Post on 20-Feb-2020
transcript
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 8 (78), august 2018
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,
Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,
Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei,
Vasile Radian.
Planşele noastre
1. Pictorul caracalean Marius Bunescu în ultimii ani ai vieţii (imagine de pe ,,Cartea de
condoleanţe” aflată la Arhivele Naţionale din Bucureşti).
2. Sus: Învăţătoarea Ecaterina Marinescu de la Sineşti la o şezătoare organizată
împreună cu elevii şcolii în anul 1940 (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul
Culturii Naţionale, inv. 2269/1945, D. 24, fascicula 43).
Jos: Profesorul german Ernest Gamilischeg de la Facultatea de Litere din Berlin,
invitat la Academia Română în anul 1935. Prieten cu Dumitru Caracostea şi invitat
de acesta să viziteze judeţul Olt, Gamillscheg a scris lucrarea ,,Die Muntart von
Şerbăneşti-Tituleşti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea)”, apărută în 1936 la Leipzig, în
care analizează particularităţile graiului din localităţile judeţului Olt.
3. ,,Situaţia pe anii şcolari 1919-1920 şi 1920-1921 întocmită de Haralambie Popa
directorul şcoalei” (colecţia Nicu Vintilă-Sigibida).
4. Imagine cu participanţii la Congresul Misionar de la Chişinău, organizat în 1935 din
iniţiativa Mitropolitului Gurie (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Constantin
Tomescu, inv. 1450, D. 49. Nota care însoţeşte fotografia dă şi numele
participanţilor).
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Cuprins
1. Ion Andreiţă- A rosti Basarabia............................................................................/3
2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXIV).........................................../5
3. Marin Petran-Vlădila- O familie de bulgari din comuna Vlădila
(Romanaţi)............................................................................................................/10
4. Alina Elena Marin, Costel Vasilescu- Stăpâni peste zare. Cultul aeronautic-
constantă materială şi emoţională a locuitorilor din Olt şi Romanaţi.............../12
5. Nicu Vintilă Sigibida- Câteva date despre Şcoala Normală de învăţători din
Caracal (II).........................................................................................................../22
6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (V).................................................../31
7. Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu- 125 de ani de la naşterea învăţătorului
eminent Emanoil Ionescu..................................................................................../40
8. Mirela Costache, Ion Tîlvănoiu- Mihail Drumeş în corespondenţă cu
profesorul Crăciun Pătru...................................................................................../42
9. Dan Dumitru Anastasescu- Participarea celor mai importanţi clerici din
judeţele Olt şi Romanaţi la luptele naţionale ale românilor (I)........................../46
10. Comandor (r.) Nicola Tudor- Memoriul preotului iconom Ionescu Vasile,
confesor al Regimentului 18 Gorj......................................................................../49
11. Ioan Smedescu- Date de referinţă din istoricul satului Cocorăşti (I)................/62
12. Floriana Tîlvănoiu- Smaranda Chehata în corespondenţă cu profesorul Pătru
Crăciun (II).........................................................................................................../65
13. Cornel Manolescu- Vasile Dumitrescu, întemeietorul ,,Fabricii metalurgice
Balş”....................................................................................................................../70
14. Ciprian Firu- Câteva consideraţii asupra vieţii şi activităţii dr. Marin C.
Firu......................................................................................................................./74
15. Dan Dumitrescu- Tatăl meu, Demetru Iordana................................................./80
16. Crăciun Pătru- Tipografiile din Caracal de-a lungul anilor (I) ......................./86
17. Col. (r.) Dumitru Matei- Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în judeţul
Romanaţi (II)......................................................................................................../94
18. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- August...................................../106
19. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor de la
Alunişu................................................................................................................/109
20. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (VI)............................./112
21. Ioan Smedescu- Istoria Slatinei în date şi documente (I)................................/113
22. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Un interviu uitat al pictorului Marius Bunescu.../116
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 3
„A rosti Basarabia”…
Ion Andreiţă
Priviţi imaginea alăturată. Ea a apărut după 26 iunie 1940, când, în urma acelui
neiertător ultimatum, efect al odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, trupele ruseşti cu
steluţă la chipiu au invadat pământul dintre Prut şi Nistru, Nordul Bucovinei şi Ţinutul
Herţei. Îndoliatul afiş vestea, din nou, că „Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin Muscalii
de-a călare”,
zgripţuroasa
gheară rusă
întinzându-se ca o
pecingine a morţii
peste sufletul
românesc şi
trupul însângerat
al pământului
străbun. Iar de
atunci – după
scurtul respiro
1941-1944,
câştigat cu arma
şi patriotismul mareşalului cu destin tragic Ion Antonescu – „De la Mare la Hotin /
Mereu calea ne-o aţin”. Cu scop clar, deşi nemărturisit, dar înscris cu limbă acidă în
Testamentul lui Petru cel Mare, la punctul 8: „A se întinde (Rusia – n. n.) neîncetat
către Nord, în lungul Balticei, precum şi spre Sud, în lungul Mării Negre”. Şi dacă
ţările baltice par a fi scăpat printre ghearele zgripţurosului imperiu, deasupra
Basarabiei sabia lui Damocles vâjâie mai năprasnic ca oricând, ajutată şi de trădătorul
ciocoism comunisto-voronian. Testamentul nostru este cuprins în jalea „Doinei” lui Eminescu, care (altfel
decât Petru de Leningrad) se tânguie: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot Românul
plânsu-mi-s-a”. De ce plânsu-mi-s-a românul nu este greu de înţeles, câtă vreme nu
mai putea străbate „de-atâta străinătate”. Să ne întrebăm, însă: Astăzi, cum stăm? – noi de ce-ar trebui să stăm de la
Nistru pân’ la Tisa?! Iată adevăratul, durerosul Testament neîndeplinit! Nici după două
veacuri – şi mai mult de două veacuri. Cu locuri înstrăinate încă, prin care însuşi
Poetul se preumblase, la studii şi iubire, cântând „La Bucovina”… Ce înseamnă Basarabia, în raporturile noastre cu Rusia, să ne amintim tot cu
ajutorul lui Eminescu: „A rosti Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii
ruseşti”. Punctum. Drama Basarabiei şi Bucovinei se alcătuieşte, întreagă şi zguduitoare, în cele
două cărţi scrise de istoricul Ion Nistor – acest „primus inter pares, cel mai viguros
dintre slujitorii ideii naţionale în această parte a României noi”, cum îl numea Iorga.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 4
Drama de azi a celor două trupuri de ţară e greu să fie scrisă; abia de-o putem
trăi, în suferinţă şi speranţă. Dar pentru a trăi, suferinţa şi speranţa nu sunt de ajuns: lor
trebuie să li se alăture lupta, dacă vrem să ducem la îndeplinire cel mai paşnic şi nobil
testament – iar zgripţuroasa gheară rusă imperială să scapete spre întunecatele
tărâmuri ce-au zămislit-o.
Am uitat să precizez la începutul acestor rânduri – dar poate este mai potrivit
s-o fac acum – faptul că afişul cu zgriţuroasa gheară rusă mi-a fost oferit de către
(plecatul dintre noi) poetul Andrei Ciurunga, care a pătimit mult, în dragostea lui
pentru Basarabia; Basarabia şi Poezia fiind cei doi poli între care a palpitat viaţa,
destinul lui. S-a născut la Cahul, de unde vine şi întâiul său nume literar: Robert
Cahuleanu, sub care a fost cunoscut (a scris cărţi, a semnat în presă) până prin anii `50
(după care numele „Cahuleanu” devine proscris, deoarece trimitea cu gândul la locuri
ce trebuiau scoase din memoria românilor). Pentru poezie a făcut de două ori puşcărie:
22 de ani muncă silnică, din care 10 efectuaţi – la Gherla, la Canal, în Insula Brăilei.
Citez, spre exemplificare, din volumul „Lacrimi pentru Basarabia”, câteva fragmente
din opera acestei conştiinţe mai puţin cunoscute.
„În ţara lui Roş Împărat
Durerea se culcă cu trupul în pat
Durerea se suie cu sufletu-n cer
Demult, un copil de dulgher
A spus: Să fugiţi de păcat
Şi de ţara lui Roş Împărat
Acolo de unde răsare lumină
Rotundă ca mingea şi plină
Acolo tristeţile lumii se zbat
Acolo durerea şi sângele-i vinul
Şi sângele-l bem şi veninul
În ţara lui Roş Împărat”…
Poezia, care şi deschide volumul, este datată 14 iulie 1940.
Iată şi cântecul cu care mama basarabeană îşi adoarme copilul,
„Cântec de leagăn pentru pruncul din Basarabia”:
„Dormi senin, comoara mea. Fă nani,
Îngerii din somn îţi sunt stăpâni,
Mâine de la sânul cald al mamii
Te vor smulge câinii de păgâni
Nu mai plânge. Luna jucăuşă
Îţi veghează somnul înţelept –
Mâine vei muşca şi tu cătuşă
Şi vei lua pădurile în piept”…
Pădurile din taigaua Siberiei, zăpezile cele fără de sfârşit ale nesfârşitei Siberii,
spre dezrădăcinare şi pripas; depărtări peste care, însă, dorul de casă al românului
basarabean a călătorit totdeauna ca un surugiu înaripat. Iar atunci când s-a ivit ocazia,
când cuţitul a ajuns la os şi dincolo de os, dorul s-a prefăcut în armă – ca în basmele
noastre adevărate – iar românul în ostaş neînfrânt. O spune şi Andrei Ciurunga, în
poezia „Luptăm de mult”:
„Luptăm de mult… Din sângele fierbinte
Ne-am învăţat să dăruim cu sete,
Târâm în raniţi pâine şi morminte
Şi poate chipul trist al unei fete…
Pe morţii noştri cine-o să-i primească?
Nu-i sfânt în cer acolo să rămână,
Căci pentru ţara asta românească
S-a dus şi Dumnezeu cu arma-n mână”.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 5
Luptăm şi astăzi, români de-a dreapta şi de-a stânga Prutului, toti cei ce
credem într-o Românie firească şi Mare, în numele unui adevăr dureros şi axiomatic,
rostit de poet în „Cântec de pe front”:
„Stăm în tranşee tupilaţi, mărunţi
Şi gând întreg ne biruie pe frunţi:
Nu-i vis la care jertfa să nu suie
Cum Românie fără Nistru nu e!”.
În ceea ce-l priveşte, poetul – aruncat pe nedrept în puşcăriile bolşevice: fie
ruseşti, fie româneşti – rosteşte testamentar:
„La ora când cobor, legat în fiare
Să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
Cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
Nu-s vinovat faţă de ţara mea!”.
O ţară în care presimţea – vizionar:
„Ca mâine vor bate tobele iar,
Ca mâine vor râde holde de pâine:
Şi Nistrul, şi Nistrul va sta la hotar –
Ca mâine, ca mâine!”.
În sfârşit, acum se cuvine pusă întrebarea care ne cuprinde pe toţi: Ce facem
noi, fiecare în parte şi toţi laolaltă, ca mâine să devină cât mai repede azi?
Amintirile unui scriitor slătinean (XXIV)
Ion Lazu
16 mai ’07, miercuri. Promiseseră că va fi o zi rece, înnorat, a ploaie, etc., dar am
avut încă o zi toridă. Şi nu e decât mijlocul lui mai. Ce urmează? Totuşi, mă avânt spre
centrul urbei supraîncălzite. Dau pe la Regia Pădurilor şi, situaţie penibilă, funcţionara a
greşit ceva la acte, mă pune să semnez din nou contractul de sponsorizare pentru
Întâmplări din pădure, apoi reiese că nu vrea să-l ducă la jurist pentru semnare, cei doi
fiind în conflict. Asta mai lipsea....
Iau metroul până la Universitate, dar la TNB toate uşile sunt închise, să fi întrebat
de adresele scriitorilor actori. O iau pe str. T. Arghezi şi dau de monumentul lui C. D.
Gherea, iar pe colţ e casa presupusă a lui Alice Voinescu. În renovare. Urc la et. I,
administratoarea nu ştia nimic, sunt aici de prin 1980, mă îndrumă alături, iese cu greu o
fantomă umană, nu are glas decât să-mi şoptească: da, Alice V. a locuit acolo. Şi mă
trimite la etajul II, la inginerul Mihalache; sun, acela nu ştie de Alice Voinescu, deşi e în
bloc din 1975. În principiu este de acord cu placa memorială. Mă gândesc că A.V. nu va fi
avut mutaţia aici, deşi poate a stat ani buni. Când revin la parter, abordez nişte muncitori
constructori şi aflu despre buloanele de fixat plăcile ornamentale pe zidurile exterioare,
ceea ce fac ei mereu când pun travertin. Mă sfătuiesc să încerc cu cei de la cimitire, care
pun plăci, cruci, scriu pe marmoră, se pricep, lucrează bine etc. Aceia sunt cei mai în temă.
Şi să pun deasupra inscripţiilor două crenguţe sau un fir de trandafir, asta înseamnă pentru
totdeauna. De meditat.
Acasă, Lidia îmi spune că a primit mai multe telefoane. Un tip care a spus că
locatarii din Dionisie Lupu 74 nu sunt de acord cu cererea noastră. De ce numai Ov. S.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 6
Crohmălniceanu? Au mai locuit acolo şi alţi scriitori. Iar celelalte 2-3 telefoane sunt
pozitive, inclusiv cel de la blocul lui D. Alexandru, (a locuit acolo între 1968-1991).
Şi în mijlocul acestor calcule şi meditaţii, căci am primit multe oferte pentru
confecţionarea şi fixarea plăcilor, pică încă un telefon, este de la Filofteia Stoian, tot din
Dionisie Lupu 74. Din nou: De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au stat acolo nu mai
puţin de 10 scriitori, familiile lor sunt încă pe baricade şi nu permit această discriminare.
S-au gândit să fie pusă o singură placă pentru toţi - sau deloc! Şi îmi dictează lista celor
zece. Dna Tăutu mai trăieşte, dna Tulbure, idem, chiar şi ea, soţia lui Niculae Stoian.
(Văduvele roşii?) Că de ce adresa către blocul lor nu este datată? Ca să le reproşăm la
urmă că le-am trimis-o acum un an şi ei nu ne dau acordul? Dar nu aveţi ştampila poştei?
Ce e suspiciunea asta, doamna Stoian? Nu, formularele au fost scrise acum vreo lună, dar
abia de 3-4 zile eu le-am completat adresele cu mâna mea, căci acolo lipsesc funcţionarii,
şi tot eu le-am expediat de la poştă, pe banii mei. Aha, dumneavoastră aţi adăugat de mână
Dana Dumitriu? Da, eu, pentru că am aflat din târg că şi Dana D. a locuit în imobilul dvs.
M-am gândit să-i punem acolo, nu în Berceni, pe unde nu trece nimeni, nici în strada Al.I.
Cuza, unde s-a născut. (Cu aceste amănunte sper că m-am impus în faţa vajnicei văduve
roşii.) Nu putem pune câte o placă peste tot pe unde a trecut scriitorul român, biet chiriaş
trecător. Marin Preda are de fapt o placă, pe pictor Romano. Nu pare să ştie – şi de ce-ar
şti?! Ţine să-mi precizeze: Sunt şi eu în Uniune, mai de curând. Se va face forte şi-mi va
trimite datele despre fiecare dintre cei zece. Plătim şi noi literele, zice. Nu este cazul, zic.
Dar de ce n-ar fi?, mă gândesc, după aceea... (Ieri administratorul de la blocul Alicei
Voinescu se oferea să suporte ei costul plăcii.) D-na Stoian, scriitoare, nu? Colega
noastră, continuă: Şi au mai trăit aici nişte actori, muzicieni, dar de la alte uniuni de
creaţie. Ştie ea de unde mi-a venit ideea cu Crohmălniceanu! De unde, stimată doamnă?
Acum vreo lună-două a apărut cineva din Germania care se interesa de Ov. S.
Crohmălniceanu, în prespectiva de a-i pune o placă memorială. (Adică ei între ei...). Să-i
fi spus că străinul acela eram tot eu? Poate aş fi dezamăgit-o rău de tot. Poate nici nu m-ar
fi crezut. Şi la ce bun? Mai înbunată, căci a obţinut ce-şi propusese, zice: La început am
avut vocea alterată, de supărare. Şi precizează, să se ştie: Ori toţi ori niciunul. De ce
această discriminare?!
Dar înainte de d-na Stoian dăduse telefon Marga Barbu. E de acord. A cui a fost
ideea? Doamna Barbu, eu am fost cu ideea acestui proiect al Uniunii noastre, eu personal
am făcut lista, l-am cunoscut pe maestru, am debutat la Luceafărul, este scriitorul meu
preferat. Se bucură, ar vrea să vadă placa înainte de a o fixa, vrea litere de aur. Şi să o
plasăm într-un loc unde nu sunt firmele. Da, o vom anunţa înainte de a sosi cu placa, iar
amplasamentul îl vom stabili împreună. Se gândise şi ea să pună o placă memorială,
vorbise cu un sculptor, la insistenţele sorei ei. Dar de ce să intraţi la cheltuieli? Uniunea
Scriitorilor va rezolva problema, este o onoare etc. Se bucură foarte mult. Închei discuţia
cu temenele şi urări de sănătate şi succese. Promit că în două-trei luni se rezolvă.
17 mai 2007, joi. Toată dimineaţa dau telefoane, aflu e-mailuri, trimit oferta
Uniunii la alte șapte-opt firme şi primesc trei răspunsuri, pe lângă celelalte trei deja
primite. Dna Stoian revine cu datele privind anii când scriitorii de pe listă au locuit în
respectivul imobil, de data asta înblânzită, scuzându-se etc.
Lucrez la macheta plăcii memoriale. Cred că 40/60 cm e mai potrivit decât 50/60
cm, care e prea mare pentru 80 de litere. Şi se pare că scrisul va costa mai mult decât placa
propriu-zisă, deci se impune raţionalizarea textului.
18 mai, vineri. Merg la Bellu, acolo tratez cu doi buzaţi care jucau cărţi. Un Ion
Pădure şi o rudă de-a lui, din Bărăgan. Ajung, prin târguieli, să-mi coboare preţul la 2,5
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 7
milioane placa inscripţionată şi cu 4 perforaţii. Îmi notez mobilurile lor. Ce nu-mi place
este că nu pot executa decât inscripţie manuală, îmi arată câteva pe la cavouri, bine, dar...
Ţinem legătura.
Acasă, telefon de la Colţei 23, pe lângă Florenţa Albu mai e vorba şi de Dumitru
Almaş. Pahonţu şi colocatarii săi insistă. Luni merg la Al. Istrate să văd cum stăm cu banii
pentru plăci.
21 mai 2007, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, nu au datele; dau
telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V.I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi
simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele
seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor.
La prânz îi prezint situaţia lui Al. Istrate, acolo Rodian D. şi N. Sineşti, acesta
mereu dă năvală, mereu cere ceva. Nici acum nu se dă lesne dus. Îi dau mâna, dar nu
pleacă. Îl întreb de Ion Sofia Manolescu, nu ştie; Istrate foarte plăcut surprins cât de
repede şi departe am împins lucrurile, vrea să ne extindem la 150 plăci. Va vorbi cu
N. Manolescu şi-mi dă răspuns în două-trei zile. Ce-ar fi să fie?, mă întreb. Şi să facem un
lucru de laudă pentru scriitorime...
Trebuie să mă decid la un prim lot de 40-50 scriitori, între ei şi Mircea Ciobanu.
22 mai ’07, marţi. Întâi la DTM, să recuperez buletinul Lidiei. Fac poze la biserica
Mavrogheni, ctitorie din 1785, unde transcriu de pe monumente; apoi la adresa Petre
Pandrea. Ajung cu 300 la Unirii şi de acolo la Budapesta, unde pozez blocul lui Emil
Giurgiuca. Aflu că la cealaltă scară a stat cândva şi Nichita Stănescu. Semnez contractul
cu RBL şi revin acasă. După amiază lucrez la textul America.
25 mai, vineri. La prânz la Ion Murgeanu, ieşim împreună, fac poze la Ion Iuga şi
Ion Frunzetti, ambii pe strada Toamnei. Zice Murgeanu: să-i facă placă memorială
Uniunea lor, că a scris despre toţi pictorii şi sculptorii. Zic: Dar nu ne-a dat el nouă
minunata traducere a iscusitului hidalgo Don Quijote? Nu ne-a dat el traducerea din
Război şi Pace? Nu e deajuns pentru literatura română? Murgeanu spune că l-a vizitat
cândva pe Ion Iuga, la etajul II, într-un apartament foarte luxos, de vreo 5 camere. Probabil
că soţia nu mai stă aici, de unde bani să plăteşti o asemenea chirie-întreţinere? D-na
Ştefănescu de la et. I, în vârstă şi amabilă, aflând că venim de la USR, ne invită înăuntru,
se uită în cartea de imobil, vede că Ion Iuga a murit pe 9 sept. 1993, dar nu ne poate
preciza data intrării în spaţiu. Murgeanu mirat că reuşesc să intru în astfel de imobile şi să
mă fac agreat de oameni necunoscuţi, chiar suspicioşi, bătrâni. Se miră şi de Frunzetti, în
ce vilă a stat, numai el a nimerit în ţigănie... Îi plac aceste case de pe Tunari, luxoase,
tihnite.
La Sala oglinzilor unde USR îl sărbătoreşte pe Al. George; ajung cu întârziere,
deja vorbea Livius Ciocârlie, după ce încheiase Barbu Cioculescu. Livius C. începe cu o
pagină de jurnal, de pe vremea centenarului E. Lovinescu, de editarea căruia s-a ocupat
Al. George. După ce Livius C. încheie cu expresia „scriitor definitiv”, care-i place lui
Gabriel Chifu, Al. George spune că la acel centenar Lovinescu, alde Mihai Ungheanu şi
Al. Oprea, politruci, care nu citiseră nimic din E. Lovinescu, dar îl asimilau cu Monica L.
şi deci vedeau negru înaintea ochilor, au susţinut că nu are rost să-l edităm pe E.
Lovinescu atâta timp cât nu avem integrala N. Iorga. Deci la calende! Îi vine rândul Annei
Bentoiu (o văd prima dată, crezusem că nu mai e în viaţă) care se referă la activitatea de
traducător a sărbătoritului, în special din franceză, care se studia intens în şcoli pe vremea
lor şi care avea darul să te înveţe cu alt mod de a gândi. Apoi Sorin Lavric, cel mai bun
dintre vorbitorii de astăzi, despre literat, cărturar, liberal. Se ridică din sală Mircea Horia
Simionescu, vine la prezidiu, pe scaunul pus de mine în faţă, dă din mâna stângă, fără să
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 8
spună ceva esenţial, îl califică aristocrat al gândirii. În fapt, o lungeşte, nu se poate
concentra, apoi vrea să ne citească un text din sărbătorit, răsfoieşte la nesfârşit cartea, dar e
culmea, nu pusese semn, nu îndoise măcar pagina. Nici măcar nu ne spune la ce text se
oprise, ca să-l citim acasă. (O cifră, pe care credea că o va ţine minte?). Mă gândeam: la
bătrâneţe unii scriitori mai norocoşi au parte de sărbătoriri ca asta, mai reuşită sau mai
lălăită, însă bătrâneţea în sine nu este o sărbătoare, ci o pacoste. M.H.S. pleacă de la
prezidiu, supărat.
La urmă Al. George se explică: am încercat, sunt sau nu de acord cu ce am izbutit,
opera mea e o harababură, fapt e că la 30 de ani, cu sănătatea precară, a dorit să lase o
carte reprezentativă, prustiană, n-a scris decât 800 de pagini, nu ca Proust, vreo 8000; dar
pentru că asta se întâmpla prin 58-59, nu a putut să o publice, a trebuit să trăiască din
traduceri – şi nu oricum, ci ca negru, semnau alţii, el timp de 20 de ani nu a avut serviciu.
Tezele din iulie au oprit lansarea lui ca prozator. A scris critică. De fapt debutase la
Liberalul, cu trei articole politice – însă totul spus cu umor. Despre Goethe, în completarea
Convorbirilor cu Eckerman. Goethe s-a revoltat că se spunea despre el că a fost un copil
fericit, un adolescent fericit, un tânăr fericit, un bătrân fericit. Goethe a cerut pană şi
hârtie, a trecut dincolo şi a revenit anunţând: Nici măcar 40 minute de fericire! La sfârşit
obţin un autograf pe Oameni şi umbre, o ediţie mai veche. Îmi spune că în cealaltă a
reintrodus nişte pasaje scoase de cenzură.
26 mai 2007, sâmbătă. Telefon de la Petrăşescu, din imobilul Mariei Banuş, îşi
cere scuze că data trecută mă pusese pe fugă, spunându-mi că n-a primit nici un plic de la
Uniune şi nu ne dă aprobarea decât dacă primeşte solicitarea oficială. Dar fapt este că la ei
s-a schimbat poştaşul, a pus plicul în altă cutie... Acum are adresa, ne va trimite răspunsul
lor. Eu: Nu vă mai chinuiţi cu poşta, aţi văzut câte încurcături face; îmi este suficientă
aprobarea dvs verbală. Da, dar să vadă textul plăcii. E un text stas: „Aici a trăit şi a creat
între anii cutare scriitorul cutare”. Merg la calculator şi îi citesc exact textul Mariei Banuş.
Reiese că personal are reţineri faţă de această poetă care a ridicat osanale lui Stalin. Îi spun
că Maria Banuş figurează inclusiv în Istoria din 1941 a lui Călinescu şi nicidecum pentru
osanale, ci ca poetă de mare talent. Or, noi nu punem plăci unor oameni politici, ci unor
scriitori talentaţi. Poeta M.B. a tradus magistral din Rilke, din Ahmatova, din..., mergeţi la
Biblioteca Academiei şi citiţi opera. Da, şi el are nişte cărţi cu autograf de la ea. Aha,
prind eu glas, de aia o săpaţi?! Să-i fi trântit: De ce nu i-aţi spus-o atunci, în faţă? Dacă
n-aţi avut curaj atunci, măcar să tăcem. Lidia crede că bine i-am zis, ce calitate are el să
decidă cine merită şi cine nu, sau să cenzureze textul Uniunii... Cică să-l consultăm, să
punem placa într-un loc mai discret. Ba nu, pe faţadă, acesta fiind rostul plăcilor
memoriale, să le vadă lumea, să reţină faptul că aici a trăit un poet...
Îmi dau seama că vor fi mulţi care se vor bucura de plăci, familiile, mai ales
nevestele, dar se vor găsi şi destui care să cârtească: ăla scriitor?! A fost un oportunist! De
aceea voi stărui ca USR să-i pună placă memorială şi lui Eugen Barbu, cu care au fost în
mare râcă, dar şi unui Ury Benador, scriitor mai mult decât onorabil, dar care nici n-a vrut
să fie membru USR. Şi apoi: sunt multe cele 150 de plăci proiectate pentru ditamai
capitala cu peste 5000 de străzi? O placă la 33 de străzi, domnilor...
27 mai 2007, duminică. Azi la prânz termin corectura Iisus, a prietenului Ion
Murgeanu, cu sentimentul că e o carte nemuritoare. Fără o singură cădere de nivel. Seara
târziu aproape că termin lectura la Jurnalul american al Lidiei, text care stă pe propriile
picioare.
Hulă mare în cartier, însă nu dă cine ştie ce ploaie, se răzbună însă în alte cartiere,
iar în ţară e şi mai rău: dezastru la Sibiu, grindină cât pruna, livezile compromise...
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 9
Tot astă seară, emoţii până în ultima clipă pentru Festivalul de la Cannes, când, în
fine, Jane Fonda îi înmânează lui Cristian Mungiu marele premiu Palme d’Or, la a 60-a
ediţie, deci asta e cea mai mare victorie a cinematografiei româneşti dintotdeauna. Mare
bucurie, neumbrită de vreo suspiciune, căci de la început s-a vorbit şi s-a scris despre acest
film ca unul dintre principalii candidaţi la premiul cel mare; ne îmbrăcăm în grabă, simţind
nevoia de spaţii dezgrădite pentru exaltarea noastră, ne plimbăm fără ţintă pe străzi, facem
un tur al cartierului, Lidia intră în vorbă cu câteva grupuri de trecători, dornică să
împărtăşească marea bucurie şi mândrie. L-a oprit pe un tânăr grăbit într-ale lui, în prima
clipă am crezut că îl cunoaşte de undeva, căci i s-a adresat direct, familiar, fără introduceri
protocolare: Ştii că am câştigat Marele premiu la Cannes? Tânărul s-a oprit din evoluţia lui
în forţă, Lidia îl apucase de braţ, cu un gest îndrăzneţ: A ridicat o faţă bucuroasă spre ea,
ca iluminat de o revelaţie şi a zis, coparticipativ: Nu ştiam, n-am aflat, dar mă interesează,
vroiam să aflu. Şi am început să exclamăm toţi trei, după care tânărul s-a repus pe traseul
lui imperios. M-am uitat la Lidia cu mirare, dar fără mânie, ci cu relaxare, cu un uşor oftat
de uşurare, căci la drept vorbind lucrurile ar fi putut lua o turnură penibilă, nu?
După ce am trecut intersecţia de la Rm. Sărat, iar s-a apropiat de o maşină care
oprise la semafor, şoferul a observat mişcarea, a deschis geamul şi Lidia le-a comunicat
marea veste: Aţi aflat că am primit marele premiu la Cannes? Nu aflaseră, dar se bucură în
mod sincer, ceea ce a făcut-o pe Lidia să pluseze: pentru o asemenea victorie ar trebui să
ne adunăm în mod spontan în Piaţa Universităţii.
Iar azi, la prânz, după ce pozez imobilul lui G. Ivaşcu de pe Bdul Aviatorilor 56,
intru pe strada unde am locuit pe vremea stagiaturii mele, cu gând să pozez casa lui Mihail
Drumeş. Pozez şi casa familiei Giuglea, unde am locuit, la nr. 3, (la subsol...); zăresc o
doamnă pe celălalt trotuar, o abordez. Da, Mihail Drumeş a stat la casa unde se vede un
covoraş roşu la balcon. Îl vedeam prin anii 1964-65, zic. Ea credea că a murit mai
demult... Îi spun de familia Sădeanu, de dna Maria Giuglea, profesoară de franceză,
directoare de liceu de fete, studenta lui Eugen Lovinescu, se pare unul dintre amorurile
ei/lui, apoi soţia filologului Grigore Giuglea, prof. univ. la Cluj şi sora altui mare filolog,
Petru V. Haneş. Şi traducătoarea, pe vremuri, a cărţii de mare succes Singur pe lume de
Hector Malot. Iar dna Florenţa, fiica dnei Giuglea, s-a născut pe când părinţii ei erau cu o
bursă de studii la Florenţa. Aveau o fată în casă cu care au revenit în ţară, părinţii acelei
fete au vrut să ştie unde pleacă fiica lor şi spunându-li-se că pleacă în România, ei au
înţeles Romagna, deci o provincie din Italia. Cât de înrudiţi suntem cu italienii! Îmi spune
că e în relaţii cu familia Sădeanu, acum plecată din ţară mai tot anul, revenind doar în
timpul verii, dar că în acelaşi imobil a stat în anii 50 şi Constantin Noica, până să plece la
Păltiniş. Iar casa de alături, a vândut-o dna Gopo lui Fane Spoitoru, care le-a dat tuturor
chiriaşilor câte un apartament, dnei Gopo o casă pe pământ, pentru că avea multe pisici. Şi
în urmă a dat jos placa memorială a lui Ion Popescu Gopo, deşi era aşa de simplă şi
frumoasă. Cu ce l-o fi deranjat? se miră interlocutoarea mea.
După despărţirea de dna Zaverdeanu, mă îndrept spre capătul străzii şi apoi,
oarecum hoţeşte, ca doamna respectivă să nu mă bănuiască de sentimentalism, intru în
imobilul de la numărul 3. Mă trezesc în holul de pe vremuri, unde nu ajungeam decât
rareori, eu locuind la subsol, intrarea prin spate, cum altfel? Şi anume cu sentimente
împărţite: nostalgie şi consternare, deloc bucurie; sun de jos în sus la toate soneriile, unele
indicând firme, altele de locatari, nu răspunde nimeni. Doar la ultimul etaj, cineva din
spatele uşii, a uşilor, vorbind ca din peşteră, mă pune pe fugă: Nu a locuit niciun Noica
aici, în veci! Nu cumva sunt chiar foştii mei duşmani, alde Neagu, teroriştii cu butoaiele
de varză pritocite o iarnă întreagă, spre disperarea noastră? După ce revin în stradă şi caut
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 10
să mă dumiresc în legătură cu adresa lui Drumeş, îi văd mişcându-se pe la ferestre şi în
balcon, precum şobolanii. Nu le vine să creadă că sunt tot eu, prăpăditul de geolog de la
subsol, în timp ce el, cadristul, se lăfăia pe un palier întreg, la etaj. Şi să mă prezint din
partea Uniunii Scriitorilor?! Lumea asta s-a întors cu susul în jos?!
Vin acasă, îi spun Lidiei povestea cu placa lui Gopo, se supără foc. Să fac tapaj în
presă! În acest timp, din nou, ni se spune la TV că din 1957, de la filmuleţul lui Gopo,
acesta este succesul cel mai mare al cinematografiei româneşti. Insist ca Lidia să scrie un
articol: Dulce şi amar, pe această temă: premiul de la Cannes, scoaterea plăcii memoriale.
De ce nu scriu eu, fiindu-mi mai la îndemână? Pentru ca să nu se creadă că vreau să atrag
atenţia asupra mea, care am luat cândva un premiu pentru scenariu, îi explic. Nu pare
convinsă. Fără să mă odihnesc după amiază, lucrez la lista plăcilor şi la calculator până la
23:30. Îmi dau seama că în nicio perioadă a vieţii nu am lucrat atât de mult, poate pe
vremea Ocnei de Fier; poate pe vremea colaborării la Vinea, uneori.
29 mai 2007. Merg pe bdul Aviatorilor, pentru G. Ivaşcu, pe partea dreaptă,
înainte de Piaţa De Gaulle, o vilă pe sprânceană, nu mi se răspunde la parter, urc la etaj, pe
o scară foarte lungă, etajele fiind înalte, de, vorbesc cu o dnă Zamfir, care l-a avut ca
profesor, un domn simpatic, o discuţie care merge la obiect, da, e de acord, însă decisivă
este opţiunea senatorului Triţă Făniţă, proprietarul de la parter, ap. 1. Îi las adresa Uniunii,
îmi dă telefonul, să vorbim.
O gafă, sau pe-aproape. Sun la Jean Grossu, îmi răspunde soţia şi mi-l dă pe
marele traducător. La pat, cu hipertensiune. Aşteaptă să-i iasă la Târg vreo şapte cărţi.
Adică nu degeaba s-a străduit, iată rezultatele, e încă în frunte. Îl întreb pe rând, cu lista în
faţă, despre vreo 12 scriitori, toți din generația lui; i-a cunoscut, a lucrat cu ei, aveau soţii
frumoase; Cella Serghi se plimba prin Cişmigiu cu tinerei, locuia prin Sf. Constantin, avea
soţ un profesor, nu-i ştie numele. Şi aşa despre toţi. Dar dvs. câţi ani aveţi?, mă întreabă.
Eu nu m-am învârtit printre scriitori, am avut altă profesiune. Mi-am scris cărţile şi asta a
fost tot. Aveţi vreo carte la târg? N-am.
O familie de bulgari din comuna Vlădila-Olt (Romanaţi)
Marin Petran-Vlădila
Ştim că tracii au trecut Dunărea, cu câteva secole înainte de Traian. În contact cu
romanii, populaţia tracică- după Herodot, cei mai vechi ocupanţi ai Peninsulei Balcanice-
s-au romanizat. În evul mediu, românii erau unul dintre popoarele cele mai numeroase ale
Peninsulei, după toată probabilitatea ,,traci romanizaţi” ca şi cei din Dacia. Poporul
românesc al Peninsulei Balcanice, a fost absorbit de greci, slavi şi de bulgari, păstrâdu-şi
unitatea de limbă, datină, religie şi viaţa de familie.
Bulgarii şi sârbii, din dreapta Dunării, au venit în Vlădila, după Reforma lui
Constantin Mavrocordat (1746), sec. XVIII. În jurul anului 1720, comunei Vlădila îi
aparţineau două sate: Frăsinet şi Vlădila Veche. Cu excepţia celor două familii,
Simoschevici şi Ceocea care au ocupat locuri de casă în Vlădila Veche, ceilalţi migratori
au ocupat vetre de casă, de la Biserică spre Est, formând al treilea sat numit Sârbi. La noi,
bulgarii şi sârbii au venit în număr mare şi în timp. Printre cei veniţi sunt amintiţi Paţa,
Procop şi Rusan (din memoriile bătrânilor), după 1800. Cei trei se pare că ar fi fost rude.
S-au aşezat toţi în zona de centru ( lângă Primăria de azi). Din relatările mai multor bătrâni
şi a unui străstrănepot al familiei Rusan, căci de această familie vom vorbi, au venit ,,cu
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 11
traista pe băţ’’. Unii dintre bulgari şi sârbi s-au ocupat cu ,,negustoria’’, alţii cu
grădinăritul. Înainte de a se stabili în Vlădila, treceau Dunărea cu barca, cu paporniţele cu
zarzavat. Populaţia locală nu se îndeletnicea decât cu agricultura şi creşterea animalelor.
Rusan Ghena a găsit de lucru la munca câmpului, la un boier. Într-o zi, la arat, pe vechea
vatră a satului Frăsinet, Rusan a descoperit cu plugul o oală de lut cu ,,galbeni’’. A cărat
comoara în buzunare şi în timp spre a nu fi bănuit de boier. Cu timpul Rusan şi-a cumpărat
pământ, boi etc., şi-a construit case, a devenit stăpân peste mai multe averi.
Rusan Ghena (n.1790- m. 1870) a avut două căsătorii: cu Ghergana şi Maria, cu
care a avut şase băieţi ; Rusan Slaven, Marin, Enache,Neda, Cârstea şi Apostol. Slaven şi
Marin, este posibil să se fi născut în localitatea Slavoviţa- Plevna. Rusan Marin a fost
căsătorit cu Peleana, şi au avut un copil, Rusan Toma. Rusan Enache (n 1832 - ?), a avut
mai multe căsătorii: cu Ivana (n.1832- m. 1908), Ispasa, Velica, Tudora. Din aceste
căsătorii, Enache Rusan a avut copii pe:
Afilat (n. 1860-m. 1881), Naidin (n.
1864- m. 1919), Anghel (n.1868),
Maria (n.1870), Catinca (n.1872).
Enache Naidin (n.1864- m. 1919) a fost
căsătorit cu Pârvan Anica ( n. 1866-?)
cu care a avut opt copii: Ispasa (1893-
1895), Elena (1894-1897), Cârstina (?-
1899), Ion (1895-1901), Floarea (1900-
1902), Ignatie (1904-?), Oprica (1905-
?) şi ultimul fiind Enache Petre (n.1907-
2004), căsătorit cu Tudora care au în
viaţă trei copii ; Ilie, Marin şi Ştefan.
Cel de-al patru-lea copil al lui
Ghena Rusan a fost Neda (n. 1836-?),
căsătorit cu Niţa. De adăugat că din
familia Rusan au fost cinci primari în
comuna Vlădila ; Rusan Ghena, Rusan
Cârstea, Rusan Apostol, Rusan Ion şi
Rusan Petrache. Cârstea Rusan (1839-
1897) (primar) este penultimul din
familia lui Ghena, cu trei căsătorii ;
Gherghina, Floarea şi Pena. Au avut
copii pe: Mihai (n.1867), Florea
(n.1874), Ecaterina (1875- 1953), şi
doi gemeni: Petre C. Rusan, Petre C.
Rusan (1880) - unul fiind primar.
Apostol Rusan (n.1843-1923,
primar) ultimul din familia Rusan,
căsătorit cu Floarea din Stoeneşti
(n.1876- 1924), au avut pe: Vasile
(n.1870-?), Ion (n.1876- 1940, primar) şi Alexie (1881- 1964).
Dintre copiii lui Cârstea, au trăit doar trei: 1-Ecaterina (Tincuţa), căsătoriră cu
Petrache Ulmamei din Beuca-Teleorman, primar în Vlădila între 1911-1919, gemenii, 2-
Petrache, unul căsătorit cu Dumitra, fata preotului Petrescu din Studiniţa şi 3-Petrache,
căsătorit cu Tudora, din neamul lui Fotescu.din Vlădila.
Familie de bulgari din Vlădila-Romanaţi
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 12
Petrache şi Tudora au avut nouă copii: Maria (1900-1968), Dumitra (n. 1901),
Dumitrache (n. 1903), Ecaterina (1904-1909), Stela (1907-1981), Gheorghe (1909-1982),
Elena (n. 1912), Florea (Adrian) (1915-1992) şi Lili (1917-?).
Rusan Ghena, le-a lăsat urmaşilor săi o situaţie materială bună. Fiul său, Cârstea, a
avut mai multe locuri de casă pe str. Cozia în Vlădila, mult pământ, animale, magazii,
pătule. În anul 1910, fiul lui Cârstea, pe nume Petrache Rusan, cu două clase primare,
primar în Vlădila, construieşte casa cu firma Italiană-Antonelli, unde azi funcţionează
Cabinetul Medical şi Centrul Medical de Permanenţă. La rândul său, Petrache Rusan, pe
lângă casa-conac, care corespundea cerinţelor vremii, cu mobilier occidental- ceas
Elveţian, oglinzi din Veneţia, ,,lampadar’’, radio şi multe altele, mai deţinea, cazan de
ţuică, presă de ulei, moară la Traianu- pe locul unde azi este Căminul Cultural, automobil,
tractor şi servitori pe Urlan C-tin şi Urlan Maria. Petrache Rusan (n. 1880), moare în
1942, lăsându-i fiului său Florea zis Adrian întreaga avere, toate, până la ,,noaptea
moşierilor’’ din 3 martie 1949.
Apostol Rusan, fiul lui Ghena, lasă fiilor săi, la rându-i, o avere însemnată. Ion,
fiul lui Apostol Rusan, a avut casă cu un nivel, suprafeţe mari de pământ, animale,
automobil, tractor, servitori etc.
Alexie Rusan, a avut conacul pe moşia Pârliţi clădit în 1914, împreună cu
suprefeţe mari de pământ. În 1926, acesta îşi construieşte casă în Caracal, pe Bulevard,
(azi Protoeria).
Familia Rusan, rămâne în istoria comunei Vlădila. Documentele de arhivă, ne
spun că din această familie au fost primari, au contribuit economic la dezvoltarea
comunei, au ajuns oameni utili societăţii- doctori, ingineri, profesori, ofiţeri.
Ziua Aviației
Stăpâni peste zare. CULTUL AERONAUTIC - constantă materială şi emoţională a
locuitorilor din Olt şi Romanaţi
Alina-Elena MARIN, C. VASILESCU
Mai mult decât o profesie, armă militară ori pasiune, aeronautica este un fenomen.
Un domeniu universal râvnit şi adulat la unison, cu rezonanţe în inimile tuturor românilor:
mai toţi băieţii, copii fiind, au dorit să ,,se facă” aviatori, exprimându-şi visul cu
dezinvoltură şi nonşalanţă; fetele – mai mici, dar şi ca adolescente – au avut reveria
ocupaţiei de stewardesă (însoţitoare de bord), multe sfârşind a fi soţii de aviatori ori fiice
ale acestora; tinerii, chemaţi la armată, erau fericiţi când erau încorporaţi ,,la aviaţie”,
considerând asta o şansă, un privilegiu. În fine, zborul cu avionul reprezintă un eveniment,
un vis împlinit, uzual, am putea spune, pentru cât mai mulţi pământeni. În orice context
aviaţia fascinează suflete, trezeşte interes, emoţionează…
Ei, aviaţiei, i-a fost sortită o zi pentru aniversare, acum fiind celebrată în iulie, cu
prilejul sărbătoririi Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, ocazie plăcută pentru noi de a reflecta
asupra istoricului zilei şi al principalelor momente evolutive determinate de cutezanţa
românilor în crearea aeronauticii şi dezvoltarea zborului.
În anul 1913 a fost aniversată pentru prima dată ziua aviaţiei, de Sf. Ilie, moment
ales de pionierii aviaţiei ca mulţumire spre divinitate, clipa păşirii în spaţiu fiind socotită
,,o taină furată Dumnezeirii” şi ,,izbândă asupra naturii”. Carol al II-lea, de altfel un
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 13
admirator şi susţinător al aviaţiei, mută ziua aviaţiei de Sf. Petru şi Pavel, revenind la scurt
timp.
În anul 1948 ziua dispare din calendar, dispărând, de altfel, la propriu, şi aviaţia,
decimată pe cele două fronturi ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Sărbătorirea zilei aviaţiei se reia în anul 1964, de data aceasta la 17 iunie, ca
omagiu adus aniversării primului zbor realizat de Aurel Vlaicu.
Continuă aşa, cu mai mari ori mai mici ceremonialuri, până în anul 2004, când a
fost reluată tradiţia de Sf. Ilie, acum sub genericul Ziua aviaţiei şi a Forţelor Aeriene
Române.
Sigur, în ţinuturile româneşti a fost sărbătorită aviaţia, recunoscându-se şi
omagiindu-se meritele şi contribuţia geniilor dintre Dunăre şi Carpaţi la crearea şi
realizarea aviaţiunii şi a actului aviatic, decisiv pentru cunoaşterea şi progresul omenirii în
domeniul cuceririi şi stăpânirii spaţiului aerian.
Noi, românii, prin exponenţii cu vederi cosmice, de o fantastică profunzime, am
înfăptuit fantezia de a zbura, ispravă contrazisă de legile fizicii şi convingerile ştiinţei;
pleiada de români dedicaţi a supune legile naturii, cu riscuri, cheltuieli şi, mai ales, în
ridiculizarea cercurilor ştiinţifice de peste tot, ne îndreptăţeşte să observăm şi apreciem
vocaţia poporului român spre creaţie şi ştiinţă, rupând barierele cunoaşterii şi sfidând
imposibilul.
România, în avangarda ştiinţei aeronautice mondiale
După ani de studiu şi aplicaţii tehnice, inginerul Traian Vuia, în anul 1905, solicita
sprijin Academiei de Ştiinţe de la Paris în vederea aprobării şi materializării proiectului,
acest înalt for academic respingându-l pe motiv că ,,zborul cu un aparat mai greu decât
aerul nu poate fi rezolvat, e doar un vis, o utopie”.
Extraordinara credinţă în sine, în temeinicia cercetărilor sale, face ca această
autoritate să fie contrazisă, chiar umilită la ea acasă, la Montesson, lângă Paris, la 18
martie 1906 Traian Vuia dovedindu-se primul om care zboară cu un aparat mai greu
decât aerul, prin sistem autopropulsat. Un aparat care nici măcar nu se numea avion, în
greutate de 250 kg, cu motor de 20 CP şi o suprafaţă portantă de 14 mp, a rescris istoria
omenirii, producând o cotitură radicală pozitivă, revoluţionând-o. Era, de acum, celebrul
VUIA I, alintat şi LILIACUL.
Hunedoreanul Aurel Vlaicu, catalogat cel mai strălucit exponent al aviaţiei, care a
conceput, construit şi pilotat o maşină zburătoare de o originalitate incontestabilă, a
devenit călăuză în lumea ştiinţifică, evenimentele de pe câmpul Cotrocenilor, din 17 iunie
1910, când a făcut primul salt de la pământ, şi 3 iulie 1910 când a realizat primul
zbor complet, certificându-l în galeria mondială a personalităţilor. Un zbor cardinal
izbândit în patria sa, refuzat a fi executat printr-un proiect bine plătit în ţări străine.
Emoţionant salt în aer despre care afirma: ,,… nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi. 4
metri îmi consacraseră maşina zburătoare şi acesta era principalul.”, suficient încât
principele Carol să exclame: ,,Bravo, Vlaicule, ai zburat!”, propunându-i, după scurt timp,
să participe cu aeroplanul său la manevrele militare din judeţul Olt.
Astfel, la 27 septembrie 1910, la ora 5,00 dimineaţa, după ce-şi montase avionul
adus cu trenul de la Bucureşti, decolează de pe terenul din faţa gării din Slatina, primind
un Ordin de Operaţii din partea MS Carol I, ordin pe care-l transportă cale de 15 km, la
înălţimea de 500 m, până pe câmpul de la Piatra Olt, la Comandamentul militar unde se
aflau prinţul Carol, principii Frederik –Victor şi Francisc- Joseph de Hohenzollern, primul
ministru I.C. Brătianu şi generalul Grigore Crăiniceanu – ministrul de război.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 14
Sunt evenimente care au înscris România în arena internaţională cu premiere
absolute, fiind declarată: a treia ţară din lume, după SUA şi Franţa, în care s-a zburat cu un
avion conceput, construit şi pilotat de unul din fiii săi; al doilea stat din lume în care s-a
folosit avionul în scop militar; primul stat în care a zburat primul avion construit numai
din metal.
Izbânzile lui Vlaicu aveau să răsplătească efortul şi premoniţia tatălui său, cel care
şi-a vândut cele câteva pogoane de pământ pentru a sprijini, financiar, proiectele aviatice
ale fiului. Întrebat de vecini: „Şi tu ce-o să mai ari la primăvară?”, acesta a răspuns cu
nonşalanţă: ,,Nu-i nimic, o să tragă brazde fiul meu pe cer!”
Premoniţie, spuneam, şi din partea biruitorului Vlaicu, acesta prefigurând
grandiosul moment al unirii românilor de la 1918, cu şase ani mai devreme încercând să
creeze un pod aerian simbolic între românii de aici şi de dincolo de Carpaţi, sfârşind tragic
în sâmbăta de 31 august a anului 1913, lângă localitatea Băneşti din judeţul Prahova,
sfinţind cu sângele său tânăr drumul mântuirii naţionale, milioane de admiratori rămânând
consternaţi la auzul veştii.
Henry Coandă, savant mondial incontestabil, un fenomen parcă, venit pe pământ
să revoluţioneze omenirea! La 16 decembrie 1910 a efectuat primul zbor experimental
din lume al unui avion cu reacţie de invenţie proprie, la al Doilea Salon Internaţional
de Aeronautică. Uluitor, avion cu reacţie, noţiune dar şi principii noi, puse în aplicaţie abia
patruzeci de ani mai târziu!. Un vizionar, am îndrăzni să zicem, chiar mai mult decât atât,
din moment ce şi aeronavele moderne de azi păstrează ca elemente constructive şi
funcţionale principiile prefigurate de olteanul de origine din Perişoru’ Doljului: Coandă a
rămas şi rămâne, pentru totdeauna, părintele avionului cu reacţie, - ne spunea cu
temeinicie comandorul inginer Ilie Dumitrescu, legendă vie a aviaţiei, (practician
desăvârşit, constructor, profesor respectat, comandant tehnic de regiment, inovator), astăzi
gondola este păstrată, cu mici modificări, la toate avioanele cu reacţie; priza de admisie
(difuzorul) a rămas aceeaşi, voleţii de la bordul de atac care măresc cu 33% portanţa…;
avioanele moderne de azi sunt pline de voleţi, comandaţi fie electric, fie pneumatic, fie
hidraulic întrucât ajută decisiv la decolare şi aterizare; motorul cu reacţie, proiectat şi
construit de Coandă este modificat, dar principiul rămâne acelaşi; ampenajul, toate
rachetele din lume, indiferent că sunt aer-aer, aer-sol ori sol –aer ş.a.m.d., au ampenaje
fusiforme de comandă.
Nu mai vorbim de Vuia, întrucât el s-a ridicat de la pământ cu mijloace proprii de
bord. El a deschis era zborului mecanic. El a adaptat trenul de aterizare, până atunci
erau patine… Aripa a fost transformată radical, într-una singură, superioară, până la el
erau triplanuri, planuri etajate…
Ei au avut o contribuţie extrem de valoroasă la tot ce înseamnă aeronautică
mondială. Datorită lor astăzi s-a format un al şaselea continent, continentul aerian,
pentru că zilnic se transportă cu avioanele, pe principiile consacrate de ei, peste 800 de
milioane de pasageri…
Coandă sfidează puterea omenească! 250 de invenţii brevetate sunt o enormitate,
aureolează chipul de savant respectat pe toate meridianele lumii, invenţiile sale au
propulsat ştiinţa şi tehnica mondială...
