Facultatea de Litere Universitatea din Bucureşti
Sensul fantasticului în “Noaptea de
Sânziene”
şi în “Masca”
Coordonator :
Mircea Anghelescu
Doctorand :
Han Seong-suk
2009
I. Introducere
Kathryn Hume consideră că fantasticul, ca şi mimetismul, este o
latură a literaturii care un efect deosebit de puternic asupra
cititorului.1Hume critică limitările literaturii tradiţionale de a
reproduce realitatea prin mimetism, un mod de abordare în care
realitatea este descrisă, oglindită, în literatură, promovând în
schimb fantastical, ca un mod de evadare din realitate, o nouă
abordare care interpretează realitatea, nu o reproduce pur şi simplu.
Literatura, în concepţia lui Hume, trebuie să joace un rol mai
important decât cel de simplă reproducere a realităţii, să ofere o
nouă perspectivă asupra lucrurilor. În mod similar, operele lui Mircea
Eliade şi Choi In-hoon, doi scriitori care valorifică la maxim
miturile şi crearea lor, arată că literatura este nu este doar o
reproducere a realităţii, ci un mod de a se raporta la realitate, de a
o interpreta, un aspect important al culturii. Aşadar, cei doi
scriitori au utilizat religia şi metafizica pentru a descoperi
răspunsuri la întrebări existenţiale, pentru a interpreta realitatea
şi a încerca să-i dea un sens.
Mai mult, cei doi scriitori - ce provin din culturi atât de diferite
– împărtăsesc concepţia conform căreia literatura poate fi un mijloc
de a revela fantasticul ascuns în evenimentele şi lucrurile normale,
cotidiene. Cu alte cuvinte, literatura fantastică al lui Eliade şi al
lui Choi In-hoon este definită atât de realism, dar şi de filozofie
religioasă şi istorie a religiior, tot aşa cum evenimentele fantastice
în general se află la graniţa dintre mister şi interpretări
ştiinţifice.
Mai întâi, romanul lui Mircea Eliade Noaptea de Sânziene este o
încercare iniţiatică parcursă chiar de autor. El este o expresie a
valorilor profunde şi a credinţelor autorului. După cum însuşi Eliade
mărturisea în Jurnal, acesta nu trebuia să fie numai un roman, ci şi o
frescă istorică. Acestă carte a maturităţii a însemnat renunţarea la
tot ce putea fi considerat de autor mediocru, superficial, devenind o
amplă frescă social-istorică, capodopera sa. Eliade a concentrat în
peste 700 de pagini doisprezece ani de realitate românească. “Aş vrea
1 Cf) Kathryn Hume(trans.Han Chang-yup), Fantasy and Mimesis, 2000, p.20
1
să utilizez mult din ce-am văzut şi ce am auzit de la alţii, dar mai
ales să mă las purtat de imaginaţie şi să regăsesc, ca într-un vis,
acel timp paradisic al Bucureştiului tinereţii mele.”
De asemenea, Choi In-hoon, scriitor coreean, reia şi el mituri şi
povestiri tradiţionale coreene şi le valorifică în nuvela modernă
coreeană pentru a da forţă şi structură personajelor. Asemenea lui
Mircea Eliade, Choi In-hoon s-a remarcat prin curajul de a aborda teme
cu profunde implicaţii istorice, examinând problemele sociale cu un
intelect ascuţit şi inventiv. Lucrările sale sunt considerate o
descriere satirică a mentalităţii coloniale care încă mai subzistă în
societatea coreeană. El este văzut că fiind pionierul unui nou
teritoriu în zona nuvelelor intelectuale. Lucrările sale dramatice
reiau teme din povestiri tradiţionale şi mituri, caracterizate de
găsirea unui nou înţeles sau a unei noi valori în descoperirea
sinelui. Fantasticul lui Choi In-hoon permite analiza şi aprofundarea
sinelui personajelor creând efecte estetice greu de obţinut prin
tehnica realismului. El şi-a asumat şi a dezvoltat povestirea
fantastică, preluând multe motive şi simboluri din mitologia
universală. Choi In-hoon foloseşte fantasticul, precum Mircea Eliade,
pentru a pătrunde dincolo de barierele şi regulile realităţii. El
caută prin scrierile sale să stabilească locul spaţiului cultural
coreean în lume şi, îndeosebi, să îşi creeze lui însuşi o identitate
dincolo de istoria ţării sale.
