Facultatea de Litere Universitatea din Bucureşti

Sensul fantasticului în “Noaptea de

Sânziene”

şi în “Masca”

Coordonator :

Mircea Anghelescu

Doctorand :

Han Seong-suk

2009

I. Introducere

Kathryn Hume consideră că fantasticul, ca şi mimetismul, este o

latură a literaturii care un efect deosebit de puternic asupra

cititorului.1Hume critică limitările literaturii tradiţionale de a

reproduce realitatea prin mimetism, un mod de abordare în care

realitatea este descrisă, oglindită, în literatură, promovând în

schimb fantastical, ca un mod de evadare din realitate, o nouă

abordare care interpretează realitatea, nu o reproduce pur şi simplu.

Literatura, în concepţia lui Hume, trebuie să joace un rol mai

important decât cel de simplă reproducere a realităţii, să ofere o

nouă perspectivă asupra lucrurilor. În mod similar, operele lui Mircea

Eliade şi Choi In-hoon, doi scriitori care valorifică la maxim

miturile şi crearea lor, arată că literatura este nu este doar o

reproducere a realităţii, ci un mod de a se raporta la realitate, de a

o interpreta, un aspect important al culturii. Aşadar, cei doi

scriitori au utilizat religia şi metafizica pentru a descoperi

răspunsuri la întrebări existenţiale, pentru a interpreta realitatea

şi a încerca să-i dea un sens.

Mai mult, cei doi scriitori - ce provin din culturi atât de diferite

– împărtăsesc concepţia conform căreia literatura poate fi un mijloc

de a revela fantasticul ascuns în evenimentele şi lucrurile normale,

cotidiene. Cu alte cuvinte, literatura fantastică al lui Eliade şi al

lui Choi In-hoon este definită atât de realism, dar şi de filozofie

religioasă şi istorie a religiior, tot aşa cum evenimentele fantastice

în general se află la graniţa dintre mister şi interpretări

ştiinţifice.

Mai întâi, romanul lui Mircea Eliade Noaptea de Sânziene este o

încercare iniţiatică parcursă chiar de autor. El este o expresie a

valorilor profunde şi a credinţelor autorului. După cum însuşi Eliade

mărturisea în Jurnal, acesta nu trebuia să fie numai un roman, ci şi o

frescă istorică. Acestă carte a maturităţii a însemnat renunţarea la

tot ce putea fi considerat de autor mediocru, superficial, devenind o

amplă frescă social-istorică, capodopera sa. Eliade a concentrat în

peste 700 de pagini doisprezece ani de realitate românească. “Aş vrea

1 Cf) Kathryn Hume(trans.Han Chang-yup), Fantasy and Mimesis, 2000, p.20

1

să utilizez mult din ce-am văzut şi ce am auzit de la alţii, dar mai

ales să mă las purtat de imaginaţie şi să regăsesc, ca într-un vis,

acel timp paradisic al Bucureştiului tinereţii mele.”

De asemenea, Choi In-hoon, scriitor coreean, reia şi el mituri şi

povestiri tradiţionale coreene şi le valorifică în nuvela modernă

coreeană pentru a da forţă şi structură personajelor. Asemenea lui

Mircea Eliade, Choi In-hoon s-a remarcat prin curajul de a aborda teme

cu profunde implicaţii istorice, examinând problemele sociale cu un

intelect ascuţit şi inventiv. Lucrările sale sunt considerate o

descriere satirică a mentalităţii coloniale care încă mai subzistă în

societatea coreeană. El este văzut că fiind pionierul unui nou

teritoriu în zona nuvelelor intelectuale. Lucrările sale dramatice

reiau teme din povestiri tradiţionale şi mituri, caracterizate de

găsirea unui nou înţeles sau a unei noi valori în descoperirea

sinelui. Fantasticul lui Choi In-hoon permite analiza şi aprofundarea

sinelui personajelor creând efecte estetice greu de obţinut prin

tehnica realismului. El şi-a asumat şi a dezvoltat povestirea

fantastică, preluând multe motive şi simboluri din mitologia

universală. Choi In-hoon foloseşte fantasticul, precum Mircea Eliade,

pentru a pătrunde dincolo de barierele şi regulile realităţii. El

caută prin scrierile sale să stabilească locul spaţiului cultural

coreean în lume şi, îndeosebi, să îşi creeze lui însuşi o identitate

dincolo de istoria ţării sale.

II. Sensul timpului în Noaptea de Sânziene

În opera lui Mircea Eliade, timpul are două dimensiuni: timpul

sacru şi timpul istoric, profan. “Timpul sacru este un timp esenţial

diferit ca durată de timpul profan şi se recuperează indirect fie

printr-un ritual, fie prin reperarea unei acţiuni înzestrate cu un

2

arhetip mitic.”2 Noaptea de sânziene este caracterizată astfel de

aceste două dimensiuni ale timpului, prezentând motive mitologice şi

evenimente fantastice pe fundalul concret şi real al situaţiei

politice din acea perioadă istorică, redată cu acurateţe şi realism.

În Noaptea de Sânziene, Eliade tratează problema iubirii şi a

morţii, a pieirii şi a salvării universului, a participării

individului la istorie şi a evadării sale din teroarei istoriei.

Ştefan Viziru, personajul principal, are certitudinea că ritmurile

cosmice şi evenimentele istorice camuflează semnificaţii profunde, de

ordin spiritual, şi, mai ales are speranţa că dragostea poate

constitui o ruptură de nivel, revelând o nouă dimensiune existenţială,

cu alte cuvinte experienţa libertăţii absolute. Ca în toată proza lui

Mircea Eliade, oamenii sunt, şi în acest roman, aproape toţi

intelectuali, nu numai prin ocupaţie, ci şi prin predestinare -

spirite devorate de probleme, însetate de cunoaştere.3 Ştefan Viziru,

este obsedat de problema timpului, acesta căutând neîncedat

‘inexprimabila fericire’, anume camera Sambô descoperită în copilărie.