Ei, trefla noastră de aur, împreună cu alte minţi de seamă precum: Bănciulescu,
Bibescu, Popovici, Zorileanu, Brumărescu, Zamfirescu au aprins şi întreţinut flacăra
aviaţiei, au ars la temperaturi incandescente ca fierul înroşit în inima sloiului de gheaţă
pentru născocirea, coacerea şi plămădirea unui vis. A unui ideal!
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 15
Aviaţia, de strajă fruntariilor naţionale
Aviaţia se maturizează repede, viaţa specială de aviator, presărată cu proiecte,
renunţări, vitregii, riscuri, libertate, consecvenţă şi rigoare se impune în spaţiul public;
participă la al Doilea Război Balcanic, aviatorul Nunucă Protopopescu de la Poboru’
Oltului fiind unul dintre protagonişti; se implică în Primul Război Mondial cu toate
mijloacele existente; sunt create primele structuri organizatorice (1915 - Înfiinţarea
Corpului de Aviaţie Român), se pun bazele Complexului Aeronautic Chitila (1909) şi a
Şcolii de pilotaj de la Cotroceni (1912). Asta, ca primă etapă în evoluţie.
Urmează momentul premergător celui de-Al Doilea Război Mondial şi războiul
însuşi. România îşi cheamă fiii aviatori de pretutindeni, fac trecerea rapidă pe
Messerschmitt-uri şi IAR-ul 80 şi pornesc vijelios la lupte pentru dezrobirea neamului.
Scriu fapte de vitejie, doboară recorduri, obţin victorii aeriene excepţionale contra
bolşevicilor (în marile bătălii de la Stalingrad sau şi pe fronturile din Crimeea şi Ucraina),
dar şi în Carpaţi şi pe frontul de vest, se sacrifică necondiţionat într-un război discutabil. În
perioada 1941 – 1945 aviaţia română a pierdut 2000 de aviatori, observatori, mecanici,
militari din trupele auxiliare, înregistrând, însă, 2000 de victorii aeriene, numai în perioada
23 august 1944 - 12 mai 1945 executând un număr de 4200 misiuni de luptă la inamic cu
8300 ieşiri avion, în 11000 ore de zbor.
Este momentul răsunător al izbânzilor lui Popişteanu, Greceanu, Bâzu
Cantacuzino, Agarici, Dicezare, Mucenica, Mălăescu, Dobran, Milu, Duşescu al oltenilor
şi romanaţenilor noştri Şerbănescu din Coloneşti, George şi Mihai Brâncoveanu din
Brâncoveni, Ion Florea din Coteana, Ştefan Raicea din Osica, Emanoil Ionescu din
Movileni, al întregii lor generaţii căzută pradă războiului şi politicii perverse, inumane, de
după.
Cu greu se reinventează aviaţia după zdruncinătoarele episoade din ,,tranşeele”
războiului, când întregul corp militar format din cadre de înaltă ţinută profesională şi
morală, şcolit la timp şi perfecţionat în amfiteatrele europene ale aviaţiunii a fost devastat:
condamnat după cum indica diapazonul sovietic, înjosit şi trecut prin filiera necruţătoare a
securităţii, epurat din armată şi trecut la munca istovitoare, ,,de jos”.
Aeronautica – nestinsa flacără măreaţă a geniului românesc
Anii ’50 au debutat sub legea dictată de cruzimea cizmei bolşevice! Aici, imperiul
de la răsărit şi-a croit scut de apărare, pe graniţa noastră sudică, construind, cu căruţa
ţăranului român şi sudoarea soldatului sortit a face armata la ,,diribau”, marile aerodromuri
de la M. Kogălniceanu, Feteşti –Borcea, Deveselu şi Gearmata, cu o infrastructură
modernă pentru acea perioadă. Sunt livrate avioane de producţie sovietică, la loc de cinste
aflându-se reactoarele IAK 23 şi MiG 15, intrate efectiv în exploatare după anul 1953.
Poporul român este docil, ascultător. Personalul armatei populare, şcolit din mers,
îşi intră în misiune cu temei, validând vocaţia românească de tehnicieni pricepuţi şi
zburători iscusiţi. Cu jertfe asumate! Performanţa se scrie şi cu sânge!
Anii ’60 consemnează un riviriment: şcolile militare de aeronautică de la Focşani,
Mediaş, Tecuci, Sibiu, Buzău, Arad reintră în cadenţa timpului şi funcţionează la
capacitate; cu avioane mai performante sunt dotate unităţile de luptă; apar fabricile de
avioane, unde tehnologiile avansate sunt stăpânite de inginerii şi tehnicienii români.
România intră în cadenţa dictată de interesele proprii. Oarecum. După masacrul
smulgerii din temelii a fabricii de la Braşov în care erau produse vestitele avioane de luptă
IAR-80 şi interdicţiile politice staliniste, la Bacău se fabrică IAK-ul 52, BN 2 şi AG 6 în
mii de exemplare; la Ghimbav – elicopterele IAR 330 Puma şi 316 B Alouette; la
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 16
Bucureşti – Rombac 1 – 11, primul avion cu reacţie pentru transport 119 pasageri; la
Craiova se fabrică avioanele militare IAR-93 şi IAR-99 Şoim; în Angola, la Negane,
aviatorii românii devin profesori şi experţi înfiinţând Şcoala de Aviaţie Naţională, la care
predau cursurile de exploatare şi zbor şi pe care o înzestrează cu avioane româneşti.
Anii ’70, anii de glorie ai aviaţiei, care cuprindea peste 800 aeronave. Se
construiesc noi aerodromuri, o grijă deosebită se acordă flotilelor de elicoptere; în paralel
cu zborul care totaliza impresionanta cifră de peste 5000 de ore pe fiecare regiment de
luptă se asigura poliţia aeriană a spaţiului naţional şi se efectuau trageri reale cu rachete în
poligoanele din stepa sovietică.
În anul 1977, la Deveselu s-a efectuat exerciţiul ,,Scoaterea regimetului de sub
lovitură”, o concentrare maximă şi impresionantă desfăşurare de forţe. Printr-o organizare
impecabilă, în mai puţin de 10 minute, cu pornire şi plecare din locurile de staţionare şi
decolare din ambele capete ale pistei, 40 de aeronave MiG 21 au fost ridicate în aer,
orientate în raioanele de zbor şi aduse ,,acasă” în deplină siguranţă.
A fost extraordinar! Concomitent, 40 de avioane brăzdau cerul Olteniei.
*
A CĂZUT O STEA- Erou cpt. aviator Alexandru ŞERBĂNESCU –
Dacă în paginile de dinainte a fost prezentat un scurt istoric al Zilei aviaţiei
aniversată, de ceva vreme, în luna iulie, nu putem pierde prilejul de a evidenţia
personalitatea olteanului din Coloneşti - Alexandru Şerbănescu, doborât de aviaţia ostilă
României, în fatidica zi de 18 august 1944, pe Valea Ruşavăţului din judeţul Buzău.
O zi întunecată în calendarul aviatic românesc, considerată de contemporanul
nostru şi martorul-coechipier al acelor clipe – locotenentul aviator din urmă cu 74 de ani şi
generalul maior de azi, Ioan C. Dobran, ,,adevărata zi a aviaţiei de vânătoare [n.a. 18
august 1944]”.
Ne limităm a spune că Alexandru Şerbănescu a fost flacăra care a luminat
orizonturile visate de români, scânteia care a electrizat inimile luptătorilor de elită în
epopeea de eliberare a poporului român, cu orice sacrificiu. Orice sacrificiu, sacrificiu
suprem, prin care şi Alexandru Şerbănescu îşi aşează viaţa, de-a pururi, pe altarul eroilor
neamului.
Alexandru Şerbănescu, acest vultur neînfricat, născut spre a fi aviator, are o carte
de vizită neegalată, fiind catalogat ,,asul” şi ,,nădejdea aviaţiei române“. Despre
temeritatea sa, despre marea artă de a comanda şi de a-şi fi asigurat succesul în cele mai
multe victorii aeriene împotriva inamicului, s-a scris mult. Niciodată, însă, nu va fi de
ajuns pentru un simbol. Meşteşugit, s-a căutat zugrăvirea personalităţii sale în cele mai
potrivite şi favorabile culori.
Ne-am străduit şi noi, în volumul ,,CAVALERII ÎNĂLŢIMILOR. Aviatori
romanaţeni şi olteni sub negura vremurilor”, Autori: Alina-Elena MARIN şi Sabina-
Elena VASILESCU, Ed. Hoffman, 2017, să aducem un omagiu aviatorului de excepţie,
eroului de seamă care aureolează panoplia celor care au scris victorii în cartea neamului şi
s-au jertfit, necondiţionat, în numele dorului de dreptate şi adevăr.
Avem convingerea, însă, că niciodată nu va fi completă istorisirea memoriei
acestuia şi nimeni nu va putea cuprinde pe deplin viaţa, angajamentul, dedicaţia, avântul,
curajul, riscul, drama personală şi drama spulberării visului său naţional.
Complimente se pot scrie multe! Din dragoste de personaj, pentru vocaţia şi
virtuţile sale. Bântuiţi de teama de ridicol, tresărim când constatăm că aprecierile aduse
atunci, în toiul evenimentelor, sunt adevărate elogii pe care noi nici nu le-am imaginat.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 17
Şi totuşi, războiul este o experienţă tristă, dar dură şi adevărată. În lupta cu viaţa şi
realitatea nu poţi minţi, de aceea notările, aprecierile, consideraţiile, opiniile şi verdictele
consemnate în diverse documente ale celui de-Al Doilea Război Mondial scrise de oameni
integri, în condiţii absolute, speciale, concomitent cu petrecerea faptelor acolo, în tranşee
şi pe linia întâi, spulberă orice umbră de exagerare voită, orice calificativ meschin ori din
interes, devenind pentru noi expresia fidelă a unor veridice fapte de viaţă, secvenţe de
război care depăşesc cu mult imaginaţia contemplativă de fotoliu ori aducere aminte.
Susţin afirmaţiile mele cu mărturii extrase din jurnalul de război, desprinse,
aşadar, din pagini de mare însemnătate puse nouă la dispoziţie, cu onestă generozitate, de
către conducerea şi specialiştii Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare –
Piteşti:
„Grupul 9 Vânătoare
Foaie calificativă
a cpt. Şerbănescu Alexandru pe perioada1942/1943:
Sănătos, foarte rezistent, sportiv, cu o conformaţie robustă şi cu o frumoasă
prestanţă în faţa frontului, îl caracterizează cu foarte bune aptitudini fizice. Energic,
hotărât şi plin de iniţiativă, este zburătorul tip a cărui voinţă, sânge rece şi prevedere
conduse de o mare putere de muncă şi perseverenţă, îi aduc totdeauna succesul şi-i
confirmă aptitudinile militare foarte bune.
Inteligent, cu judecată clară în orice împrejurare şi dotat cu o cultură generală şi
profesională aleasă, nu încetează de a urmări şi a-şi îmbogăţi cunoştinţele cu toate
noutăţile inerente perfecţionărei armei aeronautice.Cu o memorie foarte bună şi condus
de un înalt simţ şi spirit de metodă alese se caracterizează ca un ofiţer foarte capabil.
Foarte disciplinat, autoritar faţă de inferiori, este plin de prestigiu în faţa trupei.
Cu simţul datoriei şi al onoarei dezvoltat la extrem, dotat cu un curaj militar şi al
răspunderii pline de patriotism, este camaradul devotat care a dispus, fără a-şi precupeţi
viaţa proprie să se aterizeze la inamic ori de câte ori un camarad a fost forţat a rămâne
acolo doborât în luptă şi a-l aduce cu orice risc în avionul propriu.
Plin de lealitate şi foarte mult dotat cu simţul moral, este ofiţerul cu educaţie
militară admirabil, formată din toate punctele de vedere.
Integru şi foarte drept, cu o conduită neşovăielnică, execută ordinele cu foarte
mare precizie şi punctualitate oricât de grele ar fi misiunile ce i se încredinţează.
Corect la serviciu şi în afara serviciului, n-are nici un viciu. Este sincer, impulsiv
şi dornic a fi totdeauna primul în orice împrejurare, ofiţer foarte moral.
Admirabil comandant, plin de zel şi cu o frumoasă activitate este cel mai viu
exemplu al unităţii sale care a dat, fără excepţie pe cei mai valoroşi piloţi de vânătoare
români în actualul război, el însuşi fiind asul aviaţiei române, deţinând recordul în ceea
ce priveşte numărul de avioane doborâte prin cele 32 de victorii din care 26 sigure şi 6
probabile.
Este totdeauna în fruntea unităţii sale şi nu lipseşte niciodată de la cele mai grele
şi periculoase misiuni, având o pregătire de război foarte bună.Pasiunea lui este zborul,
dorinţa lui este de a înfrunta inamicul oricât şi oriunde, de a-şi salva patria.
Etatea – 31 ani; Vechimea în grad – 24. I. 1942. Nu a fost pedepsit. A executat
peste 300 misiuni la inamic, a susţinut peste o sută lupte aeriene şi a doborât 32 avioane
inamice.
Pentru actele sale de bravură a fost distins cu:
- Ordinul ,,Mihai Viteazul, clasa a III-a”;
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 18
- Ordinul „Virtutea
Aeronautică cu spade clasa
Crucea de Aur şi Clasa
Cavaler”;
-,,Steaua României
cls. a V-a cu spade şi
panglică de virtute
militară”;
- ,,Crucea de Fier
germană clasa a II-a şi clasa
I-a”.
Căpitanul
Şerbănescu Al. se
caracterizează ca un foarte
bun ofiţer de aeronautică;
deşi conf. Ord. No.
80/3.09.1943 nu face
obiectul unei propuneri,
totuşi, datorită calităţilor,
pregătirei şi bravurei sale,
propun ca, prin raport
special cpt. Şerbănescu Al. să fie avansat în mod cu totul excepţional la gradul de
locotenent comandor aviator”.
Comandantul Gr. 9 Vânătoare
Cpt. C.dor av. /ss/ Ioan Negrescu
Rezoluţia şefilor ierarhici superiori:
,,De acord. Un ofiţer excepţional prin educaţia lui militară şi prin modul eroic în
care şi-a făcut datoria pe front.
Menţin propunerea ca pentru
merite deosebite să fie avansat
la gradul de lt. comandor”.
Comandantul Grupului
Aerian, ss.
“25. 09 – 31 10. 1943
Sunt de acord cu prea
frumoasele note elogioase ce i
se fac. Este just notat. Cunosc
foarte bine pe ofiţer şi nu mai
am nimic de adăugat. Pentru
că e înzestrat din bogăţie cu
excepţionale calităţi iar el are
meritul că a ştiut să le pună în
valoare şi să ducă unul din
cele mai frumoase randamente
este exemplul viu de:
- Pilot temerar;
- Neînfricat luptător;
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 19
- Excelent camarad;
- Caracter de elită;
- Pregătire solidă superioară gradului său;
- Este asul aviaţiei române;
- Elogios apreciat de comandamentele şi camarazii aliaţi;
- Este nădejdea aviaţiei române;
Merită a i se încredinţa comanda de grup de vânătoare şi menţin propunerea de a
fi avansat în mod excepţional la gradul de locot. comandor aviator”.
Comandantul Corpului Aerian Român
General de escadră aviator,
Gh. Jienescu
(Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare - Piteşti. 3042.
Memorii Tineri, 1931. Inv. Nr. S. 927/26.05.1982, crt. 23, f. 34 şi 34 v)
* * *
RAPORTUL SPECIAL No. 715/04 ianuarie 1944 al Corpului Aerian Regal
Român cuprinde noi detalii care evidenţiază personalitatea invincibilă a cpt. av. Alexandru
Şerbănescu în domeniul conducerii formaţiilor de luptători în zbor, instruirea
subordonaţilor chiar pe parcursul misiunilor de război, succesele fără precedent marcate în
confruntarea cu inamicul: ,,Raport Special
pentru cpt. Şerbănescu Alexandru
din Flotila I-a Vânătoare
Ofiţer admirabil, cu o
ţinută demnă, plin de patriotism,
curaj şi simţ al datoriei, ia parte
cu Grupul 7 Vânătoare ,,C-dor
Popişteanu”, la toate
operaţiunile, cu începere de la 2.
IX. 1942 şi până în prezent, când
continuă a rămâne pe front,
detaşat din Grupul 9 Vânătoare,
ca un exemplu şi impuls necesar
pentru piloţii de vânătoare, nou
veniţi pe front.
Ofiţer cu o cultură
aleasă, conştient, devotat şi cu
simţul răspunderii, este elementul
de elită ce s-a afirmat, zi de zi, ca
un şef şi conducător desăvârşit al
unităţei sale, din toate punctele
de vedere.
Totdeauna în fruntea
formaţiunilor aeriene de
vânătoare, la Stalingrad –
Rostok- Doneţ-Mins-Melitopol-
Saporoje-Nicopol şi Kemson, a
fost nelipsit din compunerea
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 20
formaţiunile cu însărcinări grele şi speciale, totalizând un număr de:
368 misiuni la inamic;
126 lupte aeriene;
32 victorii aeriene, din care:
26 cu martori;
6 fără martor.
Misiuni speciale din care:
34 atacuri la sol;
3 recunoaşteri şi aruncări de mesaje la trupele încercuite.
Câteva exemple din numeroasele fapte de arme săvârşite:
a. În încercuirea de la Stalingrad execută peste 73 de misiuni iar la evacuare, ia
la bord în avionul său Me 109 şi un maestru mecanic, pe care-l aduce pe noul teren;
b. Pe Mins, când lupta era aprigă, iar inamicul presa cu forţe superioare, revine
în lupte de şase ori în aceeaşi zi, reuşind a doborî, în lupte crâncene, un număr de patru
avioane inamice;
c. Pe Doneţ îşi ia ca coechipier pe un adjutant, nou sosit pe front, pentru a-l iniţia
în lupta aeriană reală. Întâlnind cinci avioane ruse, îşi face atent coechipierul, îi arată
modul de apropiere, după care, fără ezitare se aruncă în luptă, atacând plin de avânt şi
ordonând coechipierului ,,să-l urmeze”. Deşi adversarul era mult superior, prin manevre
abile, reuşeşte a doborî un avion şi a pune pe fugă restul, după care revine la bază.
Tânărul adjutant era deja format, fiind de atunci unul din cei mai buni şi temerari
zburători. La fel a procedat cpt. aviator Şerbănescu Alex. cu toţi cei nou veniţi pe front;
d. La Melitopol, după executarea cu succes a misiunei încredinţate, de a însoţi şi
proteja o formaţiune de bombardament, revenind din sector este surprins de o formaţiune
mult superioară inamică şi lovit foarte grav în motor care încetează a mai funcţiona,
scoţând fum – vapori de apă, ulei şi glicol care îi împiedică complect vederea. Totuşi, cu
un sânge rece remarcabil, sub loviturile continui ale inamicilor nu-şi pierde cumpătul şi
reuşeşte a-şi aduce avionul foarte grav avariat în linii salvându-şi viaţa.
Revenind după cinci ore la bază şi văzând consternarea camarazilor, după
doborârea şefului lor, cel mai de temut, nu pregetă nici o clipă, ia un alt avion şi porneşte
din nou la luptă restabilind încrederea şi dând un şi mai mare avânt zburătorilor săi, prin
insuflarea unui spirit de revanşă.
În aceste condiţiuni, se poate afirma cu certitudine că numărul impresionant de
victorii aeriene obţinut de Grupul 7 şi apoi de Grupul 9 Vânătoare, în timpul de la 2. IX.
1943 până în prezent, se datoreşte impulsului dat de către cpt. av. Şerbănescu Alexandru.
În urma strălucitoarelor fapte de arme ce a săvârşţit, a fost distins, între altele şi
cu ordinul ,,Mihai Viteazul clasa a III-a” şi ,,Crucea de Fier germană cls. I”.
Este ofiţerul aviator cu cele mai multe misiuni, cele mai multe lupte aeriene şi cele
mai multe victorii, dintre toţi piloţii români.
Activitatea şi priceperea de care a dat dovadă în conducerea unităţei sale pe
câmpul de luptă, precum şi curajul şi imboldul ce a insuflat subordonaţilor săi în luptă,
prin autoritatea ce a căpătat odată cu exemplul ce totdeauna a dat, fiind în fruntea
zburătorilor, apoi ori de câte ori lupta a fost mai rea îl impun la comanda de grup de
vânătoare operativ, comandă ce nu a putut lua din cauza vechimei în grad.
Având în vedere, meritele excepţionale obţinute, precum şi capacitatea de
conducere, autoritară, de care a dat dovadă pe câmpul de luptă, şi, făcând aplicarea OG.
70/1943 prin care se absolvă de stagiul în grad ofiţerii decoraţi cu Ordinul ,,Mihai
Viteazul”, am onoarea a propune şi rog a se aproba şi înălţa la gradul de locotenent
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 21
comandor av. în mod excepţional, pentru fapte de arme, a cpt. av. Şerbănescu Alexandru,
din Flotila I Vânătoare”.
Comandantul Grupului 7 şi 9 Vânătoare,
ss. Comandor av….
(Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare – Piteşti, 3042.
Memorii Tineri, 1931. Inv. No. S 927/26.05. 1982, crt. 23, f. 43, 44, 45.)
* * *
Asul aviaţiei române! Nu este expresia inspirată a vreunui cronicar intenţionat a
preamări imaginea ilustrului aviator, ci sintagma fără precedent folosită încă din anul
1943, cum putem constata din
Foaia calificativă anexată, din
timpul vieţii lui Alexandru
Şerbănescu, metaforă răscolitoare,
acoperită de fapte: de numărul şi
circumstanţele victoriilor aeriene,
de imboldul în luptă transmis
camarazilor săi, de patriotismul
nepereche care i-a catalizat
acţiunile, propulsându-l în
avangarda generaţiei sale.
Eroul căpitan aviator
Alexandru Şerbănescu şi-a frânt
aripile la data de 18 august 1944
în Valea Ruşavăţului, în apropiere
de Buzău, într-o dramatică
încleştare aeriană. Soarta a fost
nemiloasă, dar marile caractere
cad în luptă, la datorie.
,,Cea mai grea zi dintre
toate a fost a fost 18 august 1944,
ultima zi de bombardamente – îşi
aminteşte acum, la un pas înainte
de a împlini o sută de ani de viaţă,
generelul aviator Ioan C. Dobran.
Mai rămăseseră cu totul 23 de
aviatori şi căpitanul Şerbănescu
avea să fie doborât. Lupta se mutase la înălţime. Eram 13 inşi din Grupul 9 Vânătoare
faţă în faţă cu o formaţie de 138 bombardiere. Eram copleşiţi. Am rămas în linie eu şi
Dârjan, cu Şerbănescu la mijloc, … picăm, picăm, picăm… A fost de ajuns străfulgerarea
unei clipe pentru a scrie un destin. În spatele lui Şerbănescu şi mai sus era un avion cu bot
roşu. Din planul stâng (n.a. al avionului pilotat de Şerbănescu) se prelinge o uşoară dâră
de fum, avionul se înclină spre stânga, se întoarce pe spate şi pică sub verticală. Aşa a
căzut căpitanul Şerbănescu. Aşa a căzut o stea! […] Avea puţin peste 32 de ani când a
căzut atunci la Ruşavăţ. Destinul lui a fost şi bun. El a sfârşit ca un erou pe cerul ţării şi a
rămas un simbol!”
74 de ani au trecut de atunci şi personalitatea eroului aviator cpt. Şerbănescu
Alexandru scrutează vremurile.
18 august 1944!
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
O zi rotundă în calendarul României, în an de Centenar, o datorie de onoare pentru
colectivul revistei Memoria Oltului şi a Romanaţilor şi a cititorilor săi de a-i aduce un
pios omagiu şi păstra memoria neîntinată! Pentru că el ne-a predat profunda lecţie de
lealitate, perseverenţă, curaj şi sinceritate, ne-a oferit exemplul viu de temeritate, bravură,
camaraderie şi sacrificiu…
Câteva date despre Şcoala Normală de învăţători din Caracal (II)
Nicu Vintilă-Sigibida
Între alte lucruri de preţ pe care le păstrez în arhiva personală se numără şi un
Anuar al Şcolii Normale de învăţători din Caracal pe anii 1919-1920 şi 1920-1921 întocmit
de către directorul Haralambie Popa. Apărută la tipografia şi legătoria de cărţi
,,Românească cooperativă” a lui Ilie Mărculescu, lucrarea este structurată în 10 capitole şi
prezintă un interes documentar deosebit deoarece conţine seriile de absolvenţi, elevii,
profesorii, date despre baza materială a acestei şcoli apărute imediat după război pentru a
răspunde necesităţii tot mai mari de a pregăti învăţători în special pentru teritoriile care
s-au unit cu Ţara în 1918.
Exemplarul mi-a fost oferit de către dl. prof. Florian Petrescu din Caracal, fost
inspector şcolar general al judeţului Olt, căruia îi aduc şi pe această cale mulţumiri.
BIBLIOTECA
Pentru o instituție culturală, cum e prin excelență școala, biblioteca e una din
bucuriile capitale.
O modestă bibliotecă, cu toată vitregia timpurilor, s-a putut înjgheba sub îngrijirea
societății de lectură ,,Cultura”, înființată în Decembrie 1919 de către elevii clasei V-a sub
conducerea D-nului I. Constantinescu, profesor de limba română și un neobosit iubitor de
lectură.
Prin cotizatiunea lor s-a parvenit să se ajungă la un număr de 417 volume, care
toate au fost citite în afară de cele pe care elevii și le-au împrumutat unul altuia. Și fiindcă
se știe de toată lumea că se cumpără cărți și se formează biblioteci fără ca să se citească,
am impus în special elevilor de clasa VI-a, ca să prezinte rezumate și dări de seamă despre
cele citite. Aceste rezumate și dări de seamă se găsesc la dosar, în arhiva școalei.
Pe de altă parte, în anul școlar trecut fiecare clasă și-a format în mic, biblioteca ei.
Comitetul școlar a contribuit cu 1285 lei, pentru biblioteca școalei, punând
volumele la dispoziția Societății ,,Lectura”.
ȘEDINȚE LITERARE
În decursul anului școlar 1919 – 1920 Comitetul Societății ,,Lectura” a organizat
9 ședințe, cu programe variate, la care încetul cu încetul a început să asiste și public. În
anul școlar 1920 – 1921, aceste ședințe s-au continuat regulat în fiecare Sâmbătă seara,
alternând o Sâmbătă cu public, alta fără public, pentru a se da timp și celor mici ca să se
exerseze, în așa fel ca toți să se producă.
Aceste producțiuni au cuprins și mici piese de teatru, comedii și farse, din
Alecsandri, Caragiale și Teatru sătesc. Ședințele acestea au fost foarte mult frecventate și
apreciate, contribuind la acestea într-o largă măsură producțiunile muzicale executate de
orchestra școalei, care înfiripată în Ianuarie 1921, sub conducerea D-lui I. Stroescu,
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
maestru de violină, grație priceperii și muncii neobosite ce a depus, a parvenit ca după o
lună de zile să se prezinte cu compozițiuni bine executate.
Domnul Inspector General al învățământului secundar I. Kirițescu, cu ocazia
vizitei ce ne-a făcut, a apreciat cu multă satisfacție eforturile și rezultatele.
CONSTATĂRI CU OCAZA EXAMENULUI DE DEFINITIVAT
Ori câte discuțiuni contradictorii ar admite chestiunea examenelor, ele vor rămâne
totuși ca un mijloc imperfect de selecționare, dar necesar în școală, pentru unicul motiv că
această instituție nu va putea abdica de le principiul selecționării, dar va înlătura pe cel al
clasificării.
Examenele vor trebui deci, în continuu modificate, dar nicidecum desființate.
La Paris, la congresul internațional de învățământ secundar ținut la începutul lui
Aprilie a.c. s-a admis că examenele de promovare dintr-o clasă într-alta, constituiesc cheia
studiilor.
Rezultatul examenului de definitivat ținut în Martie și Aprilie la școala noastră, a
fost în general mulțumitor, afară de unele excepții foarte regretabile pentru învățământ.
În ceea ce privește pregătirea pedagogică, se observă în general o lipsă de
orientare precisă în cunoașterea și explicarea legilor psihologice, pe care se bazează
diferitele principii din Pedagogia generală, Didactică și Metodică, precum și o totală
confuzie, când e vorba de a ști unde și în vederea cărui scop își pot găsi aplicarea
diferitelor principii și legi. Referitor la cunoștințele din Istoria patriei, se constată că
diferitele fapte, cari au dat naștere unor acte de seamă din viața neamului nostru, sunt
ignorate.
Chestiunile, cari ar trebui să facă parte din cultura generală, nefiind definite nici în
programe, aci dezorientarea apare și mai mare.
Poate că ar fi mai potrivit ca și pentru examenul de definitivat să se desemneze
anumite lucrări ale anumitor pedagogi, pentru a fi studiate din timp, fiecare candidat fiind
obligat a prezenta dări de seamă temeinice, despre cele citite.
Această măsură ar trebui introdusă și în ceea ce comportă pregătirea în vederea
însușirii unei culturi generale.
În acest scop, ar fi necesar să se fixeze pentru a fi studiate anumite producțiuni
literare din autorii români și într-o mică măsură și din cei străini.
Chestiunile de economie politică și științe juridice în general, de asemeni, n-ar
trebui neglijate.
Și fiindcă în școală se simte tot mai mult necesitatea unei munci tradusă pe cât mai
mult în faptă, credem că la asemenea examene, ar fi bine să se ceară ca învățătorul să
prezinte probe despre ceea ce a lucrat în timpul celor trei ani de provizorat, pentru școală
și mediul său sătesc, ca de pildă: starea și întreținerea școalei, bibliotecă, material didactic,
excursiuni, modeste cercetări științifice și literare, lecturile făcute sătenilor, șezători,
serbări... toate dovedite cu acte.
În felul acesta, examenele ar purta într-adevăr pecetea realității, oferind tuturor și
examinaților și examinatorilor putința unei cât mai juste unități de măsură și constituind în
același timp începuturile unei cerinți imperioase: transportarea or amplificarea lumei
ideilor în lumea faptelor. Acesta este mersul spre progres.
SERBĂRI ȘCOLARE
Serbările școlare sunt un mijloc de manifestare în afară de școală, punând în
contact direct, instituția școalei cu marele public.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
Copiii le primesc întotdeauna cu bucurie, oferindu-le o plăcere legitimă. Serbările
școlare își pot găsi desigur multe motivări pedagogice, cu singura restricțiune de a nu se
face abuz.
Regulamentele școlare le prevăd pentru ocaziuni solemne, iar regulamentul
comitetelor școlare le enumeră ca unul din mijloacele de venituri. În vederea acestui din
urmă scop, în cursului primul an școlar, s-au dat două serbări: 1) Caracal, la 27 Martie
1920, realizându-se un beneficiu net de lei 2549,25 și 2) Corabia, la 3 Aprilie 1920, cu un
beneficiu net de lei 1543,50.
În afară de aceste serbări, școala a participat la toate solemnitățile împreună cu
celelalte școale secundare și primare din localitate, iar în timpul lunilor de vară, Iulie și
August 1920, elevii clasei I împărțiţi în echipe de 5-8, sub conducerea a câte trei elevi din
clasa V-a au dat 13 serbări în 13 comune, cu programe variate, realizând un beneficiu total
de lei 4245, 30. Elevii clasei V-a au ținut cu această ocazie cuvântări pentru popularizarea
învățământului normal, după planuri stabilite înainte, care se păstrează la dosar. În felul
acesta s-a dat prilej de inițiativă, elevii fiind ei înșiși organizatori, conducând și vorbind
sătenilor.
În al doilea an școlar s-a renunțat la serbări în afară de școală din 2 motive: 1)
Elevii clasei a VI-a au fost prea ocupați cu lectura și pregătirea în vederea examenului de
capacitate și al doilea, prin dispozițiunile în vigoare de a se cere aprobări prin Ministerul
Instrucțiunii către Ministerul Muncii, plătind 20% plus taxe, s-a adus atât o îngrădire
libertății de mișcare a școalelor, cât și o scădere considerabilă a micului beneficiu ce s-ar
putea realiza. Formalitățile vor împiedica de-a pururi, inițiativele.
EXCURSIUNI
Una din condițiunile învățământului de a fi intuitiv se satisface prin excursiuni.
Excursiunile încântă și instruiesc în același timp. Bine conduse, ele oferă mijlocul cel mai
eficace pentru a asigura temeinicia instrucției.
Pentru aceasta ele trebuiesc făcute în anumite localități, cu anumite scop și după
anumit plan, iar o condiție esențială pentru ca o excursie să poată fi într-adevăr instructiv
educativă, este aceea că la conducerea lor trebuie să fie întotdeauna cineva, care să știe ca
să le dea nuanța cuvenită, relevând din ceea ce ar părea comun, esențialul care ar trezi
multe lămuriri pentru minte, sugerând în același timp sentimente și idei.
În anul școlar 1920 – 1921 s-au făcut 6 excursiuni în timpul de la 12 Martie la 16
Aprilie, vizitându-se:
1) Carierele Protoseni pentru cunoștințe geologice.
2) Comuna Devesel pentru cunoștințe istorice.
3) Comuna Reșca idem, ruine.
4) Ferma Studina, pentru cunoștințe de agricultură și creșterea animalelor.
5) Depozitul Vlăduleni pentru a cunoaște operațiile în vederea fermentării
tutunului.
6) Valea Drăghiceni pentru cunoștințe geografice.
La finele anului școlar s-a făcut o excursie cu absolvenții școalei vizitându-se
Drăgășani, Sibiu, Săliște, Apold, Galeș, Cisnădioara, Cisnădia, Brezoiu, Călimănești.
La Drăgășani s-a vizitat monumentul ridicat de Greci, în amintirea eteriștilor
sdrobiți de Turci la 1821, monument pe care a stat scris ,,Eteriștilor, liberatori ai
poporului român”. Cu această ocazie, s-a explicat elevilor, gândul urmărit de unii Greci,
încă din secolul al XVII de a urzi în principatele române, începuturile reînființării
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
vechiului imperiu bizantin, lăudând pe unii din domnitorii noștri, cu titluri foarte
măgulitoare.
2) La Sibiu s-a vizitat: a) Muzeul etnografic și biblioteca asociației culturale
române, cea mai veche fondațiune de cultură românească, înființată la 1862. Cu această
ocazie elevii au luat cunoștință de fapte importante din trecutul nostru românesc de peste
Carpați și li s-a atras atenția asupra spiritului lor de organizare și devotament pentru binele
național.
Lămuriri foarte evocatoare au fost date de competintele bibliotecar I. Georgescu,
iar elevii au rămas surprinși de ce se poate face grație unui spirit de muncă încordată și
neîncetată.
b) Muzeul Brükenthal, unde s-a admirat munca unui om depusă spre binele și
înălțarea connaționalilor săi.
c) Catedrala protestanților și catedrala ortodoxă, comparându-se.
d) Școalele.
3) S-a vizitat la Săliște casa națională și școalele.
Elevii au avut de constatat aci, existența a trei societăți: corale, de înmormântare,
iar mai pe sus de toate ca un ceva rar societatea de înfrumusețare al cărui președinte I.
Heuțea cu slabe mijloace a reușit să formeze un parc de toată frumusețea.
4) S-a vizitat satul Apold la 15 km N-V de Săliște, un sat format din 400 de familii
sase și 180 familii românești. Mare a fost mirarea noastră, când în acest sătuc, cufundat în
niște văi, fără șosele principale de legătură, am văzut o clădire măreață cu două etaje, iar
pe frontispiciul ei era scris: „Școala Românească – Greco – Orientală, anul 1863.” Atunci
ne-am dat seama cât de vechi în cultură sunt frații noștri de dincolo.
La 1863 învățământul nostru prezinta în general școale primare abia în comunele
urbane, reședințe de județe.
Tot aici, iarăși lucru de mirare pentru noi cei de aici, am văzut marginele șoselei
din sat plantate cu pomi roditori, încărcați de fructe, neatinse ca într-o grădină bine
închisă.
S-au cercetat apoi în amănunt gospodăriile câtorva sași, pătrunzând în grajdurile
de vite, cotețe, pivnițe, casă și pod și am constatat marea superioritate a acestor gospodări,
în ordine mai ales, curățenie și chibzuială. O bună și sănătoasă dispoziție cuprindea
întreaga lor fire. Elevii au observat și exprimat singuri aceste constatări.
5) S-au vizitat Cisnădioara, sat în întregime săsesc, la 14 km de S.V de Sibiu și
Cisnădia, unul din centrele industriale la 9 km S. de Sibiu. Orășelul cu puțini români,
numără 26 ateliere pentru torsul și țesutul lânei, procurând postavuri groase.
D-l Oncescu, directorul fabricei, ne-a dat toate lămuririle explicându-ne în
amănunt operațiunile fabricii; elevii au avut ocazia să vadă lâna trecută prin toate
transformările până la postav, fabrica fiind în lucru.
La întoarcere s-a vizitat fabrica de cherestea „Lotru” de la Brezoiu, fiind în lucru
și s-a parcurs drumul Brezoiu-Călimănești, pe jos. S-a vizitat mânăstirea Cozia rămasă în
ruină, adăpostind acum pe 200 de refugiați ruși. Starețul cu un singur frate părea
descurajat. Am dat elevilor amănunte, dar într-o atmosferă grea gândind cu toții la ce a
fost și ce a mai rămas, - ruină azi, a unor vremuri pline de lupte și glorie.
Avem credința că cele văzute și constatate de elevi cu ocazia acestei excursiuni,
vor rămâne pentru mulți din ei, ca izvoare de inspirație în munca de viitor.
COMITETUL ȘCOLAR
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
Comitetele școlare își au rolul și folosul lor netăgăduit. Pentru școalele secundare
gimnazii și licee, prin taxele, care le percep, comitetele constituie un mijloc puternic, care
stă la îndemâna școalei pentru orice îmbunătățire; numai atât, că prin taxele prea mari să
nu se abuzeze.
La școalele normale însă, unde nu stau la îndemână taxele, comitetele școlare nu
sunt garantate cu nici un fel de venit sigur, decât numai cotizațiile de maximum 5 lei lunar,
care pot constitui un venit de cel mult 10 – 12.000 lei anual, după numărul elevilor școalei,
părinții fiind de drept membri în comitet. Încolo, rămâne la caritate.
Pentru a face față nevoilor s-a început prin comitet o activitate dictată de
împrejurări.
Odată cu înființarea școalei, la începutul anului școlar 1919-1920, s-a răspândit
următorul apel, însoțit de liste de subscripții:
,,Domnule,
Nevoile multiple, de care cu toții ne dăm seama că au să le preîntâmpine statele
moderne în viitor, fac să se accentueze tot mai mult rolul inițiativei particulare, pentru a
pune bazele unei reconstruiri solide și a veni astfel în ajutorul atâtor sarcini, care până
mai ieri erau privite ca o obligație numai din partea statelor.
La popoarele cu o civilizație mai veche, inițiativa particulară a intervenit încă de
mult, luând asupră-și preocupări frumoase și de mare folos, pe care statul, poate le
aducea la îndeplinire mai cu greu și în orice caz după o trecere de timp mai mare.
Drumul firesc, spre o propășire mai intensă și mai potrivită cu nevoile urgente ale
unei regiuni oarecare, stă tocmai în conlucrarea statului cu diferite inițiative particulare,
locale or regionale.
Folosul e mare, interesant din toate punctele de vedere, iar chestiunea capătă în
sine și ceva idealism, oferind un câmp vast de lucru, la care e chemat să colaboreze orice
suflet entuziast, cu drag și dor de bine.
Pornind de la gândul că pentru orice lucru nou, trebuie multă muncă, curaj și
tenacitate, nădăjduim că D-vs nu veți da în lături de la oarecare greutăți. Lucrând în
sensul ideilor de mai sus, veți contribui la un început nou, frumos și în același timp foarte
necesar. În județul nostru, cea mai urgentă chestiune frumoasă și necesară este punerea
în funcționare și în acelaș timp, clădirea unei școale normale de învățători. Dacă vom da
dovadă de inițiativă, statul va veni imediat în ajutor, pentru a începe clădirea chiar pentru
anul următor.
D-vs sunteți cei dintâi chemați; de aceea utilitatea ei și în acelaș timp a da tot
sprijinul.
Știm că lucru nu este așa ușor; de aceea nu trebuie cruțat niciun pic de odihnă.
Gândul nostru al tuturora este de a face o operă frumoasă care pe lângă folosul
ei, să ne atragă asupră-ne și atențiunea altor regiuni, ceea ce natural, va fi pentru noi o
mândrie.
În acest scop, stimate Domn, vi se trimite alăturat o listă de subscripție No. .....,
rugându-vă să binevoiți a depune toată stăruința și puterile D-voastre, pentru a se
subscrie cât mai mult.
Suma subscrisă, împreună cu lista respectivă, se va înainta Direcțiunii neapărat
între 5 – 15 Noiembrie a.c. pentru a se putea totaliza diferitele sume, consemna și dispoza
întrebuințarea lor”.
Suma realizată prin subscripție a fost de 12341 lei, după cum se poate vedea în
situația bilanț a Comitetului, pe primii doi ani financiari”.
Rezultatul fiind necorespunzător așteptărilor, s-a încercat alt mijloc.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
În luna August 1920 s-au trimis la mai mulți oameni cu dare de mână, proprietari
și comersanți din județ, precum și la câteva instituții, următoarea scrisoare - apel:
,,Onorate Domn,
Școala noastră românească în genere se găsește în momente critice din cauza
imposibilității vădite din partea statului, de a-i veni în ajutor, așa cum necesitățile
timpului o cer și cum nevoile neamului nostru o impun, potrivit unei meniri, către care cu
toții trebuie să gândim.
Școalele Normale de curând înființate sunt acelea care în deosebi simt și suportă
din greu cercul de fier, care le constrânge. Menite a fi metropolele noastre județene, de
cultură poporană, ele sunt lipsite cu totul de localuri, mobilier, material didactic etc.
În această stare de lucruri, Ministerul Instrucțiunii a simțit nevoia de a dispune să
se facă apel către diferite autorități, instituții, persoane caritabile, etc. ...
Din partea noastră s-a făcut până în prezent toate sforțările pentru strângerea de
fonduri în vederea construcției localului.
Această chestiune fiind supremul țel, pentru a da ființă reală școalei din județul
nostru, îmi fac o datorie imperioasă, Onorate Domn, a solicita sprijinul D-voastre.
Donația pe care D-v. veți face-o pentru construcția localului se va comunica
Qnor. Ministerului Instrucțiunii, spre a lua cunoștință și a o aproba, iar numele stâlpilor
donatori ai acestei instituții vor figura pe placa de marmoră, ce se va instala la intrarea în
școală, urmând a fi pomenite cu smerenie și evlavie la toate ocaziunile de fiii celor mulți,
cari vor trebui să cunoască și să admire încă de mici, sufletele generoase ale neamului
lor, pentru a se sădi în ei imboldul de a face rându-le întocmai. Școala își va face o
tradiție din aceasta. O expunere pe larg a situației vi se poate face oricând binevoiți”.
La acest apel au răspuns:
Doamna Coloni – Devesel 1000 lei;
Doamna Elena-Scărlătescu – Caracal 2000 lei;
Domnul St. Borcescu – Caracal 3000 lei;
Domnul Aristide Blank – București 10 000 lei.
Alte ajutoare mai mari obținute au fost:
Domnul Paul Brătășanu 1000 lei;
Primăria Caracal 7000 lei;
Federala Băncilor Romanați 7000 lei;
Ministerul de Interne 5000 lei;
Prefectura Romanați 25 000 lei.
Dintre părinții elevilor au donat:
Maria Gâdăr Bărca 1000 lei;
Ion Negrilă Băbiciu 1000 lei;
Nicolae Dincă – Amărăști de sus 1000 lei;
Ștefan N. Ion – Dobrotești 1000 lei;
Florea Stan Ilie – Amărăști de sus 1000 lei;
Bogdan Dinulescu- Ștefan cel mare 1000 lei;
Mateiu Căcăcnău- Traian 1000 lei;
Stancu Dăbuleanu- Tia-mare 1000 lei;
N. Popescu- Dobrotești 1000 lei;
A. Păsculescu- Dăbuleni 1000 lei;
Ilie Predețeanu- Brastavăt 1000 lei.
Totalul donațiilor mai mari : 76 000 lei
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
Situația comitetului pe primii doi ani financiari până la 31 Martie 1921 se prezintă
la venituri și cheltuieli, în modul următor:
COMITETUL ȘCOLAR
SITUAȚIA BILANȚ PE ANII 1919 – 1920 ȘI 1920 - 1921
VENITURI
An
ii
Co
tiza
ții
Ven
it s
erb
ări
Ven
ituri
su
bsc
ripți
i
Aju
toar
e
Rab
at c
ărți
Reț
iner
i al
oca
ție
hra
nă
Șed
ințe
le S
oc.
„C
ult
ură
”
Tax
e b
ăi
Min
ist.
Inst
r. P
ubli
ce
Total Soldu
ri
1919
-920
84
0
3413
50 10.000
19538.
50
Soldul anului 1919 – 1920 1813.
75
1920
-921
42
11
833
8.9
5
3927
.50 78782.50
1
4
5
6
367.
50
1721.
75
58
00
100
00
11455
4.30
Soldul anului 1920 – 1921 7235.
05
Sold general 9048.
05
Președintele Comitetului, H. POPA Secretar, D. Breazu
CHELTUIELI
Co
mb
ust
ibil
Mo
bil
ier
Mat
eria
l d
idac
tic
Rep
araț
ii l
oca
l
Într
ețin
ere
Impri
mat
e și
sp
ese
canc.
Div
erse
Bib
lio
tecă
Băi
Inst
rum
ente
mu
zica
le
TOTAL
84 184 40 176.25 870 79.50 1424.75
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
299.
50
686.25 386 859.75 1490.75 220 1285.95 2200 5115 42209.25
Ch. Mihăilescu
M. Celăreanu
Membrii Comitetului St. D. Olteanu
Ilie Constantinescu
I. Popescu-Redea
M. Rădulescu
CENZORI: P. Sfetcu
M. Mihăescu
ȘCOALA DE APLICAȚIE
În primul an școlar 1919 – 1920, n-am avut o școală de aplicație proprie, din cauza
lipsei de local. Practica pedagogică s-a făcut la școala primară No. 2. Din acest motiv în
primul an a fost numai un post ocupat de D-l Ignat Stroescu învățător detașat în acest scop.
În anul școlar 1920-1921 am putut înființa școală de aplicație cu două posturi,
clasele funcționând unite. Al II-lea post a fost ocupat de D-nul V. Enescu.
Convinși de datoria ce le incumbă, învățătorii școalei de aplicație au desfășurat o
muncă neobosită.
În afară de conferințele cu caracter pedagogic cerute de regulament și dispozițiile
ministeriale, s-au făcut în prima parte a anului lecturi și discuțiuni de administrație școlară,
iar începând cu luna Martie s-au făcut de 2 ori pe săptămână, în afară de program,
conferințe cu caracter pedagogic, literar și științific sub conducerea noastră, asistat fiind de
învățătorii școalei de aplicație.
Elevii școalei de aplicație au fost recrutați în majoritate din copiii orfani de
războiu, care se găsesc sub îngrijirea regimentelor din localitate. Numărul lor a fost de 43
din 69 care au urmat în mod regulat, școala.
Situația de fine de an, a fost următoarea:
ȘCOALA DE APLICAȚIE
SITUAȚIA
ELEVILOR PE ANUL ȘCOLAR 1920 - 1921
Cla
sele
Înscriși Retrași Promovați Repetenți Eliminați Observații
I 27 5 15 7
II 19 1 17 1
III 14 - 10 4
IV 15 - 14 1
Totaluri 75 6 56 13
Învățământul normal în legătură cu rolul școalei
Românești în actualele timpuri
Neamul nostru în noua lui fază de dezvoltare cere desigur multe îngrijiri. Aceste
îngrijiri, potrivit concepțiilor de până acum, la noi, ar cădea numai în sarcina statului,
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 30
lucru foarte firesc până la un punct, mai ales pentru popoarele, care se găsesc încă la
începutul dezvoltării lor, or care încearcă printr-o schimbare în scurt timp produsă, o
dezvoltare nouă.
Pentru neamul nostru, ambele cazuri se prezintă dintr-odată, ceea ce constituie
pentru stat, o dificultate mare, în ceea ce privește o bună organizare, care este chezășia
neamului. O bună organizare în timpurile de față se face pe baza unor concepții
împăciuitoare pentru fiecare individ pentru fiecare clasă socială, iar pe deasupra se mai
adaugă încă și pentru fiecare grup social eterogen.
Grupurile sociale eterogene, care intră acum în compoziția statului nostru și pe
care le-am vrea ca mâine, poimâine să le avem în compoziția neamului, știm că se prezintă
ca o forță destul de apreciabilă.
Din examinarea faptelor sociale produse cu ocazia diferitelor comixtiuni de
popoare, ca: invazii, cuceriri, anexări, s-a observat că în asemenea cazuri, grupurile
sociale, care imprimă caracteristicile lor, altora, nu sunt întotdeauna cele mai puternice în
număr, ci foarte adesea, cele care se prezintă cu o pregătire culturală mai serioasă.
În cazul nostru se impune o atenție deosebită față de grupurile sociale eterogene,
care constituie niște puteri centrifugale.
Pentru anihilarea acestor forțe, lupta va trebui dusă înțelept pe diferite căi, dintre
care, cea care le luminează pe toate, este instruirea noastră, sau pregătirea noastră
culturală.
Aceasta va garanta închegarea unui suflet românesc unitar.
Privită sub acest raport, școala noastră românească devine mai mult ca oricând o
necesitate de ordin național, fiind singura armă de luptă, pe care o îngăduie timpurile de
pacinică dezvoltare.
Oamenii de școală își vor da seama cei dintâi de acest rol atât de interesant, iar
pentru stat școala – prin forța lucrurilor – va deveni o preocupare de primul ordin, ea fiind
promotoarea culturii.
Asupra acestui termen, oricâte înțelesuri i s-ar putea da ar trebui să se aibă în
vedere și următorul fapt: Gradul de cultură al unei națiuni nu se măsoară după numărul
câtorva individualități de seamă, formate prin ajutorul unor instituții de cultură mai înaltă,
ci după marele număr al celor care și-au apropiat în decurs de 7 – 8 ani de școală
secundară, cunoștințe elementare, dar solide, cu privire la legile care conduc natura și
societatea omenească; deprinzându-se în același timp a avea drept călăuză în viață,
sentimente nobile, care încălzesc și ridică pe om deasupra greutăților și neplăcerilor de
moment, mistuind în flacăra lor purificatoare, tot ce n-ar fi conform cu binele.
Și fiindcă avem credința că școalele normale sunt instituțiile de cultură cele mai
potrivite și mai adaptibile în viitor marei noastre populații de la sate, socotim că ele vor
putea deveni nu peste prea mult timp, adevărate focare de cultură poporană.
Se înțelege că pentru atingerea acestui scop, se cere o organizare, bazată pe
considerațiuni asupra mediului în care e trimis să lucreze învățătorul, din examinarea căror
considerațiuni va reieși însăși concepția asupra rolului său.
Învățătorul trebuie să fie pregătit cu cunoștințe generale dar solide din domenii
foarte variate.
În centrele mici, nu e locul specializărilor.
După cum un negustor la sat nu poate să facă o bună vânzare, dacă are în
magazinul său numai fierărie, încălțăminte or alte articole speciale ci trebuie să aibă la
îndemână și ace, ață, hârtie, penițe, vopseli, cuie, fier... și toate mărunțișurile potrivit
cerințelor locale, și după cum un doctor la orașele mici de provincie e silit de împrejurări
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 31
să facă și oculistică și chirurgie și să primească consultații și pentru boli nervoase, de
urechi, gât, rinichi, etc.... tot astfel învățătorul în meseria și rolul său cultural va trebui să
cunoască din toate. Învățătorul va trebui să fie mărghidanul, care să poarte în tolba lui, tot
ceea ce mediul în care e trimis să lucreze, i-ar cere.