II. Sensul timpului în Noaptea de Sânziene
În opera lui Mircea Eliade, timpul are două dimensiuni: timpul
sacru şi timpul istoric, profan. “Timpul sacru este un timp esenţial
diferit ca durată de timpul profan şi se recuperează indirect fie
printr-un ritual, fie prin reperarea unei acţiuni înzestrate cu un
2
arhetip mitic.”2 Noaptea de sânziene este caracterizată astfel de
aceste două dimensiuni ale timpului, prezentând motive mitologice şi
evenimente fantastice pe fundalul concret şi real al situaţiei
politice din acea perioadă istorică, redată cu acurateţe şi realism.
În Noaptea de Sânziene, Eliade tratează problema iubirii şi a
morţii, a pieirii şi a salvării universului, a participării
individului la istorie şi a evadării sale din teroarei istoriei.
Ştefan Viziru, personajul principal, are certitudinea că ritmurile
cosmice şi evenimentele istorice camuflează semnificaţii profunde, de
ordin spiritual, şi, mai ales are speranţa că dragostea poate
constitui o ruptură de nivel, revelând o nouă dimensiune existenţială,
cu alte cuvinte experienţa libertăţii absolute. Ca în toată proza lui
Mircea Eliade, oamenii sunt, şi în acest roman, aproape toţi
intelectuali, nu numai prin ocupaţie, ci şi prin predestinare -
spirite devorate de probleme, însetate de cunoaştere.3 Ştefan Viziru,
este obsedat de problema timpului, acesta căutând neîncedat
‘inexprimabila fericire’, anume camera Sambô descoperită în copilărie.
Întreaga conduită a eroului principal urmează principiul. ’Să scapi
din Timp. Să ieşi din timp’. Economist de profesie, funcţionar
superior, Viziru are fobia Istoriei, simte groază faţă de evenimente.
Ştefan ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc aşa cum i se părea
lui că erau în paradisul copilăriei.
Situaţia lui Ştefan Viziru şi a celorlate personaje din literatura
cu caracter fantastic a lui Eliade este sub controlul funcţiei
semnificaţiei, a sacrului camuflat şi incognoscibil dar trăit, adică
realizează acea rupere de nivel ce implică o ‘coincidentia
oppositorum’ între timpul fantastic şi timpul istoric, ajungând astfel
la mîntuire sau la libertatea absolută.4
Pentru Eliade, recuperarea actelor arhetipale inseamnă întoarcerea
la momentul de dinainte de naşterea timpului, într-un spaţiu imuabil
şi epurat de timp, de posibilitatea devenirii, adica într-un timp
mitic-timpul iniţială. Omul arhaic sacralizează timpul prezent printr-
un ritual de recuperare a clipei de la începutul lumii, pe când fiinţa
creştina chiar devine contemporană cu Domnul Iisus.
