Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 1
SSuummaarr
Editorial .................................................................... 2
Întâlniri cu terapeuți
Hilde Gött – Trecutul și viitorul împreună, aici și acum ..................................................................................... 3
Teoria în practică
Yaacov Naor, Hilde Gött – Drumul spre vindecare.
Confruntarea Holocaustului prin psihodramă,
sociodramă și ritual ..................................................... 9
Violeta Pecican – Repere în desfăşurarea proiectului
„Psychodrama and Creative Education in Prison” ..… 16
Radu Vulcu – Director, protagonist, membru al grupului – o analiza a dinamicii rolurilor in psihodrama – prezentarea protocolului unei sesiuni terapeutice ………………………………………………………………………………. 24
Mária Orbán, Enikő Szőke, Mónika Román –
Psihodrama pentru copii: metoda autovindecării
copiilor în cadrul unui grup. Partea I. Jocul şi
creativitatea, ingredientele vindecării ...................... 37
Anabela Hani – Intervenţii în procesul de coaching
prin tehnici psihodramatice adaptate ……………………. 44
Irina Ștefănescu – Coaching în acţiune pe linia timpului
................................................................................... 49
Studiu
Sorin Crişan – Memorie și uitare în jocul psihodramatic ………………………..………………………………………………..…… 53
Evenimente
Cronică
Graţiela Sion – Analiza semanticii emoţionale și traducerea în acţiune. SPJLM la 20 de ani şi 7 Conferinţe cu participare internaţională ............... 58
Calendar
Simpozionul Naţional de Psihoterapie, „Relaţia terapeutică: Punţi. Concepte. Dezvoltare” – feb. 2015, Bucureşti ................................................................... 60
A 13-a Conferinţă Internaţională PifE, „Opţiuni. Întâlnind viitorul” – sept. 2015, Cluj …………………….… 61
A VIII-a Conferinţă Naţională de Psihodramă – oct. 2015, Sibiu ... 62
FEPTO Conference and Annual Meeting in Bonn / Germany in 2015 …………………………………………………. 63
Workshop – Utilizarea psihodramei în rezolvarea traumei psihice, iunie 2015, Bucureşti ........................... 65
Arte şi carte
Anca Nicolae – Travaliu psihodramatic. Incursiune în lumea mea ………………………………….......... 68
Dan Pașca – Grupul de psihodramă pentru dezvoltare personală, Editura Universităţii Transilvania, Brașov, 2013 ………………….………….. 69
Editori: Anca Nicolae, Adela
Mihaela Țăranu, Horaţiu Nil Albini
Comitet redacțional: Alina Ionescu,
Kinga Bakk-Miklósi, Simona Vlad,
Valentina Andrei
DTP: Anabela Hani
Foto copertă: Adela Mihaela Țăranu
Comitet științific:
Hilde Gött – Formator şi Supervizor, Președinte Psychodrama Institut für Europa (PIfE)
Giovanni Boria – Psiholog clinician, Psihoterapeut, Formator şi Supervizor (AIPSIM), Directorul Studioului de Psihodrama Milano
Dr. Angela Ionescu – Psihoterapeut, Formator (ARPisC)
Dr. Éva Varró – Formator şi Supervizor (SPLJM)
Prof.univ.Dr. Maria Roth – Formator (SPJLM)
Dr. Radu Vulcu – Psiholog clinician principal, Psihoterapeut, Formator şi Supervizor (ARPsiC)
ISSN 2344 – 1062 Revista română de psihodramă
ISSN–L 2344 – 1062 nr. 4 / 2015
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 2
Evenimente recente de afirmare din ce în ce mai pregnantă a diferențelor cultural-religioase zdruncină civilizația occidentală. Violența cu care a început acest an, marcată de atentatele teroriste de la Paris, crimele comise de Boko Haram în Nigeria și războiul parcă fără sfărșit din Siria și Irak, reînvie frici, reactivează suspiciuni și vinovății, amenință libertăți greu dobândite, ridică fortărețe, așterne distanțe și tăceri dureroase. Comemorarea victimelor Holocaustului în ziua de 27 ianuarie 2015, după 70 de ani, a fost mai pregnantă în conștiința noastră poate și din această cauză. Este unul dintre momentele care vorbesc despre faptul că în vreme de război acțiuni individuale, câteodată izolate, au salvat demnitatea umană. Articolul din acest număr semnat de Hilde Gött și Yaacov Naor vorbește însă și despre războiul de după război, generații la rând. Până în ziua în care omul reușește să rupă ciclul trudei zadarnice și se așează, precum bătrânul pescar al lui Hemingwey în fața mării, așteptând fluxul să poată porni în confruntarea cu propriul destin. „Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar!” și-a spus omul, însă era o idee fără sens pe care nici măcar n-o putea gândi până la capăt.
Yaacov Naor obișnuiește să spună că psihodrama este scena celor ce au nevoie de un loc în care să poată spune „acesta sunt eu!”. Omul nostru, atât de prezent în articolele acestei reviste, este gata să înfrunte marea, nu înainte de a construi pe scena lui o insulă care să păstreze în siguranță umanitatea lui.
Şi nu doar pe scenă, ci și în viața reală suntem zilnic în fluxul și refluxul propriilor gânduri, fapte, sentimente și acțiuni. Mai ales aici avem nevoie să ne spunem adevărurile. Căci ce altceva decât umanitatea o putem preda mai departe discipolilor, elevilor, copiilor noștri? Curajul de a afirma „eu sunt” cu respect, cu demnitate, cu pace, în fața celuilalt. Provocări vechi de mii de ani…
Editorii
Editorial
Anca Nicolae Psihoterapeut,
Formator ARPsiC
Adela Mihaela Ţăranu Psihoterapeut SPJLM
Horaţiu Nil Albini Psihoterapeut, Formator
şi Supervizor SPJLM
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 3
TTRREECCUUTTuull ŞŞII VVIIIITTOORRuull îîmmpprreeuunnăă,, AAIICCII șșii AACCUUMM
DDiissccuurrss iinnttrroodduuccttiivv llaa CCoonnffeerriinnțțaa ddee PPssiihhooddrraammăă
„„MMeemmoorriiiillee vviiiittoorruulluuii”” –– CClluujj 22001144
Hilde Gött
„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi,
dar trebuie trăită privind înainte".
Sören Kierkegaard
Mă bucur că avem ocazia să sărbătorim împreună aniversarea a 20 de ani de SPJLM și psihodramă în România.
În unele culturi este felicitată atât persoana care își aniversează ziua de naștere, cât şi părinţii, fraţii şi bunicii, toată familia, nașii etc., pentru că prin această naștere toţi membrii familiei își completează repertoriul de roluri cu unul nou. Tinerii devin părinţi, părinţii bunici, copilul devine frate sau soră și așa mai departe. De aceea felicit SPJLM-ul şi pe toţi cei care au participat la iniţierea și dezvoltarea acestei societăţi. Îi felicit pe toţi cei care au avut de-a face cu SPJLM și pe cei care colaborează cu această organizaţie. La mulți ani!
Comparând anii organizaţiei cu anii unui copil, „copilul” nostru SPJLM are 20 de ani, e deja un tânăr şi la petrecere sunt de faţă tânărul, prietenii şi părinţii. Din perspectiva părinţilor, tinerii trebuie să-și cunoască rădăcinile, valorile și să garanteze continuitatea normelor familiale; mă refer aici la provenienţă, apartenenţă și istoria familiei.
Din perspectiva tinerilor se deschid două posibilităţi. Prima posibilitate este ca tânăra generaţie să decidă
să se dezvolte la distanţă, să plece departe de casă și de cultura părintească. Acest fenomen se găsește des în societatea noastră modernă. A doua posibilitate este decizia de a se dezvolta în apropiere de familie.
Ce a parcurs un tânăr până la 20 de ani în zilele noastre? Are bacalaureatul, a petrecut un timp în străinătate, a intrat la facultate – bineînţeles, mă refer la copii precum cei din categoria colegilor noștri.
Ce vrem să transmitem unui tânăr de 20 de ani? De obicei un copil are nevoie de figuri părintești ce asigură nucleul primar al dezvoltării, de siguranţă, de continuitate, de relaţii bune şi stabile. Nucleul primar garantează transmiterea resurselor în formă de istoria familiei, de resurse și de asemenea de poveri.
Întâlniri cu terapeuți
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 4
Istoria familiei Persoanele din nucleul primar iniţiază continuitatea. Ele sunt cele care povestesc copilului cum era înaintea naşterii lui şi cum a fost în primii ani de viaţă. În cazul nostru trebuie povestită istoria PIfE, nașterea SPJLM şi primii ani de viaţă:
PIfE a fost iniţiat în primăvara anului 1989, înaintea căderii zidului Berlinului. În vara anului 1989 mii de oameni sunt campaţi în ambasadele din Budapesta și Praga, forţând deschiderea graniţei verzi spre Austria.
În 9 noiembrie 1989 cade zidul Berlinului, după ce grănicerii din RDG făcuseră o gaură în zid. Lumea stă la coadă să se plimbe în Berlinul de vest și să sărbătorească libertatea.
În 16 decembrie a început revoluţia din România. Poate vă amintiţi cât de mare era agitaţia apoi haosul care aducea o nouă nesiguranţă. După revoluţie mulţi profesioniști alarmaţi de mass media veneau în ţară cu tot feluri de ajutoare. Alţii veneau să prezinte metode noi, la care colegii români nu au avut acces înainte sau care erau chiar interzise. Libertatea, cu noutăţile şi evenimentele ce se petreceau, era ca un vis, dar era şi un ecran de proiecţii fără sfârșit.
În anul 1991, la prima conferinţă PIfE la Budapesta – Butyka Ennikö şi Vargha Jenö erau singurii participanţi din România. Acolo i-am întâlnit pe Sarakdy Kamilla, Gallus Klari și Giovanni Boria. Toţi doream să introducem psihodrama în România şi ne-am propus să colaborăm. Țelul nostru era foarte înalt: formarea în psihodramă și aducerea împreună a patru culturi – cea română, maghiară, germană și italiană. O limbă comună însă nu am avut, nici la propriu nici la figurat, dar prin PIfE am depus mari eforturi împreună cu colegele din Budapesta. M-am întâlnit cu ele la Budapesta: o dată ne-a tradus Ildikó Mävers, o dată am dormit la Gallus Klari şi aşa am reușit să ne cunoaștem mai bine şi să cooperăm. S-au cristalizat astfel două direcţii: una promovată de PIfE cu grupuri de formare la Cluj și Târgu Mureş, iar cealaltă promovată de şcoala de la Milano cu grupuri la Gătaia și Sibiu.
În toamna anului 1991 au avut loc seminarii de iniţiere și au început grupurile de formare.
Următorul mare pas s-a făcut în 1993 la a doua conferinţă PifE de la Sofia. Din România au participat deja 12 colegi în formare: 10 din grupul de limbă română și 2 din grupul de limba maghiară. La sociometria de început când se aşează toţi la locul de apartenenţă, colegele maghiare s-au așezat la grupul de Ungaria, iar la sociometria finală aceleași colege s-au plasat la grupul de România, de care s-au apropiat şi simţeau că aparţin; au fost primite cu mare bucurie.
Tot la Sofia, grupul din România a aflat că unele grupuri se organizau în secţii naţionale, așa că s-au întors acasă cu acest proiect. Am tradus statutul în limba română și urmau discuţiile și pregătirea pentru fondarea şi înregistrarea organizaţiei.
În februarie 1994 am ţinut şedinţa de constituire SPJLM, după care a urmat înregistrarea la tribunal. În toate comitetele au fost votaţi colegi atât din grupa de limba română, cât și din grupa de limba maghiară. Pentru prima dată în comitete colaborau strâns membri din cultura majoritară cu cei din cultura minoritară. Se punea întrebarea: cum vrem să continuăm? Ce trebuie să facem astfel încât copilul nostru nou născut să crească? (Vorbesc de SPJLM, pentru că acolo am fost de faţă. Dar știu că şcoala din
Întâlniri cu terapeuți
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 5
Milano lucra în paralel şi ARPsiC a fost înregistrată în 1996.)
Cu iniţierea formării era nevoie de două nivele: unul prin continuarea formării (începuse un grup nou de formare) și astfel am introdus cele două faze de formare şi colideratul; celălalt nivel consta în rezolvarea problemelor administrative, de organizare şi structură organizaţională.
În vara anului 1996 a avut loc la Ilieni primul mare seminar de dinamică de grup, la care au participat patru grupuri de formare cu formatorii lor (două de limbă română și două de limbă mghiară). Seminarul a fost condus de o echipă de patru traineri din Germania. Am explorat dinamica grupurilor şi am discutat design-ul pentru ”Casa Psihodramei” noastre, cu necesarul de ”mobilier” interior.
S-au organizat primele proiecte: Conferinţa din 1998 – ”Rezolvarea conflictelor prin psihodramă”, Academia de vară de la Gârda - ”Drumul spre sine”, 2003 conferinţa PIfE - ”Viaţa e o scenă”, 2006 conferinţa FEPTO ”Appolon și Dionisos – teorie în acţiune”, din 2007, ARPsiC și SPLJM organizează împreună conferinţele anuale de psihodramă. Pe lângă aceste conferinţe, au iniţiat trei proiecte finanţate de Uniunea Europeană.
În concluzie, SPJLM a arătat în mod continuu ce poate, în deplinătatea competenţelor sale. Celelalte aspecte din istoria mai nouă și le amintește ”copilul” și nu mai este nevoie să fie povestite aici. Dar să vedem în continuare ce îi mai dăruim...
Resursele sau averea Ce resurse lăsăm copilului nostru care e acum un tânăr?
Avutul material, un fel de bursă: formare, traineri şi supervizori;
Cunoștinţe şi valori: metodă şi procedee; filozofia lui Moreno; formare şi didactică; cunoștinţe despre structură şi organizaţie; idei și instrumente de lucru; paradigme; solii explicite sau implicite, ca de exemplu discuţii despre cum funcţionează organizaţiile particulare spre deosebire de cele de
stat, cine trebuie să dirijeze o organizaţie, cum funcţionează administraţia etc. Alte teme au fost oportunităţile și structura vieţii profesionale, concepte de viaţă, homosexualitate, tema violenţei, drepturi și obligaţii atât în viaţa privată cât și în cea profesională.
Poverile Opuse resurselor se află poverile, problemele care produc pagube mari și au nevoie de multe resurse pentru a fi depășite. Aici se încadrează lipsurile materiale (limitele) şi tulburările rămase în urma exercitării de violenţă, fie fizică, psihică, sexuală, politică etc. De exemplu, simptomele la nivelul populaţiei lăsate de dictatura fascistă sau comunistă, dar și discriminările, urmăririle, mutările forţate și deportările. Deseori în urma acestor violenţe au rămas tulburari traumatice. Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia unor simptome caracteristice datorate expunerii la un stresor traumatic extrem: trăirea unui eveniment negativ major care implică ameninţarea cu moarte sau vătămare corporală gravă; a fi
Întâlniri cu terapeuți
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 6
martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altor persoane; a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un apropiat; reacţia persoanei la eveniment trebuie să presupună o frica intensă, neputinţă sau oroare.
Tulburările de stres post-traumatic ca şi consecinţă a violenţei ( PTSD – Post-Traumatic Stress Disorder) au următoarele aspecte:
situaţie de violenţă, de traumă
felul cum a fost trăită această întâmplare, care depinde de percepţia de viaţă a omului respectiv, de percepţia lui înainte, în momentul şi după momentul exercitării violenţei;
cum învinge omul această situaţie pe termen scurt și pe termen lung;
cum o integrează în viaţa zilnică - ce strategii (sau simptome) inventează pentru a evita astfel de situaţii sau situaţii asemănătoare ca să se protejeze de durere.
Așadar, urmările violenţei sunt vizibile pe de o parte în simptome și pe altă parte în comportamentul oamenilor, dar cu preponderenţă în relaţiile interumane. Și pentru că violenţa iniţială a fost exercitată de o persoană, este numită ”man-made trauma”.
Fiecare societate dezvoltă un sistem de reguli de funcţionare pentru garantarea integrităţii fiecăruia și protejarea bunăstării societăţii. Încălcările acestor reguli sunt urmărite și pedepsite. Oamenii implicaţi în această acţiune sunt numiţi agresori și victime.
Trauma individuală şi colectivă
Dacă grupuri întregi de populaţie devin victime ale violenţei, vorbim de traumă colectivă. Trauma colectivă reprezintă suma destinelor individuale ale victimelor care au fost traumatizate. De exemplu, dacă o femeie trăieşte un viol, vorbim de destinul ei individual, dar investigaţiile ginecologice forţate care se efectuau femeilor la fiecare trei luni în cadrul locului de muncă până în 1989 este o traumă
colectivă a femeilor în România, rămasă tabu încă și azi.
Conviețuirea etniilor după
trauma transculturală
Istoria ne-a învăţat cum cultura majorităţii exercită putere, iar câteodată violenţă asupra culturii minoritare. De exemplu, în regimul fascist evreii au fost deportaţi și marea majoritate au fost ucişi în lagăre de concentrare, iar după război nemţii au fost deportaţi în lagăre de muncă în Uniunea Sovietică atunci când, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, minoritatea s-a schimbat în majoritate și invers. În ziua de astăzi se aplică discriminarea, alungarea forţată și violenţă structurală împotriva rromilor. Consecinţa acestor forme de violenţă sunt suspiciunea unei etnii faţă de cealaltă, așteptarea de rău de la etnia cealaltă, convieţuirea mai multor etnii fiind astfel dificilă. Astăzi se știe că experienţa traumatizantă, fie individuală sau colectivă, se transmite nu numai de la o cultură la cealaltă ci și în cadrul familiei: copiilor, nepoţilor și urmașilor, deci de la o generaţie la cealaltă.
Cum are loc această predare transgeneraţională? După Nathan, Peter Felix Kellermann, un psihodramatician care provine din Satu Mare și trăiește în Israel, se transmit pe de o parte conţinuturile, și pe de altă parte atmosfera şi trăirile. Conţinuturile sunt deseori situaţii concrete, ceea ce se știe din contextul situaţiei, apropo-uri și fapte cu date istorice.
Întâlniri cu terapeuți
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 7
Felul în care se comunică aceste traume este un proces inconştient, prin care copilul se identifică cu părinţii, bunici și strămoşii și trăiește sentimentele acestora în raport cu probleme lor. Copiii simt nevoia să rezolve probleme generaţiei anterioare. Generaţia tânără preia din repertoriul de roluri al părinţilor ca model toate valorile legate de conţinut, de dinamică și de agresori ori chiar de cultura lor.
Se transmit principii de educare a copiilor, imagini de valori în viaţă şi în lume, dar și imagini despre membrii familiei pe care nu i-au întâlnit sau care au trăit cu mult înaintea lor. Dacă dorim ca generaţia tânără să nu ducă poverile noastre, trebuie să ne ocupăm de rezolvarea problemelor noastre şi a acelora ale strămoşilor noştri.
Despre reziliență
Deseori ne întrebăm „cum au reușit să supravieţuiască oamenii într-o situaţie atât de extremă? Au trișat? Oare ce au făcut ca să rămână în viaţă?” Suntem suspicioși! În germană există un proverb care spune ”aus der Not eine Tugend zu machen”; tradus înseamnă „din nevoie să faci o virtute”. Un exemplu: în anul 1992 am introdus în formare un joc colectiv: la o fermă la ţară vin animale nevoiașe să fie îngrijite de fermieră. Iarna gospodăria rămâne înzăpezită pe mai mult timp și se termină hrana. Animalele acceptă să moară de foame în loc să se mănânce unele pe altele.
Ce ştiam eu: tema foamei în ţară încă nu fusese complet depășită.
Ce am aflat: cât suportă grupul şi cât de mare este răbdarea în populaţie pentru a duce povara; faptul că resemnarea pentru viaţa proprie are o valoare mai mare decât violenţa pentru supravieţuire.
Așadar, rezilienţa nu este o trăsătură individuală ci mai mult o trăsătură care se dezvoltă în urma comportamentului modelelor lor în viaţă, life patterns. Altfel spus, nu este o trăsătură cu care ne-am născut ci mai mult rezultatul unui proces în urma interacţiunii între individ și mediul înconjurător.
Povara are doua aspecte: unul care dăunează și unul de rezilienţă. Pentru ca omul să se dezvolte armonios, are nevoie ca resursele, rezilienţa să cântărească mai mult decât dificultăţile și tulburările traumatice.
Cu ce participă psihodrama la
tratarea sau învingerea
acestor tulburări traumatice?
Pentru depășirea traumelor transculturale este nevoie ca acestea să fie recunoscute de oficialităţi ca regretabile. După această recunoaștere, trebuie tratate şi prelucrate traumele victimelor iar pentru făptuitori e nevoie de o penalizare, și de asemenea terapie. Settingul nostru de lucru în grup este predestinat să adune mai multe etnii și generaţii și astfel lucrează reprezentanţii respectivelor grupuri.
Noi ca psihodramaticieni considerăm actul violent ca un refuz de a ne cunoaște. Pentru tratarea traumelor făcute de oameni este nevoie de tratarea relaţiilor prin întâlnire autentică. Cu teoria întâlnirii creăm conştient întâlnirea cu celălalt. Ea se desfășoară pe scenă, ca acţiune în semirealitate, dar și pe plan de realitate prin sociometrie, sharing, feedback de rol.
În psihodramă avem teoria rolurilor, potrivit căreia intrăm în acţiune dintr-un rol (de protagonist) cu opusul lui (antagonist). Rolul este podul creat între individ și societate. De obicei când intrăm în acţiune avem nevoie de cineva, fie real sau
Întâlniri cu terapeuți
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 8
imaginar. Această dualitate de rol cu opusul lui arată o interdependenţă. În filozofia sa, Moreno transpune rolurile în toate dimensiunile și stadiile existenţei noastre. În concepţia lui, învăţăm și ne dezvoltăm mereu până în ultima clipă, ne aflăm în socializare permanentă.
În psihodrama jucăm aceste roluri, experimentăm și aflăm trăirile rolurilor opuse. Cu modelul acesta experimentăm cu noi, cu generaţiile anterioare și cu culturi mai puţin cunoscute nouă.
Ce vrem să privim în viitor? Cum vrem să ne depășim limitele? Cum vrem să ajungem la drepturi egale între culturi și generaţii? Toate acestea sunt întrebări pe care trebuie să le dezbatem, să le lucrăm, să le comunicăm. Să evaluăm experienţele avute pentru a ne rezolva problemele și prin aceasta să creștem calitatea vieţii.
Ce le doresc eu tânărului SPJLM şi surorii
sale ARPsiC pentru viitor
Vă doresc sănătate şi bucurie, o casă a psihodramei în ţară construită împreună, cu mai multe etaje în care trăiesc membrii familiei de diferite generaţii, vorbind diferite limbi din diferite culturi, care aduc tradiţiile lor, miturile şi valorile lor şi care se bucură de completările aduse de ceilalţi.
Doresc locuitorilor acestei case să aibă succes şi o calitate bună a vieţii, în care respectul, munca şi plăcerea să cântărească la fel de mult. Le doresc să pășească pe un drum bun, în care se regăsesc atât tradiţiile cât şi modernitatea necesară.
Mulţumesc.
Hilde Gött: master în știinţe,
psihoterapeută pentru copii și
adolescenţi, formatoare și
supervizoare de psihodramă în
cadrul PifE; lucrează în diferite ţări
din Europa în calitate de
supervizoare DGSv; lucrează de 25
ani în domeniul violenţei domestice
și politice, cu tulburările traumatice
în cadru ambulatoriu și spitalicesc.
Întâlniri cu terapeuți
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 9
DDrruummuull sspprree vviinnddeeccaarree..
CCoonnffrruunnttaarreeaa HHoollooccaauussttuulluuii pprriinn PPssiihhooddrraammăă,,
SSoocciiooddrraammăă șșii RRiittuuaall
Yaacov Naor și Hilde Gött
Rezumat. În articolul „Drumul spre vindecare.
Confruntarea Holocaustului prin Psihodramă, Sociodramă și Ritual”, Yaacov Naor și Hilde Gött descriu un proiect de atelier itinerant care se adresează celei de-a doua și a treia generaţii de descendenţi ai supravieţuitorilor Holocaustului, fie ei supravieţuitori sau persecutori. Este analizată transmiterea trans-generaţională a traumei și se identifică diferenţele și asemănările dintre descendenţii victimelor care au supravieţuit și descendenţii persecutorilor, precum și a celor cu familii din ambele părţi. Autorii descriu cum folosesc psihodrama, sociodrama și ritualurile pentru a facilita cunoașterea, dialogul și începutul vindecării.