Se înțelege că o atare pregătire necesită timp.
Pentru aceste motive și pentru multe altele, numărul anilor de studii în școalele
normale, va trebui să fie egal cu numărul anilor din seminarii și licee.
Pentru ca absolventul normalist să fie pregătit potrivit nevoilor timpului, ar fi
necesar ca în viitoarea programă analitică pe lângă ciclul de cunoștințe generale și speciale
din actualele programe să se accentueze asupra cunoștințelor de Igienă, Farmacie aplicată
și Medicină populară umană și veterinară.
Cursurilor speciale de educație morală și cetățenească, în legătură cu cunoașterea
mai adâncă a științelor juridice se impune a li se face loc în viitoarea programă.
La școala noastră având în vedere că regiunile de câmp au mai mult decât oricare
ca principal mijloc de producțiune agricultura, s-a introdus Cursul de economie animală,
în legătură cu Medicina veterinară.
Școalele normale în viitor, nu vor trebui privite numai ca instituții de pregătire a
elementelor dăscălești. Ele vor trebui organizate și înzestrate în așa fel, ca absolvenții lor
să se prezinte cu o cultură generală unitară plus cunoștințe speciale de aplicat în diferite
domenii, ceea ce ar constitui și o pregătire în lupta pentru existență.
Desigur că în afară de terenul pentru experiență și practică agricolă, pe lângă
școalele normale se pot înființa și diferite ateliere, devenind astfel, instituții cu un
organism complect, în pregătirea omului pentru viață.
Nu se știe dacă tipul școalei de viitor nu va fi chiar acesta.
Pentru buna lor înzestrare însă, se cer sacrificii și aceste sacrificii va trebui să le
facă pentru început, tot statul; căci dacă prin comitetele școlare, cu taxele care se percep,
liceele și gimnaziile vor putea trăi chiar singure, cu școalele normale, chestiunea se
schimbă.
În școalele normale, D-l. S. Mehedinți a văzut școalele satelor, avându-se în
vedere populația, care le frecventează.
Poate că ar fi și mai exact a se caracteriza ca școale ale nevoiașilor, care se găsesc
și la orașe ca și la sate și câtă vreme vor exista nevoiași în această țară, chestiunea
pregătirii lor, va fi întotdeauna și în primul rând, o datorie a statului.
Prefecţii judeţului Olt (V)
Cornel Manolescu
DIMITRESCU, I *1899, iunie 15 – 1900, aprilie 4, prefect Olt. [ G.Poboran, 1908-II,
pag.218 ].
Despre numirea lui I. Dimitrescu ca prefect de Olt, ziarul ,,Adevărul’’, nr. 3554
din 15 iunie 1899, scria următoarele: ,,Știrea data de noi că d. Dimitrescu, casier general
la Vlașca, va fi numit prefect al județului Olt se confirmă’’.
De la județul Olt este transferat ca prefect la județul Ialomița.
,,Prin decretul regal cu No. 2025 din 4 Aprilie 1900, dupe propunerea făcută prin
raport de d.ministru secretar de Stat la departamentul de interne, d-nii I. Dimitrescu,
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 32
actual prefect al județului Olt, și Al.Varlam, actual prefect al județului Ialomița, sunt
transferați unul în locul altuia, în interes de serviciu’’.1
VARLAM, ALEXANDRU *1900,aprilie 4 – august 23, prefect de Olt. [ G.Poboran,
1908- II, pag.218 ] – Transferat la Muscel [ M.O., 1900, nr.118, aug.25 / sept.7].
La 27 septembrie 1878, tânărul pe atunci Al. Varlam ,,licențiat în drept de la
Facultatea din Geneva’’ se înscrie în Baroul Dolj ,,dar Consiliul nu-i rezolvă cererea,
deoarece nu se prezintă de petiționar diploma de studiile dreptului.’’2
,,Prin D.R., No. 1.309, dat în Bucuresci, la 3 Maiŭ 1891, contrasemnat de către
Ilariu Isvoranu, Ministrul agricultureĭ, industrieĭ, comerciului și domenielor
D. Emanoil Niciu, licențiat în drept se numește, pe ȡiua depunerii jurământului, în
postul de avocat al Statului clasa I, pe lângă instanțele judecătoresci din județul Dolj,
rămas vacant prin demisionarea D-lui Alex. Varlam.’’
Ziarul ,,Voința Națională’’, nr. 2207, din 1892, își informa cititorii săi, că ,,D-l
Alexandru Varlam , fost advocat al Statului, se numesce în postul de advocat al Statului,
clasa I. pe lângă instanțele judecătorești din județul Dolj, în locul d-lui Em. Niciu’’.
,,Prin decretul regal cu No.2025 din 4 Aprilie 1900, Al.Varlam actual prefect al
județului Ialomița este transferat ca prefect al județului Olt, în locul d-lui I.Dimitrescu’’.3
,,Prin decretul regal cu No.3.299 din 23 August 1900, dupe propunerea făcută
prin raport de d .ministru secretar de Stat la departamentulde interne, sunt transferați și
numiți:
-D. Al. Varlam prefect al județului Olt, în aceeași calitate la județul Muscel, în
locul d-lui col. Capșa transferat’’.4
Ziarul ,,Voința Națională’’,,ȡiar național-liberal’’, nr. 4659, din 25 august 1900,
la rubrica ,,ULTIMA ORĂ’’ de la pagina 3, informa cititorii:
,,În urma Consiliului de miniștri ținut ieri, aflăm că s’a decis a se da în sfârșit
curs următoarelor numiri de prefecți:
-D. Al.Varlam, prefect la Muscel’’.
MĂRĂSCU , MIHAIL *1900, august
23 – 1901, aprilie 1, prefect de Olt.
Numit prin D.R. 3299 din 1900,
august 23 în locul lui Al. Varlam,
transferat la Muscel [ M.O., 1900, nr. 118,
august 25 / sept.7, pag. 4897. La G.
Poboran, 1908- II, pag. 218: 1900, august
2 ]. – 1901, aprilie 1.
Din 24 august 1900, funcționează
ca prefect al județului Olt.5
Despre numirea lui M.Mărăscu,
ziarul ,,Voința Națională’’, nr. 4659, din
25 august 1900, la rubric ,,ULTIMA
ORĂ, de la pag. 3 insera următoarea știre:
1 Monitorul Oficial al României, No.5, 6 Aprilie 1900, pag.172.
2 Demetrescu, George Mil.,,Istoria baroului Dolj, de la 1864- 1928”.
3 Monitorul Oficial al României, No.5, 6 Aprilie 1900, pag.172.
4 Monitorul Oficial al României, No.118, 25 August 1900.
5 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Olt, dos.77 / 1900.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 33
,,În urma consiliului de miniștrii ținut ieri, aflăm că s’a decis a se da în sfârșit curs
următoarelor numiri de prefecți:
-D.M.Mărĕscu, prefect la Olt’’.
Originar din județul Romanați.-Mare proprietar. Sportman recunoscut.
A făcut parte din mai toate legislaturile sub guvernele conservatoare.
Reales, în alegerile din Noembrie 1895, cu 511 voturi.6
SLĂVESCU, PETRE N. 1. 1901, aprilie 1 – 1905, aprilie 1, prefect de Olt.
[ La G.Poboran, 1908-II, pag.218: 1901 ian. ].
2. 1915, august 5 – 1916, martie, prefect temporar
În 4 iulie 1908 este numit prin D.R. prefect al județului Vâlcea:
,,CAROL I.
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României
La toți de față și viitori, sănătate:
Am decretat și decretăm:
Art.I. D. Petre Slăvescu, fost prefect se numește în funcțiunea de prefect al
județului Vâlcea, în locul d-lui Alex. Crăsnaru, trecut în altă funcțiune.
Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinatcu executarea acestui decret.
Dat în Castelul Peleș, la 4 iulie 1908.7
CAROL Ministru de interne
Ion I.C.Brătianu
No.2190”.
Prin D.R., nr. 4027, din 29 decembrie 1910, contrasemnat de către Ministrul de
interne Al. Marghiloman, prefectul demisionar de Vâlcea, P.Slăvescu, este înlocuit.
În 8 iulie 1914, Petre N.Slăvescu, prefect al județului Dolj este numit prin D.R. în
funcția de inspector general administrativ:
,,CAROL I.
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori sănătate
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
sub No. 61.571 / 1914
Am decretat și decretăm:
Art.I. D. Petre Slăvescu, actual prefect al județului Dolj, se trece de noi în
funcțiunea de inspector general administrativ, în locul d-lui Constantin Vlaicu, trecut în
altă funcțiune.
Art.II. D.Constantin Popp se numește de Noi în funcțiunea de prefect al județului
Dolj, în locul d-lui Petre Slăvescu, trecut în altă funcțiune.
Art.III. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în Castelul Peleș, la 8 Iulie 1914.8
CAROL Ministrul de interne
V.G. Morțun
No. 2696”.
6 Nicolescu, George D, Hermely,Albert, Deputații noștri 1895-99, pag.258, București MDCCCXCVI.
7 Monitorul Oficial al României, No.78 / 8 iulie 1908.
8 Monitorul Oficial al României, No. 79, 9 iulie 1914, pag. 4114.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 34
Din funcția de inspector general administrativ este delegat prin D.R. ,,emis în
Castelul Peleș, la 16 iulie 1914, să îndeplinească provizoriu funcțiunea de prefect al
județului Tulcea, până la numirea unui titular prefect în locul vacant, prin demisionarea
d-lui C.Stolojan.’’9 A funcționat ca prefect de Tulcea, până la 29 ianuarie 1915.
Din 5 august 1915, prin D.R. este autorizat să ,,îndeplinească funcția de prefect al
județului Olt, pe timpul absenței prefectului titular, care se află bolnav.’’
,,MINISTERUL DE INTERNE
FERDINAND I.
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.
La toți de față și viitori sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
sub No. 56.065;
Am decretat și decretăm:
Art.I. D.Petre Slăvescu inspector general administrativ, se autoriză de Noi a
îndeplini funcțiunea de prefect al județului Olt, pe timpul absenței d-lui prefect titular,
care se află bolnav.
Art.II.Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în București, la 5 August 191510
FERDINAND. Ministrul de interne
V.G.Morțun
No. 1938’’
Menționăm că prefectul bolnav era Alexandru Ghirgiu, care suferise un accident
de automobil, pe când se întorcea de la București.
Despre acest tragic eveniment scrie periodicul slătinean ,,Opinia Oltului’’, în nr.
14 din 18 august 1915, la rubrica ,,DIVERSE.’’
,,Un accident, care era să aibă urmări fatale, s-a întâmplat D-lui Ghirgiu, pe când
venea cu automobilul județului dela București. D-sa se află acum internat în sanatoriul
D-rului Antoniu, în afară de ori-ce pericol.
Până în complecta sa însănătoțire, afacerile prefecturei vor fi girate de D-l
Inspector Administrativ P. Slăvescu, care pe vremuri, a fost prefect de Olt.’’ ( n.n.
1901, aprilie 1 – 1905, aprilie 1 ).
,,Opinia Oltului’’, în numărul din 15 februarie 1916 (6 luni de când P. Slăvescu
îndeplinea funcția de prefect pe ,,timpul absenței prefectului titular’’, acesta fiind bolnav),
făcea un portret prefectului temporar.
,, F I G U R I
P. SLĂVESCU
Mititel așa cum e, nimeni n’ar bănui că în persoana sa pot fi îngrămădite atâtea
titluri și calități: văr cu Ionel Brătianu, rentier în opozițe, de profesiune prefect când sunt
liberalii la putere, iar când nici o prefectură nu este disponibilă devine….inspector
administrativ.
Împrejurările politice sau familiare, îl poartă dela Olt la Vâlcea, dela Vâlcea la
Dolj, dela Dolj la Tulcea- un fel de epopee prefectorială. Ori unde organizațiile sunt
desbinate și prefectura este cerută cu insistență de fracțiunile angajate în luptă, centrul,
pentru a face un gest de supremă …imparțialitate, îl trimite pe D-l Slăvescu.
9 Ibidem No. 86 / 17 iulie 1914.
10 Ibidem No. 104 / 8 august 1915.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 35
Procedeul acesta repetându-se, a avut darul de a’i fixa locul său în sânul
partidului liberal: prefect de rezervă. După cum căile ferate au un număr oare-care de
amploiați, care au rolul de a înlocui imediat pe cei care trebue din diferite împrejurări să
lipsească o zi, două, dela serviciu, tot așa partidul liberal îl are pe D-l Slăvescu a cărui
destinație e să fie prefect unde s’o putea. Dacă am crede în predestinație, am spune că
D-l Slăvescu a fost predestinat să fie prefect, iar dacă l’am socoti după rolul pe care îl
joacă în partidul său, am putea spune că dacă Slăvescu nu s’ar fi născut, ar fi trebuit să
fie inventat.
Din cauza rolului ce i s’a încredințat, D-l Slăvescu nici n’are un domiciliu politic
stabilit unde să lucreze pentru cauza partidului și în timp de opoziție.
La ce bun? E vărul lui Ionel Brătianu și prefect disponibil. Ori unde se simte
nevoia de a se impăca spiritele, vărul îl trimete pe D-l Slăvescu. Și D-sa se duce, căci asta
îi este meseria: se duce la Vâlcea ca și la Olt, la Dolj ca și la Tulcea.
Pretutindeni își furișează eleganța concretizată în cravata vecinic albă, în barba
scurtă tăiată în formă de evantai și în pălăria înaltă, pe care cu regret vedem că a
părăsit-o, tocmai când a venit la noi; pretutindeni trece inofensiv ; nefolositor și de nici o
faptă sau de nici un lucru nu-și leagă numele.
Județul Olt, este pentru a doua oară sub oblăduirea vărului lui Ionel Brătianu.
Intr’un timp relative scurt, a dat în antrepriză lucrările pentru reparația palatului și a
luat măsuri ca să văpsească ușile și ferestrele.
Din această văpsea, am luat un Strop ca să-l desemnăm.
Aceasta, pentru-că e un om simpatic; de aceia am ținut să-l colorăm cu propriile
sale văpsele ( fapte ). Păcat însă, că prefectoriatul acesta e imitat de boala titularului. Și
D-l Slăvescu, deși nu e om rău, ar vrea totuși ca să i se prelungească gestiunea, nu de
alta, dar pooate mai sunt și alte reparații de făcut.
Fotopolitic”.
Pe 6 aprilie 1916, prin D.R. nr.1506, ,,Inspectorul general administrativ este
autorizat să îndeplinească funcțiunea de prefect al județului Tecuci’’.11
MUNTEANU, CONSTANTIN I.
*1905, aprilie 1 – 1907, februarie 10, prefect de Olt.
Numit prin D.R. 3339 din 1904 decembrie 24 în locul lui Petre Slăvescu,
demisionat. [ M.O., 1904 / 1905, nr.219, decembrie 29 / ian.11, pag.8106. La G. Poboran:
a. 1905].
S-a născut în anul 1860, la Slatina. Părinții săi au fost Ion Munteanu12
și Pulcheria
(născută Hiotu).
În 1890, Ion Munteanu era pensionar. A decedat în anul 1893, iar soția sa îi
supraviețuiește 16 ani, decedând în anul 1909. Amândoi au fost înmormântați la cimitirul
Bellu (București).
11
Monitorul Oficial al României, No.8, din 8 Aprilie 1916, pag.291. 12
Ion Munteanu, născut în anul 1816, la Focșani, ofițer în polcul nr.1, mai târziu senator de Olt. S-a căsătorit cu Pulcheria (n.1835), a doua fiică a lui Constantin Hiotu (n.1784). Au avut 10 copii: 4 băieți- Alexandru și George morți de tineri, Ion (n. 16 februarie 1872, Slatina – ϯ 1916) și Costică (Constantin) și 6 fete dintre care amintim pe Elena (n. 1855, Târgoviște), căsătorită cu Mihail C. Deleanu și Ecaterina (n.08.11. 1868, Slatina, căsătorită la 25 nov. 1888 cu lt. Gh. Dianu). Elisa, a patra fiică a lui C.Hiotu s-a căsătorit cu dr. Ernest de Lapommeraye, cu care a avut 4 fete. ( I.Ionașcu - ,,Biserici, chipuri și documente din Olt’’, vol. , edit. Ramuri Craiova, pag.129 ).
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 36
Costică Munteanu a fost proprietar. Prin decretul cu nr. 2117 din 27 mai 1892 a
fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României’’, în grad de Cavaler.
La acea dată era ,,polițaiul orașului Slatina.’’
În anul 1896 avea în proprietate peste 100 de pogoane, la Perieți, iar mama sa
deținea în proprietate, aceeași suprafață în comuna Dobrotinet.13
Amândoi, în anul 1899,
repară biserica din Dobrotinet.
C. Munteanu a fost prefectul județului Olt, în perioada 1 aprilie 1905 – 10
februarie 1907.
La 1 august 1906, cu ocazia jubileului de 40 ani al M.S.Regelui, a fost decorat cu
,,Coroana României’’, în gradul de Ofițer și cu ,,Medalia Muncii.’’
De asemenea, cu adresa nr. 685 din 27 ianuarie 1909, Prefectura îi comunica:
,,Cu ordinul D-lui Ministru al Agriculturei și Domeniilor nr.4041, 20 ian. a.c.
primindu-se de către această Prefectură una plachetă comemorativă, bătută cu ocaziunea
expozițiunii jubiliare din 1906, cu ordinal de a fi predate D-voastră, ca cel care în acel
timp ocupați demnitatea de Prefect al acestui județ Olt.’’14
În 12 februarie 1911, Constantin Munteanu era candidat pentru Colegiul al II-lea
Cameră. A obținut 91 de voturi, dar nu a fost ales.
În numărul din 1 aprilie 1921, ziarul ,,Democrația Oltului” publica știrea:
,,D-l Munteanu a fost numit Președ. Comisiei Interimare.’’
Prin Decretul Regal nr. 838 ,,Dat în București la 11 Martie 1921, se aprobă de
noi instituirea unei Comisiuni interimare la comuna urbană Slatina din județul Olt
compusă din d-nii: Constantin Munteanu-președinte, Aurel Ionescu-vicepreședinte, I.
Lăzărescu, Dr. Tanach, A. Dumitrescu, I. Stănculescu, M. Deleanu, C. Niculescu Buzești
și C.Georoceanu-membri.’’15
Comisia a funcționat până în ianuarie 1922. Pe 13 septembrie 1921, au fost puse
bazele construirii Stadionului sportiv din Slatina.
Ca politician, în 1925 și 1929, era membru al Comitetului județean al Partidului
Poporului ( n.n. condus la nivel central, de generalul Averescu ).16
,,Vremea Nouă’’, din 15 octombrie 1932, îi anunța decesul: ,,A încetat din viață
Costică Munteanu fost primar al orașului, fost deputat, senator și prefect de Olt, și a fost
înmormântat în ziua de 13 octombrie 1932’’.
Decesul a survenit pe 11.10.1932, la Slatina.
MANU CONSTANTIN C.
*1907, februarie 10 - martie 13, prefect Olt.
,,Fiul lui Costache Manu, fostul prefect de la 1863’’17
și al Ecaterinei Crețulescu
(ϯ 1894). Născut în anul 1865, căsătorit cu Lucie Laford.18
A avut un băiat, Petre C. Manu.
Pe 10 februarie 1907, prefectul Constantin Munteanu a fost înlocuit, cu un alt
conservator –Constantin C. Manu:
,,CAROL I.
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori, sănătate:
13
,, Proprietorii rurali și arendașii județelor Argeș, Muscel, Olt, Teleorman, anul 1896.’’ 14
S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura jud.Olt, dos. 20 / 1909. 15
Monitorul Oficial al României, nr. 278 / 22 martie 1921. 16
Anuarul Partidului Poporului pe anul 1929, pag. 62. 17
Poboran, George, Op.cit. ,pag.502. 18
www. genealogie. Lovendal.ro
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 37
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
sub No. 7.217,
Am decretat și decretăm:
Art.I. D. Constantin C.Manu, fost magistrat, este numit prefect al județului Olt, în
locul d-lui Constantin Munteanu demisionat.
Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în Bucuresci, la 10 februarie 1907
CAROL. Ministrul de interne
G.Gr.Cantacuzino 638”19
Despre numirea lui C.C. Manu , ziarul liberal ,,Voința Națională’’, nr. 6516, din
13 februarie 1907, pag.3, scria următoarele:
,,În sfârșit, după aproape trei săptămâni d. G.Gr. Cantacuzino a reușit să
numească la Olt un prefect care să nu fie takist. Pentru ca d.Take Ionescu să nu aibă
nimica de obiectat, d. Cantacuzino a recurs la o abilitate: a numit pe nepotul d-lui general
Manu. Astfel primul ministru a crezut că va înlătura toate dificultățile; s’a înșelat însă,
căci, atât takiștii cît și cantacuziniștii din Olt sunt foarte nemulțumiți de această numire, și
se pregătesc să-i facă în Cameră o demonstrație asemănătoare cu aceea a <<celor 17>>
de la Putna și Fălciu.
N’are noroc d.Cantacuzino și pace’’ !
Pe 13 martie 1907, în toiul răscoalelor ţărăneşti, directorul Prefecturii Olt
comunica Ministerului de interne; ,,D-l prefect Manu sosind ieri în comuna Crâmpoia a
găsit pe țărani devastând; a încercat să-i liniștească, dar a fost lovit la cap și pe corp și
abia a scăpat cu fuga. Rănit grav a plecat spre reședință’’.
În aceeași zi prefectul C.C. Manu a fost schimbat de noul guvern, în locul lui fiind
numit Constantin D. Anghel.
ANGHEL, CONSTANTIN D.
* 1907, martie 13 – 1908, iunie 30,
prefect Olt.
,,S-a născut pe 4 decembrie 1867, la Iași.
Primul dintre cei patru copii ai grecoaicei Erifilia
Leatris și a lui Dimitrie Anghel arendaș și
proprietar de moșii,urmaș al unei familii de
aromâni stabilită în Iași.
Frate cu Dimitrie Anghel’’.20
,,A învățat carte în casa părinților, sub
îndrumarea francezului Fleury, apoi la Institutele
Unite, unde absolvă cursurile liceale în anul școlar
1884 – 1885.”21
După terminarea liceului pleacă la Paris
(1885), unde va frecventa cursurile Facultății de
drept și de științe politice, fără să-și poată susține
licența, pentru că în anul 1888 dificultățile bănești,
19
Monitorul Oficial al României, No. 253, din 13 februarie 1907, pag. 9676. 20
Dimitrie Anghel (n.16 iulie 1872, Cornești, Iași- ϯ 13 noiembrie 1914, Iași), a fost prozator, reprezentant al simbolismului român.
21 www.alil.ro
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 38
îl aduc pe tatăl său în pragul falimentului, îl îmbolnăvesc și îi provoacă moartea.
C.D. Anghel fiind cel mai mare dintre copii, avea 21 de ani trebuie să se întoarcă
în țară, pentru a încerca să salveze ce se mai putea din avere.
În ianuarie 1889, el adresează o cerere decanului Facultății Juridice din Iași,
solicitând înscrierea în rândul studențilior, pe baza actelor din care rezulta că a trecut la
Paris ,,examenele complecte a doi ani de drept.’’22
,,Un an mai târziu, în iunie 1890, printr-o nouă cerere, ruga decanul să-i
hotărască un subiect pentru teza de licență, pe care o susține, după câteva luni, în
decembrie 1890.
Tot în 1890 se căsătorește cu Elena Popovici din Brașov, viitoare profesoară de
canto la Conservatorul din București (1901 – 1935), și, probabil împreună , pleacă din
nou la Paris, unde avea intenția să-și dea și poate chiar și-a dat doctoratul în drept.
Revine în țară trei ani mai târziu la sfârșitul anului 1892 sau mai curând la începutul lui
1893, când va fi pentru puțin timp, la Iași avocat’’.
Debutul în cariera de ziarist şi colaborări la: ,,Adevărul’’, ,,Lumea Nouă’’,
,,Adevărul literar, ,,Dreptatea’’ și alte ziare. Adept al ideilor socialiste, studiile și
articolele lui social-economice și juridice sunt publicate în revistele franceze ,,Ere
Nouvelle’’, ,,Revue de Sociologie, ,,Nouvelle Revue’’, ,,Revue economique’’, etc.
De la Paris trimite ziarului socialist ,,Munca’’ mai multe corespondențe politice.
Continuă această colaborare și din țară, până în iunie 1893.
,,Congresul P.M.S.D.R., din aprilie același an, îl desemnează să reprezinte,
alături de Anton Bacalbașa, Dimitrie Voinov ș.a. mișcarea muncitorească din România la
Congresul socialist organizat la Zὕrich. Intră în magistratură (1895), ca supleant, apoi
judecător de instrucție’’.23
Numirea sa ca subdirector al vămilor și Timbrului în Ministerul de Finanțe (1897)
și apoi director (1899) al acestui departament a însemnat sfârșitul carierei de magistrat.
Din 1903, a ocupat funcția de Avocat al Poporului.
A activat și în sfera politică, inițial ca susținător al ideilor socialiste, mai târziu ca
membru al Partidului Liberal, calitate în care a fost numit prefect de Olt (13 martie1907 –
1iulie 1908 ).
De la Prefectura Olt, trece în 1908, iunie 30 la Prahova:
,, CAROL I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
sub No. 29.969,
Am decretat și decretăm:
Art. I. Sunt numiți și transferați în funcțiunile de prefecți d-nii:
-C.D. Anghel, actualul prefect al județului Olt în aceeași calitate la județul
Prahova, în locul vacant.
Ștefan Vasile, doctor în drept, la județul Olt, în locul d-lui C.D. Anghel, trecut la
județul Prahova.
Art. II. Ministru Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în Castelul Peleș, la 30 Iunie 1908.24
22
Ibidem. 23
Ibidem. 24
Monitorul Oficial al României, No.74 / 3 iulie 1908.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 39
CAROL. Ministrul de interne
Ion I.C.Brătianu No.2068’’
Prin D.R. nr. 437 bis , dat în Iași, la 13 mai 1917 ,,D.C.D. Anghel fost prefect de
județ, advocat al ministerului de interne, este autorizat să îndeplinească temporar funcția
de inspector general administrativ în locul vacant.’’25
Prin D.R. nr. 3173 din 27 octombrie 1918, C.D. Anghel este numit prefect cu
delegație la județul Romanați.
,, FERDINAND I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României:
La toți de față și viitori, sănătate,
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
No. 63.469 / 1918,
În virtutea dispozițiunilor art. 1 din legea asupra unor măsuri excepționale relativ
la funcțiuni publice și la consilii județene și comunale,
Am decretat și decretăm:
Art.I. -Se deleagă de Noi a îndeplini funcțiunile de prefecți de județe d-nii:
-C.D. Anghel, advocat al ministerului de interne, cu delegație de inspector
general administrativ, la județul Romanați, în locul d-lui Ștefan Bibianu.
Art.II. -Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea prezentului decret.
Dat în Iași, la 27 Octombrie 1918.26
FERDINAND Ministru de interne
General de corp de armată
Văitoianu No. 3173’’.
Ca cercetător, a participat la lucrările de elaborare a noului cod de procedură
penală. De asemenea a făcut parte, în calitate de consilier al Consiliului Legislativ, sub
președinția lui George Nedelcu, din subcomisia
pentru elaborarea unui proiect de lege privind
tribunalele de minori și adolescenți.
Dintre lucrările publicate amintim
următoarele:
~Despre absență în dreptul roman și
român. Teza pentru licență susținută la...Dec.1890
de C.D. Anghel. Iași ( Tipo. Lit. H. Goldner ),1890
( 22x14,5 ), XXIV, 45 p. (Facultatea Juridică din
Iași). II.41.2284.
~Dare de seamă prezentată Consiliului
județean (Ploiești-1908).
~Amintirile unui fost prefect din timpul
răscoalelor, de C.D. Anghel. Buc. (Tip.
Profesională, Dimitrie C. Ionescu ),1912 ( 17,5
x11,5 ).139 [ -144 ], p.60 bani. ( Biblioteca Flacăra
nr. 7 ). I.28098.
25
Monitorul Oficial al României, nr.65 / 17 iunie 1917. 26
Ibidem, nr.176 / 28 octombrie 1918, pag.3059.
Cartea în care C.D. Anghel descrie răscoalele din judeţul Olt
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 40
În ultima parte a vieții, activitatea sa s-a centrat pe cercetările biografice, finalizate
printr-o valoroasă serie de monografii: Gr. Păucescu (1922); G. Diamandi (1933); Gh.
Panu (1933).
C.D.Anghel a decedat, în București, la 25 martie 1935.
125 de ani de la naşterea învăţătorului eminent Emanoil Ionescu
Ileana - Monica Barbu, Mihai Barbu
În numărul 7/iulie 2017 al Memoriei Oltului şi Romanaţilor, prof. Alina-Elena Marin
şi Sabina-Elena Vasilescu au realizat un material ce-l elogia pe generalul aviator Emanoil
Ionescu, cu prilejul sărbătoririi Zilei Aviaţiei la mijloc de iulie 2017.
Considerăm că este binemeritată întocmirea unui material documentar despre
acelaşi Emanoil Ionescu, care înainte de a
deveni general al Armatei Române, a fost
până la vârsta de 26 de ani un învăţător
eminent, aşa cum este prezentat de ilustrul
Iancu Stan Toma în lucrarea rămasă în
manuscris ,,De la Bacea la Tituleşti” pag.
124-127, ca omagiu pentru „armata” de
pedagogi ai patriei noastre care slujeşte
învăţământul românesc.
Emanoil Ionescu s-a născut în 1893
şi după ce face cursul primar în satul natal cu
tatăl său, se înscrie între 1904-1905 la
gimnaziul Radu Greceanu din Slatina, care
se înfiinţase în 1884, iar în iunie 1908 trece
examenul de capacitate, cu încă 7 admişi din
totalul de 14 candidaţi.
În aprilie 1906, pe când era în clasa a
doua de gimnaziu participă la răzvrătirea
elevilor contra profesorului de franceză – A.
Saint-Andre, acuzat de imoralitate faţă de
elevii săi. Directorul de atunci al
gimnaziului, G. Micescu, înaintează
plângerea elevilor la Minister, care obligă pe
numitul profesor să-şi dea demisia din învăţământ.
Emanoil şi-a făcut pregătirea gimnazială într-o epocă vitregă pentru gimnaziul din
Slatina, căci în 1901, Ministerul decisese desfiinţarea lui ,,urmând a se reînfiinţa în
1905”. A intrat deci în gimnaziu în epoca de provizorat şi lichidarea acestuia, o epocă
critică ce avea să treacă, din fericire pentru tineretul judeţului Olt retras din studiu.
Cu patru clase gimnaziale, se prezintă în septembrie 1908 la şcoala normală Carol
I Câmpulung-Muscel (care se mutase aici de la Bucureşti în anul 1896) şi prin concurs se
înscrie în clasa a IV-a a acestei şcoli, reuşind al doilea din 13 bursieri. Iniţial Ministerul
Instrucţiunii din lipsă de elevi suficienţi în clasa a IV-a hotărăşte ca aceştia să fie trecuţi la
şcoala normală din Bârlad, dar ulterior revine şi decide ca aceştia să rămână pe loc,
urmând a primi în schimb elevii de la şcoala normală din Craiova.
Generalul aviator Emanoil Ionescu (n.
17 martie 1893- m. 13 iulie 1949;
imagine din arhiva Costel Vasilescu-
Caracal)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 41
Emanoil face clasele IV, V, VI – şcoala normală avea pe atunci numai şase clase –
şi în mai-iunie 1911, obţine, prin examen, diploma de capacitate pentru învăţători cu
media 8,66, clasificat al doilea dintr-o promoţie de 29 candidaţi27
. Primul clasificat –
Ionescu N. Cristodor – are media 8,75, era originar din comuna Buzescu – Teleorman şi
era aproape cu trei ani mai în vârstă decât el.
Avea numai 18 ani când ieşise învăţător. În cei trei ani de şcoală normală, obţine
tot note bune, mai bune ca în gimnaziu. Era atunci obiceiul ca tinerii care urmau cursuri
superioare, să facă întâi gimnaziul la Slatina, 4 ani şi apoi urmau la şcoala normală, care
nu era în judeţ. Aşa face şi vărul său al doilea, Alexandru C. Toma (1896-1973), care
după patru clase la gimnaziul Slatina face şcoala normală la Turnu Severin. A fost
învăţător la Perieţi şi revizor şcolar al judeţului Olt între 1926-1927 şi 1935-1938.
În comisia de diplomă de la şcoala normală din Câmpulung, are preşedinte pe Ilie
Bărbulescu şi membrii: V. G. Borgovan şi Ilarie Velculescu, cărturari şi pedagogi reputaţi.
(V. G. Borgovan a fost profesorul lui Al. Toma, la Turnu Severin. A fost şi autor de
manuale şcolare împreună cu Alexandru Odobescu).
În lucrarea scrisă despre ,,Importanţa tovărăşiilor săteşti” dă dovadă de o matură
judecată şi bună cunoaştere a realităţilor economico-sociale din zonă, când afirmă: ,,nu e
chibzuinţă când noi cumpărăm mereu de la bulgari şi sârbi zarzavaturi. Săteanul cheltuie
cel puţin 20 lei pe an, cu zarzavaturi. Exemplu cu Perieţenii care au de anul trecut o
tovărăşie de grădinărit. Ce bine o duc ei”. Se referă şi la Şerbăneştenii care se
întovărăşiseră pentru pădurea Benga şi Florenii care arendaseră pădurea proprietarului.
Propune şi pentru Tâmpeni o tovărăşie de zarzavaturi, plecând numai de la 5 lei de fiecare
şi arendarea a 10 pogoane de pământ. Îndemna sătenii să arendeze şi moşia – practică
veche care de cele mai multe ori li se refuza – ajutaţi şi de Banca Populară, reuşind să
obţină astfel: pământ de muncă, izlaz pentru vite şi pădurea cu lunca Icoanei care va fi a
lor. Aşa gândea şi rostea un tânăr la numai 18 ani.
Judicios tratează şi lecţia de citire la clasa a doua aplicând treptele herberţiene:
pregătire, predare, asociere, generalizare şi aplicare. Obţine nota 9 şi la lucrarea scrisă
privind ,,Prezentarea psihologică şi didactică a treptelor formale” , în care relevă aportul
lui Diesterweg care a perfecţionat cele patru trepte formale ale lui Herbert, fixându-le la
cinci, aşa cum se studia ştiinţa pedagogică modernă, referindu-se şi la aportul lui
Pestalozzi şi John Looke, referitor la intuiţie, ca principiu de bază al didacticii.
La matematici e notat cu 8,20 pentru două probleme (aritmetică şi geometrie)
vădind o minte clară şi o judecată logică.
Îşi începe cariera de învăţător la şcoala din comuna natală, pe 1 septembrie 1911,
pe postul al doilea, în locul Elenei Coveanu – de fel din Schitu-Greci – care trece la şcoala
din Ghioca-Crâmpoia, unde se şi căsătoreşte cu învăţătorul director de aici Ionescu Ion.
S-a stins din viaţă prin 1939, înmormântată la Crâmpoia. Nu stă la Tâmpeni decât cinci
luni, fiindcă în februarie 1912 se transferă la şcoala din Priseaca, cătunul Săltăneşti, pe
postul I, în locul lui Mihai Gogot, care trece la Corbi – Vităneşti. La postul I salariul era
de 100 lei faţă de numai 60 lei pe lună la postul II.
În 1913, auzind de mutarea disciplinară a învăţătorului Ion D. Nicolescu de la
Crâmpoia în judeţul Dâmboviţa, cere transferul de la Priseaca –Săltăneşti la şcoala din
Crâmpoia – tot pe postul I, fiind aproape de familie şi având acolo o soră, Alexandra, care
27
Monografia Liceului Pedagogic Câmpulung-Muscel, autori N. Nicolăescu, Al. Bunescu, Gh. Pârnuţă, Bucureşti, 1967 la p. 211 menţionează pentru anul 1911 - 21 de absolvenţi. În afara celor doi menţionaţi anterior notăm numele lui Rădulescu M. Toma din Amărăşti Romanaţi şi Barbilian Trandafir din Alimăneşti Olt. În dreptul lui Emanuel M. Ionescu se specifică greşit ,,Sempeni-Olt”, este vorba despre Tâmpeni.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 42
se căsătoreşte aici în 1901, 30 septembrie. Deşi revizorul judeţului îl susţine ,,fiind un bun
învăţător şi cu o conduită exemplară” transferul nu se face, iar pe 1 septembrie 1915 se
transferă la şcoala din Tâmpeni, în locul Mariei Drăghicescu, pe postul al II-lea (Maria
Drăghicescu era soţia învăţătorului Drăghicescu din Perieţi), alături de tatăl său care
funcţiona pe postul I. Între timp, salariile învăţătorilor se măriseră, aşa că îi convenea să se
transfere chiar pe postul al II-lea, dar lângă familie, în satul natal. În această calitate a
participat la cercul învăţătorilor din comuna Şerbăneşti, cu toţi învăţătorii din plasa Perieţi.
Şerbăneşti nu mai era sediu de plasă, se schimbase organizarea administrativă cea veche,
sub conducerea revizorilor judeţeni şi a vorbit despre ,,Însemnătatea compunerilor şi
modul lor de predare în şcoala primară”, ţinând şi o lecţie practică cu elevii clasei a III-a
de la şcoala din Şerbăneştii de Jos.
Revizorul Ion Vişoianu – de fel din Muscel – apreciază că în tratarea părţii
teoretice a subiectului, vorbitorul a dovedit o completă cunoaştere a materiei,
desfăşurându-o cu multă chibzuinţă în faţa colegilor săi adunaţi în cerc.
Şi la lecţia practică ,,scărmănată de colegi” – după expresia revizorului - nu a
lăsat nimic de dorit. Deşi lucra cu elevii altei şcoli, printr-o îndemânare proprie unui bun şi
priceput învăţător, a avut tot succesul lecţiei.
În sat, printre bătrânii azi în viaţă – foştii lui elevi – circulă expresia că dacă mai
sta învăţător, îi scotea pe toţi popi, într-atât era de exigent şi bun pedagog. Iar acest tânăr
absolvent de elită al şcolii normale, a fost învăţător numai între 18 şi 25 de ani ai vieţii
sale. Din articolul menţionat mai sus al distinselor doamne am observat cum de la un
simplu soldat intrat în Primul Război Mondial a ajuns până la încetarea din viaţă, în anul
1949, general-aviator şi Ministru al Aerului.
Mihail Drumeş în corespondenţă cu profesorul Crăciun Pătru
Mirela Costache, Ion Tîlvănoiu
În fondul personal Crăciun Pătru de la S.J.A.N. Olt (Inv. 1102) se păstrează
corespondenţa acestuia cu numeroşi scriitori şi oameni de cultură legaţi prin activitatea
lor sau prin origine de Caracal şi judeţul Romanaţi. Este cazul lui Marius Bunescu, Virgil
Carianopol, Smaranda Chehata, Nellu Cristescu, Emil Gavriliu, Silvan Ionescu, Tudor
Măinescu, Vasile Maciu, Ion Nijloveanu, Hortensia Popescu, Ion Potopin, Petre Stroe, Aida
Vrioni, Pan M. Vizirescu, Gh. Teodorescu Romanaţi, Dumitru Tudor, Nicolae Paul Mihail,
Ştefan Mardaloescu, Ion Jalea, N. Buicliu şi mulţi alţii cu care profesorul caracalean a avut
proiecte culturale comune. De la scriitorul Mihail Drumeş a păstrat un set de şapte scrisori
care dovedesc ataşamentul scriitorului faţă de locurile copilăriei şi de Liceul Ioniţă Asan
(Liceul nr. 1 pe atunci) unde şi-a făcut o parte din studii, şi la a cărui sărbătoare era invitat
să participe, alături de alţi foşti elevi eminenţi.
Aducem mulţumiri personalului S.J.A.N. Olt care ne-a înlesnit accesul la acest
preţios fond documentar.
Pe 30 septembrie 1968, din București, Mihail Drumeș îi scria o scrisoare
directorului Liceului nr. 1 din Caracal și îi mulțumea pentru invitația la sărbătoarea
liceului:
,,Stimate Tovarășe Director,
Vă mulțumesc fierbinte pentru amabila Dumneavoastră invitație la marea
sărbătoare a liceului din Caracal. Voi veni cu multă, foarte multă emoție”.
Vă trimit alăturat trei fotografii din care urmează să alegeți una. Câteșitrele sunt
din 1938. N-a fost timp să mă fotografiez, executarea unor portrete cer pe puțin o
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 43
săptămână. Ori eu, am primit
scr.[isoarea] Dumneavoastră în cursul
dimineții de azi și mâine trebuie să le
expediez. În sfârșit – poate că merg și
astea, mai ales că acolo arăt – vă
închipuiți – ceva mai bine ca acum,
încât sunt sigur că nu voi speria pe
nimeni”.
Alăturez şi un material, aşa
zisul mesaj pe care de fapt îl făcusem
pe patru pagini dar între timp, vorbind
la telefon cu Virgil Carianopol mi-a
spus că e prea lung, el l-a condensat în
10 rânduri şi la sugestia lui l-am redus
şi eu la o singură pagină.
Mai mult n-a fost posibil. Dacă
vi se pare totuși prea mare aveți mână
liberă să-l mai scurtați.
Tot mâine îi predau lui Matei
Alexandrescu două planșe pe care mi
le-a cerut pentru Dumneavoastră
dimpreună cu câteva note
bio-bibliografice. El vi le trimite
separat.
În așteptarea sărbătorii
noastre dragi, sunt al Dumneavoastră, cu cele mai bune simțăminte
Mihail Drumeș”
Mai târziu, pe 10 octombrie 1968, Mihail Drumeș îi trimitea o altă scrisoare
directorului, căruia îi scria:
”Bucureşti, 10 octombrie 1968
Stimate tovarăşe director,
Vă trimit alăturat fotografia cerută pe
care am obținut-o la mare grabă cu ajutorul
unei prietenii. În fond ați avut dreptate, cele
trimise de mine anterior erau prea... tinerești.
Vă rog să scuzaţi în schimb plicul care mi-a dat
mai multă bătaie de cap decât portretul.
Colindând patru librării n-am putut găsi la
dimensiunile cerute – nicăieri”.
Sper să pot veni la sărbătoarea Dvs
care este a noastră – a tuturor care am fost elevi
ai liceului
Cu cele mai alese sentimente,
Al dvs. Mihail Drumeş”.
Printr-o telegramă, pe 7 noiembrie 1970,
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 44
Drumeș îl informa pe directorul Liceului Nr. 1 Caracal, județul Olt, profesor emerit
Crăciun Pătru că nu poate participa la şezătoarea literară organizată la Caracal:
”Bucureşti, 7 noiembrie 1970
D-lui profesor emerit Crăciun Pătru, directorul Liceului nr. 1, Caracal, jud. Olt
Șubreda sănătate mă împiedică de a participa la festivitatea literară ce ați
organizat dar cu sufletul sunt prezent lângă dvs vibrând de nostalgia anilor adolescenți
petrecuți în Caracalul vrăjit căruia într-o carte de amintiri le voi da poate cândva
cuvântul.
Mihail Drumeş”
Pe 12 decembrie 1970, Mihail Drumeș îi
trimitea o altă scrisoare cu următorul conţinut:
”Bucureşti, 12
decembrie 1970
Stimate tovarăşe director Crăciun,
Prietenii mei Carianopol și Potopin mi-
au vorbit cu entuziasm de dizertațiile pe care
elevii liceului le-au făcut despre lucrările
noastre la izbutita șezătoare literară organizată
de dumneavoastră luna trecută și la care, din
păcate, n-am putut să iau parte. Cum ei
n-au putut să-mi precizeze cine anume a vorbit
despre mine (nu erau siguri dacă Eugenia
Călugăru sau Maria Borcan) vă rog pe
Dumneavoastră a mă lămuri în această privință
și dacă e posibil să-mi dați adresa elevei
respective. Fiind tare curios să știu ceea ce a
spus, vreau s-o rog să-mi trimită o copie după
dizertația făcută, eu – la rându-mi –
recompensând-o cu o carte pentru acest serviciu.
Vă rog să mă iertați pentru deranjul ce
vi-l fac.
Cu cele mai bune sentimente,
Al Dumneavoastră devotat
Mihail Drumeș”.
Plicul ne dezvăluie adresa expeditorului Mihail Drumeș: ,,Strada Câmpia Turzii,
nr. 3 A, sector 1, București”.
Destinatarul: ,,Tov Pătru Crăciun profesor emerit, Bul. Republicii nr 99, Caracal
Jud Olt”
O notă a directorului Crăciun Pătru este consemnată sus, pe colțul din stânga al
scrisorii trimise de Drumeș:
,,Răspuns. Trimes «Monografia Liceului nr. 1» 18.XII.70”.
La scurt timp, pe 28 decembrie 1970, Drumeș scria:
,,Stimate Tovarășe Director,
Am primit scrisoarea Dv. împreună cu Anuarul liceului pe care l-am citit cu mult
interes plimbându-mă o oră - două prin răscolitoare amintiri”.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 45
Chestiunea omiterii fotografiei nu prezintă
nicio importanță. Ceea ce m-a surprins însă, e faptul
că Virgil Carianopol nu figurează printre foștii elevi.
Vă mulțumesc pentru trimitere și pentru
osteneala procurării adresei pe care v-am solicitat-o.
Deși m-ați avertizat că eleva Maria Borcan nu mai
găsește textul dizertației, eu totuși i-am scris câteva
rânduri în nădejdea că-l va găsi și mi-l va trimite.
Îmi solicitaţi o carte cu autograf. Iată ceva
care m-a pus în grea încurcătură. Vă declar pe
cuvânt de onoare că din unele cărți ale mele nu mai
am absolut niciun exemplar, din altele numai câte
unul de care nu mă pot despărți. Numai din Invitație
mai posed câteva exemplare în l. Franceză (Orgueil
insensé) dar din această lucrare v-am oferit unul cu
autograf în 1969, când am fost la Caracal. În cursul
lunii ianuarie îmi apare o nouă reeditare «Cazul
Magheru». Evident, vă rezerv un
exemplar. Și v-aș fi rezervat această
carte chiar fără să mi-o fi solicitat.
De fapt sunteți în stima mea într-un
loc destul de înalt ca să mai fie
nevoie de așa ceva.
Cu cele mai bune
sentimente de prețuire,
Al D-voastră,
Mihail Drumeș”
Aceleași adrese ale expeditorului și destinatarului, trecute pe plicul din 12
decembrie 1970, apar și pe un plic trimis de scriitor în 1972, ce conținea o carte de vizită
cu autograful lui Drumeș scris mare, în mijloc, cu negru, iar sub el, scris mai mic, cu
albastru:
,,Cu cele mai bune urări pentru noul an!
La mulți ani!”
Corespondența dintre cei doi a continuat așa cum reiese dintr-o altă scrisoare
trimisă de Mihail Drumeș pe 30 aprilie 1974, din București, către directorul din Caracal:
,,Stimate Tovarășe Profesor,
Am primit rândurile Dumneavoastră și mă grăbesc a vă răspunde la
«rugămințile» ce-mi faceți.
Ţin totodată să vă anunț că vechea mea adresă nu mai corespunde, peste câteva
zile se împlinește un an de când mi-am schimbat locuința. Totuși poșta, binevoitoare, mi-a
adus scrisoarea Dv. la noul domiciliu.
Cu prilejul aniversării îmi apare un roman la «Albatros» și s-ar putea să mă abat
două ore la Caracal pentru a da autografe întrucât tot fac drumul la Craiova în vederea
acestui scop. Cu cele mai bune simțăminte,
Al Dvs
M. Drumeș”
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 46
PARTICIPAREA CELOR MAI IMPORTANȚI CLERICI DIN JUDEȚELE OLT ȘI
ROMANAȚI LA LUPTELE NAȚIONALE ALE ROMÂNILOR (I)
Dan Dumitru ANASTASESCU
Popa Stoica din Fărcașele, Romanați
Cel mai important cleric, care este de altfel și singurul despre care vorbesc izvoarele
scrise și tradiția locală, care a participat la aceste lupte naționale și sociale ale poporului
român, este Popa Stoica din Fărcașele, județul Romanați28
.
Satul Fărcașele este atestat pentru prima dată documentar la 9 mai 1583, când un
anume Pârve, cel care slujise pe Radu postelnicul, frate al jupânesei Marga, este amintit cu
titulatura de mare vătaf29
. Un alt document din 6 septembrie 1598 ne prezintă faptul că
satul Fărcașele se afla între cele 23 de sate cumpărate de Mihai Vodă Viteazul de la
moșneni locali, pe vremea când marele domnitor era încă boier. Deasupra cuvântului
Fărcașul s-a scris ulterior cu chinovar30
: нскопн поп стонка31
. Din aceste lucruri ne
putem da seama că Mihai Viteazul, pe când era mare dregător, a plătit toate dările și a luat
în stăpânire aceste sate care nu puteau să-și achite singure taxele. În ceea ce privește nota
cu chinovar, credem că Mihai Viteazul i-ar fi vândut preotului Stoica satul Fărcașele în
perioada octombrie-noiembrie 1600, odată cu vânzarea satului Izbiceni marelui ban
craiovean Preda Buzescu, Mihai având nevoie de bani în acțiunile sale politico-militare,
deci acesta este motivul din această cauză s-a inscripționat respectiva notă cu chinovar.
În timpul când satul Fărcașele era proprietatea marelui voievod Mihai Viteazul,
începe perioada de ascensiune a preotului care, după părerea noastră, a fost mai întâi
ispravnic pe moșia marelui domnitor. Despre trecerea acestui erou în oștirile lui Mihai
Viteazul, tradiția locală mărturisește că: pe vremea domniei lui Mihai Viteazul, popa
Stoica își slujea Sfânta Liturghie într-o zi de duminică în biserica de lemn a satului,
înconjurat pe atunci pe păduri. În acest timp, năvălind turcii, i-au jefuit casa cu totul.
Aducându-i-se la cunoștință, a tăcut, și-a continuat netulburat slujba, apoi, după ce s-a
isprăvit, s-a dus acasă, dar n-a mai găsit pe turci. A încălecat pe cal, a mai luat câțiva
voinici după el și luând urma vrăjmașilor, i-a ajuns cam pe unde e comuna Slăveni astăzi
și i-a măcelărit pe toți. De atunci a jurat să nu mai cruțe pe turci și s-a făcut căpitan în
oastea lui Mihai, de voia lui, nepoftit de domn, cu oameni aleși de el32
.
Intrat în sufletele oamenilor, poporul l-a cântat ca pe un mare erou. În 1861,
Alexandru I. Odobescu a cules o frumoasă baladă din care cităm:
Popa Stoica din Fărcași,
Care sare șapte pași,
Moșul Fărcășenilor
Știe seama oștilor
Cred și p-a războaielor;
28
Ion Iordan, Petre Gâștescu, D. I. Oanacea, Indicatorul localităților din România, Ed. Academiei, București, 1947, p. 51
29 Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională, înainte de anul 1877, în
Mitropolia Olteniei, Nr. 4-6, An XXIX (1977), p. 311 30
Ibidem 31
Această scriere cu chinovar se poate traduce prin: a răscumpărat popa Stoica 32
Aceste relatări din tradiția locală sunt consemnate în: Ștefan Ricman, Dr. Fr. Iosif, Vasile Enescu, Paul Constant, Monografia județului Romanați, Craiova, pp. 190-191 și Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională . . ., p. 312
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 47
Care s-a lăsat de popie
Și s-a plecat de vitejie
Popa Stoica din Fărcași
Sare de șapte pași
Și ese din liturghie
Și tăia la turci o mie.33
După aproape o sută de ani de la culegerea lui Odobescu, părintele profesor Alexie
Buzera, pe atunci profesor de la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, a cules altă
baladă, așezând-o și pe notație liniar-occidentală. Astfel, balada lui Popa Stoica sună
astfel:
Turcii frate, că-mi venea,
Prioteasa i-o bătea,
Și tot din casă-i lua.