2 Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 3553 Micu, prefaţa în Noaptea de Sânziene, p.74 Dancă, M.Eliade Definitio sacri, p.314
3
În societăţile primitive, timpul profan, supus duraţei, poate
deveni timp sacru, căci omul arhaic ‘are deschidere permanentă asupra
timpului religios’. Timpul sustras duratei este numit de către Eliade
‘timp hierofanic’, căci cuprinde si dimensiunea mitică, dar şi pe cea
religioasa sau revelatoare.5
Într-o discuţie cu Biriş, Ştefan îşi aduce aminte că, în copilărie,
într-o seara de vara se întorcea acasa într-un car cu fân. Adormise
şi, trezându-se deodata, a văzut deasupra lui numai stele şi a văzut
senzaţia că timpul nu mai curgea, se oprise pe loc. Dorinţa lui
obsesivă de a ieşi din timp era un efort de a regăsi beatitudinea
copilăriei.6
"O dată, când eram mic, mă întoarcea acasă într-un car cu fân. Asta se
petrecea la via noastră de lângă Rămnicul-Sărat. Adormisem şi m-am trezit
deodată, sigur, în carul cu fân-şi deasupra mea erau numai stele. Şi parcă
totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea.”7
Ştefan Viziru descoperă că în camera Sambô, timpul nu are acţiune
eroziva. El nu este singurul, ci toate personajele lui Eliade sunt
preocupate de ieşirea din istorie. Aşadar, Anisie descopera că singura
problemă a fiinţei o constituie trecerea timpului şi de aceea
hotărăşte sa-l ignore. El se regăseşte pe sine, ia cunostinţa de
fiinţa lui plenara şi începe să trăiasca în timpul cosmic.8
Ştefan caută eliberarea din materie şi istorie prin mituri şi
mistere, doreşte să intre în ritmurile cosmice. Este prins între două
planuri, sacru şi profan, simbolizate de Ileana, pe care o întâlneşte
în Pădurea Băneasa în noaptea de Sânziene şi care îi facilitează
accesul în planul ireal, şi, respectiv, Ioana, soţia sa, care îl ţine
ancorat în realitate. Sentimentul lui este că trăieşte, condamnat de
istorie, în burta unui chit. El vrea să lupte împotriva teroarei
istoriei şi, dacă va fi învins, ‘istoria nu va învinge un sclav, ci un
om liber care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui
teroarei istoriei’. O idee pe care Eliade o pune la temelia prozei
5 Rusti, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, p.1406 Handoca, Viaţa lui M.Eliade, p.230 7 Eliade, 1991, p.2968 Rusti, 1997, p.142
4
sale şi o formulează de mai multe ori şi în Noaptea de Sânziene. De
fapt, când se întâlnesc Ştefan şi Ileana discută nu numai despre
dragoste, ci şi despre timp şi eliberarea prin moarte.
În opera sa, Ştefan se însoară cu Ioana, logodnica lui Partenie. El
nu depăşeşte de aici încolo conflictul, cunoscut şi din alte romane
ale lui Eliade, de a iubi concomitent două femei, pe una într-o
accepţie pământesc-concretă, pe cealaltă într-una spiritual-idealistă.9
Aşa cum se menţionează în Biblie, Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva
pentru a implini o generaţie. Cele două femei sunt două ipostaze ale
Evei pentru Ştefan: soţia lui este Eva în realitate, iar Ileana este o
altă Eva, cea spirituală.
Toate personajele lui Eliade trăiesc sentimentul iubirii ca pe o
predestinare, iar împlinirea nu este posibilă decât în cer, dincolo de
viaţa şi de moarte. Cum spunea Nae Ionescu, iubirea este un act pur
spiritual, iubirea trupului nu este decât o continuare imperfectă,
întrucât împiedica fuziunea.
Ştefan se îndrăgosteşte împotriva voinţei sale de Ileana Sideri
pentru că ştie ca ea îi este ursită, dar o respinge cu teama
nelămurită, apoi o cauta cu fervoare, până în momentul morţii când
realizează că destinul său este de a trăi această clipă alături de ea
şi prin aceasta de a se proiecta în eternitate.10Ştefan simte că
întâlnirea cu Ileana va fi ultima etapă în căutarea beatitudinii. Este
în permanentă căutare a unei stări ‘superioare’, de fericire, şi
‘clipa unica’. Momentul întâlnirii cu Ileana marchează sfârşitul
căutării şi totodată cei doi simt că sunt predestinaţi să fie
împreună, cu voia sau făra voia lor. Tema esenţiala a romanului este
mitul cautării erotice. Cei doi tineri vor să-şi învinga condiţia
existenţiala şi să trăiasca în alte timpuri, dupa alte reguli. Am
putea spune că atracţia dintre Ştefan şi Ileana ca şi dragostea lor
este o iniţiere în mister. Cei doi devin două personaje în propriile
vieţi. În ciuda încercărilor de împotrivire, amintirile celor câteva
ore petrecute împreună le invadează permanent prezentul.
