Post on 03-Sep-2019
transcript
UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
CONSTANŢA
NOTE DE CURS
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA
LECTOR UNIV. DR. LUCIANA SPINEANU-GEORGESCU
AN UNIVERSITAR 2016 - 2017
Cuprins CAPITOLUL 1 ............................................................................................................................................ 4
BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE .. 4
1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică ............................... 4
1.2. Rolul şi sarcinile analizei economico – financiare ......................................................................... 7
1.3. Etapele procesului de analiză a activităţii economice ................................................................... 8
1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară .......................................................... 9
1.5. Metodele cantitative de analiză ..................................................................................................... 11
1.6. Sursele informaţionale folosite în analiza economico-financiară .... Eroare! Marcaj în document
nedefinit.
1.7. Organizarea şi etapele analizei economico-financiare ..... Eroare! Marcaj în document nedefinit.
CAPITOLUL II ......................................................................................................................................... 16
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI ..................................................... 16
COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ ............................................................... 16
2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor
valorici .................................................................................................................................................... 16
2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate ........................................................................................... 18
2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri ............................................................................................ 25
CAPITOLUL III ....................................................................................................................................... 35
ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE ŞI A CALITĂŢII ACESTEIA ..................................................... 35
3.1. Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice ................................................................ 35
3.2. Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente ..................................... 35
3.3. Analiza structurii producţiei pe total şi pe sortimente ............................................................... 37
CAPITOLUL IV ....................................................................................................................................... 39
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ ......................................................................... 39
4.1. Analiza asigurării cu forţă de muncă ........................................................................................... 39
4.2. Analiza utilizării forţei de muncă ................................................................................................. 45
CAPITOLUL V ......................................................................................................................................... 57
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI
PIERDERE ................................................................................................................................................ 57
5.1. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă ...................................................... 57
5.2. Analiza diagnostic a profitului ...................................................................................................... 58
CAPITOLUL VI ....................................................................................................................................... 62
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI ...................................................... 62
6.1. Generalităţi privind analiza echilibrului economico – financiar ............................................... 62
6.2. Analiza corelaţiei fondului de rulment - nevoie de fond de rulment-trezorerie netă .............. 63
6.3. Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante .................................................... 65
6.4. Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar .......................................... 66
CAPITOLUL 1
BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI
ECONOMICO-FINANCIARE
1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică
Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a
întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază
fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le
generează , se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a
elementelor unui fenomen într-un tot unitar. In timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui
rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei
activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale
cunoaşterii.
Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea fenomenelor
şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor economico-financiare
obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care provoacă abateri şi
desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi optimizarea întregii
activităţi.
Analiza se poate grupa după diferite criterii:
A. din punct de vedere al momentului la care se efectuează analiza şi al momentului
desfăşurării fenomenului:
analiza post factum sau analiza – operatorie sau analiza activităţii (analiza
realizării obiectivelor);
analiza previzională sau analiza prospectivă.
Analiza activităţii se referă la trecut şi prezent, iar analiza previzională priveşte viitorul.
Un exemplu de analiză post – factum este considerat analiza diagnostic, prin care se obţin
aprecieri, pe ansamblul întreprinderii, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei
probleme economice.
Analiza previzională urmăreşte evoluţia viitoare a unui fenomen economic, având la bază
relaţiile cauzale dintre factori.
Dacă analiza activităţii se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se
bazează pe variabile presupuse, incerte. Ca atare, analiza activităţii studiază o singură variantă a
fenomenului, cea de execuţie, pe când analiza previzională studiază mai multe variante în care
apar frecvent legături de tip determinist.
Analiza previzională reprezintă o etapă premergătoare, hotărâtoare în elaborarea
programului activităţii economice. Programarea activităţii economice înseamnă mai mult decât
previziunea activităţii economice, înseamnă utilizarea previziunii de către un centru de decizie
economică, în vederea realizării obiectivului propus.
B. din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor
cantitative:
analiza calitativă;
analiza cantitativă.
Analiza calitativă are ca scop stabilirea esenţei fenomenului, a însuşirilor sale esenţiale,
principalilor factori ce determină fenomenul.
Analiza cantitativă cercetează latura cantitativă a fenomenelor economice, exprimată prin
determinări cantitative, precum şi prin modificări structurale intervenite în compoziţia
fenomenelor. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea metodelor matematicii moderne.
Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematicii moderne în modelarea
fenomenelor economice depinde de adâncirea (gradul de detaliere) a analizei calitative, care
trebuie să preceadă şi să devanseze analiza cantitativă.
C. după nivelul la care se desfăşoară analiza:
analiza microeconomică;
analiza macroeconomică.
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul
individului sau unui agent economic. Acest tip de analiză se ocupă cu studierea rezultatelor
obţinute, a factorilor de influenţă şi a rezervelor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul
ramurii, al economiei naţionale sau al economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate
(produs intern brut, produs social, venit naţional, etc.)
D. după modul de urmărire în timp a fenomenelor:
analiza statică;
analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele economice şi legăturile de condiţionare care
determină starea sau nivelul acestora la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea
fenomenelor sau rezultatelor economice, precum şi abaterile la momentul de referinţă ales.
Intrucât fenomenele economice se află în continuă mişcare, pentru adâncirea procesului
cunoaşterii este necesară studierea lor în dinamică.
Analiza dinamică abordează procesele şi fenomenele economice în mişcarea şi
condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite
momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra
schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare.
Analiza statică şi cea dinamică se îmbină în mod reciproc, ceea ce permite cunoaşterea
fenomenelor economice la un moment dat, precum şi evoluţia lor într-o anumită perioadă de
timp.
E. după criteriile de studiere a fenomenelor:
analiza economică;
analiza tehnico-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele
economice;
analiza economico-financiară, care studiază corelaţiile dintre activitatea
economică sau de exploatare şi cea financiară ;
analiza statistico- economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea
fenomenelor economice;
analiza socio-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele
economice.
F. în funcţie de delimitarea obiectivului analizat:
analiza pe ramuri;
analiza pe agenţi economici;
analiza pe probleme.
1.2. Rolul şi sarcinile analizei economico – financiare
Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii (previziune,
organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor fundamentale ale
unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal).
In exercitarea funcţiei de previziune, analiza are un rol important, întrucât furnizează
conducerii informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor, pentru fundamentarea
programelor pentru stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor şi luarea deciziilor cu
caracter de previziune.
Prin îmbinarea analizei retroactive cu analiza curentă şi cea previzională, se realizează
legătura între activitatea trecută , prezentă şi viitoare a unui agent economic şi se stabilesc măsuri
pentru conducerea fenomenelor şi proceselor economice în viitor.
In realizarea funcţiei de organizare, analiza permite luarea deciziilor pentru organizarea
activităţii agenţilor economici, a forţei de muncă, a capitalului fix şi a capitalului circulant. Prin
intermediul analizei, se apreciază eficienţa structurii organizatorice, se fundamentează
propunerile pentru perfecţionarea acestora, în vederea sporirii eficienţei activităţii.
In exercitarea funcţiei de coordonare, analiza urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni ale
întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri şi
cheltuieli sau între alte fenomene economice care au loc la nivelul agenţilor. Prin analiza situaţiei
acestor corelaţii, se pot preveni anumite dezechilibre în activitatea economică, iar în cazul
apariţiei lor se intervine pentru reglarea şi funcţionarea normală.
Un rol deosebit de important revine analizei economice în realizarea funcţiei de
comandă, întrucât asigură fundamentarea deciziilor operative, tactice şi strategice. Rezultatele
analizei servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice în toată complexitatea şi
interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori, lucru ce permite stabilirea unor
variante optime de acţiune.
In exercitarea funcţiei de control, analiza economică permite cunoaşterea întregii
activităţi desfăşurate în întreprindere, a rezultatelor economico – financiare şi eficienţa deciziilor
luate de conducerea întreprinderii, se pot cunoaşte factorii şi cauzele care au provocat abateri în
activitatea economică, se hotărăsc măsuri de reglare şi prevenire a unor perturbaţii.
Având în vedere interdependenţa dintre atributele conducerii şi funcţiile întreprinderii,
rezultă că, analiza economică constituie un mijloc important pentru diagnoza, reglarea şi
optimizarea activităţii economico- financiare la toate nivelele.
1.3. Etapele procesului de analiză a activităţii economice
Analiza economico – financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi prin
identificarea factorilor de influenţă. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul
evoluţiei reale a fenomenului, în sensul că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi
factori.
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene
sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării
lor în timp şi spaţiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente
ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia
fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor
cu acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor
şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.
1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară
Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe
metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Metodele comune folosite în analiza activităţii-financiare a întreprinderilor sunt metodele
statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda comparaţiei,
metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda cercetărilor
operaţionale, metode sociologice, etc.
Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se mai pot folosi unele
metode şi procedee specifice cum ar fi:
metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;
metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate;
metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate;
metoda generalizării.
Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:
metode ale analizei calitative;
metode ale analizei cantitative
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care
le determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene. Metodele şi procedeele
analizei calitative utilizate sunt:
comparaţia rezultatelor economice
descompunerea sau diviziunea rezultatelor economice;
gruparea.
Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a
comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a
stabili rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.
Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit
criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi
spaţiu.
In funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a) comparaţii în timp:
între rezultatele efective şi cele prevăzute;
între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele
anterioare.
b) comparaţii în spaţiu:
între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe
întreaga ramură;
între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c) comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de
acţiune.
Această metodă se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea
sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei
în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp,
între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei
diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a
fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea
rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină) ,
precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a
fenomenelor studiate.
descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente
contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea
contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.
In procesul de analiză a fenomenelor, un rol de bază îl are gruparea, metodă prin care
colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai
multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcţie de scopul cercetării, de
esenţa fenomenului studiat
1.5. Metodele cantitative de analiză
Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care
acţionează asupra fenomenului analizat. In acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune
pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul
analizei economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre
factori şi fenomenul analizat.