Iataganul și-l lua,
Calul din grajd îl scotea
Și pe el încăleca
Și din gură că-mi zicea:
Alelei, tâlhari păgâni,
Cum am să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteți buni.
După ei că să lua,
La Băbici i-ajungea, măi,
Și pe turci când îi vedea,
Iataganul pregătea,
Pinteni calului că da
Și-n ceata de turci intra,
Pe toți turcii-i omora,
Doisprezece, câți era.
De popie se lăsa.
Ceată mare că-și făcea,
Calea la turci că ținea
Pe turci îi măcelărea,
Toată prada le-o lua
Și la săraci o-mpărțea.
Când popa Stoica a muritâ,
Toată lumea l-a jelitâ34
.
Vedem clar în aceste versuri, care sunt culese din zona comunei Fărcașele,
caracterul luptelor purtate de acest erou național, dar și de alții care nu mai sunt cunoscuți,
pentru independența națională și pentru unitatea tuturor românilor.
Unii istorici, începând cu Dionisie Fotino, au încercat să afle originile acestui
vrednic slujitor al Bisericii, dar pornind de la tradiția locală, au ajuns la concluzia că popa
Stoica este aceeași persoană cu aga Farcaș, această ipoteză nefiind una corectă, cităm
astfel spusele respectivului istoric: Aceasta fusese preot mirean și se numea popa Stoica
din satul Fărcaș, județul Romanați, dar luând parte la războaie de bună voie și arătând
33
Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională . . ., p. 312 34
Pr. Alexie Buzera, Popa Stoica din Fărcaș (Baladă), în Mitropolia Olteniei, Nr. 3-4, An XXV (1973), pp. 308-309
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 48
talente ostășești, Mihai Vodă la tuns, l-a numit agă și l-a făcut căpitan peste pedestrime35
.
La fel, în 1942, preotul cercetător Niculae M. Popescu, îl confundă, la fel ca și
predecesorii săi, pe preotul Stoica din Fărcașele cu aga Farcaș din Brabova36
.
În 1943, savantul Dr. C. S. Nicolăescu-Plopșor, pe baza unor izvoare scrise din data
de 21 aprilie 1664, concluzionează faptul că popa Stoica din Fărcașele Romanaților nu
este aceeași persoană cu aga Farcaș, originar din satul Gabru, Dolj. În 1966, preotul
Spiridon Cândea, necunoscând articolul vestitului savant craiovean, îl confundă, ca și alții,
pe legendarul popa Stoica, din care descinde neamul Fărcășenilor, cu aga Farcaș37
. În
această perioadă, Nicolae Stoicescu reia această problematică istorică, analizând astfel
teoria lui C. S. Nicolăescu-Plopșor care se baza pe documentul din 1664, prezentând faptul
că popa Stoica și aga Farcaș sunt două persoane distincte, amândouă luptând pentru
independența națională, fiind alături de marele voievod Mihai Viteazul. Referitor la popa
Stoica, același istoric, îl descrie astfel: Stoica din Fărcașa, căsătorit cu Neacșa, a fost
popă și logofăt între anii 1593-1601, când a participat la luptele lui Mihai Viteazul, dând
dovadă de o vitejie, care l-a trecut în legendă. În 1624 mai 20-august 29, ajunsese mare
logofăt în sfatul țării. Feciorul său, Radu Fărcășanu, a fost postelnic din 1629, apoi
vistier, agă în 1654 și mare stolnic. A pierit ucis de Mihnea al III-lea, în 1659.Radu a
rectitorit biserica și casele din satul natal, Fărcașele38
, jud. Romanați.
Într-un alt document din 1 iunie 1620, popa Stoica se semnează: Stoica logo(făt) din
Fărcaș, iar la sfârșitul respectivului document semnează primul: Popa Stoica39
. În același
an, apare ca martor într-un zapis pentru satul Albești, semnându-se: Stoica logofătul din
Fărcaș, iar în 1624 îl găsim menționat drept jupan Stoica mare logofăt din Fărcaș40
. La
data de 6 octombrie 1629, domnitorul Alexandru Vodă Iliaș amintește de răposatul Stoica
logofăt41
, dându-ne astfel seama că vestitul preot Stoica din Fărcașele murise.
Astfel, constatăm că preotul Stoica din Fărcașele, Romanați, în dorința sa de a
înlătura jugul păgân care venea din partea otomanilor, dar și a ungurilor, s-a înrolat de
bunăvoie în armata gloriosului Mihai Viteazul, ajutându-l în acest fel pe marele domnitor
să ducă la îndeplinire, chiar și pe termen scurt, dorința eternă a românilor, unirea.
Popa Stoica nu a fost niciodată caterisit de Biserică, ci însuși s-a oprit de a mai
sluji cele sfinte; în urma faptelor de arme, în lupta pentru independență și pentru unirea
tuturor românilor, cum am amintit mai sus, acesta ia decizia de a nu mai oficia Sfintele
Taine. După douăzeci de ani de la mărețele lupte purtate în jurul anului 1600, în 1620,
eroul nostru semnează: Popa Stoica42
.
În concluzie, tradiția locală îl va păstra mereu viu în sufletele oamenilor pe popa
Stoica prin respectivele balade populare specifice Romanaților.
35
Dionisie Fotino, ιστορια της παλαι Δακιος, tomul II, Viena, 1818, p. 128 apud Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională, înainte de anul 1877, în Mitropolia Olteniei, Nr. 4-6, An XXIX (1977), p. 313
36 Pr. Prof. Acad. Niculae M. Popescu, Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1942, pp. 52-54 37
Pr. Spiridon Cândea, Popa Stoica din Fărcaș, în Mitropolia Olteniei, Nr. 3-4, An XVIII (1966), pp. 288-294
38 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII,
Ed. Enciclopedică, București, 1971, p. 224 39
Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională . . ., p. 314 40
Ibidem 41
Ibidem 42
Ibidem
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 49
Memoriul Preotului iconom Ionescu Vasile, confesor al Regimentului 18 Gorj
Comandor (r.) Nicola Tudor
Despre faptele de arme ale ostaşilor români au consemnat prin memorii preoţii
militari confesori ai unităţilor. Un astfel de memoriu trebuia întocmit şi pentru militarii din
Olt şi Romanaţi de către preotul iconom al Regimentului 3 Olt- Ionescu Ştefan Cazacu-
originar din Stoicăneşti-Olt-, dar acesta a decedat pe câmpul de onoare, după cum
informează Ordinul de zi al Diviziei a II-a: ,,Ordin de zi nr. 192
În noaptea de 18-19 decembrie 1917, Regimentul 3 Olt a făcut o incursiune în
tranşeele inamicului. A luat parte la aceasta şi preotul regimentului, anume Ionescu Ştefan
Cazacu, şi, ca un adevărat părinte, a îmbărbătat ostaşii, făcându-i să lupte în credinţa lui
Dumnezeu pentru mântuirea neamului şi dezrobirea pământului strămoşesc. A fost rănit de
obuzele inamicului, care i-au cauzat moartea, dându-şi sfârşitul în ziua de 1 ianuarie 1918.
A murit moarte de erou acest stâlp al bisericii creştine, la postul şi lângă copiii sufleteşti
pe care îi întreţinea în credinţa către Dumnezeu, Ţară şi Rege. Pentru calităţile sale
sufleteşti şi frumoase însuşiri părinteşti, îl dau pildă de patriotism tuturor din Divizie, şi cu
toţii îi jurăm răzbunare. Acest ordin se va citi ofiţerilor şi trupei subordonate.
Dat la postul de comandă al Diviziei astăzi 29 ianuarie 1918.
Comandantul Diviziei a 2-a, general Ioan Vlădescu” (Arhivele Militare Române, fond
Inspectoratul clerului militar, dosar 12, fila 11).
Îndurerat de moartea preotului Regimentului 3 Olt, generalul Ion Vlădescu revine la
27 februarie 1918 cu Ordinul de zi nr. 214 în care spune: ,,În ziua de 1 ianuarie 1918, după
o scurtă suferinţă, preotul Ionescu Ştefan Cazacu a încetat din viaţă, trecând în lumea
eroilor alături de cei din judeţul Olt pe care i-a uns cu mir în pruncia lor în calitate de preot
în acelaşi judeţ cu ei, pentru ca apoi să îi şi păstorească pe timpul războiului. I-a fost scris,
săracul, să moară tocmai atunci când se credea mai fericit şi când şi copiii lui sufleteşti
aveau mai multă nevoie de el, de sfaturile lui. A murit frumos căci a murit ucis de o schijă
de obuz, prin urmare a murit de o moarte de care mor numai eroii. În noaptea de 18-19
decembrie, pe când o parte din copiii regimentului său se azvârliseră asupra neamţului,
care de frică înnebuneşte pământul cu artileria sa, preotul Ionescu Ştefan ce se găsea în
satul Mănăstioara a fost lovit de o schijă care i-a produs pierderea. Moartea sa m-a
îndurerat adânc şi adâncă trebuie să-i rămână memoria în sufletele tuturor din Regimentul
Olt nr. 3. Aduceţi-vă aminte de el cu toată evlavia iar când vă închinaţi, rugaţi-vă lui
Dumnezeu pentru el. Dumnezeu să-l ierte!
Dat la Postul de comandă al Diviziei a II-a azi 27 februarie 1918.
Comandantul Diviziei a 2-a, general I. Vlădescu” (Arhivele Militare Române, fond
Inspectoratul Clerului militar, d. 12, f. 14).
Astăzi, la centenarul Unirii, comemorând faptele de arme ale oştirii române, redăm
Memoriul preotului Vasile Ionescu din Regimentul 18 Infanterie Gorj care descrie cu
realism dramele trăite de prizonierii românii, unii şi din Olt sau Romanaţi, în lagărele
Stralsund, Tuchel, Czersk, Danzing şi Lansdorf.
Căderea.
În satul Mozac, în seara zilei de 16 noiembrie 1916, ni s-a spus să ne căutăm
cartier. Cu mare greutate am găsit o casă unde, rupt de oboseală, m-am culcat. Ordonanţa
şi un băieţaş din satul meu, lăsaţi de gardă, obosiţi şi ei au adormit, şi când mai era un ceas
până la ziuă, m-am deşteptat şi n-am mai găsit pe nimeni în sat. Ne îndreptarăm spre
Găieşti. Trecurăm Mozăcenii.Când ajungem la Ioneşti, ni se comunică faptul că podul de
peste Argeş este ocupat de inamic. O luăm pe Argeş în jos, pe unde se vedeau urme de
trăsură şi de trupă. Căutăm o spărtură să scăpăm la ai noştri. În cercul în care ne învârteam
mai găsim convoaiele de cai cu provizii pentru regimentul meu. Erau ca 100 de soldaţi şi
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 50
40-50 de cai cu provizii cărora li se comunicase să vie în satul unde cantonasem eu, căci
acolo e trupa. Dând de mine, se bucurară căci sperau să le pot da desluşiri să găsească
companiile, care îi aşteptau flămânzi. Nădejdea era zadarnică.
Se făcuse ora 12 din zi. Pe sub o coastă, la vreo 3-4 km, se zăreau trupe înaintând
în coloană de marş. „Sunt ai noştri ?”-întrebau unii. „E inamicul, domnule, nu vezi bine?”,
răspund alţii.
Batalionul ne văzuse. Se apropia de noi. Aveau cu ei drapelul regimentului. Era
un batalion din Regimentul 56 Fălticeni, comandat de un locotenent şi trei sublocotenenţi.
Prinseserăm curaj. Mai dau şi dintr-ai mei vreo câţiva soldaţi. Cu ofiţerii facem un plan;
să dăm o lovitură spre a sparge cercul înconjurător. Propusesem să trecem Argeşul, dar
locotenentul susţine că înspre un sat pendinte de Vişina. Se înţelege, că înspre acolo ne-am
îndreptat. Plutonul nostru de înaintare, după ce se depărtează puţin deschide foc viu.
Începe inamicul cu mitraliere, cu artilerie, cu arme şi cu tot ce mai avea, era bine întărit în
acel sat. Se începe retragerea.
În capul satului unde găsisem convoaiele noastre, ne aşteptau germanii cu
mitraliere puse peste tot locul. S-au făcut oamenii una cu pământul. „Suntem prizonieri,
domnilor, s-a isprăvit cu noi”.
Scăpasem în multe rânduri şi de robie şi de moarte: de două ori am fost sub foc de
mitraliere: la Porceni, Gorj şi la Brăneşti, Gorj; o dată sub gloanţe, Costeşti-Argeş; de 7 ori
sub foc de artilerie. La Bumbeşti-Gorj, Porceni-Gorj, Sâmbăteni-Gorj, Filiaşi-Gorj, Balş-
Romanaţi, Costeşti-Argeş şi Greci-Dâmboviţa. O dată între patrula noastră şi cea inamică,
Baia-Gorj, dar pe 20 noiembrie 1916, pe teritoriul comunei Greci, au pus nemţii mâna pe
mine.
Drumul spre robie.
Ne-au condus nemţii tocmai într-acolo unde voiam noi să le rupem şirul. În satul
Vişina am fost o noapte, iar în Ulieşti-Dâmboviţa 7 zile. Aici îmi comunică un ofiţer
italian din armata austriacă (!) că: Împăratul Franz Iosif a murit, Mackensen e la 10 km de
Bucureşti, venind dinspre Dobrogea, că M.S. regele Ferdinand şi Ionel Brătianu s-au
împuşcat, etc.
Au pornit cu noi spre Găieşti. Convoiul creştea mereu, se adunase la vreo mie de
prizonieri. Ajuns la Piteşti, am fost dus într-o casă, club politic pe vremuri bune, unde se
mai găseau vreo 50-60 de ofiţeri. După opt zile am fost duşi la Sibiu, peste Piatra Olt-
Câineni. În Sibiu am stat trei săptămâni, de unde am fost deportaţi prin Buda-Pesta-
Oderberg, în
Germania. În Opelu
am scăpat de
pariziţi, care ne
mâncaseră de vii,
odată ce am pus
piciorul pe pământ
german, am început
să simţim lipsa de
mâncare. Credeam
însă că e vorba de
călătorie şi la
călătorie trăieşte
omul şi cu lipsă.
Militari români în lagărul german de la Krefeld
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 51
Când am ajuns în Straslund, la 27 decembrie 1917, nemţii ne-au culcat pe jos, cam
mulţi la un loc, în bărăci friguroase, nişte magazii de scânduri. Şi toate ca toate, mâncarea
nu ne da speranţe de viaţă. „Aşa o fi poate aici în carantină” ne ziceam făgăduindu-ne
unul altuia curaj, „dar când vom trece în lagărul adevărat, trebuie să fie altă regulă”.
Robia din Stralsund
În carantină, la Sf. Ştefan al nostru, cu părintele Jugureanu, am oficiat un serviciu
religios. Răspunsurile au fost date de corul ofiţeresc condus de locotenentul activ
Paraschivescu. A fost un delir. Toţi ofiţerii plângeau. Ne povesteau inferiorii de felul cum
i-au înduioşat plânsul şi lacrimile superiorilor.
Trecut în lagăr, am întâlnit şi pe cei patru ofiţeri din Batalionul 56 Fălticeni, care
mi-au povestit că după trei zile au fost prinşi şi ei peste Argeş. M-am liniştit sufleteşte,
căci eram mâhnit că n-am fugit şi eu peste Argeş, căci poate aş fi scăpat de suferinţele ce
le-am îndurat.
Mâncarea era proastă. Rea ca şi în carantină. Temperatura se schimba în camerele
de scânduri ca şi afară. Am luat măsuri mergând din baracă în baracă, să facem un cor
bisericesc. Cu multă greutate (nu veneau la repetiţie, ofiţerii argumentând că sunt
flămânzi), am reuşit să formăm un cor care rivalizează cu cel rusesc. Am scris liturghia cu
mâna, rugăciunile neştiute pe de rost le-am tradus din limba slavă cu ajutorul unui preot
basarabean şi, când corul a fost gata şi noi preoţii câteştrei, am oficiat Sfânta Liturghie în
capela rusească, în prima sâmbătă a postului cel mare.
Am făcut slujba în toate sărbătorile şi duminicile, fie singur, fie cu părintele
Jugureanu ori Mărculescu, împreună prizonieri cu mine. În ianuarie am oficiat serviciul
funebru la înmormântarea ofiţerului Anghelescu. Corul a fost condus de profesorul
Simionescu de la Conservatorul din Bucureşti. Am săvârşit parastasele pentru
sublocotenentul Anghelescu în capela rusească. La finele lunii februarie am fost
transportat în lagărul Tuchel, părintele Mărculescu în Lansdorf, iar Jugureanu a rămas
acolo.
Robia neagră în Tuchel.
Era tare ger când s-a întâmplat călătoria mea spre Tuchel. Frig şi foame. Mi se
dăduse 10 mărci pentru drum, din care 5 dădusem pentru cufărul şi lucrurile mele şi
vestimentele ce-mi dăduse preotul rus din Straslund. Mai rămăseseră 5 mărci. Neamţul se
uita să mănânce şi el tot din cele 5 mărci ale mele. În Kreutz am aşteptat câteva ore.
Mi-era foame de nu vedeam pământul. Neamţul comandă două supe, una pentru mine, şi
alta pentru el. O
doamnă
pricepuse, după
gesturile şi
maniera cum
mâncam supa, că
mi-e foame. Îi
spune neamţului
să comande ceva
mai bun, cu
carne ori cartofi,
ca să mănânc.
Farrerul mă
cunoştea că sunt
preot, căci Prizonieri români la Krefeld; primul din stânga, învăţătorul
Ioan S. Dumitrescu de la Izvoru-Romanaţi
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 52
purtam crucea pe piept, cu toate că neamţul nici la masă n-a scos baioneta de la armă. La
răspunsul santinelei că nu am bani să plătesc, ea mi-a oferit două felii de pâine pe care le-
am mâncat repede, mulţumindu-i din adâncul inimii.
Ajuns noaptea în Tuchel, am dormit într-o baracă de carton cu trei doctori ruşi şi
doi români, dr. Rosemblatt-Iaşi şi Diaconescu. Mâncarea noastră era ceva mai bună. Am
fost asigurat că nu voi muri de foame, dar prizonierii români mureau pe capete, câte 50-
60-70-80 pe zi. Am găsit oameni din regimentul meu, din comuna mea, fini şi nepoţi, şi
mă durea inima când îi vedeam pe marginea prăpastiei.
O săptămână i-am spovedit- grijit pe toţi. Îndată am găsit printr ei patimi ca:
fumatul, specula cu tutunul, cu pâinea, cu mâncarea, neîmpărţirea dreaptă a alimentelor în
barăci de către personal şi ajutorul lui, bătaia bolnavilor care se adunau pe lângă sobă, etc.
Multă vreme m-am ocupat numai de combaterea acestor rele, prin sfaturi, cu ameninţări,
cu predicile ţinute după terminarea serviciului religios.
Ajunseseră sărmanii oameni nişte schelete mişcătoare, ca preot am avut ocazia să
văd mulţi bolnavi înainte de obştescul sfârşit. Am văzut mulţi morţi, niciodată însă n-am
văzut un corp atât de slăbit ca acel al celor 2500 prizonieri din Tuchel. Erau umbre. Erau
adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăţa anatomia. Cădeau jos şi nu se puteau ridica.
Dacă îl ajutau 3-4 pe cel căzut putea merge încetişor mai departe.
Picioruşele lor erau ca două degete subţiri. La autopsie se găseau consumaţi toţi
muşchii. Cei din urmă se topeau muşchii inimii. Acesta se găsea transformat într-un
cartilagiu gălbui format din ligaţiunile muşchiulare.
Am simţit şi eu foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior (curent cald)
de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini. Câte e în stare să facă omul înainte de
moartea de foame!
În Straslund îmi vândusem şi eu o pereche de bocanci pe o pâine K. K. În
Straslund mulţi ofiţeri şi-au vândut bijuteriile, lucrurile preţioase oferite de logodnică, de
soţii, de mame etc., în timpurile dulci. Dr. Rosemblatt îmi comunica odată că un român îşi
rădea derma de pe picioare pe care o mânca. Operaţia avea loc în pat; lua pătura peste cap
şi lucra. Era urmărit. Mulţi români îşi dădeau ultima suflare, cântând. Alţii chemau un
nume scump. Toţi erau foarte cuminţi în ultimul moment. De multe ori vorbeam cu câte
unul şi începea să caşte gura grozav de deschisă şi apoi nu mai mişca. Între cei 2500 de
bolnavi nu se găseau câteva zeci care să poată fugi. După fugă îi constata doctorul neamţ
ca buni de transport, înapoi spre ţară.
În Tuchel mizeria ajunsese în ultimul grad, ultima fază. Românii vânduseră tot.
Ceea ce era de vândut nu se căuta. Ceea ce era de cumpărat- pâine, tutun, cărţi poştale-
erau nemaipomenit de scumpe. Oasele aruncate de ruşi erau căutate de români şi ziulica
întreagă erau supte, prăjite pe foc şi iarăşi supte. Li se duseseră bieţilor ostaşi români ochii
în fundul capului, le secaseră obrajii, rumeni altădată, sugând oase bătrâne. Unii se ocupau
cu strângerea rădăcinilor de pir. Le legau în buchete mici, care se vindeau cu 30-50 fenici
unul. Era mâncat fir cu fir, întins în sare. Făceau supă apă cu sare, în care dumicau pâinea.
De ce mureau românii? Nemţii inventaseră o boală specifică rasei latine: lipsa de
rezistenţă; alţii spuneau: clima insuportabilă ori slăbirea de pe front. Prin lipsa de
alimentaţie şi altele. Primul dr. rus care a scris diagnosticul cel adevărat inaniţia, a fost
expulzat imediat din Tuchel.
Eram intrigat însă de ideea: cum se poate ca nemţii să dea mânare atât de puţină,
ca să moară românii de foame, ruşii primeau lebesgaben (raţie) şi nu mureau. Dacă aş
spune că 1/3 din ceea ce era prescris de regulamente să primească prizonierul, ajungea la
gura soldaţilor români, ar crede cineva că este o exagerare. Dar din puţinul acesta se fura
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 53
foarte mult. Cine fura? Personalul german-rus-român. Nemţii aveau vina capitală, căci ei
acaparau prin speculă totul. Transformau viaţa prizonierilor în parale, cu care îşi umpleau
pungile.
Chestuinea trebuia dată pe faţă. Trebuiau demascate şi reclamate abuzurile. Cine
avea însă curajul? Planul îl făcuseră doctorii: Rosemblatt şi Diaconescu, eu şi sergentul
sanitar D. Vişan. Să reclamăm odată. Cine însă? Te jucai cu viaţa. M-am hotărât eu cu
sergentul D. Vişan să înaintăm. Rău, bine, e păcat să stăm cu mâinile pe piept. Doctorul
Diaconescu spune unui neamţ că eu şi sergentul Vişan vom reclama abuzurile din Lazaret.
A doua zi suntem chemaţi de ofiţerul judecător. Vine însuşi generalul. Ne era frică.
„Puteam muri pe front”, ne ziceam eu şi Vişan. Eu prezint chestiunea.
„Venit ca de o lună şi jumătate în lagărul dumneavoastră, am văzut că românii
mor pe capete, dvs. daţi mâncare de ajuns, dar această mâncare se fură şi până la gura
prizonierului abia ajunge 1/3. Fură personalul rus care prepară mâncarea.
Baraca 19, locuită numai de personal, primeşte suplimente groase. Un om din
personal primeşte de opt ori mâncare, decât un bolnav. Lucrătorii de la dezinfecţie şi
spălătorie primesc fiecare câte un kg de carne pe zi. Personalul rus vinde mâncarea
bolnavilor”. „Noi avem oameni acolo, ce fac ei ?”, zice generalul. „Ori nu bagă de
seamă, ori au prea multă încredere”, răspund eu. „Vom cerceta”.
Le dau indicaţii precise de modul şi locul unde să facă cercetările. Vine ofiţerul
judecător în Lazaret la ora indicată de noi. Se convinge de adevăr, adică de o parte din
adevăr, căci pe nemţii care furau din gros noi nu i-am putut denunţa. Nici n-avea vreun
scop să le facem proces. Ne-am mulţumit să-i băgăm cu nasul în cercetări. Majoritatea
personalului de la proviant este înlocuită. Câţiva nemţi la închisoare. Observaţii celor
mari. Chiar şi doctorului şef Berkow.
Rezultatele reale care ne interesau pe noi: s-a îmbunătăţit mâncarea bolnavilor,
iar a personalului s-a scăzut după regulament, sub a unui bolnav. Mortalitatea scade.
Când ne-au venit „lenesgabele” în mai 1917, mureau mai puţini pe zi, până la maxim 12.
Personalul ruso-român era înfometat ca şi bolnavii. Ne ura mult pe mine şi pe
Vişan. Ne înjurau, ne ameninţau „să tragă popa român în baterie” , „să spele singur
rufele”, „nici nu mai putem lucra”, „Popa ăsta ne face să murim de foame”, „Ce omenie
e asta să lucrezi şi nici mâncare să nu-ţi dea”.
Un plutonier cult din personal mi-a zis. „Făcuşi pe dracu părinte. Era mai bine
să-ţi vezi de treabă. Vezi doctorii ruşi, 25 la număr, şi doctorii români îşi caută de treaba
lor, nu se amestecă ca dumneata în treburi de genul acesta !”.
Bolnavii îmi erau dragi. Ei mă iubeau. Erau foarte mulţi, dar nu căpătaseră încă
putere să mă rezem pe simpatia lor. Pe mine, personal, m-au ponegrit cu câte în lună şi-n
soare. Pe Vişan l-au persecutat direct. A fost pus la munci grele, a căpătat hernie, a fost dat
afară din Lazaret nevindecat de rana căpătată la operaţie şi expediat la lucru. Nemţii nu mă
iubeau de asemenea. Pusesem eu destul de bine chestiunea că pe ei nu-i acuzasem, cu toate
acestea bine nu le-a părut când câţiva de ai lor au fost puşi la închisoare şi cei mai mari au
primit observaţiile de la generalul V. Kalkreuth, comandantul lagărului. Clica asta de
inferiori mi-au făcut-o însă în chestiunea salariului. În Stralsund primeam 250 mărci lunar,
pe baza gradului meu, locotenent confesor.
La Tuchel au interpretat aşa fel regulamentele că ne-au dat numai 105 mărci lunar.
Din 105 mărci plăteam mâncarea, cam 60 mărci lunar, uzajul patului 5 mărci, lumina 5
mărci, spălatul 4-5 mărci şi chiria magaziei în care locuiam o plătem la metru cub. Îmi
vine şi acum să râd de neamţul care venise să o măsoare, căci în loc să ia trei dimensiuni a
luat numai două. Cum nu puteam face cubajul cu lărgimea şi lăţimea a venit şi a doua oară
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 54
să ia şi înălţimea.
Plăteam în total 80
mărci, noroc că n-am
fumat, că nu ne dădea
voie în oraş să mai
cheltuim pe diverse,
căci aş fi ajuns şi mai
rău cu sănătatea. Din 25
mărci mai cumpăram
vreo gazetă câteodată şi
zahăr şi cărţi. Mi-am
făcut cu minima sumă o
bibliotecă de vreo 200
mărci.
Formarea
primului comitet.
Pe ziua de 1 mai 1917, un „ura” a răsunat în toate barăcile cu românii. Un
eveniment mare se întâmplase. Foametea, acest teribil duşman, era ameninţată cu moartea.
Ne venise un vagon cu pesmeţi şi conserve. După ce au aflat românii şi au strigat
„Trăiască Franţa”, îi vedeai în tufli de lemn, păşind rar, încetişor dar cu veselia pe faţă şi
mergând ca furnicile de la baracă, la baracă spre a vizita pe cunoscuţi şi a se bucura
împreună de primirea ajutoarelor. Era o bucurie ca şi pe front când trupa vedea venindu-i
ajutoare de la spate.
Am format primul comitet. Am fost ales preşedintele lui, iar cei doi doctori vicepre-
şedinţi. Trebuie să amintesc că a trebuit să merg eu din baracă în baracă, cu lista de
alegeri, căci personalul care făcea de obicei totul în numele românilor, nu mă aveau la
stomac, de când cu scăderea mâncării. Să nu credeţi că în personal erau mulţi; numai 50 de
oameni; şi să nu credeţi că bolnavii erau puţini: aproape 2000 de suflete, căci încă nu-i
putem numi oameni, căci puţini de tot erau cei care în afară de suflet mai posedau un corp
omenesc.
Am început la 2 mai 1917 distribuirea. Se da o cutie la trei oameni şi câte doi
pesmeţi pe zi. Lucrurile mergeau cu deosebită stricteţe. Personalul făcea corvezi şi avea
pretenţia să primească mai mult. Mie nu-mi convenea lucrul, căci se da naştere la
susceptibilităţi din partea bolnavilor. Văzând că n-o scot la capăt, au început cu fel de fel
de ponegriri şi intrigi la adresa mea. Nemţii erau deja puşi în gardă. Înainte puteam să mă
duc de la Lazaret în lagăr când voiam, bineânţeles cu un post. Încetul cu încetul, începu să
nu mi se mai dea santinela, cu răspunsurile: „Nu e post”, „Este, dar trebuie să se ducă în
altă parte”. Cu multă greutate mai puteam obţine un post. Nu mai puteam să îndeplinesc
atribuţiunile la Comitet.
Am prins odată pe cei de la Lazaretul 3 cu beştanduri (situaţie zilnică de
distribuire a alimentelor) de efective false. Am făcut mare caz. Consecinţele au fost că
poliţaiul mi-a pus în vedere că nu mai pot să ies în lagăr şi la Lazaretul 3, eu locuiam în
Lazaretul 2, decât numai în urma unei cereri scrise la comandatură pe motivul că trebuie
să fac slujbă. I-am obiectat că sunt în Comitet şi că trebuie să controlez distribuirea.
„- Da, da, asta se poate. D-ta te poţi duce la magazie cu postul care aduce alimente
pentru Lazaret”.
„- Da, dar postul vine imediat înapoi şi eu trebuie să mai merg pentru controlul în
lagăr şi în Lazaretul 3 şi să observ distribuţia, să primesc reclamaţii, etc”.
Scrisori din lagăr...
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 55
„- Aşa e ordin”, zice el, şi d-ta n-ai voie să mergi în lagăr decât în prezenţa unui
Dolmetscher de la cenzură, care trebuie să audă tot ce vorbeşti cu prizonierii”.
Mai târziu am aflat că comandatura primise scrisori anonime că eu aş invita pe români la
nesupuneri. Scrisorile adresate Comitetului nu ni se dau. Pentru control nu puteam ieşi,
nemţii singuri descărcau, încărcau şi expediau la comenzi. Personalul umbla cu minciuni,
intrigi, ponegriri, anonime contra mea. Au înscenat contra-mi abuzuri ruşinoase. Era
imposibil să lucrez cu scrupulozitatea care se cerea. Tot ce ne sfătuisem noi să facem
pentru salvarea Lebensgaben (raţiei), era tradus vrăjmaşilor, sau ca uneltiri ale mele, sau
ca dispoziţiuni luate de mine, pe care nu le aprobă, dar trebuie să le execute, căci am
gradul cel mai mare.
Pe 25 iulie 1917 am demisionat din comitet.
Colegii mei căutau o formulă să mă expedieze din lagăr. Am avut teamă că
abuzuri ca: efective false, favorizarea unora la împărţeală, înregistrarea falsă a
operaţiunilor şi alimentelor sosite, se vor repeta şi lua proporţii mari. Şi aceasta ar avea ca
urmare moartea românilor, ori aducerea unei necontenite nelinişti lăuntrice, atât de
necesare prizonierului. Nu m-au expediat la vreo închisoare cum intenţionau. Continuă
luptă am dus cu cei abuzivi din comitet. Am raportat cu multe fapte scrise.
Odată raportez pe un sanitar care specula bolnavii cu cărţile de joc. Îşi făcuse o
masă, masa verde, şi cumpărase câteva perechi de cărţi, pe care le dădea cu chirie. Cine
ridica stocul trebuia să plătească 50 de fenici. Jucătorii câştigau, nu câştigau, lui îi mergea.
Unde mai pui că era şeful barăcii. Avea puterea să dea afară pe cei ce nu-i umblau în
mână. A fost prins furând lebensgabe şi oprind alimentele date pentru slabi. Era o poamă
sergentul. Oprea pâinea soldatului în timpurile negre. Îşi făcea partea mai mare din
lebensgabe. Tot el a fost cel care a făcut propagandă contra basarabenilor şi mi s-a
desfiinţat şcoala.
Pentru toate acestea l-am raportat în scris. Am fost chemaţi la judecată şi el şi eu.
Deşi eu raportasem lucruri văzute, totuşi mi s-a cerut să dovedesc. Am adus martori care
au afirmat faptele. Să vedeţi judecata neamţului când nu vrea el! I se admite şi lui proba cu
martori. A adus câţiva bolnavi care au declarat că nu ştiu nimic. L-au achitat. Eu m-am
ales cu aspre observaţii: să las prizonierii în pace, căci comandatura va fi nevoită să ia
măsuri aspre contra intrigărilor.
Pricepeţi cum vine cazul, pe mine ca ofiţer, ca preot nu mă cred. Pe afirmaţiile
celor care declarau că au văzut nu au pus bază. Iar martorii lor, care nu au văzut, nici pe
acolo nu au trecut, li se ţin în seamă declaraţiuni. Dacă s-ar judeca toţi criminalii, n-ai
vedea unul spânzurat, căci ar aduce cei din America martori din Europa, cei din Asia din
Australia şi aşa mai departe.
Mai dau o probă. A doua oară, a treia zi de Paşti, 6-7 mai 1918, onorabilul
Comitet din lagăr şi Lazaret se adună să mai facă o petrecanie. Cumpără vin şi coniac, căci
alimente aveau la dispoziţie. Se aşează la chef cu lăutari. Unde? În baraca a 11-a de
canton, baracă ce conţinea vreo 20 bolnavi, unii erau suferinzi de gripă spaniolă. Stricau
liniştea bolnavilor. Le amărau sufletul, ştiindu-se de toţi că băutura o cumpărau nu cu
banii de pe muncă, ci cu bani de acasă şi după bietele lebensgabe (raţii). Mi se comunică
imediat. Alerg la directorul poliţienesc Lehmann; se duce acolo, îi găseşte la chef; lăutarii
cântau; sticle de băutură, parte goale, parte jumătate, stau după cinste, unele pe masă altele
pe sub masă şi domnii roşii la faţă. I-am prins asupra faptului.
„Bogdaproste Doamne”. „Îi bagă şi pe ei la închisoare”. „Să vadă şi ei cum este
acolo unde i-au băgat pe alţii”, vorbeau bolnavii între ei. Mie îmi părea bine că am ocazie,
una să scap comitetul de ei, alta ca să arăt Comandaturii că nu sunt oameni cinstiţi, lucru
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 56
ce-l raportasem de atâtea ori, scris şi verbal. Toţi erau siguri că s-a terminat comedia cu
aceste secături.
Închipuiţi-vă şi d-voastră, inspectorul Lehmann mă cheamă. Îmi declară că i-a
găsit beţi, dar e mai bine să raportez eu, iar el ca martor; zis şi făcut. Raportez: băuturile
spirtoase erau cu totul oprite. Nimeni din lagăr nu are voie să vie în Lazaret decât în
interes de serviciu. Nimeni nu avea voie decât cu prealabilă învoire de a vizita pe bolnavi,
ce mai spunem de chef, de lăutari. Vreţi să ştiţi rezultatul?
Postul care adusese pe cei 5 membri ai comitetului, se alege cu 10 zile de
închisoare, iar comitetul a declarat că vinul şi coniacul pe care le-a găsit inspectorul, erau
pentru bolnavi şi de beţie n-a fost vorba. Iar eu m-am ales cu observaţia din partea unui
dolmetscher rus de la Comandatură, cu mare trecere, care îmi zicea în ruseşte: „Ai făcut o
frumoasă poveste. Ce popă eşti d-ta? Aşa şti să te faci iubit?” O mică lecţie de morală. Aţi
crede poate că aşa procedează cu toţii.
Aş, de unde ! Un exemplu: un ofiţer foarte compromis, tot prizonier, prin minciuni
şi excrocherii ia o scrisoare de la alt prizonier să i-o ducă în ţară. E prins. I se ia scrisoarea.
Prizonierul declară că i-a lăsat-o în mână. El zice că a găsit-o în buzunar. Căpitanul neamţ
V. Masov îi spune: „Ştiu că eşti vinovat şi noi avem mijloace să dovedim adevărul, dar
fiindcă eşti ofiţer (chiar prizonier) te cred pe cuvânt şi nu te pedepsim”. Aşa e când vrea
neamţul. Pe un ofiţer îl crede pe cuvânt, chiar când spune neadevăruri, iar pe altul nu-l
crede nici când dovedeşte cu martori adevărul.
Povăţuiam pe comitet să fie cu luare aminte că, de or pierde nemţii războiul, v-aţi
pierdut şi voi norocul. Glasul meu însă era al celui ce strigă în pustiu. Îşi făceau oamenii
de cap. Chefuri peste chefuri. Îşi cumpăraseră ceasuri de aur, inele de aur şi pietre scumpe,
cred că s-or mira şi ei de norocul ce l-au avut. Sunt sigur că n-or mai mânui, cum nici n-au
mai mânuit în viaţa lor, aşa fonduri mari.
Nu vreau să zic că toți cei ce au fost în comitet, au fost incorecţi. Au fost şi
oameni de treabă care în teribila atmosferă de neregulă din Tuchel, merită mai mult decât
cuvinte de laudă. Am susţinut totdeauna să se dea porţie egală tuturor. Eu am primit
totdeauna aceeaşi porţie ca soldaţii, de la început până la sfârşit.
În decembrie 1917, robii revoltaţi de abuzurile comitetului au ales încă doi
membri designaţi de mine şi recunoscuţi de buni în comitet. N-au rezistat mai mult de 5-6
zile. Comandatura i-a dat afară telefonic. Văzând că aşa merge, spiritele s-au nemulţumit
mai mult. Mi-au propus să încerc eu iarăşi. Le-am spus că nu mă lasă comandatura, dar am
fost ales în ianuarie 1918. Mi s-a dat preşedenţia. Peste câteva zile, căpitanul V. Madov
comunică unui sergent că generalul nu mă admite în Comitet. Ce era asta, Doamne?
Pentru ce?
Nu mai văzusem condicele de mai bine de 6 luni. Nu era nimic în regulă.
Comitetul m-a rugat să aduc contabilitatea la curent. N-am lucrat decât din decembrie
până în martie, căci schimbându-se comitetul, ajungând lucrurile pe mâna unor caporali şi
soldaţi, chiar simpli ciobani, s-au simţit capabili ca ei să ţină şi registrele la curent. Numai
când ar controla cineva registrele istorice, s-ar convinge de priceperea şi capacitatea
acestor conducători.
Se apropie revoluţia. Nemţii lăsară nasul mai jos. Un plutonier cu T.R., înainte de
a pleca spre ţară, face, în octombrie 1918, caz de faptul că eu sunt ţinut departe de
conducerea Comitetului. Iar persoane incapabile conduc lucruri care nu le pricep. Dacă i
s-ar fi răspuns că am săvârşit vreo neregulă, ar fi fost cum ar fi fost, dar nu. I s-a spus că
nu pot să fiu primit din pricina rapoartelor pe care le-am făcut contra comitetelor
anterioare. În fine, la 29 octombrie, pe la orele 12 din zi, mi se comunică (!) că generalul
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 57
mă primeşte să iau conducerea Comitetului. De la 30 octombrie până la 20 noiembrie am
fost preşedintele Comitetului.
La 10 noiembrie are loc revoluţia. Magazia conţinea lebensgabe, (raţii), în valoare
de aproape un milion. Teama mea era mare. Alerg în aceeaşi seară la domnii americani, la
Comitetul Francez, să vedem ce măsuri se impun ? Ne temeam că ori nemţii ori ruşii vor
devasta totul. Fel de fel de păreri. Să formăm o gardă româno-franceză, care, cu pari
(arme n-ar fi putut obţine), să apere la nevoie. Nu ştiam nici încotro să îndreptăm frontul.
Ne era frică de nemţi, ne era teamă de ruşi. Nimeni nu vedea cu ochi buni lebensgabe din
magazie. Mă duceam necontenit pe la magazie, căci cheile le-a avut totdeauna
Comandatura, mă aşteptam să găsesc un jaf. La 18 noiembrie 1918 am încărcat alimentele
şi efectele în trei vagoane, iar pe români în două şi am pornit cu bucurie mare spre ţară.
Am ajuns la Lamsdorf, unde trebuia să ne oprim. Oprirea durând cam mult, am
predat alimentele şi efectele de la Tuchel, comitetului condus de căpitan Păun şi astfel am
încheiat povestea. Dacă n-am fost devastat în Tuchel, aceasta se datoreşte de bună seamă
nu atât prevederii mele, cât şi ajutorului de Sus.
Şcoala cu basarabeni şi români
De îndată ce am găsit basarabeni printre prizonierii ruşi din Tuchel, m-am
interesat de aproape de ei. În iunie 1907, fiind preşedintele Comitetului şi având ajutoare
de la Crucea Roşie, le-am dat şi lor. „Mă bucur-ziceam membrilor din Comitet-că aceşti
basarabeni, reîntorşi în patrie, vor fi apostoli ai românismului. Când ei vor pleca din
Chişinău spre satele lor, tuturor pe unde vor trece, le vor povesti că fraţii din regat i-au
scăpat de la moarte. Aş dori să nu fie numai 50-60, ci câteva sute. Ei vor îndrepta privirile
tuturor spre ţara mamă”.
Eu le-am dat ajutoare în iule 1917, când nici vorbă nu era de unirea Basarabiei cu
România. Odată cu ieşirea mea din Comitet şi a studentului Iorgulescu, n-au mai primit
basarabenii ajutoare de la Comitet. Glasul meu a sunat după aceea nu în inimile acelora
din Comitet, ci în pustie.
Prin noiembrie 1917 vine în Tuchel dr. Isăceanu, care are aceleaşi vederi faţă de
basarabeni. „Aveţi grijă de ei”, ne zicea la ieşirea pe poartă. Basarabenii încep din nou să
primească alimente dar cam 1/5 din ceea ce primeam noi, cei din regat. În Lazaretul nr. 2,
unde locuiam eu, era o mulţime de români uşor bolnavi sau sănătoşi, ţinuţi ca bolnavi de
doctorii curanţi, ruşi şi români. Printre ei se găseau mulţi analfabeţi. Pentru ca să le treacă
plăcut timpul, am înfiinţat o şcoală pentru analfabeţi, la care erau obligaţi să vină şi toţi
basarabenii care primeau ajutoare. Basarabenii care veneau la şcoală, primeau două galeţi
pe zi (0,100 gr) şi câte o jumătate de cutie de conservă, aceasta din urmă nu regulat. La
această şcoală s-au adunat şi românii, dintre personalul Lazaretului. Am avut între 70-90
şcolari. Le-am cumpărat tăbliţe. Preotul protestant din Danemarca, Hansen, le-a trimis
caiete, creioane şi bani să le facă bănci. Şcoala a funcţionat din noiembrie 1917 şi până în
aprilie 1918. Ar fi continuat şi mai mult, dar nişte sergenţi români au făcut o vie
propagandă contra basarabenilor şi Comitetul condus de un caporal semianalfabet, le-a
tăiat porţia. Bieţii basarabeni au fost loviţi în existenţă şi nici n-au mai venit la şcoală.
Românii erau, iarăşi, foarte puţini, aşa că şcoala s-a închis, spre marea mea durere
sufletească.
Au învăţat basarabenii care ştiau carte rusească, să scrie şi să citească perfect
româneşte. Mulţi analfabeţi basarabeni şi din regat au învăţat carte. „Nu credeam părinte
să mă poţi învăţa pe mine să scriu şi să citesc. Acum mi-am scris singur scrisoarea acasă”.
Cu seria cea mai înaintată am ajuns la literele mari de mână şi tipar. Îmi era tare drag să le
predau. Cu această ocazie am putut constata că analfabeţii adulţi pot învăţa foarte repede.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 58
Ce nu s-ar putea face la regimentele noastre? Curând am putea scăpa de ruşinea marelui
număr de analfabeţi.
Mult gustate erau orele de religie: rolul împărtăşirii cu Sfintele Taine, rostul
spovedaniei, foloasele credinţei etc. Era poate şi situaţia tristă. Apostolul Pavel, spune
„Puterea lui Dumnezeu în nenorocire se arată”.
Nu aceeaşi înrâurire aveau orele de istorie. Îndeosebi la basarabeni sentimentul
naţional era foarte în urmă. Colosul rusesc, ca o piatră inertă, nu are nici un merit în
oblăduirea naţiilor ce subjugă, dar le atrage în mod neânţeles. Le era teamă basarabenilor
că cu România nu o duc aşa bine: „Noi am dus-o tare ghine. Părinte, nu ştim acum ce va
hi”. Are slavismul o mare putere de asimilare.
În Tuchel se adunaseră prizonieri din toate naţiunile. Odată voia un american să
facă comerţ cu un francez. În ce limbă se înţelegeau? În ruseşte. Au învăţat nu numai
prizonierii ruseşte dar şi posturile şi populaţia civilă.
Vizitarea Czerskului, Danzingului şi a Gradentului
Pastorul August Wagner din Dorpat, Rusia, predica prizonierilor livlandezi,
kurlandezi şi estonţi. Odată pe lună venea la Tuchel. Trimisese evanghelii româneşti
multor prizonieri. Când a auzit că am venit eu în Tuchel, m-a vizitat. Era un om în vârstă,
mic de statură. Purta barbă mare. Citea cu ochelari. Mă vizita în fiecare lună. Mâncam
câteodată împreună. Prin el am procurat evanghelii pentru prizonieri şi diferite cărţi de
studiu pentru mine.
„Grele timpuri pentru prizonieri”, îi zic eu odată. „Şi eu aş voi să-mi vizitez
conaţionalii mei din alte lagăre şi comenzi de lucru. Am cerut voie, dar nu mi s-a admis.
Predica mea n-ar avea nici o urmare rea”. M-a aprobat. Mi-a făgăduit că va raporta el la
generalul comandant în Danzig.
Şi astfel de la 1 septembrie 1917 am primit permisiunea de a vizita lagărele
Czersk şi Danzing, o dată pe lună. Am predicat de 6 ori Czerskului, până în februarie
1918, iar Danzigului până în octombrie 1918. Plângeau prizonierii cum făceam slujbe,
oftau şi se uşurau. Nu aveam voie să vorbesc cu prizonierii. Trebuia să ţin slujba, o predică
şi atât. Un dolmetscher militar german de la cenzură mă însoţea peste tot locul. El mă lua
din Lazaretul 2 din Tuchel şi tot el trebuia să mă aducă înapoi. Nu aveam voie să intrăm
nici în sălile de aşteptare la gări. Nu puteam să procur nimic de mâncare. Nu aveam voie
să vorbesc cu nimeni. La Danzig, ca şi la Czersk, am găsit ocazia să şoptesc comitetelor
respective că, dacă vor avea lipsă de alimente sau efecte, să se adreseze la Tuchel, unde
sunt rezerve mari. A cerut şi Czerskul, dar Danzigul a primit mai mult, căci acolo şi nevoia
a fost mai mare. Şi astfel n-au suferit soldaţii români în Danzing.
În luna februarie 1917 eram în Graudez pentru tratarea dinţilor. Acolo se găseau
două comenzi: una la gară, vreo 20 români, şi alta la o fabrică de aruncătoare de mine,
vreo 120 români. I-am vizitat pe aceştia graţie naivităţii postului care mă însoţea şi a
posturilor care păzeau pe prizonieri. Am aflat multe mizerii ce le îndura mai ales comanda
cea mare, dar n-am putut face nimic pentru ei, decât să-i îndemn la resemnare. Dacă am
scăpat nepedepsit este că cei de la Tuchel n-au aflat de această vizită fără permisiune.
În Lamsdorf
După ce am predat alimentele şi efectele de la Tuchel, la 24 noiembrie 1918, sfatul
soldaţilor mi-a propus să-mi dea hârtiile necesare, spre a continua drumul spre ţară.
Plecarea acasă era grea şi problematică. Revoluţia din Austro-Ungaria îmi împiedeca
drumul. Se povestea că pentru a călători trebuie parale şi eu tocmai de ele aveam lipsă. Pe
de altă parte în lagăr erau peste 1200 români foarte neliniştiţi şi amărâţi.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 59
Am
răspuns la
propunere că dacă
mi se dă
permisiune să
predic prizonierilor
din lagăr, Lazaret şi
comenzile de lucru,
rămân bucuros aici,
să plec odată cu
fraţii. Voia mi s-a
dat. Şi aşa încep la
Lamsdorf
prizonieratul de
bună voie.
Lagărul era
în mare fierbere.
Mi se comunică
mie celui dintâi că
românii prepară o
revoluţie. Ce ne
facem ? Mă
sfătuiam cu
doctorul Arhiri. O
să-i împuşte nemţii ca pe nişte câini. O să piară oameni fără nici o vină. Propun
căpitanului Păun care avea mare influenţă acolo, să scoată imediat din lagăr spiritele
revoluţionare. Era prea târziu. Purtaseră şarlatanii steag roşu, strigaseră jos Regele,
trăiască republica, moarte capitaliştilor etc.
Într-o dimineaţă dr. Arhiri e întrebat la poarta Lagărului 3: „Eşti de-ai noştri ?”, un
plutonier îmi comunică: „Părinte, mie mi-e frică să mai stau în lagăr. Sfinţiei voastre au zis
că au să vă pună pătura în cap”.
Căpitanul Păun n-a mai dat multă vreme pe la lagăr. Eu mă duc cu d-l dr. Arhiri şi
adunăm pe şefii de barăci şi cu soldaţii T.R. Cu uşurinţă, după două ore, i-am convins
că trebuie să lucrăm cu toţii şi să liniştim spiritele ce începuseră a prinde din bolşevism.
Am adunat apoi pe sergenţi şi caporali, pâna la 100 la număr. I-am liniştit şi pe aceştia.
„Vorbeşte cu lumea, părinte. Să vezi ce zic ei”- strigă un gradat. ,,Băieţi, nu pot vorbi cu
1200 de oameni odată, dar trimiteţi-mi după masă la ora trei, pe toţi cei mai nemulţumiţi,
pe toţi aţâţătorii, câte 5-6 de baracă, să parlamentăm cu ei”.
Se adună. Le vorbeşte dr. Arhiri, calm, liniştit, cu multă convingere sufletească,
îndemnându-i la linişte. Încep şi eu convorbirea; le arăt situaţia clară. Ei ripostau că boierii
noştri care i-au trimis în război, au îngrijit numai de ai lor, de cei bogaţi. Au fost repatriaţi,
pe cale de reclamaţie individuală, toţi avuţii. De ei nu se îngrijeşte nimeni. De un an de
zile s-a făcut pace, dar ei sunt vânduţi să robească germanilor.
Pentru a combate ideile anarhice, treceam pe teritoriul naţional. Descriam durerea
basarabenilor, durerea transilvănenilor, care jeleau pe cei ce sufereau de zeci de ani şi
veacuri de-a rândul, cântând duios şi plângător pentru închisoarea din Segedin: „Segedine,
Segedine, Dumnezeu cum te mai ţine”.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 60
N-am ştiut că scoţi ura cu ură, ura ce o aveau contra stăpânilor şi boierilor o
îndreptam contra ruşilor şi ungurilor. Se strângeau rândurile. Erau momente de delir. Să
murim noi, dar să nu mai sufere neamul nostru. Cel ce se jertfeşte pentru familia lui este
stimat, cel ce se sacrifică pentru satul ori judeţul lui e demn de onoarea tuturor, iar cel ce
moare pentru neamul său, pentru a şterge lacrimile de pe faţa conaţionalilor săi, e erou, e
sfânt, e fericit, devine nemuritor. Cu ce fală vom povesti noi că am luptat pentru unirea
neamului. Cu câtă stimă se vor uita copiii şi nepoţii noştri la noi. Să trăim, să ne bucurăm
de suferinţele îndurate, Dumnezeu să ne dea sănătate!