Pentru cei doi nu mai există cu adevărat viitor sau prezent,
există doar momentul întălnirii în noaptea de Sânziene. Ştefan simte
9 Reschika, Introducere în opera lui M.Eliade, p.10710 Rusti, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, p.75
5
că numai împreuna cu Ileana poate găsi ceea ce caută. În final, el îşi
acceptă destinul.
“Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care
tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început
că aşa va fi. Ştiuse că, simţndu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce
capul şi-l va privi. Ştiuse ca acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de
ajuns.”11
De asemenea, dragostea este calea de a se elibera, calea pe care i-
o dăruieşte destinul. Ileana devine pentru el intruchiparea iubirii,
calea de a se elibera de timp, şi de asemenea calea de a se întoarce
în paradisul pierdut.
III. Împlinirea de sine în fantasticul lui Choi In-hoon
Scriitorul coreean Choi In-hoon, considera că un lucru care denotă
realitatea face posibil mimetismul, care reprezintă condiţia de bază a
fantasticului.
Când sună gongul în teatru şi se ridica cortina, nu înseamna că
piesa de teatrul imită pe cineva sau ceva ci reflectă viaţa însăşi.
Aceasta viaţă poate fi pozitivă sau negativă, cu alte cuvinte, teatrul
nu depinde de sunetul gongului şi de ridicatul cortinei deoarece
spectatorii sunt conştienţi de faptul că această ceremonie face parte
din procesul jocului. 12
Aceasta înţelegere poate fi considerată drept un mod de
caracterizare a fantasticului. Aceasta arată că deoarece fantasticul
este ficţiune, nu este necesară înrudirea acestuia cu realitatea. De
exemplu, un copil normal care are un ego bine stabilit ştie cum să
faca distincţia între joaca şi realitate. În mod similar, la fel se
11 Eliade, 1991, p.41212 Cf)Choi In-hoon, Literatură şi Ideologie, 1994, p.331
6
întâmpla şi în cazul unui adult care poate distinge fantasticul de
realitare. În acest sens, "înţelegerea" este convingătoare.
Imaginaţia în viaţa de zi cu zi este sub controlul realităţii, şi se
respectă aceiaşi paşi ca şi în viaţa de zi ci zi. Pe de altă parte,
imaginaţia în artă nu interferează cu realitatea. Un scriitor creeaza lumea poveştilor printr-un acord nescris cu cititorul iar acesta în
urma este conştient de acest fapt şi participă şi el. Prin urmare, fantasticul lui Choi In-hoon putea fi limbajul, mimetismul sau
realismul. Cu alte cuvinte, fantasticul nu este atitudinea de impunere
a realităţii ci un fenomen perceput de conştiinţa umană. Lumea
fantasticului este lumea care a depaşit realitatea.13
Masca lui Choi In-hoon este structurată în trei povestiri, fiecare
reprezentând un plan al evoluţiei şi cunoaşterii de sine a
pesonajului. Prima reprezintă experienţa lui Min, personajul
principal, în viaţa reală, trăirile amoroase prin care se străduieşte
să se auto-descopere dar care îl dezamăgesc mereu, îl lasă neîmplinit.
Asemenea lui Ştefan Viziru din Noaptea de Sânziene, Min caută în
parmanenţă un alt fel de viaţă, trăirea autentică, reală, superioasră.
