Post on 11-Aug-2015
description
transcript
Boli metabolice
Bolile metabolice cuprind acele afectiuni in care mecanismul ce duce la aparitia lor inculde una din numeroasele reactii chimice ce au loc in organismele vii. Aceasta categorie de boli este foarte heterogena, incluzand atat boli cu o distributie extrem de larga in randul populatiei ca diabetul zaharat, obezitatea si dislipidemiile, cat si boli rar intalnite; atat boli congenitale care limiteaza durata de viata, ducand la deces in primii ani de viata, cat si boli metabolice ereditare sau dobandite care apar la adulti.
Obezitatea si denutritia sunt boli nutritional-metabolice. Obezitatea si supraponderalitatea sunt foarte raspandite in intreaga lume si frecventa lor este in crestere; sunt produse prin aport alimentar crescut la persoanele cu predispozitie genetica si sunt favorizate de sedentarism. Denutritia poate fi primara (prin lipsa de aport a principiilor nutritive) sau secundara (avand la baza diferite cauze).
Hiperlipoproteinemiile reprezinta tulburari ale metabolismului lipidelor si importanta lor majora deriva din raspandirea lor foarte mare in populatia generala si din faptul ca reprezinta un risc foarte mare pentru bolile cardiovasculare.
Guta reprezinta o tulburare a metabolismului purinelor si se caracterizeaza prin: cresterea acidului uric in sange, artrita gutoasa acuta, depuneri de cristale de urat de sodiu la nivelul diferitelor tesuturi (denumite tofi), artrita gutoasa cronica si litiaza renala cu calculi din acid uric.
Tulburarile metabolismului metalelor si metalproteinelor includ afectiuni ca: boala Wilson, hemocromatoza, porfiriile.
Tulburarile metabolismului aminoacizilor cuprind numeroase afectiuni ca de exemplu: homocisteinemia, cistinuria, fenilcetonuria, alcaptonuria si altele.
Bolile congenitale ale tesutului conjunctiv pot afecta osul, ligamentele, vasele sanguine si pielea si sunt printre cele mai frecvente afectiuni genetice umane. Cele trei categorii principale din aceste boli sunt: osteogeneza imperfecta, sindromul Ehlers-Danlos si sindromul Marfan.
Afecţiunile metabolice sunt transmise genetic în 80 la sută din cazuri, afirmă specialiştii. Anual, în ţara noastră se nasc între 70 şi 400 de copii cu o boală înnăscută de metabolism, iar dintre aceştia, puţini sunt diagnosticaţi la timp şi duc o viaţă normală.
Bolile metabolice genetice sunt cauzate de lipsa unor enzime în organism. Aceste enzime contribuie la degradarea unor proteine, grăsimi şi glucide. Lipsa lor determină însă acumularea unor produşi toxici la nivelul organismului. Specialiştii afirmă că depistarea şi tratarea precoce a acestor afecţiuni previn complicaţiile.
Testarea în maternitate în primele trei-cinci zile de viaţă (screeningul neonatal) reprezintă cea mai importantă măsură de depistare a acestor afecţiuni. „Astăzi, în România sunt testaţi doar 40-45% din totalul nou-născuţilor şi doar pentru două afecţiuni: hipotiroidism congenital (sindrom cauzat de insuficienta aprovizionare a ţesuturilor cu hormoni tiroidieni şi care, în forma severă, dacă nu este diagnosticat şi tratat rapid după naştere, conduce la leziuni neurologice ireversibile şi la retard mintal) şi fenilcetonurie (boală cauzată de un deficit în enzima fenilalaninhidroxilază, care provoacă, din primele luni de viaţă, o depigmentare a pielii şi afectare neurologică, ce se traduce prin crize de epilepsie, apoi, treptat, prin deficit al funcţiilor mentale)", explică medicul pediatru Paula Avram de la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi a Copilului „Alfred Rusescu" din Bucureşti.
Acestea sunt doar două dintre bolile care dau afectare neurologică severă, rapidă şi care, prin depistare precoce şi prin tratament corespunzător, pot avea o evoluţie favorabilă. Spre deosebire de ţara noastră, în Ungaria, din anul 2007, toţi nou-născuţii sunt testaţi pentru 26 de boli, iar în Austria, pentru 29 de afecţiuni potenţial tratabile. Semnele clinice care indică boala înnăscută de metabolism pot fi: letargie, probleme alimentare, anorexie, vărsături frecvente, diminuarea tonusului muscular, convulsii, retard psihomotor, probleme oculare (cecitate, cataractă), surditate, dismorfism facial, hepatosplenomegalie (creştere simultană în volum a ficatului şi a splinei).