Cuvinte cheie: dialog, întâlnire autentică (encounter), generaţional, vindecare, Holocaust, persecutori, psihodramă, reconciliere, ritual, sociodramă, supravieţuitor, trauma trans-generaţională, victimă.
INTRODUCERE
Din 1995, Yaacov Naor și Hilde Gött, autorii acestui articol, s-au dedicat împreună unui proiect psihodramatic deosebit, numit “Confruntarea Holocaustului prin psihodramă, sociodramă și ritual”, conceput pentru a doua și a treia generaţie de descendenţi ai victimelor Holocaustului, dar și ai persecutorilor. Scopul nostru este să sprijinim
participanţii să recunoască și să înţeleagă implicaţiile morale, sociale și personale ale Holocaustului.
Faptul că venim, ca directori de psihodramă, din părţi diametral opuse ale Holocaustului, este un lucru unic și special. Aducem cu noi povestea si moștenirea familiilor noastre.
Yaacov Naor este fiul a doi supravieţuitori ai Holocaustului. Este născut în 1948 în sudul Germaniei, într-un lagăr de refugiaţi pentru persoane eliberate din lagăre de concentrare, iar la vârsta de 1 an s-a mutat cu părinţii în Israel.
Hilde Gött este născută în 1953 în România, familia sa făcând parte din minoritatea germană a acestei ţări. A crescut într-o perioadă agitată: pe de-o parte, bunicii săi au fost în serviciul armatei naziste și ea a fost persecutată ca fiind copil de fasciști; pe de altă parte, una din bunicile sale a fost deportată in Siberia de către regimul comunist. La vârsta de 20 de ani s-a mutat împreună cu familia în Germania.
Am început să conducem împreună grupuri de psihodramă și am realizat că împărtășim aceleași ţeluri și aceeași direcţie. Amândoi doream să îi învăţăm pe oameni să asculte istoria Holocaustului, să respecte diferenţele, să-i respecte
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 10
pe ceilalţi. În timp ce lucram împreună, ne-am apropiat. Familiile noastre s-au întâlnit și, încetul cu încetul, am devenit prieteni buni. Acest lucru a fost posibil pentru că am admis că scopul nostru nu era să atingem reconcilierea, ci mai degrabă să îi învăţăm atât pe germani, cât și pe evrei, și de asemenea pe alţii care veneau la aceste ateliere, să fie martori ai exprimării de sine a celorlalţi participanţi și să creăm un dialog cu „celălalt”.
TRANSMITEREA TRANS-GENERATIONALĂ A TRAUMEI
Interesul profesional faţă de conceptul de traumă trans-generaţională, de trecere a unei consecinţe traumatice de la o generaţie la alta, a fost în continuă creștere în ultimii douăzeci de ani, iar acum este bine stabilit. S-au făcut studii de caz, rapoarte de psihoterapie și cercetătorii au descoperit că a doua generaţie descendentă a supravieţuitorilor Holocaustului raportau același tip de probleme emoţionale și profunzimi similare ale suferinţei, ca și supravieţuitorii înșiși.
-Hohagen, care a lucrat psihoterapeutic timp de mulţi ani, a publicat viziunea sa asupra felului în care se transmite trauma. Criteriile de diagnostic ale tulburării de stres posttraumatic (PTSD) rezultat din trauma războiului sunt frecvent îndeplinite, deși persoana nu are nici o experienţă personală de război.
Însă trăirile profunde de rușine și vinovăţie fac dificilă discuţia deschisă despre transmiterea trans-generaţională în cazul traumelor persecutorilor din război. Din informaţiile noastre, nu a existat o astfel de cercetare în Germania. Identificarea cu puterea, ascunderea și redefinirea făptașilor ca victime sunt câteva caracteristici care s-au transmis în familiile persecutorilor. Dacă dorim să oprim moștenirea traumei din generaţie în generaţie, trebuie să găsim un mod accesibil și adecvat de a gestiona și a prelucra trauma Holocaustului.
Gabriele Rosenthal (1998) a investigat transmiterea trans-generaţională a traumei în ambele tabere din perioada nazistă. Descoperirile sale au avut o puternică influenţă asupra muncii noastre. Ea cercetează modul de începere a dialogului în familiile mixte, influenţa trecutului asupra prezentului.
Rosenthal demonstrează că stilul general de viaţă al familiilor, așteptările cotidiene ale membrilor familiei, sentimentul de siguranţă, acceptare și apartenenţă, au rădăcinile în experienţele din timpul Holocaustului ale acestor familii. Ea compară problemele descendenţilor, atât ale victimelor cât și ale persecutorilor, identificând asemănări și deosebiri.
Una din asemănări este tăcerea, dar motivaţia tăcerii este diferită. În familiile persecutorilor este vorba de cele mai multe ori de frica de investigaţie, judecare și condamnare. În familiile supravieţuitorilor apare tristeţea resimţită pentru membrii de familie uciși, rușinea pentru o așa umilinţă și dorinţa de a-i proteja pe descendenţi de spectrul acestor cumplite evenimente. Un alt element împărtășit de ambele părţi este efectul teribil al secretelor de familie, care împiedică analiza trecutului din perspectiva temei. Acest lucru este oglindit în fanteziile descendenţilor, care se exprimă în diverse forme. Descendenţii victimelor pun întrebări despre vina supravieţuirii cum ar fi „Ce au făcut în plus supravieţuitorii, ca să supravieţuiască?”, în timp ce descendenţii persecutorilor pun întrebări ce implică vinovaţie, precum: „Ce aș fi făcut într-o situaţie asemănătoare?”.
DESCRIEREA ATELIERULUI
Oferim atelierul „Confruntarea Holocaustul prin Psihodramă, Sociodramă și Ritualuri” în două variante. Prima cuprinde o serie de seminarii (întâlniri la sfârșit de
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 11
săptămână) într-un ciclu de doi sau trei ani, incluzând vizite la locurile de comemorare de la Auschwitz – Birkenau, și psihodramă în Centrul de întâlniri educaţionale în Oswiécim. În Birkenau conducem ritualuri create de participanţii la grup. Această abordare oferă timp și spaţiu pentru discuţii și analize și este recomandat pentru grupuri mici de 15 până la 25 de participanţi. Oferim de asemeni ateliere cu durată de trei ore în cadrul conferinţelor, ca mostră a modului nostru de lucru, la care 30 până la 80 de participanţi pot să discute consecinţele Holocaustului în timpurile prezente. La aceste ateliere lucrăm de obicei cu psihodramatiști și profesioniști care sunt familiarizaţi cu teoria rolului și tehnicile psihodramatice. Participanţii au vârste cuprinse între 22 și 78 de ani.
PARTICIPANȚII : SUPRAVIEȚUITORI ȘI PERSECUTORI
Participanţii evrei care vin în atelierele noastre au cunoștinţă despre soarta membrilor familiilor lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei deţin informaţii concrete despre ce s-a întâmplat sau fragmente de istorie care îi tulbură. Ei îi plâng pe morţii familiei și deplâng distrugerea integrităţii familiei, a reţelei sociale, simţind furie faţă de persecutorii care i-au împovărat cu o tristeţe fără sfârșit. Ei vor să ajungă la o oarecare potolire a durerii, disperării și doliului, care par că nu au sfârșit. Participanţii din familiile persecutorilor exprimă trăiri diferite: de multe ori, ei doresc să nege trecutul familiilor lor și luptă cu sentimente de vinovaţie și rușine, fiindu-le greu să facă distincţie între vina personală și vina colectivă. Ei încearcă să se înţeleagă mai bine pe sine și pe strămoșii lor și vor să scape de identificarea cu persecutorii. Mulţi au crescut cu frica permanentă că vor trebui să plătească pentru faptele petrecute și vor să abordeze această frică. Și ei caută ajutor, să poată accepta că simt afecţiune faţă de mama sau tata, care sunt acuzaţi de crime împotriva altor oameni. Unii speră totodată să găsească o formă de ispășire sau chiar la iertare.
Alţi participanţi provin din familii mixte, cu istoric atât de victime cât și de agresori, de exemplu, creștini provenind din familii în care un părinte este evreu, sau alţii din familii persecutate pentru motive
politice, religioase sau sexuale. Acești participanţi sunt deseori angoasaţi de identitatea și apartenenţa lor.
Atât diferenţele cât și asemănările pe care le împărtășesc participanţii sunt abordate în ateliere, fără a fi generalizate ca fiind experienţe egale sau identice. Tăcerea Holocaustului este grea. Toţi simt nevoia de a descifra acele lucruri și se simt profund implicaţi ca indivizi, ca membri ai familiilor lor și în relaţia cu ceilalţi.
De asemenea toţi participanţii sunt văzuţi de către propriile lor familii ca „trădători”, pentru că încalcă tabu-ul tăcerii și provoacă discuţii deschise. Ei își confruntă familia cu problemele trecutului și de aceea sunt percepuţi de către rude ca fiind periculoși. Ei devin ţapi ispășitori ai familiei și sunt priviţi drept cauză ale nenorocirilor.
Dina Wardi (1992), o psihanalistă din Ierusalim, îi descrie pe acești „ţapi ispășitori” din familiile evreiești ca „lumânări comemorative” care menţin vii amintirile despre Holocaust și păstrează doliul pentru cei dispăruţi.
Și în familiile persecutorilor sau în cele mixte, membrii care confruntă familia cu trecutul ei nazist sunt de asemeni pedepsiţi și excluși pentru că rup codul tăcerii. Ei poartă frica, rușinea, vinovăţia și blamul pentru păcatele familiei, ale comunităţii și ale lumii.
Grupurile noastre sunt formate din „ţapi ispășitori” care provin din toate tipurile de familii: de victime, de persecutori sau mixte.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 12
DE LA ÎNTÂLNIRE LA DIALOG ȘI LA VINDECARE
Perspectiva noastră are la bază conceptul lui Moreno de întâlnire autentică (encounter), care poate conduce la dialog. Activităţile includ psihodramă, sociodramă, ritualuri, art-terapie și activităţi care construiesc recunoașterea, încrederea, empatia și acceptarea.
Preocuparea noastră este de a iniţia discuţii personale profunde pe scena de psihodramă, de a găsi un limbaj adecvat, de a fi conștienţi de adevărurile diferite (subiective), cu scopul de a învinge consecinţele traumei colective din timpul perioadei naziste.
Pornim cu premisa că urmașii participanţilor la Holocaust se nasc cu experienţa forţei și violenţei: trauma stă strâns legată de corp, acolo unde își găsește loc, și este resimţită fizic.
Ca psihodramatiști și promotori ai metodei bazate pe acţiune, știm că efectul de durată se produce când discutarea a unui subiect este simţită profund și depășește procesul cognitiv, deschizând noi orizonturi și limpezind problemele. Aceasta presupune că, în timpul lucrului, corpul fiecăruia dintre participanţi trebuie să fie atent implicat.
ÎNCĂLZIREA
Corpul și exerciţiile de întâlnire autentică, ce sunt parte a încălzirii propuse de noi, încep să pregătească procesul și ajută la stabilirea contactului real între participanţii la grup.
Utilizăm o gamă largă de mici exerciţii de grup, cu sau fără muzică, ce sunt focalizate pe corp și simţuri. Unele exerciţii sunt concepute pentru ca participanţii să se distreze împreună, să se oglindească unul pe celălalt și să construiască coeziunea, în timp ce la altele membrii își unesc forţele pentru a-i exclude pe alţii și sparg grupul.
Emoţiile și instinctele participanţilor din contextul vieţilor lor reale sunt astfel activate și toţi participanţii (din familiile de victime, agresori sau mixte) devin capabili de întâlniri autentice și de a trăi experienţa celuilalt. Acest lucru ajută la crearea unei
atmosfere de deschidere și atenţie pentru a trata cu sensibilitate tema propusă.
PSIHODRAMĂ ŞI SOCIODRAMĂ
De obicei, trauma perioadei naziste nu a fost trăită direct, personal de participanţii în atelierele noastre. Ei nu sunt supravieţuiori ai Holocaustului și nici persecutori naziști, ci sunt copii, nepoţi și membri ai familiilor acestora.
Noi ne ocupăm de trauma trans-generatională și facilităm condiţiile ca adevărul subiectiv al părţilor să fie reprezentat în psihodramă, cu toate emoţiile resimţite: durerea, plânsul, rușinea, disperarea, oroarea, furia și vinovăţia. Astfel se construiește o punte care îi unește pe participanţii din familii aflate pe ambele părţi ale baricadei.
Folosind sociodrama, explorăm istoria celui de Al Doilea Război Mondial și cercetăm elementele care au cauzat această violenţă cumplită, durerea și distrugerea din Europa care a condus la schimbări radicale în toata lumea. Reflectăm de asemenea la consecinţele asupra diferitelor categorii de populaţie, care au fost implicate în conflict.
Prin aceasta, ne propunem să facilităm întâlnirea autentică dintre descendenţii victimelor și cei ai persecutorilor și astfel să stabilim un dialog capabil să devină resursă în lupta cu povara traumei ce-și are rădăcina în generaţiile anterioare.
RITUALURILE
Al Doilea Război Mondial și Holocaustul vorbesc despre cruzimea, durerea și suferinţa care au lăsat cicatrici în ambele tabere.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 13
Urmele rămân în noi până în prezent și procesul de vindecare este de lungă durată. Indiferent de cât de eficiente sunt atelierele noastre în determinarea întâlnirii autentice, dialogului și vindecării, noi știm că doar cuvintele nu pot să exprime pe deplin și cu acurateţe emoţiile participanţilor privind Holocaustul. Este necesară trăirea și exprimarea fenomenelor. Drept urmare, la Auschwitz lucrăm psihodramatic pe scenă, incluzând și un proces de elaborare a ritualului personal în Lagărul de exterminare de la Birckenau.
Una din cele mai dificile experienţe ale supravieţuitorilor Holocaustului și ale urmașilor acestora a fost absenţa unui mormânt real unde să-și plângă morţii. Ritualurile sunt parte integrantă a unui eveniment psihodramatic sau sociodramatic, pentru că ele fac posibilă concretizarea simbolurilor. Ritualurile creează un nou cadru pentru a ne putea îngropa morţii. Oferă de asemeni sensuri și un fel de închidere a rănii psihologice provocate de evenimentele din trecut. Aceste ritualuri pot lua forma unor slujbe religioase, a unor ceremonii memoriale, înmormântări, recitări de versuri sau cântece lângă un mormânt imaginar. Unele devin reprezentări pe scenă și includ miscare și muzică. Toate aceste ritualuri sunt îndeplinite de întregul grup, care devine astfel comunitatea necesară pentru a alina și susţine în astfel de momente.
Ritualul ca formă de sharing psihodramatic și sociodramatic este un act terapeutic. Permite participanţilor să confrunte Holocaustul în felul unic ales de fiecare, fără a fi judecat sau acuzat. Ritualul folosește imaginaţia și creativitatea, dă voce, formă și loc de exprimare emoţiilor care nu au putut fi exprimate cu claritate până atunci.
Ritualul creează o perspectivă, un spaţiu delimitat, o plusrealitate care există simultan în trecut și în prezent, creează o punte între lumea interioară și exterioară. Ritualul duce la catharsis, are puterea de a schimba și a da un sentiment de integrare. Unele ritualuri au devenit pentru creatorii lor cel mai bun și profund mod de a confrunta Holocaustul. Iată câteva exemple: mersul desculţ pe șinele ce conduc la crematoriul central, spartul de sticle în pereţii
barăcilor pentru femei în timp ce se ţipă sau se plânge, ascultarea în tăcere a muzicii de acordeon înăuntrul unei barăci, citirea poeziei “Fuga Morţii” de Paul Celan, împărţirea de pâine uscată într-un cerc și mestecarea acesteia foarte lent, participarea la o ceremonie onirică de înmormântare a unei tinere.
Aceste ceremonii ritualice permit împărtășirea aspectelor personale și interpersonale și sunt astfel terapeutice pentru întregul grup. Participanţii se concentrează pe exprimarea emoţiilor puternice: mânia, furia, vinovăţia, frica, anxietatea, rușinea, neajutorarea, lipsa speranţei și umilinţa, devenind forme de înţelegere a suferinţei celuilalt.
Crearea unui echilibru între „individual” și „grup” are putere de vindecare psihosocială, întârind legăturile între indivizi, grup și comunitate.
SPRE VINDECARE ȘI RECONCILIERE
În aceste ateliere, participanţii analizează diferite moduri în care sunt internalizate rolul de persecutor și cel victimă, la nivel de individ și de societate. Participanţii explorează prin trăiri spontane modalităţi expresive și creative de a aborda relaţia agresor–victimă și sunt încurajaţi să cunoască „cealaltă parte”.
Acţiunea ce implică corporalitate permite o deschidere imediată și în același timp protejată a lumii emoţionale, cunoașterea adevărului interior.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 14
Participanţii își împărtășesc amintirile, experienţele, fanteziile și trăirile și pun în cuvinte suferinţa personală. Se oferă astfel ocazia de a învinge în lupta împotriva anonimatului prin ruperea codului familial și social de tăcere. Participanţii își spun și își arată pe scenă povestea, drept rezultat învăţând să facă faţă Holocaustului personal într-un mod autentic.
Atât munca psihodramatică și sociodramatică, cât și ritualurile, îi ajută pe participanţi să se detașeze de proiecţii, generalizări, prejudecăţi, preconcepţii și iluzii, și să înceapă un proces de învăţare autentică.
Participanţii învaţă să își asume responsabilitatea, să se întâlnească „ochi în ochi” și „faţă în faţă” cu atenţie, empatie, respect și acceptare. Aceste întâlniri între a doua sau a treia generaţie de urmași ai supravieţuitorilor Holocaustului cu urmașii agresorilor sunt adesea încărcate de emoţii, uneori dureroase și câteodată imposibile. Acești oameni curajoși își asumă riscul de a cunoaște și confrunta „cealaltă” parte într-un cadru de siguranţă, lucrând profund tema în grup. Deoarece munca terapeutică facilitează experienţe intense pentru participanţi, suntem feriţi de pericolul de a crea false apropieri, care ar putea conduce la o iertare prematură. Nu ne propunem să realizăm reconcilierea, dar cu timpul, aceasta se petrece spontan și natural, într-un proces lung și lent, pas cu pas. Participanţii sunt reconectaţi prin modul de lucru și ritualurile descrise. În acest cadru ei reușesc din nou să simtă speranţa, sentimentul de apartenenţă, depășirea sentimentului de solitudine în suferinţă, anonimat și neajutorare în faţa enormităţii Holocaustului.
CONSIDERAȚII FINALE
Deși descendenţii victimelor și agresorilor Holocaustului au deopotrivă dreptul de a-și reprezenta suferinţa pe scena psihodramatică și de a reflecta asupra suferinţelor în contextul istoriei reale, aceasta nu înseamnă că suferinţele celor două părţi sunt privite ca fiind similare. Pentru noi este mult mai important să găsim o limbă comună în care părţile diametral opuse să se exprime în privinţa realităţilor acelor timpuri.
Ca directori de psihodramă ce vin din părţi opuse ale Holocaustului, am privit în urmă în istoria familiilor
noastre și am reușit să creăm un cadru sigur de exprimare a durerii, de construire a încrederii, de dezvoltare a sentimentului de apartenenţă.
Ne dorim ca participanţii să accepte în grup tabăra opusă, să schimbe frica, ura și prejudecăţile cu o cunoaștere reală și un dialog sincer, unde rănile sufletești pot fi simţite, plânse și apoi vindecate. Pentru noi sunt mai clare acum dimensiunea dezastrului provocat de puterea nazistă și pierderile populaţiei și culturii evreiești. În cei 15 ani de când lucrăm împreună, am dezvoltat un sistem de cunoaștere autentică și dialog prin acceptare reciprocă, respect, recunoaștere și iubire.
În verile anilor 2008 și 2010 am condus un nou seminar internaţional de psihodramă de câte o săptămână în Cracovia și Auschwitz, denumit „Urme ale Holocaustului în Prezent”. Datorită succesului și profunzimii acestor experienţe, plănuim să oferim din nou acest format în viitor.
„Confruntarea Holocaustului prin Psihodramă, Sociodramă și Ritual” este o experienţă dureroasă și purificatoare pentru ambele părţi implicate în Holocaust, care se încheie frecvent cu decizia de a trăi un viitor demn și onorabil. Acum suntem cu toţii responsabili să ne asigurăm că istoria nu se va mai repeta. Înţelegerea durerii care a guvernat viaţa unui om poate conduce la decizia fermă de a nu provoca niciodată suferinţă cuiva și de a construi relaţii încărcate de respect și căldură.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 15
Mai multe informații privind experiențele și atelierele discutate în acest articol pot fi găsite pe web-site-ul Institutului European de Psihodramă (PIfE) la http://www.pife-europe.eu
Bibliografie:
Bar-On, D (1989). Legacy of silence : Encounters with Children of the Third Reich. Harvard University Press, Cambridge, MA.
Bar-On, D (1995) Fear and Hope: Three Generations of Holocaust. Harvard University Press, Cambridge, MA.
Bergmann, M.S. &Jacovy, M.E. (eds) (1990). Generations of the Holocaust. Columbia University Press, New York.
Celan, P.(1995). Death Fugue. In Hilda, S. (ed.)Holocaust Poetry (p.39). St.Martins Griffin, New York.
Kellermann,P.F (2007)Sociodramma and Collective Trauma. Jessica Kingsley, London.
Kellermann, P.F. (2009) Holocaust Trauma . Psychological Effects and Treatment. I Univers
Krondorfer, B (1995). Remembrance and Reconciliation: Encounters Between Young Jews and Germans. Yale University Press, New Haven& London
Müller – Hohagen, J. (1994). Geschichte in uns. Psychogramme aus dem Altag. Kneselbeck Verlags KG, München.
Rosenthal, G. (ed.) (1998) The Holocaust in Three Generations : Families of Victims and Perpetrators of the Nazi Regime. Casell, London.
Wanjrib, R. (2001). The silence : How Tragedy Shapes Talk. Allen& Unwin, Crow’s Nest, NSW, Australia.
Wardi, D. (1992). Memorial Candels: Children of the Holocaust. Tavistock, London.
Wiener, R. (2001). A Sociodramatist Goes to Work. In Chesner, A.&Hahn, H. (eds.) Creative Advances in Groupwork. Jessica Kingsley, London.
YAACOV NAOR, MA. CAGS. TEP
S-a născut în Germania într-o tabără de refugiaţi, ambii părinţi fiind supravieţuitori ai Holocaustului. Este fondator și director al ISIS ISRAEL-Psychodrama Center din Tel-Aviv. Începând cu anul 1986 conduce gupuri de psihodramă speciale pentru a doua și a treia generaţie de supravieţuitori ai Holocaustului împreună cu tineri germani, respectiv pentru palestinieni și israelieni. Activează în FEPTO - Federation of European Psychodrama Training Organization - în calitate de președinte al Comitetului de Reţea. Este președintele Secţiei de Psihodramă din cadrul IAGP - Asociaţia Internaţională a Psihoterapiei de Grup. Yaacov trăiește în Israel și poate fi contactat la adresa [email protected]
HILDE GOTT, MSC. DIPL. SOZ. PAD
S-a născut în România ca nepoata unor membri SS ale căror soţii au fost deportate în Siberia. Este Formator și Supervizor de Psihodramă acreditată (DGSv) a Institutului de Psihodramă pentru Europa (PifE) și a fost președinta acestei instituţii. Este terapeută pentru copii și adolescenţi, cu accent pe traumă, violenţă în familie și suicid. Hilde trăiește în Berlin și poate fi contactată la adresa [email protected]
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 16
RReeppeerree îînn ddeessffăăşşuurraarreeaa pprrooiieeccttuulluuii
„„PPssyycchhooddrraammaa aanndd CCrreeaattiivvee EEdduuccaattiioonn iinn PPrriissoonn””
Violeta Pecican
Asociaţia Română de Psihodramă a contribuit la
efectuarea unor noi paşi în cadrul parteneriatului de
învăţare Grundtvig „Psychodrama and Creative
Education in Prison”, ID naţional GRU-13-P-LP-85-SB-
RO, finanţat de către Comisia Europeană prin
Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii.