Ori alte ori în glumă: De ce s-a înecat ţiganul la margine? Să nu pierdem răbdarea,
că ne vom îneca şi noi.
Pentru a arăta necesitatea stăpânirii, le explicam cap.13 din Epistola către Romani
a Sf. Apostol Pavel, combinat cu cap.12 din Epistola către Corinteni a aceluiaşi. Ceea ce
capul este între membre, aceeaşi e stăpânirea între cetăţeni. Le naram parabola clasică,
„Greva contra stomacului”. Descriam o bătălie, nu grevă, a membrelor între ele ori contra
capului. Ce s-ar alege de acel om, al cărui cap ar fi ţinta de lovire a membrelor. Când
mâinile ar scoate ochii, ori ar jumului părul, ori ar lungi urechile, când dinţii şi-ar arăta
tăişul cu limba ori cu buzele, când pumnii şi-ar arăta puterea şi iuţeala lovind nasul, etc.
Când picioarele s-ar călca pe bătături, când mâinile ar da ghionturi stomacului şi
felurite glume de felul acesta, fiecare cu tâlcul lor. Mă ascultau, mă înţelegeau, căpătau
bună dispoziţie. Ce n-am fi putut face, dacă n-ar fi fost şi oameni de nimic!
Doamne, eşti prea milos! Prea multă răbdare şi bunăvoinţă. Pierde odată pe nelegiuiţi. Va
trăi poporul tău viaţă bună şi fără gâlceavă.
Vreţi să ştiţi rezultatul neliniştii acesteia grozave? Eram în vizită la comenzi de
lucru. Când vin înapoi, cel dintâi lucru întreb ce mai e prin lagăr. Ordonanţa îmi comunică
că i-au liniştit nemţii. Alaltăieri seara trăgeau cu mitraliera de ziceai: Doamne, ce-i asta? A
împuşcat vreunul? Doi români şi doi italieni. Acum s-au liniştit. Să-i fi văzut cum fugeau
şi se culcau pe burtă în barăci. Nimeni nu îndrăznea să mai iasă afară.
Care era motivul revoluţiei? Căpitanul Păun scosese din lagăr pe la 12,13 ori14
decembrie, pe corifeii revoluţionari. Aceşti şarlatani se aruncaseră în ultimul moment să
adune parale de la oameni, ca să le dea şi lor Ausweisuri să plece în ţară, căci ei spre ţară
erau trimişi. De la unul parale şi de la altul cutii de conserve etc. Ei voiau să adune bani şi
lucruri şi să plece în ascuns. Oamenii care le dăduseră câte ceva au dovedit. S-au adunat,
au făcut gălăgie, au voit să-i reţină, nemţii auzind vuiet, au crezut că revoluţia începe şi au
început şi ei.
De la 24 noiembrie până la 30 decembrie am vizitat ... comenzi de lucru cu un
total de ... prizonieri. În viaţa mea nu am avut până acum un rol mai înălţător ca acesta.
Închipuieşte-ţi un grup de români aruncaţi într-o mare de duşmani. Nu ştiau nimic ce va fi
cu ei. Nemţii îi întrebau pe ei de ce nu-i pornesc acasă? Ei povesteau că în 7 ani în urma
războiului din 77 au fost ţinuţi mulţi de ai lor la turci. Nu primeau lebensgabe. Nu primeau
scrisori. Erau flămânzi şi murdari. Negri la faţă, de nedumerire. Când mă duceam la ei mă
întrebau: „Sie sind România ? Sie Român”! Nu le venea să creadă. Nu mai puteau vorbi
româneşte.
În Kitelvitz am găsit unul cu care am vorbit amestecat româneşte, nemţeşte şi
ruseşte. De doi ani nu mai vorbiseră românească. Mulţi mă întrebau unde am învăţat
româneşte? Asta se întâmpla mai ales la comenzi mici. După ce făceam slujba (care nu era
slujbă, ci numai un plâns şi suspin, îmi era imposibil în multe locuri a funcţiona serviciul
de plâns) le arătam situaţia, care se poate rezuma: Din comenzile în grevă numai mina
Silezia n-a reluat lucrul. Dacă se întâmplă ca secăturile (căci cu aceştia au avut prizonierii
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 61
de luptat mai mult decât cu toate relele) să pună identitatea mea la îndoială, că nu sunt
român, că sunt agent neamţ, atunci le ţineam o cuvântare pur religioasă, în mai multe
cazuri numai şi numai dogmatică, ca nu cumva îndemnurile practice la ordine să le
servească şarlatanilor drept argument contra mea şi apoi le comunicam să se ducă la
Lamsdorf să primească daruri.
Am avut plăceri deosebite: la Hohenzolerngrube (mina Hohenzolern) între cei 33
români am găsit 31 din regimentul meu. Am avut şi dureri mari. La Elania-Werke, în
Ratibor, am găsit 16 români care de 6 zile nu primiseră nimic de mâncare. Când românii
îmi reclamau că posturile îi bat ori îi tratează rău etc., vă închipuiţi ce ruşine le era
nemţilor... rugam pe posturi să aibă milă de ei, nenorociţii, să se poarte cu ei bine. „Dacă
ei în acest ultim timp vor fi trataţi mai bine, vor uita tot ce a fost rău în trecut. Timpul
şterge multe rele şi păstrează ce e frumos şi dulce. Mulţi români au scăpat de moarte la
aceste fabrici şi mine. Mulţi vor veni cu soţiile ori copii să revadă culcuşurile de
odinioară”.
Au avut efecte mari vorbele acestea. Într-o declaraţie scrie unul că ziceau, „fraţi
robi, dacă ar veni părintele, ne-ar da nemţii şi cozonaci”; le dăduse libertate să se plimbe şi
se îndulcise radical tratamentul, mâncarea se făcuse mai bună.
Multe feţe a înveselit vizita mea, multe inimi a luminat cuvântul meu. Dumnezeu
să-mi dea ocazie ca în toată viaţa să schimb suferinţa în bine, să alin durerile celor în
nevoi. M-am convins că religia are putere mare. Fără să le dau decât cuvinte, li se schimba
starea sufletească şi apoi trupească. Ca parte materială, pentru suportarea acestui voiaj, pe
timpuri atât de critice pentru existenţă, trebuie să amintesc că n-am mâncat niciodată
mâncare caldă. Am avut conserve, am mâncat cu prizonierii.
Scăparea din robie
Pe 28 decembrie 1918 era hotărât să plece românii din lagăr spre ţară. Rămâneau
acolo numai căpitanul Păun cu alimentele şi dr. Arghiri cu 14 bolnavi. Eu aveam să fiu
comandantul transportului. Veniseră vagoane din ţară. Făcuseră românii drapele tricolore,
învăţaseră cântece naţionale spre a le cânta în Transilvania. Le împărţise raţia de drum. Le
dăduse porţia de alimente germane. Totul, totul era gata.
În momentul când transportul se îmbarca, vine încunonştinţare telegrafică de la
Viena că ungurii nu admit trecerea prizonierilor români pe teritoriul lor, deci transportul să
rămână la Lamsdorf. Nu ştiu ce ar fi putut întrista mai mult pe prizonieri. Nu voiau să se
mai ducă înapoi. Se răzbunaseră pe lagăr. Stricaseră sobele, spărseseră uşile şi ferestrele,
arseseră paturile şi acum ironica soartă! Trebuiau să se întoarcă iară acolo. Numai nemţii
cu baionetele puse şi cu armele încărcate i-au adus înapoi. Căpitanul Păun nu mai cuteza
să revină în lagăr, că se vorbea că el dăduse povaţă nemţilor să tragă chiar dacă după a
treia somaţie nu vor vrea să se întoarcă în lagăr.
A doua zi eu mă duc în lagăr. Nu pot descrie critica stare psihică. Era o jale. În
faţa mea şi a dr. Arghiri se prezintă vreo 30-40 de stafii, erau români din ţinutul ocupat,
foşti condamnaţi la moarte şi graţiaţi, ori la închisoare pe termen mai îndelungat. Veniseră
de câteva zile din închisoarea Gross Strelitz. Picau jos de slabi. Ei ne raportează că pe ziua
de 28 n-au primit pâinea. Eu cu dr. Arghiri cercetăm. Găsim pâinea pentru vreo 600
oameni ascunsă de secretarul căpitanului Păun, pe care, cu învălmăşeala plecării, vrea să o
transforme în mărci şi să o pună în buzunar. Dr. Arghiri rămâne uimit. Eu fac gălăgie.
„Cum, domnule, eu trebuie să calmez lumea cu vorbe, iar dvs. nu le daţi nici pâinea cea de
toate zilele ?”
Căpitanul Păun se supără. Consecinţele?
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 62
La 30 decembrie 1918, ora 8 seara, primesc ordin să părăsesc a doua zi Lamsdorf,
o santinelă să mă treacă graniţa.
A doua zi, 31 decembrie, ora 6 şi 7 minute, dimineaţa, plec din Lamsdorf, la 1
ianuarie seara, ajung în Viena. Îmi părea rău că părăsisem fraţii de suferinţă tocmai în
momentul când aveau cea mai mare nevoie de mine, cu toate că că doream de atâta vreme
să capăt libertatea şi să îmi văd ţara.
Căpitanul Păun i-a tratat cu vitregie. Îi înjura adeseori. Puţin sta de vorbă cu ei. Dr.
Arghiri era iubit, dar viaţa de prizonier îi luase puţin din energie.
Concluziunea
Că a fost o nenorocire să cad prizonier, să fie tuturor cunoscut. Nici n-aş blestema
pe nimeni să ajungă a suferi în viaţă ce am suferit eu.
Faţă se serviciile aduse de mine soldaţilor prizonieri, declar că ţara trebuia să
trimită preoţi spre a mângâia şi ajuta pe nenorociţii ce au căzut în mâinile inamicilor. Unde
trebuie adăugat că dacă s-ar fi trimis , ar fi avut altă trecere decât ca prizonier. Cu toate că
am fost prizonier, însă mulţi au scăpat cu viaţă, graţie demersurilor făcute de mine pe
lângă administraţiile lagărului. Mulţi, fără să ştiu, mi-au adus mulţumiri prin publicitate.
Am găsit acasă multe scrisori de mulţumire.
Preotul iconom Ionescu V., Regimentul Gorj nr.18
(A.M.R., fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar 1162, f. 269-281)
Date de referință din istoricul satului Cocorăști (I)
Ioan Smedescu
1551-1600
Prima atestare documentară a satului există din anul 1559, când într-un act din 3
februarie se arată că: „boierii hotarnici aleg hotarele moşiei Ceparii de Jos, aflată
alături cu Cocorăştii, Bărăşti şi Morunglav …”
1601-1650
În documentul emis la 27 octombrie 1609 prin care domnitorul RADU ȘERBAN
întărește lui Vlad, Tudor, Stanca, Voiță, Stan, Drăgoi, Stoica și Ivan stăpânirea asupra
satului Dăiești, este menționat și PREDA VIZIRUL din COCORĂȘTI ca martor.
(DIR, B, sec. XVII, vol.I, p. 420-421).
1627-Pătraşco i Stanciul, postelnic ot COCORĂȘTI. DIR, B, vol. 21.1626-1627
1628 la 28 februarie ,,...Și den COCORĂȘTI, CALOTĂ, postelnic, și den Arcești,
Stanciul logofăt”. DIR, B, vol. 22. 1628-1629
Într-un document din 7 noiembrie 1636 scris de Tudor, logofăt din Doba,sunt
menționați și DUMITRU i FĂTUL i STOICA din COCORĂȘTI. DIR, B, vol. 25, 1635-
1636: ,,Adecă eu,Iane, logofătul ot Bârsești și jupâneasa mea Stanca, scris-am zapisul
nostru ca să fie de mare credință în mâna lui Pătru I Mihai I Grigore ot Morunglavi, cum
să să știe când au fost în zilele Radului voevod, la leat 71… iar noi ne-am vândut partea
noastră de moșie din Morânglavi, de preste tot hotarul a patra parte și din Iași a patra
parte și din Tomești a opta parte drept 12000 aspri gata și drept zece oi. Și am vândut noi
această moșie de a noastră bunăvoe, fără nici o silă, cu știrea tuturor boierilor și a
megiașilor din sus și din jos și din prejurul locului. Și la tocmeala noastră fost-au mulți
boieri mărturie și oameni buni anume: den Cocorăști, Dumitru I Fătul I Stoica și din
Pleșoi, Pantazi și fratele-său Barbul și din Dranoveți Vladul i Vladislav și alți mulți boieri
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 63
care-ș vor pune pecețile mai jos. Aceasta am scris și pentru mai adeverită credință, am
pus și pecetea și iscălitura. Și s-au scris în București, meseța noemvrie 7 dne văleat
7145=1636. Și am scris eu, logofătul Tudor ot Doba. Și acest zapis l-am făcut acum în
zilele domnului nostru , IO Matei Basarab voevod, pentru că și-au pierdut cărțile ci să-și
facă alte cărți pre acest zapis”. Bib. Academiei, ms. 5722, f. 124 v. Copie din 1813
Din 25 iunie 1644, avem documentul prin care domnitorul MATEI BASARAB
întărește nepotului său PREDA BRÂNCOVEANU mare spătar, moșie cu rumîni, în
satele COCORĂȘTII DE SUS și COCORĂȘTII DE JOS,cumpărată de la diverși megieși:
,,…Și să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupân PREDII VEL SPĂTAR(IU)
moșia la Doba-de-jos, sud Vâlcea; însă dintru o funie a patra parte, cât(a)să va alege în
lungu și în lat, cum umblă funiia, duprește tot hotarul, pentru că au cumpărat Preda
Spăt(ariul) această parte de moșie ce s-au scris mai sus, de la popa Radul din
Pârșcoveani, feciorul lui Crăciun vătaful,drept ug. 8 gata, cu zapis și cu mărturii,-care
moșie au fost popei Radului de la socru-său popa Manea din Strezești, la leat 7151
(1652-3.)
Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU)
moșie și rumâni la COCORĂȘTII-de-sus și la COCORĂȘTII-de-jos, sud Rom(anați), din
câmpu și din pădure, și din apă; și rumânii încă să să știe. (Frîncul, Gavrilă, Necula,
Vucea,Gavrilă, Badea, Radul, Ioan, Matei, Dumitru, Ion, Alexandru, Dumitru, Stan,
Radul, Dobre, Ivan, Nichita, Mihai, Stanciul, Vladul, Lazăr, Stepan, Vișan, Moș Ion,
Fârtat, Oprea, Dumitru, Toma, Balea, Necula, Balea, Dragomir, Vișan, Stan, Vladul,
Vladul, Stanciul,Marin; vânduți la 7149=1640-1).
Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU),
un rumân la sat la Cocorăști, sud Rom(anați), anume Stoica, cu feciorii lui, Vladul și
Drăgan și Vasile și Ivan, pentru că s-au vândut el singur cu feciorii lui rumân, cu toată
moșia lui, câtă au avut de baștină, din câmpu, și din pădure, și din apă, și cu viile câtă se
va alege de preste tot hotarul, drept 5400 aspri gata, de la a lui bună voe, cu zapis și cu
mărturii, la leat 7151 (1641-2.)
Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU),
moșie și rumâni la COCORĂȘTII-de- Jos, însă toată partea popei Stan…,pentru că au
cumpărat jupan Preda Spătariul această moșie…drept 1000 aspri gata…la leat
7151(1642-3.)
Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU)
moșie și rumâni la COCORĂȘTII-de- Jos sud Rom(anați), însă partea de moșie a lui
Ion, a patra parte din funea care o au fost ținut împreună cu Dragotă, și cu Ieremiia și cu
Pantazi Logofătul, pentru căci, cînd s-au vândut rumâni moșneanii satului Cocorăștii cu
toate moșiile lor,iar Ion încă au vândut această moșie…la leat 7151 (1642-3.) “
De la acea dată, moșia a rămas în stăpânirea familiei Brâncoveanu, deși, la 20
noiembrie 1646, satul COCORĂȘTI se afla în proprietatea lui RADU BUZESCU banul.
Aceasta este și data la care aflăm că mai mulți rumâni ai mănăstirii CĂLUI fug pe
această moșie a Cocorăștilor.
1651-1700
La 25 noiembrie 1652 exista un boier care se chema URSOAIA, de la care este
cumpărat satul Bărbăești/Morunglav de către Barbu, mare clucer.
POSIBIL CA DE AICI SĂ VINĂ NUMELE DEALULUI Ursoaia, din Cocorăști.
1701-1750
6 mai 1706 Poruncă de execuție din partea lui Constantin-Vodă-Brâncoveanu:
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 64
,,Constantin Voevod…slugii Domnii Meale, anume-, ca să fie volnic cu această
carte a Domnii Meale să meargă ca să apuce pe feciorii Vladului pârcălab ot Cocorăști,
să dea grâu ob. 120, care grâu au fost al Vladului Logofătul și l-au mâncat râmători lor
din holde; care s-au ispășit cu boiari și cu megiiași din prejur, și au aflat cu sufletele lor
că s-au făcut pagubă de ob. 150, și, pentru greșala lor, li s-au ertat ob. 30, iar ob. 120 au
rămas să le dea Vladului Logofăt, precum Domnia Mea și cartea ispășitorilor la mâna
lui. Și, nevrând ei ca să-i dea grâul, am fost poruncit Domnia Mea și cu cartea Domnii
Meale, ca să-i plătească grâul, și ei, fiind tari de cap tot n-au vrut să-l plătească. Drept
aceaia să fie volnic sluga Domnii Meale ce scrie mai sus, să-i apuce cu strânsoare să
plătească grâul făr de voia lor”. (VIAȚA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU,
Ștefan Greceanu, pag. 271-274)
ANEXA 1
,,Din Catastih (1) de toate satele cu rumâni și moșiile, casele,viile ,țiganii ce avem
și de la părinți și am cumpărat și noi, care am împărțit copiilor noștri după cum am
socotit noi cu dreptul, cum semnează înainte anume;
Veleat 7216 (1708)
Partea fiiu mieu Costantin Brâncoveanu:
Den Cocorăști și cu moșia Ceparului ce am cumpărat să țiie a patra parte și din
rumâni iar a patra parte și cu viile ce să zic din dealul lui Coman.
Partea fiiu mieu Ștefan Brâncoveanu:
Den Cocorăști și cu moșia Ceparului ce am cumpărat să țiie a patra parte și cu vie
ace se cheamă de la Alexandru și cu câtă s-au mai pus pe lângă dânsa și cu rumânii a
patra parte.
Partea fiiu mieu Radului Brâncoveanu:
Den Cocorăști și cu mosia Ceparului ce am cumpărat să ție a patra parte și den rumâni a
patra parte și den viile cele mari unde e curtea cu casele să ție jumătate.
Partea fiiu mieu Matei Brâncoveanu:
Den Cocorăști și cu moșia Ceparului ce am cumpărat șă ție a patra parte și den rumâni a
patra parte și den viile cele mari unde e curtea cu casele, să ție jumătate”.
4 Aprilie 1722. Din consemnarea făcută de către Inspectorul Cameral austriac
PROCOP din Craiova despre situația satelor și moșiilor brâncovenești, (Anuar Inst. Ist.
Nat.. vol 6, 1931-935, pag. 6, 7, 41): ,,Kokorest-eine zimblich bewohntes dorf, alwo
schone weingartten,die doch mit alle cultivirt. Arczest ein zimblich bewohntes
dorf,welches aber bisshero der Boer Vintilla bessest, doch hat…. (Cocorăști, un sat
binișor populat pe care însă până acum l-a stăpânit boierul Vintilă, totuși, s-a primit
informația de la un prieten al acestui Vintilă că satul a fost cumpărat de Principele
Constantin Brâncoveanu cu 1200 de taleri. Acest Vintilă e mort și acum îl stăpânesc
urmașii lui.”(greșit tradus, Arceștiul a fost al boierului Vintilă )
“ Cepari e aproape de Cocorăști dar aparține numai jumătate familiei Brâncoveanu.“
(1747 , 25 Februarie, M-rea DINTR-UN LEMN;
Doc. Cocorăști, orig. lb. română, XXX/2, ms. 445, f. 248 v. 249 )
1801-1850
Corespondență Hagi Ianuș - de la Cocorăși și despre Cocorăști
A. -de la Cocorăși
1812/ 27 februarie, doc.324/V.
Polihronie scrie lui Hagi Ianuș la Craiova că îi trimite-printre altele, și o căruță cu
lucrurile cerute, -dând și lista acestora. Mai spune că nu găsește nici unt, nici smântână,
nici găini să-i trimită. Le-au mai rămas la Slătioara niște gâște și niște rațe de prăsilă.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 65
De-abe a mai făcut rost de un țucal cu unt din care să-i dea și dr.Constantin ceva, căci și
acesta i-a cerut și păsări și făină. Să-i dea de la el, căci l-a scăpat din multe primejdii…Ar
fi bine să trimită un geamgiu aici să fixeze geamurile de la culă ca să nu se spargă pe
drum…
1812/3 iunie. Cocorăști, doc. 9/VI Polihronie scrie lui Hagi Ianuș la Craiova, că a dat dispoziție lui Stati ca a doua zi să le
trimită cu căruța un butoiaș cu vin, un coș cu dulciuri, o lădiță cu votcă, și o mică lădiță
înfășurată în pânză, precum și o traistă cu mărunțișuri. Hagi Ianuș să dea, la rândul lui,
dispoziție ca în această căruță să se încarce toate putinile cu brânză, fiindu-le necesare și
un țulum, comunicându-le prețul, având grijă să vină căruța direct la Slătioara. Să
încarce și cristelnița dacă este gata, și clopotul. Cât privește icoanele, să nu le comande
până nu le trimite măsura, atâta timp cât iconostasul nu este gata43
.
1812/10 iunie. Doc. 32/VI.
Polihronie scrie lui Hagi Ianuș că a primit scrisoarea acestuia prin căruțasul său de la
Cocorăști, împreună cu clopotul, cazanul pentru botez și 8 putine. Speră ca acestuia să-i
placă vinul trimis de el,informându-l că la Cocorăști mai are încă un butoiaș de cca. 10
măsuri.
Smaranda Chehata în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (II)
Floriana Tîlvănoiu
Din lista personalităţilor culturale cu care profesorul caracalean Pătru Crăciun s-a
aflat în dialog epistolar, se distinge Smaranda Chehata, sora romancierului Cezar Petrescu,
al cărui tată, profesorul Dimitrie Petrescu se născuse la Caracal în mahalaua Bold. Dealtfel
scriitorul a poposit la Caracal în câteva rânduri susţinând conferinţe. Continuăm în acest
număr al revistei reproducerea câtorva epistole păstrate în fondul personal Pătru Crăciun
de la S.J.A.N. Olt. Scrisorile vorbesc despre vizite la Caracal ale sorei scriitorului şi aduc
date despre pregătirea simpozionului de la Buşteni din 10 martie 1974, la care a participat
şi Pătru Crăciun prezentând comunicarea ,,Legăturile lui Cezar Petrescu cu oraşul
Caracal” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 77/iulie 2018).
Aducem pe această cale mulţumiri personalului S.J.A.N. Olt care ne-a înlesnit
accesul la acest preţios fond documentar.
[1] București, 27 dec[embrie] 1973
Stimate Domnule Profesor Pătru Crăciun,
Mai întâi vin cu sorcova, fiind în prag de an nou, ca mâine. Ca atare, vă urez
înainte de toate aceeași vigoare în acțiune, pe care nu puțin o admir din toate puterile.
Sănătate!- urare de subînțeles- iar spre încheiere, o călătorie sprâncenată CARACAL-
BUȘTENI, așa cum ați propus-o D[umnea]v[oastră] după parlamentările noastre.
Amănuntele vor urma după ce voi vorbi cu directorul Casei de Cultură Bușteni, pe care,
ultima oară când am fost la muzeu, nu l-am căutat.
Alăturat veți găsi actul semnat de amica mea – care de altfel se alătură
entuziasmului și urărilor mele.
Închei cu o mărturisire: am părăsit orașul D[umnea]v[oastră] cu o rară și profundă
impresie de euforie spirituală; cinste celor ce întrețin acest foc sacru și cărora le închinăm
gratitudinea noastră.
Smaranda Chehata
43
La această dată era în lucru deci biserica din Cocorăşti
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 66
[2] Bușteni, sâmbătă 15 feb[ruarie]1974
Stimate Domnule profesor Pătru,
Veți fi tradus tăcerea mea drept trădare. Fiindcă răspunsul ce așteptați, în urma
misivei D[umnea]v[oastră] atât de constructivă, se cerea demult întors la matca serioaselor
hotărâri.
Permiteți-mi însă, Domnule Pătru, să vă afirm că, tocmai fiindcă răspunsul nu
putea fi, și el, decât tot serios, nu vi l-am putut comunica mai curând, aici sângele ce curge
în vine precum și entuziasmul înfăptuirilor sunt departe de a egala dinamismul din Câmpia
Olteniei. Ne cârpim și noi cu ce brumă ne permite substratul moral și spiritual al unui târg
zămislit din elan industrial (fabrica de hârtie- și nu capra neagră!- constituie blazonul real
al acestei actuale stațiuni climaterice).
Dar iată- dacă aveți simțul umorului- cum soarta m-a mânat tocmai pe acest făgaș
industrial, spre a ne putea adăposti simpozionul mult așteptat… Căci tocmai în sala de
festivități a acestei întreprinderi ne vom întruni, și nu la Casa de Cultură, cum ar fi fost
logic, rostul ei inițial acesta fiind- de comuniuni în numele unor oameni și fapte, între fiii
patriei și nu cum a denaturat astăzi un local suspect de consum de tip …VARIA (ierte-mă
inițiatorul acestei mutații de tristă reputație…).
Așadar, iată programul la care m-am gândit în ce privește pe musafirii noștri de la
Caracal:
-sosirea în București sâmbătă, 9 martie,
-noaptea petrecută în capitală, iar a doua zi,duminică 10, la ora 7 sau 8, plecarea
spre Bușteni cu autocarul ONT ultra confortabil. Sosirea la destinație la ora 10.30,
-orele 11 simpozion organizat în sala de festivități a Fabricii de Hârtie- așa cum
spuneam,
- orele 13 sau 13.30, dejun – Restaurantul Caraiman,
- orele 15, autocarul duce pe cine vrea să viziteze Muzeul Memorial Cezar
Petrescu,
- după vizitare, urcarea în autocar, întoarcerea în capitală.
Aceasta ar fi o variantă. A doua variantă- cea care ne-ar surâde în special- ar fi să
petreceți o noapte în Bușteni, fie noaptea care precede festivitatea, (drumul fiind obositor
înaintea unei conferințe), fie noaptea de duminică, rămânând să porniți spre vatră luni, 11
martie. D[umnea]v[oastră] ne veți scrie fulger, noi ne-om conforma dorinții.
Adăugăm un detaliu- desigur nu lipsit de importanță: musafirii sosiți din urbea de
baștină a părintelui nostru sunt- de la sine înțeles- invitații noștri, ai surorilor. Sau mai
exact ai fiicelor lui Dimitrie Petrescu. Nu credem că cineva ar găsi gestul nostru altfel
decât extrem de firesc.
[Dedesubt, adăugat de Pătru Crăciun: ,,Smaranda Chehata, sora alui Cezar
Petrescu. A uitat să semneze.”].
[3] București, 22 februarie 1974
Stimate Domnule Profesor Pătru,
Am fost extrem de contrariată de schimbarea datei mult așteptatului simpozion pe
care-l socoteam fixat odată pentru totdeauna, data fiind aleasă chiar de D[umnea]v[oastră].
Ori, cum în această manifestare este angrenată și capitala – prin doi reprezentanți
care au cunoscut pe Cezar Petrescu pe vremuri, ei au și colaborat cu el - plus prin asistența
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 67
ce va număra văduve ale confraților și prietenilor prozatorului, demult înscrise pe lista
participanților, nu mai putem da înapoi!
Chiar dacă D[umnea]v[oastră] nu ați fi propus o zi de duminică am fi propus-o
noi. Căci se știe că, în provincie ziua de sâmbătă e destinată balurilor și altor asemenea
manifestări, și nicidecum închinată programelor culturale.
În sfârșit, imposibilă ar fi fost fixarea simpozionului cum doreați
D[umnea]v[oastră], căci –logic vorbind- participanții nu aveau de ce să-și plătească o
noapte de hotel la Bușteni, ca să asiste la un simpozion de 2 ore. Iar autocarul angajat pe 2
zile- adică pe o zi și o noapte – costă ochii din cap. Ceea ce ne-ar fi anulat invitațiile și
ne-ar fi zădărnicit participarea capitalei, la care, după participarea activă a Caracalului, am
ținut cel mai mult ca fiind o mărturie vie de legăturile lu Cezar Petrescu cu epoca sa.
Închei, stimate Domnule profesor, în speranța că acum e clar motivul depeșei mele
și că nimic nu se va schimba în programul hotărât de comun acord.
Sm[aranda] Chehata
P.S. Din misiva D[umnea]v[oastră] nu am putut deduce dacă doriți cazare la
Bușteni sau ați angajat camere la Sinaia. Rog răspundeți!
[4] București, 2 martie 1974
Stimate Domnule Profesor Pătru,
Scrisoarea D[umnea]v[oastră] din 25.II. 1974 m-a mâhnit profund. Tonul,
conținutul, încheierea- totul m-a surprins dureros. De luni de zile pândesc ceasul când să
realizăm , în sfârșit, această reuniune care să
consfințească primul pas al Caracalului în
Muzeul Memorial ,,Cezar Petrescu” și, în auzul
prietenilor omului și operei Cezar Petrescu, să
se facă lumină asupra obârșiei sale oltenești.
Împreună cu prietena mea- care mă secondează
în toate ca un veritabil frate de cruce- am avut a
mă zbate ca să obțin slobozenii. Iar ca să
căpătăm sală, restaurant-în Bușteni- plus
autocar de lux din București, cu restricțiile
actuale de benzină, am alergat fiecare în altă
direcție, divizându-ne munca și întrecându-ne
în dinamism, cu un entuziasm pe care, dacă vi-l
veți fi imaginat, ați fi înțeles, fără cuvinte din
parte-mi, decepția pe mi-a pricinuit-o
schimbarea datei de 10 martie în cea de 9, pe
care mi-o propune una din misivele
D[umnea]v[oastră].
Revenind la ultima - cea din 25.II.’74-
citind-o și recitind-o după primul șoc, am tras
concluzia că, la rândul D[umnea]v[oastră],
decepția răspunsului meu v-a contrariat, cum
era și firesc. Deduc însă- ceea ce nu pot regreta
îndeajuns- că propriu-mi ton nu răspundea
așteptărilor D[umnea]v[oastră], ceea ce
justifică perfect pe al D[umnea]v[oastră]. Între
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 68
Caracal însă- la care
personal țin ca la ochii din
cap, în memoria părintelui
meu- și între noi care
străjuim casa memorială a
fiului său, nu poate exista
decât o perfectă armonie-
nu este așa, stimate
Domnule Pătru?- așa cum
am simțit-o din primul
ceas când am dat ochii cu
D[umnea]v[oastră ]toți.
Dar să trec la
subiect. E vorba de
proiectul dvs. de a veni cu
trenul direct Caracal-
Buşteni. Daţi-mi voie să
vă declar că ar fi o
imprudenţă de neînchipuit pentru sănătate. În luna ianuarie am făcut 5 drumuri Bucureşti-
Buşteni. Din 5, două mi-au purtat ghinion: stopări prin gări cu ceasurile (defecţiuni la
instalaţia electrică, întârzieri de la graniţă şi obligaţia unor trenuri personale de a da
proritate acceleratelor), apoi vagoane neîncălzite etc, etc. În afara celor de mai sus- spuse
ca să vă deconciliem un atare proiect- vă prezentăm planificarea noastră aşa cum am
iniţiat-o din prima oră când, personal, mi-am luat răspunderea acestei manifestări la
Buşteni, pentru a constitui o plăcere pentru participanţi, şi nu un calvar.
De aceea, iată: din Bucureşti, duminică dimineaţa, 10 martie, orele 7, pleacă
autocarul angajat de noi, Muzeul Memorial ,,Cezar Petrescu” pentru 40 de participanţi,
dintre care sunt participanţi activi. Adică acei care ne vor face cinstea să vorbească în acea
zi pentru comemorarea lui Cezar Petrescu şi să nu fie musafiri la prânz, duminică 10.III.
Ca să fie totul clar, anexez programul (pe care l-am dat momentan la tipărit şi vi-l
trimitem dactilografiat). În ceea ce priveşte vorbitorii, toţi în frunte cu Caracalul sunt
invitaţii noştri. Ai surorilor scriitorului. Este ultima manifestare de felul acesta pe care ne-
o permit anii şi condiţiile exterioare. Nu cred că cineva ne-ar putea face... ofensa (să nu
spun mâhnirea!) de a ne refuza. Această comemorare e închinată fratelui nostru şi o vrem
în spiritul său. Care prieten îl cunoaşte altfel decât ca un moldovean fără seamăn de
ospitalier? Ei bine, stimate domnule Pătru, dorim să vă primim în urbea casei lui
memoriale cum v-ar fi întâmpinat el însuşi! De aceea, locul dvs. în autocar este Tabu!
Chiar acum am vorbit la telefon cu dl. Neagoe şi sper că detaliile vă vor decide să
acceptaţi autocarul. Vă aşteptăm cu nerăbdare! D-na dr. Dobrovici e sensibilă la
gândurile dvs. care-i arată că nu o uitaţi. Vă aşteaptă cu cald entuziasm.
Smaranda Chehata.
[5] București, 22 martie 1974
Stimate Domnule Profesor Pătru,
Răspund cu întârziere misivei D[umnea]v[oastră] care, cu atâta căldură, ne-a adus
o îndoită mărturie a legăturilor spirituale ce s-au naturalizat între locul de obârșie a spiței
Invitaţie la simpozionul dedicat lui Cezar Petrescu din 10
martie 1974…
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 69
noastre paterne- atât de însemnate în structura scriitorului Cezar Petrescu- și orașul
Bușteni, unde el și-a trăit ultimul sfert de veac. Ziceam ,,o îndoită” mărturie a acestor legături, mai întâi prin ecoul ce simt că ați
dus cu D[umnea]v[oastră] de la comemorarea din 10 martie, mai apoi prin seriozitatea cu
care, personal, ați făcut acest legământ, în fața conștinței de român ca și de om al culturii.
Am vrea să vă transmitem, la rândul nostru, mulțumirile cu care v-am rămas
datoare, noi surorile scriitorului, pentru substanțiala participare activă cu care ați apărut
învestit de orașul D[umnea]v[oastră] la semnificativa festivitate de la Bușteni, la cei 13 ani
de la plecarea dintre cei vii a romancierului Cezar Petrescu. Gravitatea cu care ați rostit
cele esențiale înscrise în
dezideratul viitoarei colaborări
dintre cele două orașe legate de
posteritatea activă ,,Cezar
Petrescu”, a sunat ca o solemnă
garanție pentru viitorime.
Noi sperăm că cele
statornicite în ziua de 10 martie
1974 să rămână. Pentru aceasta
să ne unim eforturile,
entuziasmul și inimile până la
ultima lor bătaie.
Smaranda Chehata
... programul simpozionului...
...şi comunicarea susţinută cu acest prilej
de către Pătru Crăciun
Carte de vizită prin care, la 22 martie 1974, Smaranda Chehata roagă pe Crăciun
Pătru să doneze Muzeului Memorial Cezar Petrescu din Buşteni textul comunicării sale
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 70
VASILE DUMITRESCU, întemeietorul ,,Fabricii Metalurgice Balș’’
Prof. Manolescu Cornel-Morunglav.
Întemeietorul Intreprinderii metalurgice ,,Jiul’’ Balș, Vasile Dimitrie
(Dumitrescu), aromân de origine, s-a născut în orașul Ohrida (Macedonia), în anul 1865 și
a decedat în
București în 1938.
A învățat
să scrie și să
citească de la
preotul Vasile
Burnicu, care
slujea la biserica
din oraș. Ca și
tatăl său, a
îmbrățișat meseria
de căldărar în
aramă, meserie
deținută exclusiv
de aromânii din
Macedonia. Se
căsătorește cu
Despina Gero, de
etnie sârbă și împreună au șase copii, cel de-a
patrulea copil, fiind vitorul mare scritor Mihail
Dumitrescu (Drumeș).44
În anul 1904, familia Vasile Dimitrie vine în Balș,
unde se stabilește definitiv, schimbându-și numele din
Dimitrie în Dumitrescu.
În Balș, care la vremea aceea era comună rurală,
Vasile Dumitrescu întemeiază primul atelier de
tinichigerie din această localitate. Ajutat de cei 2 fii minori
micul atelier progresează și produsele sale încep să fie
căutate în Slatina și Craiova.
Firma inițială ,,Vasile Dumitrescu’’, prin
cooptarea ca asociați a fiilor săi, se transformă în societate
în nume colectiv sub de denumirea ,,Balșul’’, industrie
metalurgică română, Vasile Dumitrescu &Fiii, iar micul
atelier ia proporțiile unei adevărate fabrici, care produce
mașini de gătit și obiecte casnice din prelucrarea fierului și
a tablei, având ca ,,piață’’de desfacere orașele principale
44
Mihail Drumeș s-a născut la 26 noiembrie 1901 în Ohrida ( Macedonia, de azi ). A decedat la 27.XI. 1982, în București. Aurmat liceul la Caracal și Craiova, iar bacalaureatul l-a obținut în 1925. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvită în 1925. O vreme funcționează ca profesor de liceu, iar apoi în învățământul superior. Autor al romanelor: ,,Cazul Magheru’’, ,,Invitația la vals’’ ( 35 de ediții ), ,,Elevul Dima dintr-a șaptea etc. și al pieselor de teatru:,,O crimă pasională’’, ,,Năluca’’, și ,,Liniștea soțului’’, foarte popular în perioada interbelică. A mai scris nuvele și proză scurtă.
Autograf al lui Mihai
Drumeş: ,,Doamnei şi
domnului avocat
Mărculescu” (colecţia
Cornel Manolescu)
Vasile Dumitrescu
Mihai Drumeş
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 71
din țară.
Anuarul Judeţului Olt din 1925 menţionează despre firma fraţilor Dumitrescu:
,,Prin munca şi proceperea fondatorilor, modesta societates-a dezvoltat zi de zi, mărindu-şi
atât numărul de afaceri, cât şi sfera de activitate. De unde la început făcea negoţ cu fier şi
fabricate din fier pe cari le procura de la angrosiştii din ţară, cu timpul firma a început să
lucreze direct cu firmele mari din străinătate, iar în 1910 fondează ,,Balşu”, secţie
industrială a casei Pandele Dumitrescu şi fraţii. În timpul războiului când unul dintre
asociaţi fiind mobilizat, a urmat armata în Moldova, iar marfa din prăvălie a fost
rechiziţionată întâi de trupele române, iar mai pe urmă de trupele de ocupaţie, magazinul
nu a funcţionat. După război, când nevoile agriculturii şi micii industrii erau atât de mari,
iar uneltele şi materialul prim se găsea cu atâta anevoinţă, Casa Pandele Dumitrescu şi
Fraţii găseşte un larg câmp de activitate. Ajutată de Banca Uniunii Agricole, Comerciale şi
Industriale care i-a deschis un credit nelimitat, această firmă intră în legătură cu casele
mari din străinătate şi reuşeşte ca să procure la timp pentru trebuinţele agriculturii şi
industriei, unelte şi materialul de care aveau
nevoie. Se poate afirma că n-a fost categorie
socială care să nu fi tras foloase din
activitatea Casei Pandele Dumitrescu şi
Fraţii. Fără această firmă, multe ogoare ar fi
rămas nemuncite, multe ateliere şi-ar fi
încetat lucrul, multe case nu s-ar mai fi
putut clădi sau repara.Pe de altă parte ,
produsele Societăţii Balşu se răspândeau tot
mai mult şi azi, toate oraşele din ţară îşi
procură fabricatele acestei societăţi. Pentru
a evidenţia calitatea acestor fabricate, e
destul să spunem că au fost premiate: cu
medalia de argint la Expoziţia internaţională
de la Roma (1912) şi cu medalia de aur la
Expoziţia internaţională de la Paris (1913).
Actualmente, Casa Pandele Dumitrescu şi fraţii
este în plină activitate şi prin relaţiile de afaceri
pe cari le are cu celelalte oraşe din ţară înalţă
prestigiul negoţului oltean şi procură mari
avantaje pieţei locale. Cu toată grozava criză de
numerar care a bântuit în timpul din urmă, Casa
Pandele Dumitrescu şi Fraţii şi-a păstrat creditul
intact şi nu a fost silită să-şi micşoreze
activitatea. În afară de cei trei asociaţi care
muncesc zilnic în magazin, Casa numără un
personal de 20 funcţionari comerciali, vânzători
şi oameni de serviciu. Se ţine contabilitate
Ioachim V. Dumitrescu (S.J.A.N. Olt)
Alexandru V. Dumitrescu (S.J.A.N.
Olt)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 72
dublă, şef contabil
fiind dl. Andrei
Diaconescu. Biuroul
e înzestrat cu toate
registrele şi
instalaţiunile
necesare unei case
mari: telefon, două
maşini de scris,
copier-uri etc. Afară
de acestea, biuroul
posedă maşină
automată de făcut
socoteli, marca
Delton din
Budapesta. Casa
Pandele Dumitrescu
şi Fraţii e singura depozitară a secerilor cu inscripţia Silistra, marca Albina, din fabrica
Heirich Kiffer din Austria (azi Cehoslovacia). Are de asemenea trei darace de lână în
funcţiune, instalate în strada Varipate”45
.
După ce sunt trecute în revistă firmele cu care era în legături de afaceri, Anuarul
citat evidenţiază că firma de la Balş a răspuns ,,apelurilor patriotice şi filantropice”
ajutând Flota Naţională, orfanii de război, construirea de şcoli iar ,,în timpul războiului a
întreţinut cu toată cheltuiala sa familia unui mobilizat şi a ajutat adesea cu banipe
prizonierii români de război”.
Despre secţia industrială Balşul, mai aflăm din aceeaşi sursă că ,,are o forţă
motrice de 40 H.P. pentru iluminatul atelierelor, locuinţei şi depozitului clădire proprie,
ridicată din temelii în anul 1922”. Din lunga listă a articolelor fabricate aici menţionăm:
cămine pentru sobe cu grătar şi cu uşă dublă, cămine pentru sobe cu grătar, guri de foc
pentru sobe muscăleşti, cuptoare fason ,,Reşiţa Timişoara” grele, uşi pentru capace la
sobe, uşi pentru cenuşp la sobe, balamale pentru ferestre, balamale garnituri pentru paturi,
colţare pentru ferestre, şeibi pentru nituri de curele, căldări pentru mămăligă, găleţi
galvanizate pentru apă, maşini pentru bucătărie, ligheane, castroane, farfurii întinse de
tablă albă, farfurii adânci, măsuri dr lichide.
Din depozitul de materiale brute se vindeau:
cositor, aramă, tablă albă cositorită, neagră, de
aramă şi galvanizată, tot felul de nituri, plite,
rame, grătare, picioare şi ornamente de tuci
pentru maşini de bucătărie.
Datorită greutăților întâmpinate cu
procurarea obiectelor din fontă cât și a
concurenței ivite, în anul 1934 înființează o
secție de turnătorie din fontă comercială.La
început turnătoria produce numai accesoriile
necesare mașinilor de bucătărie în sensul de a
45
Acest detaliu explică de ce aceste date despre o firmă din Balş (Romanaţi) apar în Anuarul Judeţului Olt. Firma avea deci şi la Slatina o secţie.
Turnătoria de fontă (S.J.A.N. Olt, colecţia fotografii)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 73
ieftini aceste
fabricate și a birui
concurența, cu
timpul însă, datorită
dezvoltării, începe să
producă și alte
articole ca: mașini de
călcat,uși pentru
sobe de teracotă,
chemineuri etc.
Astăzi mașinile de
călcat produse la
,,Jiul’’ Balș sunt
foarte rare și mult
căutate de către
colecționari.
La 31 ianuarie 1938, ia ființă, societatea în
nume colectiv ,,Balșul’’, fostă ,,Vasile Dumitrescu
& Fii’’, proprietari fiind fiii săi Alexandru și
Ioachim Dumitrescu. În anul
1948, fabrica este naționalizată și își schimbă
denumirea în Intreprinderea metalurgică ,,Jiul’’
Balș. În locul patronilor Dumitrescu a fost numit
ca prim director Florea Roșca, fost strungar-
modelator al Atelierului de tinichigerie. În 1949,
Fabrica ,,Jiul’’ avea încadrate 181 de persoane, din
care 13 erau femei. La sfârșitul anului 1986,
numărul muncitorilor era de 838 din care 360
femei. În anii ’60-’70 intreprinderea era a treia ca
importanță din Balș, prin gama largă de produse pe
care le producea.
După 1990, în urma privatizărilor făcute,
fabrica și-a schimbat numele în ,,Termex’’ S.A.
Balș.
NOTE : *OT- F-00591 Intreprinderea metalurgică ,,Jiul’’Balș,
*Negreanu, Ion- BALȘ- Oameni, locuri, tradiții, vol.II, Editura ,,Alma’’, Craiova,
2015.
*Bănică, Paula, Monografia orașului Balș.
Casa în care a trăit Mihai Drumeş la Balş (foto Alina Mitran)
Reclamă din 1924
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 74
Câteva considerații asupra vieții și activității dr. Marin C. Firu
Firu Ciprian
Marin C. Firu s-a născut la 27 octombrie 1910, în comuna Teslui, județul Olt, fiind
primul dintre cei patru copii ai familiei Filofteia și Constanin Firu. Rămas orfan de
război46
, a avut o copilărie cu multe lipsuri, care l-au făcut să înțeleagă că singura șansă de
a reuși în viață era învățătura.
Primele cinci clase le-a urmat în comuna natală, iar școala secundară la Liceul
„Radu Greceanu” din Slatina (septembrie 1923 – iulie 1927), perioadă în care, pentru a se
întreține, a lucrat la un magazin „ca băiat de prăvălie” în schimbul asigurării cazării și
mesei. A sperat că va putea scăpa de această situație, deosebit de dificilă pentru un
adolescent, în urma acceptării sale la o școală militară. În acest scop, în iulie 1927, Marin
C. Firu a făcut o cerere către Ministerul de Război în care și-a exprimat dorința de a
participa la cursul de admitere la Liceul Militar din Cernăuți, ca orfan de război. Din cauza
vârtei, această solicitare nu i-a fost aprobată, regulamentele militare fiind foarte restrictive,
având neșansa de a nu a avea 17 ani împliniți, la începutul anului școlar 1927/1928.
Ministerul de Război nu acorda dispense de vârstă.
În aceste condiții, urmează Școala
Superioară Comercială „Nicolae Titulescu”
din Slatina (septembrie 1927 – octombrie
1931), dar și doi ani la Banca Franco-
Română (sucursala Slatina).
După absolvirea liceului comercial,
reușește să obțină o bursă (septembrie 1931
– octombrie 1935) la Academia de Înalte
Studii Comerciale și Industriale din
București (azi Academia de Studii
Economice), secțiunea Administrativă.47
În peroada vacanțelor, unii studenți
efectuau practică în diferite întreprinderi din
țară sau străinătate. În urma unei selecții
efectuate de Asociația Interuniversitară
Româno-Polonă, cu sediu la Academia de
Înalte Studii Comerciale și Industriale din
București. Marin C. Firu, în anii 1933 și
1934, a efectuat practică, timp de mai multe
luni, în cadrul unui program de schimb de
studenți, în Polonia, la Banca de Stat
Poloneză – Bank Gospodarstwa Krajowego
din Varșovia și Poznan, precum și la Banca
Agricolă Rolny din Varșovia.
46
Tatăl său, Constantin Vasile Firu, născut în anul 1885, și-a pierdut viața în Primul Război Mondial, în 1916. Apare și pe Monumentul Eroilor din Cherleștii din Deal (Teslui), vezi Memoria Oltului, Anul II, nr.10 (20), Octombrie 2013, p.87.
47 Vezi Cartea Mare ASE, București, număr curent 2667.
Firu C. Marin împreună cu fiica sa
Angelika la Hamburg, începutul anilor
’60
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 75
După absovire a urmat
un curs de pregătire
(1935/1936) pentru doctorat,
organizat de AISCI București,
și la 15 decembrie obține
Certificatul de absovire. În
ceea ce privește pregătirea
tezei, intitulată Importanța
economică a Bazinului
Târnavelor, aceasta a fost
realizată, conform
regulamentului, sub
supravegherea și îngrijirea unei
Comisii de examinare.
Dorința de a ocupa o catedră universitară l-a determinat să urmeze cursul de
pedagogie condus de prof. univ. dr. G. G. Antonescu, pe care l-a absolvit în decembrie
1936, fiind notat cu „bila albă”48
. A fost angajat prin concurs la Banca Națională a
României, în februarie 193849
, fiind apoi repartizat la filiala BNR Galați.
În martie 1938 revine la BNR București și lucrează la Fondul de Compensare ca
expert contabil autorizat. În mai 1938 este promovat în cadrul Seviciului de Studii al BNR,
aflat sub îndrumarea lui Mihail Grigore Romașcanu. În această perioadă elaborează
Monografia județului Ilfov.
Tot atunci participă la realizarea lucrării „Contribuții la problema materiilor
prime în România”, inițiată de Guvernatorul BNR, Mitiță Constantinescu50
. Această
lucrare urma să cuprindă
șase volume, care să
descrie toate industriile.
În acest scop au fost
înființate șase comisii, dr.
Marin C. Firu fiind
menționat ca membru în
Comisia pentru studiul
părții materiilor prime din
industria pielăriei51
și
secretar al Comisiei
petrolului52
. A colaborat
și la redactarea finală a
lucrării mai sus
menționate, ca secretar al celor șase comisii, cu referire la materiile prime și la comerțul
exterior.
48
Practica pedagogică la Liceul Comercial „N. Krețulescu” din București (1934-1935), obținând calificativul Foarte bine.
49 După concursul din octombrie 1937 și efectuarea unei selecții prin testări în noiembrie 1937.
50 La 1 aprilie 1938, Mitiță Constantinescu, economist român, de orientare liberală, a fost numit
Ministru al Economiei Naționale, în 1939 a fost numit Ministru de Finanțe al României, iar între anii 1939-1940 a fost Guvernator al Băncii Naționale a României.
51 Biblioteca Monetară, Economică și Financiară a BNR, București, 1939, Vol. I, p.17.
52 Ibidem, vol. II, p.200.
Firu C. Marin împreună cu un amic şi soţia Ruth la
Hamburg, anii ’60
Marin C. Firu alături de o cumnată şi de fiul acesteia (anii
’70)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 76
La 19 mai
1939, în Aula
Magna a Academiei
de Înate Studii
Comerciale și
Industriale din
București, își susține
public teza de
doctorat în fața unei
comisii formate din:
prof. univ. dr.
Constantin
Bungetianu,
președinte, și prof.
univ. dr. Alex.
Ludwig, prof. univ.
dr. Gromoslav Mladenatz, prof. univ. dr. Marin Mazilescu și prof. univ. dr. Vasile
Stoicovici, membri, obținând titlul de doctor cu mențiunea Foarte bine cu laudă.
În anul universitar 1939/1940, Marin C. Firu este asistent al conf. univ. dr.Ion
Longhin (Geografia economică) pentru anul I, anul III sect. II și anul III sect III. Funcția
de asistent o ocupă probabil în perioada pregătirii tezei de doctorat în domeniul Geografiei
economice.
În noiembrie 1940, la recomandarea prfesorilor Ion Răducanu, Constantin
Bungetianu, D. R. Ioanițescu, Ef. Antonescu, Ion Gr. Dumitrescu, Ioan Suciu, Ion
Pătrășcanu și Gromoslav Mladenatz, obține o bursă de studii la Univesitatea Friedrich-
Wilhems din Berlin, bursă acordată de DeutschlandStiftung (Fundația) Mitteleuropäischer
Wirtschaftstag, pe durata unui an (1 decembrie 1940 – 30 noiembrie 1941), pentru a urma
cursurile în cadrul aceleiași univesități în vererea obținerii titlului de doctor. În aceeași
lună, cu plata pentru un an, i se aprobă și concediul solicitat Băncii Naționale a României.