Obezitatea, afecţiune dobândită
Metabolismul copiilor poate fi afectat şi pe parcursul vieţii. Obezitatea şi consecinţele sale sunt cele care modifică metabolismul copiilor. „Majoritatea bolilor metabolice sunt consecinţa predispoziţiei către o afecţiune sau a unor tulburări alimentare", afirmă profesorul doctor Constantin Dumitrache, medic primar endocrinologie, doctor în ştiinţe medicale, de la Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon".
1
Fenilcetonuria este o boala genetica in care lipseste enzima fenilalaninhidroxilaza sau are un nivel foarte scazut in
sange (PAH). Aceasta enzima este necesara pentru convertirea fenilalaninei, un aminoacid din alimente, in alt
2
aminoacid numit tirozina. Daca PKU nu se trateaza imediat dupa nastere fenilalanina se acumuleaza in sange si in
tesutul cerebral ducand la retard psihic si afectarea sistemului nervos central. Daca se trateaza imediat dupa nastere
toate aceste probleme sau majoritarea lor se pot preveni de obicei. PKU este estimat in SUA la 1 caz la 14 000
pana la 20 000 de nou-nascuti vii. Este mai frecventa la albi si americani nativi decat la persoane de culoare,
asiatici sau hispanici. PKU este o boala autosomal recesiva. Aceasta inseamna ca pentru a manifesta boala
persoana trebuie sa mosteneasca cate o gena cu defect cromozomial de la fiecare parinte. Daca mosteneste gena de
la un singur parinte persoana este purtatoare de gena dar nu manifesta boala. Simptomele fenilcetonuriei apar de
obicei in cateva luni dupa nastere in paralel cu cresterea fenilalaninei in circulatia sangvina a copilului, ea
provenind din proteinele din laptele de mama sau din formulele de lapte. Inainte de nastere corpul mamei filtreaza
excesul de fenilalanina si protejeaza copilul nenascut.
Simptomele precoce ale fenilcetonuriei care apar in 50% din cazurile cu aceasta boala sunt:
- mirosul de mucegai al pielii, parului si urinei
- voma si diareea ce duc la scaderea in greutate
- iritabilitate
- afectiuni ale pielii ca uscarea sau urticariile cu mancarimi (eczeme)
- sensibilitatea la lumina (fotosensibilitatea).
Daca copilul are deficienta severa de enzima sau daca boala nu este descoperita si tratata destul de repede, nivelul
de fenilalanina creste in tesutul cerebral si afecteaza functiile cerebrale si sistemul nervos central.
Simptomele pot deveni severe in jurul varstei de 8 saptamani si pot include:
- comportament anormal ca episoade de agitatie, leganat repetat, lovirea capului si muscarea mainilor (frecvente la
copiii mai mari)
- pierderea abilitatilor si a indemanarii legata de retard mental sever
- retard al cresterii si dezvoltarii
- episoade de crize epileptice.
PKU afecteaza de asemenea sinteza melaninei care este sursa pigmentului pielii, ochilor si parului. Aproximativ
90% dintre copiii cu PKU au par blond, pielea deschisa la culoare si ochii albastri.
La cateva zile de la nastere toti copiii din Statele Unite sunt testati pentru fenilcetonurie (PKU). Testul pentru
fenilcetonurie utilizeaza 2, 3 picaturi de sange prelevat din calcaiul copilului pentru masurarea nivelului
fenilalaninei. Nivelul fenilalaninei este crescut la copiii cu PKU.
Institutul National de Sanatate (NIH) din S.U.A. recomanda trimiterea sangelui pentru analize in interval de 24 de
ore de la colectare si obtinerea rezultatelor la 7 zile dupa nastere. Deoarece poate lua cateva zile pentru acumularea
fenilalaninei in corpul nou-nascutului (dupa alimentatia la san sau cu formula), retestarea poate fi recomandata.
La cei cu PKU se recomanda de asemenea masurarea periodica a fenilalaninei din sange:
- in timpul primului an de viata testarea pentru fenilalanina ar trebui facuta saptamanal
- intre un an si 12 ani testarea ar trebui facuta de 2 ori pe luna
- dupa 12 ani o data pe luna
3
- la femeile insarcinate care au PKU de doua ori pe saptamana.