In general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de
influenţă se pot exprima prin relaţia:
y=f(x)
în care:
y-variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect;
x-variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
Legături de tip funcţional sau determinist se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare
dată variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila
dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între
fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă
forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau elemente.
Legături de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau
rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Legăturile
de tip stohastic au un caracter probabilistic sau aleatoriu şi pot fi exprimate matematic prin
diferite modele sau funcţii de tip liniar(y=a+bx), parabolic (x=a+bx+cx2) , hiperbolic (y=a+
x
b)
sau exponenţial (y=a x bx).
Pe lângă aceste două forme, legăturile dintre factori şi fenomen mai pot fi grupate în:
legături simple şi legături multiple;
legături directe şi legături inverse;
legături liniare şi legături neliniare.
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de
modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca
două forme:
abatere a două niveluri ale unui indicator ( 01 RRR );
sub forma unui şir de valori (ex: producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se
grupează în:
metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există
legături deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri
ale unui indicator;
metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există
legături de tip determinist sau stohastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de
valori.
Metoda substituirilor în lanţ (denumită şi metoda substituţiei în lanţ) se foloseşte pentru
măsurarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci
când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă există o legătură de tip funcţional,
exprimată sub forma relaţiei de produs sau raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanţ stau următoarele principii:
aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor
economice: factorul cantitativ, factorul de structură şi factorul calitativ;
substituirea factorilor se realizează în ordinea condiţionării lor economice:
începând cu factorul cantitativ, continuând cu factorul de structură şi încheind cu factorul
calitativ;
factorul substituit se menţine la valoarea efectivă sau valoarea din
perioada curentă.
A. Relaţie de produs între factori. Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie
de cauzalitate este de produs de trei factori:
a –factor cantitativ;
b –factor de structură;
c –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 = a1xb1xc1 şi rezultatul din perioada de
bază R0=a0xb0xc0, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
R= R1 - R0= (a1xb1xc1 )– (a0xb0xc0)
Din care:
influenţa factorului cantitativ:
Ra= (a1xb0xc0 )– (a0xb0xc0)
influenţa factorului de structură:
Rb= (a1xb1xc0 )– (a1xb0xc0)
influenţa factorului calitativ:
Rc= (a1xb1xc1 )– (a1xb1xc0)
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
Ra + R
b +R
c =R
B. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numărător). Se
consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor cantitativ;
b –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =1
1
b
a şi rezultatul din perioada de bază R0=
0
0
b
a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =1
1
b
a-
0
0
b
a
Din care:
1.influenţa factorului cantitativ:
ΔRa =
0
1
b
a-
0
0
b
a
2.influenţa factorului calitativ :
ΔRb =
1
1
b
a-
0
1
b
a
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
ΔR = ΔRa +ΔR
b
C. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numitor). Se
consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor calitativ;
b –factor cantitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =1
1
b
a şi rezultatul din perioada de bază R0=
0
0
b
a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =1
1
b
a-
0
0
b
a
Din care:
1.influenţa factorului cantitativ:
ΔRb =
1
0
b
a-
0
0
b
a
2.influenţa factorului calitativ :
ΔRa =
1
1
b
a-
1
0
b
a
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
ΔR = ΔRb +ΔR
a
Această metodă se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între
acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.
Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel :
Se consideră un rezultat economic a căui relaţie de cauzalitate este de sumă şi diferenţă :
R = a + b – c
Modificarea absolută se calculează astfel :
ΔR = R1 – R0 = ( a1 + b1 – c1 )- (a0 + b0 – c0 )
Din care:
1.influenţa factorului “a”:
ΔRa = a1 – a0
2.influenţa factorului”b”:
ΔRb = b1 – b0
3.influenţa factorului “c”:
ΔRc = (-c1 ) – (-c0 )
Relaţia care trebuie să se verifice este:
ΔRa + ΔR
b + ΔR
c = ΔR
Acestea se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma
unui şir de valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic.
Cele mai importante metode folosite în analiza economico-financiară sunt: metoda corelaţiei şi
metoda funcţiilor de producţie
Metoda corelaţiei. Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru
a determina sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate,
precum şi gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de
funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre
fenomenele analizate. In acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi,
cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
Metoda funcţiilor de producţie. Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea
interdependenţei dintre resurse (input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a
eficienţei folosirii factorilor de producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire
(înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor
de producţie se poate scoate în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului
producţiei sau gradului de participare şi solicitare a resurselor pentru a obţine o anumită creştere
a producţiei.
In general, funcţiile de producţie se exprimă matematic prin relaţia:
Y=f(x1,x2,…xn),
În care:
Y –volumul producţiei întreprinderii:
x- factorii de producţie (resursele întreprinderii).
CAPITOLUL II
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI
COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ
2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe
baza indicatorilor valorici
Pentru dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare , se utilizează un sistem de
indicatori valorici, prin conţinut şi mod de calcul prezintă anumite aspecte ale activităţii unei
firme.
În teoria şi practica economică, analiza rezultatelor firmei se realizează cu ajutorul
următorilor indicatori valorici:
Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea mărfurilor şi
produselor într-o perioadă determinată – în contabilitate rulajul creditor al conturilor din
grupa 70;
Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producţiei marfă vândute
reprezintă vânzările din activitatea de bază a unei firme ;
Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea bunurilor realizate şi destinate
livrării sau cu alte cuvinte , cuprinde valoarea produselor finite şi a semifabricatelor
destinate vânzării , valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate ;
Valoarea adăugată (VA) exprimă mărimea bogăţiei realizate de activitatea firmei, ea
‘‘dimensionând capacitatea de a produce avere ‘‘ ; se determină ca diferenţă între
valoarea producţiei exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (consumul de materii
prime, materiale auxiliare, combustibil,energie,apă,etc.) ; Dacă se realizează şi activitate
comercială se adaugă suma adaosului comercial.
Producţia exerciţiului(Qe) dimensionează întreaga activitate a unei firme şi cuprinde :
o valoarea producţiei vândute,
o creşterea sau descreşterea producţiei stocate, în care se includ stocurile de
produse finite, semifabricate,
o producţia imobilizată, adică imobilizările corporale şi necorporale realizate în
regie proprie
Analiza dinamicii activităţilor de producţie şi comercializare are menirea de a pune în
evidenţă obiectivele stabilite în raport cu realizările perioadelor trecute, gradul de realizare a
cestora, cauzele care pot determina anumite abateri, precum şi măsurile ce se impun pentru
corectarea situaţiilor nefavorabile intervenite într-o perioadă determinată.
În practică, analiza situaţiei concrete dintr-o întreprindere se face în raport de corelaţiile
ormale care trebuie să existe între indicatorii valorici. Din punct de vedere teoretic , se admite
egalitatea : ICA = IQf = IQe = IVAn = IVA ; dar ,această situaţie nu poate fi întâlnită în practică şi nici
nu este de dorit , deoarece de la o perioadă la alta, în cadrul unei întreprinderi trebuie să intervină
atât schimbări cantitative cât şi calitative.
În practică, se consideră ca fiind normale situaţiile următoare :
ICA IQf - relaţia arată menţinerea ponderii imobilizărilor în cadrul stocurilor; în
practică,tendinţa este de a reduce imobilizările iar cifra de afaceri ar trebui să prezinte o
dinamică superioară ;
IQf > IQe - inegalitatea prezintă reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a
consumului intern, dar până la limita la care se asigură o desfăşurare normală a procesului de
producţie ;
I VA > IQe – inegalitatea rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale şi cu serviciile
prestate de terţi cu implicaţii directe asupra costurilor şi profitul întreprinderii (o asemenea
situaţie nu trebuie să afecteze calitatea produselor şi a serviciilor) .
Rezultă că, într-o situaţie normală apar inegalităţile :
ICA IQf > IQe < I VA .
Această analiză este realizată din necesităţi complementare ale diagnosticării, deoarece
raporturile statice şi dinamice sunt utile în realizarea modelelor de analiză multiplicative.
Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluţiei elementelor care-i
diferenţiază. De exemplu :
raportul dintre cifra de afaceri şi valoarea producţiei marfă fabricate (Qf
CA ) exprimă
modificările intervenite în stocurile de produse finite şi alte venituri, exclusiv cele financiare
şi cele extraordinare ;
raportul dintre valoarea producţiei marfă fabricate şi valoarea producţiei exerciţiului ( Qe
Qf )
caracterizează evoluţia stocurilor , precum şi a consumului intern ;
raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei exerciţiului ( Qe
VA ), evidenţiază
creşterea respectiv reducerea ponderii cheltuielilor privind materialele.
Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor valorici (în baza fixă) şi
caracterizează evoluţia comparativă a indicatorilor valorici faţă de un anumit criteriu, respectiv
perioada precedentă.
2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activităţii unei
întreprinderi.
Prin conţinut , valoarea adăugată exprimă creşterea (plusul) de bogăţie care se obţine prin
utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor de muncă şi capital , peste valoarea
materiilor prime, materialelor şi serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Valoarea
adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să ţină cont de amortizare, adică de
remunerarea imobilizărilor .
Valoarea adăugată (VA) se poate determina prin două metode:
a) metoda sintetică ( indirectă sau sustractivă) potrivit căreia , valoarea adăugată se
calculează după una din formulele următoare :
1.ca diferenţă dintre producţia realizată (globală;PG)şi consumul intermediar (CI) :
VA = PG - CI
Consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind : materiile
prime şi materialele ă la cost de achiziţie ), energie, combustibil, apă, servicii externe.
Valoarea adăugată calculată după această relaţie este cunoscută în teoria economică sub
denumirea de „valoare adăugată produsă”.
2.ca diferenţă între cifra de afaceri ( CA)şi consumul intermediar(CI) :
VA = CA – CI
Valoarea adăugată calculată după această formulă se numeşte „valoare adăugată realizată”;
aplicarea în practică a acestei formule este dificilă deoarece presupune identificarea acelei părţi
a consumurilor intermediare ale exerciţiului aferente producţiei vândute (respectiv vânzărilor de
mărfuri).