Min se întreabă în mod obsedant cine este şi care este adevărata lui
identitate. Purtând amprenta războiului civil la care a luat parte
când era mai tânăr, Min, eroul romanului, este într-o continuă căutare
a unei ipostaze pure a omului, care să nu fi fost influenţată de
factori istorici care să îi provoace suferinţă, şi, implicit, caută
să-şi descopere adevăratul chip, să fie mântuit de istorie prin
atingerea unui nivel superior. Choi In-hoon foloseşte elemente ale
fanasticului pentru a facilita autodezvăluirea şi descoperirea
personajului principal.14
A doua povestire relatează rătăcirile lui Min prin hipnoză,
regresiunea lui într-o viaţă anterioară când era prinţul indian
Damungo şi încerca să-şi găsească prin vrăjitorie adevărata
identitate, ceea ce se dovedeşte a fi o obsesie eternă a sa. Aşa cum a
analizat Adrian Marino (în Dicţionar de idei literare I, 1973), se
poate părăsi curgerea normală a timpului folosând una dintre
următoarele patru metode: îngheţarea, încetinirea, accelerarea şi
13Cf)Choi In-hoon, Gândirea pentru Lee Myong-jun, eroul din opera <Piaţa-Square>, ed. Chung Ha, 1989, p.18314 Ibidem, p.268
7
inversarea timpului. Prinţul, deşi trăia înconjurat de bogăţie, se
simţea mereu neîmplinit, aşa că îşi dorea să aibă faţa zeului Brama,
cel despre care se credea că reprezintă fiinţa perfectă, armonioasă,
împlinită. Un Vrăjitor îi spune să pună peste chipul său chipul unei
om umil, deoarece numai atunci când va cunoaşte umilinţa celui de jos,
prinţul va putea să-şi afle împlinirea şi adevărata identitate.
Prinţul nu înţelege mesajul vrăjitorului şi îi omoară pe cei pe care
ar trebui să îi înţeleagă, colecţionând chipuri de oameni umili. În
final, vrăjitorul îi mai dă o şansă povestindu-i despre o prinţesă ce
avea chipul cel mai ‘de jos’. Damungo pleacă în căutarea ei şi,
dorindu-şi cu orice preţ să aibă cel mai pur chip, pe care el îl
asociază cu perfecţiunea şi împlinirea de sine, este surd la mesajul
vrăjitorului şi o omoară pe prinţesă. Prinţul îşi înţelege mai trâziu
fapta şi se căieşte pentru păcatele sale şi pentru ignoranţă.
Vrăjitorul se dovedeşte a fi de fapt zeul Brama, iar cainţa sinceră a
lui Damungo îl determină să îl salveze reînviind prinţesa şi dând jos
masca prinţului. În final, prinţul se îndrăgosteşte de prinţesă şi
înţelege mesajul adevărat ascuns în spatele chipurilor de jos. Numai o
iubire sinceră putea să îi arate adevăratul chip. Rezolvarea din vis
îi oferă lui Min răspunsul pentru propria căutare.
Ultima parte se concentrează în jurul baletului “Cenuşăreasa”, creat
de Min în încercarea lui de a-şi găsi împlinirea de sine, şi al
felului în care Min reuseşte să îşi descopere adevărata identitate,
găsindu-şi împlinirea prin iubire în momentul în care întâlneşte
femeia perfectă pentru el. Dramaturg la Compania Naţională de Balet şi
colecţionar de păpuşi veşnic în căutarea uneia şi mai frumoase, Min
iubeşte şi îşi caută împlinirea şi depăşirea condiţiei prin iubire. El
caută prin femeia iubită să-şi lase în urmă suferinţele din perioada
războiului, să-şi descopere adevărata faţă. Mira, prima iubită, este o
pictorită pasionată de arta ei, independentă şi deosebit de frumoasă.
Ea devine una dintre “păpuşile” lui Min, care, ca un adevărat
colecţionar, caută în continuare un “obiect” şi mai valoros, în acest
caz, o femeie şi mai potrivită pentru el. Preocupat de frumos, el
creează o piesă de balet în care încearcă să dea viaţă fanteziilor
sale, încercând poate o rezolvare în plan fantastic, imaginar al
angoaselor sale. Spre deosebire de Min, personajul din piesa de balet
8
reuşeşte să îşi arate adevăratul chip iubitei, el eliberându-se prin
iubirea ei. Cele trei povestiri sunt prin urmare reunite de două teme:
căutarea neobosită a adevăratei identităţi, prin metode diverse, şi
împlinirea prin iubire. 15Aceleaşi teme, împreună cu abordarea
fantastică, se regăsesc în opera lui Eliade.