PKU este o boala autosomal recesiva. Aceasta inseamna ca pentru a manifesta boala persoana trebuie sa
mosteneasca cate o gena de la fiecare parinte. Daca mosteneste gena de la un singur parinte persoana este
purtatoare dar nu manifesta boala. Riscul de a transmite o boala autozomal recesiva depinde de antecedentele
heredocolaterale (medicale familiale). Se recomanda obtinerea de informatii de la medicul curant despre testarea
genetica daca persoana este interesata de confirmarea sau infirmarea starii de purtator pentru gena PKU.
Tratamentul pentru fenilcetonurie consta in reducerea permanenta a cantitatii de proteine din dieta. Proteinele
contin fenilalanina, un aminoacid esential pentru cresterea normala si pentru dezvoltare. Persoanele cu PKU au
lipsa enzimei care metabolizeaza fenilalanina. Nivelurile foarte mari de fenilalanina in sange pot duce la afectare
ireversibila a creierului si pot leza sistemul nervos.
Institutul national al Sanatatii (NIH) din S.U.A. recomanda alimentarea nou-nascutului cu o formula care nu
contine fenilalanina cat mai repede dupa diagnosticarea bolii si nu mai tarziu de 7 sau 10 zile dupa nastere. In
unele cazuri copilul se poate hrani la san dar trebuie discutata aceasta optiune cu medicul. In timpul primului an de
viata testele de masurare a nivelului fenilalaninei ar trebui facute saptamanal.
Desi orice lezare a creierului sau a sistemului nervos este ireversibila, sansele de a dezvolta aceste probleme sunt
mai mici daca tratamentul pentru fenilcetonurie incepe pana la varsta de 3 saptamani. Copilul va creste si se va
dezvolta normal daca alimentatia va contine cantitati minime de fenilalanina. In putine cazuri copiii pot dezvolta
probleme de comportament sau dificultati la invatat (ca retard al limbajului, hiperactivitate, anxietate sau deficit de
concentrare) in ciuda tratamentului precoce.
O dieta cu putine proteine trebuie urmata consecvent, toata viata. Pe masura ce copilul creste dieta este
individualizata si ajustata in functie de nevoile specifice ale copilului. Nivelul apetitului, ritmul de crestere,
dezvoltarea, comportamentul, boala, preferintele culinare si nivelul sanguin de fenilalanina sunt toate luate in
considerare.
Este foarte importanta monitorizarea regulata a nivelului fenilalaninei. Intre varsta de un an si cea de 12 ani
testarea ar trebui facuta de doua ori pe luna si dupa varsta de 12 ani pana la varsta de adult testarea ar trebui facuta
o data pe luna. Nivelul crescut de fenilalanina la adolescenti si adulti afecteaza in mod negativ IQ (indicele de
inteligenta) si functiile cognitive ca constiinta, cunoasterea, gandirea, capacitatea de invatare si judecata.
Academia Americana de Pediatrie si Institutul National al Sanatatii din S.U.A. ofera recomandari si ghiduri pentru
prevenirea si managementul fenilcetonuriei la femeile care sunt sau vor fi insarcinate. In general, femeile la varsta
procreatiei trebuie sa urmeze o dieta pentru fenilcetonurici si sa primeasca suficiente nutriente pentru a sustine o
sarcina in evolutie.
Cel mai bine ar fi sa inceapa o dieta pentru fenilcetonurie inainte de a ramane insarcinate. Femeile cu PKU care nu
urmeaza dieta inainte sau in timpul sarcinii au 93% sanse sa dea nastere unui copil cu retard mental congenital.
Nivelurile crescute de fenilalanina la mame in timpul sarcinii pot duce la nasterea unor copii cu extremitati cefalice
anormal de mici (microcefalie), cu tulburari de crestere si boli congenitale cardiace.
4
Femeile cu fenilcetonurie care doresc sa ramana insarcinate ar trebui de asemenea sa se testeze regulat,
corespunzator recomandarilor medicilor, pentru monitorizarea nivelului de fenilalanina. Nivelurile scazute (sub 6
mg/dl) de fenilalanina ar trebui sa fie atinse cu trei luni inainte de conceptie. Nivelurile recomandate sunt intre 2 si
6 mg/dl. Femeile insarcinate trebuie testate de doua ori pe saptamana pana la nasterea copilului.
Tratamentul la domiciliu pentru fenilcetonurie se concentreaza asupra managementului nivelului de fenilcetonurie
de-a lungul vietii.