3. VA = CA – (Cc + Ci )
VA= Mc – Ci, unde:
Cc – costul de cumpărare al mărfurilor vândute
Ci – alte consumuri provenind de la terţi
Mc – marja comercială
4.în literatura de specialitate se utilizează un nou concept, cel de” valoare adăugată de
piaţă’’, denumită MVA (Market Value Added), care este operaţional în activitatea de evaluare a
firmelor. MVA se determină ca diferenţă între valoarea de piaţă a firmei (V ) şi valoarea actuală
cumulată a capitalurilor investite de acţionari (Ci) şi a profitului reinvestit ( Pr ), astfel:
MVA = V – (Ci + Pr )
Valoarea adăugată de piaţă reprezintă un surplus faţă de valoarea actuală a capitalului
investit de acţionari şi, respectiv, a profitului reinvestit în firmă.
b) prin metoda directă ( aditivă), valoarea adăugată se calculează prin însumarea
elementelor sale componente :salariile şi cheltuielile sociale , impozitele şi taxele,
amortizările, dobânzile, dividendele , rezultatul net . În această accepţiune valoarea
adăugată înglobează remunerarea :
muncii, prin cheltuielile cu personalul :
o salarii,indemnizaţii, prime,sporuri, compensaţii ;
o impozite pe salarii
o contribuţia la asigurări sociale,pensie suplimentară,fond de şomaj ;
o alocaţii pentru copii, avantaje în natură.
capitalului propriu (prin dividende) ;
capitalului tehnic (prin amortizare) ;
capitalului împrumutat (prin dobânzi) ;
statului, ca generator de infrastructură (prin impozite şi taxe) :
o impozit pe profit,TVA ;
o impozit pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru
folosirea terenurilor proprietate de stat, taxe vamale, taxa de
timbru, impozit pe dividende.
Pe baza valorii adăugate şi a elementelor sale structurale, pot fi construiţi anumiţi
indicatori, cum ar fi :
gradul de integrare pe verticală = afacerideCifra
adaugataValoarea
contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate = adaugataValoarea
aferenteelementeSalarii
aportul activelor fixe = adaugataValoarea
perioadeiaferentaaAmortizare
Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre 1 , înseamnă că în întreprindere există
un grad ridicat de integrare.
Pentru a aprecia eficienţa integrării indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale, cu
rata rentabilităţii şi cu profitul. În acest context se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se
acţioneze în direcţia sporirii gradului de integrare pe verticală.
A.Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul:
VAB = PB x
PB
CI1 , unde :
VAB – valoarea adăugată brută
PB – producţia brută
CI – consumul intermediar
Comparabilitatea indicatorilor de valoare adăugată, în dinamică sau faţă de program,
reprezintă una din sarcinile principale ale analizei. Pentru aceasta, la agentului economic, trebuie
utilizate, pentru dinamică, aceleaşi preţuri, iar structura organizatorică în cele două momente
trebuie să fie identică.
Fiind îndeplinite aceste condiţii ,variaţia valorii adăugate brute se calculează astfel :
ΔVAB = VAB1 – VAB 0 =
1
11
PB
CI1PB -
0
00
PB
CI1PB
Indicele valorii adăugate brute se calculează :
IVAB =
0
00
1
11
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
În vederea determinării contribuţiei fiecărui factor asupra modificării ΔVAB şi asupra IVAB
, se utilizează metoda substituirilor factorilor în lanţ.
Factorul de ordin cantitativ este PB iar factorul calitativ :
PB
CI1 .
Influenţa factorilor asupra indicelui valorii adăugate :
Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării producţiei brute, se calculează
IVAB PB
=
0
00
0
01
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării ponderii consumului intermedia în
producţia brută, se calculează :
IVAB CI
=
0
01
1
11
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
Influenţa factorilor asupra valorii adăugate :
1.Influenţa modificării PB asupra modificării valorii adăugate va fi :
ΔVABPB
=
0
01
PB
CI1PB -
0
00
PB
CI1PB
2.Influenţa modificării ponderii consumului intermediar în producţia brută :
ΔVAB =
1
11
PB
CI1PB -
0
01
PB
CI1PB
Dar atât factorul cantitativ cât şi cel calitativ se pot descompune în continuare.
Producţia brută se poate calcula astfel : PB = W T , unde
- W :productivitatea medie orară ;
- T :fondul total de timp de muncă.
Valoarea adăugată devine astfel :
VAB = TW
PB
CI1 .
1.1.Influenţa fondului de timp de muncă :
ΔVABPB(T)
=
0
001
PB
CI1WT -
0
000
PB
CI1WT
1.2.Influenţa productivităţii medii orare :
ΔVABPB(W)
=
0
011
PB
CI1WT -
0
001
PB
CI1WT
Consumul intermediar la 1 leu producţie brută se calculează astfel : [ 1-(α +β)], unde :
- α : ponderea consumului intermediar aferent cifrei de afaceri
- β : ponderea consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată
α =
PB
CI CA , CI(CA) –consumul intermediar aferent cifrei de afaceri
β =
PB
CICI CA
Valoarea adăugată devine astfel :
VAB = PB [ 1-(α +β)]
2.1.Influenţa ponderii consumului intermediar aferent cifrei de afaceri :
ΔVABCI(
α)
= PB1 [ 1-(α1 +β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β1)]
2.2. Influenţa ponderii consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată
ΔVABCI(β )
= PB1 [ 1-(α0+β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β0)]
B.Un alt model multiplicativ folosit pentru analiza factorială a valorii adăugate este :
VA = T x Qe
VAx
T
Qe = T x Wh x γ , unde :
T- fondul de timp de muncă
Qe- producţia exerciţiului
Wh – productivitatea medie orară
γ - valoarea medie adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului
Variaţia valorii adăugate :
ΔVA = VA1 – VA0 = (T1x Wh1 x γ1 ) – (T0 x Wh0 x γ0 )
Influenţa modificării factorilor :
1.Influenţa fondului de timp asupra valorii adăugate :
ΔVAT = (T1 – T0) (Wh0 x γ0 )
2.Influenţa productivităţii medii orare asupra valorii adăugate :
ΔVAW
= (Wh1 – Wh0) (T1 x γ0 )
3.Influenţa valorii medii adăugate la 1 leu producţie :
ΔVA γ = ( γ 1 – γ0) (T1 x Wh1 )
Modificarea valorii adăugate influenţează următorii indicatori economico-financiari :
1.rezultatul exploatării :
(VA1 – VA0) 0pr
unde : 0pr - profit mediu la 1 leu valoare adăugată
2.eficienţa utilizării potenţialului uman :
1
01
Ns
VAVA
3.eficienţa utilizării activelor de exploatare :
1
01
Ae
VAVA 1000
4.rata rentabilităţii economice :
1
001
At
prVAVA 100
5.eficienţa utilizării mijloacelor fixe :
1
01
Mf
VAVA 1000
2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri
În condiţiile actuale, când factorii pieţei primează în sistemul de variabile care explică
rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esenţială pentru aprecierea locului
întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a
lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi într-o manieră profitabilă. În funcţie de nivelul
cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are
semnificaţie raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piaţă e
neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecinţă.
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca : cifră de afaceri totală, cifră de afaceri
netă, cifră de afaceri încasată , cifră de afaceri critică(minimă) , cifră de afaceri de realizat în
cazul unor restricţii date, cifră de afaceri medie pe unitate de produs sau de prestaţie şi cifră de
afaceri marginală.
Cifra de afaceri totală (CA) ,conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii
nr. 82/1991, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri,
executarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin
rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.
Cifra de afaceri netă reprezintă, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului
finanţelor nr. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a-IV-a a Comunităţii economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, un indicator al Contului de profit şi pierdere şi cuprinde sumele provenind
din vânzarea de bunuri şi servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale
întreprinderii, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoare adăugată şi a altor
impozite şi taxe aferente.
Cifra de afaceri minimă reprezintă suma vânzărilor care permite acoperirea cheltuielilor
variabile aferente şi a cheltuielilor fixe ale firmei. Relaţia de calcul a cifrei de afaceri minime
(CA min) este următoarea :
CA min = cv1
Chf
unde, Chf – suma cheltuielilor fixe
cv - cheltuieli variabile la 1 leu cifră de afaceri
O asemenea formulă se utilizează atunci când se începe o afacere.
Cifra de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date (CAr). Restricţiile cunoscute
se referă la capitalul social (Ks), rata dividendelor (Rd), cota de repartizare a profitului
net pentru autofinanţare (caf) , cota de impozit pe profit (ci) şi rata rentabilităţii resurselor
consumate ( Rrc).
Calculul cifrei de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date se efectuează după cum
urmează :
CAr = Ks x
Rrc
1001
ci100
100
caf100
100x
100
Rd
Unde :
Ks x 100
Rd reprezintă suma dividendelor
Ks x
ci100
100
caf100
100x
100
Rd reprezintă profitul brut
Rrc = cq
Pb
v
x 100
Cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau de prestaţie ( CAi ) :
CAi = iqv
CAi unde,
CAi - cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau prestaţie (echivalează cu preţul mediu
de vânzare pe unitatea de produs sau tariful mediu pe unitatea de prestaţie)
CAi – cifra de afaceri pe tipuri de produse sau activităţi
qvi - volumul fizic al producţiei vândute pe tipuri de produse sau activităţi
Cifra de afaceri marginală (CAmg) exprimă variaţia cifrei de afaceri generată de
creşterea sau scăderea cu o unitate a producţiei sau a prestaţiei vândute :
CAmg = 01
01
i qviqvi
CAiCAi
qv
CAi
Analiza voluţiei în timp a vânzărilor poate fi realizată pe total firmă şi pe produse, prin
mărimile absolute ale acesteia şi ritmurile de creştere (cu bază fixă, cu bază în lanţ şi ritmurile
medii).
Pentru a aprecia corect evoluţia în dinamică a cifrei de afaceri se impune evaluarea acesteia
în preţuri comparabile.