Choi In-hoon crede că utopia poate funcţiona împreuna cu
fantasticul, şi că utopia este destinaţia dorinţei eterne. Scriitorul
este de părere că o creaţie literară constituie dorinţa de a atinge
utopia. Acesta constituie o modalitate de a acţiona. Actul acesta este
dorinţa de a transcede istoria care este comparata cu o lume
abandonată de Dumnezeu. Eliade menţionează de asemenea că aceasta
dorinţă apare pentru a scapa de teroarea istoriei şi pentru a se
întoarce la lumea primordială.
Dragostea a derivat din separarea dintre bărbat şi femeie.
Dragostea, spune Choi In-hoon, ar fi încercarea omului de a deveni o
fiinţă completă, fără nicio lipsă, pentru a se salva pe sine. În
cazul lui Lee Myong-jun în "Piaţa(Square)" , sau Prinţul Damungo şi
Min,în “Masca”, şi adesea în Dokgo, alt roman al lui Choi In-hoon
(“Godok” înseamna singurătate), dragostea este o modalitate de a
completa ceea ce lipseşte în fiinţa omului. Prin urmare, în romanul lui Choi In-hoon, iubirea între Min şi Mira nu reprezintă satisfacerea
convenienţelor lumii, ci este ceva separat de lume şi de cerinţele ei.
“Dragostea nu este o simpatie. Ar trebui să fie o luptă. Partenerul ideal nu
trebuie să fie inferior din vreun punct de vedere, din contra, cei doi ar
trebui să pe picior de egalitate, asemeni unui spadasin mândru care nu vrea să
accepte vreun handicap.”16
De asemenea, dragostea este o luptă dură pentru că aceasta este
legată de problema existenţei. Dragostea este menită sa perpetueze
specia dar mai poate însemna şi dispariţia individului prin contopirea
dintre bărbat şi femeie. Atunci când cei doi se unesc, aceştia nu mai
există ca părţi, ci funcţionează asemenea unui întreg.
15 Kim Byeong-ik, Iubirea, sau mântuirea al modernul, 1993, p. 26916Cf) Choi In-hoon, Masca, 1993, p.211
9
Asemenea lui Ştefan Viziru din Noaptea de Sânziene, Min caută în
permanenţă un alt fel de viaţă, trăirea autentică, reală, superioară.
Min se întreabă în mod obsedant cine este şi care este adevăratul lui
chip.
În Masca, lumea hipnozei este lumea în care se lucreaza cu voinţa
emancipată din inconştient. Pictura şi chipul doamnei Maganyeo,
reprezintă unificarea dintre Ego (Atman) şi cosmos (Brahman), aşadar
ţinta lui Min sau scopul prinţului Damungo.17
Precum Damungo urmăreşte faţa lui Brahma, Min urmăreşte împlinirea
de sine prin baletul “Cenuşăreasa” în lumea reală. Pentru Min,
împlinirea de sine este singura modalitate de salvare pentru ca trupul
şi mintea să convieţuiască. 18 El crede ca baletul reprezintă o uniune a
trupului cu spiritul. Aşadar, baletul “Cenuşăreasa” reprezintă un
instrument al împlinirii de sine pentru Min, deoarece doar crearea
unui lucru pozitiv, constructiv, este calea către mântuire. 19
VI. Concluzii
Funcţia literaturii poate fi văzută în coroborare cu capabilităţile
mitului deoarece s-ar putea spune ca prin lectură se poate ieşi din
timp. Desigur, citind un roman, timpul trăit nu este acelaşi lucru cu
timpul în care ascultă oamenii pentru a recupera timpul mitic. Aşa cum
a menţionat Eliade, pentru omul modern lectura este distraţia prin
excelenţă, ea îi permite iluzia unei stăpâniri a timpului în care
putem bănui o secretă dorinţă de a se sustrage devenirii implacabile
care duce spre moarte.20
În special, Eliade a încercat să caute esenţa timpuri în fantastic.