- se recomanda respectarea ghidurilor pentru dieta. Se recomanda o cunoastere cat mai buna a afectiunii si
explicarea efectelor acestei boli copilului. Se accentueaza pe importanta respectarii unei diete pentru fenilcetonurie
si se recomanda implicarea copilului in selectarea unei alimentatii adecvate. Intotdeauna este o idee buna
consultarea unui dietetician pentru idei in privinta tipurilor de alimente, retete si cum se pot asigura nevoile
nutritive ale copilului. Adultii cu PKU vor beneficia de asemenea de acest tip de informatie. Trebuie cunoscut
faptul ca alimentele scazute in fenilalanina adesea au costuri mai ridicate
- se recomanda colaborarea cu medicul curant. Trebuie planificat un program pentru masurarea nivelului de
fenilalanina. Testarea periodica este necesara de-a lungul vietii si frecventa depinde de varsta si severitatea
deficientei enzimatice
- controlul fenilcetonuriei materne. Femeile cu fenilcetonurie ce doresc sa ramana insarcinate urmeaza
recomandarile Academiei Americane de Pediatrie. Nivelurile crescute de fenilalanina la mame pot fi cauza nasterii
unui copil cu retard mental sau cu alte afectiuni ca de exemplu cap neobisnuit de mic (microencefalie). Urmarea
unei diete pentru fenilcetonurici inainte si in timpul sarcinii va ajuta la pastrarea starii de sanatate a copilului
nenascut. Femeile cu PKU ar trebui testate pentru nivelurile de PKU de doua ori pe saptamana in timpul sarcinii
- se recomanda testarea genetica. Daca exista antecedente familiale de PKU se recomanda o discutie cu medicul
despre un test genetic. Daca o persoana are un copil cu PKU poate fi folositoare o consiliere genetica inainte de o
noua sarcina. Se recomanda un grup de suport. Daca o persoana are un copil cu PKU poate dori la un moment dat
sa se alature altor persoane care se confrunta cu probleme similare.
Boala Wilson este o afectiune ereditara care cauzeaza acumularea excesiva de cupru in organism. Este cunoscuta si sub denumirea de degenerare hepatolenticulara. Cuprul joaca un rol important in dezvoltarea armonioasa a nervilor, oaselor, colagenului si melaninei. In mod normal, cuprul este absorbit din alimente, iar excesul este eliminat prin bila - substanta produsa in ficat si depozitata in vezica biliara. Cand vezica biliara isi evacueaza continutul in duoden (prima portiune a intestinului subtire), cuprul continut in bila traverseaza intestinul alaturi de alimentele digerate. La persoanele sanatoase, cuprul este apoi evacuat din organism prin scaun. In boala Wilson, cuprul nu trece in bila, ci se acumuleze in ficat. Pe masura ce nivelul de cupru din ficat creste, organul afectat incepe sa permita trecerea sa in circulatia sanguina. Cuprul este apoi depozitat in organism, in special la nivelul rinichilor, creierului si sistemului nervos, si ochilor. Boala Wilson afecteaza aproximativ 1 din 30000-100000 persoane. In jur de 1 din 90 persoane este purtatoare a genei bolii Wilson. Boala Wilson este fatala daca nu este descoperita si tratata la timp.
Hemocromatoza este o boala care apare datorita acumularii fierului in organismul uman. Fiziologic, organismul
retine si depoziteaza o cantitate mica de fier in maduva osoasa, ficat, rinichi si inima, dar acumularea in exces
determina afectarea acestor organe. Organismul necesita fierul pentru a sintetiza hemoglobina care reprezinta
carausul oxigenului. Fierul furnizeaza energie necesara muschilor si tesuturilor. Barbatii sunt mai susceptibili
pentru a face hemocromatoza fata de femei. Femeile elimina excesul de fier prin sangerarea menstruala si in timpul
5
sarcinii. Simptomele apar, de obicei, intre varsta de 40 si 60 de ani.
Exsita 2 tipuri de hemocromatoza:
- hemocromatoza ereditara (genetica): este cea mai frecventa forma de hemocromatoza, transmisa genetic si este
cea mai frecventa boala genetica la populatia alba, in special la persoanele cu descendenti in Europa de Nord
- hemocromatoza secundara (dobandita).
Cauzele hemocromatozei secundare sunt:
- transfuziile sangvine repetate
- anumite boli hematologice (cum ar fi talasemia)
- boli hepatice cronice
- alcoolismul
- excesul de suplimente care contin fier
- dieta bogata in fier (in rare cazuri).
Simptomele hemocromatozei apar de cele mai multe ori la varsta de 40-60 de ani, fapt explicat prin acumularea
lenta a fierului de-a lungul vietii.