Cifra de afaceri în preţuri comparabile se determină conform următoarelor relaţii :
la nivel de produs(qv1p0 ) ;
la nivel de firmă
Ip
piqvisaupiqvi
11
01 în care : Ip-indicele preţurilor de vânzare
la nivel de firmă.
Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de
grupare a vânzărilor, cum sunt :pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze ale ciclului de viaţă a
produselor, etc.
Procedeele de analiză a evoluţiei structurii vânzărilor firmei sunt următoarele :
1. ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi ) :
gi = 100xCA
CAi unde,
CAi - vânzările aferente elementului component „ i”
CA – cifra de afaceri totală
2. coeficientul de concentrare (Gini- Struck) :
Kc = 1n
1kinn
1i
2
unde,
n - număr de produse , activităţi, etc.
Ki2 – ponderea produsului, activităţii „ i” în cifra de afaceri
Kc [0;1] .
Apropierea de 1 a coeficientului de concentrare înseamnă că în structura activităţii există
produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri; apropierea de 0 semnifică o
distribuţie relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.
3. indicele Herfindhal :
H= 2
ig
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi
cu 1/n dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.
A.Un prim model de analiză factorială îl reprezintă :
CA= Ns x Q
CAx
Ns
Q sau
CA =Ns x Q
CAx
Mfp
Qx
Mf
Mfpx
Ns
Mf unde :
CA - cifra de afaceri ;
Ns - numărul de salariaţi ;
Q - producţia marfă fabricată ;
Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe ;
Mfp - valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active).
Modificarea totală a cifrei de afaceri se calculează :
ΔCA = CA 1 – CA 0 = Ns1 x 1
1
1
1
Q
CAx
Ns
Q - Ns0 x
0
0
0
0
Q
CAx
Ns
Q
Din care:
1.influenţa modificării numărului de salariaţi:
ΔCA Ns
= (Ns1 - Ns0) (0
0
0
0
Q
CAx
Ns
Q )
2.influenţa modificării productivităţii muncii:
ΔCA Q/Ns
= (1
1
Ns
Q -
0
0
Ns
Q ) (Ns1 x
0
0
Q
CA )
Din care:
2.1.influenţa gradului de înzestrare tehnică:
ΔCA Mf /Ns
= N1 x (1
1
Ns
Mf -
0
0
Ns
Mf ) x
0
0
0
0
0
0
Q
CAx
Mfp
Qx
Mf
Mfp
2.2.influenţa ponderii mijloacelor fixe productive :
ΔCA( Mfp / Mf )
= N1 x 1
1
Ns
Mf (
1
1
Mf
Mfp -
0
0
Mf
Mfp )x
0
0
0
0
Q
CAx
Mfp
Q
2.3.influenţa randamentului mijloacelor fixe productive :
ΔCA(Q/ pMf )
= N1 x 1
1
Ns
Mf x
1
1
Mf
Mfp (
0
0
1
1
Mfp
Q
Mfp
Q )x
0
0
Q
CA
3.influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei valorificate :
ΔCA (CA/Q)
= (1
1
Q
CA -
0
0
Q
CA ) (Ns1 x
1
1
Ns
Q )
B.Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri se poate realiza pe baza cantităţilor
vândute(qi) şi a preţurilor de vânzare (pi).
CA =
n
1i
iipq
Modificarea absolută a cifrei de afaceri se calculează astfel :
CA= 11piqi - 00piqi
Din care :
a.când producţia este eterogenă :
1.influenţa cantităţilor vândute :
CA q= 01piqi - 00piqi
2.influenţa preţului :
CA p = 11piqi - 01piqi
b.când producţia este omogenă :
1.influenţa volumului fizic :
CA q= ( 1qi ) 0pi - 00piqi
2.influenţa structurii producţiei vândute :
CA g = 11piqi -( 1qi ) 0pi
3.influenţa preţului de vânzare :
CA p = 11piqi - 01piqi
C.Alte modele de analiză factorială a cifrei de afaceri utilizate în practică sunt :
CA = Tx CAh ;
CA= Ae x Ae
CA ;
CA = Ae x Mfp
CAx
Mf
Mfpx
Ac
Mfx
Ae
Ac unde :
T - fondul total de timp (ore-om)
CAh- cifra de afaceri medie orară
Ac – valoarea medie a activelor circulante
Cifra de afaceri poate fi analizată şi în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea de
mărfuri.Indicatorii utilizaţi sunt :
gradul de utilizare a capacităţii de producţie se calculează ca raport între producţia
fabricată şi capacitatea de producţie :
Gradul de utilizare a
capacităţii de producţie = 100Pr
productiedeaCapacitate
fabricataoductia
gradul de satisfacere a cererii se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri şi
cererea estimată la începutul perioadei :
Gradul de satisfacere a cererii= 100perioadeiinceputullaestimataCererea
afacerideCifra
gradul de valorificare a producţiei se calculează ca raport între valoarea cifrei de
afaceri şi producţia fabricată :
Gradul de valorificare a producţiei= 100Pr fabricataoductia
afacerideCifra
In fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de fabricaţie, pe lângă diagnosticul
intern, trebuie avute în vedere piaţa şi concurenţa.
Astfel, în legătură cu piaţa, se va face o analiză cantitativă, pentru a marca posibilitatea
de absorbţie a produselor pe care le produce întreprinderea, precum şi o analiză calitativă, care
are drept scop cunoaşterea nevoilor şi comportamentul consumatorilor faţă de produsele
întreprinderii.
De asemenea, este importantă, în această analiză, segmentarea pieţei, întrucât nu este
suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de concurenţii care apar pe piaţă, deci să
se stabilească o segmentare a pieţei proprii în funcţie de utilizatori.
D.In acest scop, se foloseşte indicatorul cota globală de piaţă a firmei (Cp), care se determină
caraport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi totalul vânzărilor produsului
respectiv(V) :
Cp=V
Vp
In consecinţă, vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate prin relaţia :
Vp =V x Cp
Modificarea absolută se caculează astfel :
∆Vp = Vp1 – Vp0
din care :
1.influenţa modificării vânzărilor totale :
∆Vp V =(V1 – V0) x Cp0
2.influenţa modificării cotei de piaţă :
∆Vp Cp
=V1 (Cp1 - Cp0)
din care : Cp = 100
*gicp
2.1. influenţa modificării structurii vânzărilor :
∆Vp gi
=V1 x (100
*01 cpgi -
100
*00 cpgi )
2.2.influenţa modificării cotei de piaţă pe zone :
∆Vp Cp*
=V1 x (100
*11 cpgi -
100
*01 cpgi )
Care sunt implicaţiile cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico-
financiari ?
Creşterea (respectiv reducerea) cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil (nefavorabil)
asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterizează performanţele economico-
financiare ale întreprinderii :
Profitul brut :
(CA1 – CA0 ) Rv0
unde :
Rv – rentabilitatea la 1 leu cifră de afaceri
Rata rentabilităţii economice a activului :
100
1
001
A
RvCACA
Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent :
100001
Kp
RvCACA
Viteza de rotaţie a activelor circulante :
0
0
1
0
CA
xTAc
CA
xTAc
Eliberările (imobilizările) de active circulante :
T
CA
CA
xTAc
CA
xTAc 1
0
0
1
0
Eficienţa mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe) :
100
1
01
Mf
CACA
Eficienţa activelor de exploatare :
100
1
01
Ae
CACA
Eficienţa muncii, caracterizate pe baza profitului pe un salariat :
100
1
001
N
RvCACA
Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri :
(CA1 – CA0 ) γ0
unde :
γ0 – valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri
CAPITOLUL III
ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE ŞI A CALITĂŢII ACESTEIA
3.1. Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice
In analiza operativă a producţiei fizice, se are în vedere îndeplinirea programului de
fabricaţie pe secţii, echipe, respectiv, pe subdiviziuni organizatorice.
In acest scop, indiferent de sistemul de prelucrare a informaţiei, zilnic şi prin cumulare
lunar, trimestrial şi chiar anual, trebuie să se stabilească producţia fizică pe fiecare produs,
comparativ cu cea prevăzută.
In condiţiile prelucrării automate a datelor, se poate opera cu principiul excepţiei
evidenţiindu-se numai sortimentele la care nu s-a realizat nivelul prevederilor sau la care s-a
depăşit. In acest scop, este necesar să se precizeze o anumită limită în raport de care se consideră
excepţie (pentru fiecare produs precizându-se şi cauzele abaterilor). Listarea produselor se poate
face în ordinea în care sunt prevăzute în programul de fabricaţie sau în funcţie de procentul de
nerealizare a programului (respectiv de depăşire).
3.2. Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente
Un program de producţie este considerat îndeplinit atunci când a fost realizat atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi pe fiecare sortiment în parte.
Sarcina analizei economico-financiare constă în determinarea eventualelor neîndepliniri
ale programului de producţie la unul sau mai multe sortimente, cât şi în aflarea tuturor cauzelor
care au determinat aceste neîndepliniri. Totodată analiza trebuie să se orienteze nu numai în
direcţia nerealizărilor de program la diverse sortimente, ci şi în direcţia depăşirilor de plan la
acele sortimente unde planul a fost îndeplinit şi depăşit. Acest lucru este necesar deoarece
depăşirea programului pe sortimente (ca şi creşterile de la o perioadă la alta) trebuie să
corespundă cerinţelor de dezvoltare ale economiei naţionale, cunoscut fiind că necesităţile de
produse nu cresc în acelaşi timp.
Sunt considerate pozitive numai acele depăşiri care reflectă o respectare de către
întreprindere a cerinţelor dezvoltării economiei naţionale.
Pentru analiza programului de producţie se poate utiliza indicele volumului fizic al
producţiei, calculat la nivelul fiecărui sortiment, astfel:
iq = 1001 xq
q
o
‚ unde q reprezintă volumul fizic al producţiei obţinute
La nivelul societăţii comerciale, prin acest procedeu , nu se va putea forma o imagine
sintetică privind gradul de realizare a programului pe fiecare sortiment. În acest caz se foloseşte
coeficientul mediu de sortiment (KS). La baza calculării acestui coeficient stă principiul
necompensării unor nerealizări la unele sortimente cu depăşirile înregistrate la alte sortimente.