Fantasticul lui înseamnă o căutatea sinelui pe care a găsit-o drept o
sursa de ficţiune în realitate. Acest lucru denotă că Eliade s-a
17 Kim In-ho, Idea identicarei în opera lui Choi In-hoon, 1999, p.7418 Choi In-hoon, Masca, 1993, p.20319 Ibidem, p.19820 Eliade, Mituri, vise şi mistere, 2008, p.34
10
gândit la timpul istoric şi mitologie când a creat literatura
fantastică.
Când Eliade scria romanul Noapea de sânziene, el a fost mult mai
interesat un anumit trecut istoric şi de viitorul a României pentru o
nouă generaţie. Cu toate acestea, el a subliniat fantasticul şi a mai
concetrat realismul în fantastic. Este vorba despre fantasticul
camuflat în obişnuit, şi el doreşte să releve realul camuflat în
istoric prin timpul mitic. Pe de altă parte, aşa cum a menţionat Rosemary Jackson, fantasticul
este literatura de subversiune, iar un limbaj ca cel al lui Choi In-
hoon este fantastic şi se poate spune că are putere de subversiune.
Împlinirea prin hipnoză poate fi unul dintre fenomenele psihice de
compensaţie care s-au simţit în război. Aceasta înseamnă că eroul
poate scăpa de suferinţele cauzate de război doar prin fantastic. Cu
alte cuvinte, impresia unei lipse va deschide posibilitatea de a fi
rezolvată prin fantastic.
Prin fantastic, cei doi scriitori vor se regăsească pe ei înşisi, şi
amândoi scriitorii exprimă dorinţa de a găsi paradisul- care
echivalează cu timpul sacru în Noaptea de Sânziene-, şi respectiv pe
Dumnezeu, reprezentat de Brama în Masca, pe care nimeni nu l-a văzut
vreodată. Prin fantastic, ei găsesc libertatea de a reprezenta
elemente de neatins în realitate.
11
Bibliografie
I. Opera lui Mircea Eliade
Eliade, Mircea, Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, 1991, Bucureşti.
Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas,1992,
Bucureşti.
Eliade, Mircea, Mituri, vise şi mistere, Ed. Univers enciclopedic,
2008, Bucureşti.
II. Opera lui Choi In-hoon
Choi In-hoon, Masca, Ed. Munhak gua Jisungsa, 1993, Seoul.(în limba
coreeană)
Choi In-hoon, Gândirea pentru Lee Myong-jun, eroul din opera <Piaţa-
Square>, Ed. Chung Ha, 1989
Choi In-hoon, Literatură şi Ideologie, 1994, Seoul.
III. Bibliografie citică(străini şi români)
An Jin-te, Eliade, Mitologie, Religie, Ed. Korea University press,
2005, Seoul.(În limba coreeană)
Dancă, WilthelmMircea Eliade Definito Sacri, Ed.Ars longa, 1998, Iaşi.
Frâncu, Sabina, Eliade prin Eliade, Ed.univers, 2003, Bucureşti.
Hume, Kathryn,(trans. Han Chang-yup), Fantasy and Mimesis, Ed. Pureunnamu,
2000, Seoul.(În limba coreeană)
Handoca, Mircea, Viaţa lui M.Eliade, Ed. Dacia, 2002, Cluj-Napoca.
Kim Byeong-ik, Iubirea, sau mântuirea al modernul, Ed. Munhak gua
Jisungsa, 1993, Seoul. (în limba coreeană)
Kim In-ho, Idea identicarei în opera lui Choi In-hoon, 1999, Seoul.(în
limba coreeană)
Reschika, Richard, Introducere în opera lui M.Eliade, Ed. Saeculuim
I.O., 2000, Bucureşti.
12
Rusti, Doina, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, Ed.
Coresi, 1997, Bucureşti.
Simion, Eugen, Mircea Eliade Nodurile şi semnele prozei, Ed. Univers
enciclopedic, 2005, Bucureşti.
Todorov,Tzvetan, Introducerea în literatura fantastica, 1973,
Bucureşti.
13