Simptomele includ:
-oboseala
-dureri articulare, de obicei la nivelul mainilor, soldurilor, genunchilor si/sau gleznelor
-slabiciune
-scadere in greutate
-dureri abdominale
-scaderea apetitiului sexual, impotenta
-poliurie (mictiuni in cantitate crescuta).
Fara tratament, fierul se acumuleaza in continuare in organimsul uman. Cand nivelurile serice de fier sunt
periculos de crescute, poate aparea afectarea organelor si tesuturilor. Pot aparea complicatii, cum ar diabetul
zaharat si artrita. Anamneza (discutia cu pacientul) si examenul fizic complet sunt primii pasi in diagnosticarea
hemocromatozei. Informatii importante din istoricul medical includ:
-boli, inclusiv hemoragia
-bolile membrilor familiei cu grad de rudenie apropiat
-simptomele anterioare sau prezente ale hemocromatozei
-dieta
-functia sexuala
-istoria de transfuzii sau donare de sange.
Femeile sunt chestionate asupra ciclului menstrual, sarcini, metode de contraceptie si simptomele menopauzei.
Femeile pierd fier in timpul menstruatiei. Cand sangerarile menstruale inceteaza, odata cu instalarea menopauzei,
unei sarcini sau folosirea anumitor metode contraceptive, fierul incepe sa se acumuleze in tesuturile organismului
in cazul in care femeia sufera de hemocromatoza.
Analizele sangvine de rutina in diagnosticul hemocromatozei sunt:
-saturatia transferinei
6
-nivelul seric al feritinei
-nivelul seric la fierului (sideremia).
Alte investigatii aditionale includ:
-analize sangvine pentru depistarea complicatiilor, cum ar fi diabetul zaharat sau bolile hepatice
-hemoleucograma (numararea completa a celulelor sangvine) si frotiul sangvin, pentru a evalua concentratia
hemoglobinei si valoarea hematocritului, care pot sugera anumite boli hematologice (cum ar fi talasemia) care pot
creste riscul pentru hemocromatoza
-teste genetice pentru hemocromatoza ereditara, care pot identifica defectele unei gene, numite HFE; multe
persoane cu hemocromatoza ereditara prezinta defecte ale acestei gene. Hemocromatoza este o boala cu
transmitere autosomal recesiva de la parinti la copii. Se recomanda testarea genetica in cazul rudelor (parinti, frati,
surori cu hemocromatoza).
Alte investigatii care se fac in timpul evolutiei bolii includ:
-biopsia hepatica, pentru a confirma hemocromatoza si pentru depistarea cirozei hepatice sau altui tip de afectare
hepatica
-tomografia computerizata (CT) sau rezonanta magnetica nucleara (RMN)
-nivelul de alfa-fetoproteina, o analiza sangvina care verifica nivelul proteinei care este in exces in cazul
neoplasmului hepatic.
Cercetatorii sunt indecisi in ceea ce priveste beneficiile screeningului pentru hemocromatoza in populatia generala.
Prin populatie generala se intelege persoanele care nu au simptome de hemocromatoza sau nu au rude apropiate cu
aceasta suferinta. Motivul pentru care s-ar face screenigul general ar fi depistarea precoce a bolii, prevenind astfel
afectarea hepatica si alte complicatii.
Screening-ul (monitorizarea sau testarea) este recomandata in cazul persoanelor cu risc crescut pentru
hemocromatoza. Daca medicul descopera o persoana cu risc crescut, testele diagnostice o confirma sau o infirma.
Cu cat este diagnosticata si tratata mai precoce, cu atat se evita mai mult aparitia complicatiilor amenintatoare de
viata.
Factori de risc. Simptomatic
-afectiune hepatica de cauza neclara
-afectiune hepatica de cauza cunoscuta si niveluri anormale de fier
-diabet zaharat tip 2 cu marire in dimensiuni a ficatului, analize hepatice modificate si/sau afectiune cardiaca
-debut timpuriu si inexplicabil al durerilor articulare, bolilor cardiace sau disfunctiilor sexuale
-niveluri scazute de hormoni sexuali.
Asimptomatic
-parinte, frate, sora sau copil cu hemocromatoza confirmata
-teste de rutina care releva sideremie crescuta (nivel de fier in sange)
-analize hepatice modificate anormal si inexplicabil
-marire inexplicabila in dimensiuni a ficatului
7
-CT releva modificari ale arhitecturii hepatice
-pielea devine inchisa la culoare fara un motiv aparent.
Diagnostic - Hemocromatoza se diagnosticheaza tarziu din urmatoarele motive:
-necesita o perioada lunga de timp pentru a se dezvolta
-simptomele sunt adesea vagi.