Potrivit acestui principiu, valoarea maximă a coeficientului mediu de sortiment este 1,
deci în urma calculelor se pot înregistra următoarele două situaţii:
a) KS = 1, dacă programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie de
100% sau dacă programul a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele , indiferent de
gradul de realizare.
b) KS 1, dacă programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total, cât şi pe sortimente,
indiferent de proporţia de nerealizare sau dacă programul a fost realizat şi depăşit pe
total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
Calculul coeficientului mediu de sortiment se poate face pe baza următoarelor relaţii:
a) Ks =
00
0min
pq
pq
b) KS =1 -
00 pq
qp
c) KS = 2
0
100
qiq
+ 100
0 q
în care:
qminp0 – valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele programate.
qp – abaterile negative pe sortimente.
g’o – ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile.
iq – indicele de realizare a prevederilor pe sortimente.
g’’o – ponderea valorică a sortimentelor la care programul a fost realizat integral sau
depăşit.
Coeficientul mediu de sortiment reflectă proporţia de realizare a programului la unele
sortimente, precum şi numărul acestora.
Deoarece există situaţii când nu se realizează programul de producţie la un sortiment într-o
proporţie mare, dar şi situaţii când mai multe sortimente sunt sub limita prevederilor din
program, se recomandă completarea analizei cu un coeficient de nomenclatură (Kn), determinat
prin relaţia
Kn = 1 - N
n
Unde : n – numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul.
N – numărul total al poziţiilor din program.
Analiza programului de fabricaţie pe total şi pe sortimente are ca obiective:
- determinarea gradului de realizare a programului producţiei fizice pe sortimente şi pe total;
- localizarea cauzelor ce au generat disfuncţionalităţi, pe sectoare de activitate;
- formularea de măsuri pentru realizarea programului producţiei fizice.
3.3. Analiza structurii producţiei pe total şi pe sortimente
Programul de producţie pe sortimente se realizează în proporţii diferite , determinând o
serie de modificări în structura producţiei , modificări ce se reflectă în ponderile pe care diferite
sortimente din nomenclatorul de fabricaţie le deţin în volumul total ( este necesar ca pe lângă
metoda valorică de evaluare să se utilizeze şi alte metode , în funcţie de scopul urmărit ).
Structura producţiei se caracterizează cu ajutorul indicatorilor privind ponderea ,
respectiv greutatea specifică a fiecărui sortiment ( produs ) în totalul producţiei. Ponderile
realizate la nivelul fiecărui sortiment se compară cu ponderile programate şi se constată că s-a
respectat sau nu structura prevăzută în programul de producţie.
Structura producţiei se poate urmări cu ajutorul coeficientului mediu de structură
(asortiment) notat cu Kst :
Kst = 100 - ( g ) ,
g = modificarea ponderii fiecărui sortiment ( produs ) indiferent de semnul matematic.
Prin această relaţie se determină intensitatea modificării structurii producţiei.
Un alt model al coeficientului de structură este următorul :
Kst = Producţia efectiv executată conform structurii prevăzute
Productia efectivă recalculată
În utilizarea acestui model se impune respectarea următoarelor etape :
a) Recalcularea producţiei obţinute conform structurii prevăzute. Aceasta se
realizează prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea
efectivă realizată sau prin înmulţirea producţiei prevăzute pe fiecare sortiment
cu indicele mediu de realizare a programului de producţie;
b) Determinarea valorii producţiei realizate conform structurii programate, prin
compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luând în
calcul valoarea minimă
CAPITOLUL IV
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ
4.1. Analiza asigurării cu forţă de muncă
Forţa de muncă reprezintă un factor principal al producţiei la toate societăţile comerciale
şi regiile autonome. De aceea, asigurarea la timp cu forţă de muncă necesară sub aspect
cantitativ, calitativ şi structural, precum şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor
asupra rezultatelor economico- financiare.
La nivelul întreprinderilor, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea unor
aspecte ca:raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tehnic, folosirea
timpului de lucru potrivit nivelului de calificare, corelaţia dintre gradul de complexitate a muncii
şi nivelul de calificare, raportul dintre nivelul calificării şi productivitătea muncii.
De asemenea, folosirea raţonală a forţei de muncă trebuie să fie rezultatul îmbinării
aspectelor cantitative ( pe care le presupune utilizarea deplină), cu cele calitative ( pe care le
implica folosirea eficientă).
Dinamica efectivului de salariaţi pe total şi pe categorii are menirea să evidenţieze o
dimensiune a potenţialului tehnico- economic legată de un factor de bază al producţiei, munca.
Studiul dinamicii forţei de muncă permite stabilirea modificării absolute pe total şi pe
categorii, cu ajutorul relaţiei:
N=N1-N0
în care:
N1= numărul de salariaţi din perioada curentă;
N0= numărul de salariaţi din perioada anterioară.
Modificarea procentuală a numărului de salariaţi se stabileşte prin raportarea numărului
de salariaţi din perioada curentă (N1) la cel din perioada anterioară (N0).
N%=0
1
N
N100-100
Cunoaşterea situaţiei reale a asigurării întreprinderii cu personal este posibilă prin
stabilirea modificării relative a numărului de salariaţi, calculată pe baza relaţiei:
Nr= N1- Na
Na=100
0 IQN -
unde:
Na= reprezintă numărul mediu admisibil, calculat în funcţie de indicele de producţie IQ,
după relaţia:
IQ= 10000
01
pq
pq
In condiţiile în care există o piaţă a muncii o societate comercială trebuie să promoveze o
politică de personal eficientă şi dinamică, astfel încât numărul personalului să fie dimensionat
strict în raport cu obiectivele curente şi de perspectivă ale întreprinderii.
Cu ocazia analizei asigurării cu forţă de muncă este necesar să se studieze şi situaţia
calificării personalului pe categorii şi pe profesii .
Pentru analiza calificării forţei de muncă se studiază următoarele aspecte:
situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal;
situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării forţei
de muncă;
măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.
Indicatorul pe baza căruia se analizează calificarea personalului din societate este
coeficientul calificării medii (Kc) care se calculează ca o medie aritmetică între categoria de
încadrare (k) şi numărul de lucrători din categoria respectivă (n), adică:
Kc=
n
nk
Coeficientul mediu de calificare se poate stabili şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de
muncitori din fiecare categorie de calificare :
Kc=
i
ii
t
xkt
în care:
ti - numărul de ore-om lucrate de muncitorii cu categoria de încadrare „i”.
In legătură cu calificarea forţei de muncă trebuie să se studieze o serie de aspecte care o
determină , cum ar fi: pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală, vârsta
muncitorilor, etc. Intre calificare şi aceste caracteristici ale forţei de muncă există o strânsă
legătură, care se reflectă în mărimea coeficientului mediu de calificare.
In cadrul analizei se urmăreşte dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori cu o
calificare corespunzătoare categoriei medii de complexitate a lucrărilor şi operaţiunilor efectuate.
Orice neconcordanţă între cei doi indicatori se reflectă negativ asupra rezultatelor economico-
financiare ale întreprinderii.
Pe lângă coeficientul calificării medii, se determină şi gradul de complexitate a
lucrărilor efectuate (Kt). Aceaste se stabileşte ca medie aritmetică ponderată a categoriilor de
lucrări cu volumele lucrărilor (V) din fiecare categorie, relaţia fiind:
Kt=
v
vk
Din compararea celor doi coeficienţi medii se constată modul de utilizare a resurselor
umane din punct de vedere al calificării, în sensul existenţei unei coordonate depline (Km =Kt)
sau a unor discordanţe, cum ar fi:
- în situaţia Km > Kt înseamnă că există lucrări de categorii inferioare, efectuate de
muncitori cu calificare superioară;
- în situaţia Km < Kt înseamnă că există lucrări de complexitate mare efectuate de
muncitori cu calificare inferioară.
O condiţie importantă pentru utilizarea deplină şi eficientă a forţei de muncă existente în
unităţile economice o constituie asigurarea stabilităţii acesteia.
Mişcarea forţei de muncă realizată sub forma intrărilor sau ieşirilor din întreprindere,
indiferent de cauza generatoare, poate modifica numărul personalului muncitor într-o anumită
perioadă. In analiza mişcării forţei de muncă se face distincţie între circulaţia normală, obiectivă
şi fluctuaţie, în funcţie de cauzele care le provoacă.
In condiţiile schimbărilor produse de tranziţie în economia de piaţă, are loc o creştere
continuă a mobilităţii oamenilor din cauze obiective, ce provoacă micşorarea numărului
salariaţilor, modificări în structura organizatorică a societăţii, schimbarea gradului de înzestrare
tehnică.
Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului întreprinderii în cursul unei
perioade de timp, atât din punct de vedere al intrărilor, cât şi al ieşirilor din cauze normale
(boală, pensionare, deces, invaliditate, studii,etc.).
Fluctuaţia forţei de muncă constituie un fenomen anormal, fiind determinat de ieşirile din
societatea comercială fără aprobarea conducerii sau prin desfacerea contractului de muncă, ca
urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de muncă.
Fluctuaţia are numeroase efecte negative, deoarece produce perturbări ale procesului de
producţie, goluri de producţie, neritmicitate a activităţii, cheltuieli suplimentare de calificare şi
recalificare a cadrelor, scăderea productivităţii muncii, înrăutăţirea calităţii lucrărilor şi creşterea
costurilor acestora.