Emoțiile și așteptarea nu s-au sfârșit pentru Marin C. Firu. Mai avea de trecut un
obstacol pe care nu mulți aveau să-l ocolească. Europa era zguduită de cel de-al Doilea
Război Mondial. Majoritatea tinerilor erau moblzați. La 10 decembrie 1940 a primit ordin
de chemare la concentrare
și Marin C. Firu, fiind
ofițer în rezervă. Din
această cauză a fost
amânată plecarea la Berlin,
care a devenit posibilă la
sfârșitul lunii februarie
1941.
La 9 mai 1941 este
admis la Univesitatea din
Berlin de către rectorul
Willy Hoppe și începe
primul semestru (semestrul
de vară) la Facultatea de
Drept și Științe Politice.
Mama lui Marin C. Firu, Filofteia (m. 1982, la 102 ani), împreună
cu un strănepot, anii ‘70
Firu Ion la mormântul fratelui său Marin C. Firu (ianuarie
1983)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 77
Printre alte activități a participat la o prelegere specială pentru doctoranzi sub
conducerea profesorilor Jens Jensen și Wiegmann, precum și la diverse prelegeri ținute de
către alți profesori. Comitetul de Selecție al Fundației „Mitteleuropäischer Wirtschaftstag”
îi acordă ajutorul de studii pentru încă un an, fapt ce-l determină pe Marin C. Firu să ceară
prelungirea concediului de studii către BNR. Pe lângă această cerere a fost trimis și un
raport asupra organizării agriculturii germane cu titlul „Considerațiuni asupra agriculturii
germane și reglementarea pieței”, pe care il solicitase BNR. Cererea de prelungire a
concediului de studii cu plată i-a fost respinsă, dar BNR, având în vedere situația grea în
care se afla România, îi aprobă concediul fără plată.
În mai 1942, dr. Marin C. Firu a efectuat un stagiu la Deutsche Bank și
Reichsbank din Berlin pentru specializare în Finanțe și Compensații Internaționale.
În octombrie 1942, dr. Marin
C. Firu se căsătorește la Berlin
(Schöneberg) cu studenta Ruth
Lüning, care, în conformitate cu
Dreptul geman al cetățeniei, prin
căsătoria cu un cetățean străin, pierde
cetățenia germană. În schimb, Ruth
Firu a primit un pașaport românesc de
la Consulatul General Regal al
României din Berlin. La o lună de la
căsătorie, în noiembrie 1942, se naște
unica fiică, Angelika Firu.
În decembrie 1942, dr. Marin
C. Firu este detașat de la Banca
Națională a României la Serviciul
Financiar pe lângă Legațiunea Regală
a României cu sediul în Berlin W 15
Düsseldorferstrasse nr.38, pe durata
războiului. Din cauza detașării, a cerut
suspendarea cursurilor la Friedrich-
Wilhems-Universität din Berlin
pentrul semestrul de iarnă 1942/1943.
În august 1943, Serviciul
Financiar din Legație trece de la
Ministerul Finanțelor București în
subordinea Ministerului Afacerilor
Străine al României.
La 13 august 1943, V. Petala, ministrul plenipotențiar și director al Direcției
Afacerilor Economice și al Acordurilor din Ministerul Afacerilor Străine, propune în scris
vicepreședintelui Consiliului de Miniștri și Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu,
ca dr. Marin C. Firu să fie numit atașat comercial principal fără gradații la Legațiunea
României din Berlin. În acest scop Ministerul Afacerilor Străine al României prelungește
valabilitatea pașaportului de serviciu pentru Marin C. Firu pentru perioada 18 august 1943
– 1 noiembrie 1943.
În septembrie 1943, din cauza bombardamentelor devastatoare ale anglo-
americanilor, Serviciul Financiar este relocat cu birourile din Berlin la Sagan, oraș din
Silezia Inferioară (acum Zagan, în Polonia), în Castelul Sagan. După relocare, adresa
Angelika Schutz (n. Firu) la o slujbă de
pomenire a tatălui său Marin C. Firu
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 78
Serviciului Financiar din Berlin W 15 Düsseldorferstrasse nr. 38 a primit o nouă adițională
„Provizoriu: Sagan/ N.-S. Schloos Sagan”.
În octombrie/noiembrie 1943, Marin și Ruth Firu au făcut prima lor călătorie în
România, la București și Slatina.
La 22/23 noiembrie 1943, după un bombardament anglo-american deosebit de
intens asupra capitalei Germaniei, a fost distrusă în întregime clădirea Legațuinii Regale a
României la Berlin din Rauchstrasse nr. 26. A fost creat un adăpost de urgență în vestul
Berlinului pe Beldlerstrasse nr. 41, vizavi de locul unde au fost executați, pe 20 iulie 1944,
Claus Schenk Graf von Stauffemberg și alți câțiva membrii ai mișcării de rezistență
germane împotriva lui Hitler.
La sfârșitul lunii decembrie 1943 și începutul lunii ianuarie 1944, dr. Marin C.
Firu face ultima călătorie/misiune în România. Motivele deplasării au fost:
- scutirea de serviciu militar (prezența la București fiind obligatorie) prin îndeplinirea în
continare a sarcinilor primite de la Serviciul Financiar al legației, în localitatea Sagan –
Silezia;
- sancina de a se întâlni la București cu directorul general al Camerei de Comerț Germano –
Române din Berlin, dr. Hans Siegens, la Ministerul Economiei Naționale, în vedeea
susținerii candidaturii sale pentru un post vacant la Camera de Comerț mai sus menționată.
Evoluția războiului, precum și evenimentele politice din România au schimbat
destinul lui Marin C. Firu.
În anul 1945, la sfâritul lunii ianuarie și începutul lunii februarie, acesta se
refugiază de la Sagan la Berlin53
, dar, în urma bombardamentelor asupra Berlinului,
apartamentul unde locuia a fost avariat. Soția sa, Ruth, este nevoită să se refugieze cu fiica
la părinții ei (tatăl ei avea un cabinet medical), în orășelul Stade din Saxonia Inferioară,
care, mai târziu, devine zonă de ocupație britanică. Marin C. Firu rămâne la Berlin, în
așteptarea bagajelor de la Segan. Acestea au sosit în martie 1945. Apoi s-a deplasat și el în
orășelul Stade. Beneficiind de cazare și îngrijire la domiciliul părinților soției, familia Firu
a fost cruțată de internarea în lagăr.
La 15 mai 1945, BNR a trimis o scrisoare către dr. Marin C. Firu, la fosta lui
adresă din București, prin care i s-a comunicat că, potrivit deciziei Consiliului de
Administrație al BNR din 27 februarie 1945, el fost destituit din serviciu pentru că a luat
atitudine împotriva guvernului român54
.
La începutul anului 1946, dr. Marin C. Firu este luat în evidența Organizației
UNRRA (United Nation Relief and Reabilitation Administration), în echipa UNRRA nr.
235, ca profesor la Școala de Comerț și Limbi Străine, în orășelele Stade și Bruxtehude,
pentru persoane stămutate (D.Ps. – „displaced persons”), care și-au piedut patria –
polonezi și oameni din Țările Baltice – din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.
De atunci, persoanele strămutate au trăit în lagăre până la repatrierea lor în țările
de origine sau până la emigrarea lor în SUA, Canada, America de Sud și Australia. După
dizolvarea acestor lagăre, Școala de predare pentru refugiați se desființează și, odată cu ea,
și postul de profesor deținut de Marin C. Firu.
A urmat o perioadă deosebit de dificilă. Între 1945 și 1956/1957, acesta a
beneficiat de șomaj pe termen lung. A făcut multe încercări în lumea afacerilor, mai întâi
în orașul Stade și apoi în Hamburg, de exemplu, înființarea unei companii de import-
53
Trupele sovietice erau deja în zona Sagan din 11 februarie 1945. Pe 13/14 februarie 1945, Sagan a fost ocupat.
54 Acest lucru rezultă din adresele Ministerului Afacerilor Străine din 11 ianuarie 1945, 6 februarie 1945
și 13 februarie 1945.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 79
export, dar, din cauza lipsei resurselor de finanțare, nu a avut succes. A încercat
nenumărate oferte de serviciu pentru obținerea unui loc de muncă, dintre cele vacante, dar
nu a avut nicio șansă în fața concurenților germani refugiați, deosebit de numeroși (cca 7
milioane), care urmăreau să-și găsească o nouă viață în cele trei Zone de Vest ale
Republicii Federale de mai târziu. În plus, nu au fost recunoscute diplomele universitare
din România, care, din lipsă de timp, nu au fost echivalate.
A apărut și un plan concret de a emigra în SUA, unde avea un prieten român (ce
garanta pentru el), inginer agronom, care, în 1950, a emigrat în SUA și a ajuns profesor la
Universitatea Cornell din New York și, respectiv, Delaware Vally College of Science and
Agriculture din Pennsylvania (PA). Opoziția soției și a familiei l-au determinat însă pe dr.
Marin C. Firu să renunțe.
În Hamburg au urmat încercări deosebit de grele pentru a începe o viață nouă, fără
locuință, apelând la cunoscuți. O perioadă a locuit la o adresă provizorie „Post Restant
Hamburg Hauptbahnhof”.
La sfârșitul anului 1952, cu un imprumut, a preluat un mic magazin unde se
desfăceau produse ca: tutun, ziare, reviste, loterie și cărți. Magazinul și locuința se aflau la
subsol unde, din cauza condițiilor neadecvate, i-a fost pusă în pericol sănătatea,
îmbolnăvindu-se de reumatism, ajungând astfel să meargă în cârje.
Din cauza bolii, el a renunțat, după doi ani și jumătate, la acest magazin. Intrând în
șomaj, dr. Marin C. Firu s-a mutat împreună cu familia în locuința unui român, care își
petrecea timpul într-un sanatoriu. Acesta i-a pus la dispoziție o cameră mică, cu bucătărie
comună.
Un timp a lucrat ca hamal în Hamburg, la încărcarea și descărcarea navelor din
port, muncă fizică grea care i-a creat mari probleme de sănătate.
În iulie 1951, dr. Marin C. Firu și soția sa, Ruth Firu, au primit un Certificat de la
Organizația Internațională pentru Refugiați (IRO)55
.
În martie 195556
, Senatul orașului hanseatic Hamburg a decis ca dr. Marin C. Firu,
având absolvită Școala Superioară de Economie din București, să i se acorde gradul
universitar de Doctor rerum politicarum (Dr. rer pol). Acest lucru nu-i asigura însă
perspectiva unei activități în domeniul economic. Cu toată străduința sa de a i se echivala
titlul „Contabil autorizat și Expert” cu titlul de „Consultant fiscal” (Steuerberater) în
Germania, acest lucru nu s-a întâmplat. După cererea din mai 1955, Biroul Senatului
orașului hanseatic Hamburg a hotărât ca dr. Marin C. Firu să i se permită să devină
interpret și traducător autorizat pentru limba română.
În ciuda acestor obstacole, din august 1957, dr. Marin C. Firu, după un scurt stadiu
de deprindere în activități de reprezentare, devine șeful Departamentului de contabilitate al
unui hotel are din Hamburg (Hotel Berlin), post pe care îl ocupă până în februarie 1959.
La 1 iulie 1959, dr. Marin C. Firu a fost angajat la o firmă de consultanță fiscală,
TREU-BUCH GmbH, și lucrează ca independent, având clienți în domeniul fiscalității.
În ianuarie 1960, i s-a eliberat procura de a lucra singur în societate și obține prin
cesionare notarială o parte din firma de consutanță. Neobținând recunoașterea studiilor din
55
Prin aceasta se certifică faptul că posesorul acestui Certificat se află sub mandatul instituției mai sus menționate – IRO. Ca urmare a acestei constatări din care reiese că Dr. Marin C. Firu și soția sa aveau, la 3 iunie 1950, domiciliul pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei, existau supoziții de recunoaștere că sunt străini fără patrie („heimatlose Ausländer”), în temeiul Legii privind statutul juridic al străinilot și apatrizilor din 25 aprilie 1951 (Gesetz über die Rechtsstellung heimatloser Ausländer im Bundesgebiet). Într-un document de călătorie, eliberat la 21 august 1961, se constată că dr. Marin C. Firu este străin fără patrie (heimatloser Ausländer), cu permisiune de ședere pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei.
56 Ședința din 11.03.1955.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 80
România, a frecventat o serie de cursuri la instituțiile ce pregăteau viitorii contabili,
auditori și consultanți.
În urma unei declarații sub jurământ la notar, din februarie 1962, a consulului
român Dumitru Martin, s-a recunoscut profesionalismul lui Marin C. Firu în activitățile
fiscale desfășurate anterior. La 29 octombrie 1962, Administrația financiară din Hamburg
l-a autorizat pe dr. Marin C. Firu drept consultant fiscal.
La 19 decembrie 1966, dr. Marin C.Firu obține, prin naturalizare, cetățenia
germană.
Între anii 1967-1973, dr. Marin C. Firu își petrece unele vacanțe de vară la rudele
și prietenii săi din România. După o scurtă spitalizare, pe 17 iunie 1975, dr. Marin C.Firu
se stinge subit, în urma unei insuficiențe cardiace, în grădina casei sale din Hamburg.
Tatăl meu, Demetru Iordana
Dan Dumitrescu
Tata era al treilea fiu al negustorului macedonean Pandele și al grecoaicei Íordana
Fotinia57
, părinții lor fiind stabiliți în România din 1880. Termină Liceul Radu Greceanu
din Slatina. Scrie şi editează romanul Fata
doctorului Ambrozie. În al doilea război
mondial, Dumitru Tică (tata) avea peste 20
de ani, pe front a asurzit parțial din cauza
unei infecții la urechi. În '45 a reuşit la
facultatea de filosofie, dar renunță după un
an, căci nu aude profesorii la cursuri.
De câteva ori a ajutat voluntar
sinistrați, ducându-se la ei.
Prin 1955 a fost condamnat politic.
L-a reclamat o țigancă că ar fi scris
împotriva regimului comunist. Í-au făcut
percheziții în casa de pe Ana Ípătescu din
Slatina, și în WC-ul din curte, i-au luat
manuscrisele.
Tata aştepta în casă zile întregi
îmbrăcat gros și cu bocanci în picioare, căci
îl ridicau cum îl găseau. La proces tata a
tăcut, n-a pârât pe nimeni, și l-au considerat
periculos. A muncit la Canalul Dunăre-
Marea Neagră, a stat prin pușcării 9 ani.
Mama lui îl aștepta acasă cu butoaie în care
strângea apă de ploaie, să se spele fiul ei,
dacă ar veni pe acasă. Nu se știa când vine, ce face, nu se putea comunica prin Poștă.
În 1964, Gheorghe Gheorghiu- Dej, grav bolnav de cancer,a dat ordin să fie
grațiați toți deținuții politici.
57
fiii lui Pandele și ai Fotiniei: Íoana, apoi Hristache, Dumitru (tata), Alexandru (Sandi), Traian și Decebal - ultimii doi, gemeni.
Iordana Fotinia şi Pandele Dumitrescu,
părinţii scriitorului Demetru Iordana
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 81
Tata vede că se bucură deținuții,și întreabă, căci nu auzea prea bine: -Ce, ne dau
prăjituri? -Nu, ne eliberează !
Când ajunge acasă, o caută pe mama lui, dar află că murise de 4 ani, cu dorul lui.
În noiembrie 1967 se căsătorește cu mama mea, după multe insistențe din partea
lui. În 1968 le moare subit primul fiu, Cristian Nicolae (Cristinel), la numai 2 săptămâni,
nebotezat.
Íntră în grupul Goma.
În primăvara anului 1979 tata are un vis-premoniție, care îl anunța că va muri
fulgerător. A făcut testament, lăsându-ne apartamentul fratelui meu Alexandru Florian şi
mie.
În dimineața accidentului cu maşina, i-a dat mama din banii lui (căci lăsa tot
salariul în casă, el păstrând și cheltuind pentru sine și pentru prieteni doar ce câștiga din
pictarea tablourilor sale) și mărunți pentru a ne cumpăra lapte (erau cozi de la 5 - 6
dimineața) și pâine, înainte de a se duce la seviciu (a lucrat la Întreprinderea Oltul, apoi la
Cinema Lumina și Victoria58
). Și i-a zis mamei: -Ce, îmi dai și pentru vămi ?
Și n-a mai venit acasă. Eu (6 ani) și fratele meu (9 ani) nu am fost la înmormântare, căci
era mutilat... 59
Au fost gratuit la Biserica Sfântul Nicolae Strehareți mulți Preoți din Slatina şi din
județul Olt care aveau în biserici icoane pictate de tata, chemați de Protopopul Íon
Trandafir...60
Când eram în clasa întâi, ne-am dus cu școala la Stadion, și au venit tovarășii
Ceaușescu cu elicopterul, de fluturau frunzele pomilor când au aterizat, și a mers și mama,
Ștefania, și a oprit-o un securist, și i-a zis că mai bine că a murit tata, căci dacă mai trăia,
ne-ar fi influențat pe noi, fiii lui.
De curând a fost redescoperit tata, de către doi istorici slătineni.
Pe 20 martie 2018 se împlinesc 100 de ani de la nașterea tatălui meu...
Mama era Ștefania Protopopescu Dumitrescu. Provenită din Polonia, și trecând
apoi prin Basarabia, la Chișinău, și apoi la Fălticeni, învățătoarea Angela Cocinski
(bunica mea) în primăvara anului 1931 citește în ziar la matrimoniale despre Ștefan Fănică
Protopopescu (bunicul meu) și se hotărește să-l întâlnească.
Ei sunt bunicii mei din partea mamei.
Mama s-a născut la 7 luni, era micuță, cât o lingură. Copilă, avea guvernantă la
Conac, învață pianul, vioara, franceza, germana și rusa, în Valea Mare, Turia, unde tataia
era moșier. Bunicul lui, Marin, din Poboru, fusese Protopop de Olt.
Nea Fănică nu merge pe front în timpul celor două războaie mondiale,dar ajută
donând bani, animale, cai, căruțe, etc.
Când împlinește mama 10 ani, o cheamă pentru ultima oară mama ei, Angela,
bolnavă de scleroză în plăci, făcuse și tratament cu aur... și-i zice: -Uită-te în ochii mei și
ține minte, că îi am verzi...
Fratele meu are ochii verzi, ca ai bunicii !
La înmormântare Fănică n-o lasă pe mama să vină, dar ea fuge în urma
convoiului...
În timpul războiului trec pe la Valea Mare nemții, reci, și apoi rușii, cu ceasuri de
masă la gât, cu lanț...
58
Demetru Iordana, talentat pictor,realiza afişele filmelor care rulau la cinematografele locale 59
15 martie 1979, accidentul: de ziua maghiarilor, tata avea legături de prietenie cu un ungur: Íanoș Hegheduş,din Miercurea Ciuc. Să fie o simplă coincidență ?
60 Capela protopopului Trandafir de la Slatina este de asemenea pictată de Demetru Iordana.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 82
În 1949 vin
comuniștii români, cu
sătenii pe care îi ajutase
tataia, cu furcile, la
Conac, și-i spun să
părăsească satul, iar
bunicul meu le-a cerut
voie să-și ia cu el vioara,
iar comuniștii au
verificat cutia viorii, să
nu fie cumva o armă.
Va avea
domiciliul forțat în
Slatina toată viața.Vor
sta cu chirie. Bunicul,
care terminase în
tinerețe facultatea de
chimie, va da meditații de matematică și franceză la elevi, pe mâncare: un ceai, o bucată
de brânză, etc.
Mama trebuia să dea Bacalaureatul, și nu mai avea bani... așa că au strâns colegii
și profesorii pentru ea.
Au primit-o Duminica în casă la masă Protopopul Íon Trandafir, și dirijorul
Corului Catedralei Íonașcu, Gheorghe Dumitrașcu, căci unde stau trei fii, respectiv doi fii,
la masă, poate sta și al patrulea, respectiv al treilea, ziceau dânșii.
La facultate n-o primea nimeni, căci avea dosar de fiică de chiabur.
A putut să facă mai târziu, la București, Școala de asistente medicale și Școala
populară de arte, canto, romanțe. Acolo a întrebat-o un profesor în fața colegilor ei dacă e
rudă cu statuia (lui Pache Protopopescu) și mama a răspuns că n-are rude statui!
Va cânta și la Domnița Bălașa, în corul bisericii, condus de Íon D. Chirescu, cu
dirijor corepetitor Nicolae Lungu, căruia i se punea scăunel sub picioare, căci era scund. În
cor cânta și Petre Ștefănescu-Goangă, el mânca o pâine întreagă, cu salam la mijloc.
Din 1961 lucrează ca asistentă medicală, 3 ani la Întreprinderea Oltul și 6 ani la
Spitalul Slatina, secția Obstretică și Ginecologie.
Hipertensivă și bolnavă cu inima, doctorii au avertizat-o să nu facă copii, căci ar
muri la naștere. Dar mama a fost hotărâtă să aibă doi copii, ca să nu fie cum a fost ea,
singură la părinți. Cum primul băiat i-a murit la câteva săptămâni, a fost dat să mă nasc și
eu, al treilea, cu voia Domnului.
În 1974 s-a zbătut,a găsit și a ales apartamentul nou, pe care îl va plăti (cu greu
mai târziu) în rate mulți ani. Din 15 martie 1979 rămâne văduvă pentu tot restul vieții.
Zicea uneori: Moartea nu alege, ci culege.
Cântă pe la biserici și face curat, se angajează ca infirmieră în spital, căci nu o mai
primesc ca asistentă după mai bine de 10 ani, apoi ca îngrijitor la Asociația de locatari...
Se bucură enorm de Revoluție... și când apar colindele la Radio.
Încep s-o salute oameni cărora le era rușine s-o salute înainte.
În sărăcie, totuși n-a fost zi în care noi, copiii, să nu avem ce mânca.
În dimineața duminicii de 17 nov. 1991 văd că motanului nu-i mai deschide mama geamul
să intre în casă, și că mama e galbenă și rece în pat, făcuse accident cerebral, și-l chem și
pe fratele din camera cealaltă, unde dormea.
Rudele lui Demetru Iordana (scriitorul, al doilea din
dreapta), soţia în braţe cu Florin
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 83
Ínteresant că
îi dăduse Doamna
Furiș îmbrăcăminte
nouă din cap până-n
picioare, și pantofi, și
mama zisese că nu-i
poartă deocamdată.
N-a mai
apucat secolul XXI,
mileniul III.
Ce-o mai face
mama dincolo? O ști,
oare, ce mai facem,
eu și fratele meu ?
Zămislit în
iulie 1972, eu m-am
născut la nouă luni în Spitalul nou din Slatina-Olt. Eram violet, şi m-au pus la incubator;
când m-a văzut tata, a zis: -Aoleu, e mulatru!
La un an jumate m-au mutat de la casa de pe Ana Ípătescu, în apartamentul nou de pe
Libertății.
În '77, la cutremur, mă trezește mama, îmi pune o hăinuță, și ieșim afară.
După câteva zile mergem la București, la rude, să vedem cum sunt. Mergem cu o mașină
mică, şi vedem dărâmături. Când urcăm scările blocului, unde locuiau unchiul Sandi
cu mătușa Coca ,îi cer poşeta mătușii Íoana (Jeny), bătrână, ca s-o ajut. Și-mi spune că
geanta nu se dă !
Prin 1978 mă întreabă mama dacă merg la film cu ea şi cu Flory, fratele meu mai
mare. Eu mă bucur, dar o ,,păcălesc" că nu, că mi-e somn. Adorm, şi când mă trezesc,
plecaseră! Mă duc la uşa de afară, și cum nu ajungeam la yală, iau un scaun, dar strigă
tataia, din camera mică, la tata, care lucra în camera mare (sufragerie): -Vezi, ce face Ady!
Mă întreabă tata unde vreau să plec, îi spun pe scurt, şi mă ia afară pe umerii lui, şi
coborâm la casa de pe Ípătescu, acolo tocmai atunci vin mama cu Flori, de la film. Flori
avea un pistol de jucărie, nou,în mână.
Într-o zi pitește mama un autobuz de jucărie sus, în dulap. Îl iau, și mă joc pe furiș.
După ce-i spun poezia lui ,,Moș Gerilă", primesc de la acesta autobuzul. Am plâns mult.
În 14 martie 1979 mă duc cu mama la Gara Slatina, și nu după mult timp vine
trenul de la București, şi coboară mătușa Jeni pe scările ,,bătrâne" ale trenului.
Tata a rămas acasă să mai scrie şi să mai picteze. Era ultima lui seară în viață.
A doua zi dimineață, pe la ora 6.15, bate în uşă vecina Gica: -Vecină, vezi că soțului
dumitale i-a venit rău în fața blocului. Fuge mama, şi vede în mijlocul autostrăzii: o pâine,
o sticlă de lapte, un pantof, şi sânge. Dăduse unul cu o dubiță, fără frână de picior, peste
tata, şi l-a lovit la cap, de i se vedeau creieri în frunte. E dus la spital, dar moare în lift, i-
au aprins,,salvatorii" chibrituri în loc de lumânări...
La proces mă ia mama şi pe mine. Când bate cu ciocanul judecătorul Vali
Nicolescu, sar de pe bancă, strigă la şofer: -Taci, că te închid, te bag în lanțuri! O babă
zice judecătorului că tata ar fi strigat: -Mă omor! Judecătorul o întreabă ce a cumpărat ea
de dimineață; ea întreabă ce a spus, zice judecătorul că nu-l aude nici pe el...
La altă şedință o întreabă judecătorul pe mama, dacă îl iartă pe şofer (îl chema
Demetru Iordana (al doilea din dreapta) între prieteni. Jos,
Traian şi Hristache, fraţii scriitorului
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 84
Aldea Íon). Mama
zice că da! Şi scapă
şoferul doar cu
obligația de a ne
plăti lunar pensie
alimentară, pe care
nu ne-o va da!
Mama mă
duce la grădiniță la
grupa mică, am
plâns, n-am stat, iar
la grupa mijlocie,
prima zi când m-am
dus, la Şcoala 8,
mi-a pus
educatoarea tabloul
lui Ceaușescu în
poala mea, şi m-a
întrebat cine este,
iar eu am zis: -tovarășul Ceaușescu, probabil ştiam ceva de la radio ori televizor, iar dânsa
mi-a zis: -E Tovarășul Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii Socialiste România,
Secretar General al Partidului Comunist Român, Comandant Suprem al Armatei, dare u
aveam aproape cinci ani!
Ajung acasă şi-i spun mamei toate gradele lui, îi pun într-un cui din perete, un
portret mic de-al lui, într-o ramă mică cu geam. Mama zice: -Dă-l jos pe Ceaușescu!
Peste vreo doi ani, ascult cu râvnă la radio ce spunea el la Congres. Mama spune:
Închide-l pe Ceaușescu !
În 15 septembrie 1979, în clasa întâi F, la Şcoala nr. 8, la învățătoarea Georgeta
Marinescu, eu vroiam la Ovidiu Bărbulescu, dar mama îmi zice: -Nu vezi, ce frumoasă e
învățătoarea ta ?!
Într-o zi, ne povestește învățătoarea, cu curaj, că la țară, în județul Olt, într-o
Biserică Ortodoxă de lemn, de la țară, în timpul Sfintei Liturghii a luat foc biserica,
oamenii au dat buluc să iasă, dar uşile se deschideau înspre interior, şi au luat foc toți, au
rămas nearse mâna dreaptă a Preotului, (și) Sfânta Evanghelie...61
Tov. învățătoare avea dureri groaznice de cap, şi punea uneori capul pe catedră.
Era foarte severă, ne bătea cu bățul la palme, pentru orice greșeală.
Într-a treia şi a patra ne mută toată clasa la Şc. nr. 5. Atunci chiulesc, şi mă duc pe la
mama, la Biserica de pe strada Pitești, Preot Grigore Pătrulescu, şi apoi la Biserica
SfântaTreime.
Într-a patra preia clasa noastră înv. Ovidiu Bărbulescu, înv. Georgeta fiind foarte
bolnavă, după câțiva ani aflu că a murit, de tânără, până în 50 de ani.
În clasa a 5-a, la Şcoala nr. 8, la practica agricolă, fac oreion, şi vin cu scutirea
medicală la dirigintă, dar colegii spun: - Nu a fost bolnav, ci s-a dus la biserică, pentru
colivă şi colaci !
De atunci n-am mai fost la Biserică până la Revoluție.
A şasea şi a şaptea le-am făcut la Şcoala 9, Dirigintă Chiriac Maria, de mate.;
61
Întâmplarea a avut loc la Costeşti, în judeţul Argeş
Demetru Iordana, fratele Hristache în braţe cu fiul Niki
Dumitrescu (ulterior profesor de muzică la Şcoala 9 Slatina) şi
cumnata Paula
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 85
Director Marcel Liciu; prof. de istorie: frumosul Victor Delurențiu. Acolo am făcut
franceza şi rusa.
Mama o cunoștea pe Bărbulescu Elena62
, printr-o vecină, Cecilia Niculescu, şi
printr-o rudă, Florin Dumitrana.
La şc. 9 nu vroiau să-mi dea manuale, ziceau să-mi dea şc. 8.
Se plânge mama la Bărbuleasca, sora lui Ceaușescu, şi-mi dau imediat toate manualele,
noi, şi mi-a zis diriga: -De ce nu ne-ai spus că mama ta o cunoaște pe ,,Doamna" ?
În 1986 Cernobâlul. Ne dau tinctură de iod.
Într-o zi îmi dă cu scaunul în cap un coleg, pe la spate, iar eu,cu cucui, şi cu batista
udă pe cap, ies la tablă, la o problemă de mate.
Fac clasele 9-12 la Metalurgic, la Diriginte Guşatu Marin, tot de mate. În clasă
patru fete! Scap de practica agricolă, dar sunt plătit, şi de sport. În viața mea am jucat de
cinci ori fotbal... Îmi plăcea de profa de Română, Cornelia Niculescu, foarte exigentă, şi
mi-am atras antipatia unor colegi, pentru aceasta.
Am primit o palmă zdravănă de la tovarăşa Guianu, pentru că nu mi-a plăcut cum
au cântat elevii cântece patriotice, şi de partid, mă exprimasem unui coleg, în bancă, acesta
intrând mai târziu în grupul de cântăreți cu câteva chitări...
În decembrie 1989 am fost impresionat:că au murit oameni credincioși, şi că au
murit şi Ceauşeştii...
M-am scârbit atunci de minciunile politicienilor.
Mă duc la Altar cu pomelnic pentru Sfânta Liturghie, mă întreabă Părintele
Pătrulescu dacă am serviciu, îi spun că nu, și nu-mi primește banii.
Mă îmbolnăvesc grav în 4 mai 1991. Devenisem major.
În noiembrie '91, pe 17, noaptea, moare subit mama, acasă.
Nu m-a apucat cântăreț, cu mustață şi cu cioc.
Din decembrie 1992 mă reîntorc în Corul Catedralei Sf. Gheorghe, dirijor Sava
Rotaru, pus de câțiva ani de mama, când se îmbolnăvise Gh. Dumitrașcu.
În 1993 mă aduce nea Costi Cociaş la strană marți, dau o probă joi în fața
Preotului Ílie Catrinoiu: cânt Cuvine-se, iar de sâmbătă, 30 septembrie, încep cântatul la
strană.
Fac cu nea Costi
gratuit un an de canto şi
chitară clasică. Îmi zice un
bătrân: -De ce faci canto, ai
defecte vocale ? În
nov.1994 dau examen de
Diplomă de asimilare la
Episcopia Râmnicu Vâlcea,
primit de Episcopul
Gherasim.
În aprilie 1995 se
îmbolnăvește grav fratele
meu.
62
Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, a fost inspector şcolar general la Olt
Ştefan Perotpopescu, socrul lui Demetru Iordana în Slatina
(1 august 1971). A murit în 1981 la 95 de ani. Imagini din
arhiva d-lui Dan Dumitrescu.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 86
Tipografiile din Caracal de-a lungul anilor (I)
Crăciun Pătru
Atunci când în revista noastră a părut articolul ,,Vechi edituri şi tipografii
slătinene” semnat de către dl.Vasile Radian (Memoria Oltului an III, nr. 1 (23)/ianuarie
2014) ne-am întrebat când va veni timpul să ne ocupăm şi de tipografiile şi editurile din
capitala Romanaţilor. Nu ştiam atunci că de acest lucru s-a ocupat încă din 1978
profesorul caracalean Pătru Crăciun. Studiul acestuia- cu numele de mai sus- l-am
descoperit în acest an la S.J.A.N. Olt în fondul personal Pătru Crăciun şi impresionează
prin documentare şi precizie. Având în vedere dimensiunile studiului am decis să îl
prezentăm în două părţi.
Invenţia tiparului cu literă mobilă la
mijlocul secolului al XV-lea a fost, fără
îndoială, una dintre cele mai importante
invenţii puse în slujba omului. La noi în ţară
tiparul a ajuns relativ repede. Domnitorul Radu
cel Mare, în primii ani ai secolului al XVI-lea a
acordat un sprijin preţios pentru înfiinţarea
unei tipografii la Târgovişte. Călugărul
Macarie, venit din sudul Dunării, unde nu mai
putea suporta agresiunea otomană, a tipărit în
limba slavă, în acea tipografie, prima carte pe
pământul ţării noastre şi anume ,,Liturghierul”.
După aceea, tipografiile s-au înmulţit. S-au
înfiinţat tipografii la Sibiu, Braşov, Alba Iulia,
Râmnicu Vâlcea, Iaşi, Buzău. La Craiova, după
cum se arată documentat în cartea ,,Însemnări
din trecutul unei tipografii şi cultura olteană”
de Gheorghe Rădulescu şi Ion M. Negreanu,
tipografia a luat fiinţă în anul 1837 datorită
pictorului Constantin Lecca, un bun cunoscător
şi în meşteşugul tiparului.
Caracalul nu a rămas nici el cu mult în
urma Craiovei. Oraş străvechi, cu bune tradiţii culturale şi revoluţionare, unde se înfiinţase
o şcoală în limba română încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu unele figuri
proeminente de luptători şi cărturari, ca Ioan Bunescu, s-a bucurat şi el de binefacerile
tiparului. Oamenii şi împrejurările cereau şi în oraşul Caracal o tipografie.
Tipografia revoluţionarilor de la Islaz. Prima tipografie care a funcţionat în oraşul
Caracal a fost aceea a revoluţionarilor de la Islaz. Tipografia a fost adusă în oraş în
dimineaţa zilei de 11 iunie 1848 şi instalată într-o încăpere de la Prefectura judeţului
Romanaţi. Localul prefecturii se afla pe locul unde se ridică astăzi monumentul eroilor din
centrul oraşului. Tipografia, care trebuie să fi fost destul de simplă, era mânuită de trei
muncitori tipografi. Aceştia tipăreau manifestele şi textul Proclamaţiei de la Islaz şi le
împărţeau în rândul cetăţenilor. Tot în această tipografie s-au tipărit şi primele decrete ale
guvernului provizoriu privind înaintarea în grad a unor militari din unităţile militare
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 87
care însoţeau pe revoluţionari. Utilajele tipografice cât şi meşterii trebuie să fi fost aduşi
de la Bucureşti, de la tipografia lui Eliade Rădulescu, care era membru al Guvernului
Provizoriu aflat în fruntea revoluţionarilor. Tipografia a funcţionat în oraş timp de două
zile, adică pe 11 şi 12 iunie, dar noi putem să o socotim ca fiind a oraşului în acel timp.
Potrivit scopului pentru care fusese adusă de la Bucureşti, tipografia a însoţit mai departe
pe revoluţionari în drumul lor spre Craiova.
Tipografia Stoilov. Cea dintâi tipografie statornică şi organizată temeinic în oraşul
Caracal a fost adusă în anul 1882 de către doi ofiţeri, colonelul Stoilov şi sublocotenentul
Ionescu. Sublocotenentul cunoştea meseria de tipograf şi aceasta constituia un suport
important în funcţionarea tipografiei. Tipografia fusese cumpărată de la Bonifaciu
Florescu din Bucureşti. În tipografia aceasta s-a tipărit şi prima gazetă apărută în oraşul
Caracal şi anume ,,Romanaţi”63
. Gazeta o editau Stoilov, Ionescu, maiorul Budişteanu,
căpitanul Amărăscu şi N. Bibian. Tipografia n-a avut o existenţă îndelungată. După un an,
în decembrie 1883 a fost vândută la Craiova. Patronii ei fiind militari nu se puteau dedica
tipografiei.
Tipografia Iorgu Petrescu. În anul 1884, fosta tipografie a lui Stoilov a fost răscumpărată
şi adusă înapoi la Caracal de Iorgu Petrescu. La Craiova nu funcţionase decât un an.
Utilajele erau vechi şi uzate. Iorgu
Petrescu le-a înlocuit cu altele noi. A
achiziţionat o maşină Marinoni nr. 6, o
maşină plană nr. 12, un Tighel, un
Boston şi alte utilaje. Toate maşinile
funcţionau manual. Tipografia
funcţiona în clădirile unde se află
astăzi64
cinematograful ,,Flacăra”. Era
bine organizată. Iorgu Petrescu era un
foarte bun tipograf, cunoscând în gradul
cel mai înalt toate aspectele meseriei.
De la el au învăţat meseria de tipograf
toţi cei care mai târziu au dus mai
departe munca aceasta nobilă în oraşul
Caracal, au condus tipografii ori au
lucrat în cele deschise de alţii în deceniile următoare. Dintre muncitorii care s-au format
sub îndrumarea lui Iorgu Petrescu se pot menţiona: Dumitru (Tache) Costea, Constantin
Rădulescu, Niţu Grigore, Alexandru Poenaru, Ioana Alexandrescu, Tudor Alexandrescu şi
mulţi alţii al căror nume nu-l cunoaştem.
Tipografia purta denumirea de ,,Stabiliment”. Era o întreprindere cu mai multe
secţii în care lucrau peste 30 de muncitori tipografi. Într-o reclamă publicată în gazeta
,,Caracal”, anul I, nr. 25 din 23 aprilie 1900, găsim denumirea completă: ,,Stabiliment de
tipografia şi legătoria de cărţi Iorgu Petrescu Caracal”. În acea perioadă se arată că
efectuează ,,imprimate judeţene şi comunale, uvraje şi ziare, diverse bilete de invitaţiuni,
cărţi de adrese, circulări în diverse culori, cărţi didactice, teze, compturi, registre etc...”.
63 În cercetările noastre nu am descoperit acest ziar. Cel mai vechi ziar cu numele Romanaţii este
din 1887-1888, director I. Brabeţianu. Probabil autorul a avut în vedere ziarul Vocea Romanaţului
apărut în 1882-1883 şi condus de N.A. Bibian (vezi Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-
Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013). 64
Adică în 1987
Reclame din 1895
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 88
În tipografia lui Iorgu Petrescu s-a tipărit gazeta
,,Caracal” care a apărut săptămânal, din octombrie
1899 până în septembrie 1900, sub direcţia unui
comitet. Altă gazetă tipărită în această tipografie a
fost ,,Buretele”. Anuarele gimnaziului Ioniţă Asan
din anii 1902, 1906, 1907, 1908, 1911, 1912 ca şi
cartea ,,Despre ministerul public”65
în 1901, a lui
Ion Dacianu, poet şi epigramist local, tot în
tipografia lui Iorgu Petrescu s-au tipărit.
Iorgu Petrescu a încetat din viaţă în anul
1933. Conducerea tipografiei a rămas în seama
fiului său, Gică Petrescu, care a dus mai departe
munca tipografică a tatălui său în oraşul Caracal.
Era unicul caz de transmitere a unei tipografii de la
o generaţie la altă generaţie. Sub conducerea lui
Gică Petrescu activitatea a scăzut. Fiul nu s-a dovedit un urmaş demn şi la înălţimea
părintelui său. S-a împuţinat şi numărul muncitorilor care au plecat la alte tipografii mai
prospere, ori au deschis şi ei tipografii în Caracal, ca Tache Costea, Constantin Rădulescu
şi Grigore Niţu.
În anul 1943, fiind afectată de starea de război în care se afla ţara atunci, tipografia
a fost vândută la Slatina66
. Înscrisese cea mai lungă şi mai rodnică activitate tipografică, de
aproape şase decenii, formând lucrători calificaţi, tipărind manuale şcolare, cărţi, broşuri,
gazete, imprimate de tot felul.
Tipografia Sache Pavlovici. Exista o cerinţă, cetăţenii aveau nevoie de cuvântul tipărit,
pesemne nivelul populaţiei crescuse, că în acelaşi an, 1884, când a luat fiinţă tipografia
Iorgu Petrescu, s-a înfiinţat şi tipografia Sache
Pavlovici. Pavlovici a venit tot de la Craiova, ca şi
Petrescu şi învăţase meseria tiparului în
tipografiile de acolo. Tipografia
Sache Pavlovici a funcţionat într-o clădire din
Piaţa 1 Mai de astăzi, clădire care a fost demolată
între timp. Nu se cunosc amănunte în legătură cu
funcţionarea şi activitatea acestei tipografii.
Probabil că a avut o existenţă scurtă. Oricum, o
contribuţie la răspândirea cuvântului pe calea
tiparului a adus şi ea şi se cuvine să o menţionăm.
Tipografia Isaac Barat. De la Sache Pavlovici,
tipografia a fost cumpărată de Isaac Barat, care
nici el nu era de meserie tipograf, cum nu era nici
Pavlovici. Din cauza aceasta nu a fost ţinută mult
timp. Tipografiile constituiau, pe atunci, nişte
mijloace de trai ca oricare altele. Dacă posesorii
lor cunoşteau meseria de tipograf, rentau, puteau
să aducă venituri.
65 Este vorba despre teza de licenţă a lui Ion Dacianu
66
Probabil Constanţei Noale, care în această perioadă avea Tiparul Oltului.
Isaac Barat (S.J.A.N. Olt)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 89
În tipografia ,,Isaac Barat” s-a tipărit cartea
,,Dreptul de proprietate”67
de Constantin I. Serafem, în
anul 1904 şi Anuarul gimnaziului ,,Ioniţă Asan”, în anul
1905. De vreme ce tipărea cărţi şi broşuri, însemnează
că avea muncitori calificaţi şi utilaje suficiente pentru
realizarea unor asemenea lucrări.
Tipografia îşi avea sediul într-o clădire pe str.
Oltenia de astăzi, pe lângă Şcoala Filipescu.
Tipografia Cooperativa Românească. Asociaţia
corpului didactic din judeţul Romanaţi a luat fiinţă în
anul 1902, în Caracal. Zece ani mai târziu, în 1912,
asociaţia a înfiinţat o tipografie cu denumirea de
,,Tipografia cooperative românească”. Utilajele
necesare, adică o maşină plană nr. 12, marca ,,Optima”,
un Tighel, un Boston, maşină de tăiat, maşină de cusut,
literă în cantitate de mai multe sute de kilograme fusesră
aduse din Italia, de la Torino, de către conducerea
asociaţiei. Şeful tipografiei, un anume Petculescu, lucrase la
tipografia Samitca din Craiova şi era un bun meseriaş. Tipografia funcţiona cu două secţii,
tipografie şi legătorie, unde lucrau circa 30 de muncitori, femei şi bărbaţi, între care şi câte
3-4 ucenici. Ucenicii, după trei sau patru ani de învăţătură, se prezentau la o comisie, şi pe
baza cunoştinţelor şi a recomandării şefului tipografiei obţineau brevetul de meşter
tipograf. Primul sediu al acestei tipografii a fost în casele Sinu, lângă uzina electrică,
păstrate şi astăzi. Din casele Sinu, având nevoie de mai mult spaţiu, tipografia s-a mutat
într-o clădire mai mare pe bulevardul Antoniu Caracalla, demolată în anii din urmă, pentru
planul de sistematizare al oraşului.
O carte de oarecare valoare la timpul ei, tipărită în tipografia aceasta, a fost
,,Panamaua”, opereta în trei acte de Dinu C. Poiană şi Dimitrie Şt. Christide, apărută în
anul 1913. Numele de Dinu C. Poiană era un pseudonim al magistratului Ion P. Dacianu,
poet şi epigramist local. El a scris libretul, după Labiche, iar Christide, un bun
compozitor, autor al melodiei
,,Ciocârlia” a compus muzica.
Tipografia românească.
După primul război mondial,
în anul 1920, fraţii Ilie şi
Ştefan Mărculescu, care erau
funcţionari la Tipografia
cooperativă românească, au
cumpărat toate acţiunile
acesteia şi astfel au devenit
proprietari. Ilie şi Ştefan
Mărculescu au construit pe
strada Libertăţii local propriu
pentru tipografie, cu săli
spaţioase, prevăzute cu
luminătoare cu lumină
67
Teza sa de licenţă
Nr. 1 al ziarului Sorcova din 1/14 ianuarie 1923, scos la
Caracal de Ilie Mărculescu
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 90
naturală ce venea din plafoanele sălilor,
adecvate muncii speciale a lucrătorului
tipograf. Această construcţie constituia un pas
înainte. Ilie Mărculescu, om întreprinzător,
fost învăţător şi corespondent al ziarului
,,Neamul Românesc”, bine apreciat de Nicolae
Iorga, depăşea etapa empirismului, la care se
aflaseră alţi deţinători de tipografii caracalene.
,,Tipografia românească” a fraţilor
Mărculescu a tipărit cărţi şcolare de curs
primar, abecedare, aritmetici, geografii, cărţi
de citire, cele mai multe fiind întocmite de
institutorul Petre R. Tudoran şi inspectorul
şcolar S. Spulbereanu şi destinate şcolilor de
la sate şi oraşe. Se tipăreau acele manuale în
bune condiţii grafice, cu legătură în pânză şi
frumoasă şi trainică.
În tipografia aceasta au apărut şi unele
scrieri ale localnicilor, cu caracter literar sau
reviste. Astfel s-a tipărit jurnalul de călătorie
,,Spre Cairo” de doctoral Vatică Ricman sau
încercarea monografică ,,Atilla” alcătuită de
colonelul Marin Marineanu. Condiţiile în
care s-au editat aceste scrieri erau modeste,
sub nivelul cărţilor şcolare. S-au mai tipărit gazetele ,,Vremea” şi ,,Sorcova”, ca şi
,,Romanaţul” scos de Ştefan Oprescu,
singurul gazetar profesionist pe care l-a
avut Caracalul.
,,Sorcova” apărea sub
conducerea lui Ilie Mărculescu. Despre
această gazetă, într-un articol publicat
în ,,Romanaţul” de la 1 aprilie 1944, se
spunea că a fost ,,prima şi până azi
unica gazetă satirică locală care a
apărut în condiţii onorabile, dar a avut
existenţă efemeră, încetându-şi apariţia
după 12 numere, la 1 aprilie acelaşi an,
1923”. Gazeta aceasta era condusă de
Ilie Mărculescu şi scrisă în cea mai
mare parte tot de el. Tipografia
românească a durat până în anul 1940
când şi-a încetat activitatea.
Ilie Mărculescu, care era şi librar şi se ocupa intens cu comerţul de librărie, nu o
mai putea ţine. Tipografia cu toate utilajele ei a fost vândută la Bacău, după ce funcţionase
20 de ani sub conducerea fraţilor Mărculescu.
Tipografia ,,Unirea”. Tipografia ,,Unirea” a fost una dintre cele mai bine utilate din
oraşul Caracal, de al cărei nume se leagă apariţia mai multor cărţi şi broşuri sau gazete
locale. Ea a luat fiinţă în anul 1921, în condiţii foarte modeste, din iniţiativa a trei
Ilie Mărculescu
Fraţii Ilie şi Ştefan Mărculescu în 1914
(S.J. A. N. Olt)
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 91
muncitori tipografi asociaţi şi anume: Dumitru (Tache) Costea, Constantin Rădulescu şi
Grigore Niţu. Toţi aceştia învăţaseră meseria de tipografi în tipografia lui Iorgu Petrescu şi
lucraseră multă vreme acolo. Cei trei asociaţi, care erau şi patroni şi muncitori tipografi
foloseau la început o maşină plană, marca Fenix nr. 4 cumpărată de la maiorul Gribavski
din Bucureşti. Timp de patru ani, până în 1925, a funcţionat într-o cameră sau mai bine zis
într-o pivniţă la Tache Costea acasă, pe str. Mihai Eminescu nr. 4. De acolo, când utilajele
s-au înmulţit şi au fost angajaţi şi alţi muncitori, s-a mutat în nişte dependinţe ale caselor
Florescu, pe str. Steaua Roşie de azi. După puţină vreme s-a instalat în casa Niculin Jianu,
actuala clădire a muzeului orăşenesc, în aripa cu arcade a clădirii. În anul 1928 a trecut în
casele Sinu, în încăperile pe care le ocupase ,,Tipografia cooperativă românească”. De
acolo, urmând soarta tuturor instituţiilor care nu aveau local propriu şi erau nevoite să facă
un necontenit peregrinaj, s-a mutat, în anul 1932, în str. Olteniei de azi, într-o clădire
încăpătoare, fosta locuinţă a părinţilor pictorului Gheorghe Teodorescu-Romanaţi.
Tipografia Unirea poseda literă în cantităţi suficiente, circa 1000 kg. cu diferite
caractere, încât putea satisface toate cerinţele tipografice din acel timp. Pe lângă maşina
Fenix cu care începuse munca, a mai achiziţionat o maşină plană, marca Marinoni, nr. 6,
una dintre cele mai vechi maşini plane de tipar dar care avea un randament destul de bun.
Maşinile acestea, şi Fenix şi Marinoni, erau folosite manual, fapt care îngreuna munca
tipografilor. Tipografia avea două secţii, cum aveau şi celelalte tipografii care mai existau
sau existaseră în Caracal, şi anume secţia tipografie (culegere- tipărire) şi secţia legătorie.
De remarcat că se dădea o mare atenţie, în acea vreme, legătoriei, legatului cărţilor, nu
numai a celor tipărite în tipografie ci şi cărţilor care veneau din afară, de la public.
Bibliofilia, în sensul mai larg al cuvântului, adică dragostea pentru cartea
frumoasă, era destul de răspândită în oraş şi în judeţ. Marii potentaţi ai acelui timp îşi
alcătuiau biblioteci ca într-una din fabulele lui Tudor Arghezi, cu cărţi legate în piele şi cu
încrustaţii aurite pe coperţi. Dar şi intelectualii oraşului, profesori, învăţători, jurişti,
ingineri posedau cărţi cu frumoasă legătură, executată la legătoriile din tipografiile
caracalene. Şeful secţiei legătorie de la Unirea a fost timp de peste două decenii
Constantin Rădulescu, un tipograf înzestrat cu mari calităţi în arta legătoriei, că aceasta era
cu adevărat o artă.
În afară de patroni, care lucrau alături de muncitori, este cazul să menţionăm ca
buni meseriaşi pe Ion Rădulescu, frate cu şeful legătoriei, pe Constantin Tomescu, un bun
zeţar, apoi pe Dumitru Cegă, Marin Ciobanu, Gheorghe State şi alţii. Numărul
muncitorilor n-a fost constant ci a variat de la un timp la altul. Lucrau, în medie, 15
muncitori, marea majoritate fiind calificaţi, dar erau şi câte unul sau doi ucenici, angajaţi
pe trei ani la învăţătura meseriei. La împlinirea celor trei ani, ucenicul primea o adeverinţă,
pe baza căreia i se da cartea de lucrător şi diploma de meseriaş-tipograf.
Iată conţinutul unui asemenea act, adică al unei adeverinţe:
,,Caracal, 26 noiembrie 1932.
Adeverinţă,
Se adecereşte de noi că tânărul Rădulescu Ion din Caracal a fost în atelierul
nostru de tipografie ,,Unirea” ca ucenic şi călfiţă, ramura zeţar, timp de trei ani şi în care
timp a avut o purtare şi pricepere în meserie, astfel că merită a obţine cartea de lucrător
tipograf şi diploma.
Grigore Niţu et. Comp.”