Cei mai multi medici recomanda flebotomii regulate in cazul persoanelor diagnosticate cu hemocromatoza, chiar
daca simptomele nu sunt prezente inca. Depinzand de nivelul de fier din sange, pot fi necesare de la 40 pana la 80
de flebotomii, pentru a aduce fierul la nivelul dorit. Tratamentul incepe de obicei cu cate o flebotomie o data sau
de doua ori pe sapatamana, pana cand sideremia ajunge la un nivel stabilit de medic. Acest proces poate dura mai
multe saptamani. Cele mai multe persoane nu mai prezinta simptomele stadiului timpuriu imediat dupa ce
flebotomiile au fost initiate.
Tratamentul saptamanal continua pana cand:
-nivelul de feritina ajunge sub 50 nanograme/ml
-saturatia de transferina ajunge sub 50%
-concentratia de hemoglobina este sub 13 g/dl.
Odata ce aceste niveluri sunt atinse, se va reduce numarul de flebotomii, initial la o flebotomie pe luna, iar ulterior,
o flebotomie la fiecare 3 luni. Scopul este de a mentine un nivelul seric normal de feritina (adica in jur de 50
ng/ml). Deficitul usor de fier pe care il determina flebotomiile regulate, va proteja organismul de acumularea
ulterioara in exces a acestuia.
Flebotomiile nu sunt posibile la toate persoanele. In aceste cazuri, excesul de fier se elimina prin medicamente
chelatoare (desferoxamina). Aceste medicamente se administreaza zilnic prin injectare subcutanata lenta. Poate fi
folosita o pompa portabila, putandu-se administra si la domiciliu.
Desferoxamina determina eliminarea excesului de fier prin urina. Eliminarea prin acest mod este mai lenta decat
prin flebotomie, cu o durata aproximativ dubla. De asemenea, frecventa tratamentului este mai mare decat in cazul
flebotomiei, pentru a aduce la normal depozitele de fier.
Hemocromatoza determinata de transfuziile sangvine sau supradozele de vitamine nu mai necesita tratament
chelator odata ce sideremia a ajuns la nivelul normal. Cauza determinanta trebuie descoperita si oprita, inaintea
inceperii tratamentului.
Cele mai multe persoane cu hemocromatoza necesita flebotomii regulate de-a lungul vietii. Nivelurile de feritina si
saturatia serica a transferinei trebuie monitorizate in timpul tratamentului. Pot fi necesare flebotomii la fiecare 2-3
saptamani. Unele persoane, in special varstnicii, nu necesita flebotomii la fel de frecvente ca si ceilalti, datorita
bolilor coexistente care determina scaderea nivelului de fier prin anemie.
Daca flebotomiile nu sunt posibile, se folosesc medicamente chelatoare pentru eliminarea fierului in exces. Acest
lucru se poate face si la domiciliu, dupa invatarea prealabila a tehnicii de administrare.
Tot timpul tratamentului trebuie monitorizate starea generala a bolnavului si anumite analize sangvine. Se
recomanda anumite investigatii pentru a monitorizaaparitia complicatiilor, cum ar fi afectarea hepatica, cardiaca
sau cancerele. Monitorizarea hemocromatozei include:
8
-biopsia hepatica
-punctia medulara (prelevarea unei mici cantitati de maduva osoasa pentru a fi analizata microscopic)
-computer tomografia (CT) sau rezonanta magnetica nucleara (RMN).
Tratament in cazul agravarii bolii - In cazul stadiilor finale ale hemocromatozei, flebotomiile sunt de ajutor.
Amelioreaza simptomatologia, iar in unele cazuri previn afectarea ulterioara. Cu toate acestea, flebotomia nu poate
vindeca complicatiile din stadiile finale, cum ar fi afectarea hepatica, insuficienta cardiaca sau diabetul zaharat.
Acestea necesita tratament specific.
Agentii chelatori sunt niste medicamente care sunt administrate ca tratament pentru hemocromatoza, in cazul in
care nu pot fi facute flebotomii.
Cazurile care necesita acest tip de tratament includ:
-anemia determinata de boli hematologice
-hemocromatoza severa care este rezistenta la tratamentul prin flebotomie
-intoleranta la flebotomie
-expectativa de viata limitata
-afectiunile dependente de transfuzii, cum ar fi hemofilia.