In analiza mobilităţii forţei de muncă se utilizează o serie de indicatori care
caracterizează intensitatea acestui fenomen. Aceştia sunt:
- coeficientul intrărilor (Ci) -se determină ca raport între totalul intrărilor (I) în
cursul unei perioade de timp şi numărul mediu de personal(Ns) :
Ci= 100Ns
I
- coeficientul plecărilor (Cp) - se determină ca raport între totalul plecărilor(E) în
cursul unei perioade de timp şi numărul mediu de personal (Ns) :
Cp= 100Ns
E
- coeficientul mişcării totale (Cm) - se determină ca raport între totalul intrărilor
(I) şi plecărilor în cursul unei perioade de timp (E) şi numărul mediu de personal :
Cm=
100Ns
EI
- coeficientul înlocuirilor - reprezintă raportul dintre numărul celor intraţi(I) şi a
celor plecaţi (E)într-o perioadă de timp:
Cî = 100E
I
- coeficientul de fluctuaţie – reprezintă raportul dintre totalul ieşirilor nejustificate
sau fără aprobarea conducerii (En) şi numărul mediu de personal :
Cf= 100Ns
En
Analiza în timpul mobilităţii permite descoperirea tendinţelor fenomenului şi adoptarea
unor măsuri de limitare a acestuia. Se impune adâncirea studiului la nivelul secţiilor şi societăţii
pentru a descoperi cauzele şi locurile unde intensitatea mobilităţii este mai mare. O atenţie
deosebită este necesar să fie acordată fluctuaţiei care are profunde implicaţii în activitatea
întreprinderii.
Fluctuaţia se prezintă sub două forme:
- ca un fapt consumat = fluctuaţie efectivă (activă);
- ca un fenomen în devenire = fluctuaţie potenţială (latentă) concretizată în
eventualele intenţii de a părăsi întreprinderea, având la bază cauze mai mult sau
mai puţin întemeiate.
Fluctuaţia potenţială se poate transforma în fluctuaţie activă dacă nu s-au luat între timp
măsuri de preîntâmpinare şi este mai gravă decât prima, prin dimensiunile mai mari pe care le
poate avea precum şi prin efectele negative pe care le are asupra climatului psihosocial din
societatea comercială.
Proporţiile fluctuaţiei oglindesc, printre altele, gradul de integrare a oamenilor în muncă,
în profesie şi în societate, climatul de muncă în colectivitate, relaţiile formale şi neformale,
gradul de cointeresare materială, condiţiile materiale de muncă, precum şi o serie de factori
subiectivi cu caracter individual.
Limitarea tendinţei de fluctuaţie şi evitarea transformării fluctuaţiei potenţiale în
fluctuaţie activă prin măsuri corespunzătoare, au efecte favorabile asupra creşterii gradului de
stabilitate a forţei de muncă, care se poate aprecia cu ajutorul a doi indicatori:
- stagiul în aceeaşi unitate(St), calculat ca raport între vechimea (t) în societatea
analizată, a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă a acestuia, exprimată în ani:
St=
T
t
- vechimea medie (în ani) în aceeaşi unitate (T) poate caracteriza mai fidel
stabilitatea forţei de muncă şi se determină ca o medie ponderată a vechimii în ani a
muncitorilor în societate (t) cu numărul muncitorilor având aceeaşi vechime (N):
T=
N
Nxt
Cu cât vechimea medie va fi mai mare cu atât stabilitatea forţei de muncă este mai
bună.O condiţie importantă pentru utilizarea deplină a forţei de muncă existente în unităţile
economice, o constituie asigurarea unei stabilităţi cât mai ridicate ale acesteia. Însă, în condiţiile
schimbărilor produse pe fondul trecerii la econoia de piaţă, a schimbărilor care au avut loc în
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, a modificărilor în structura ramurilor economiei naţionale are loc
o creştere continuă a calităţii şi rolul forţei de muncă care atrage o mobilitate ridicată a
oamenilor, migraţii teritoriale, schimbări de profesie şi locuri de muncă.
Principalele cauze obiective care provoacă mişcarea salariaţilor sunt :
modificări în structura organizatorică a societăţilor ;
schimbarea gradului de înzestrare tehnică ;
pensionări, decese, plecări la studii sau pentru efectuarea stagiului militar ;
salarizări mai bune la alte societăţi.
Cauzele de ordin subiectiv sunt :
plecări fără aprobarea societăţii ;
demisii ;
desfacerea contractului de muncă pentru absenţe nemotivate şi alte abateri disciplinare.
4.2. Analiza utilizării forţei de muncă
La nivelul societăţilor comerciale, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea
unor aspecte ca raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tethnic, folosirea
timpului de lucru potrivit nivelului de calificare; de asemenea, folosirea raţională a forţei de
muncă trebuie să fie un rezultat al îmbinării aspectelor cantitative, cu cele calitative.
Angajaţii competenţi au reprezentat întotdeauna şi vor continua să reprezinte bunul cel
mai de preţ al unei societăţi.
In analiza asigurării cu forţa de muncă la o societate comercială este necesar să se aibă în
vedere situaţia calificării salariaţilor pe categorii, profesii, specializări.
Pentru analiza calificării forţei de muncă este necesar să se cunoască:
- calificarea muncitorilor şi celorlalte categorii de personal;
- asigurarea concordanţei dintre complexitatea lucrărilor şi nivelul calificării forţei
de muncă.
La fiecare societate comercială muncitorii sunt diferenţiaţi pe niveluri de calificare,
numite categorii de calificare stabilite în raport cu complexitatea lucrării şi cu importanţa muncii.
Societatea are un sistem de calificare propriu, corelat cu sistemul de salarizare, avându-se
în vedere posibilităţile financiare ale societăţii.
Pentru personalul de conducere, execuţie şi de deservire generală diferenţierile pe nivele
de calificare se stabilesc pe funcţii, ţinându-se seama de complexitatea lucrărilor, gradul de
răspundere, nivelul de pregătire necesar pentru realizarea sarcinilor.
Incadrarea şi promovarea în funcţii se face pe baza criteriilor proprii fiecărei societăţi
comerciale ţinând cont de competenţă, nivelul de studii, calităţi profesionale, rezultate obţinute
în activitatea anterioară.
Pentru analiza utilizării timpului de muncă se folosesc datele din balanţa timpului de
muncă al salariaţilor şi al celorlalte categorii de muncitori referitoare la fonful de timp
calendaristic, fondul de timp maxim disponibil, fondul de timp efectiv lucrat şi fondul de timp
neutilizat, exprimat în zile-om şi ore-om.
Fondul de timp calendaristic (Tc) exprimat în zile-om, se determină înmulţind numărul
mediu de personal cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (Zc) (lună,
trimestru,an):
Tc = N x Zc
Pentru exprimarea fondului de timp calendaristic în ore-om trebuie să se ţină seama de
durata legală a zilei de muncă exprimată în ore (dz):
Tc = N x Zc x dz
Fondul de timp maxim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp
calendaristic, timpul aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus şi sărbătorilor
legale (Trs).
Td = Tc – (Tco + Trs)
Fondul de timp efectiv utilizat (Te) reprezintă numărul de zile-om sau ore-om efectiv
lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare şi se calculează ca
diferenţă între fondul de timp maxim disponibil (Td) şi fondul de timp neutilizat(Tn):
Te = Td – Tn
Fondul de timp neutilizat (Tn) exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi
nejustificate care au avut loc în cursul perioadei analizate.
Rezultă că între fondul de timp maxim disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există
următoarele relaţii:
Td = Te + Tn ; Tn = Td – Te ; Te = Td – Tn .
în care:
Te – fondul de timp efectiv lucrat
Tn – fondul de timp neutilizat
Principalele obiective care se urmăresc la analiza utilizării timpului de muncă sunt
următoarele:
gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil;
mărimea şi structura fondului de timp neutilizat, precum şi a celui nejustificat;
efectele utilizării incomplete a timpului de muncă asupra principalilor indicatori ai
activităţii întreprinderii;
modul de utilizare a regimului schimburilor.
Pentru caracterizarea gradului de utilizare a timpului de muncă se folosesc următorii
indicatori:
indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Itd) se determină prin
raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
Itd = 100Td
Te
Timpul efectiv luat în considerare poate fi cel conform duratei normale a zilei de muncă
sau întregului timp efectiv lucrat, în care se include şi timpul lucrat suplimentar.
durata medie a zilei de muncă ( Dz ) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un
salariat în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei de
muncă, fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar, prin raportarea numărului
total de ore-om efectiv lucrate în timpul normal (hn ) la numărul de zile-om efectiv
lucrate din acea perioadă (Zn ) :
Zn
hnDz
Dacă se ia în considerare şi timpul lucrat suplimentar se poate calcula şi durata medie
totală sau completă a zilei de muncă, ca raport între numărul total de ore-om şi numărul total de
zile-om efectiv lucrate în perioada respectivă:
Zt
htDt
în care:
Dt -durata medie totală (completă) a zilei de muncă
ht -numărul total de ore-om lucrate
Zt -numărul total de zile-om lucrate
După calcularea duratei medii a zilei de muncă se poate determina gradul de utilizare a
duratei medii legale a zilei de muncă ca un raport între acestea:
100xdz
DzIh sau 100x
dz
DtIh
în care:
Ih -indicele utilizării duratei medii legale a zilei de muncă
dz-durata medie legală a zilei de muncă
indicele de utilizare a numărului mediu de muncitori caracterizează gradul de folosire
a timpului de muncă şi se calculează ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s-
au prezentat efectiv la lucru ( Ne ) şi numărul mediu scriptic din perioada respectivă ( Ns
):
100xNs
NeINs
Se urmăreşte de asemenea, mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum şi
structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de timp
din întreruperi datorită concediilor medicale, concediilor fără plată, a învoirilor, absenţelor
nemotivate, etc.
Pierderile de timp pot fi justificate sau nejustificate, iar în cadrul analizei trebuie să se
stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp.
Utilizarea incompletă a timpului de muncă are o serie de consecinţe negative asupra
activităţii întreprinderilor , cum ar fi:
diminuarea volumului producţiei;
scăderea productivităţii muncii;
folosirea neraţională a utilajelor de producţie;
prestarea de ore suplimentare;
creşterea costului de producţie;
munca în asalt;
depăşirea absolută şi relativă a numărului de muncitori.
Eficienţa cu care sunt folosite resursele umane se exprimă prin productivitatea sau randamentul
acestora.