Proiectul „Psychodrama and Creative Education in
Prison" s-a născut din entuziasmul şi profesionismul
uneia din cele mai talentate absolvente a şcolii
noastre, Sorina Țogoie, psiholog, director adjunct la
Penitenciarul din Arad – entuziasm care m-a
contaminat şi pe mine –, având şi contribuţia uneia
dintre studentele noastre din an terminal, Cristina
Burcă (psiholog la Penitenciarul Arad) .
Obiectivul proiectului vizează nevoile de formare ale
personalului de specialitate din penitenciare şi ale
voluntarilor implicaţi în educaţia adulţilor, prin
implementarea unor practici educaţionale novatoare,
în vederea creşterii motivaţiei intrinsece a deţinutilor
pentru schimbare şi, implicit, a creşterii şanselor lor
de integrare socială.
Mai precis spus, proiectul urmăreşte: dezvoltarea
cunoştinţelor şi abilităţilor personalului şi voluntarilor
din instituţiile partenere prin psihodramă;
organizarea unor sesiuni practice pentru a facilita
schimbul de informaţii şi bune practici în psihodrama
pedagogică; testarea acestor abordări novatoare în
cadrul grupurilor educaţionale din penitenciare;
aplicarea metodelor psihodramatice în domeniul
formării voluntarilor care desfăşoară activităţi
educaţionale cu deţinuţii.
Fiecare întâlnire de lucru are
anumite obiective de învăţare,
pentru atingerea cărora sunt
implicaţi formatori din asociaţia
noastră, alături de formatori din
Anglia.
Participanţii sunt partenerii de
proiect din Franţa, Italia, Lituania,
Anglia şi, evident, Romania. Aceştia
sunt specialişti care lucrează în
sistemul penitenciar şi de
probaţiune, întâlnirile urmând să se
desfăşoare în fiecare dintre ţările
partenerilor. Dacă prima întâlnire s-
a petrecut la Arad, următoarele
două au avut loc la Londra şi la
Palermo.
Îmi imaginez psihodrama, în acest
proiect, ca pe o corabie ce are la cârmă
timonieri când englezi, când români,
care pluteşte pe oceanul cunoaşterii
acostând în diferite porturi - şi îmi
propun să prezint jurnalul de bord
februarie-iunie al acestui parcurs.
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 17
În perioada 18 – 22 februarie 2014 s-a desfăşurat
întâlnirea internațională planificată la Londra –
Marea Britanie. Întâlnirea de proiect de la Londra a
fost organizată de unul dintre partenerii britanici,
London Centre for Psychodrama Group & Individual
Psychotherapy şi i-a reunit pe reprezentanţii tuturor
partenerilor din proiect. Delegaţia Asociației Române
de Psihodramă Clasică a fost alcătuită din:
- Irina GRUIA, membru al echipei de proiect şi
formator în psihodramă;
- Cristina BURCĂ, membru al echipei de proiect şi
studentă la psihodramă (pe raportul ei bazându-se
prezentarea jurnalului de la Londra).
Activităţile de învăţare au fost găzduite de Centrul de
Pregătire Profesională Ortus, parte a Spitalului
Maudsley din Londra, şi au fost conduse de
specialiştii partenerului britanic London Centre for
Psychodrama Group & Individual Psychotherapy,
organizatorul acestei întâlniri de proiect.
Obiectivele au vizat: cunoaşterea sistemului
penitenciar şi de probaţiune britanic, precum şi a
activităţilor educaţionale desfăşurate cu deţinuţii;
dezbaterea concluziilor rezultate în urma aplicării
tehnicilor psihodramatice în activităţile educaţionale
cu deţinuţii din fiecare instituţie parteneră, tehnici
care au fost învăţate la întâlnirea de proiect
precedentă (petrecută la Arad şi
condusă de specialişti din cadrul
Asociaţiei Române de Psihodramă);
însuşirea şi exersarea unor tehnici
psihodramatice destinate
îmbunătăţirii coeziunii de grup.
În prima zi, lucrările sesiunii au fost
deschise de personalul şi studenţii
London Centre for Psychodrama
Group & Individual Psychotherapy,
adresând un cuvânt de bun-venit
partenerilor. Folosind tehnici
sociodramatice, membrii nou-veniţi
din delegaţiile partenere au fost
incluşi în grupul de lucru format.
Ulterior, doamna doctor Maxine
Daniels a prezentat modul de
organizare şi aplicare a programului
destinat tratamentului agresorilor
sexuali în penitenciarele britanice,
explicând „efectul de multiplicare”
asupra întregului context familial şi
social al victimei şi subliniind în mod
particular importanţa modului de
dezvoltare a empatiei cu victima,
prin utilizarea inversiunii de rol în
psihodramă.
Demonstraţia practică a inclus
implicarea psihodramatică a
participanţilor, aceştia interpretând
rolurile persoanelor apropiate
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 18
victimei şi care au fost afectate de agresiunea
sexuală. Exerciţiul a fost urmat de o dezbatere asupra
modalităţilor de extindere a acestor practici şi la alte
grupuri de infractori, care au săvârşit alte tipuri de
infracţiuni, pentru a încuraja deţinuţii să se
gândească la consecinţele extinse ale
comportamentului lor antisocial.
A doua zi, doamna Anna Chesner, co-directorul
organizaţiei, a condus o sesiune completă de
psihodramă, în scop demonstrativ. Tema a fost
coeziunea grupului, iar unul dintre reprezentanţii
delegaţiei române a devenit protagonistul sesiunii,
abordând tema motivaţiei pentru acest proiect.
Sesiunea a fost apreciată ca fiind utilă, atât din
punctul de vedere al demonstrării practice a
metodei, cât şi pentru oportunitatea oferită grupului
de a discuta deschis nivelul de implicare al
partenerilor în proiect, precum şi abordarea în grupul
extins a preocupărilor şi a aşteptările lor. Acesta
activitate a ajutat membrii delegaţiilor partenere să
îşi clarifice obiectivele proiectului.
Ziua s-a încheiat cu o prezentare Power Point despre
importanţa coeziunii de grup.
În cea de a treia zi, prima parte a zilei a fost dedicată
studenţilor aflaţi în formare la London Center, cărora
li s-a dat sarcina să demonstreze practic mai multe
tipuri de exerciţii destinate coeziunii de grup.
Participanţii au jucat un rol activ în exemplificarea
tehnicilor demonstrate, iar la final au primit
instrucţiunile folosite în format tipărit.
În sesiunea de după-masă, toate delegaţiile au fost
rugate să se împartă în grupurile lor naţionale şi să
dezvolte câte o activitate specifică pentru propriul
grup de beneficiari. Obiectivul a fost dezvoltarea
coeziunii de grup, cu includerea a cel puţin uneia din
tehnicile psihodramatice prezentate în ziua
anterioară: inversiunea de rol, concretizarea şi
oglinda.
Ziua de lucru s-a încheiat cu scenete
de teatru playback, care au avut ca
scop întărirea concluziilor
dezvoltate în cadrul grupului extins.
A patra zi, ziua finală, a fost
dedicată unei alte întâlniri
manageriale între formatorii din
proiect (London Centre for
Psychodrama Group & Individual
Psychotherapy şi Asociația Română
de Psihodramă Clasică) şi
partenerul coordonator al
proiectului (Penitenciarul Arad). Cu
acestă ocazie, s-au stabilit
responsabilităţi şi termene în ceea
ce priveşte elaborarea ghidului de
bune practici şi a filmului
educaţional prevăzute în proiect. De
asemenea, la final, s-au împărţit
responsabilităţile formatorilor
pentru restul de mobilităţi, s-au
dezbătut aspecte etice legate de
utilizarea metodelor
psihodramatice învăţate,
necesitatea nuanţării procesului de
diseminare a proiectului.
În concluzie, delegaţiile participante
au apreciat profesionismul cu care a
fost condusă şi organizată acestă
sesiune de învăţare de către
psihoterapeuţii London Centre for
Psychodrama Group & Individual
Psychotherapy, iar unii dintre ei
chiar şi-au manifestat interesul
pentru aprofundarea metodei
psihodramatice în viitor. A fost
unanim acceptată ideea utilităţii
acestei metode în contextele
educaţionale din penitenciare.
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 19
În perioada 16 – 20 iunie 2014 reprezentanți ai
Asociaţiei Române de Psihodramă Clasică au
participat la întâlnirea internațională planificată la
Palermo – Italia.
Întâlnirea de proiect de la Palermo a fost organizată
de către partenerul italian, Consorzio Tartaruga
Società Cooperativa Sociale, procesul de învăţare
fiind condus de reprezentanţii Asociației Române de
Psihodramă Clasică. La această întâlnire au participat
reprezentanţi ai tuturor partenerilor din proiect.
Delegaţia Asociației Române de Psihodramă Clasică a
fost alcătuită din:
- Violeta PECICAN, coordonator de proiect şi
formator în psihodramă;
- Mihaela BRAD, membru al echipei de proiect şi
formator în psihodramă;
- Cristina BURCĂ, membru al echipei de proiect şi
studentă la psihodramă.
Activităţile din această întâlnire au inclus sesiuni de
învăţare structurată, workshop-uri de psihodramă
conduse de formatorii Asociației Române de
Psihodramă Clasică, (responsabilul pentru training-ul
acestei întâlniri de proiect), care s-au desfasurat în
cadrul sălii de conferinţe a Hotelului Joli, Palermo,
precum şi vizite de lucru la sediile Serviciului de
Probaţiune UEPE Palermo şi al Penitenciarului de
Minori Malaspina.
Obiectivele activităţilor au vizat:
însuşirea şi exersarea unor tehnici
psihodramatice destinate
îmbunătăţirii comunicării şi a
motivaţiei pentru schimbare pe de-
o parte, cunoaşterea sistemului
penitenciar şi de probaţiune italian
şi a activităţilor educaţionale
desfăşurate cu deţinuţii minori pe
de altă parte, precum şi dezbaterea
concluziilor rezultate în urma
aplicării tehnicilor psihodramatice
învăţate la întâlnirea de proiect
precedentă în activităţile
educaţionale cu deţinuţii din fiecare
instituţie parteneră.
În prima zi, reprezentanţi ai
Consorzio Tartaruga Società
Cooperativa Sociale Palermo au
deschis sesiunea printr-un cuvânt
de bun-venit adresat partenerilor.
Apoi a avut loc deplasarea la sediul
UEPE Palermo (Serviciul Execuţional
Penal Extern), pentru a cunoaşte
Serviciului de Probaţiune italian.
În a doua parte a zilei am coordonat
o activitate de grup ce a avut ca
scop introducerea noilor membri
din delegaţiile partenere în grupul
de lucru format şi, respectiv,
prezentarea temei întâlnirii. Această
activitate a permis atât sublinierea
particularităţilor comunicării în
psihodramă şi a principiilor care
stau la baza acesteia, cât şi
pregătirea grupului pentru
achiziţionarea unor noi tehnici
psihodramatice.
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 20
Dacă la întâlnirea de la Londra au fost prezentate
aspecte legate de modul de desfăşurare şi de
impactul terapeutic al psihodramei în penitenciar, la
această intâlnire am pus, în schimb, accentul pe
metodologia psihodramatică în domeniul formarii
celor care realizează activităţi educaţionale cu
deţinuţii, ca obiectiv principal al proiectului.
Astfel, s-a putut arăta faptul că formarea grupului
(tema abordată la prima întâlnire de proiect,
coordonată de A.R.Psi.C la Arad) şi întărirea coeziunii
grupului (tema abordată la întâlnirea londoneză şi
coordonată de psihodramatiştii britanici) creează
condiţii propice pentru comunicarea autentică şi
asertivă. Grupul de psihodramă fiind un grup
democratic, participanţii au sentimentul de
apartenenţă prin: egalitate, încredere şi menţinerea
unui climat prielnic confesiunii.
Apoi, prin activităţile şi comentariile formulate,
atenţia grupului a fost focalizată pe principiile
comunicării în psihodramă, pe de-o parte, şi pe
reperele în conducerea grupului, pe de altă parte.
Am prezentat şi exemplificat principiul circularității
(faptul că fiecare membru are un timp şi un spaţiu de
autoexprimare, cu o distribuţie simetrică a
participării fiecăruia), principiul comunicării
intersubiective (ceea ce exprimă o persoană este un
adevăr subiectiv, care va fi ascultat şi respectat chiar
dacă nu e agreat) şi, respectiv, principiul globalității
(activarea ariilor: posturală,
senzorială, emoţională, cognitiv-
simbolică).
Punctarea reperelor în conducerea
grupului s-a făcut prin: sublinierea
faptului că atât conţinutul, cât şi
forma activităţilor sunt astfel
structurate încât să scadă
anxietatea şi să fie stimulată
spontaneitatea (activităţi adecvate
celor care participă în ”aici şi
acum”); explicitarea faptului că,
într-un grup de psihodramă,
activitatea este ritmată de
consemne ce reprezintă regulile
activităţii şi care sunt formulate de
formator/ facilitator (acesta având
o funcţie regizoral-directivă, motiv
pentru care este, îndeobşte, numit
„director”); reliefarea modului în
care sunt construite consemnele ce
urmăresc să declanşeze acţiuni
relaţionale între participanţi.
S-au făcut exerciţii care să ilustreze
modul de formulare a consemnelor
(ele au fost simple şi uşor de
executat - ca, de exemplu, „vă
spuneţi numele şi un gând legat de
motivaţia participarii la grup”).
Consemnele s-au caracterizat prin
faptul că au pus participanţii în
situaţii neaşteptate, în aşa fel încât
să nu provoace răspunsuri
prefabricate. Persoanele au fost
implicate în globalitatea lor
psihofizică, iar răspunsurile
stimulate au fost noi şi adecvate/
spontane. Ex.: participanţii în
picioare se plimbă în diverse
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 21
ritmuri, în funcţie de consemnele directorului. „La
semnalul meu, … măriţi ritmul, …vă plimbaţi ca şi
când păşiţi pe cărbuni aprinşi, ...ca şi când alunecaţi
pe gheaţă, …încetiniţi ritmul şi, când întâlniţi pe
cineva, îl priviţi în ochi, … îi zâmbiţi, ….îi atingeţi
umărul…..îl salutaţi într-un mod nonverbal”, apoi, „vă
aşezaţi în cerc şi fiecare spune ce simte şi ce îi trece
prin minte după această experienţă, fiecare are
timpul lui, iar ceilalţi nu vor interfera, vor asculta şi
vor spune ceva doar când le vine rândul”.
Atenţia participanţilor a fost focalizată apoi pe
autoprezentare şi exersarea inversunii de rol.
S-au format trei subgrupuri: A, B şi C. În fiecare
subgrup, directorul a solicitat: „Fiecare, pe rând, va
face o autoprezentare, spunând lucruri importante
despre sine, pe care le poate comunica acum în
grup”. Când s-a terminat autoprezentarea, cele trei
grupuri s-au reîntâlnit şi, într-o primă fază, subgrupul
A a pus întrebări subgrupului B, iar acesta a răspuns,
dar fiecare fiind în inversiune de rol (fiecare membru
cu cel din stânga sa). După ce fiecare persoană din
grupul B a răspuns la întrebări din inversiune de rol,
s-a revenit la propria identitate şi s-au făcut
rectificările necesare. Consemnul directorului („Pe
rând, toţi cei din subgrupul B veţi spune ce este
adevărat, ce nu este sau ce aţi vrea să adăugaţi la
cele spuse de colegul aflat în pielea voastră”) s-a
continuat după regula: B îi pune întrebări lui C şi C –
lui A. De fiecare dată, subgrupul care a răspuns şi-a
avut participanţii la început în inversiune de rol şi
apoi în propria piele, făcând rectificările de rigoare.
Ulterior, am făcut comentarii şi am explicitat ceea ce
s-a întâmplat. Construirea subgrupurilor în acest fel a
creat mai multă familiaritate şi încredere. Circulaţia
informaţiilor a fost îmbogăţită de percepţii şi de
imaginile mentale care se nasc firesc atunci când
suntem într-o relaţie de apropiere şi empatie cu o
persoană. Aceste percepţii şi imagini au putut să fie
verbalizate prin tehnica inversiunii de rol. Cuvintele
celui care a realizat prezentarea în
inversiune au putut stimula în cel
vizat o clarificare a propriei imagini
de sine.
Membrii grupului au fost deschişi şi
participativi în exersarea acestor
tehnici, fiind multumiţi că au primit
şi suportul scris al exerciţiilor
demonstrate.
A doua zi a debutat cu o vizită de
lucru la Penitenciarul pentru Minori
Malaspina, Palermo. Cu această
ocazie, au fost prezentate informaţii
generale privitoare la Sistemul
Penitenciar italian, subliniindu-se
particularităţile specifice
penitenciarelor de minori.
Direcţiile de acţiune pe linia
reinserţiei minorilor din
Penitenciarul Malaspina sunt
structurate astfel: activităţi de
şcolarizare şi formare profesională,
activităţi sportive, activităţi
ocupaţionale, expresive şi culturale.
Activităţile expresive includ teatru,
pantomimă, pictură şi muzică.
Activităţile cultural-educative
cuprind: cerc de poezie, redactarea
unor reviste interne, culturalizare
prin lectură, educaţie pentru
sănătate şi educaţie civică.
Formarea profesională vizează
dezvoltarea deprinderilor specifice
de: artizanat, bucătar-ospătar,
informatică şi grădinărit.
A treia zi a debutat cu o
prezentare Power Point, făcută
împreună cu Mihaela Brad a
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 22
aspectelor teoretice privind comunicarea şi
mecanismele implicate în procesul de schimbare în
psihodramă (expresivitate, ruperea scenariilor,
interacţiunea Eu-actor/ Eu-observator,
restructurarea teatrului intern - cu sublinierea
faptului că acestea sunt mecanisme care produc
schimbare în procesul terapeutic psihodramatic). S-a
subliniat diferenţa dintre formarea în terapia
psihodramatică (proces laborios şi îndelungat) şi,
respectiv, simpla însuşire a unor tehnici
psihodramatice care să ajute la o gestionare mai
bună a grupurilor de învăţare în penitenciar. S-a
evidenţiat, apoi, faptul că în procesul comunicării
apar aprecieri, referinţe privind imaginea de sine, iar
nevoia de schimbare se poate naşte din
conştientizarea propriei imagini de sine în ochii
celorlalţi. Au fost prezentate noi tehnici (pe lângă
oglindă şi inversiunea de rol) care pot stimula
procesul de comunicare şi pot impulsiona motivaţia
pentru schimbare. Punctăm ca tehnici: tehnica
răspunsului suspendat (ce înlesneşte
autoprezentarea membrilor grupului datorită
„blocării programatice” a stimulilor externi ce ar
putea limita exprimarea celui care are cuvântul la un
moment dat şi care facilitează relaţiile şi
comunicarea de tip intersubiectiv şi nu
interdependent) şi scaunul auxiliar (scaunul gol -
folosit când persoana se adresează cuiva pe care şi-l
imaginează ca fiind pe scaun şi scaunul înalt – investit
cu funcţie auxiliară atunci când persoana trăieşte
sentimente de inferioritate sau subordonare în
raport cu o altă persoană, cu un mediu sau cu o
situaţie).
A doua parte a zilei a fost dedicată însuşirii noilor
tehnici psihodramatice, în aplicaţiile practice fiind
implicată de asemenea studenta noastră, Cristina
Burcă.
Fiecare membru al grupului a avut posibilitatea să
experimenteze tehnica scaunului gol în grupul mare.
Astfel, toţi participanţii au fost
invitaţi să se plimbe, fiecare în
ritmul său, şi să se gândească, în
mod individual, la viaţa lor
profesională, la persoanele care fac
parte din viaţa lor profesională şi să
găsească o persoană din viaţa
profesională, persoană care nu este
prezentă acum şi căreia nu au avut
ocazia să-i spună ceva ce simte că îi
frământă sau ceva ce ar fi dorit să îi
spună. În momentul în care fiecare
a identificat persoana, să se aşeze
pe scaunele aranjate în cerc. Odată
ce toţi participanţii s-au aşezat, în
mijloc au fost plasate două scaune
goale. Participanţii au fost poftiţi pe
rând să ia loc pe unul din ele şi să îşi
imagineze că pe celălalt scaun se
află persoana la care s-au gândit
anterior, apoi să i se adreseze
direct, spunându-i ce reprezintă
aceasta pentru ei (pentru el/ ea,
luaţi individual) şi ceea ce nu au
reuşit până în prezent să îi
transmită. Apoi, fiecărui participant
i s-a cerut să spună ce simte şi ceea
ce-i trece prin minte acum, după ce
s-a exprimat. Au rezultat
sentimente de tipul „uşurare”,
„descărcare a furiei”, „eliberare”,
emoţii puternice, gânduri de tipul
„nu ştiu de ce nu am spus până
acuma” sau „nici nu e aşa de greu
să spun ceva de care mi-a fost
frică”.
În continuare, grupul a fost împărţit
în trei subgrupuri, în care s-au
experimentat tehnica răspunsului
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 23
suspendat, scaunul auxiliar, inversiunea de rol,
oglinda. Fiecare grup a fost dirijat de unul din
membrii delegaţiei A.R.Psi.C.
Participanţii au jucat un rol activ în exemplificarea
tehnicilor demonstrate. S-a dezbătut apoi în grup
modul în care au fost aplicate tehnicile de
psihodramă experimentate la întâlnirea precedentă
(de la Londra) în contextul activităţilor de învăţare cu
deţinuţii. În final participanţii au primit materialele
de curs, cu informaţii privind tehnicile folosite.
Sesiunea de concluzii s-a desfăşurat pornind de la
exprimare nonverbală, prin mişcare în ritmul muzicii,
în perechi, apoi în grupuri de câte patru, apoi câte
şase, şi continuând prin comunicare verbală, bazată
pe tehnica răpunsului suspendat, în care fiecare
dintre membrii grupului de şase au avut posibilitatea
să-şi prezinte propriul punct de vedere asupra
concluziilor vizând tema întâlnirii. A urmat o sinteză
pe care fiecare grup a prezentat-o grupului mare prin
intermediul unei „portavoci”. După aceea, fiecare
persoană a avut ocazia să exprime modul în care se
simte cu ajutorul unei metafore, al unei imagini
simbolice. Participanţii au fost surprinşi de propria
creativitate şi de expresivitatea imaginilor rezultate
(una dintre imagini fiind foarte asemănătoare cu
ilustraţia din prezentarea ulterioară, de tip Power
Point, a concluziilor). Am formulat concluzia finală
accentuând importanţa consemnelor date de
coordonatorul de grup -consemne care facilitează
interiorizarea şi exersarea regulilor limitative într-un
context de siguranţă, ceea ce poate contribui la
acceptarea regulilor şi a normelor impuse şi la
integrarea acestora în proprul sistem valoric. O
activitate educativă în mediul penitenciar,
structurată după acest model, poate dezvolta la
nivelul deţinuţilor flexibilitate în acceptarea regulilor
limitative şi deschiderea, respectiv creşterea
motivaţiei pentru învăţare.
Finalul zilei a fost dedicat întâlnirii
manageriale a proiectului. Aici au
fost abordate aspectele legate de
organizarea mobilităţilor viitoare,
utilizarea metodelor
psihodramatice învăţate şi aplicarea
lor ulterioară în unităţile
penitenciare, precum şi aspecte
privind procesul de diseminare a
proiectului.
În concluzie, delegaţiile participante
au apreciat maniera profesionistă
în care a fost condusă activitatea de
către psihoterapeuţii Asociației
Române de Psihodramă Clasică. Au
fost exprimate de către ceilalţi
parteneri mulţumiri faţă de
partenerii români, care au avut
iniţiativa acestui proiect, ce a oferit
ocazia unor schimburi atât de
productive şi interesante.
Aplicabilitatea şi utilitatea
metodelor psihodramatice în
activităţile educaţionale specifice
mediului penitenciar a fost
confirmată şi cu ocazia acestei
întâlniri.
Aici se încheie, pentru moment,
periplul corabiei, care, din portul
Palermo, urmează să se îndrepte
spre Marea Baltică, având, de
această dată, la cârmă timonieri
englezi…
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 24
DDiirreeccttoorr,, pprroottaaggoonniisstt,, mmeemmbbrruu aall ggrruuppuulluuii
–– oo aannaalliizzăă aa ddiinnaammiicciiii rroolluurriilloorr îînn ppssiihhooddrraammăă ––
pprreezzeennttaarreeaa pprroottooccoolluulluuii uunneeii sseessiiuunnii tteerraappeeuuttiiccee
Radu Vulcu
Psihodrama poate fi văzută ca o situaţie de laborator
care permite terapeutului (directorului /
psihodramatistului) să stimuleze în membrii grupului
producerea şi exprimarea rolurilor psihodramatice şi
sociale. Scopul este de a declansa şi susţine un
proces de schimbări semnificative în modul în care
funcţionează mecanismele mentale ale
individului.Acest lucru are loc prin trăirea şi
experimentarea rolurilor cu ajutorul factorului S/C.