Flebotomiile frecvente, in special la inceputul tratamentului, pot determina simptome de anemie usoara, cum ar fi
oboseala si slabiciunea. Repausul si un consum suficient de lichide amelioreaza aceste simptome. Nu trebuie luate
suplimente de fier!! Acest fapt poate agrava hemocromatoza.
Porfirie - boala ereditara cauzata de o tulburare a sintezei hemului (fractiunea neproteica a hemoglobinei) si caracterizata prin acumularea in tesuturi a unor substante intermediare ale acestei sinteze, porfirinele. Porfiriile sunt boli foarte rare.
Diferite tipuri de porfirie -Exista mai multe forme de porfirie, corespunzand mutatiilor genelor diferitelor enzime
ale sintezei hemului. Aparitia simptomelor este variabila, unele survenind in cursul copilariei, altele la varsta
adulta.Protoporfiria se manifesta din copilarie prin usoare tulburari cutanate dupa expunerea la soare.
- Porfiria intermitenta acuta se manifesta de cele mai multe ori la varsta adulta prin dureri abdominale acute, uneori
prin crampe, printr-o slabiciune musculara si prin tulburari psihice. Urinele devin rosii atunci cand sunt lasate sa
astepte. Numeroase medicamente, ca barbituricele, contraceptivele orale, sulfamidele si fenitoina, se afla la
originea acestor crize.
- Porfiria varietaga sau mixta, este apropiata de porfiria intermitenta acuta, dar subiectul prezinta, in plus, vezicule
pe regiunile cutanate expuse soarelui.
- Coproporfiria ereditara, de asemenea apropiata de porfiria intermitenta acuta, poate si ea sa se traduca prin
anomalii cutanate.
- Porfiria cutanata tardiva, cea mai frecventa, se manifesta mai ales la varsta adulta, de unde si numele ei, si se
traduce prin vezicule pe piele dupa expunerea la soare. In caz de ranire, cicatrizarea este indelungata. Urinele sunt
adesea rosietice sau cafenii. Tulburarile sunt declansate printr-o boala a ficatului, uneori de origine alcoolica.
- Porfiria eritropoietica congenitala sau boala lui Gtinther, se traduce de la nastere prin eruptii cutanate, printr-o
crestere a volumului splinei, printr-o coloratie rosie a dintilor si prin accidente hemolitice acute (distrugerea subita
9
a unei mari cantitati de globule rosii).
Tratament - Tratamentul, dificil, consta in primul rand in evitarea factorilor declansatori: expunere la soare,
medicamente. Administrarea de glucoza sau a unui medicament inrudit chimic cu hemul poate fi utila pentru a
trata crizele de porfirie intermitenta acuta, de porfirie varietaga sau de coproporfirie ereditara. In porfiria cutanata
tardiva, este aplicata uneori o flebotomie (sangerare venoasa).
Sindromul Marfan este o boală genetică determinată de mutații ale genei FBN1 ce afectează țesutului conjunctiv și care se transmite după tipul autozomal dominant. Ca aspect exterior, persoanele care suferă de această afec țiune sunt neobișnuit de înalți, au membre și degete lungi. Sindromul Marfan afectează cel mai mult: ochii, scheletul osos și sistemul cardio-vascular. Manifestările clinice în Sindromul Marfan pot fi variabile, de la ușoare până la severe. Cele mai grave complicații sunt defecte la nivelul sistemului cardio-vascular (valvele inimii și aortă). Boala poate afecta, de asemenea, plămânii, ochii, sacul dural în jurul măduvei spinării, scheletul și palatului dur. Afecțiunea este determinată de mutații ale genei FBN1, situată pe cromozomul 15, genă care codifică o glicoproteină numită fibrilina-1.[1][2] Fibrilina este esențială în formarea fibrelor elastice ale țesutului conjunctiv. Fără suportul acestui element, țesutul conjuntiv este slăbit, care duce la afecțiuni grave. Oamenii au o pereche de gene FBN1, boala fiind determinată de o mutație a uneia dintre cele două gene. Deoarece alelele mutante ale aceastei gene sunt dominante, persoanele care moștenesc o alelelă mutantă FBN1 de la unul dintre părinți vor avea sindrom Marfan. Astfel, riscul de transmitere a bolii de la un părinte bolnav la copil este de 50%.
Numele sindromului este un eponim în onoarea pediatrului francez Antoine-Bernard Marfan. La sedința din 28 februarie 1896 a Societății Medicale a spitalelor din Paris el a prezentat cazul unei fetițe de 5 ani, numită Gabrielle, care avea o înfățișare deosebită și prezenta câteva din caracteristicile clinice ale sindromului Marfan. [3]
[4]
În 1968, Hugh Bentall a realizat o intervenție chirurgicală prin care a înlocuit aorta ascendentă și valva aortică[5] la un pacient care suferea de această boală, intervenție care îi poartă numele.