Productivitatea muncii este o categorie economică complexă şi dinamică şi reprezintă
însuşirea muncii de a crea o anumită cantitate de valori de întrebuinţare într-o unitate de timp,
reflectând, în ultimă instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o cantitate de muncă.
Analiza eficienţei utilizării resurselor umane se realizează cu ajutorul următorilor
indicatori:
- productivitatea muncii medii şi marginale;
- profitul pe un salariat.
Analiza eficienţei utilizării resurselor umane pe baza productivităţii muncii medii şi
marginale are drept scop:
a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;
b) analiza volumului producţiei, ca efect al utilizării resurselor umane (inclusiv a
creşterii productivităţii muncii);
c) analiza productivităţii marginale a muncii;
d) consecinţe economice ale modificării productivităţii muncii asupra indicatorilor
economico-financiari.
În raport cu cheltuielile de muncă deosebim:
productivitatea anuală - când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numărul
de salariaţi:
Wa =Ns
Qf
productivitatea zilnică - când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om-zile:
Wz =Tz
Qf
productivitatea orară- când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om-ore:
Wh =Th
Qf
Pentru identificarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii, se impune o analiză
factorială a acesteia, pornind de la raţionamentul care rezultă din conţinutul indicatorilor
productivităţii muncii.
Productivitatea anuală se prezintă astfel:
Wa = Nz x Wz
Unde:
Wa-productivitatea anuală
Nz-numărul de zile lucrate în medie de un salariat
Wz-productivitatea zilnică
Modificarea absolută a productivităţii anuale:
)()( 001101 xWzNzxWzNzWaWaWa
Din care:
1.influenţa numărului de zile lucrate în medie zilnic de un salariat:
)()( 0001 xWzNzxWzNzWaNz
2.influenţa productivităţii zilnice
)()( 0111 xWzNzxWzNzWaWz
Dar , Wz = Nh x Wh
Unde:
Wz-productivitatea zilnică
Nh-numărul de ore lucrate în medie de un salariat într-o zi
Wh-productivitatea orară
Deci, Wa = Nz x Nh x Wh
2.1.influenţa numărului de ore lucrate în medie de un salariat într-o zi
)()( 001011 xWhxNhNzxWhxNhNzWaNh
2.2.influenţa productivităţii orare:
)()( 011111 xWhxNhNzxWhxNhNzWaWh
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt:
NzWa + WzWa Wa
NhWa + WhWa WzWa
Productivitatea muncii poate fi analizată avându-se în vedere în primul rând raportul
dintre producţie (Q) şi factorul muncă (T), care reprezintă productivitatea medie a muncii, iar în
al doilea rând raportul dintre sporul de producţie (∆Q) şi cantitatea suplimentară de muncă (∆T),
care reprezintă productivitatea marginală a muncii.
Deci:
T
QW Wm=
T
Q
în care:
Wm - productivitatea marginală a muncii;
__
W - productivitatea medie a muncii.
Un indicator care completează informaţiile furnizate de productivitatea marginală a
muncii este elasticitatea producţiei în funcţie de factorul muncă.
Elasticitatea producţiei este raportul dintre modificarea producţiei şi variaţia factorului
muncă, reflectând creşterea procentuală a producţiei la o modificare cu un procent a factorului
muncă.
E =W
Wm
T
Q
T
Q
T
Tx
Q
Q
T
T
Q
Q
:
în care: E - elasticitatea producţiei.
Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul din exploatare), prin capacitatea
informaţională, reprezintă un indicator semnificativ pentru evaluarea eficienţei muncii. Dacă se
elimină influenţele conjuncturale, inclusiv intensitatea inflaţiei, şi bineînţeles o modificare
sensibilă a structurii producţiei, indicatorul menţionat preia şi influenţele celorlalţi factori ai
producţiei activaţi de muncă.
În analiza eficienţei muncii, pe baza indicatorului menţionat, se pot avea în vedere
următoarele modele de tip multiplicativ:
1)CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
Pe
2) Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
Pe
3) CA
Pex
Ns
CA
Ns
Pe
unde: Pe - profit din exploatare;
Ve - venitul din exploatare;
T - număr mediu ore pe un salariat.
A.Utilizându-se metoda substituirii factoriale, după primul model, factorii şi relaţiile de
determinare a influenţelor sunt:
Modificarea totală absolută:
0
0
0
0
0
0
1
1
1
1
1
1
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
Pe
din care:
a) influenţa veniturilor din exploatare pe un salariat:
0
0
0
0
0
0
0
0
0
0
1
1
/
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
PeNsVe
b) influenţa cifrei de afaceri la 1 leu venituri din exploatare:
0
0
0
0
1
1
0
0
1
1
1
1
/
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
PeVeCA
b) influenţa profitului din exploatare la 1 leu cifră de afaceri:
0
0
1
1
1
1
1
1
1
1
1
1
/
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
PeCAPe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influenţe:
Ns
Pe NsVe
Ns
Pe/
+ VeCA
Ns
Pe/
+ CAPe
Ns
Pe/
B.Analiza factorială a profitului pe un salariat după al doilea model, se va explica
factorial, astfel:
Modificarea totală absolută:
0
0
0
0
0
0
1
1
1
1
1
1
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
Pe
din care:
a) influenţa timpului de muncă ( număr mediu de ore pe un salariat):
0
0
0
0
0
0
0
0
0
0
1
1
/
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
PeNsT
b) influenţa veniturilor din exploatare pe unitatea de timp:
0
0
0
0
1
1
0
0
1
1
1
1
/
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
PeTVe
c) influenţa profitului din exploatare la 1 leu venituri din exploatare;
0
0
1
1
1
1
1
1
1
1
1
1
/
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
PeVePe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influenţe:
Ns
Pe NsT
Ns
Pe/
+ TVe
Ns
Pe/
+ VePe
Ns
Pe/
C.În al treilea model, modificarea profitului pe un salariat se prezintă astfel:
Modificarea totală absolută:
0
0
0
0
1
1
1
1
CA
Pex
Ns
CA
CA
Pex
Ns
CA
Ns
Pe
din care:
a) influenţa cifrei de afaceri pe un salariat:
0
0
0
0
0
0
1
1
/
CA
Pex
Ns
CA
CA
Pex
Ns
CA
Ns
PeNsCA
b) influenţa profitului din exploatare la 1 leu cifră de afaceri:
0
0
1
1
1
1
1
1
/
CA
Pex
Ns
CA
CA
Pex
Ns
CA
Ns
PeCAPe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor două influenţe:
Ns
Pe NsCA
Ns
Pe/
+ CAPe
Ns
Pe/
Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt: introducerea progresului tehnic,
ridicarea calificării forţei de muncă, introducerea unor metode moderne de management, precum
şi perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.
Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii
muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere.
In cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele
sale, precum şi a consecinţelor acestuia. In acest sens, trebuie să se studieze situaţia mecanizării,
automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje de înalt
nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra
activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii,
reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori,
reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.
CAPITOLUL V
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA
CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE
5.1. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă
Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a unităţilor şi
de stimulare materială a lucrătorilor.
Funcţiile profitului sunt :
-orientarea generală a activităţii economice. Profitul incită salariaţii în luarea
initiaţivelor de a-şi dezvolta activităţile.
-constituie sursă de bază de autofinanţare a activităţilor economice şi o condiţie
fundamentală a dezvoltării în perspectivă.
-instrument de stimulare economică- după efectuarea prelevărilor prioritare asupra
profitului brut, ceea ce rămâne este repartizat pentru :
- autofinanţarea întreprinderii
- stimulente materiale
- nevoi socio-culturale
-mijloc de control al eficacităţii întreprinderilor şi a muncii salariaţilor
-indicator sintetic al activităţii economice.
In practica economică, gradul de rentabilitate a întreprinderii se calculează cu ajutorul ratei
profitului. Nivelul ratei profitului reflectă măsura în care unitatea economică reuşeşte să
valorifice toţi factorii care concură la obţinerea profitului, în special mărimea volumului
producţiei, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului.
5.2. Analiza diagnostic a profitului
Analiza structurală a profitului presupune descompunerea în elemente componente
care, în cazul profitului, se poate efectua din mai multe puncte de vedere.
Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (profit sau pierdere), nu este omogen, fiind
alcătuit din rezultatele mai multor activităţi diferite.
Primul element component al exerciţiului este rezultatul exploatării care se determină ca
diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare.Pentru societăţile cu profil
industrial, veniturile din exploatare sunt constituite din :
venituri din vânzarea mărfurilor cu amănuntul ;
venituri din prestaţii de servicii ;
iar cheltuielile din exploatare includ :
costul mărfurilor vândute;
costul prestaţiilor de servicii;
cheltuielile de circulaţie aferente mărfurilor vândute;
cheltuielile cu impozitele, taxele, vărsămintele asimilate suportate de unitatea patrimonială
(impozit pe clădiri, taxe pentru folosirea terenurilor, impozit pe profit);
cheltuieli cu personalul (salarii, alte drepturi de personal, contribuţia la asigurări şi protecţia
socială);
alte cheltuieli de exploatare.
O altă sursă de profit pentru societate poate fi activitatea financiară.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferenţă între veniturile
financiare şi cheltuielile financiare. Potrivit formularului anexă la bilanţ, Contul de profit şi
pierdere, veniturile financiare includ următoarele elemente :
venituri din participaţii;
venituri din diferenţe favorabile de curs valutar;
venituri din dobânzi primite;
alte venituri financiare.
Iar cheltuielile financiare cuprind :
diferente nefavorabile de curs valutar;
dobânzi aferente împrumuturilor primite;
alte cheltuieli financiare.
Rezultatul curent al exerciţiului se obţine însumând rezultatul exploatarii si rezultatul
financiar.
In afara activităţilor de exploatare şi financiară, pot apare şi activităţi întâmplătoare,
neavând caracter de regularitate, pentru care se evidenţiază separat veniturile şi cheltuielile
extraordinare . In această categorie se includ veniturile şi cheltuielile legate de capital (cedare de
active) şi cele aferente operaţiunilor de gestiune (amenzi, penalităţi, donaţii, etc.).