Ele pot fi activate şi observate perceptiv atât prin
gesturile şi interacţiunile corporale, cât şi prin
conţinuturile verbale exprimate de fiecare membru
al grupului într-o anumită situaţie particulară.
Rolurile membrilor grupului apar ca indicatori prin
care se relevă lumea internă a fiecăruia orientându-l
pe terapeut în construirea unor situaţii prin care un
anumit rol se întâlneşte cu contraroluri adecvate .
Dinamica relaţională a rolurilor unei sesiuni
psihodramatice este analizată pe baza unui protocol
a unei sesiuni terapeutice înregistrată video cu un
grup de 6 persoane- trei femei şi trei bărbaţi. Acest
material supus analizei se referă la comportamentele
non-verbale şi exprimările verbale, atât ale
terapeutului cât şi ale membrilor grupului. Sunt
prezentate verbalizările psihodramatistului prin
consemnele date atât în conducerea grupului cât şi în
conducerea protagonistului. Aceste indicaţii verbale
sunt rezultatul unui proces mental bazat atât pe
cunoştinţele metodologice şi teoretice ale
terapeutului, cât şi pe intuiţia si empatia acestuia.
Analiza lor poate evidenţia atât intenţiile sale ca şi
strategie terapeutică, cât şi funcţia ”interpretativă” a
acestuia, funcţie care in psihodramă este activată
prin situaţiile propuse de către
acesta. Deasemenea, analiza
comportamentelor verbale şi non-
verbale ale membrilor grupului
poate să explice modalităţile prin
care metodologia psihodramatică
generează o transformare
constructivă a rolurilor individului.
Comportament inițial al grupului:
Intră Paul, Bogdan, Maria, Simona şi
Elena. Paul comunică vestea morţii
mamei lui George.
1) Doliul lui George
[00,25) CUM COMENTAȚI DOLIUL
LUI George? TU, Paul, AI TRECUT
DE CURÂND PRINTR-O EXPERIENȚĂ
SIMILARĂ.
PAUL→ întrebare: Eu îmi găsesc
alinarea doar pentru că eram
prezent în momentul în care a trecut
în neființă.
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 25
MARIA→ întrebare: Mama mea… când am aflat de
metastazele la ficat.. după 4 zile a murit.. a fost o
lovitură. Mama mea era bine… aşa că a fost o
lovitură.
BOGDAN→ grup: În schimb, în cazul mamei mele, a
fost rapid. Mama mea a fost lovită de o maşină şi în 3
zile … i-au făcut o operație dar au intervenit
complicații…
ELENA→ întrebare: Din fericire părinții mei sunt încă
în forță şi tineri…
Simona nu se exprimă.
2) Situația fiecăruia
[15,00] SIMONA, CUM ÎȚI ESTE?
SIMONA→ grup: Sunt foarte neliniştită…Nu sunt
deprimată dar am probleme cu tata, fratele şi
gospodărirea casei… Nu reuşesc să fiu calmă cu tata
la telefon când el se enervează pe fratele meu… El, în
loc să îi țină piept, ia mai multe pastile decât ar fi
normal. Când îi aud aşa mă supăr.. Nu reuşesc să
vorbesc calm cu fratele meu, am reacții bruşte... nu
găsesc un mod de a dialoga cu el şi eu sunt cea care
are mai multe mijloace de a o face. El nu are posi-
bilitatea. Şi asta mă face să mă simt neputincioasă…
Apoi, de săptămâna trecută, îmi pregătesc o teorie…
De o lună spuneți că aveți ceva… eu nu am niciodată
nimic… (pauză) dar în schimb şi eu am…
(09,17) Intră Sorin.
….ceva probleme hormonale la ovulație; am o
mulțime de coşuri. Şi cred că sunt datorate
sexualității… e ceva psihosomatic. Simt că sunt
blocată cu celălalt; sunt probleme pe care le-am
purtat cu mine…Şi acest lucru psihosomatic mă
preocupă… Cred că înseamnă ceva şi este legată de
sexualitate…
întrebare→SIMONA: ÎȚI ESTE GREU
SĂ TE EXPRIMI DESPRE RELAȚIA CU
CELĂLALT SAU SĂ PĂSTREZI
DISTANȚA?
S→ la întrebare: La nivel relațional
eu sunt directă… La chemările
sexuale eu râd… nu zic nu, pentru că
mi-e ruşine, dar apoi dau de înțeles
că nu este cazul…. Păstrez şi
distanțele la nivel fizic. Problemele
sunt puțin şi la nivelul relației cu
celălalt sex…
întrebare →MARIA: MARIA ESTE
RÂNDUL TĂU.
Acasă este totul bine. Luni am
întâlnire cu un director: am o
propunere de muncă în afara
orasului. Mi se propune altceva în
momentul cel mai nepotrivit, pentru
că acum, aici unde sunt, mă simt
destul de bine… şi acum, când îmi
este bine, această propunere mă
tulbură puțin. Este un nou început şi
iar un nou început… dacă s-ar
concretiza, m-as agita puțin: mă
sperie noul şi gândul ca trebuie să o
iau de la început.
S→grup: Sunt cu moralul la pământ
şi de o lungă perioadă de vreme
sunt demotivat. Am dificultăți
practice în ceea ce priveşte o serie
de probleme , în parte personale, în
parte legate de bani. Cu cât mă
implic mai mult cu atât mai rău
merg lucrurile. Sunt lucruri legate
una de alta şi încep să cred că am
ghinion. Sunt frustrat şi dezamăgit,
simt că mă aflu pe o stradă
Teoria în practică
eoria în practică
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 26
înfundată. La cum mă simt m-aş lăsa şi de serviciu,
dar din cauza datoriilor nu pot să o fac. Simt că mă
lasă şi puterile.
Întrebare lui SORIN→ DAR FIICA TA?
SORIN→ grup: Toate acestea le resimt şi în sfera
familiei. Cu ea este o perioadă bună, chiar dacă în
prezent este ocupată cu şcoala; este în clasa a noua.
Este mult mai liniştită şi acasă, şi e veselă: o
descopăr altfel.
PAUL→ grup: Eu în seara asta nu mă simt nici fericit,
nici deprimat… Mi-am încărcat bateriile fapt care îmi
permite să muncesc destul de bine, față de ultima
perioadă când am fost mai degrabă tensionat. De trei
săptămâni sunt mai liniştit. Din punct de vedere
afectiv trăiesc situația aceasta neclară cu mai puțină
anxietate, dar în acelaşi timp aş vrea să fac ceva
pentru a ieşi din această situație. Suntem în faza în
care Magda ar vrea să îi spună soțului că nu îşi va
petrece concediul cu el, în aşa fel încât să îi dea de
înțeles că relația lor este pe terminate, dar nu are
curajul să îi spună de ce. Nu reuşesc să o conving să
clarifice lucrurile. Avem tot felul de idei, facem
proiecte.,.. şi apoi realitatea. I-am dăruit un câine,
dar câinele nu ne uneşte: lucrurile cotidiene şi
normale sunt cele care ne unesc. Am văzut-o din nou
pe colega cu care am ieşit sâmbătă seara. Cu toate că
este o femeie care îmi place din multe puncte de
vedere, nu ştiu dacă îmi doresc să încep o nouă
relație cu o altă persoană. Ea este disponibilă şi de
sâmbătă s-au ivit şi alte ocazii de a ne vedea. Ea îmi
cunoaşte situația, i-am vorbit deschis. Pe de o parte
aş vrea să profit de această ocazie pentru a ieşi din
această situație: dar trebuie să fiu mai hotărât, îmi
trebuie mai multă convingere… Aş vrea ca Magda să
reacționeze în mod clar.. dar eu ar trebui să fiu
prezent la maxim în timp ce ea nu mă simte aşa
pentru că situația aceasta care se prelungeşte aşa de
un an ne-a distanțat. Mă întreb dacă este ea femeia
cu care vreau să fiu.
BOGDAN→grup: M-a făcut să stau
pe gânduri un seminar de grup de
sâmbătă şi duminică. A fost un grup
frumos, numeros, cu o temă
interesantă despre masculin şi
feminin şi relația dintre sexe. A fost
un moment intens şi trăit la maxim.
Nu am şi nu îmi fac probleme.
ELENA→ grup: Când vin aici îmi este
imediat mai bine. Ieri seară am fost
foarte supărată. Blocată… aş fi vrut
să ies şi să cunosc oameni… dar fac
ce fac şi mă bag în situații închise,
de familie, protejate… Aş vrea să
ies. Mă ia o depresie nejustificată..
mă simt aşa… blocată… Şi mă
gândesc şi iar mă gândesc…
3) Alegerea protagonistului
[41,16] ACUM VĂ DEZMORȚIȚI
PUȚIN STÂND ÎN 4 PICIOARE ŞI
UMBLAND PE FURIŞ. VĂ
DEPLASAȚI, VĂ FRECAȚI DE SCENA,
VĂ MIROSIȚI AŞA CUM FAC
ANUMITE PATRUPEDE…
Grupul se pune pe 4 picioare. Toţi
se mişcă mirosindu-se. Elena pare a
fi stânjenită.
CÂND VĂ VOI SPUNE „START” VA FI
MOMENTUL SĂ PRINDEȚI GLEZNA
PERSOANEI PE CARE DORIȚI SĂ O
ALEGEȚI CA PROTAGONISTĂ.
Toţi o aleg pe Elena.
4) Elena protagonistă
(45,57) Luarea în sarcină
Întrebare către E→ACUM VEI AUZI
PENTRU CE TE-AU ALES .
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 27
PAUL→ELENA Cum trăieşti în propriul tău corp?
BOGDAN→ELENA Eu aş vrea să ştiu dacă visezi şi
dacă da, ce visezi?
MARIA→ELENA Eu aş vrea să ştiu dacă şi când te-ai
simțit diferit față de cum te simți în acest week-end.
SIMONA→ELENA Ce relație ai cu celălalt sex?
SORIN→ELENA Eu aş vrea să ştiu cum eşti când faci
dragoste.
Întrebare către ELENA→ CARE DIN ACESTE
ÎNTREBĂRI TE-AU MARCAT CEL MAI TARE?
ELENA→întrebare Toate. Poate ca cea la care mă simt
în stare să răspund acum, este cea despre corp.
întrebare→ELENA: ATUNCI SĂ NE ORIENTĂM
ASUPRA CORPULUI TĂU… E CORPUL DE ATUNCI DE
CÂND EŞTI CU ELIZA, FETIȚA DE CARE TE OCUPI.
APOI, CORPUL TĂU CÂND EŞTI CU TATĂL TĂU, CU UN
MEMBRU AL FAMILIEI TALE… ŞI CÂND EŞTI CU
PRIETENUL TĂU CUM ESTE CORPUL TĂU? NUMEŞTE
UN PRIETEN.
ELENA→ Florin.
întrebare→ELENA: ÎN ACESTE IPOSTAZE DIFERITE,
SIMȚI CĂ ŞI CORPUL TĂU ESTE DIFERIT?
ELENA→întrebare Este diferit cu adulții față de copii.
întrebare→ELENA: DIN CELE TREI SITUAȚII DE MAI
SUS, ALEGE UNA.
(52,41) Prima scenă: Elena şi Eliza
Elena alege eu-rile auxiliare: Simona (Eliza) şi Maria
(alter-ego)
întrebare→ELENA: SPUNE TOT CE ÎȚI TRECE PRIN
MINTE GÂNDINDU-TE LA ELIZA.
ELENA → întrebare: Mă simt foarte bine cu ea. Îmi dă
energie şi am chef să fac o mulțime de lucruri cu ea,
să îi arăt acest entuziasm.
întrebare→ELENA: TU ŞI ELIZA VĂ VEȚI ÎNTÂLNI ÎN
ACEST SPAȚIU CARE ESTE SPAȚIUL
RELAȚIEI VOASTRE. ÎN ACEST
SPAȚIU O SĂ VINĂ ELIZA ŞI SĂ O
CUNOAŞTEM MAI BINE.
Interviu luat Elizei
Directorul o invită pe Elena să stea
în genunchi ca să ia postura fetiţei.
întrebare →ELENA (Eliza): BUNĂ,
ŞTIU CĂ AI 7 ANI ŞI O CUNOŞTI PE
ELENA. CUM DE ELENA A INTRAT ÎN
VIAȚA TA?
(ELENA) Eliza→ întrebare: Pentru că
nu îmi place să merg la şcoală. Am o
soră mai mică care merge la
grădiniță şi nu înțeleg de ce dacă
am împlinit 7 ani trebuie să merg la
şcoală! Cu Elena facem atâtea
lucruri… am fost să vedem peştii la
acvariu.. a devenit prietena mamei.
d→(ELENA) Eliza: EŞTI FERICITĂ CĂ
ELENA STĂ CU TINE? CINE ESTE
ELENA?
(ELENA) Eliza → întrebare: Este o
fată care se joacă. Este simpatică, o
iubesc foarte mult.
Acţiunea scenică
întrebare →(ELENA) Eliza: ACUM VA
VENI ELIZA ŞI TU VA TREBUI SĂ
JOCI JOCURILE CARE ÎȚI PLAC CEL
MAI MULT.
(ELENA) Eliza → (MARIA) Elena:
Elena nu insista cu temele, azi nu
am chef!
(ELENA) Eliza fuge către
(MARIA)Elena: o îmbrăţişează şi o
sărută ţinând-o de talie. Se joacă
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 28
de-a mingea cu o pernă, râzând. (ELENA) Eliza ia o
pânză şi o pune pe ea ca pe o eşarfă, continuând să
se joace cu perna.
întrebare →(ELENA) Eliza: AI FĂCUT DE PLĂCERE CE
AI FĂCUT?
(ELENA) Eliza→ întrebare: Nu prea, aş fi vrut să fac
mai mult.
Elena ieşind din rol, zice că Eliza vorbeşte mult.
Directorul o roagă pe Elena să reintre în rolul Elizei, şi
să se joace cu toată plăcerea pe care o doreste În faţa
dificultăţilor Elenei de a interpreta personajul Eliza,
directorul îi sugerează să acţioneze.
(ELENA) Eliza merge in 4 picioare către (MARIA)
Elena, trăgând-o de un picior, o pune să stea în faţa
ei.
Se joacă cu picioarele şi se aşează în aşa fel încât să îşi
încrucişeze picioarele.
Acţiunea continuă cu Elena care iese din rol. Elena şi
(SIMONA) Eliza se joacă entuziaste, apoi se
îmbrăţişează.
întrebare→ELENA: CE ÎȚI SPUNE CORPUL TĂU ÎN
ACEST MOMENT? CER AUDITORIULUI SĂ TE
DUBLEZE.
BOGDAN→ELENA (dublând) Îmi simt corpul cu o
vibraţie care mă sperie.
MARIA→ELENA (dublând) Nu mă implic uşor în orice
situație.
PAUL→ ELENA (dublând) Mi-e teamă de privirea celor
din jur; când mă ofer să fac lucruri noi, mi-e teamă
de părerea celorlalți şi acest fapt mă blochează.
SORIN → ELEN (dublând) Corpul meu este puțin inert
la început, dar apoi relaționez, îmbrățişez, intru în
contact cu celălalt.
întrebare → ELENA: ACUM SPUNE-NE CE SIMȚI CU
ADEVĂRAT.
ELENA→ întrebare: Când sunt
observată nu mă simt bine. Apoi
într-adevăr contactul fizic îmi place,
mi-e teamă de cum poate fi
interpretat. Am nevoie de timp ca să
depăşesc primul moment, apoi mă
simt bine, mai spontană. Atrag
energia pozitivă mai uşor.
întrebare → ELENA: ACUM
ADRESEAZĂ-TE ELIZEI ŞI SPUNE-I ŞI
EI CE SIMȚI
ELENA→SIMONA (Eliza) Sunt fericită
că te-am cunoscut, te iubesc tare
mult. Cu tine mă simt vie.
(Se îmbrăţişează)
(1,27,38) A doua scenă: Elena şi
tatăl său
Elena îl alege pe Paul pentru a
interpreta rolul tatălui său. Maria va
fi tot alter-ego.
Interviu tatălui
(ELENA) tata→ întrebare: Îmi văd
fiica doar în week-end. Am trei fii şi
o soție. Fiii sunt toți plecați de
acasă. Eu sunt un om foarte timid,
dar reuşesc să am relații bune cu
toată lumea. Sunt mulțumit de
familia mea, chiar dacă mi se pare
că Elena nu duce nimic la bun
sfârşit. A urmat şcoala de educatori
care este cam slabă. Acum nu
înțeleg de ce nu reuşeşte să termine
această şcoală. Este independentă,
dar mi-e milă de ea, pentru că
nivelul de trai cu care era obişnuită
era puțin diferit. De multe ori pentru
a o ajuta i-am propus să mergem să
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 29
cumpărăm împreună haine, pentru că nu se îmbracă
bine. Dar ea nu a vrut. Eu o iubesc chiar dacă este o
fiică puțin cam dificilă.
Acţiunea scenică
întrebare→ (ELENA) tata: AŞ VREA SĂ VĂD CUM
SUNT ELENA ŞI TATĂL EI ÎMPREUNĂ.
Intră în scenă Maria: (ELENA) tata merge în faţa
(MARIA) Elenei, o îmbrăţişează şi o salută.
(ELENA) tata → (MARIA) Tot cu hainele astea? Cu
fizicul pe care îl ai ai putea să te îmbraci cu altceva!
Se repetă scena cu Elena în rolul sau. Elena
reacţionează, deranjată şi contrariată de remarcile şi
de contactul fizic cu (PAUL) tata.
ELENA→ (PAUL) tata: Lasă-mă în pace… plec… Mama
unde e?
întrebare → (ELENA) SPUNE CE GÂNDEŞTI
ELENA→ întrebare: Mă simt blocată şi cu el.
întrebare → grup SĂ VEDEM DUBLURILE.
SIMONA→ ELENA (dublând) Mă deranjează foarte,
foarte tare pentru că un tată ar trebui să fie tată, el în
schimb îmi atrage atenția asupra unor lucruri care îl
depăşesc şi asta nu e normal.
BOGDAN→ ELENA (dublând) Eu aş vrea un tată care
să nu continue să mă trateze ca pe un copil.
MARIA→ ELENA (dublând) M-am săturat de toate
aceste cuvinte, nu mă simt în largul meu, ci stânjenită
.
SORIN→ ELENA (dublând) Această apropiere fizică o
simt ca pe o agresiune şi aceasta îmi influențează
raportul cu ceilalți bărbați din viața mea. Îmi vine să
dispar şi să mă retrag.
d→ ELENA ACUM CĂ AI ASCULTAT ACEŞTI STIMULI,
FĂ UN SOLILOCVIU.
ELENA→ grup: M-am săturat să nu mă accept, să nu
accept… m-am săturat… m-am
zăpăcit de cap. Mi se întâmplă
lucruri şi eu aş vrea să nu se
întâmple.
întrebare → ELENA: ACUM SĂ
TRAGEM LINIE ŞI SĂ FACEM UN
BILANȚ CU PRIVIRE LA ACEASTĂ
TEMĂ: TU ŞI CORPUL TĂU.
ELENA→ întrebare: Corpul meu sunt
eu. Este blocat ca şi mine. Are
dificultate în a se exprima.
întrebare → ELENA: SUNT FOARTE
SIGUR CĂ TU AI TRĂIT UN
MOMENT, APROPIAT SAU
ÎNDEPĂRTAT, ÎN CARE ACEST CORP
TE-A APĂSAT CÂND ERAI
ADOLESCENTĂ SAU MAI MICĂ. ÎȚI
AMINTEŞTI CEVA? CÂND TE-AI
RUŞINAT FOARTE TARE SAU CÂND
TE-AI SPERIAT FOARTE TARE… CEVA
ORICUM NEPLĂCUT ŞI DECI MAI
GREU DE AMINTIT.
ELENA→ întrebare: Da, când eram
mică… (pauză)… Gata.
Elena merge către director şi îl
îmbrăţişează.
întrebare→ ELENA: NU TREBUIE SĂ
DEZVĂLUIM ATÂTEA LUCRURI
DINTR-O SINGURĂ DATĂ. SĂ LUĂM
O SITUAȚIE PROBABIL PUȚIN MAI
UŞOARĂ… TREBUIE SĂ FACEM PAS
CU PAS… SĂ MERGEM ÎNTR-UN
GRUP DE PRIETENI.
(1,43,17) Scena a treia: Elena şi un
grup de prieteni
Elena îl alege pe Florin (Sorin), Silvia
(Simona) şi Cosmin (Bogdan).
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 30
întrebare → ELENA: ACUM FIECARE DINTRE EI ÎȚI VA
SPUNE CEVA CARE PENTRU TINE ESTE FOARTE
IMPORTANT… ÎN ACEST MOMENT ÎN CARE TE SIMȚI
CONFUZĂ.
Elena dublează mesajul fiecăruia dintre prietenii
aşezaţi pe trei scăunele poziţionate în jurul unui
scaun central, care urmează să fie ocupat de Elena.
(ELENA) Cosmin → (scăunel) Elena: Eşti absurdă, eşti
în afară… Eu nu te pot ajuta…
(ELENA) Silvia → (scăunel) Elena: Exişti, întotdeauna.
(ELENA) Florin→ (scăunel) Elena: Elena, te admir
pentru această perioadă pe care o traversezi, fără să
te prefaci că îți merge ca celorlalte persoane. Fără să
pretinzi că toți fac față situației în acelaşi fel.
întrebare → ELENA: ACUM ELENA AŞEAZĂ-TE PE
SCĂUNEL SĂ ASCULȚI CUVINTELE PRIETENILOR.
APOI NE VEI SPUNE EMOȚIILE TALE.
Elena ascultă, apoi se întoarce revoltată către
director.
ELENA → grup: Ceea ce îmi trecea prin cap când
eram aproape de ei pentru a-i dubla e că nu ştiam ce
cuvinte să scot. Eram foarte confuză, toate acele
momente de tăcere erau gânduri la care voiam să
dau formă… Am trait o stare de tristețe.
întrebare → ELENA: ÎȚI DAU POSIBILITATEA SĂ TE
IMAGINEZI PESTE UN AN. CUM VREI SĂ FII PESTE UN
AN? FĂ-MI O DESCRIERE SCURTĂ, ȚINÂND CONT ŞI
DE CORPUL TĂU.
ELENA → întrebare: Peste un an aş vrea să fiu mult
mai hotărâtă… măcar un pic mai mult. Şi apoi aş vrea
să fiu mai convinsă de ceea ce fac, nu doar din punct
de vedere al muncii, ci şi pentru tot ceea ce fac pentru
mine în timpul zilei. În prezent mă simt ca o fugară,
simt că nu câştig teren, nu simt că aparțin total unui
loc, sunt fără puncte de referință clare.
întrebare → ELENA: ACUM SPUNE FIECĂRUIA ÎN
PARTE ÎNTR-UN MOD FOARTE
HOTĂRÂT ŞI CLAR, CEEA CE MI-AI
SPUS MIE. CÂTE CEVA, PE RÂND.
ELENA → grup ( pauză lunga)
…nu…
întrebare → ELENA: ÎȚI VINE SĂ
BAȚI ÎN RETRAGERE?
ELENA → întrebare Dacă spun ceva
mă simt apoi obligată să fac. Nu
mai zic nimic din acest motiv.
întrebare → ELENA: D Ă ACESTOR
PERSOANE UN SEMN, DE ORICE
NATURĂ, DAR SĂ FIE HOTĂRÂT.
ELENA → întrebare: Într-adevăr simt
că acum sunt puțin supărată pe
Cosmin, chiar dacă (pauză)… acum
nu am sentimente pozitive. Nu pot
să cer ajutor niciunuia din cei trei…
(pauză; directorul o stimulează să
continue).. Silvia nu ştiu de ce se
îndepărtează şi asta m-a făcut să
sufăr. Florin este un prieten
simpatic. Cosmin …(pauză)… sper ca
şi lui să îi fie mai bine.