Gena a cărei mutații determină boala a fost identificată prima dată de Francesco Ramirez la Mount Sinai Medical Center din New York în 1991.
10
Semne și simptome
Manifestarile clinice ale sindromului Marfan sunt variabile, atât între membrii aceleiași familii (care prezintă aceeași alelă mutantă) câ și între indivizi din familii diferite (și care pot prezenta alele mutante diferite), fenomen cunoscut sub numele de expresivitate variabilă. Stabilirea diagnosticului se face folosind criterii de diagnostic definite inițial la Berlin în 1988 și ulterior reactualizate în 1996 la Gand, cunoscute sub numele de „nosologia Gand” (în engleză Ghent nosology).[4]
Prezența simultană a membrelor lungi, a subluxației de cristalin și a dilatării rădăcinii aortice sunt, în general, suficiente pentru a pune diagnosticul de sindrom Marfan cu siguranță rezonabilă. Există mai mult de 30 de alte caracteristici clinice care sunt asociate cu acest sindrom, majoritatea implicând scheletul, pielea și articulațiile.
Forme clinice ale sindromului Marfan
forma clasică a sindromului Marfan; forme incomplete ale sindromului Marfan:
forma fără semne oculare; forma fără semne cardiovasculare;
forma neonatală și infantilă, o formă cu debut precoce, mai gravă decât forma clasică a sindromului Marfan, ce poate duce la pierderea mobilității articulațiilor și la deces precoce prin insuficiență cardiacă;
ectopia cristalinului; forme familiale de anevrism de aortă.
Sindromul Marfan și fibrilinopatiile
Sindromul Marfan face parte dintr-un grup de boli determinate de mutații ale genei FBN1, boli numite fibrilinopatii. Acest grup de boli se caracterizează printr-un număr de semne clinice comune care însă se asociază în mod diferit de la o boală la alta. Pe lângă sindromul Marfan, acest grup de boli mai cuprinde:
displazia acromicrică (OMIM 102370); forma familială a ectopiei cristalinului (OMIM 102370); displazia geleofizică de tip 2 (OMIM 102370); sindromul MASS (OMIM 604308), acronim derivat de la denumirile în limba engleză ale
caracteristicilor clinice ce-l definesc : (valva) mitrală, aorta, scheletul și pielea (în engleză skin);
sindromul Shprintzen-Goldberg (OMIM 182212); sindromul pielii rigide (în engleză stiff skin syndrome (OMIM 184900); sindromul Weill-Marchesani de tip 2 (dominant) (OMIM 608328).
Bolnavi celebri
Personalități despre care se crede că sufereau de sindromul Marfan dar care nu au fost diagnosticați niciodată deoarece procedura de diagnosticare a apărut abia în secolul 20.
Violonistul Niccolo Paganini
Preşedintele american Abraham Lincoln
11
Compozitorul Serghei Rahmaninov
Înotătorul Michael Phelps
Chitaristul Bradford Cox
Compozitorul Felix Mendelssohn Bartholdy
Note
1. ^ Kainulainen K, Karttunen L, Puhakka L, Sakai L, Peltonen L (1 ianuarie 1994). „Mutations in the fibrillin gene responsible for dominant ectopia lentis and neonatal Marfan syndrome”. Nat. Genet. 6 (1): 64–9. doi:10.1038/ng0194-64. PMID 8136837.
2. ^ Dietz HC, Loeys B, Carta L, Ramirez F (2005). „Recent progress towards a molecular understanding of Marfan syndrome.”. Am J Med Genet C Semin Med Genet 139: 4–9. PMID 16273535.
3. ^ Marfan AB. Un cas de déformation congénitale des quatre membres plus prononcé aux extrémités caractérisée par l’allongement des os avec un certain degré d’amincissement. Bull Mem Soc Méd Hôp Paris 1896; 13:220-7.
4. ^ a b Jean-Marie Le Parc, Sabine Molcard, Florence Tubach, Catherine Boileau, Guillaume Jondeau, Christine Muti, Bertrand Chevallier, Pierre-Jean Pisella, Le syndrome de Marfan et les fibrillinopathies. Rev Rhum [Ed Fr] 2000; 67: 613-20.
5. ^ Bentall H, De Bono A, Tehnică pentru înlocuirea completă a aortei ascendente, Thorax, 1968;23:338–9
12