La intrarea ca ucenic, un tânăr, împreună cu tatăl său trebuiau să semneze un act
de angajament în care se prevedeau anumite condiţii de îndeplinit de către ucenic, dar şi
obligaţii ale tipografiei. Tipografia plătea pentru întreţinerea ucenicului câte 10 lei pe lună
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 92
în anul întâi, 20 de lei în anul al doilea, 25 în al treilea
an, 30 în al patrulea- dacă era angajat pe patru ani, şi
dacă avea o comportare bună în tot timpul, la sfârşitul
anilor de învăţătură i se da o primă de 60 de lei.
Tipografia Unirea executa tot felul de lucrări,
de la cărţi de vizită şi invitaţii felurite până la cărţi în
volume de sute de pagini, precum şi reviste în variate
formate. Dintre reviste, menţionăm pe
cele mai cunoscute şi cu o mai largă arie de
răspândire, astfel:
- ,,Zorile Romanaţului”- director Marin
Georgescu din comuna Celaru, revista cu cea mai
lungă existenţă, de peste două decenii, cu apariţie
lunară. Publica folclor, articole cu privire la
învăţământul şcolar primar, mici reportaje, recenzii de
cărţi, informaţii,
diverse cronici.;
- ,,Domnul
de rouă”, revistă
sub conducerea unui comitet, cu sediul la liceul ,,Ioniţă
Asan”, a apărut în lăudabile condiţii grafice şi cu bun
conţinut, cu colaborarea şi a unor scriitori consacraţi din
Bucureşti şi Craiova. A dispărut însă repede, după 2-3
ani.
-,,Romanaţul”, al cărui director-proprietar era
Ştefan Oprescu, originar din satul Cruşov, dar stabilit de
multă vreme în Caracal. Avea ca subtitlu ,,Ziar de
cultură şi informaţii pentru judeţul Romanaţi şi Olt”. A
apărut timp de zece ani, săptămânal, până în anul 1945
datorită perseverenţei directorului,
primul şi singurul gazetar profesionist până acuma al
oraşului Caracal. După 1941 a purtat titlul ,,Romanaţul-
Oltul” cu subtitlul ,,ziar de cultură şi informaţiuni al
romanaţenilor şi oltenilor de pretutindeni”;
- ,,Vremea”, cu subtitlul ,,Organ independent, cultural, social, economic, politic”, de sub
conducerea lui Ştefan Ricman. A apărut tot săptămânal. Notăm că publicaţiile
cu existenţă îndelungată se
tipăreau când la o tipografie
când la alta din oraş. De
aceea le menţionăm şi în
cadrul altor tipografii, dar
prezentarea lor o facem la
tipografiile unde au apărut
mai mulţi ani.
Altă gazetă,
,,Făclia”, condusă de Ştefan
Mardaloescu, avocat cu reale
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 93
calităţi de gazetar, se adresa în primul rând căminelor
culturale. ,,Vremea Noastră” sub conducerea avocatului
Remus Scarlat avea un profil asemănător cu al ,,Făcliei”
şi se adresa mai mult satelor. ,,Şcoala Romanaţului”,
revista ,,Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Romanaţi”, a
apărut lunar, în format de carte, între anii1938-1940, tot la
tipografia Unirea. Publica materiale în legătură cu şcoala.
,,Prietenia Literară” şi ,,Haralamb Lecca”, reviste de
literatură conduse de poetul şi epigramistul Nellu (Ioan)
Cristescu, tot la Unirea s-au tipărit.
Dintre cărţile tipărite în această tipografie
menţionăm câteva, despre care avem cunoştinţă şi anume:
,,Caracal-Cairo”68
, de Dumitru C. Eftimescu, o broşură în
care autorul relatează cele văzute de un grup de
excursionişti într-o excursie făcută în 1928, pe itinerariul
Caracal-Istambul-Atena-Cairo şi înapoi; ,,Măşti pentru
muzeu”, de Paul
Constant, o carte de schiţe umoristice în care autorul-
ofiţer de administraţie în Caracal între anii 1933-1938- a
înfăţişat moravuri şi tipuri caracteristice din viaţa
oraşului Caracal. Cartea a apărut în anul 1935.
,,Epigrame”, ,,Primăvara”, ,,Poezia
anotimpurilor”, broşuri cu puţine pagini, tot la Unirea
între anii 1933 şi 1936 s-au tipărit. ,,Opera lui Creangă”,
cu subtitlul ,,Studiu
de sinteză”,
1941, de Crăciun
Pătru, una dintre
primele cărţi de
analiză literară a
operei humu-
leşteanului din
literatura română a fost tipărită în bune condiţii
grafice.
Tipografia ,,Unirea” a funcţionat aproape
trei decenii în Caracal, până în anul 1948. Şi deşi
mai
erau şi alte tipografii în oraş, ea a fost cea mai
apreciată atât prin calitatea lucrărilor ce se
executau de către buni meşteri tipografi, care erau
oameni populari, cinstiţi şi respectuoşi cu toată
lumea.
În anul 1949, tipografia ,,Unirea” şi-a
încheiat activitatea şi a fost cedată statului de către
conducătorii ei.
68
Redată şi de noi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 73-76/2018.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 94
Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în judeţul Romanaţi (II)
Colonel (r.) Dumitru Matei
Armata din Ţara Românească a avut un rol important în organizarea şi
desfăşurarea cu succes a Revoluţiei de la 1848, majoritatea militarilor provenind din
pandurii care luptaseră pentru emancipare naţională. Revoluţionarii de seamă au fost ei
înşişi militari (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, A. I. Cuza) şi au contribuit la
instruirea şi educarea patriotică a ostaşilor, astel că majoritatea armatei a trecut de
partea revoluţiei.
După victoria revoluţiei, Guvernul provizoriu a întreprins acţiuni pentru întărirea
armatei permanente şi pentru organizarea gărzii naţionale cu scopul apărării revoluţiei
contra acţiunilor potrivnice din interior.
Înăbuşirea revoluţiei de către forţe militare intervenţioniste otomane şi ţariste nu
a însemnat stoparea acţiunilor de transformări revoluţionare, chiar dacă ocupaţia străină a
revenit în deceniul următor.
După înfrângerea revoluţiei de către forţele intervenţioniste a urmat represiunea
ocupanţilor contra organizatorilor şi conducătorilor revoluţiei. Totuşi, armata reorganizată,
cu efective sporite, a primit o educaţie adecvată prin înfiinţarea şcolilor militare şi
trimiterea unor tineri ofiţeri la studii în străinătate, a continuat să manifeste spirit patriotic
şi să slujească interesul naţional.
În rândurile care urmează prezentăm modul de acţiune a puterilor străine pentru
înlăturarea regimului instaurat de revoluţie şi represiunea exercitată de puterea instalată
de intervenţionişti contra participanţilor la revoluţie.
*
Deşi forţele intervenţioniste au intrat în ţară, starea de spirit revoluţionară se
menţinea în rândul populaţiei şi armatei. Astfel, căpitanul Boboc, comandantul companiei
a 8-a din Regimentul 3 Infanterie raporta şefilor că sublocotenentul Ioan Dascălu, ce
fusese ridicat în acest rang de conducătorii revoluţiei, împreună cu subtcârmuitorul ce-şi
are tahtul într-acest sat Islazul, şi anume Ioan Bunescu, au instigat soldaţii de sub
comanda sa, să ia şi soldaţii de la celelalte pichete şi să meargă cu ei la domnul Magheru şi
împreună cu acesta să vină asupra oştilor împărăteşti de la Bucureşti. Aflând despre aceste
intenţii ale sublocotenentului Dascălu, căpitanul Boboc l-a arestat şi l-a trimis la Bucureşti
sub paza soldatului Costea Pietraru cu rugămintea către comandantul regimentului să-l
trimită la cinstita Căimăcămie care va face cele de cuviinţă cu dânsul. În finalul raportului
precizează că subcârmuitorul nu încetează nici astăzi de a scula sate întregi şi a trimite la
rezidenţa cârmuirii şi de acolo la domnul Magheru, stricând şi toate podurile de pe Olt69
.
La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2
Infanterie cu reşedinţa în Bucureşti, venise la generalul Tell să-l întrebe ce să facă dacă vor
intra turcii şi-i vor cere cazarma, iar generalul a răspuns70
: Turcilor, ca nişte oaspeţi, să le
dăm cazarma; cea de călărime este deşartă pentru acest sfârşit. În cea de pedestrime să
stea soldaţi, până vor veni turcii, unde să vie şi compania de pompieri spre a da onorurile
ostăşeşti generalului turc şi oştirii şi apoi, după primire, să se tragă soldaţii noştri în
oraş. La întrebarea colonelului Golescu: Dar dacă ne vor cere şi armele? generalul Tell a
răspuns: Să nu le daţi. Prietenii nu cer armele.
Acestea erau ordinele pentru cei 400 soldaţi români şi 200 pompieri în ziua de 13
69Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară: Documente privind istoria militară a poporului român, Editura
militară, Bucureşti, 1986, Doc. nr 50, copie de pe raportul căpitanului Boboc, pag 55-56 70Idem. Doc. nr. 58, pag. 53-55
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 95
septembrie când, prin
bariera Mihai Vodă intrau
în Bucureşti cam 5.000 de
pedeştri, călăreţi şi
artilerişti turci.
La 13 septembrie,
membrii Locotenenţei
domneşti, Nicolae Golescu
şi Christian Tell, adresau
reprezentantului puterilor
girante o scrisoare în care
arătau că: Astăzi, la 13/25
septembrie, fără somaţie
prealabilă şi contrar
tuturor regulilor de drept al oamenilor, trupele Alteţei Sale sultanul au intrat în oraşul
Bucureşti, în pas forţat, cu baioneta la capătul puştii, cu meşa tunurilor aprinsă, după ce
au zdrobit sub copitele cailor lor grupuri de ţărani neînarmaţi; oraşul este sub ocupaţie
militară; activitatea guvernului este paralizată, toate puterile legale sânt întrerupte din
această cauză, fără ca să se fi luat măsuri pentru înlocuirea lor.
În consecinţă Locotenenţa domnească, aruncând orice vină asupra celor în drept,
protestează cu toată energia indignării71
sale împotriva unei astfel de curse şi ia întreaga
Europă drept judecător între ea şi Sublima Poartă.
Deci intenţia comandamentului trupelor române era de a primi cu onoruri trupele
otomane, considerate a fi trupe ale aliatului, dar acestea au avut alte ordine şi alt
comportament, diferite de cele la care se aştepta conducerea ţării.
Un martor ocular relata că ostaşii regimentului se aflau în front, în curtea cazărmii,
iar când turcii s-au apropiat, fanfara a început să cânte marşul de ceremonie şi soldaţii au
prezentat armele pentru onor,
însă turcii au avut o comportare
neprevăzută, trecând o mare
parte din soldaţi în partea opusă,
odată cu tunurile pe care le-au
pus în poziţie de tragere. Chiar
atunci se apropia compania de
pompieri, sub comanda
căpitanului Zăgănescu.
Din relatarea
căpitanului rezultă că văzând
orânduiala ostilă a armatei
turceşti, a avut un moment
intenţia să se întoarcă în oraş,
însă cunoscând ordinul, s-a
hotărît să meargă alături de
ostaşii din cazarmă şi a ordonat companiei să meargă în formaţie, cu armele pe umăr, prin
mulţimea turcilor.
Turcii aveau fitilele aprinse la tunuri şi infanteriştii turci au primit ordin să meargă
71
ibidem
Două litografii reprezentând lupta din 13 septembrie
1848 a pompierilor cu armata otomană
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 96
spre tunuri. În graba lor, un ostaş turc s-a împiedicat de un pompier72
şi a căzut, iar
ofiţerul turc a lovit cu latul sabiei pe pompier. Alt soldat turc, văzând exemplul ofiţerului
său, a descărcat puşca într-un pompier, ucigându-l. Cum pompierii erau chiar în faţa
tunurilor, căpitanul a ordonat să intre mai repede în cazarmă, căci aveau puştile
neîncărcate. Jumătatea formaţiei trecuse de tunuri când un tun a tras un foc, deschizând
drum larg în formaţia pompierilor. Au tras şi alte tunuri, omorânnd alţi câţiva pompieri,
apoi au început să tragă puştile şi carabinele turceşti. Lângă cazarmă, pompierii erau mai
la adăpost şi căpitanul a ordonat să încarce armele şi să tragă şi ei. Au reuşit să încarce şi
să tragă de două-trei ori, dar mitraliile trase de tunuri îi prăpădeau, deşi se culcaseră la
pămnt.
Disperaţi, au strigat cu toţii: Pe tunuri, copii, că ne prăpădesc! Au dat năvală la
tunurile care erau încărcate şi le-au întors cu ţeava spre turci. Loviturile au plecat şi au
ucis mulţime de turci; aceasta fu prada cea mai mare.
Un ofiţer superior – maior sau colonel turc – venea spre căpitanul Zăgănescu, iar
acesta a luat arma din mâna unui soldat şi l-a dat jos de pe cal.
Trăgeau şi ostaşii din cazarmă, dar distanţa era prea mare. Cum pompierii au
terminat cartuşele, s-au grăbit în cazarmă să ia altele. Un general turc cere să se oprească
focul şi să înceapă parlamentările.
Colonelul Radu Golescu a mers la turci să vorbească. Un locotenent de pompieri,
rănit, era cu capul pe o buturugă, iar un turc l-a înţepat cu baioneta şi văzând că este viu, a
descărcat puşca în capul lui, omorându-l. Atunci un cetăţean văzând această cruzime, a
smuls un par şi l-a pocnit pe turc în cap, apoi i-a luat arma şi a înfipt-o în alt turc ce se
apropia de el, îl ucide şi-i ia şi lui arma, apoi cu ambele arme fuge la vale, spre mahalaua
Izvor.
Ajunşi în cazarmă exasperaţi, pompierii strigă la căpitan:
– Ce-i asta, domnule căpitan? Ne aduseşi aici cu puştile goale, turcii ne ucid ca
pe vite. Sântem vânduţi. Vânduţi!
Atunci căpitanul strigă şi el:
- Vânduţi, fraţilor, însă de turci! Să murim cu toţii ca nişte bravi!73
- Să murim! Să murim! strigă pompierii cu toţii. Turcii strigă şi ei:
- Dur, dur, be cardeşi! (Fii calm, frate dragă).
Pitarul Grigore din Giurgiu, pe care căpitanul Zăgănescu îl caracterizează ca fiind,
bulgar grecit, reacţionar plătit, vânzător al creştinilor, zise soldaţilor noştri din partea
paşei că e pace, numai să lase armele şi să se ducă fiecare acasă.
La vorba pitarului că s-a făcut o greşală, soldaţii se sfătuiesc cu ofiţerii şi hotărăsc
să lase armele. Numai doi pompieri din fundul curţii nu au făcut acest lucru, deşi turcii
strigau la ei, dar nu pricepeau, iar turcii au tras asupra lor, ucigându-i. Când ostaşii au ieşit
din cazarmă, depărtându-se de arme, tunurile au tras cu mitralii asupra lor, secerându-i
grozav.
Oamenii fugeau care încotro putea. Chiar căpitanul Zăgănescu fugea cât mai
repede, a ajuns la un gard de uluci pe care l-a sărit şi a ajuns într-o grădină, fără să ştie
încotro se duce. A întâlnit un om care i-a spus că gulerul îi roşeşte (fiind rănit) şi i-a spus
încotro să se îndrepte. Ajuns în mahalaua Dudescului, la un azil de călugări catolici, a stat
ascuns până la 19 septembrie.
Căpitanul Deivos – care a îndoctrinat compania de pompieri pentru Constituţie şi a
fost trecut în oştirea permanentă pentru a lăsa locul de căpitan lui Zăgănescu – a făcut şi el
72Sublocotenentul caracalean Dincă Bălşan, cf. Istoria militară a poporului român, Ed. militară, Bucureşti, 1987, pag. 307 73Documente ... , pag. 54
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 97
mărturisiri despre acele evenimente: după ce s-au hotărât să predea armele, el s-a dus la
generalul turc să predea sabia, dar acesta a poruncit şă şi-o ţină şi l-a întrebat cine fu
începătorul?
Căpitanul a răspuns în turceşte: Voi! Turcul a replicat: Ba voi! Voi!
Văzând că turcii armează puştile, căpitanul Deivos a zis către soldaţii români:
Copii, risipiţi-vă cât puteţi şi la picior iute! Nici n-a terminat vorba, că puştile şi tunurile
turceşti au început să tragă asupra soldaţilor noştrii dezarmaţi. Căpitanul Deivos a fugit şi
el în mahala, către Izvor.
Turcii au zis că nu au tras asupra soldaţilor dezarmaţi, dar căruţaşii care au ridicat
trupurile celor morţi au mărturisit că cei mai mulţi morţi sunt fără patrontaşe.
Martorului Niculae Costinescu, la 19 septembrie 184874
, redă cuvintele căpitanilor
Zăgănescu şi Deivos după lupta cu turcii: turcii au tras în ostaşii noştri după ce aceştia au
predat armele.
În urma confruntării din dealul Spirii, pe câmpul de onoare şi-au pierdut viaţa 80
de militari, în majoritate pompieri din compania căpitanului Zăgănescu, iar pierderile
suferite de inamic s-au cifrat la aproape 200 de militari75
.
*
Pentru mai buna cunoaştere a modului în care s-au desfăşurat evenimentele în ziua
de 13 septembrie 1848 prezentăm, în rezumat, declaraţiile de martori luate de autorităţile
instalate după invazia trupelor otomane şi ţariste, cu precizarea că şi acestea pot avea un
anumit grad de subiectivitate, martorii încercând să evite represiunea ce ar putea să le fie
aplicată:
Declaraţie de martor privitoare la faptele petrecute în ziua de 13/25 septembrie
184876
.
Către orele 3 fără un sfert trupele turceşti au început să defileze în faţa cazărmii
de infanterie în ordinea următoare: un escadron de cavalerie, două companii de
infanterie, 6 piese de artilerie, restul urmând în dezordine. Escadronul de cavalerie s-a
oprit în curtea palatului ars, infanteria s-a postat în ambuscadă în spatele gardului
cazărmii, piesele de artilerie au fost aţintite asupra cazărmii.
Colonelul Rudolf [Radu] Golescu nu primise ordin de părăsire a cazărmii şi a
lăsat un pichet de 20 oameni cu baioneta la armă să păzească poarta. Un colonel turc
urmat de interpreţi a venit să vorbească cu colonelul român, apoi a plecat cu acesta şi cu
ofiţerii ce-l însoţeau, printre turci.
După puţin timp au venit pompierii cu arma în mână, trecând printre turci, fiincă
îi chemase mai înainte de defilare colonelul Golescu. Fără cea mai mică provocare din
partea trupelor române, turcii au deschis foc asupra flancului stâng al companiei de
pompieri şi un mare număr au murit pe loc, iar artileriştii au tras asupra cazărmii. S-au
tras şi focuri de linie, dar fără efect, căci la începutul atacului colonelul a ordonat
militarilor să se retragă în fundul curţii.
Pompierii au rezistat energic, dar având pierderi mari, comandantul lor cu vreo
30 de oameni au intrat în cazarmă şi s-au alăturat trupelor de linie. Dintre ei 6 au murit
în cazarmă datorită rănilor grave, iar alţi 10 erau răniţi mai puţin grav.
Greceanu a părăsit trupele şi a rămas la comandă căpitanul Deivos.
Un colonel turc a venit şi l-a somat să depună armele, asigurându-l că Paşa a
acordă ieşirea liberă din cazarmă, cu viaţa neatinsă.
74Idem, pag. 55 75Istoria militară ..., pag. 308. 76Documente ... , Doc. nr. 60, pag. 66-70
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 98
Căpitanul Deivos cu 200 de soldaţi au acceptat şi au lăsat armele şi muniţia, dar
căpitanul Zăgănescu a refuzat să se predea. Deivos şi ostaşii săi au fost duşi la generalul
turc, care le-a spus să meargă la casele lor şi să nu ridice arma contra suzeranului lor,
sultanul, dar când coborau pe drumul spre oraş turcii au tras asupra lor, omorându-i pe
mulţi. Alţii au fugit, ascunzându-se prin grădini. Martorul a fugit şi el, dar se ştie că turcii
au tras cu tunurile asupra suburbiei Izvor de la poalele dealului o jumătate de oră, iar
noaptea s-au răspândit prin această suburbie, au jefuit, au violat şi au ucis fiinţe
nevinovate.
Semnătura martorului.
Urmarea zilei de 13/25 septembrie77
În timp ce căpitanul Deivos se ducea cu oamenii săi la generalul turc, un ofiţer
turc a venit la cazarmă să-i someze pe cei ce au rămas să se predea, promiţând că vor
putea pleca la casele lor. Rezistenţa fiind imposibilă împotriva unei armate întregi,
căpitanul Zăgănescu s-a predat cu 40 de oameni, alţii au refuzat să predea armele şi s-au
împrăştiat în oraş conduşi de sublocotenentul Ion Pescaru.
Cînd căpitanul Zăgănescu şi cei 40 de militari au pornit la drum spre a merge la
general, încrezători în cuvântul dat, au fost mitraliaţi în mijlocul curţii.
Ion Pescaru locuia în cartierul Izvor şi când a ajuns acasă a găsit pe sora sa
ucisă cu un foc de armă, iar casa devastată.
Semnătura martorului.
Altă declaraţie78
:
Mergând din curiozitate în întâmpinarea trupelor turceşti, martorul a văzut un
pluton de lăncieri turci care se îndreptau spre vechea cazarmă pentru a intra în oraş.
Acolo au aşteptat restul armatei care venea din urmă. Trei tineri români fără arme voiau
să meargă pe drumul spre cazarma nouă, dar ofiţerul turc, după câteva somaţi, l-a lovit
pe un tânăr în cap cu latul sabiei, iar acesta a protestat cu cuvinte. Atunci ofiţerul s-a
năpustit asupra lui să-l taie cu sabia, dar în acel moment au sosit vreo 20 de tineri
înarmaţi cu puşti şi urmaţi de corpul de pompieri ce se ridica la 150 de oameni. Ei s-au
oprit la 40 de paşi de turci şi au strigat ura. Atunci plutonul de turci a făcut un ocol în
jurul lor, alt pluton i-a luat locul şi a tras primul asupra românilor, fără somaţie
prealabilă. Aceştia au ripostat şi un mare număr de victime a căzut de o parte şi de alta.
Au tras în lungul zidului exterior al cazărmii şi două tunuri turceşti, unul cu mitralii şi
altul cu ghiulele.
Alături de martor au căzut lovite mai multe persoane, astfel că pericolul l-a
determinat să se întoarcă la casa lui, care era aproape.
Semnătura martorului.
*
Luând cunoştinţă de intrarea trupelor ruseşti în ţară79
, la 14 septembrie 1848
Gheorghe Magheru se adresează tuturor celor care s-au înfrăţit cu constituţia printr-un
mesaj vibrant, chemându-i să lupte:
(...) dacă vrednicia de om se mai păstrează încă în român, atunci să ne grăbim,
căci patria plânge, căci libertatea suferă, căci naţionalitatea română geme şi ne cheamă a
77Idem, pag. 70. 78Idem, pag. nr. 70 79Colonel Drăgănescu: Campaniile din 1848 – 1849 şi 1918 – 1920 în Transilvania şi Ungaria, pag 48: La Ploieşti ajunsese
generalul rus Lüders având sub comanda sa 30-35.000 soldaţi
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 99
o mântui.
(...) Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea: securi, coase,
puşci care au fost armele vitejilor nostril străbuni; alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi
cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească! Eu,
fraţilor, sânt român şi ca român mă simt ferice de a muri pentru ţara mea! (...)
Veniţi fraţilor, veniţi de priviţi pe voinicii panduri, pe bravii dorobanţi ce cu
bucurie, ce cu entuziasm vor să scape ţara lor: (...) Grăbiţi-vă dar, o, fraţii mei români!
Vază lumea întreagă cine este popolul român şi cum ştie el să fie în veci liber, când odată
a spart lanţurile tiraniei şi ale robiei!80
Un apel la fel de vibrant adresează în aceeaşi zi capilor Guardiei naţionale, tiştilor
şi dorobanţilor:
Voi, fraţilor, voi, populul întreg român, cari aţi răbdat de 18 ani ticăloşia,
nedreptatea şi sărăcia, voi care aţi fost jertfă de 18 ani ai tiraniei, ai jafului şi biciului,
v-aţi sculat într-o glăsuire în numele Domnului din ceruri, aţi arătat suferinţele voastre şi
la glasul vostru (...) a pierit dintre voi şi întunericul nelegiuirii s-a şters împreună cu
legiuirile de robirea ce-i zicea Regulament (...).
Fraţi români, bărbaţi vrednici de libertate şi de dreptate (...); Gândiţi-vă că dacă
voi nu veţi fi tari, că dacă voi împreună cu toţii nu vă veţi lupta pentru sfânta noastră
Constituţie, nelegiuitul Regulament, întocmai ca un şarpe turbat, va veni, urmărit de clacă
de iobăgie, de bici şi de robie, să-şi verse mai amar veninul său asupra scumpei noastre
patrii şi să ne sugă mai cumplit.(...)81
La 18 septembrie Gheorghe Magheru scria consulului britanic la Bucureşti că are
la dispoziţia sa două regimente de trupe neregulate (panduri) bine organizate şi instruite,
un regiment de trupe de linie, o baterie de 6 tunuri cu artilerişti, un divizion de cavalerie,
1.500 de dorobanţi bine înarmaţi, 8.000 de voluntari care aşteaptă arme.
Ca forţe populare mai avea numai din cele 9 judeţe aflate sub autoritatea sa
135.000 oameni, câte 15.000 din fiecare judeţ, la care trebuie luate în calcul forţe ce nu se
află la dispoziţia sa imediată: două regimente trupe de linie, două divizioane de cavalerie,
4.500 dorobanţi bine înarmaţi, repartizaţi în celelalte judeţe, 2.000 plăieşi (grăniceri)
înarmaţi cu puşti. În sfârşit, forţele populare din celelalte 11 judeţe şi forţele destul de
importante de care ar putea dispune Moldova. Aceste forţe, reunite cu ale Imperiului, ar fi
de neînvins pe teritoriul naţional. Populaţiile nu aşteaptă decât un cuvânt […]
În ceea ce mă priveşte, răspund cu capul pentru fidelitatea lor şi pentru hotărârea
lor82
.
Alta era însă intenția Sublimei Porți, care nu avea planul de a se război cu
Imperiul țarist pentru a salva revoluţia din Principatele române.
La 16 septembrie căpitanul Niculescu, care se afla cu compania sa în Brăila pentru
serviciul de pază şi carantină, raporta printr-o scrisoare Cinstitului ştab al oştirii Ţării
Româneşti în ziua de 15 septembrie că paşa Rifaat a intrat de dimineaţă în cazarmă sub
cuvânt că are de citit o poruncă, a ordonat adunarea ostaşilor şi le-a spus că din poruncă se
slobod din slujbă şi să meargă pe la casele lor, apoi a luat armele şi magaziile cu toată
îmbrăcămintea şi armătura ce a fost într-însele, cum şi caii şi spitalul. Ofiţerilor le-a zis
că sunt desfiinţaţi din slujbă împreună cu soldaţii şi pot merge unde vor voi, iar căpitanul
să dea bilete de slobozenie din slujbă soldaţilor, rămânând numai puţini soldaţi la pichete
şi ofiţerii care îngrijesc de dânşii, cerând căpitanului să le facă bilete de slobozenie din
80Documente ... , Doc, nr. 53, pag. 48-49 81Idem, Doc. nr. 54, pag. 51-52 82Idem, Doc. nr. 57, pag. 52-53
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 100
slujbă soldaţilor83
.
La 24 sept/6 oct. 1848 consulul englez a trimis de la Bucureşti şefului său un
raport prin care îl informează că Magheru, susţinut de locuitorii celor 5 judeţe din Valahia
Mică este hotărât să reziste în poziţia sa întărită de la Râmnic, fiind bine aprovizionat cu
arme şi muniţii. El a refuzat somaţia de predare făcută de către Omer Paşa, răspunzându-i
că va rezista până la ultimul om împotriva unei puteri care sub pretextul prieteniei trimite
forţe în Valahia şi se comportă astfel ca să depărteze acţiunea românilor faţă de suzeranul
lor legitim.
Pentru a-l supune pe Magheru au fost trimişi 5.000 de oameni şi 6 piese de
artilerie din Bucureşti; alţi 5.000 de infanterişti şi o artilerie considerabilă de la Vidin vor
trece Dunărea pentru a ocupa judeţele din sudul Micii Valahii.
Consulul se temea că dacă aceste judeţe continua să reziste, acesta va fi un bun
pretext ca trupele ruseşti să înainteze şi Magheru nu va putea rezista în cele 5 luni de iarnă,
aşa că i-a scris lui Magheru să-şi demobilizeze cei 4.000 de oameni bine înarmaţi, iar el să
treacă graniţa în Austria, căci altfel ar putea aduce nenorociri şi mai mari asupra acestei
nefericite ţări84
.
La 26 septembrie/8 octombrie consulul englez îi scrie lui Magheru că abia ieri a
primit scrisoarea ce i-a fost adresată de acesta pe data de 16/28 şi constată cu regret că
poziţia adoptată faţă de forţele Porţii nu poate fi decât fatală atât pentru general, cât şi
pentru cei ce-l însoţesc, iar asupra ţării va atrage nenorociri care nu se pot prevedea.
Ca urmare îl sfătuieşte să trimită la vetrele lor toţi oamenii, fără a pierde nici o zi,
iar el să se retragă peste munţi. Sultanul are intenţii binevoitoare faţă de ţară, dar trimisul
său nu poate negocia cu oameni înarmaţi, aşa că orice rezistenţă armată contra trupelor
turceşti nu poate fi decât fatală întregii Valahii85
.
O importantă grupare otomană, cuprinzând o mare parte din cei 20.000 de ostaşi
ce constitiau trupa de intervenţie a sultanului, comandată de Ismail paşa, s-a pus în
mişcare din Bucurşeti spre Oltenia, urmând să coopereze cu o grupare de peste 10.000 de
oameni ce se pregătea să forţeze Dunărea pe la Calafat şi cu o altă grupare comandată de
Kerim paşa, având 3 batalioane de infanterie, 4 escadroane de cavalerie şi 4 tunuri.
Tot spre tabăra lui Magheru se îndrepta şi o grupare de 5.000 soldaţi din cadrul
forţelor intervenţioniste ţariste86
.
În această situaţie deosebit de grea, generalul Mgheru, contar voinţei sale, este
nevoit să ia altă hotărâre decât cea pentru care se angajase: el îi scrie consulului englez la
28 septembrie 1848 că după ocuparea Ţării Româneşti de trupele turceşti, generalul rus
Lüders i-a făcut cunoscut prin proclamaţia sa din 15 septembrie 1848 că şi trupele ruse au
trecut hotarul ţării române, astfel că el, Magheru, protestează contra acestei noi violări a
pământului român, violare care este o încălcare silnică a tuturor tratactelor care
guvernează suveranitatea naţiunii române.
Deşi naţiunea i-a încredinţat comanda trupelor regulate şi neregulate, fiindcă două
mari puteri au concentrat numeroase armii în ţara română, pentru a nu atrage asupra
naţiunii tristele urmări ale unui rezbel cu totul nepotrivit şi ca să nu dea cel mai mic
pretext ocupării ruse, (...) el, generalul Magheru se leapădă de puterea sa şi invită pe
bravii ostaşi români, care erau adunaţi spre înfrânarea turburărilor din întru să se tragă
la vetrele lor; de asemenea, arată că a cerut locuitorilor să se liniştească, nădăjduind că
83Idem, Doc. nr. 55, pag. 56 84Idem, Doc. nr. 61, pag. 57-58 85Idem, Doc. nr. 67, pag. 62-65 86Istoria militară ... , pag. 305
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 101
dreptatea n-o să le fie răpită, căci puterile străine nu vor îngădui o asemenea nedreptate87
.
Tot la 28 septembrie 1848, generalul Magheru se adresează şi soldaţilor săi cu o
Proclamaţie că au fost unii dintre cei dintâi care s-au ridicat la glasul patriei şi în unire cu
fraţii lor au proclamat constituţia şi au ridicat stindardul libertăţii; Europa a privit cu
plăcere devotamentul lor pentru cauza sfântă a regenerării ţării şi omenirea întreagă a
binecuvântat neînspăimântatul curagiu de a apăra cu sângele lor noile instituţii ce ţara
şi-a dat pentru mântuinţa şi fericirea sa.
Soldaţii erau gata de a aduce mari sacrificii pentru sprijinirea drepturilor
netăgăduite ale ţării, dar intrarea succesivă a armatelor turceşti şi ruseşti pe pământul
nostru a schimbat cu totul împrejurările de la care aşteptam realizarea frumoaselor
nădejdi ce ne hrăneau pentru binele patriei şi al naţiei.
Pentru a nu da loc unui război nepotrivit între noi şi două mari puteri şi a nu da
cel mai mic pretext ocpaţiei ruseşti, generalul se vede silit a slobozi din slujbă pe soldaţi şi
a se retrage din poziţia sa de comandant.
Îi îndeamnă pe soldaţi să se întoarcă la vetrele lor şi le mulţumeşte pentru
devotamentul şi straşnica disciplină ce au păzit sub comanda sa, apoi le cere să păstreze în
inimi sentimentele de patriotism şi naţionalitate de care sunt însufleţiţi şi să nu uite că la
orice chemare a glasului patriei sunt datori a alerga şi a muri pentru dobândirea sfintelor
noastre drepturi88
.
*
La Bucureşti se reinstaurase Căimăcămia şi, după consolidarea puterii, aceasta va
organiza represiunea contra revoluţionarilor.
Caimacamul Constantin Cantacuzino a numit la 17/25 septembrie pe colonelul
Garbaţki vremelniceşte cu comănduirea oştirii [89].
Vremelnicescul comanduitor al oştirii, polcovnicul Garbaţki, a poruncit la 27
septembrie că toţi militarii care între 11 iunie şi 14 septembrie au avut numiri
nepravilnice, urmându-şi cu activitate, credinţă şi osârdie slujba care au avut-o până la 11
iunie, pot să dobândească milostivirea stăpânirii şi vor câştiga cinstea stăpânirii, dacă
urmează condiţiile stabilite prin poruncă, dar pentru abaterea de la cele poruncite vor
atrage asupră-le îndoita răspundere şi pedeapsă [90]
Dorind să refacă în timp scurt puterea armată care să-l servească, la 5 octombrie
caimacamul a poruncit să fie primiţi oamenii şi caii ce se află răspândiţi cu toate obiectele
militare: cei din Polcul 1 la Craiova, cei din Polcul nr. 2 la Brăila şi cei din Polcul nr. 3 la
Olteniţa; Divizioanele 1, 3 şi bateria artileriei la Zimnicea, iar Divizionul nr. 2 la
Călăraşi91
.
La 8/20 octombrie Garbaţki este înştiinţat de la Iaşi despre forţele ruseşti care au
intrat în Moldova: 2 regimente de cazaci, 3 regimente de cavalerie, 6 regimente de
infanterie, 50 de piese de artilerie dintre care 30 de calibrul 12 şi 12 de calibrul 26 cu o
mare cantitate de muniţii, mari provizii de lemn şi peste 50 de căruţe purtând 1-2 echipaje
de pontonieri. Armata rusă a trecut frontiera Valahiei şi a lăsat garnizoane la Focşani şi
la Iaşi. Se preciza că sunt aşteptate în fiecare zi întăriri importante92
.
Garbaţki porunceşte la data de 22 octombrie 1848 cine să comande companiile
(roatele) din cele 3 regimente de infanterie:
87Documente ... , Doc. nr. 64, pag. 60 88Idem. Doc. nr. 65, pag. 60 89Idem. Doc. nr. 56, pag. 51-52 90Idem. Doc. nr. 63, pag. 59 91Idem. Doc. nr. 70, pag. 69 92Idem. Doc. nr. 72, pag. 70-71
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 102
La Polcul nr. 1: roata a 1-a: parucicul Macedonski; roata a 2-a: parucicul
Gărdescu al 2-lea; roata a 3-a: porucicul Munteanu 1; roata a 4-a: fostul comenduitor,
parucicul Cotopulea 1; roata a 5-a; parucicul Moscu 1; roata a 6-a: parucicul Cotopulea 2;
roata a 7-a: fostul comenduitor căpitan Lăzureanu; roata a 8-a: fostul comenduitor căpitan
Iconomu.
La Polcul nr. 2: roata a 1-a: parucicul Caragea; roata a 2-a: fostul comenduitor
căpitan Podeanu; roata a 3-a: parucicul Coc; roata a 4-a: parucicul Arion al 2-lea; roata a
5-a: fostul comenduitor căpitan Papazolu; roata a 6-a: parucicul Conţescu; roata a 7-a:
fostul comenduitor căpitan Nedeleanu; roata a 8-a: fostul comenduitor căpitan
Diamandescu.
La Polcul nr. 3: roata a 1-a: parucicul Drăgulănescu; roata a 2-a: fostul
comenduitor căpitan Bălănescu, roata a 3-a: fostul comenduitor căpitan Carp; roata a 4-a:
fostul comenduitor căpitan Musceleanu, roata a 5-a: fostul comenduitor căpitan Arion I-iu;
roata a 6-a: fostul comenduitor căpitan Puică, roata a 7-a: parucicul Coresi; roata a 8-a:
parucicul Bagdat.
În locul celor trimişi cu însărcinări deosebite (parucicii Caragea, Conţescu, Arion
al 2-lea şi căpitanul Papazolu) să fie numiţi ofiţerii care vor fi găsiţi de cuviinţă la
regimente93
.
La rândul său, adjutantul ştabului oştirii porunceşte ofiţerilor din capitalele de
judeţe să strângă în grabă toţi oamenii, muniţia de război, îmbrăcămintea, caii şi orice alte
obiecte răspândite prin judeţe, astfel:
Ştabul Polcului nr. 1 în Craiova, având:
Roata a 1-a la Ocnele Mari, a 2-a la Gruia, a 3-a la Severin, a 4-a la Craiova cu
ştabul polcului, a 5-a la Bechet, a 6-a la Islaz, a 7-a la Bucureşti şi a 8-a la Calafat.
Ştabul Polcului nr. 2 la Brăila, având: Roatele a 1-a, a 2-a, a 3-a şi a 4-a la Brăila, cu ştabul polcului; a 5-a la Gura
Ialomiţei; a 6-a la Cocargea; a 7-a şi a 8-a la Telega.
Ştabul Polcului 3 la Olteniţa, având: Roata a 1-a la Călăraşi; a 2-a, a 3-a şi a 4-a la Olteniţa, cu ştabul polcului; a 5-a la
Zimnicea, a 6-a la Giurgiu şi a 8-a la Turnu [Măgurele].
Cavaleria: Divizioanele 1 şi 3 la Zimnicea; Divizionul 2 la Călăraşi,
Artileria şi roata de pompieri: în Bucureşti.
Activitatea începe la 1 noiembrie. Se dau detalii privitoare la biletul de drum şi
modul de deplasare; termenele de raportare la dejurstvă: la fiecare 7 zile94
.
Caimacamul Cantacuzino a publicat în Buletinul Ofiţial al prinţipatului Ţării
Româneşti nr. 62 din 22 noiembrie 1848, p. 245-246 o Proclamaţie prin care caută să
atragă de partea sa oştirea, inclusiv pe cei care au participat la revoluţie.
În Proclamaţie arată că întâmplările petrecute de la 9 iunie dincolo de Olt şi de la
11 iunie chiar aici în capitală şi apoi lăţite în tot principatul, pe care l-a adus în cel mai
înalt grad de nenorociri (...) ar fi putut să nu se ivească, să fie înăbuşite dacă toţi ostaşii
s-ar fi pătruns de sfinţirea jurământului lor (...) însă fie uitat pentru totdeauna trecutul.
Mai arăta că nemărginita milostivire a prea înaltelor împărăteşti Curţi, pătrunse
de binele vostru, binevoiră a porunci reorganizarea oştirii româneşti.
Ca urmare jurămintele dictate de şefii răscoalei, fiind nepravilnice şi fără tărie se
vor socoti desfiinţate şi dezlegate. Se trimite dezlegarea prea sfinţii sale mitropolitul ţării,
93Idem. Doc. nr. 74, pag. 71-72 94Idem. Doc. nr. 75, pag. 73-74
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 103
iar ostaşii vor depune un nou jurământ95
.
În acelaşi mod procedează comandanţii de regimente, apoi informează pe ministru
care sunt ofiţerii loiali noii puteri şi care sunt cei ce au fost în tabăra comandată de
generalul Magheru.
Raportul comandantului Polcului nr. 1, semnat de maiorul Paznanski în
decembrie, 1848 arată că ofiţerii care au fost în tabără la Magheru nu au făcut-o din voia
lor, ci primind ordine contra cărora nu puteau protesta: (...) este cunoscut că ridicarea
roatelor atât din Craiova cât şi din Bucureşti nu s-au urmat în parte-le, ce după dispoziţia
şefilor de atunci celor de căpetenie, în contra căreia nu s-au putut declara vreun
subaltern, neavând nici-o putere şi mai vârtos neştiind de unde s-au izvodit acele
dispoziţii;
Arată apoi că nu poate considera în categoria celor plecaţi de bună voie pe ofiţerii
întorşi în tabără, care sânt astăzi în catastişe şi dă ca exemplu pe parucicul Caramzulea şi
parucicul casier Sămeşescu, întorşi în tabără cu toate documenturile polcului şi casa de
bani fără vreo sminteală, deşi puteau să treacă şi ei în Austria.
Pentru scularea roatelor de la Islaz şi Bechet au stăruit numai Pleşoianu şi Zadic,
iar după ce s-a statornicit administraţia nelegiuită, s-a[u] purtat în duhul acesta mai mulţi
ofiţeri şi mai cu seamă comandirii de roate (...). Din toţi însă s-a arătat mai rătăcit fostul
comandir roţii al 2-lea, Bonteş, care fiind scos din slujbă chiar de administraţia
revoluţionară, totuşi a mers după roată-i în tabără la Magheru, stăruind a fi socotit bun în
cercul lucrărilor de acolo.
În acelaşi raport dă şi numele ofiţerilor polcului care au fost în tabăra de la
Râmnicul Vâlcii: Căpitanii Nicolae Pleşoianu, slobozit din slujbă şi fugit peste graniţă;
Grigore Marghiloman, aseminea; Mihail Caracasidi, slobozit din slujbă şi acum se află
subt arest în Bucureşti; Ştefan Bonteş, slobozit din slujbă; parucicii Alexandru Cuţarida,
idem; Constantin Lahovari, slobozit din slujbă şi acum se află subt arest în Bucureşti;
Grigori Serghie, aseminea; Alexandru Hristofi, aseminea; Petre Caramzulea; Istrate
Caramzulea; Alexandru Gărdescu; Eliodor Munteanu; praporcic Gheorghe Zalic,
aseminea;96
.
O însemnare de la 30 decembrie 1848 arată ofiţerii şi iuncării scoşi din slujbă
pentru participare la revoluţie:
Maiorii Radu Golescu şi Hristian Tell din Polcul 2.
Căpitanii Nicolae Pleşoianu şi Grigorie Marghiloman, Ştefan Bonteş, Mihail
Caracasidis din Polcul 1; Emanoil Botescu, pompier, Nicolae Greceanu şi Mihail
Caracasidis din Polcul 2, Gheorghe Mavrocordat I-iu din Divizionul 1, Alexandru Racotă
I-iu din Divizionul 3 şi Scarlat Ciocârlan din Artilerie.
Porucicii din Polcul 1: Alexandru Cuţarida, Ioan Gărdescu, Constantin Lahovari
al 2-lea, Alexandru Hristofi, Mihail Pojoreanu, Petre Hagi Ioniţă; din Polcul 2: Apostol
Cuţarida şi Grigore Băjescu; din Polcul 3: Teodor Constandin, Enache Dimitriu, Teodor
Coadă, Hariton Racotă şi Grigore Lăzureanu; de la pompieri: Ioan Racoviceanu, Ioan
Deivos şi Pavel Zăgănescu; de la flotilă Grigorie Serghie.
Praporcicii din Polcul 1: Gheorghie Zalic,Constandin Mateescu şi Nicolae
Parascheva; din Polcul 2: Dimitrie Artemineanu şi Ahil Teohari; din Polcul 3: Gheorghe
Bucşenescu, Nicolae Savovici şi Ioan Burileanu; de la Divizionul 1: Nicolae Popovici al
2-lea.
Iuncării din Polcul 1: Ioan Gănescu, Nicolae Zătreanu şi Constantin Racoviţă;
95Idem. Doc. nr. 77, pag. 75-76 96Idem. Doc. nr. 79, pag. 76-77
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 104
din Polcul 3: Constandin Racotă, Ioan Baruţ şi Gheorghe Magheru; din artilerie: Ioan
Ioan Magheru şi Miltiad Costiescu; din Divizionul 1: Ioan Gănescu; din Divizionul 2:
Alexandru Borănescu.
Unterofiţeri nobili: din Polcul 1: Gheorghe Andreescu; din Polcul 3: Petre
Davidescu şi din Divizionul 1: Gheorghe Costiescu97
.
Aceştia vor fi judecaţi şi pedeapsa lor va fi hătărâtă de generalii ruşi Lüders şi
Duhamel, care comandau forţele de ocupaţie din Principat, după cum vom vedea în
continuare.
Caimacamul Cantacuzino s-a preocupat de reorganizarea armatei cu elemente noi,
în care să aibă încredere. La 19 ianuarie 1849 a dat o nouă poruncă, publicată de Buletinul
ofiţial al prinţipatului Ţării Româneşti nr. 14 din 7 februarie 1849, p. 53-54, încât acum
trebuinţa cere o ocupaţie serioasă întru aducerea oştirii româneşti în plăcuta stare în care
trebuie adusă o adevărată oştire; în acest scop este nevoie de ostaşii vechi, care trebuie să
mai rămână în slujbă, dar încă din acest an şi de o recrutaţie întemeiată pe bazurile
vremilor trecute (...) spre îndeplinirea numai a numărului celor ce lipsesc din complet. Cei
cu termenul (de 6 ani) îndeplinit vor rămâne pentru a îndeplini slujba numai în acest an.
Acest fapt îl consideră necesar deoarece cruntele evenimente care au bântuit ţara
în vremea trecută au adus vătămare şi în ramura ostăşească, moral prin dezorganizarea
totală a oştirii şi material prin pierderea unei mari părţi de tot felul de amoniţie [98].
La 9 februarie 1849 caimacamul Constantin Cantacuzino porunceşte ca în cadrul
reorganizării, divizioanele de cavalerie să revină în cadrul regimentelor de infanterie,
astfel: Divizionul 1 Cavalerie, va fi alcătuit din Escadroanele 1 şi 2, la Polcul 1 Infanterie;
Divizionul 2 Cavalerie, alcătuit din Escadroanele 3 şi 4, la Polcul 2 Infanterie, iar
Divizionul 3 Cavalerie se alcătuieşte din Escadroanele 5 şi 6, la Polcul 3 Infanterie.
Intrarea divizioanelor în compunerea polcurilor se va face îndată şi se va considera făcută
de la 1 ianuarie 184999
.
Detalii despre starea armatei române din Moldova şi Valahia aflăm din informarea
trimisă la 20 ianuarie/1 februarie 1849 de căpitanul de geniu A. Sabatier, membru al
Legaţiei franceze la Constantinopol, generalului de divizie Auprick, ministru
plenipotenţiar al Franţei la Constantinopol100
.
În capitolul intitulat Consideraţii militare, privitor la trupele regulate arată că
acestea sunt compuse din oameni frumoşi, bine întreţinuţi, formează în cele dauă provincii
8 batalioane, 8 escadroane şi o baterie. Însă aceste trupe, fără nici o pregătire militară,
repartizate în cea mai mare parte pe malurile Dunării în posturi mici, formate din 4-5
oameni, nu reprezintă nici un element serios de rezistenţă şi nu pot fi considerate decât ca
o gardă de onoare a domnitorilor şi un mijloc de poliţie pentru ţară.
In informarea sa căpitanul precizează că pentru menţinerea ordinei în judeţe există
trupe speciale – dorobanţi în Valahia şi slujitori în Moldova.
Un dorobanţ serveşte 10 zile pe lună, 20 de zile rămâne acasă şi primeşte o soldă
mică cu care trebuie să facă faţă tuturor nevoilor sale şi întreţinerii calului său.
Fiecare judeţ, în acelaşi timp, are circa 100 de oameni în serviciu, sub ordinele
unui căpitan la reşedinţa de judeţ şi a 10 caporali repartizaţi în plăşi; aceşti dorobanţi
formează în Valahia un efectiv de peste 5.000; ei sânt prost înarmaţi, însă ar face foarte
bine serviciul de cercetaşi, pe care îl fac cazacii în arma rusă. Întreţinerea lor este în
97Idem. Doc. nr. 80, pag. 77 98Idem. Doc. nr. 85, pag. 82 99Idem. Doc. nr. 88, pag. 87 100Idem. Doc. nr. 86, pag. 83-86
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 105
sarcina satelor, proporţional cu numărul de familii.
După ce arată că în Moldova sunt 1.200 de slujitori în serviciul permanent,
întreţinuţi de sate şi pe malurile Dunării 13.000 de ţărani, care asigură cu trupele regulate
posturi pentru paza frontierei cu Turcia şi pentru respectarea regulilor sanitare, căpitanul
Sabatier analizează evoluţia posibilă a invaziei [armatei ruse], care s-ar revărsa prin Reni,
ar pune stăpânire pe poziţia importantă de la Focşani şi cu o coloană ar stăpâni valea
Siretului pentru a-şi asigura legătura cu nordul Basarabiei, acesta fiind singurul drum bun
care există în ţară.
Analizează apoi Modalitatea de a părăsi linia de operaţii de către moldoveni,
care, dacă nu va primi sprijin de la fraţii lor din Transilvania, în trecătorile Carpaţilor
ar pieri în curând de foame şi de lipsuri.
După ocuparea Moldovei, urmează marşul spre Valahia, de-a lungul Carpaţilor, de
unde se vor îndrepta spre Bucureşti, evitând stepele marii câmpii, unde lipsa de lemn şi
proasta calitate a apei ar face marşul foarte dificil.
Regiunea până la Olt va fi ocupată fără mare greutate, iar pe malurile acestui râu
se poate începe o rezistenţă, însă slabă. Pentru a da oarecare consistenţă apărării Micii
Valahii, ar trebui ca oraşul Craiova să fie fortificat (...)
*
Cele două Mari puteri intervenţioniste, Imperiul Rus şi Înalta Poartă încheie la
Balta Liman, în ziua de 19 aprilie/1 mai 1849 o înţelegere privitoare la prelungirea stării
de ocupaţie a Principatelor Române101
, în termenii care arată grija acestora pentru
bunăstarea ţărilor ocupate, ascunzând adevăratele lor intenţii, motiv pentru care prezentăm
o parte din text, cu sublinierile noastre:
Maiestatea Sa imperială preaînaltul şi preaputernicul împărat şi monarh absolut
al întregii Rusii şi padişahul otomanilor, însufleţiţi de aceeaşi grijă pentru bunăstarea
principatelor Moldovei şi Valahiei şi fideli angajamentelor anterioare, care asigură
numitelor principate privilegiul unei administraţii distincte şi altor imunităţi locale, au
recunoscut că în urma tulburărilor care au avut loc în aceste provincii, cu deosebire în
Valahia, devine necesar să se ia, de comun acord, măsuri extraordinare şi eficace pentru
a apăra aceste imunităţi şi privilegii, fie împotriva unor tulburări revoluţionare şi
anarhice, fie împotriva unor abuzuri de putere care paralizau executarea legilor şi îi
lipseau pe locuitorii paşnici de binefacerile regimului, binefaceri de care cele două
principate trebuie să se bucure în virtutea tratatelor solemne încheiate între Rusia şi
Sublima Poartă. În acest scop, subsemnaţii din ordinul şi cu autorizaţia (...) am hotărât şi
încheiat următoarele articole: (...)