întrebare → ELENA: BINE… AM
AJUNS LA SFÂRŞITUL UNEI
CĂLĂTORII FRUMOASE. CU ELIZA AI
AVUT O RELAȚIE BUNĂ PENTRU CĂ
ERA UN CORP MAI PUȚIN
SEXUALIZAT ŞI ERA MAI SIMPLU…
CU TATA, AM LUAT O PAUZĂ…. CU
PRIETENII , CONFUZIE LA
ORIZONT…
ELENA → întrebare: E o situație
nouă… nu era aşa până acum puțin
timp…
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 31
5) Participarea auditoriului
[2,07,16] VENITI PE SCENĂ ÎN JURUL ELENEI PENTRU
A SPUNE AMINTIRILE CARE V-AU FOST TREZITE ÎN
LEGĂTURĂ CU CEEA CE A ARĂTAT .
SIMONA→ ELENA Eu am o mulțime de probleme cu
corpul meu… din cauza părerii celor din jur. Chiar am
rămas uimită, când eram pe scenă, la un anumit
moment dat că nu îmi mai dădeam seama de privirea
celorlalți. Folosindu-mi corpul m-am ascuns
întotdeauna foarte mult şi când mi s-a cerut să mă
comport ca un copil m-am stresat foarte tare; apoi
mi-a plăcut. Cu privire la tata… am simțit întotdeauna
o atractie sexuală în ceea ce îl priveşte, chiar dacă nu
mi s-a întâmplat niciodată nimic grav. În timpul
adolescenței am început să refuz contactul fizic cu el,
de exemplu loviturile la fund, pentru că nu îmi
plăceau. Problema pe care o am cu ceilalți bărbați…
cred că dacă ei caută să vorbeasca cu mine vor să
facă sex. Aveam o mulțime de lucruri de spus dar
acum m-am pierdut…
MARIA→ ELENA: Față de tata…am îndepărtat
complet acea parte… mi-am spus că e prea târziu:
tata a murit când aveam 17 ani. Descopeream un
lucru: după părerea mea se petrecea ceva cu bărbații,
ceea ce a spus Simona. Acel ceva l-am îndepărtat pe
o perioadă lungă de timp. Despre mine pot spune că
am un corp care se adaptează cu uşurință la situații,
lucruri şi persoane, deci am o atitudine diferită în
situații diferite. Cred că îl folosesc… (râzând) sunt şi
eu puțin confuză.
PAUL→ ELENA: Eu, de când am început psihodrama,
am o mai mare intimitate cu corpul meu şi mai ales
cu cel al altora. Când am un raport chiar şi de
prietenie mi se întâmplă spontan să simt cu corpul,
ceea ce înainte nu mi se întâmpla. În această seară
mă revedeam acum cativa ani când aveam acelaşi
blocaj, aceeaşi confuzie, corpul nu l-aş fi simțit deloc.
În prezent, nu mai simt stânjeneala față de corpul
meu, sau simt mai puțină, şi față de
ceilalați la fel , față de amândouă
sexele… prin psihodramă am simțit
plăcere chiar şi atingând corpul unui
bărbat… Chiar şi cu copiii consider
că este important să ne simțim bine
în corpul nostru şi să nu ne jenăm cu
nimeni , de orice sex ar fi. În această
seara mi-a plăcut să fac această
parte pentru că mi-ar plăcea foarte
mult să devin tată. Simt frumusețea
unui raport nu doar verbal, unul
care să nu sperie nici pe unul nici pe
celălalt. Se vede că nu te simți bine
în pielea ta. Înainte pe scenă m-am
simțit foarte invadant pentru că am
exagerat: mă întrebam care era
modul cel mai corect de a intra în
contact.
BOGDAN→ ELENA: Jucând rolul lui
Cosmin nu mă simțeam ca el. Eu nu
aş refuza niciodată să ajut pe
cineva. De exemplu, am ajutat-o
mult pe fiica mea când s-a aflat într-
o situație gravă de depresie. În ceea
ce priveşte corpul.. odată îl
foloseam ca pe un cuier. În prezent
îmi simt corpul ca pe mine însumi,
acum îmi place contactul cu corpul
altora nu doar ca sex ci şi ca plăcere
a contactului.
SORIN→ ELENA: Simțeam senzația
de blocaj ca şi când nu aş merge
nicăieri. Trăiesc în mod ambivalent:
pe de o parte îmi place să mă pun în
joc, pe de altă parte mi-e greu să o
fac. Singur, spontan, nu mă exprim
cu corpul, decât dacă este un
stimulent extern. Contactul cu
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 32
corpul, nu cu corpurile care ne sunt familiare, mă
pune mai întâi în dificultate. După ce am spart
gheața este totul bine, simt plăcerea contactului,
căldurii, tandreței. E ca o obişnuință atavică: să simți
o mână care se apropie, dacă nu am intimitate îmi dă
un sens de violență şi intruziune. Pe de altă parte simt
plăcere la contact chiar dacă la vremea aceea nu
eram obişnuit cu contactul. Cu fiica mea a fost
contact fizic , mângâieri. Chiar şi în prezent. Emilia m-
a certat de mai multe ori pentru aceste mângâieri
pentru că spunea ea că în adolescență, fiica simte
mult aspectul sexual şi nu va găsi un iubit daca voi
continua să o țin legată de lumea copilăriei.. dacă
continui să mă comport cu ea nu ca un tată ci ca un
iubit. Mie mi-a lipsit puțin acest contact şi procedez
aşa poate ca reacție. De multe ori îmi invidiam
prietenii care aveau mame aşa gospodine…
protectoare, cu care poate nu schimbau multe
cuvinte, dar erau mult mai apropiați.
SIMONA→ ELENA Aceste lucruri mă fac să mă
gândesc la mine. În sensul că şi mie mi-a lipsit
dintotdeauna. Mama mea era întotdeauna îmbrăcată
bine, părea sora mea. Şi eu îmi invidiam prietenele
care aveau mame grase şi urâte, dar ele aveau
raportul pe care aş fi dorit să îl am eu.
6) Salutări finale
[2,21, 47] BINE, A VENIT VREMEA SĂ NE SALUTĂM: O
SĂPTĂMÂNĂ BUNĂ TUTUROR.
A- ROLURILE JUCATE DE DIRECTOR - ANALIZA LOR
Prima activitate: doliul lui George (durată 15 minute)
CUM COMENTAȚI DOLIUL LUI GEORGE?
Directorul aplică aici criteriul potrivit căruia doliului
trebuie să i se facă față prin focalizarea experienței
pierderii, stimulând verbalizarea trăirilor şi
amintirilor.
TU, PAUL, AI TRECUT DE CURÂND PRINTR-O
EXPERIENȚĂ SIMILARĂ →Toţi se exprimă mai puţin
Simona.
Directorul începe cu Paul care şi-a
pierdut de curând mama.
A doua activitate: Situaţia fiecăruia
(durată: 26 minute)
SIMONA, CUM ÎȚI ESTE? → Simona
pare a fi îngândurată şi confuză.
Directorul se adresează Simonei
care nu a reuşit să se exprime
asupra doliului.
ÎȚI ESTE GREU SĂ TE EXPRIMI
ASUPRA RELAȚIEI CU CELĂLALT SAU
SĂ PĂSTREZI DISTANȚA…?
Răspunsul se concentrează asupra
relaţiei cu masculinitatea şi
sexualitatea.
Întrebarea directorului încearcă să
declanşeze o nouă reflecție în
Simona.
A treia activitate: Alegerea
protagonistului (durata: 5 minute)
ACUM VĂ DEZMORȚIȚI PUȚIN
STÂND ÎN 4 PICIOARE ŞI UMBLAND
PE FURIŞ. VĂ DEPLASAȚI, VĂ
FRECAȚI DE SCENA, VĂ MIROSIȚI →
Elena pare a fi stânjenită.
Directorul propune o activare
psihomotorie care implică un joc de
natura regresivă, care creează o
departajare de activitățile
precedente.
PRINDEȚI GLEZNA PERSOANEI PE
CARE O DORIȚI CA
PROTAGONISTĂ→ Toţi o aleg pe
Elena.
Alegerea protagonistului apare din
stimulii dați de situația din „aici şi acum”.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 33
A patra activitate: Elena protagonistă (durata 1 oră şi
22 minute)
ACUM VEI AUZI PENTRU CE TE-AU ALES →
Persoanele prezente se exprimă.
În cadrul activității precedente a fost ales un membru
al grupului,fără a fi prezent un conținut specific:
acum directorul îi invită să se exprime cu privire la
acest aspect.
CARE DIN ACESTE INTREBĂRI TE-AU MARCAT CEL
MAI MULT? → Elena alege subiectul „corp”
Protagonistului îi revine sarcina de a defini mediul în
care să se implice.
ESTE CORPUL ELIZEI… AL TATĂLUI.. AL UNUI
PRIETEN. → Elena alege fetiţa Eliza, tata, prietenul
Florin.
Directorul propune dezvoltarea subiectului „corp” în
situații specifice, care pot fi reprezentate concret pe
scenă.
Prima scenă: Elena şi Eliza
SPUNE TOT CEEA CE ÎȚI TRECE PRIN MINTE
GÂNDINDU-TE LA ELIZA→ Elena exprimă sentimente
foarte pozitive.
Directorul o familiarizează pe protagonistă cu scena
stimulând-o să îşi exprime gândurile cât mai liber.
BUNA ELIZA, ŞTIU CĂ AI 7 ANI ŞI O CUNOŞTI PE
ELENA.
Directorul, printr-un interviu în inversiune de rol, o
încălzeşte pe protagonistă în interacțiunea cu fetița.
ACUM VA VENI ELENA ŞI TU VA TREBUI SĂ TE JOCI
JOCURILE CARE ÎȚI PLAC CEL MAI MULT→ Îmbrăţişări
şi sărutări între Eliza şi Elena.
Este reprezentată întâlnirea dintre cele două, cu
protagonista mai întâi în rolul celuilalt apoi în pielea sa.
CE ÎȚI TRANSMITE CORPUL ÎN ACEST MOMENT?
Discursul Elenei este precedat de dubluri.
Directorul activează eu-observator al protagonistei,
după ce eu-actorul acesteia s-a
exprimat prin acțiune. Cunoscând
dificultatea Elenei de a exprima în
cuvinte trăirile sale interioare,
directorul cheamă dublurile din
auditoriu.
ACUM ADRESEAZĂ-TE ELIZEI →
Elena trimite un mesaj verbal şi o
îmbrăţişează pe Eliza.
Directorul, prin interviul din
inversiunea de rol o familiarizează
pe protagonistă în relația cu fetița.
A doua scenă: Elena şi tatăl său
AŞ VREA SĂ VĂD CUM SUNT ELENA
ŞI TATĂL SĂU ÎMPREUNĂ→ Elena
reacţionează contrariată şi
deranjată de contactul fizic.
Se face scena cu protagonista mai
întâi în rol şi apoi în propria piele.
SPUNE CE GÂNDEŞTI- Dificultatea
Elenei de a se exprima este
compensată de intervenţia
dublurilor.
Şi aici directorul recurge la
intervenția dublurilor din auditoriu
pentru a o ajuta pe Elena în analiza
trăirilor sale.
ÎȚI AMINTEŞTI UN MOMENT ÎN
CARE CORPUL TĂU A FOST O
POVARĂ PENTRU TINE? → Elena
are o amintire, apoi se blochează…
şi îl îmbrăţişează pe director.
Directorul o invită pe protagonistă
să caute în inima sa amintirea unei
scene care să fie legată de trăirea
actuală, a unei imagini
semnificative din trecut.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 34
TREBUIE SĂ FACEM CÂTE UN PAS… → Acţiunea
demarată este întreruptă şi îndreptată în altă direcţie.
Directorul, dându-şi seama că protagonista nu poate
să vorbeasca despre amintirea apărută,
direcționeaza atenția asupra unei situații mai puțin
tensionate.
Scena a treia: Elena şi un grup de prieteni
ACUM FIECARE DINTRE EI ÎȚI VA SPUNE CEVA →
Elena dublează pe cei trei prieteni, atribuind fiecăruia
un mesaj.
Aici directorul nu utilizează inversiunea de rol ci
tehnica dublului.
ACUM AŞEAZĂ-TE PE SCĂUNEL SĂ ASCULȚI
CUVINTELE PRIETENILOR. → Elena ascultă şi apoi îşi
exprimă confuzia.
Şi aici directorul recurge la intervenția dublurilor din
auditoriu pentru a o ajuta pe Elena în analiza trăirilor.
ÎȚI DAU POSIBILITATEA SA TE IMAGINEZI PESTE UN
AN. → Astfel , Elena luând distanţă şi apelând la
imaginaţie poate să ajungă să gândească mai
coerent.
Directorul o ajută pe Elena să-i fie mai uşor , prin
proiecția în viitor.
SPUNE FIECĂRUIA, ÎNTR-UN MOD FOARTE HOTĂRÂT
ŞI CLAR, CEEA CE MI-AI SPUS MIE→ Elena vorbeşte
cu greutate, cu pauze lungi.
Directorul readuce protagonista în prezent pentru a o
implica într-o comunicare verbală structurată şi de
oglindire.
CU ELIZA AI AVUT O RELAȚIE FRUMOASĂ.. CU TATA
AM LUAT O PAUZĂ.. CU PRIETENII CONFUZIE…
Directorul încheie munca oferind protagonistei o
oglindă.
A cincea activitate: Participarea auditoriului (durată
15 minute)
TOȚI VIN PE SCENĂ
Directorul restabileşte simetria in
grup.
A şasea activitate: Saluturile finale
B- ROLURILE FIECĂRUI
PARTICIPANT
PAUL (A)
Are o senzaţie de calm interior (nu
mă simt nici fericit nici deprimat…
Am o energie pozitivă) care îi
permite să aprecieze relaţia bună pe
care, în prezent, reuşeşte să o
trăiască cu propriul corp (am o mai
mare intimitate cu corpul meu) şi cu
corpul altora (mai ales cu acela al
altora… o relație care nu este doar
verbala si care nu deranjeaza nici pe
unul nici pe celălalt). Simte puternic
dorinţa de paternitate (mi-ar plăcea
foarte mult să devin tată).
(B Magda)
Relaţia cu Magda, cu toate că în
prezent este trăită cu mai puţină
suferinţă (trăiesc neclaritatea
situației cu mai puțină anxietate),
rămâne ambiguă (Nu reuşesc să o
conving să îmi clarifice lucrurile) şi
orice impuls de a acţiona rămâne la
nivelul gândirii ( Avem tot felul de
idei, facem planuri… apoi realitatea)
sau lasă loc comportamentelor
inadecvate ( nu este câinele cel care
ne uneşte… eu ar trebui să fiu
prezent la maxim) şi unor convingeri
nesigure (mă întreb dacă ea este
femeia cu care vreau să fiu).
(B colega)
Apariţia unei alte femei în orizontul
său sentimental (îmi place din multe
puncte de vedere) îi creşte opţiunile
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 35
dar şi incertitudinea ( aş vrea să profit… dar trebuie
să fiu mai hotărât)
BOGDAN (A)
Subliniază imaginea sa ca persoană generoasă în mod
necondiţionat (Nu aş refuza niciodată să ajut pe
cineva) orientată către o implicare globală în relaţii
interpersonale (îmi place contactul cu corpul altora
nu doar ca sex ci si ca plăcere a contactului).
SIMONA (A)
Se defineşte „neliniştită” (sunt foarte neliniştită) în
timp ce se concentreaza pe justificări legate de corp
(am o mulțime de coşuri… acest lucru este legat de
sexualitate) şi de relaţiile sale cu universul masculin
(la provocarile sexuale eu râd… dar apoi dau de
înțeles că nu este cazul… mă gândesc că dacă vor sa
vorbeasca cu mine vor să facă sex); şi mama e
prezenta în acest gânduri (îmi invidiam prietenele
care aveau mame grase şi urâte, dar aveau relația pe
care mi-aş fi dorit să o am eu).
(B tata)
Este foarte prezentă în ea figura tatălui suferind ( ia
mai multe pastile decât este normal), dar care a avut
o mare influenţă în dezvoltarea sa (am simțit
dintotdeauna o atractie sexuală în ceea ce îl priveşte,
chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată nimic grav),
mai ales în ceea ce priveşte relaţia corporală (în
timpul adolescenței am început să refuz contactul
fizic cu el).
(B fratele)
Şi relaţia cu fratele său îi dă bătăi de cap ( am reacții
bruşte… nu găsesc un mod de a dialoga cu el).
SORIN (A)
Pare a fi mai degrabă abătut, dar oricum în măsură să
se privească cu un ochi observator (probleme
economice.. sens de frustrare şi dezamăgire) şi
capabil să se perceapă în diferite situaţii. Se simte
demotivat şi frustrat (Simt un sens de frustrare şi de
dezamăgire, parcă sunt pe o stradă înfundată. Simt
că mă lasă şi puterile). Trăieşte un
raport ambivalent faţă de corpul
său, cu dorinţă pe de o parte şi
incapacitate pe de altă parte (Eu
trăiesc în mod ambivalent: pe de o
parte mi-ar plăcea să îl pun în joc,
pe de altă parte îmi este greu să o
fac) decat dacă există solicitările
altcuiva ( Singur, spontan, nu mă
exprim cu corpul, dar dacă primesc
un impuls extern, da). Simte un sens
de intruziune şi de disconfort faţă
de contactul cu persoane
nefamiliare : o senzaţie de închidere
care exista de mult timp (E ca o
obişnuință atavică: să simți o mână
care se apropie, dacă nu am
intimitate, îmi dă un sens de
violență şi de intruziune), poate şi
pentru că acest contact nu l-a avut.(
Mie mi-a lipsit puțin acest contact).
(B fiică)
O priveşte pe fiica adolescentă cu
ochi matur (Este mai liniştită… o
descopăr diferită, mai matură) şi
menţionează aspecte pozitive ale
rolului său de părinte (cu fiica mea a
fost un contact fizic, de mângâieri).
(B Emilia)
Redă cu claritate criticile raportului
cu fiica sa, pe care o tratează ca pe
o iubită (continui să mă comport nu
ca un tată ci ca un iubit).
(C Elena)
Propune protagonistei să se
orienteze asupra unui conţinut
concret şi „privat” (în detaliu, cum
eşti când faci dragoste).
MARIA (A)
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 36
Pare a fi în formă (acasă este totul bine) şi hotărâtă să
înfrunte dificultăţile date de noile provocări
(propunere de muncă… mă tulbură puţin.. mă sperie
noutatea şi faptul că trebuie să o iau de la început).
Stimulată de Simona (bărbații… aşa cum a spus
Simona), face referire la relaţia cu propriul corp şi cu
lumea masculinitatii, dând dovadă de dezinvoltură
(am un corp care se adaptează cu uşurință… Cred că
îl folosesc).
ELENA (D)
Declară încă de la început că îi face plăcere să fie în
grup (când sunt aici îmi este imediat mai bine).
(A)
Dă semne de disconfort (nu mi-a fost bine), blocaj
generalizat (mă ia depresia nejustificată),
îngândurată (mă gândesc…). În rolul de protagonistă
se confruntă cu conflictul între dorinţa de apropiere
fizică (contactul fizic îmi place) şi senzaţia de
ambiguitate legată de experienţa corporală (îmi este
teamă de cum poate fi interpretat), rezultatul fiind o
retragere care nu o face să se simtă complet
prezentă (M-am săturat să nu mă accept, să nu
accept…corpul meu… este blocat ca şi mine). Relaţiile
sociale sunt la o răscruce de drumuri (M-am simțit
foarte confuză) şi o fac să simtă nevoia unei
schimbări în sensul autoafirmării (aş vrea să fiu mai
hotărâtă), de a-şi defini personalitatea (aş vrea să fiu
mai convinsă de ceea ce fac), a unei prize mai mari la
realitate (nu simt că aparțin total unui loc).
(B Eliza)
În relaţia cu Eliza se simte în largul său (Mă simt
foarte bine cu ea) şi plină de vitalitate (Îmi dă
energie… Cu tine mă simt vie).
(B tata)
Relaţia corporală cu tata îi apare ca ameninţătoare
(Lasă-mă în pace…) şi o face să bată în retragere (plec),
provocând reacţie de blocaj (Mă simt blocată).
(B mama)
Mama este percepută ca absentă şi
neprotectivă în relaţia dintre tată şi
fiică (Mama unde e?).
(B prieteni)
Relaţiile din lumea socială sunt
confuze din punct de vedere
emoţional (sunt puțin supărată pe
Cosmin… Silvia nu ştiu de ce se
îndepărtează… Florin este un prieten
simpatic)
(situaţie)
În jocurile corporale cu prietenii nu
se simte în largul său (pare a fi
stânjenită), în timp ce pare
dezinvoltă şi spontană în scena în
care interacţionează şi fizic cu
fetiţa. Interacţiunea cu tata o
blochează imediat ce presupune un
contact corporal (reacționează
deranjată şi contrariată). Directorul
este reperul care, într-un moment
de dificultate, simte că o poate
înţelege (se duce aproape de
director şi îl îmbrățişează).
BIBLIOGRAFIE
De Leonardis P., Lo scarto del
cavallo.Lo psicodramma come
intervento sui piccoli gruppi,
F.Angeli,Milano,1994.
Moreno J.L., „The Role Concept, a
Bridge Between Psychiatry and
Psychology”, in American Journal of
Psychiatry, pp.118, 518-522, 1961.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 37
PPssiihhooddrraammaa ppeennttrruu ccooppiiii:: mmeettooddaa aauuttoovviinnddeeccăărriiii ccooppiiiilloorr îînn
ccaaddrruull uunnuuii ggrruupp
PPaarrtteeaa II.. JJooccuull şşii ccrreeaattiivviittaatteeaa –– iinnggrreeddiieenntteellee vviinnddeeccăărriiii
Mária Orbán, Enikő Szőke și Mónika Román
Mária Orbán este
psiholog principal,
formator-supervizor în
psihoterapie sistemică de
cuplu şi familie (ATF-PF),
psihoterapeut în etapa
superioară de formare în
psihodramă la SPJLM,
formator psihodramă
pentru copii (Ungaria-MIPE). Are experienţă
profesională de 15 ani în psihoterapia copiilor şi
adolescenţilor, consilierea părinţilor, respectiv
psihoterapia cuplurilor şi familiilor. Este implicată în
formarea şi supervizarea psihoterapeuţilor sistemici
de cuplu şi familie. Conduce grupuri de psihodramă
pentru copii, preadolescenţi, adolescenţi.
Enikő Szőke este psiholog
clinician principal,
psihoterapeut în etapa
superioară de formare în
psihodramă la SPJLM,
formator psihodramă
pentru copii (Ungaria-
MIPE). Are experienţă
profesională cu copii de
vârstă preşcolară şi şcolară, respectiv cu părinţi;
experienţă de 12 ani în conducerea grupurilor de
psihodramă pentru copii.
Mónika
Román
este
psiholog,
psiho-
terapeut
în etapa
supe-
rioară de
formare în psihodramă la SPJLM,
formator psihodramă pentru copii
(Ungaria-MIPE). Este preşedinta
Asociaţiei de psihodramă pentru
copii şi adolescenţi „Kende Hanna”.
Are experienţă profesională cu copii
de vârstă preşcolară şi şcolară,
respectiv cu părinţi; experienţă de
12 ani în conducerea grupurilor de
psihodramă pentru copii.
Rezumat. Acest articol are la bază
prelegerea prezentată în cadrul
celei de a 7-a Conferinţe Naţionale
de Psihodramă din Cluj-Napoca
(„Memoriile viitorului. Transcultural
şi transgeneraţional în
psihodramă”), completată cu
descrierea mai nuanţată a
psihodramei pentru copii, elaborată
de d-na psiholog Hanna Kende,
specialistă de reputaţie
internaţională în psihoterapia
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 38
copiilor. Articolul s-a împărţit în două: în prima parte
(cea prezentă) sunt descrise principiile de bază,
originile teoretice, indicaţia pentru utilizarea acestei
abordări, ilustrate cu fragmente dintr-un caz,
respectiv este prezentată activitatea d-nei psiholog
Hanna Kende şi a Asociaţiei de Psihodramă pentru
Copii şi Adolescenţi „Kende Hanna” din Cluj. În a
doua parte al articolului (care va apare în următorul
număr al revistei) se vor descrie caracteristicile unui
proces psihoterapeutic prin psihodramă pentru copii
(contractul, etapele procesului, fazele şedinţelor,
tehnicile moreniene modificate, rolul special al
terapeuţilor), exemplificate printr-o prezentare de
caz.