Pentru a afla rezultatul total al activităţii desfăşurate de o societate comercială, se
însumează rezultatul curent al exerciţiului cu rezultatul exctraordinar, obţinându-se rezultatul
exerciţiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere).
Un indicator foarte important pentru aprecierea performanţelor este şi rezultatul
exerciţiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea.
Rezultatul exerciţiului după impozitare (profit net sau pierdere) este determinat ca
diferenţă între rezultatul impozabil şi impozitul pe profit.
Analiza factoriala are rolul de a stabili sistemul de factori care determina modificarea
rezultatului exploatarii, in vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evolutiei viitoare.
Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul
aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării . În acest
context , analizei rezultatului aferent cifrei de afaceri i se acordă o foarte mare atenţie .
A.Un model de analiză a profitului brut aferent cifrei de afaceri este următorul
CA
Pb
Ns
CANs Pr
unde :
Ns – numărul de salariaţi ai societăţii comerciale ;
Ns
CAproductivitatea muncii (cifra de afaceri pe o persoană) ;
CA
Pbmodificarea profitului brut la 1 leu cifră de afaceri .
Modificarea profitului, se exprimă astfel :
0
0
0
00
1
1
1
11Pr
Ca
Pb
Ns
CANs
CA
Pb
Ns
CANs
Din care:
1. Influenţa modificării numărului de salariaţi
0
0
0
001Pr
CA
Pb
Ns
CANsNsNs
2. Influenţa modificării productivităţii muncii
0
0
0
0
1
11Pr
CA
Pb
Ns
CA
Ns
CANs
Ns
CA
3. Influenţa modificării profitului la 1 leu cifră de afaceri
0
0
1
1
1
11Pr
CA
Pb
CA
Pb
Ns
CANs
CA
Pb
B.Rezultatul exploatării poate fi analizat şi după relaţia :
qcqpRE
qp – cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare
qc – cheltuielile aferente cifrei de afaceri
Modificarea totală a rezultatului exploatării a fost de :
RE RE1 – RE0
1.Influenţa modificării producţiei vândute
00
01
0Pr0Pr
pq
pqIQ
IQQRE
2.Influnţa modificării structurii producţiei vândute
IQcqpqqRE 0Pr0101
3.Influenţa modificării costurilor
01011101 cqpqcqpqcRE
4.Influenţa modificării preţurilor
11011111 cqpqcqpqpRE
CAPITOLUL VI
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI
6.1. Generalităţi privind analiza echilibrului economico – financiar
Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii, prin care se stabilesc
anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferitele fluxuri financiare.
Acestea reprezintă o premisă dar şi o consecinţă a unei desfăşurări normale a activităţii
firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate, ca premisă, trebuie avute în vedere
corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse materiale şi posibilităţile de finanţare. De
modul cum sunt utilizate şi valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico
– financiar sau dereglarea acestuia.
Echilibrul economico-financiar trebuie înţeles ca fiind ansamblul de corelaţii care se
formează în procesul derotaţie a capitalului. El trebuie să fie stabilit prin bugetul de venituri şi
cheltuieli. De asemenea, trebuie urmărită realizarea lui în fiecare exerciţiu financiar.
Instrumentele practice de evidenţiere a echilibrului financiar sunt: bugetul de venituri şi
cheltuieli, bilanţul contabil şi balanţa de verificare.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, există
o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:
1. Rata autonomiei financiare
Raf = capital propriu / capital propriu + capital împrumutat
2. Rata de finanţare a stocurilor
Rfs = fond de rulment / stocuri
3. Rata de autofinanţare a activelor
Raa = capital propriu / active fixe + active circulante
4. Rata datoriilor
Rd = datorii totale / active totale
6.2. Analiza corelaţiei fondului de rulment - nevoie de fond de rulment-
trezorerie netă
Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanţarea
activelor circulante, impusă de diferenţele dintre sumele încasate şi sumele de plătit, precum şi
dacalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata
medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.
Sunt mai multe modalităţi de calcul al FR:
1. Conform concepţiei patrimoniale:
a. FR = capital permanent – active imobilizate
FR = FRp + Fri
FRp = capitaluri proprii – active imobilizate
Fri = datorii pe termen scurt şi lung
b. FR = active circulante – datorii pe termen scurt
Potrivit concepţiei funcţionale, fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net
global (FRGN) se determină astfel:
a. FRGN = surse aciclice – active aciclice
b. FRGN = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice + resurse de
trezorerie) = (active circulante de exploatare + active circulante în afara exploatării +
disponibilităţi) – (datorii de exploatare + datorii în afara exploatării + credite bancare de
trezorerie).
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi resursele
temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile
reale şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.
a. pe baza bilanţului patrimonial:
NFR = (active circulante – disponibilităţi băneşti) – (datorii pe termen scurt – credite
pe termen scurt) = (active circulante – disponibilităţi băneşti) – obligaţii pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment semnifică în esenţă, activele circulante de natura stocurilor şi
a creanţelor nefinanţate pe seama obligaiilor pe termen scurt (surse atrase). Obligaţiile pe termen
scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat.
b. pe baza bilanţului funcţional, nevoia de fond de rulment se determină astfel:
NFR = nevoi ciclice – resurse ciclice
În acest caz NFR este formată din partea pentru exploatare (NFRE) şi cea în afara
exploatării (NFRAE).
NFR = NFRE + NFRAE
NFRE = active ciclice aferente exploatării – surse ciclice aferente exploatării
NFRAE = active ciclice din afara exploatării – surse ciclice din afara exploatării
Mărimea nevoii de rulment din exploatare este influenţată de natura activităţii, durata
ciclului de fabricaţie, viteza de rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate. Dacă nevoia
de rulment este pozitivă, situaţia se consideră a fi normală numai dacă este rezultatul unei politici
de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Astfel, aceasta reflectă
un dacalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de
exploatare.
Dacă, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este negativă, aceasta semnifică un surplus
de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situaţia fiind favorabilă doar dacă este
rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării de datorii cu scadenţe mari.
Trezoreria netă exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment,
reflectând situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung cât şi pe termen scurt.
a. Pe baza bilanţului patrimonial (financiar):
TN = FR – NFR
b. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului funcţional astfel:
TN = FRNG – NFR
sau
TN = TA – TP
TA = trezoreria de activ,
TP = trezoreria de pasiv.
Trezoreria netă pozitivă semnifică un excedent monetar al exerciţiului financiar şi dacă
acesta se menţine în cadrul mai multor exerciţii financiare succesive, această situaţie
demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei băncii pe piaţă. Dacă nevoia de fond de rulment
este constantă atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu
dividentele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea
6.3. Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante
În cadrul echilibrului flnanciar al firmei, una din corelaţiile importante o constituie cea
dintre fondul de rulment (FRRt) şi nevoia de fond de rulment (NFR) sau soldul efectiv al
activelor circulante (fără disponibilităţi) achitate şi neachitate.
Nevoia de fond de rulment mai poate fi numit şi capital de lucru. În acest caz, ea
reprezintă volumul de bani necesar pentru ca firma să poată funcţiona în timpul de aşteptare a
încasării creanţelor sale şi se calculează cu ajutorul relaţiei următoare:
CAPITAL = CREANŢE + STOCURI DE – OBLIGAŢII DE
DE LUCRU DE ÎNCASAT ACTIVE PLATĂ
(Clienţi şi debitori) CIRCULANTE (pe termen scurt)
În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de
“rate” cum ar fi:
Rata de finanţare a activului circulant= 100xcirculanteActive
rulmentdeFondul
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se
apreciază că mărimea normală a acestei rate este de 50%.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor:
Rata de acoperire a stocurilor = 100xStocuri
rulmentdeFondul
Rata de acoperire a stocurilor reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează
stocurile. O acoperire normală a stocurilor apare atunci când fondul de rulment reprezintă circa
2/3 din totalul acestora.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor achitate şi necreditate plus
creanţele:
Rata de acoperire
a stocurilor achitate = 100xcreanteleplusenecreditatsiachitateStocurile
totalrealrulmentdeFondul
Această rată prezintă procentual raportul dintre fondul de rulment existent şi mărimea
stocurilor şi a creanţelor achitate şi necreditate, exprimat în trezoreria netă. În mod normal, ea
trebuie să fie mai mare de 100.
6.4. Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar
Creanţele reflectă angajamente contractate de anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt clienţi,
ale căror termene de plată au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum şi
debitorii băncii, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior
împreună cu dobânda aferentă acestora.
Obligaţiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare atrase pe o
durată mai mică de un an, excuzând creditele bancare. Acestea conţin datoriile către furnizori,
personal, stat, acţionari, avansuri de la clienţi.
Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează fluxurile băneşti
ale băncii.
1. Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
unde:
Sd = soldul mediu al creanţelor
Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe.
2. Durata de folosire a surselor atrase (Df):
unde:
Sc = soldul mediu al conturilor de obligaţii
Rc = rulajul creditor al conturilor respective.
Corelaţia dintre suma creanţelor şi obligaţiilor pe termen scurt, precum şi dintre Di şi Df
Di =
Df =
Rc
Scx360
generează fluxuri băneti care influenţează pozitiv sau negativ disponibilităţile firmei. Astfel:
a. dacă Sd = Sc şi Di = Df, atunci cel puţin din punct de vedere teoretic, se produce o
compensare între creanţe şi obligaţii.
b. dacă Sd > Sc şi Di = Df, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv deoarece
suma încasărilor este superioară sumei plăţilor pentru acelaşi interval de timp.
BIBLIOGRAFIE
1. Işfănescu A.,şi colectivul: „Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, Bucureşti, 2009.
2. Petrescu Silvia, “Analiză și diagnostic financiar-contabil”-Ghid teoretico-aplicativ- Ediția a
III-a, revizuită și actualizată, Editura CECCAR, București, 2010;
3. Ţole, M., Matei, N.C., Ţole, A.A., Ruse, E., Spineanu-Georgescu, L., “Analiză economico-
financiară. Metode, tehnici şi metode”, ediţia a III-a, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2011.