Art. IV. Întrucât frământările care au tulburat recent atât de profund principatele
au demonsatrat necesitatea de a li se da guvernelor lor sprijinul unor forţe militare în
stare să reprime cu promptitudine orice mişcare insurecţională şi să impună respectarea
autorităţilor existente, cele două curţi imperiale au convenit să prelungească prezenţa
unei anumite părţi a trupelor ruseşti şi otomane care ocupă azi ţara, în special pentru a
apăra frontiera Valahiei şi Moldovei de accidente din afară, s-a hotărât să fie lăsate
acolo, pentru moment, de la 25.000 la 30.000 oameni de fiecare dintre cele două părţi.
După restabilirea liniştii la frontierele menţionate, în cele două ţări vor rămâne
10.000 oameni de fiecare parte până la terminarea lucrărilor de ameliorare organică şi
consolidare a liniştii interne a celor două provincii, apoi trupele celor două puteri vor
evacua complet principatele, dar vor rămâne în apropiere pentru a reintra imediat în
101Idem, Doc. nr. 98, pag. 94-96, Convenţia de la Balta Liman
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 106
cazul în care situaţii grave, survenite în principate ar cere din nou adoptarea acestor
măsuri.
Independent de aceasta, se va avea grjă să se încheie fără întârziere
reorganizarea miliţiei indigene, astfel încât, prin disciplina şi efectivul ei, să prezinte
garanţie suficientă pentru menţinerea ordinii legale.(...)
Documentul este semnat de Reşid paşa, Ali paşa şi Vladimir Titov, trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Majestăţii sale împăratul Rusiei pe lângă Poarta
otomană.
Căimăcămia iniţiase deja acţiuni pentru reorganizarea armatei.
La 3 mai 1849, adică imediat după încheierea Convenţiei de la Balta Liman,
caimacamul Constantin Cantacuzino se adresează vremelnicului comenduitor al oştirii,
dumnealui colonel şi cavaler Garbaţki, arătându-i că bunătatea ce guvernul Maiestăţii
sale imperiale nu încetează a avea pentru acest principat şi statornica sa îngrijire pentru
binele locuitorilor, au făcut ca Excelenţa sa comisarul împărătesc Faud efendi să răspundă
favorabil la rugăciunea ce i-a făcut căimăcămia pentru întoarcerea a patru tunuri ale oştirii
şi slobozia de a se cumpăra trebuinciosul praf de puşcă din ţinuturile împărăteşti. În acest
scop veţi însărcina pe comandirul artileriei, domnul maior Lenţ, a se înfăţişa la Excelenţa
sa Omer paşa pentru primirea tunurilor102
.
La 17 august 1849, Barbu Dimitrie Ştirbei, cu mila lui Dumnezeu, domn
stăpânitor a toată Ţara Românească, a dat poruncă pentru a se reînfiinţa şcoala
ostăşească, aceasta fiind una din cele mai grabnice trebuinţe de a se pregăti oştirii noastre
ofiţerii carii să aibă ştiinţele cuviincioase103
; alte porunci s-au dat pentru numirea la
comanda Polcului 1 a maiorului Vlădoianu104
, a unor comandanţi devotaţi sau pentru
recompensarea personalului unor unităţi pe care le-a inspectat.
La 16/28 decembrie 1849, după ce a reflectat îndelung, Ştirbei Vodă adresează
marelui vizir Reşid paşa o scrisoare în care arată hotărârile adoptate în legătură cu
conducerea miliţiei: a numit la conducerea acesteia pe spătarul Constantin Ghica, acesta
având ca ajutor pe colonelul Paznanski; a numit un consiliu care va elabora măsurile cele
mai importante în ce priveşte miliţia; conducerea consiliului o are chiar domnul, iar dacă
ar fi împiedicat s-o facă, consiliul va fi condus de spătar. (...)
(Va urma)
Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR- August
-1 aug. 1496, prima atestare documentară a judeţului Romanaţi.
-7 august 1560, prima atestare documentară a satului Cepturoaia (azi Iancu Jianu).
-29 aug 1577, prima atestare documentară a localităţii Scorniceşti-Olt.
-4 aug. 1619, m. Badea postelnicul din Greci, ctitorul bisericii din Greci.
-23 august 1631, pribegii conduşi de Matei aga din Brâncoveni (viitorul domn Matei
Basarab) se bat cu Leon Vodă. Cade în luptă Preda Floricioiu din Greci, ginerele lui Mihai
Viteazul.
-4 aug. 1645, conform pisaniei M-rii Strehaia, Matei Basarab termină zidirea ei.
-aug. 1653, m. doamna Elina, soţia lui Matei Basarab, de 54 de ani. Înmormântată în
pronaosul Bisericii Domneşti din Târgovişte.
-4 aug. 1668, schitul Strehareţi şi biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” (ctitor Nicola
102Idem, Doc. nr. 103, pag. 100-101 103Idem, Doc. nr. 111, pag. 109 104Idem, Doc. nr. 115, pag. 111-112
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 107
Slătineanu) din Slatina sunt închinate Sfintei Mitropolii din Bucureşti.
-1 aug. 1699, Constantin Brâncoveanu termină zidirea M-rii Mamul-Vâlcea (M.O.
13/2013).
-15 aug. 1714, sunt executaţi la Stanbul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.
-17 aug. 1814, n. Alexe Marin, profesor la Slatina, primul profesor de chimie al Univ.
Bucureşti.
-30 aug. 1822, conform pisaniei, este terminată zidirea bisericii din Cârlogani.
-24 aug. 1828, n. la Oboga Gh. Chiţu, fost primar al Craiovei, ministru (m.28 oct. 1897 la
Mirila).
-1 aug. 1837, n. la Vălenii de Munte col. August Gorjan . Va comanda Regimentul 3 Olt
în Războiul din 1877.
-8 aug. 1854, n. la Slatina juristul C-tin Dissescu, ministru , directorul revistei ,,Dreptul”,
părintele constituţiei din 1923.
-22 aug 1857, Alexe Marin scoate revista ,,Muzeul Naţional” în Bucureşti.
-1 aug. 1871, n. Al. Alimăneşteanu, lider P.N.L.Olt, fost deputat şi senator (Memoria
Oltului 20/2013, 22/2013).
-21 aug. 1877, P.S. Aurelian (n. Slatina) devine ministru al agriculturii, comerţului şi
lucrărilor publice.
-31 aug. 1880, n. la Caracal Ştefan Braborescu, artist al poporului, poet.
-4 aug. 1881, n. pictorul Ion Popescu Negreni.
-14-15 aug. 1881, m. la Rusăneştii de Jos Alexandru G. Golescu, revoluţionar de la 1848
-8 aug. 1883, m. la Caracal Dincă Bălşan (Memoria Oltului nr.7/2012), eroul luptei din
Dealul Spirii (13 sept. 1848).
-aug. 1889, începe construirea localului Liceului ,,Radu Greceanu” de la Slatina. Cărămida
s-a făcut de către meşteri din Slătioara.
-7 august 1890, m. la Negreni-Chiţeasca gazetarul N.T. Orăşanu (Memoria Oltului 1/2012,
16,17/2013).
-aug. 1891, se formează Regimentul II Romanaţi nr. 19 la Caracal.
-13 aug. 1893, m. Dobre Cacaleţeanu, proprietar şi filantrop (n. în comuna Leu Romanaţi)
-29 aug. 1893, Carol I pune piatra de temelie la localul Şcolii de Agricultură de la
Strehareţi.
-30 aug. 1893, n. col. Al. Petrescu la Cireaşov. A fost comandantul Şcolii militare de la
Radna şi al Detaşamentului Păuliş .
-30 aug. 1893, ia fiinţă compania de jandarmi din Caracal.
-11 aug. 1894, s-a născut la Caracal Cristea Şt. Mateescu, academician, specialist în
domeniul construcţiilor hidrotehnice, proiectant al barajelor Bicaz, Vidraru, Brădet, ş.a.
(m.14 iunie 1979).
-ante aug. 1896, apare la Caracal ziarul ,,Vulturul” (până în 1889 apar 119 numere).
- 18 aug. 1896, n. poeta Doina Bucur, stabilită la Caracal.
-1 august 1900, m. N. B. Locusteanu (Memoria Oltului 1, 2, 3, 10/2012 ; 12,15, 16/2013),
în comuna Leu Romanaţi (n. 24 martie 1821).
-16 aug. 1903, n. poetul Pan M. Vizirescu la Braneţi-Romanaţi (M.O. 25, 26, 28/2014).
-10 aug. 1911, n. Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu.
-6 august 1912, n. la Spineni-Olt prozatorul Ion Marin Iovescu (m. 9 aug. 1977, Memoria
Oltului 6/2012).
-16 aug. 1913, n. la Caracal Remus Scarlat, avocat şi ziarist.
-1 aug. 1914, Gh. Cucu este transferat ca prof. de muzică la Slatina de la Tr. Severin în
locul lui V.I. Buică.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 108
-1 aug. 1915, apare la Balş revista ,,Licăriri” până în 1916 (M.O. 12/2013).
-15 aug. 1917, m.în refugiu în Moldova Al. Iliescu, lider P.N.L. Olt şi filantrop.
-21 aug. 1917, m. pe front cpt. Dumitru Morjan de la Slatina şi eroina Ecaterina Teodoroiu
pe Valea Zăbrăuţului-Putna.
-31 aug. 1917, n. la Caracal Lelia Elena Cristici, artist plastic.
-15 aug. 1919, apare ziarul ,,Cinstea” al lui Ştefan Vayas, organ al P. Poporului, la
Caracal (Memoria Oltului 4/2012).
-aug. 1921, Balşul este declarat oraş.
-15 august 1923, apare la Caracal ziarul ,,Acuz” sub conducerea lui T.T. Oroveanu, deputat
şi fost prefect.
-20 aug. 1924, n. la Vişina g-ralul Florian P. Vlad, fost director al Spitalului Militar din
Bucureşti.
-13 aug. 1925, n. scriitorul D. Nicolcioiu, stabilit la Caracal.
-1 aug. 1926, n. Topana istoricul Paul Dicu, autorul unei ,,Istorii a municipiului Piteşti”
(1988).
-6 aug. 1926, n. la Cruşov-Romanaţi epigramistul Naum Smarandache.
-23 aug. 1926, n. la Corabia actorul Teodor Danetti.
-11 aug. 1929, n. la Cernăuţi Modest Morariu, poet, prozator, traducător şi eseist. A trăit la
Slatina unde urmează liceul (m.15 apr. 1988).
-12 aug. 1929, n. la Movileni-Olt Cornelia Grumăzescu, geograf.
-24 aug.1930, dezvelirea monumentului eroilor de la Buiceşti-Olt.
-aug. 1932, m. C-tin Dissescu, jurist, fost ministru (n.la Slatina, M.O. 9/2012)
-15 aug. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Inelul” (două numere).
-26 aug. 1935, m. Sarmiza Bilcescu Alimăneşteanu, prima femeie dr. în drept din lume,
soţia lui C-tin Alimăneşteanu, (n.25 apr. 1867)
-29 aug. 1936, N. Titulescu, ministru de externe al României este scos din guvern de
Carol II.
-9 aug. 1937, n. la Slatina Florin Mihăilescu, scriitor şi istoric literar.
-29 aug. 1937, Mircea Damian începe în ,,Lumea Românească” o campanie împotriva lui
Stelian Popescu directorul ziarului ,,Universul”. I se alătură L. Kalustian şi Zaharia Stancu
(M.O. 14/2013).
-1 aug. 1941, mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu scoate volumul ,,Credinţa ta te-a
mântuit”.
- 31 aug. 1941, n. Gheorghe Stratan, dr. în fizică şi traducător
-31 aug. 1941, apare ziarul ,,Romanaţul şi Oltul” la Caracal.
-1 aug. 1943, apare ,,Plugarul”, revista sindicatului agricol-viticol din Romanaţi (până în
martie 1944).
-18 aug. 1944, m. căpitanul aviator Al. Şerbănescu, doborât de aviaţia americană (M.O. 3,
7/2012, 15/2013).
-26 aug. 1944, n. la Slatina prozatorul Marin Mincu (m. 4 dec. 2009).
-27 aug. 1944, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu pune piatra de temelie a Căminului
Cultural ,,Ilie Criveanu” de la Slătioara. -
9 aug. 1947, n. prozatorul Marcel Runcanu la Priseaca.
- 4 aug. 1961, m. muzicologul Gh. Breazu (n. 1887 la Amărăşti-Romanaţi).
- 22 aug. 1967, m. la spitalul de geriatrie ,,Ana Aslan” din Bucureşti principele C.
Basarab Brâncoveanu de 92 de ani (n.1 nov. 1875), fost deputat de Romanaţi. Înhumat în
cavoul familiei Bibescu-Basarab-Brâncoveanu din cimitirul Bellu.
-20-21 august 1968, U.R.S.S. invadează Cehoslovacia. Dumitru Tinu (n. Coteana) este
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 109
corespondent de presă al ziarului ,,Scânteia” (M.O.8/2012).
-9 aug. 1977, m. la Bughea de Jos (Argeş) scriitorul Ion Marin Iovescu (n. Spineni-Olt la
6 aug. 1912, M.O.6/2012).
- 14 aug. 1980, m. Traian Biju, fost director al Liceului Radu Greceanu din Slatina şi fost
primar al Slatinei.
-30 aug. 2009, m. dr. Şerban Milcoveanu.
-16 august 2010, m. pictorul Nicolae Truţă.
Monumentul eroilor de la Alunişu
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor este amplasat în curtea Şcolii Gimnaziale Alunişu, comuna
Spineni. Este un obelisc înalt de peste 4 m. Pe faţada orientată spre răsărit prezintă în relief
un soldat ţinând în mâna dreaptă tricolorul.
Deasupra soldatului este scris în piatră: Pe aici
nu se trece! Brâurile care separă segmentele
trunchiului de piramidă sunt bine evidenţiate şi
decorate cu ornamente vegetale. Monumentul în
trecut avea ca element terminal un vultur, astăzi
nu mai există. Numele şi prenumele eroilor sunt
scrise pe plăci de marmură încastrate pe corpul
monumentului. La bază au fost trecute mai târziu
numele eroilor din cel de-al doilea război
mondial. Edificiul de cult eroic a fost realizat la
Piteşti şi inaugurat în anul 1929.
Pe placa de marmură fixată pe faţada
obeliscului este scris: Eroilor din comuna Aluniş
morţi pentru ţară 1916-1918. Ridicarea
monumentului eroilor din fosta comună Alunişu
a durat aproape 6 ani.
Astfel, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale face cunoscut prefectului judeţului Olt că,
în conformitate cu art. 1 din noua lege pentru
reglementarea şi
controlul apelurilor la contribuţia benevolă a publicului
apărută în Monitorul Oficial nr. 51din 8 iunie 1923,
autorizează comitetul de iniţiativă din comuna Alunişu să
strângă sumele necesare în scopul ridicării unui monument
eroilor din această localitate pe liste de subscripţie al căror
număr va fi fixat de către prefectura judeţului Olt în
înţelegere cu preşedintele de comitet. Listele de subscripţie
urmau să circule în cuprinsul judeţului până la data de 1
septembrie 1924.105
Conform procesului verbal din data de 1 ianuarie 1924
în localul primăriei este ales un comitet în prezenţa
105
SJAN Olt, Fond Prefectura Olt, dosar 101/1924, f. 90.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 110
primarului de atunci, Avram Badea. Comitetul ales, alcătuit din Florian C. Andreescu-
preşedinte şi casier, Avram Badea şi Ştefan Dumitrescu, membrii comitetului, urma să
strângă de la săteni ofrande pentru ridicarea unui monument al eroilor din această comună
căzuţi pe câmpurile de luptă în campania 1916-1918.106
La data de 10 februarie 1925, preşedintele comitetului monumentului eroilor depune
suma de 10000 de lei, înregistrată de către casierul băncii, Şt. Dumitrescu. Strângerea de
ofrande pentru ridicarea monumentului eroilor din această localitate a fost un proces de
durată, ca de altfel la majoritatea localităţilor unde s-a dorit construirea unui asemenea
edificiu. La 12 august 1926, la cererea Comitetului central al Societăţii Mormintele
Eroilor, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale autoriza comitetul constituit în comuna
Alunişu să strângă sumele necesare în vederea construirii unui monument al eroilor prin 5
registre chitanţiere care vor circula în cuprinsul judeţului Olt timp de 6 luni, adică până la
15 februarie 1927. Registrele urmau să fie vizate de un delegat al prefecturii Olt.107
La
începutul anului 1928, pentru monumentul eroilor se strânsese suma de 40000 de lei care a
fost depusă la banca din localitate. Comitetul de iniţiativă al cărui casier era Ilie N.
Stoicescu , fiul primarului comunei Aluniş, Nae Stoicescu, depusese suma de 28400 de lei
la Banca Agrară Slatina, însă la insistenţele cetăţenilor au virat aceşti bani la Banca
Populară Alunişu. Vechiul comitet nu mai funcţiona, iar noul comitet care urma a se
constitui nu a primit de la primarul Nae Stoicescu chitanţierele şi tabelele cu care au
încasat sumele de bani. Era urgentă continuarea strângerii de ofrande deoarece la data de
23 ianuarie 1928 monumentul fusese deja comandat la Piteşti.
La data de 19 februarie 1928 este ales un nou comitet în locul celui vechi, pentru
strângerea ofrandelor ca ajutor pentru ridicarea monumentului eroilor. Comitetul vechi nu
mai putea funcţiona pentru că fostul primar împreună cu fiul său casier al vechiului
comitet erau cercetaţi de justiţie. Noul primar, C. Andreescu a convocat în localul
primăriei locuitori ai comunei Alunişu pentru alegerea noului comitet. În urma votului au
fost aleşi următorii membri ai comitetului:
- Florian C. Andreescu (perceptor) - preşedinte
- C-tin Stancu Dumitru-membru
- Gheorghe M. Picu-membru
- Avram Badea-membru
- Iancu Drăguşin-membru
- Ion Dumitrescu (secretar)-casier al acestui comitet.108
În anul 1929, Administraţia plăşii Spineni trimite o adresă prefectului de Olt , prin
care anunţă că Florian C. Andreescu preşedintele comitetului din Alunişu întârzie voit
înălţarea monumentului din motive politice, pretorul plăşii Spineni dând ordin ca membrii
comitetului să strângă suma de 8000 de lei pentru fundaţia de beton, iar monumentul nu a
putut fi astfel adus de la atelierul lui Iani Caragheorghe din Piteşti. Din cauza faptului că
ordinul pretorului nu a fost dus la împlinire, acesta propune prefectului judeţului Olt
dizolvarea comitetului şi instalarea vechiului comitet în fruntea căruia să fie numit preotul
paroh V. Rădulescu, care să ia măsuri imediat pentru strângerea fondurilor ce mai sunt
necesare pentru aducerea şi instalarea monumentului în comuna Alunişu.109
Preşedintele
comitetului va fi înlocuit aşa cum solicitase pretorul.
106
Ibidem, dosar 78/1925, f. 93. 107 Ibidem, dosar 247/1926, f. 224. 108 Ibidem, dosar 127/1927, f.18. 109 Ibidem, dosar 156/1929, f. 94.
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 111
Preşedintele Comitetul pentru ridicarea monumentului din comuna Alunişu, preot V.
Rădulescu anunţă prefectul judeţului Olt că de comun acord s-a hotărât ca la 1 septembrie
1929 să se desfăşoare ceremonia dezvelirii monumentului eroilor, solicitând aprobarea
pentru desfăşurarea sărbătorii şi participarea prefectului la acest eveniment.110
Prefectura
autorizează la data de 23 august 1929 inaugurarea prin darea unei serbări culturale şi urma
să intervină la Garnizoana Slatina în vederea trimiterii unui pluton de soldaţi pentru darea
onorurilor cuvenite eroilor.111
Cu ocazia inaugurării, primăria comunei Alunişu a tipărit şi
o serie de invitaţii.112
Eroii din Primul Război Mondial:
Ion Pr. Gheorghe sergent, Ştefan C. Prioteasa sergent, Ion L. Stănescu sergent, Marin M.
Marinescu caporal, Avram D. Marin caporal, Alex. D. Drăguşin sold., Apostol D. Boştină,
Alex St. Ion, Radu Grigore, C-tin I. Şt. Mihai, C-tin N. Stoicescu, C-tin C. Drăguşin, C-tin
I. Drăguşin, C-tin M. Văduva, Gh. Tomescu, Gh. I. Drăguşin, Ilie Şerpău, Ilie Picu, Ilie
Băjan, Ilie I. Duca, Ilie Stoicescu, Ilie Ştefan, C-tin Ştefănescu, C-tin I. Neagu, Florea S.
Mircea, Florea Pr. Mircea, Gh. Bădica, Gheorghe I. Vladu, Gheorghe M. Niţu, Gheorghe
P. Gheorghe, Gh. I. Mincă, Gh. Dumitrescu, Gh. S. Beca, Gh. Pârvu, Gh. Ionescu, Gh. D.
Jianu, Gh. Bejliu, Gh. M. Preda, Gh. G. Uţică, Gh. Rotaru, Gh. Ţuculescu, Gh. Otorâc,
Gh. Matei, Gh. Ştefana, Ilie G. Ştefana, Ilie St. Văduva, Ion O. Miu, Ion I. Maria, Ion T.
Călin, Ion I. Pătru, Ion C. Băjan, Ion P. Marinescu, Ion D. Miu, Ion I. Costache, Ion I.
Toma, Ion I. Iordache, Ion Coman, Ion Cârstescu, Ion C. Stănculescu, Ion Vişan, Ivan
Marinescu, Ion Zamfir, Marin D. Miu, Marin T. Muşat, Marin Niţă, Marin M. Niţă, Marin
Tiţa, Nicolae Pârvu, Petre S. Dobrin, Radu Bolomei, Radu G. Rusu, Radu M. Olaru, C-tin
I.F. Sârbu, Sandu S. Drăguşin, Stan N. Ionescu, Stoica I. Drăguşin, Stoica M.I. Filip,
Stancu Lascu, Tudor I.P. Necu, Vasile Ianoş, Voicu M. Niţă, Zamfir I. Beca, Marin
Topologeanu, Marin Mihai, Marin V. Pătru, Marin Sterie Marin I. Văduva, Marin I.
Brebenel, Marin I. Bălan, Marin N. Gh., Marin I. Sârbu, Marin M. Dicu, Marin G. Toader,
Marin I. Bădescu, Marin C. Gh., Năstase Al. Otobâc, Năstase N. Gh., Nae I. Pătru, N.I.
Niculăescu.
Eroi din cel de-al doilea război mondial: Mateescu Constantin-căpitan, Miu A. Florian-
sergent, Stanciu C-tin-soldat, Stăncioiu C-tin, Dinu C. Florea, Bălan Marin, Dincă D.
Radu, Cristescu Ion, Muşat Gh., Marinescu Gh., Beca Nicolae, Otobâcu C. Ion, Chira C.
Ion, Otobâcu C. Ion, Chira C. Ion, Muşat I. C-tin, Mihai C-tin, Şugubete C-tin, Lică I.
Florea, Ieremia I. Florea, Begliu I. Petre, Drăguşin Marin, Drăguşin D-tru, Drăguşin
Marin, Negrilă C-tin, Bejliu Petre, Florea Filip.
110 Ibidem, f. 94. 110 Ibidem, f. 119. 112 Comuna Alunişu, jud. Olt, Domnului…
În ziua de 1 septembrie a.c. se va inaugura monumentul ridicat în amintirea eroilor din Aluniş, cari cu vieţile lor au contribuit la siguranţa, mărirea şi trăinicia patriei. La solemnitate vor participa autorităţile judeţului, reprezentanţii
oficiali ai armatei, şcolii şi bisericii, etc. Sacrificiile celor mai buni ai neamului ne impun datoria de a-i cinsti cum se
cuvine, iar pentru a garanta reuşita acestei manifestaţii naţionale, ne îngăduim a vă ruga să binevoiţi a participa la această sărbătoare. Programul sărbătorii începe la ora 11 a.m. prin sfinţirea monumentului. După amiază la ora 6 va începe
serbarea şcolară, iar seara participanţii vor putea petrece cu jocuri naţionale. Preşedinte, e/n BalcaniPreot V. Rădulescu
(SJAN Olt, Fond Prefectura Olt, dosar 156/1929, f. 105).
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 112
Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (VI)
H. G. Lecca
Domnului T. Dragodan, Moşia Dâmbeni.
M-apropii, Titule. Ca mâine-o să ne vedem; dar, fiindcă ţi-am promis, tot îţi scriu.
Rândul trecut am început cu oamenii şi am sfârşit cu natura. Acum, de-a-ndoaselea: încep
cu Lowce. E un târg. Bulgarii îl văd oraş. Ar avea miliarde de locuitori dacă s-ar număra şi
legiunile de păduchi de lemn. Propriu-zişi însă, n-are decât 7000. Nemăturat, ne-ngrijit, cu
puţine trotuare dar cu foarte mulţi cafegii şi cu două birturi intermitente, adică în care nu
se poate mânca în timp de pace decât uneori şi numai un anumit număr de oameni, iar în
timp de război trebuie să comanzi cu o zi înainte şi să pui santinelă să păzească comanda.
Uliţele laterale, şoseluite, au vile. Am fost cartierat într-una, pe care, după fudulia intrării
şi-a grădiniţii, am socotit-o curate- mai cu seamă că stăpâna avea vreo trei ,,demoazele”
care păreau harnice, cântărindu-le după bibilurile la care lucrau, sub o boltă înstrugurată.
Regretam, chiar- când m-am văzut în odăiţa destinată odihnii mele- că nu voi sta mult, şi
plănuiam ca, după un scurt somnişor, reclamat de şapte ceasuri călare, să mă spăl ,,în
detaliu”. Aşi! Grozăvie! Cum am pus capul jos, ca un stol de muşte au tăbărât stelniţele pe
mine, nişte bestii mari şi negricioase, cât gângăniile. Ziua-n amiaza mare! Cu ferestrele
deschise! Şi fără să fi răscolit patul! Ţâşti jos! Mi-am inspectat hainele, am strivit vreo
duzină şi m-am îmbrăcat repede, deşi mă buimăcise vizita disgraţioaselor parasite. Şi
unde? Într-o vilă cu ,,demoazele”.
După multe alte cercetări, mi-a fost lăudată casa unui preot. Erea seară; nu
mâncasem toată ziua decât nişte jumări reci…Am primit deci găzduirea popii; dar m-am
culcat tot cu frică, deşi văruitul de curând al odăii şi smerenia mobilelor îmi promiteau
repaos. Şi n-au fost ploşniţe. Am dormit, hee! până-n ziuă, zece ceasuri pline. D-abia m-au
trezit tromboanele şi toba nu ştiu cărui regiment, pornit spre Şiştov. Pe când mă
ferchezuiam,- în lumina cam anemică a odăii, îmbătrâneau pe ziduri nişte stampe din
Ilustration. Un buffet cu geam se căznea să devie bibliotecă, încurajând lenea câtorva
volume bulgăreşti, printer care ereau şi trei prizonieri francezi, sub comanda lui Numa
Roumestan. Şi-atât cu popa.
Pe trotuare, când am ieşit, Lowcenii jucau, ca la Caracal, table- cu rotogoalele aşa
de soioase, c-ar fi putut face borş. Un ,,intelectual” român, în opinci şi ,,straie” rezerviste,
a descins de pe un măgar, care-l adusese din tabără,- căci sunt foarte mulţi măgari în
Bulgaria- şi m-a poftit întâi la o bere, pe care am refuzat-o din cauza clăbucului cam
echivoc, şi apoi la o cafea, într-un gogogeamite bol, mai mare ca o filigeană, contra 20 de
bani, cpărinzând în ei şi bacşişul băiatului, care, la vederea lui, a căscat ochii, parcă i-am fi
dat o moşie.
Am pornit apoi la deal, numai cu un măgar- cel intelectual- spre bariera de sud a
târgului, unde dealurile, între care e clădit oraşul, se împietresc şi se strâng aşa de mult,
încât silesc şoseaua să urce un parapet uriaş, iar la capătul lui să străpungă muntele,
deschizând astfel o vedere tiroliană. Înapoi: spre stânga, zid de piatră; spre dreapta,
parapetul izbit de apele Osmii,- iar dincolo, peste apă, oraşul-târg, pe rafturi de stâncă,
reamintind Ancona Italiei.
Dar n-am putut gusta destul poezia şi răcoarea, fiindcă m-a plictisit foc tovarăşul,
trăsnind contra bătăii,- cu dosare de citaţii, la urma cărăra ameninţa sententios că ,,are să-I
înveţe el, când l-or demobiliza”. Geaba i-am explicat cî oricâţi bătăuşi ar fi fost, e un
dezastru pentru noi înşine să ne afişăm năravurile, mărturisind străinilor că ,,suntem nişte
barbari, c-o armată putredă”. Geaba i-am demonstrat că relele, probate nu cu anonime, se
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 113
doftoricesc acasă, încet, pe şoptite,- conform înţeleptei zicători ,,spală-ţi rufele în familie”.
Doamne fereşte! De ce-l luam mai domol, d-aia striga mai tare, până ce, dac-am văzut,
l-am condus la măgar şi adio!...
Seara, glonţ la Panega, trei poşte de-aici. Cartierul corpului. Ordine pentru
Divizie. Pe deal, dup-un suiş lung, în care gâfâia rău maşina, m-am întâlnit într-un sat cu
impunătorul convoi al înmormântării unui plutonier, pe un car cu frunze, cu mare alai,
urmat de toţi ofiţerii regimentului şi, scenă patetică, bocit de toate mumele din sat care-şi
aveau băieţii în război. Numai mama-sa nu era! Ce soartă…
Mai încolo, am dat de vreo câţiva căzuţi, strânşi grămadă într-un car şi făcând
neputincioase semne, ca un ultim ajutor cerut contra morţii. Şi mai departe, pela Mikre,
venea un regiment, iar de infanterie, cu o coadă de nenumărate căruţe, pline cu ce prin
gând nu-ţi trece şi târând după ele, legaţi cu ştreanguri, zeci de cai slăbănogi, sângeraţi sau
şchiopi, porecliţi ,,de rezervă”.
Istoria Slatinei în date şi documente (I)
Ioan Smedescu
În Dicționarul Geografic al județului Olt din 1895, avându-i ca autori pe C. Alessandrescu
și I. C. Sfințescu, în comentariul privind orașul Slatina, apare o consemnare deosebit de interesantă,
și anume, că ,,SLATINA este un oraș vechi. Date certe despre înființarea lui, n-avem, dar se susține
că ar fi întemeiat de pe vremea Imperiului Româno-Bulgar sub Craiul Ion sau Ioanițiu, zis
Caloianul sau Ioan cel Bun, de unde se pretinde că și-ar trage numele mahalaua Caloianca.”
Ioniță ASAN sau IOAN ASAN al II-lea 1218-1241
Statul Româno-Bulgar a cunoscut întinderea cea mai mare trecând și la Nordul Dunării, cuprinzând
și ținutul Vlașca. După moartea lui încep certurile/luptele pentru domnie, iar la 1257, neamul
Asăneștilor dispare complet din istorie.
În memoria poporului, Ioniță, pe care grecii l-au numit KALOIANES, adică CEL
FRUMOS, a intrat ca și Caloianu, devenind termen de legendă, în multe obiceiuri populare (vezi
Paparudele), care i-au împrumutat numele.
Referitor la acest lucru, Iorga era contrariat de asocierea celor două nume, Ioniță și Asan,
întrucât cei doi erau frați purtând aceste nume, și, nicidecum, numele de Asan nu era un nume de
familie! Indignarea lui s-a născut în vremea vizitei de la începutul anilor 1900, pe care a făcut-o
prin Muntenia, vizită în care a ajuns atât la Slatina cât și la Caracăl- cum scrie el și susține că așa ar
fi corecte scrierea și citirea acestui nume, unde a găsit liceul din localitate, cu numele de Ioniță
Asan!
*
Marele istoric Nicolae Iorga susține în Istoria Românilor în chipuri și icoane, că Slatina este
menționată în anul 1360 ca aparținând voievozilor din Argeș. Nu există documente.
*
1368, 20 ianuarie.
Vladislav (Vlaicu) I, Domnul Țării Românești, acordă privilegiul comercial negustorilor
brașoveni care-și vindeau mărfurile în Țara Românească, scutindu-i de plata taxelor la unele vămi
între care și cea nouă de la Slatina.
,,Ladislau din mila lui Dumnezeu și a Maiestății regești Voievod al Țării Românești și ban de
Severin…”
,,… În afară de acestea , scutim pe toți negustorii din Brașov și din acel district de toată vama
de la Slatina. Poruncim chiar, ca nici un locuitor de al nostru să nu cuteze sau să îndrăznească a
pune la popreală sau a împiedica în vreun fel oarecare la întoarcere pe vreun brașovean sau pe
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 114
vreun locuitor din acel district pentru datoriile pe care le-ar avea în orașul Brașov sau în acel
district.”
(Hurmuzachi Eudoxiu, Documente privind Istoria Românilor, Vol. IV, p. 1-2, București, 1911.)
În acest act se vorbește despre ,,vama cea nouă de la Slatina”, înființată deci de curând.
(Hurmuzachi, I, 2, p. 144-145)
*
Un privilegiu comercial acordat Brașovenilor la 28 Ianuarie 1368, este întâiul act
cunoscut nouă azi în care VLADISLAV se intitulează ”LADISLAUS, Dei et regie maiestatis
grația Vaivoda transalpinus et banus de Zeurinio”, iar pe pecete se adaugă ”dux des Fugrus”(ban
de Severin, duce de Făgăraș).
(Filitti, Ioan- Banatul Olteniei și Craioveștii, p.12).
*
1392, 8 ianuarie,
Mircea cel Bătrân Voevod dăruiește și întărește mănăstirii Cozia satele Cereașov, mai sus de
Slatina, Poroinița, pe Dunăre, București, pe Luncavăț, Bogdăneștii și Lucianii pe Olt, Bujorenii, la
Cătălui, bălțile Mamino și Săpatul, două mori, un obroc anual de grâu,brânză, cașcaval, vin, postav,
apoi albinăritul din județul Vâlcea precum și trei sute sălașe de țigani. (D.R.H.,B, Țara Rom.I,
doc. 17, p. 42-45)
*
1413.
Jupân Aldea, logofătul, dăruiește satul să u Cireașov de lângă Slatina Sfintei mănăstiri Cutlumus,
de la muntele Athos, ctitorită și dăruită/înzestrată de domnul român Nicolae Alexandru. Mai târziu,
și Vladislav Vlaicu va face danii acestei mănăstiri.
(D.H.R.,B, vol. I)
*
1421,19 iunie, Creața.
Radu Prasnaglava Voevod, întărește mănăstirilor Cozia și Cotmeana, toate daniile făcute de
tatăl său Mircea, acelor mănăstiri; sate, bălți, mori, vămi, țigani, și metohurile cu vii de la Slatina.
(D.R.H.,B, Țara Rom.I, p. 98-100)
*
1437-1438, august 8.Târgoviște.
Vlad Dracul voevod întărește lui Taeâncoș, lui Stan și lui Colțea, o ocină în Coteana, peste care s-
au înfrățit.”..și până în drumul Slatinii…”
(D.R.H.,B, Țara Rom.I, p.148)
*
1446, august 8.
,,…drumul Slatinii…”
*
1478, aprilie 3. București.
Basarab cel Tânăr întărește lui Crăciun de la Slatina și altora ocină la Străhareț.
,,Din mila lui Dumnezeu, IO Basarab cel Tânăr voevod și domn a toată țara Ungrovlahiei. Dă
domnia mea această poruncă a domniei mele slugilor domniei mele Crăciun de la Slatina și cu fiii
săi și Manea și cu frații săi și fiii lor, și Petru și cu fiii săi, ca să le fie din Străhareț partea lui
Bașait și a lui Neagomir și partea lui Oncea, pentru că le-au cumpărat de la Bașait și de la
Neagomir și de la Oncea, pentru 460 aspri. Și domniei mele i-au dat un cal bun. De aceea le-am
dat domnia mea, ca să le fie de ocină și de ohabă, și de nimeni neatins, după zisa domniei mele.
Iată și martorii: Jupan Dragomir al lui Manea, jupan Neag, jupan Neagoe al lui Borcea, jupan
Gherghina, jupan Dan mare vornic, jupan Vintilă mare logofăt, Cazan vistier, Radu paharnic,
Petru stolnic, Staico comis, Pârlitu și Petru statornici.
Și eu, Alb, am scris în cetatea de scaun București, aprilie 3, anul 6986/1478.
IO Basarab cel Tânăr voevod, prin mila lui Dumnezeu, domn.” (D.R.H.,B, Țara Rom. I, p.
261)
*
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 115
1493, octombrie, 16, Brașov.
Scrisoare a brașovenilor către sibieni despre năvălirea unor cete turcești în Țara Bârsei și
despre pregătirea altor cete la Slatina...
(Hurmuzachi Eudoxiu- Doc. privitoare la Istoria Românilor,Vol. XV, p. 1, București,1914).
*
1495, septembrie 4. Mănăstirea Glavacioc.
Vlad Călugărul Voevod aflat în vizită la această mănăstire zidită de el, hotărăște ,,ca să le fie
braniștea domniei mele de la Slatina, oricât este hotărnicită cu semne, pentru că am dat-o domnia
mea sfintei mănăstiri de la Glavacioc”. Este împuternicit Tatul din Hințești ca vătaf pentru a păzi
braniștea și stupii.
(D.R.H.,B, Țara Rom. I, p. 415-416)
,,Din mila lui Dumnezeu, IO Vlad voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad
voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri de la Glăvăciov și prea
cinstitului părinte egumen, chir Visarion și tuturor celor în Hristos frați care trăesc în acel sfânt
loc, ca să le fie braniștea domniei mele de la Slatina, oricât este hotărnicită cu semne, pentru că
am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri de la Glăvăciov. De aceea, cine va intra din țara domniei
mele sau din orașele domniei mele sau din altă parte, iar ei să întrebe pe egumenul de la
Glăvăciov; până ce el nu-i va lăsa să intre în acea braniște, ei să nu fie volnici să intre, fără știrea
lui și fără a-l întreba. Iar cine va intra, el să plătească sfintei mănăstiri ce va fi legea. Iar cine va fi
găsit că a intrat în braniște fără știrea lor, iar călugării să fie volnici să-i facă rău.
Și tu, Tatule de la Hințești, iată te-am pus domnia mea vătaf, ca să-mi păzești acea braniște și
să-mi păzești acei stupi, să te silești cum știi mai bine. Și cu această carte a domniei mele să strigi
în târg, să audă orice om, că am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri, căci am lăsat acea branișter
și acei stupi, pe capul tău, să-i păzești. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele. Scris septemvrie 4
zile, în Glăvăciov, în anul 7004/1495.
IO Vlad voievod, prin mila lui Dumnezeu, domn.
*
1497,martie 23,
în Postul Mare, în Miercurea Mare, în cetatea de scaun Târgoviște.
Radu cel Mare voievod dăruiește mănăstirii Govora un obroc anual de 3000 aspri, satul Stoiciani,
jumătate din Stolniciani și o parte din Curtișoru, mai sus de Slatina.
,,..și din Curtișoru pe Olt, mai sus de Slatina, partea lui Stanislav toată, pentru că eu am cumpărat-
o de la Corlat grămătic, pentru 5000 aspri.” (D.R.H., B, Țara Rom. I, p. 443-446)
*
1498, aprilie 15.
Radu cel Mare voievod întărește mănăstirii Govora livezi și păduri.
,,...și iarăși să le fie din vadul Slatinei, de la Trestioară și din jos și din sus, cu livezile și
cu pădurea și cât este curățat în pădure...” (D.R.H., B, Țara Rom. I, p. 460-461)
*
Târgul Slatina, centru comercial și loc de popas al carelor cu mărfuri sau //vadul
Slatinei//, amintit printr-o hotărnicire prin împrejurările orașului Govora//
(D.R.H., B, I, p.461; Dinu C. Giurăscu- Țara Rom. în sec.XIV-XV).
* 1500, 26 Aprilie.
SLATINA devine capitală a județului Olt în urma împărțirii administrativ-teritoriale a Țării
Românești.
*
1503.
Participanții la negoț din Țara Românească, au efectuat în anul 1503, 452 de transporturi
spre și de la Brașov, vehiculând, la export, import și tranzit, mărfuri în valoare de 4272547 de
aspri. Registrele orașului transilvan au însemnat și locul de proveniență al participanților; 30, din
care 13 târguri și 17 sate.Din cele 13 centre/ târguri; Brăila, Bucureși, Buzău, Câmpulung, Curtea
de Argeș, Floci, Gherghița, Pitești, Râmnicu-Vâlcea, Rușii de Vede, Slatina, Târgoviște,Târgșor, s-
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 116
au efectuat în direcția amintită, 388 de transprturi, 85,8%, pe când din 17 sate, au primit numai
40, restul de 24 neavând indicată localitatea. Numărul transporturilor din principalele târguri:
Târgșor,83 transporturi; Câmpulung, 73; Târgoviște, 67; Buzău, 61,; Gherghița 27.
(Dinu C. Giurăscu - Țara Rom. În sec. XIV-XV, pag. 171-172).
*
1507, iunie 20.
Dania lui Vlad Călugărul de la 4 septembrie 1495 este confirmată de fiul său, Radu cel Mare,
domnul, care întărește ,,braniștea de la Slatina, cât este loc domnesc, pentru că a dăruit-o părintele
domniei meale sfintei mănăstiri.”
(D.H.R.,B, vol. II, doc.53)
Inscripții
UN INTERVIU «UITAT» AL PICTORULUI MARIUS BUNESCU
NICOLAE SCURTU
Biografia și bibliografia pictorului Marius Bunescu (n. 14 mai 1881 – m. 31 martie 1971) sunt
temeinic cunoscute cercetătorilor și istoricilor de artă, care i-au consacrat studii exegetice și i-au
fixat, definitiv, locul și rolul în arta națională.
O sursă importantă și, firește, credibilă, despre itinerarul său artistic o constituie, printre altele,
mărturiile1, amintirile și evocările sale extrem de prețioase și elocvente.
Cartea2, recentă, a cercetătoarei Jeana Pătru, reprezintă o contribuție, esențială, la descifrarea și
înțelegerea exactă a operei și biografiei unei mari personalități din ținutul Romanațiului. O altă
sursă demnă de a fi uzitată, cu certitudine, o constituie și interviurile pe care pictorul din Caracal le-
a acordat, în timp, unor ziariști, publiciști și istorici de artă.
Unul dintre aceste interviuri a fost acordat publicistului C. Cristobald3, jurnalist, traducător și
memorialist cu o foarte bogată activitate în presa literară și nonliterară din perioada interbelică.
Interviul ce se transcrie aici a apărut în revista Gazeta literară din 1958 și reprezintă, de fapt, o
confesiune ce rememorează cele mai semnificative momente din biografia și opera creatorului de
imagini, atât de vii, ce nu se pot uita niciodată.
*
De vorbă cu Marius Bunescu
Deschizi un ziar afli că expoziția românească de pictură care se va organiza în luna mai în
Bulgaria va cuprinde și lucrări ale maestrului Marius Bunescu. Deschizi o revistă, citești că la
recentele dezbateri de la Uniunea Artiștilor Plastici, un critic de artă a invocat „operele de
maturitate ale unor maeștri ca Iser, Marius Bunescu, între ale altor mari artiști ai noștri“.
Din alt ziar, afli, că în luna august vom deschide în Uniunea Sovietică o expoziție documentară:
Zece ani de muzeografie în R[epublica] P[opulară] R[omână] și te gândești la Marius Bunescu,
decanul muzeologilor noștri și totodată unul dintre cei mai pasionați și mai competenți.
Continuu prezent în actualitatea artistică, dinamic și stimulator, maestrul Marius Bunescu
dezminte total cei 77 de ani pe care îi împlinește luna viitoare.
Un artist care, la notorietatea sa, nu se culcă pe lauri și, la vârsta sa, muncește tinerește, este un
om care mai are, desigur, ceva de spus. Prin urmare, să-l întrebăm:
– Știți, desigur, maestre, că se pregătește sărbătorirea a 500 de ani de la întemeierea orașului
București. Cum veți participa la această aniversare, ca artist și cetățean devotat acestui oraș, căruia
în decurs de peste 40 de ani, i-ați dedicat o însemnată parte din munca și opera d[umnea]v[oa]s[tră],
ca pictor al peisajului bucureștean, ca diriguitor de muzee?
– Omagiul pe care îl voi aduce Bucureștiului cu prilejul aniversării sale va fi o expoziție
personală a peisajului bucureștean, în care voi strânge atâtea câte voi putea din picturile mele mai
vechi, precum și din cele noi pe care le voi realiza până atunci.
Dar e cazul să vă fac o mărturisire: edilii de până în 1944 ai acestui oraș nu s-au sesizat deloc de
dragostea mea pentru peisajul bucureștean. Poate a fost, în mare parte, și vina mea, credeam că,
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 117
prezentându-mi opera în expoziții, făceam destul spre a atrage atenția asupra ei. Ceea ce nu
corespundea câtuși de puțin realităților de atunci, încât, picturile mele bucureștene mi-au fost cerute
pentru Municipiu, întâia, abia după 23 august 1944.
Când, de altfel, am fost și invitat să organizez, după cuviință, Pinacoteca municipală, care nu
întrunea atunci nici una din condițiile muzeografiei moderne.
– Vasăzică mă asemăn oarecum cu Municipiul. Fiindcă și eu venii la d[umnea]v[oa]s[tră] cu
întârziere. Îmi propusesem să vă vizitez mai de mult. Dar am tot amânat... trebuind mai întâi să mă
documentez.
– Și v-ați... documentat?
– Da. Între altele am recitit ce-a declarat criticul de artă iugoslav Djarde Petrovici într-un
interviu, în Scânteia din 31 mai 1956, despre expoziția d[umnea]v[oa]s[tră] retrospectivă din acel
an, că ea „depășește cadrul strict național, fiind de importanță europeană“. (Maestrul tace, modest).
Și citind aceste cuvinte, am reflectat, stimate maestre, la alt episod, că până să ajungeți la
această importanță, ați vrut, la vârsta de 22 de ani, să străbateți Europa pe jos, fiindcă n-aveați bani
de tren, ca să ajungeți la o școală în care să învățați pictura.
– Ca să învăț la o școală de Belle-Arte din țară, eram prea vârstnic. Am izbutit abia la 25 de ani
să ajung la München... cu trenul. Păstrez și azi recunoștință oamenilor care m-au încurajat. Îmi aduc
aminte cu emoție de bunul meu dascăl „de-a patra“, d[omnu]l I. Șerbănescu, de la Școala primară
din Caracalul natal, și de „domnul“ Constantinescu, profesorul de desen de la Gimnaziul „Ioniță
Aron“, care mi-au luat în seamă primele desene și picturi ce le făceam la vârsta de zece ani, precum
și de pictorul Dimitrie Hârlescu, care, cât timp au lucrat cu el la Constanța, mi-a îndrumat pașii mai
departe.
– La München, apoi la Paris...
– Da, la München, unde am studiat în special cu profesorul de școală avansată realistă, Herman
Groeber, apoi la Paris, unde m-am mulțumit cu școala Luvrului.
– Pictați portrete și nuduri, naturi statice și peisaje marine, fiind totodată prețuit ca pictor al
peisajului urban și îndeosebi al Bucureștiului.
O seamă de colțuri sau clădiri bucureștene, azi dispărute, trăiesc mai departe în peisajele
d[umnea]v[oa]s[tră].
– M-au atras și alte regiuni ale țării: Constanța, Sulina, Mangalia, Cazane, Muscel, Iași,
Suceava, Făgăraș, Sibiu, Borsec. Peisajele mele bucureștene sunt însă mai numeroase.
– Ce alți pictori de azi, maeștri sau tineri, se remarcă în redarea Bucureștiului?
– Mulți dintre colegii mei privesc cu drag Bucureștiul. Unul a fost regretatul Steriadi. Alții sunt:
Ștefan Constantinescu, Ciucurencu, Bălțatu, Sfințescu, N. Stoica, Ion Mirea, Nicodim, Gheorghe
Ionescu, Höflich, Vânătoru... A apărut în ultimul timp Ileana Rădulescu, devotată și talentată
observatoare a trecutului și prezentului orașului lui Bucur.
– Ca director, timp de aproape 30 de ani (1920–1949) al Muzeului Simu, și ca director de
aproape zece ani, din 1949, al Galeriei Naționale din Muzeul de Artă al R[epublicii] P[opulare]
R[omâne], aveți o indiscutabilă experiență de muzeolog.
Pe temeiul acestei experiențe, ce probleme de muzeologie credeți că se pun vieții noastre
artistice de azi, și cum vedeți rezolvarea lor?
– Țara noastră a făcut progrese uimitoare în anii puterii populare. Altădată arta noastră bătea
timidă la porțile puternicilor zilei, fără nici un ecou, pe când azi statul însuși a luat-o sub aripile lui,
asigurându-i o viață continuă și demnă. Altădată Capitala țării se mulțumea cu vreo două-trei
muzee mici de artă, care și acelea erau particulare. Azi, statul a creat un muzeu de artă, de proporții
europene, care face admirația tuturor vizitatorilor români sau străini. Pe temeiul acestor realizări
concrete, aș crede că pentru completarea lor e o stringentă nevoie ca aripa dinspre Ateneu a
Palatului Republicii să fie terminată în interior, spre a se da cuvenita dezvoltare secțiilor marelui
nostru muzeu de artă, cât și spre a se asigura la parterul acestei aripi sălile necesare pentru
expozițiile temporare.
Și aș mai crede, pe linia unui plan de perspectivă, că fiecare raion al Capitalei, trebuie să ajungă
a avea câte o mare casă a artei, cu suficiente săli de expoziții, cu laboratoarele și depozitele
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 118
necesare. Expoziții permanente de pictură în cartierele orașului, e unul din visurile mele din
tinerețe, de pe vremea Sindicatului artelor frumoase.
Unul din visurile mele și ale marilor mei colegi, dintre care mulți au răposat fără să și le vadă
împlinite. Noi le vom vedea.
– Și acum, o întrebare de rigoare, ce pictați în prezent și ce aveți de gând să mai pictați?
– Trebuind să-mi înjumătățesc timpul între artă și munci obștești, e firesc ca pictura mea să nu
se poată bucura de răgazul cuvenit dezvoltării ei.
Mai ales la un om încet ca mine, care de vreo 40 de ani mă tot lupt să fiu echilibrul just între
cele două pasiuni. De aceea dacă aș spune: voi face cutare lucru și în realitate nu-l voi putea face, ar
fi pentru mine ca și cum aș da un cec fără acoperire. Or, în artă, știu bine că nu se pot da asemenea
cecuri. Apoi, eu iubesc mai mult surprizele decât proiectele trâmbițate și nerealizate.
Ieșind din atelierul maestrului, unde conversasem, am constatat valabilă teza surprizei. Venisem
la dânsul, într-o zi de martie, la o oră de primăvară, dar, în interval de conversație, vremea se
schimbase, și acum era din nou iarnă.
Tabloul era superb: „Bucureștii, iarna“.
Am pășit în stradă, cu emoție: mergeam printr-un peisaj de Marius Bunescu.
C. Cristobald
Note
Acest document de istoria artei se transcrie din revista Gazeta literară, 5, nr. 15(213), joi, 10
aprilie 1958, p. 7, col. 3-5 + o imagine – „București, iarna“. Strada Colței. (Maeștrii artei
românești).
1. Marius Bunescu ~ Însemnările unui pictor. București, Editura Meridiane, 1965, 140 pagini +
1 foto portret.
2. Jeana Pătru ~ Pinacoteca Marius Bunescu. Începuturi și dezvoltare. (Corespondență).
[Caracal], Editura Hoffman, 2016, 180 pagini + 27 p. cu Anexe.
3. C. Cristobald ~ De vorbă cu Marius Bunescu în Gazeta literară, 5, nr. 15 (213), joi, 10 aprilie
1958, p. 7, col. 3-5 + un autoportret Marius Bunescu.
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.
96, tel. 0724219925; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 119
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 120
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 121
An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 122