Limbajul simbolic al jocului
Jocul este limbajul natural al copiilor, având rol
foarte important în dezvoltare. Winnicott (2003)
consideră criteriul sănătăţii emoţionale unui copil
(chiar şi unui adult) capacitatea sa de a juca. El
susţine că rolul primordial al psihoterapiei este, în
cazul copiilor care nu sunt capabili de joacă, să-i ajute
să descopere acest potenţial interior şi să găsească
acces la partea lor creativă, ludică. Pe de altă parte,
jocul simbolic al unui copil poate fi interpretat şi ca
un mijloc de reprezentare şi rezolvare a conflictelor.
Psihodrama pentru copii, conform (şi) abordării lui
Hanna Kende, are la bază acest principiu, se bazează
pe acţiune şi pe capacitatea creativă a copiilor de
reprezentare a propriilor trăiri şi emoţii prin
simboluri individuale, inedite.
Conceptul winnicottian de „spaţiu potenţial” se
potriveşte şi pentru jocul psihodramatic; în acest
spaţiu se poate întâmpla aproape orice, este un
mediu de creştere în cadrul securizant al şedinţelor,
asigurat de „holding”-ul terapeuţilor.
Jocul se desfăşoară într-un spaţiu magic, la graniţa
dintre fantezie şi realitate. Jocul spontan produce
întotdeauna plăcere, deşi de multe ori conţine
elemente (şi) din temerile copilului.
În acest sens are legătură cu
realitatea, dar nu ameninţă cu
consecinţe negative, repercusiuni,
ori pedepse. Păpuşa poate fi
agresată cu cruzime, poate fi
operată de o sută de ori, tot aşa
cum pe scenă se pot imita accidente
mortale, poate fi bătut ursuleţul
nou-născut, poate fi omorâtă
vrăjitoarea sau poate fi învins regele
leu. Pe de altă parte, jocul în sine
este o activitate reală, vie, dar se
delimitează de realitate prin
elementul „ca şi cum”, permiţând
trăirea, ventilarea emoţiilor într-un
context mai puţin ameninţător
decât situaţia reală. Un indicator al
dezvoltării emoţionale a copilului
este nivelul lui de implicare în
lumea simbolică a jocului de rol în
cadrul scenelor.
Pentru a ilustra acest principiu dar
şi pentru a oferi o imagine despre
un proces psihoterapeutic de
psihodramă pentru copii, se vor
prezenta foarte pe scurt etapele
semnificative din evoluţia unui
copil, David, de-a lungul şedinţelor,
raportat la rolurile alese. Iniţial
având o atitudine foarte reţinută,
manifestată prin evitarea completă
a simbolizării lumii interioare, David
a ajuns la o prelucrare simbolică
profundă a problemelor sale
emoţionale. În desenele lui se
reflectă drumul parcurs. Desenele
sunt numerotate în ordine
cronologică.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 39
David, în vârstă de 6 ani, a fost înscris la grupul de
psihodramă de către mama lui datorită anxietăţii,
coşmarurilor, timidităţii exagerate şi problemelor de
performanţă şcolară. Familia lui trecea printr-o
perioadă de criză, părinţii lui erau în toiul divorţului
iar mama însărcinată avea deja o relaţie nouă. În
aceste condiţii băiatul nu-şi
găsea locul, făcând faţă mai
greu dificultăţilor
emoţionale.
La început David a povestit
(şi a desenat) numai despre
subiecte cotidiene, de obicei
despre evenimente sau
persoane văzute împreună
cu o persoană dragă sau
relatate de către o persoană
dragă (desenul 1). O
asemenea persoană de
ataşament a fost bunicul lui
din partea mamei. Mai rar a
povestit despre părinţi sau
despre surioara lui (chiar
dacă o făcea, aceste
persoane apăreau
reprezentate deficitar, fiind
schiţate doar cu pixul pe
desene colorate în rest). În
desenul 2, de exemplu,
apare un bărbat care e
foarte singuratic şi care îşi
construieşte o casă pentru
el. Aceste întâmplări
povestite sunt în strânsă legătură cu realitatea din
viaţa lui, dar aparent nu au o încărcătură emoţională
semnificativă pentru David. În această perioadă încă
nu şi-a asumat roluri propriu-zise în scenete, era mai
mult observatorul jocului celorlalţi.
După trei-patru luni de şedinţe de
psihodramă a început să folosească
simboluri şi să transpună
povestioarele pe scenă. A reuşit să-
şi exprime propriile probleme şi să-
şi satisfacă nevoile emoţionale pe
acest plan simbolic. Din desenele 3
şi 5 reiese cum percepe el relaţiile
din familie, apărând şi încercările lui
de integrare a noului partener al
mamei. În desenul 3, „Barza-
prieten” din vecin o ajută pe „Barza-
mamă”, aducându-i de mâncare; iar
în desenul 5 familia de iepuraşi este
condusă de un cerb la o petrecere.
Se poate observa că personajul
masculin din afara familiei, când
aparţine aceleiaşi specie ca familia,
când este diferit; acest aspect
reprezintă frământarea lui David, nu
ştie cum să se raporteze la noul
partener a mamei; întrebarea lui
apăsătoare este: Oare de acum
încolo el trebuie să fie tati? Din
desenul 5 reiese clar răspunsul găsit
de David.
În această perioadă şi-a găsit un
simbol şi pentru propria persoană
(desen 4): devine un căţeluş
neînfricat, care supravieţuieşte
chiar şi scufundării Titanicului, îşi
face prieteni şi are grijă de stăpânul
său. David povesteşte cum a fugit
iar căţeluşul de acasă, ajungând la
stâncă, deşi i-a fost frică, a trecut
printr-un tunel şi a ajuns în oraş.
Acolo a fost prins de hingheri, dar a
reuşit să scape şi şi-a făcut prieteni
noi. Pe această cale simbolică a
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 40
retrăit o parte din anxietăţile lui şi a găsit o soluţie
promiţătoare.
Spre sfârşitul terapiei (după 20-22 de şedinţe) David
şi-a asumat deja roluri de erou, care luptau împotriva
Răului. În desenul 6 el este cel care luptă aprins
împotriva personajelor zombi.
În timp ce aceste lucruri se întâmplau pe plan
simbolic în cadrul grupului de psihodramă, părinţii au
relatat terapeuţilor că David a început să accepte
relaţiile intrafamiliale noi şi s-a acomodat mai bine la
şcoală. Spre sfârşitul anului şcolar s-a apropiat de
colegi, a colaborat cu ei destul de bine, iar cu câţiva
băieţi s-a şi împrietenit.
Bazele teoretice ale psihodramei pentru
copii elaborată de dna Hanna Kende:
psihodrama moreniană şi psihoterapia
adleriană
Moreno a afirmat că spontaneitatea şi creativitatea
ajung să fie reprimate în mare parte la vârsta adultă,
astfel un scop al psihoterapiei adulţilor este regăsirea
şi eliberarea acestora (Moreno, în Kende, 2003).
Aceste resurse sunt mult mai uşor accesibile în cazul
copiilor.
Pe de altă parte, deşi Moreno s-a implicat de la
început foarte intens în lucrul cu copiii, şi-a conceput
şi elaborat metoda psihodramei numai pentru adulţi
(Aichinger, în Kende 2003).
Nevoia de a aplica psihodrama la grupuri de copii a
apărut destul de timpuriu în rândul specialiştilor şi s-
a exprimat pe două căi diferite: prin transpunerea
directă, nemodificată a psihodramei moreniene
clasice în psihoterapia copilului (abordare care s-a
răspândit mai ales în SUA), respectiv prin apariţia
unor variante modificate, care au în comun
adaptarea psihodramei moreniene la caracteristicile
de vârstă a copiilor (Kende, 2003).
Prima abordare are ca scop
schimbarea comportamentului
copilului cu ajutorul psihodramei.
Şedinţele sunt identice cu cele ale
psihodramei adulţilor: scenele reale
sunt evocate şi retrăite în timpul
şedinţelor. Se folosesc toate
tehnicile psihodramei pentru adulţi.
Necesită un insight conştient şi
multă verbalizare din partea
participanţilor (Kende, 2003).
Reprezentanţii abordărilor din a
doua categorie provin în mare parte
din şcolile psihanalitice (mai ales din
Germania şi Franţa) şi au o viziune
profund diferită despre şedinţele de
psihodramă pentru copii. Principiul
de bază comun este: într-un mediu
potrivit pentru eliberarea
creativităţii şi spontaneităţii
înnăscute a copilului, el devine
capabil să depăşească blocajele, să-
şi dezvolte personalitatea, să-şi
schimbe comportamentul. Este
considerată chiar iatrogenă
reprezentarea pe scenă a unor
întâmplări reale, fiindcă poate
traumatiza copilul (de exemplu
retrăirea pe scenă al unui conflict cu
părinţii i-ar putea crea sentimente
de vinovăţie).
Integrarea psihodramei şi a
psihoterapiei psihanalitice pentru
copii a avut ca rezultat elaborarea
unei abordări specifice în care jocul
psihodramatic este perceput ca o
posibilitate de proiecţie, un spaţiu
de autovindecare (Kende, 2003).
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 41
Abordarea lui Hanna Kende face parte din această
categorie, având ca bază teoretică pe de o parte
psihoterapia individuală a lui Alfred Adler, iar pe de
altă parte psihoterapia prin psihodramă, elaborată
de Jacob Levy Moreno. Aceste două piloane sunt
scoase în evidenţă şi de titlul-subtitlul cărţii sale,
ediţiei în limba engleză apărută în vara anului 2014.
Titlul este: „Psychodrama with Children”
(Psihodramă cu copii) iar subtitlul: „Group therapy
with adlerian individual psychology: healing children
through their own creativity” (Terapie de grup prin
psihologie individuală adleriană: vindecarea copiilor
cu ajutorul propriei lor creativităţi).
Aşa cum afirmă
întemeietorul psihologiei
individuale Alfred Adler,
fiecare copil este
înzestrat cu potenţial de
autorealizare înnăscut, cu
tendinţa interioară de
autoperfecţionare. Se
poate formula şi cu
conceptele psihologiei
adleriene modul de
acţiune a psihodramei pentru copii: în jocul
autovindecător copilul poate să-şi afirme
individualitatea proprie unică şi indivizibilă, să
elaboreze stilul propriu de viaţă (Adler, 2011).
Indicația pentru psihoterapia prin
psihodramă pentru copii
Metoda este recomandată pentru psihoterapia de
grup a copiilor între 4 şi 12/14 ani (inclusiv până la
vârsta de preadolescent). Pentru grupurile de
psihodramă cu adolescenţi se aplică o combinaţie
între psihodrama pentru adulţi respectiv cea pentru
copii.
Metoda s-a demonstrat a fi benefică pentru
vindecarea sau ameliorarea simptomelor în cazul
multor probleme: tulburări de
anxietate, atacuri de panică,
simptome psihosomatice (de
exemplu cefalee, enuresis, tulburări
a sistemului digestiv şi/sau
respirator), anorexie/bulimie,
tulburări comportamentale (deficit
de atenţie, hiperactivitate,
agresivitate), anxietate de
performanţă, stimă de sine scăzută
(„complex de inferioritate”),
dificultăţi cauzate de diferite situaţii
de viaţă: relaţie tensionată între
părinţi, divorţ, abuz de orice fel
(copii neglijaţi, abuzaţi psihic/fizic,
agresaţi), probleme psihosociale
grave (pseudodebilitate), mediu
defavorizant (părinţi alcoolici, etc.),
copii cu nevoi speciale, boli cronice,
delicvenţi juvenili, etc. (Kende,
2003).
De cele mai multe ori grupurile de
psihodramă pentru copii sunt
alcătuite din 5-6 copii (cu probleme
diferite), sunt conduşi de doi
terapeuţi, iar şedinţele au o
frecvenţă săptămânală şi o durată
de 1-1,5 oră. De obicei se
desfăşoară de-a lungul unui an
şcolar, incluzând 20-24 de şedinţe
de grup.
În cadrul acestor şedinţe activitatea
se focalizează pe trăirile subiective
ale copiilor, transpunându-le pe
scenă, prelucrând experienţele lor
prin dramatizare. Astfel se oferă
copiilor posibilitatea să retrăiască
într-un mediu securizant unele
situaţii dificile, prelucrarea
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 42
traumelor fiind posibilă prin aşa-numitul „catharsis
prin acţiune” (Kende, 2003). Pe de altă parte, prin
intermediul jocurilor dramatice se îmbogăţesc
deprinderile copiilor, învaţă roluri şi comportamente
noi, respectiv strategii alternative de rezolvare a
conflictelor intrapsihice şi interpersonale, toate
acestea ajutându-le să facă faţă cu succes solicitărilor
şi provocărilor întâlnite în viaţa lor reală. Prin
îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare şi de
relaţionare, ei pot reuşi să se integreze mai bine în
colectivitate şi în societate, dezvoltând „sentimentul
social” (Adler, 2009).
Hanna Kende – fondatoarea psihoterapiei
prin psihodramă pentru copii
Dna Hanna KENDE s-a născut la
Cluj, în 1925, iar în prezent
trăieşte în Franţa şi în Ungaria.
Este psihoterapeut acreditat
de Societatea Franceză de
Psihanaliză Adleriană (SFPA) şi
formator-supervizor în
domeniul psihodramei pentru
copii. A condus grupuri de psihodramă de peste 40
de ani. Între 1963-1991 a fost angajată de Ministerul
de Justiţie francez, unde a desfăşurat activitate de
psiholog expert, psihoterapeut, coordonatoare a
unui atelier de psihodramă pentru copii. Între 1968-
1992 a deşfăşurat activitate profesională şi în regim
privat, având preponderent o clientelă alcătuită din
copii şi adolescenţi. Între 1993-2010, în Ungaria, s-a
ocupat de formarea post-universitară a psihologilor
specializaţi în lucrul cu copiii; formator în psihanaliza
adleriană şi în psihoterapie prin psihodramă pentru
copii, a fost responsabilă de cursurile de specializare
de psihologie adleriană şi de psihodramă pentru copii
în diferite facultăţi de psihologie (Budapesta,
Debrecen, Szeged). Este angajată şi în prezent în
formarea prin psihodramă şi terapie prin joc a
viitorilor psihoterapeuţi din Ungaria, Franţa, Italia,
România, Serbia (acreditarea
metodei fiind în diferite stadii în
aceste ţări, se poate vedea mai jos).
În aceste ţări funcţionează în
prezent aproximativ 100 de grupuri
de psihodramă pentru copii şi
adolescenţi cu metoda elaborată de
Hanna Kende.
Asociaţia de Psihodramă pentru
Copii şi Adolescenţi „Kende Hanna”
din Cluj (APCAKH) a fost înfiinţată în
anul 2009, de către formatorii-
supervizorii primului grup de
formare: dna Hanna Kende (Franţa)
şi dnele Blanka Mihály, Csilla
Németh şi Viola Szebeni (Ungaria),
respectiv unii membrii primului
grup de formare din Cluj. Scopul
acestei asociaţii este să fie forum şi
sprijin pentru psihodramatiştii de
copii: să faciliteze organizarea
grupurilor de psihodramă pentru
copii şi adolescenţi, să asigure
intervizii şi supervizii pentru
conducătorii de grup, să contribuie
la aprofundarea teoriei şi practicii,
să asigure acreditarea metodei în
România.
Primul grup de formare de
specialişti în psihodramă pentru
copii şi adolescenţi a avut debutul în
2004 în Cluj, şi a fost urmat de încă
două grupuri de formare, unul la
Cluj, celălalt la Târgu-Mureş, având
în total 54 de cursanţi. În prezent
aproximativ 20 de membri sunt
activi (adică conduc grupuri de
psihodramă pentru copii sau
adolescenţi).
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 43
În cei zece ani, de când au început formările, participanţii specializaţi în metodă au organizat şi au condus aproximativ 40 de grupuri de psihodramă pentru copii şi adolescenţi în patru localităţi din Transilvania (12 dintre aceste grupuri s-au organizat în cadrul unor proiecte finanţate de către Asociaţia Communitas şi Mol România, respectiv de către Consiliul Local Cluj-Napoca). Membrii APCAKH au participat la patru Conferinţe Naţionale de Psihodramă (susţinând workshopuri şi/sau prelegeri).
În ţările unde s-a răspândit în practică, metoda a fost acreditată în cadrul formării profesionale a psihoterapeuţilor, în funcţie de reglementările profesionale din fiecare ţară: în Franţa este parte a formării psihoterapeuţilor de copii şi adolescenţi (Societatea Franceză de Psihanaliză Adleriană), în Ungaria este parte a formării de psihoterapeut de copii/adolescenţi de orientare adleriană (Asociaţia Maghiară de Psihoterapie Individuală/Adleriană), respectiv există o secţiune de „Psihodramă pentru copii şi adolescenţi” (cu metoda dnei Hanna Kende) în cadrul Asociaţiei Maghiare de Psihodramă, unde specialiştii interesaţi pot deveni terapeuţi sau conducători de psihodramă pentru copii şi adolescenţi. În Serbia este parte a formării de psihoterapeut de copii/adolescenţi de orientare integrativă (Asociaţia de Psihoterapie Integrativă), iar în Croaţia este acreditat cu titlu de curs de formare continuă în specializarea psihologilor. În Italia este în curs de acreditare.
Structura formărilor acreditate conţine cel puţin 150 de ore de autocunoaştere/dezvoltare personală, un număr de 100-150 de ore de formare teoretico-metodologică, respectiv 50-100 ore de supervizare, în funcţie de competenţa finală acordată. Conducerea sub supervizare a minimum două grupuri de copii constituie de asemenea un criteriu.
În prezent, în România, metoda psihodramei pentru copii este în curs de acreditare ca formare continuă (cu credite CoPsi, prin Asociaţia de Terapia Familială „Pro Familia”), respectiv s-au iniţiat tratative (acum doi ani) cu Comisia Profesională a SPJLM pentru a înfiinţa o secţiune de Psihodramă pentru copii şi adolescenţi în cadrul asociaţiei. APCAKH apare pe site-ul Colegiului Psihologilor din România (CoPsi),
ca asociaţie formatoare, şi în viitorul apropiat urmează să fie elaborat un program eligibil pentru creditare CoPsi şi în cadrul APCAKH.
Informaţii pot fi accesate în limba română şi maghiară pe pagina web al Asociaţiei de psihodramă pentru copii şi adolescenţi „Kende Hanna” (varianta în limba engleză fiind în pregătire). Pagina APCAKH are următoarea adresă: www.psihodramacopii.ro. Noutăţile se pot urmări pe pagina facebook al asociaţiei: „Kende Hanna"-Psihodramă pentru Copii- Gyermekpszichodráma
Bibliografie:
Adler, A. (2009). Înțelegerea vieții. Ed. Trei, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1926)
Adler, A. (2010). Sensul Vieții. Ed. IRI, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1933)
Adler, A. (2011). Practica şi teoria psihologiei individuale. Ed Trei, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1930)
de Saint-Exupéry, A. (2006). Micul prinț. Ed. Rao Books, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1943)
Kende B, H. (2003). Gyermekpszichodráma (Psihodrama pentru copii). Ed.Osiris, Budapesta
Winnicott, D.W. (2003). Joc şi realitate. Ed. Trei, Bucureşti
Winnicott, D.W. (2004). Procesele de maturizare. Ed. Trei, București
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 44
IInntteerrvveennţţiiii îînn pprroocceessuull ddee ccooaacchhiinngg pprriinn
tteehhnniiccii ppssiihhooddrraammaattiiccee aaddaappttaattee
Anabela Hani
Consilierea psihologică este o intervenţie specifică realizată în scopul optimizării adaptării, cunoaşterii de sine şi dezvoltării personale şi în scopul prevenirii apariţiei ori reglării tulburărilor emoţionale, cognitive şi de comportament.
Psihoterapia presupune o intervenţie plecând de la un psihodiagnostic şi se bazează pe demersuri terapeutice ce vizează intervenţii care urmăresc diminuarea şi înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative şi reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simptome şi la nivel profund prin restructurarea personalităţii.
Spre deosebire de cele două metode de intervenţie,
schimbarea propusă de coaching este una
generativă, care operează cu aptitudini şi cunoştinţe în
scopul de a crea un rezultat de calitate superioară.
Clientul care se adresează unui coach are aspiraţii către
mai bine, are vise, dorinţe şi ţeluri îndrăzneţe şi este în
căutarea unor mijloace de a le duce la îndeplinire.
Coachingul este asociat cu una sau mai multe dintre
dorinţele importante ale unui om:
1. Evoluţia conştientă – înţelegere, autocunoaştere şi
depăşirea unor limite
2. atingerea performanţei într-un anumit context
3. definirea şi atingerea nivelului de excelenţă individuală.
În coaching accentul este pus pe
identificarea resurselor pe care fiecare
persoană/echipă/organizaţie le are şi pe construirea unor
strategii care să permită atingerea ţelurilor dorite.
Un proces clasic de coaching presupune susţinerea
clientului pe parcursul unei sesiuni prin metode adaptate
coachingului şi conţine următorii paşi:
1. Identificarea şi prezentarea situaţiei prezente, aşa cum
este ea percepută de către client – Unde sunt!
2. Definirea stării dorite, formulate
printr-un obiectiv – Unde vreau să
ajung!
3. Construirea unei strategii de
atingere a stării dorite (plan de acţiune)
– Ce şi când fac!
4. Identificarea şi activarea resurselor
necesare – Cum fac!
Astfel, structura pe care se desfăşoară
procesul de coachig declanşat în timpul
sesiunii urmăreşte patru direcţii
distincte:
- Stabilirea OBIECTIVULUI unei sesiuni de coaching, care poate fi subordonat unui obiectiv pe termen mai lung
- Verificarea REALITĂŢII pentru explorarea situaţiei curente
- OPŢIUNILE şi strategiile alternative sau direcţiile în care se poate acţiona
- Stabilirea a CE e de făcut, CÂND, CUM şi verificarea VOINŢEI de a face.
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 45
TGROW
Un instrument clasic pentru structurarea unei sesiuni de
coaching este modelul TGROW, o extindere a lui GROW
propus prima dată de Sir John Whitmore.
TGROW este un acronim pentru: Topic, Goal, Reality, Options, Way forward/What action/Wrap up. Pentru fiecare dintre etapele procesului de coaching, se adresează o serie de întrebări specifice. TOPIC – Informațiile inițiale Care este subiectul despre care doreşti să vorbim? Spune-mi mai multe despre acesta. Defineşte aria discuţiei.
GOAL – Obiectivul sesiunii Ce anume doreşti să obţii până la sfârşitul acestei sesiuni? Cum ar arăta succesul atingerii obiectivului? Cât de mult este sub controlul tău atingerea acestui obiectiv? (0%-100%) Care sunt beneficiile pe care ţi le va da atingerea acestui obiectiv? Care ar fi consecinţele în cazul în care nu ai atinge acest obiectiv? Ce impact ar avea atingerea acestui obiectiv asupra altora?
REALITY – Cine? Ce? Unde? Cât de mult? Ce se întâmplă acum şi ce lipseşte din realitatea ta de acum? Ce anume ai făcut până în prezent pentru a-ţi atinge acest obiectiv? Care a fost efectul? Care sunt potenţialele obstacole pe care le-ai putea întâmpina? Care sunt principalele tale calităţi care te vor ajuta în atingerea acestui obiectiv? Cine ai mai vrea să fie implicat în atingerea obiectivului tău?
OPTIONS – Ce este posibil? Fă o listă cu toate opţiunile pe care le identifici şi prin care poţi atinge acest obiectiv (dă frâu liber creativităţii şi imaginaţiei). Ce altceva ai mai putea face?
Ce anume ţi-ar sugera un mentor pe care-l ai? Dar prietenul tău cel mai bun? Dacă ai şti în mod secret ce ai de făcut, ce ai alege să faci? Care sunt cele mai creative opţiuni la care te poţi gândi?
WAY FOREWARD/WHAT ACTION/WRAP UP – Claritate, Implicare, Suport Priveşte-ţi lista de opţiuni! Care este cea care ar genera cele mai bune rezultate? Care dintre ele simţi că este cea mai bună, intuitiv? Care dintre ele ar fi mai uşor de ales? Acum alege o opţiune sau crează o combinaţie din opţiunile preferate şi ia-ţi angajamentul de a o implementa. Ce impact va avea atingerea obiectivului asupra ta şi a altora? Care sunt beneficiile? Care va fi primul tău pas? De ce resurse vei mai avea nevoie? De unde şi cum vei face rost de ele? Pe o scală de la 1 la 10 ce notă ai da angajamentului tău de a atinge acest obiectiv?
După contractarea sesiunii şi stabilirea
obiectivului, în oricare dintre fazele
procesului, într-un mod adecvat în
funcţie de situaţia prezentată şi de
răspunsurile clientului, se poate
interveni cu tehnici complementare de
explorare şi înţelegere a celorlalţi sau
cele de analiză din perspectiva istorică
a evoluţiei preconizate din prezent
către viitor.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 46
Tehnici de psihodramă adaptate
coachingului
Unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le
poate face un coach constă în a facilita experienţa
pentru client, atunci când este cazul, de a se pune „în
pielea celuilalt”.
Inversiunea de rol este una dintre primele intervenţii
terapeutice ale lui Jacob Levi Moreno care, în
acţiune, conduce către înţelegerea şi conştientizarea
celuilalt. Este o simplă şi puternică tehnică de acţiune
care se bazează pe convingerea că dacă avem
capacitatea de a înţelege poziţia celuilalt, intrând „în
pielea lui” putem preveni sau depăşi un conflict,
îndreptându-ne spre rezolvare.
Oglinda este o tehnică necesară în diverse situaţii în
care este nevoie de comunicarea şi clarificarea
percepţiei asupra unei persoane sau situaţii.
Persoana care face oglinda este detaşată, scoasă din
acţiune şi furnizează informaţii care pot constitui un
nou punct de pornire pentru acţiunile viitoare.
În situaţii concrete de coaching, pe baza funcţiilor pe
care le au inversiunea de rol şi oglinda, se pot aplica
tehnici pentru a-l pune pe client în situaţia de a
vedea lucrurile cu ochii altcuiva.
a. „Ce ar spune persoana X?
Coachul poate să „aducă de faţă” cealaltă persoană
dintr-o relaţie problematică întrebându-l pur şi
simplu pe client: „Ce ar spune X dacă ar fi acum cu
noi?”. Momentele propice pentru a pune această
întrebare sunt imediat după ce clientul a prezentat
situaţia din punctul lui de vedere, sau îşi exprimă o
primă idee despre cum ar putea proceda în acea
relaţie. În acest caz, întrebarea care se mai poate
pune este: „Cum ar reacţiona X faţă de acest lucru?”.
Un alt mod de a înlesni intrarea
clientului în pielea celeilalte
persoane este descrierea situaţiei
într-un mod plastic înainte de
punerea întrebării. Exemplu:
„Închipuie-ţi că X stă şi el aşezat şi a
ascultat cu luare aminte discuţia
noastră. Ce ar spune despre tot ce a
auzit?”. Dacă răspunsul clientului
vine repede, probabil că experienţa
nu se soldează cu vreo concluzie
suplimentară. Dacă face o pauză şi
pare să stea pe gânduri, după care
răspunde cu băgare de seamă, e
foarte posibil să facă un salt
empatic şi să privească lucrurile din
punctul de vedere al celeilalte
persoane.
În mod practic, în momentul când
clientul e pregătit să formuleze un
răspuns al lui X, coachul îl invită să-
şi schimbe locul, oferindu-i un alt
scaun, rezervat pentru noul invitat.
b. Meta-oglinda
Coachul stabileşte trei poziţii, de
regulă cu ajutorul a trei scaune. Un
scaun îl reprezintă pe client (cel pe
care stă clientul). Al doilea scaun
reprezintă un personaj cu care
clientul are o relaţie problematică.
Al treilea scaun este pentru un
observator neutru şi detaşat.
După ce clientul spune tot ce are de
spus din poziţia proprie, se mută
fizic pe scaunul celeilalte persoane,
adoptându-i postura şi făcând orice
l-ar ajuta să „devină” celălalt pentru
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 47
câteva momente. Este invitat să răspundă la
întrebările: „Ce vezi, ce gândeşti şi ce simţi, când te
uiţi la el?” (la client).
În sfârşit, coachul îl invită pe client să se mute în
poziţia „observatorului”. I se cere să-şi închipuie că
atât clientul cât şi cealaltă persoană sunt în
continuare aşezate pe celelalte două scaune.
Întrebările la care e invitat să răspundă sunt: „Ce
remarci la ei, ce vezi şi ce simţi privindu-i?”.
Ultimul pas cu care se încheie exerciţiul este
revenirea clientului în poziţia sa iniţială, pentru a
reflecta la ce a aflat. Există lucruri pe care le va face
altfel, ca o consecinţă a celor aflate?
c. Tehnica psihodramei
Un pas mai departe faţă de meta-oglindă este
exerciţiul complet de interpretare de roluri. Acesta
devine util atunci când un client vrea să încerce o
anumită abordare a problemei, - eventual să-şi
imagineze o conversaţie - şi să înţeleagă cât mai
multe posibil despre efectele produse asupra relaţiei.
Coachul şi clientul decid împreună ce abordare
urmează să aplice şi clientul joacă rolul celeilalte
persoane, fiind atent la ce i se întâmplă în acel
moment, ce gândeşte şi ce simte.
Aceste tehnici au efect pentru că ele scot la iveală
mult mai multe informaţii despre altă persoană decât
accesăm şi folosim în mod normal şi conştient. Într-o
relaţie care ni se pare dificilă sau stresantă,
suprimăm multe dintre informaţiile pe care le avem
şi ne protejăm concentrându-ne aproape în totalitate
pe poziţia noastră.
Prin tehnicile meta-oglinzii şi psihodramei sunt
ocolite sistemele de apărare şi sunt aduse în planul
conştient al minţii toate acele lucruri cunoscute
despre cealaltă persoană, până atunci ignorate. Acest
lucru se întâmplă tocmai pentru că nu sunt modul
normal în care se raportează la
ceilalţi; pe de altă parte, nefiind un
mod de a proceda normal, mulţi
oameni se simt jenaţi să le
folosească. Tot ce poate face un
coach în acest caz, este să descrie
tehnica şi avantajele ei, iar apoi să-l
lase pe client să decidă dacă vrea
sau nu s-o folosească.
Linia timpului este un instrument
de analiză dintr-o perspectiva
istorică a evoluțiilor personale,
profesionale, organizaționale,
sociale etc. Este importantă
marcarea momentelor importante
prin obiecte şi de cele mai multe ori
se completează cu proiecţia în
viitor, în special în situaţiile în care
există un blocaj în prezent.
Concluzii
Modelul de coaching proiectat în
acest fel conferă siguranţa şi
confortul de a avea o structură clară
care permite construirea şi
urmărirea acelui „fir roşu” al
procesului de coaching asigurând
cadrul şi condiţiile care-i oferă
clientului premizele unei sesiuni
reuşite.
În plus, folosirea tehnicilor amintite,
la care se mai pot adăuga şi altele,
permite o abordare creativă, poate
aduce procesului de coaching
eficienţă, iar relaţiei de coaching un
nivel crescut de încredere şi
intimitate cu beneficii majore
pentru client.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 48
Un obiectiv de dezvoltare a intervenţiei prin tehnicile
psihodramatice în procesul de coaching poate fi
orientat către abilitatea de a alege cel mai eficace
mod de a lucra cu clienţii în funcţie de tipologie şi de
situaţiile abordate, precum şi capacitatea de a
combina, integra şi folosi în beneficiul clientului
tehnici diverse inspirate din metodele de acţiune din
psihodramă şi sociodramă.
Referinţe bibliografice
Alison Hardingham, Mike Brearley, Adrian
Moorhouse şi Brendan Venter, Coaching pentru un
coach – Dezvoltare personală pentru specialiştii în
dezvoltare personală, din colecţia Coaching – lecturi
utile, Editura CODECS,
în colaborare cu Coaching Institute, 2007
Max Landsberg, Coaching, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2007
John Whitmore, Coaching pentru perfomanţă –
Formare personală, performanţă şi scop, Editura
Publica, 2008
Anabela Hani este psiholog şi
psihodramatist – psihoterapeut sub
supervizare, absolvent al Asociaţiei
Române de Psihodramă Clasică;
facilitator de grup, certificat în
sociodramă şi metode de acţiune –
acordat de British Psychodrama
Association prin Sociodrama Centre
România; trainer certificat ANC cu 6
ani de experienţă ca trainer în
programe de formare şi dezvoltare
profesională şi personală; autor de
articole şi desktop publishing
pentru Revista de Psihodramă.
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 49
CCooaacchhiinngg îînn aaccțțiiuunnee ppee lliinniiaa ttiimmppuulluuii
Irina Ștefănescu
Un grup bine încălzit, o întrebare relevantă pentru
grup din partea unui participant interesat ce are
disponibilitatea de a lucra, conceptul de linia timpului
din sociodramă și din coaching cu programare
neurolingvistică, o frânghie, un șir de vignete cu
ajutorul grupului pe linia timpului, multă
spontaneitate, un facilitator curios și disponibil – iată
premisele pentru o sesiune de coaching în acțiune, ce
deschide noi posibilități de explorare ulterioară
pentru grup; o sesiune de descoperire, abilitare și
învățare pentru toți cei prezenți.
Cuvinte cheie: coaching, metode de acțiune, vignetă,
sociodramă, linia timpului, învățare nonformală.
Cluj, noiembrie 2014. CONNECTOR, prima ediţie a
evenimentului internaţional de învăţare nonformală
organizat prin Erasmus+. Peste 250 de participanţi
din peste 30 de ţări. În primele două zile au loc 16
workshop-uri în paralel, în Sala Polivalentă.
Am ales să facilitez „Concretizare cu metode de
acţiune”. La workshop-ul condus de mine s-au înscris
și participă 13 persoane din România, Marea
Britanie, Finlanda, Slovacia, Italia, Spania, Franţa,
Letonia și Rusia. Lucrători de tineret, voluntari în
proiecte internaţionale, învăţători, bibliotecară
doctorand în psihologie, traineri, director al Casei
Corpului Didactic. De la 19 la 52 de ani. Nivelul de
înţelegere și exprimare în limba engleză variază
foarte mult: de la vorbitori nativi la începători.
În arena Sălii Polivalente, un spaţiu deschis uriaș,
suntem 6 workshop-uri în paralel – la distanţe mari,
fără pereţi despărţitori, sub lumina reflectoarelor,
într-un murmur continuu și o temperatură destul de
scăzută. Fiecare workshop are un cerc de scaune, o
masă cu materiale, un flipchart, o cutie cu rechizite și
un banner cu numele workshop-ului. Vrem să
demonstrăm cu toţii că putem
învăţa oriunde, oricând, cu oricine.
Și reușim – cu multă bunăvoinţă,
entuziasm, creativitate, zvâc,
perseverenţă, curiozitate, toleranţă,
haine groase, ceai fierbinte,
bomboane de ciocolată și respect
pentru noi, pentru ceilalţi, pentru
programul comunicat.
În după-amiaza primei zile,
participanţii deja încălziţi lucrează în
grupuri să definească o temă pe
care s-o dezvoltăm sociodramatic și
să putem pune în practică și
observa modalităţi de concretizare
ce pot ajuta un grup să facă
invizibilul vizibil. Diversitatea foarte
mare de experienţe și interese duce
la negocieri intense. Tema educaţiei
adaptată la nevoile copiilor și
tinerilor începe să se contureze. Se
pune întrebarea cum vom ști ce fel
de educaţie să oferim copiilor și
tinerilor când ei nu știu ce vor? Unul
dintre participanţi, P. – născut în
Taiwan, crescut în Noua Zeelandă și
Teoria în practică Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 50
lucrează în Slovacia – întreabă concret: „Ce mă fac cu
tinerii care spun «Nu vreau să învăț nimic, vreau doar
să mă joc!»?”
„Cunoști un astfel de tânăr? Poţi să devii acea
personă?” îl întreb.
„Da” - și P. sare în picioare, vine lângă mine, gata de
lucru.
După un foarte scurt instructaj, P. intră în pielea
personajului, ia poziţia de jucător pasionat al
jocurilor pe calculator, numit T. de 14 ani și facem un
scurt interviu existenţial, după care îi spun:
„T., P. este un trainer de tineret disponibil cu
multe metode interesante de învăţare
nonformală; tu ce îţi dorești să înveţi?”
T.: „Nu vreau să învăţ nimic, vreau doar să mă joc pe
calculator; lăsaţi-mă să mă joc.”
Eu: „Văd că ești foarte pasionat de ceea ce faci. Dacă
toată lumea te-ar lăsa să te joci cât vrei tu și nu
ţi-ar cere nimic altceva, ce dorești să obţii?”
T.: „Să fiu din ce în ce mai bun, să trec la nivelurile
superioare, să fiu recunoscut ca fiind bun de către
prietenii mei cu care joc.”
În acel moment, îmi apare clar în minte linia timpului.
Aduc o frânghie colorată, îl întreb pe T în ce direcţie
este viitorul lui și aștern frânghia pe jos în acea
direcţie. O prezint ca fiind linia timpului și îl rog să
pășească în viitorul său până la momentul în care are
ce și-a dorit. Îl invit să-și aducă doi prieteni, parteneri
de jocuri.
După o scurtă discuţie între ei, aflăm răspunsuri la
doua întrebări importante: „Ce aţi învăţat până acum
din aceste jocuri?” – strategie, lucru în echipă,
concentrare, să știi să pierzi, decizie rapidă, controlul
emoţiilor; și „Ce vreţi să mai învăţaţi și încotro
ţintiţi?”. T. spune că vrea să participe la campionatul
mondial de League of Legends la Chicago și vrea să
câștige. În acest moment îi
mulţumesc în gând fiului meu că
joacă acest joc și că m-a pus în temă
cu felul în care funcţionează
jocurile, campionatele și în general,
industria de jocuri online.
Îl invit pe eroul nostru să aleagă pe
linia timpului momentul premierii la
campionat. Chem un membru al
juriului care oferă marele premiu,
cineva face fotografii, chem un
jurnalist care ia un interviu marelui
campion. La întrebarea „Ce vei face
acum cu atâţia bani pe care i-ai
câștigat?”, T. răspunde „O firmă de
jocuri pe calculator, împreună cu
câţiva prieteni și probabil
încurajarea unor tineri
informaticieni care au idei în
domeniu, un mic incubator de
afaceri online”.
Mergem mai departe pe linia
timpului, într-un moment în care T.
are afacerea înfloritoare. Îl întreb
cum este, ce a fost nevoit să înveţe,
cum a învăţat să facă tot ceea ce
face astăzi, la conducerea firmei.
Vorbește de finanţe, de
management, de lucrul cu tinerii, de
clienţii săi, de cât de mult
muncește, de faptul că nu mai are
acei prieteni din copilărie, are alţii,
făcuţi în perioada campionatelor. Îl
întreb de viaţa personală. Îmi spune
că este căsătorit și are două fiice. Îl
invit să aibă un dialog cu fetele sale.
Le alege și participantele alese intră
rapid în rol și vin ţopăind, îi sar de
gât; mezina îi arată cum a aranjat
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 51
rochiţa, cea mare îi arată un desen și îl roagă să o
înscrie la un curs de desen, să poată desena și picta
din ce în ce mai frumos. Moment în care T. se
enervează și îi spune că spera să-i placă calculatorul
și informatica și că toată munca lui este pentru ele
etc. Fetiţa lasă capul în jos, tristă. T. se sperie și se
oprește.
În acest punct puteam continua psihodramatic,
cerând inversiune de rol. După reacţia lui P. în rolul
lui T., am realizat că vom aduce la suprafaţă multe
lucruri personale și ne îndepărtăm de tema iniţială și
de contractul cu grupul mult prea mult. Mi-am
promis în gând că voi fi disponibilă pentru P., în caz
ca vrea să dezvolte aceste aspecte personale (ceea ce
a și făcut mai târziu, în timpul liber) și am reorientat
acţiunea către tema noastră.
L-am scos pe T. de pe linia timpului într-o poziţie de
observator, l-am
rugat să
rememoreze ceea ce
s-a petrecut pe linia
timpului și să
reflecteze la de unde
am plecat și unde
am ajuns. A observat
că dorea să fie liber
să se joace și să
înveţe ceea ce dorea
prin joc și a ajuns să
condiţioneze
interesele fiicei sale. L-am rugat să se reîntoarcă la
momentul iniţial, la 14 ani, înapoi pe linia timpului.
Eu: „T., am făcut împreună o călătorie imaginară
interesantă din care cred că ai învăţat mult. Acum,
la 14 ani, ca să ai o viaţă frumoasă, așa cum ţi-o
dorești, ce ai nevoie să înveţi?”
După un moment lung de tăcere în care îmi auzeam
bătăile inimii:
T. „Să fiu liber și să respect libertatea celorlalţi”.
I-am mulţumit și am cerut tuturor
permisiunea să încheiem
intervenţia care a durat cu totul mai
puţin de 20 de minute și ne-am
adunat în cerc pentru a împărtăși
din rol, apoi din experienţa
anterioară, ca la final să procesăm
experienţa și să vedem ce aspecte
practice pot fi luate de participanţi
în activitatea lor și în ce situaţii.
Pentru participanţi impactul a fost
puternic, mai ales pentru P. și
pentru toţi cei interesaţi de
coaching.
Am verificat dacă intervenţia a
răspuns întrebării lui P. Feţele și
semnele participanţilor au
confirmat în unanimitate. Au
menţionat că partea cea mai
valoroasă a fost că nimeni nu a
făcut generalizări și că au avut,
astfel, încă o confirmare că fiecare
om are o lume interioară unică,
bogată ce merită explorată,
respectată și că această lume
interioară are deja răspunsurile
potrivite, e important doar să avem
Teoria în practică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 52
permisiunea și abilitatea de a lucra cu ea.
Pentru mine a fost prima oară când am parcurs un
proces de coaching pe linia timpului cu clientul în
pielea unei alte persoane (în permanentă inversiune
de rol) și tot prima oară când am avut ocazia să
inserez vignete, având la dispoziţie un grup bine
încălzit, interesat și suportiv.
Iată o fotografie de la finele workshop-ului – din
păcate două participante din Cluj au fost nevoite să
plece cu câteva minute mai devreme.
Câteva precizări privind linia timpului:
1. Întrebăm clientul / protagonistul unde este viitorul, respectiv trecutul și respectăm acest referenţial cu stricteţe.
2. Cel mai practic este să folosim un obiect pentru linia timpului – frânghie, panglică, o eșarfă, o cravată, o bandă adezivă lipită pe podea (în caz că vă este necesară mai multă vreme, ca ancoră), un cablu de la un încărcător sau prelungitor sau o linie din desenul mochetei, dunga dintre dalele de gresie / podea, o linie trasă cu creta etc.
3. Pe linia timpului, în orice moment, clientul este ca în scena de psihodramă, vorbește la timpul prezent și folosește alţi timpi doar dacă se referă la momente trecute, respectiv viitoare pe care le și indică pe linia timpului.
4. Putem oricând să scoatem clientul de pe linia timpului dacă vrem să-l aducem într-o postură de observator – este ca și cum l-am urca în balcon; din postura de observator se poate întoarce pe linia timpului fie la momentul din care a plecat, fie la un alt moment, ales de comun acord, în trecut sau viitor.
5. Începem și terminăm intervenţia pe linia timpului în prezent.
6. Dacă folosim un obiect pentru linia timpului, este important să invităm clientul la final să mai parcurgă o dată cu privirea „scena”, să-și ia un moment de reflecţie și să-și strângă obiectul
7. Putem lucra fie cu o persoană, fie cu un grup – în cazul unei sesiuni de coaching de grup, team building (istoria formării echipei pe linia timpului), vignetă sociodramatică etc.
Curaj și succes!
Irina Ștefănescu – partener de învăţare pentru oameni și organizaţii din 1996; facilitator, trainer, coach, consultant și administrator la Flux Training and Consultancy; organizator și trainer la Sociodrama Centre Romania; psihodramatist din 2009 cu ARPsiC, master coach cu NLP din 2009 cu Mind Master si Institutul Austriac pentru NLP & NLPt, sociodramatist din 2012 cu MPV SAM Manchester, membru al British Psychodrama Association, membru fondator al Asociatiei Române pentru Coaching Profesionist, voluntar în proiecte de învăţare nonformală, om curios și vesel ce învaţă și împărtășește cu familia, colegii, prietenii și clienţii.
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 53
MMeemmoorriiee șșii uuiittaarree îînn jjooccuull ppssiihhooddrraammaattiicc
Sorin CRIȘAN
Sorin Crişan este profesor universitar și rector al Universităţii de Arte din Tîrgu-Mureş, doctor în teatru (2001) și în istorie (2011); redactor şef al revistei de studii teatrale „Symbolon”; membru al consiliului ştiinţific al revistelor „Jurnalul Artelor Spectacolului”, „DramArt” și „Comuique”; conducător de doctorat în domeniul teatrului și al artelor spectacolului; membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITER, al Societăţii de Psihodramă „J.L. Moreno”; autor de cărţi de estetică şi de teorie a teatrului: Arta, fizionomia şi circulația cărții în Transilvania secolelor XV-XVI (2014), Sublimul trădării (2011), Teatru şi cunoaştere (2008), Teatrul de la rit la psihodramă (2007), Teatru, viață şi vis. Doctrine regizorale (2004), Jocul nebunilor (2003), Circul lumii la D.R. Popescu (2002); autor de studii şi de articole în domeniul teatrului şi al culturii, publicate în volume şi în reviste din ţară şi din străinătate; în anul 2003 i-a fost decernat Premiul Naţional de critică. Axe de cercetare : estetica şi filosofia teatrului, psihodramă şi psihanaliză.
Pe dos precum considera Nietzsche – în Considérations inactuelles (1873-1876) – și într-o manieră oarecum paradoxală, trecutul este prezentificat prin intermediul jocului psihodramatic, făcându-ne martorii unui timp de altă dată (ai unui timp fără timp), aflat la distanţă de actualitatea mundană a „spectatorului”. Aducerea (i.e. activarea) în scenă a unei întâmplări dramatice face ca, pentru potagoniști și pentru auxiliari, ca și pentru toţi adepţii jocului psihodramatic, uitarea să nu mai fie un
„déclin de la trace” (Ebbinghaus, 1885), ci, mai curând, o formă de manifestare a funcţiei protectoare a eului (Freud). Apelând la memoria protagonistului și la virtuţile cronotopului punerii în scenă – cu cele trei paliere ale sale, timpul și spaţiul scenic (impersonal), personal și colectiv – participanţii la jocul psihodramatic vor oscila între o soluţie de tip analitic, în care, ca în teatru, conform lui Wolfgang Kayser, totul s-a spus înainte de ridicarea cortinei, și una sintetică, cu un trecut devalorizat. Ca urmare, nevoia de a vedea împreună cu ceilalţi o întâmplare de viaţă stă în confruntarea noastră cu o realitate de dincolo de scenă, astfel încât să fie evitată căderea în impasul aparenței kantiene, specifică himerelor și producţiilor onirice. În acest context, memoria face posibilă întoarcerea refulatului, asigurând jocului psihodramatic spontaneitatea creatoare. Aici, vizăm, mai cu seamă, acea memorie semantică la care se referea José Fonseca și care „reprezintă registrul de episoade asociate nevoilor emoţionale [adică afectelor - n.m.],
Studiu
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 54
în momentul apariţiei lor, dar și al necesităţilor emoţionale din momentul reapariţiei lor.”1
Astfel, protagonistul [jocului psihodramatic] este liber să încerce şi să eşueze într-un rol, pentru că ştie că va avea ocazia de a încerca o altă variantă, şi încă una, până când descoperă, în cele din urmă, abordări noi ale situației de care se teme, abordări pe care, mai apoi, le poate aplica in situ, în viața însăşi.2
Însă, ieșirea în afara duratei va elibera memoria de restricţiile diacroniei, psihodrama vorbind, în fluxul acţiunii scenice, mai puţin despre ceea ce este protagonistul (ca tip sau caracter) și mai mult despre cine este acesta. Astfel, ocupându-și locul în aria de joc descrisă de protagonist, auxiliarii vor fi însărcinaţi să-i „apere” acestuia interesele și să caute în locul lui răspunsuri la întrebări care nu pot fi rostite cu voce tare. Iar prin ceea ce insul uită, pe de o parte, și prin ceea ce scena psihodramatică rememorează, pe de alta, se formulează o veritabilă etică a Fiinţei. Uitarea vizează, în psihodramă, capacitatea de a face un pas în laterala sinelui, de a te privi reflectat printr-un demers de tip anamorfic și, în consecinţă, de a te vedea în lumina unei „realităţi” a inconștientului. Demersul este de afla câteva posibile răspunsuri la întrebări care au făcut ca prin psihodramă, memoria și uitarea să convieţuiască, întronându-i specificitatea. Însă, în subsecvent, persistă câteva întrebări cărora abia le putem intui răspunsul: care este rolul pe care imaginarul (și fantasma, uneori) îl joacă, în economia punerii în scenă a ceea ce a fost aruncat în străfundurile memoriei? Unde se poziţionează protagonistul, între extrema uitării de sine (a uitării propriului corp?) și cea a unei memorii excedentare a scenei (sau a dramei retrăite), în încercarea de a rescrie trecutul într-o formă cu care să poată convieţui? Câteva posibile răspunsuri pot fi date printr-o lectură a Seminariilor lui Lacan şi, mai
1 José Fonseca, Contemporary Psychodrama. New approaches
to theory and technique, translations by Carleton Pinelo and Elizabeth Walden Tambor, Hove and New York, Brunner-Routledge, 2004, p. 95. 2 Jacob Levy Moreno, Scrieri fundamentale. Despre psihodramă.
Metoda de grup şi spontaneitate, editor: Jonathan Fox, traducere din engleză de Ioana Maria Novac, Bucureşti, Editura Trei, 2009, p. 42.
cu seamă, prin evaluarea acţiunii psihodramatice cu ajutorul „mitului lamelei”.
Realul sau realitatea scenei psihodramatice ne apare mai curând ca ipostază a locului pe care îl ocupă simbolul lacanian, diferit fundamental de cel descris la începuturile psihanalizei, dar şi de cel al realităţii sensibile. Mai exact: Freud este cel care a retras simbolul de pe palierul proceselor inconştiente primare (unde, de regulă, îl găsim alături de condensare şi deplasare, formând o triadă necesară structurării sinelui) şi a numit „simbolică o astfel de relaţie constantă între un element oniric şi traducerea sa”, elementul oniric fiind „un simbol al gândurilor onirice inconştiente”3. Pe de altă parte, la Lacan, simbolicul introduce o discontinuitate a sensului şi este „topit” în Celălalt, ceea ce-l confirmă ca formă de manifestare a alterităţii. Ordinea simbolică lacaniană este marcată de relaţia cu celelalte două elemente care structurează inconștientul (i.e. cu condensarea şi deplasarea), obligându-ne să ţinem seama de faptul că în relaţiile intersubiective, cel de-al treilea (îl putem defini, oare, terț inclus?) va gestiona conţinutul pulsiunilor.
Însă, în demersul lacanian, esenţială este retragerea simbolicului de pe traseul realului, cu care nu are în
3 Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 1:
Introducere în psihanaliză, traducere din germană de Ondine Dascăliţa, Roxana Melnicu, Reiner Wilhelm, notă asupra ediţiei: Raluca Hurduc, note introductive: Roxana Melnicu, Bucureşti, Editura Trei, p. 170.
Studiu
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 55
comun decât iluzia de a fi produs. Simbolicul este locul spre care se îndreaptă căutarea obiectului dorinţei, în măsura în care acest obiect (a mic, la Lacan) a părăsit realul. Tot astfel, în psihodramă, având loc desprinderea de un eveniment care a lăsat doar urmele unei emoţii negative (sau, cel puţin, încărcate cu o energie traumatizantă pentru protagonist), atacul (asaltul, actul în sine) asupra acelui trecut pe care doreşte să-l cunoască şi, totodată să-l „învingă”, presupune un ocol. Realul (şi nu realitatea) tocmai pentru că este real devine inaccesibil fiinţei. Astfel, în formă inconştientă, ceea ce caută protagonistul prin jocul său, dar şi prin aducerea în scenă a auxiliarilor şi prin capacitarea emoţiilor „spectatorilor”, vizează două etape. Prima etapă este dată de transformarea întâmplării originar-traumatice4 într-un eveniment golit de orice posibilitate de a mai genera simptome (în acest caz, manifestările nevrozei obsesionale sunt pe deplin relevante); în plus, fiind structurat ca limbaj, simptomul (de altfel, ca şi inconștientul care îl produce) poate fi supus curei jocului psihodramatic şi, conform lui Lacan, se va descrie ca semnificant al acelui ceva pierdut, mutilat, sfârtecat etc. în clipa suferinţei şi nu ca indiciu al acesteia. Funcţia limbajului teatral ne ajută să (de)construim modelul poliscenic pe care fiinţa umană se manifestă în complexitatea sa5. A doua etapă a jocului psihodramatic vizează „modelul vieţii”, mai precis al existenţei, al ființei întregi care, prin télé (şi nu prin transfer), notifică subiectul în vederea recuperării lamelei originare.
Să explicăm: conform lui Lacan, la origine, în clipa naşterii sale, fiinţa vie este supusă unui proces de „sfârtecare”, de desprindere de ceea ce pentru el reprezintă starea plenară, perfect proteguitoare, o stare pe care o poate atinge doar împreună cu placenta (al cărei exemplu metonimic este chiar lamela). Or, ceea ce sugerează Lacan, spre deosebire de Freud, este că omul, la naştere, nu se separă de mamă, ci de o parte din sine (placenta aparţinând de
4 Scenele primitive, originare sunt profund traumatice.
5 Cf. Walter Orioli, Théâtre et thérapie, préface de France
Schott-Billmann, postface de Claudio Meldolesi, Cesena, Macro Edizioni, 2010, p. 139.
copil şi nu de cea care i-a dat viaţă) şi, deci, de sine, de lamela (sau omul-letă, în formularea plastică a psihanalistului francez), care-i conferă plenitudine. Astăzi, am putea spune că lamela lui Lacan este, în fapt, „celula stem” a sinelui, o celulă predispusă să ocupe, în formă nevăzută, întreg spaţiul în care se multiplică. Lamela este pentru fiinţa vie complementul anatomic al inconștientului, „adaos”-ul care îi întregeşte imaginea.
În realitate, refăcând prin joc psihodramatic un episod traumatizant, omul întrezăreşte şansa de a recupera (în ordinea simbolică şi nu în cea a realului) partea care ar putea să-i restituie fiinţa. Este clipa în care impulsul primar dispare şi se manifestă pulsiunea de viaţă (şi, în egală măsură, pulsiunea de moarte). Aici se impune readucerea în discuţie a relaţiei dintre eu şi supraeu, ca instanţe capabile să gestioneze trăirile ascunse, refulate: supraeul împinge subiectul spre căutarea iniţială traumatizantă (şi spre juisare), pentru care apoi îl condamnă, în tip ce eul ţine la distanţă subiectul de experienţa suferinţei (sau, mai exact, de juisare6). Or, divizarea subiectului prin intermediul sau, mai exact, de către limbaj face ca, în timpul jocului psihodramatic, să fie pusă în prim plan pulsiunea scopică, vederea acelui „ceva” restricţionat de către eu. Prin mizanscena
6 Așadar, prin juisare, pe urmele lui Lacan,
e necesar să traducem suferinţa la care subiectul ajunge în urma unui surplus de plăcere.
Studiu
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 56
conducătorului de joc, „ceva”-ul devine altceva, iar subiectul se clivează (adică, în expresia lui Lacan, se barează). Se remarcă faptul că, pe de o parte, ceea ce se înscrie în sensibilitatea noastră se înscrie şi în limbaj (fapt care ne aminteşte de Kant, care propunea un discurs similar cu privire la judecată), iar divizarea subiectului apărând doar în clipa în care se trece la un semnificant secund (la un S2), adică atunci când semnificanţii lui S1 se îndreaptă spre S2 cu scopul de a-şi construi o identitate:
Un exemplu fertil este, din nou, cel al răsturnării (sau schimbului) de roluri din jocul psihodramatic, prin care afectele se deplasează pe o altă „scenă”, adică într-un context diferit de cel în care s-au produs, făcând loc unui „joc” ambiguu al subiectului, un „joc” care îl obligă pe acesta să oscileze între calitatea de protagonist (de actor) şi cea de spectator sau de regizor. Afectele intră într-o logică a predicativităţii, putând fi pliate pe o interpretare de tip sintactic, adică proprie limbajului. Iar scena care asigură spaţiul expresiei afectelor trebuie privită ca pe „un analogon al scenei visului”7 și, afirmă Anne Ancelin Schützenberger, aceasta „nu presupune doar « a acţiona ca şi », ci de a încerca « să fii » altul, de a incarna personajul, sentimentele, atitudinea fizică, maniera de a fi a celuilalt.”8
Jocul psihodramatic face ca limbajul să transgreseze imaginea diformă (ireală) a realităţii şi să se manifeste sub chipul „realului” (chiar dacă şi în acest caz avem de-a face doar cu o proiecţie a simbolicului). Iar schimbul de roluri poate asigura, în acest caz, instrumentele de validare ale noilor structuri imaginative, aidoma celor practicate de Socrate în dialogurile cu sofiştii. De altfel, însuşi Moreno recunoştea că „principiul psihodramatic
7 Pierre Denis, Marie-Laure Léandri (propos recuillis par),
Entretien avec Michel Ody, în: Maya Garboua, Marie-Laure Léandri (sous la direction de), Psychodrame : la magie du jeu, Paris, Éditions In Press, 2009, p. 29. 8 Anne Ancelin Schützenberger, Le psychodrame, nouvelle
édition revue et augmentée, Paris, Éditions Payot & Rivages, 2003, p. 228.
constă în furnizarea unui mijloc pentru obiectivarea lor [a experienţelor negative], prin stabilirea unei realităţi imaginare.”9 La limită, efortul este acela de a reface structura originară a fiinţei, o fiinţă androgină, neseparată de Altul şi, pe de altă parte, oarecum paradoxal, de a diferenţia între afectele apărute și conţinutul reprezentării acestora.
Aşa cum am văzut, afectul în psihodramă (ca şi în psihanaliza lacaniană) trebuie căutat mereu într-un alt loc. În acest sens, poate fi reţinută opţiunea unuia dintre obsesionalii care au făcut carieră, apelând, avant la lettre, la principiile psihodramei (în scena uciderii lui Gonzago) – Hamlet-ul lui Shakespeare, eroul marcat de gândul de a rectifica o injustiţie şi de a şterge originea greşită a semnificantului. Se pune mereu şi mereu problema dorinţei celuilalt (o dorinţă imposibilă pentru nevroticul obsesional), cea care îl obligă să iasă din propria fantasmă. Însă dacă, prin psihanaliză, limbajul obsesionalului ratează cauza, obiectul, juisarea corpului (cu alte cuvinte, atingerea obiectului dorinţei), prin psihodramă, acţiunea, gestul, expresia corporală vor satisface nevoia de „act”. Pentru a-l parafraza pe Moreno, putem spune că psihodrama continuă din locul în care psihanaliza a încetat să mai producă efecte. Scena de teatru în teatru (cea a dezvăluirii, sub forma jocului teatral, a actului originar al crimei)
9 Jacob Levy Moreno, Scrieri fundamentale,
p. 136.
Studiu
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 57
şi, alături de aceasta, finalul din Hamlet, nu conduc doar la preluarea unui registru performativ, ci şi la încheierea curei psihodramatice: luarea deciziei, neamânarea „actului” punitiv constituie ultima filă a suferinţei, dar şi a împlinirii dorinţei. Din ceea ce vede pe scena construită de actorii aduşi la palat, Hamlet înţelege că el nu mai este preocupat de revanşă (de uciderea lui Claudius), ci de propria fantasmă – o fantasmă al cărei prizonier a devenit și în care, în final, se recunoaşte a fi dublul lui Claudius. Problema lui Hamlet este legată de dorinţa celuilalt, prin care i se pretinde să abandoneze fantasma. Or, aceasta devine o sarcină imposibilă pentru obsesionalul Hamlet, în măsura în care construcţiile inconștientului gestionează traseele semnificantului: „Dacă Oedip al lui Sofocle reprezintă inconștientul, adică o eficacitate simbolică ce-i scapă subiectului, Hamlet al lui Shakespeare reprezintă o conștiinţă rănită, un actor, un personaj vinovat de-a avea un inconștient.”10
Scena psihodramatică (în piesa Hamlet, dar şi în varianta întâlnirilor de grup) dobândeşte atribute care fac să pălească şansele de reuşită ale oricărei alt tip de cură psihanalitică, chiar în absenţa cuvintelor sau, poate, chiar datorită acestei absenţe:
Deoarece – afirmă Jean Florence – este vorba [aici] de a accede la chiar spațiul şi timpul spectacular, unde nu se mai pune problema de a explica, de a reflecta sau de a recupera propriile imagini, ci de a te lăsa atras sau abandonat, de a găsi cuvintele şi de a le pierde totodată, spectator fără spectacol sau spectacol fără spectator al unei Poezii, care nu trăieşte decât o singură dată şi care nu trăieşte decât ca să se repete.11
Aşadar, prins în dialectica dorinţei celuilalt, lui Hamlet i se relevă adevărul. Iar Claudius, „obiectul întregii aversiuni a eroului central, a lui Hamlet, nu este doar cel împotriva căruia, practic, se îndreaptă motivele de rivalitate ale eroului – cel îndepărtat de
10
Élisabeth Roudinesco, Familia în dezordine, traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, București, Editura Trei, 2006, p. 61. 11
Apud Serge J. Minet, Du divan à la scène. « Dans quelle pièce je joue ? », Sprimont, Pierre Mardaga éditeur, 2006, p. 17.
tron de către unchiul său –, ci şi tot ceea ce Hamlet întrevede, tot ceea ce bănuieşte în caracterul scandalos al acestei substituiri.”12 Mai mult, relevându-se a fi chiar „dimensiunea” inconştientului, celălalt îi permite subiectului întâlnirea cu sine, adică ieşirea din spaţiul lui ca şi cum, al ambiguităţii şi al umbrei care i-a produs angoasa. Pedepsindu-l pe ucigaşul tatălui său, eroul lui Shakespeare se pedepseşte pe sine, însă, dincolo de actul de autopuniţie, abandonând aria diviziunii subiective, acesta îşi poate rosti sieşi, în cele din urmă: eu sunt ceea ce sunt.
12
Jacques Lacan, Le séminaire, Livre VI : Le Désir et son interprétation, Éditions de La Martinière, Le Champ freudien, 2013, p. 247.
Studiu
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 58
AAnnaalliizzaa sseemmaannttiicciiii eemmooţţiioonnaallee șșii ttrraadduucceerreeaa îînn aaccţţiiuunnee..
SSPPJJLLMM llaa 2200 ddee aannii şşii 77 CCoonnffeerriinnţţee ccuu ppaarrttiicciippaarree iinntteerrnnaaţţiioonnaallăă
Graţiela Sion
Psihodramaticienii din România și din Euroapa, poate și de mai departe, au primit o invitaţie pentru luna octombrie 2014, în orașul Cluj din România, care anunţa că „Începuturile de acum 20 de ani au devenit azi”! Semnul exclamării îmi aparţine, nu era și el în invitaţie, dar eu îi simt necesitatea.
Când esti invitat la A 7-a Conferinţă Naţională de Psihodramă poţi avea viziunea unei succesiuni de evenimente care se descriu în 7 trepte și etape, poţi avea înţelegerea construcţiei în durabilitate temporală, poţi simţi continuitatea de la o Întâlnire la alta între oameni devotaţi ideilor de munca psihodramatică. Poţi în același timp să privești cu atenţie la semnificaţia adaugată prin cuvântul „Naţional”. Vorbim despre un eveniment care de 7 ori s-a dat peste cap precum Făt-Frumos și a crescut într-un an cât alţii în 10, aducând împreună, de-a lungul timpului, novici dar și ilustri iubitori de psihodramă din întreaga ţară, din Euroapa și din lume.
Ca să cuprindă invitaţia cuvinte cum sunt „psihodramă”, „naţională”, „a -7 a conferinţă” este necesară o muncă ce presupune, după numărătoarea mea, aproape o mie de săptămâni, sute și mii de ore de formare, zeci de grupuri îndrumate, volume întregi de documente, multe adunări și scăderi de bugete, zeci de ore de organizări și reorganizări și milioane de cafele în orele mici ale nopţilor nedormite.
Simt o profundă recunoștinţă pentru toţi cei care au participat la nașterea acestor cuvinte și le mulţumesc că „Începuturile de acum 20 de ani au devenit azi”!
Se spune că nu e greu să iubești, e mai greu să rămâi în iubire. Au primit aplauze cu sala în picioare, la scena deshiderii celei de a 7-a conferinţe de psihodramă, pentru că au rămas în iubire timp de 20 de ani, toti cei care au participat la nașterea și creșterea fenomenului de psihodramă din România.
Sociometria a arătat că, de la începuturile de acum 20 de ani, unii sunt încă împreună cu noi în „hic et nunc”, alţii mai sunt cu noi doar în spirit, alţii au mers către alte iubiri, dar tuturor celor care au generat nașterea și au însoţit creșterea psihodramei în România li s-a mulţumit printr-un ropot cald de aplauze.
Prezenţa acelora care au călăuzit primii pași a fost un moment de
Evenimente – cronică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 59
confirmare a maturităţii profesionale și instituţionale a Societăţii de Psihodramă J.L. Moreno, căci simbolul celor 20 de ani a fost sărbătorit ca majorat în psihodrama românească.
Conferinţa a fost onorată de părinţii fondatori și întreaga familie extinsă, alături de numeroși dragi prieteni: Hilde Gött din Germania, Kamilla Sarkady și Sylvia Frenkl din Ungaria, Ildikó Mävers, Doris Immich și Bernd Fichtenhofer din Germania, Eva Fahlström-Borg din Suedia, Melinda Meyer din Norvegia și Yaacov Naor din Israel.
Sorina Bîrle și Éva Varró s-au ocupat de Memoriile viitorului în deschidere. A fost parcursă semantica emoțională a celor 20 de ani de activitate și traducerea în fapte și acte a acestui drum, cu ochii deschiși spre viitor.
Hilde Gött a adus împreună trecutul și viitorul în prezent, arătând pe scena conferinței legătura dintre istoria nașterii psihodramei în România și semnificația vindecării sociale transgeneraționale, prin inițiativa de psihodramă. Despre convergențe trecut, prezent și psihodramă în Europa de Est a vorbit și Ildikó Mävers.
Ca de fiecare dată la conferințele de psihodramă, a fost greu de ales din oferta variată a atelierelor simultane, atât de tentante și provocatoare.
Cu Radu Vulcu în wokshop am mers în explorarea Viitorului iar Timpul s-a redefinit și cu Luminița Felezeu și Mihaela Țăranu. Adriana Oachiş a construit designul Hărții Culturale a Întâlnirilor şi schimbărilor interculturale.
Hilde Gött şi Yaacov Naor ne-au ivitat în universul transgeneraţional al transmiterii traumei: Războiul de după încheierea păcii. Doris Immich, în workshop de bibliodramă, a propus o călătorie prin viața şi Sarolta
Lázár împreuna cu Maria Popa, o renaştere din cenuşă.
Melinda Ashley Meyer DeMott (Norvegia) a rupt tăcerea cu privire la minorii refugiaţi şi Dana Dragoteanu a creat cadrul pentru explorarea dimensiunilor existenţiale cu şi prin psihodramă.
Şi acesta este doar vârful iceberg-ului privind bogaţia muncii psihodramatice desfăşurate în Cluj, România la vremea Conferinţei.
Maestrul de ceremonii pentru închiderea Conferinţei a fost Bernd Fichtenhofer care, cu mult umor și spontaneitate, a condus întreaga adunare peste arcul Timpului Interior.
Au fost multe momente memorabile şi Întâlniri de excepţie la această conferinţă şi vă invit, citând organizatorii, să participăm mai departe la „a învăța să avem grijă de Ființă”.
Grațiela Sion este psihodramaticiană cu experienţă în conducerea grupurilor de psihodramă, de suport și de dezvoltare personală, lector universitar doctor cu o experienţă de peste 15 ani, autor de cărţi și articole, specialist în psihologia dezvoltării.
Evenimente – cronică
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 60
Pentru informaţii suplimentare: www.psihoterapie.ro
Evenimente – calendar
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 61
Pentru informaţii suplimentare şi înscrieri: wwwconferintadepsihodrama.ro
Evenimente – calendar
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 62
Evenimente – calendar
A VIII-a Conferinţă Naţională de Psihodramă
„Relaţii de iubire – de la lumea internă la scena psihodramatică”
9-11 octombrie 2015
Sibiu
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 64
Pentru informaţii suplimentare şi înscrieri: http://www.fepto.com
Evenimente – calendar
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 68
TTrraavvaalliiuu ppssiihhooddrraammaattiicc –– IInnccuurrssiiuunnee îînn lluummeeaa mmeeaa
Anca Nicolae
Mă întâlnesc în mine
Cu toate luminile şi
Cu toate umbrele.
Stau de vorbă cu
Toţi oamenii importanţi care-mi
Locuiesc ungherele inimii mele.
De câte ori mă înnoiesc
Gata să nu mă recunosc!
Îmi pun emoţiile în ordine
Îmi pieptăn gândurile
Rostesc adevăruri din rărunchi
Ca toate câte-mi populează lumea
Să poată sta paşnic împreună
La masa tăcerii.
Foto: Andreea Ionescu
Arte şi carte
Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 69
GGrruuppuull ddee ppssiihhooddrraammăă ppeennttrruu ddeezzvvoollttaarree ppeerrssoonnaallăă
Dan Pașca
Dezvoltarea personală în cadrul diverselor tipuri de
grupuri este o activitate din ce în ce mai mult promovată,
atât de către profesionistii din domeniul psihoterapiei cât
şi de traineri cu diverse formări alternative. Eficienţa
acestor demersuri este însă doar rareori evaluată, iar
rezultatele acestor evaluări sunt şi mai rar făcute publice.
Autorul şi-a propus să înlăture, în parte, acest neajuns şi a
făcut publice rezultatele unei cercetări de evaluare a
rezultatelor participării unor tineri studenţi la activităţile
unui grup de psihodramă pentru dezvoltare personală,
grup pe care l-a condus el însuşi.
Designul cercetării a fost unul
experimental, iar abordarea
cantitativă a datelor cercetării a
fost îmbinată cu un demers de
tip calitativ de investigare – şi de
ilustrare cu fragmente de tip
narativ – a dinamicii grupului şi a
evoluţiei unei membre a
acestuia – prin intermediul unui
studiu de caz.
Partea teoretică a lucrării
cuprinde un istoric al apariţiei, dezvoltării şi diversificării
grupurilor de dezvoltare personală, o sinteză a aspectelor
teoretice ale psihodramei prezentate în lucrările de
specialitate şi o prezentare a modului specific în care
psihodrama abordează dezvoltarea personală, oferind
astfel şi argumente pentru utilizarea acesteia în cadrul
grupurilor de tineri.
Principalul scop al cercetării a fost de a verifica dacă
participarea tinerilor la grupul de psihodramă pentru
dezvoltare personală produce rezultate concretizate în
schimbări psihologice măsurabile. Originalitatea
demersului a constat în faptul că autorul a acordat atenţie
şi mecanismelor schimbării, răspunzătoare de aceste
rezultate, investigând percepţiile membrilor grupului. În
plus, ca factor de care au depins în mare măsură
rezultatele obţinute, au fost vizate modalitatea în care
liderul s-a achitat de sarcinile de
conducere a grupului şi stilul său
interpersonal din cadrul acestuia.
Oamenii învaţă şi se schimbă cel mai
mult atunci când abordeză, prin
intermediul punerii în scenă, teme de
mare relevanţă pentru ei înşişi.
Rezultatele obţinute indică faptul că
simpla autodezvăluire din grupul de
psihodramă nu produce schimbarea,
dacă nu este însoţită de dorinţa punerii
în scenă a situaţiilor ce ilustrează
natura dificultăţilor intrapersonale sau
interpersonale.
Dan Paşca,
licenţiat în
psihologie şi în
sociologie, este
doctor în
psihologie și
asistent de
psihodramă.
Este profesor
logoped la
Centrul Judeţean de Resurse şi
Asistenţă Educaţională din Braşov şi
desfăşoară activitate de terapie
logopedică la Centrul Logopedic
Interşcolar din cadrul Şcolii Gimnaziale
Nr. 3 „Gheorghe Lazăr”, Braşov.
Principalele sale domeniile de
competenţă sunt psihopedagogia
specială şi psihologia organizaţională.
Arte şi carte Arte şi carte