Întreaga conduită a eroului principal urmează principiul. ’Să scapi

din Timp. Să ieşi din timp’. Economist de profesie, funcţionar

superior, Viziru are fobia Istoriei, simte groază faţă de evenimente.

Ştefan ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc aşa cum i se părea

lui că erau în paradisul copilăriei.

Situaţia lui Ştefan Viziru şi a celorlate personaje din literatura

cu caracter fantastic a lui Eliade este sub controlul funcţiei

semnificaţiei, a sacrului camuflat şi incognoscibil dar trăit, adică

realizează acea rupere de nivel ce implică o ‘coincidentia

oppositorum’ între timpul fantastic şi timpul istoric, ajungând astfel

la mîntuire sau la libertatea absolută.4

  Pentru Eliade, recuperarea actelor arhetipale inseamnă întoarcerea

la momentul de dinainte de naşterea timpului, într-un spaţiu imuabil

şi epurat de timp, de posibilitatea devenirii, adica într-un timp

mitic-timpul iniţială. Omul arhaic sacralizează timpul prezent printr-

un ritual de recuperare a clipei de la începutul lumii, pe când fiinţa

creştina chiar devine contemporană cu Domnul Iisus.

2 Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 3553 Micu, prefaţa în Noaptea de Sânziene, p.74 Dancă, M.Eliade Definitio sacri, p.314

3

  În societăţile primitive, timpul profan, supus duraţei, poate

deveni timp sacru, căci omul arhaic ‘are deschidere permanentă asupra

timpului religios’. Timpul sustras duratei este numit de către Eliade

‘timp hierofanic’, căci cuprinde si dimensiunea mitică, dar şi pe cea

religioasa sau revelatoare.5

  Într-o discuţie cu Biriş, Ştefan îşi aduce aminte că, în copilărie,

într-o seara de vara se întorcea acasa într-un car cu fân. Adormise

şi, trezându-se deodata, a văzut deasupra lui numai stele şi a văzut

senzaţia că timpul nu mai curgea, se oprise pe loc. Dorinţa lui

obsesivă de a ieşi din timp era un efort de a regăsi beatitudinea

copilăriei.6

"O dată, când eram mic, mă întoarcea acasă într-un car cu fân. Asta se

petrecea la via noastră de lângă Rămnicul-Sărat. Adormisem şi m-am trezit

deodată, sigur, în carul cu fân-şi deasupra mea erau numai stele. Şi parcă

totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea.”7

 

Ştefan Viziru descoperă că în camera Sambô, timpul nu are acţiune

eroziva. El nu este singurul, ci toate personajele lui Eliade sunt

preocupate de ieşirea din istorie. Aşadar, Anisie descopera că singura

problemă a fiinţei o constituie trecerea timpului şi de aceea

hotărăşte sa-l ignore. El se regăseşte pe sine, ia cunostinţa de

fiinţa lui plenara şi începe să trăiasca în timpul cosmic.8

Ştefan caută eliberarea din materie şi istorie prin mituri şi

mistere, doreşte să intre în ritmurile cosmice. Este prins între două

planuri, sacru şi profan, simbolizate de Ileana, pe care o întâlneşte

în Pădurea Băneasa în noaptea de Sânziene şi care îi facilitează

accesul în planul ireal, şi, respectiv, Ioana, soţia sa, care îl ţine

ancorat în realitate. Sentimentul lui este că trăieşte, condamnat de

istorie, în burta unui chit. El vrea să lupte împotriva teroarei

istoriei şi, dacă va fi învins, ‘istoria nu va învinge un sclav, ci un

om liber care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui

teroarei istoriei’. O idee pe care Eliade o pune la temelia prozei

5 Rusti, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, p.1406 Handoca, Viaţa lui M.Eliade, p.230 7 Eliade, 1991, p.2968 Rusti, 1997, p.142

4

sale şi o formulează de mai multe ori şi în Noaptea de Sânziene. De

fapt, când se întâlnesc Ştefan şi Ileana discută nu numai despre

dragoste, ci şi despre timp şi eliberarea prin moarte.

În opera sa, Ştefan se însoară cu Ioana, logodnica lui Partenie. El

nu depăşeşte de aici încolo conflictul, cunoscut şi din alte romane

ale lui Eliade, de a iubi concomitent două femei, pe una într-o

accepţie pământesc-concretă, pe cealaltă într-una spiritual-idealistă.9

Aşa cum se menţionează în Biblie, Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva

pentru a implini o generaţie. Cele două femei sunt două ipostaze ale

Evei pentru Ştefan: soţia lui este Eva în realitate, iar Ileana este o

altă Eva, cea spirituală.

Toate personajele lui Eliade trăiesc sentimentul iubirii ca pe o

predestinare, iar împlinirea nu este posibilă decât în cer, dincolo de

viaţa şi de moarte. Cum spunea Nae Ionescu, iubirea este un act pur

spiritual, iubirea trupului nu este decât o continuare imperfectă,

întrucât împiedica fuziunea.

  Ştefan se îndrăgosteşte împotriva voinţei sale de Ileana Sideri

pentru că ştie ca ea îi este ursită, dar o respinge cu teama

nelămurită, apoi o cauta cu fervoare, până în momentul morţii când

realizează că destinul său este de a trăi această clipă alături de ea

şi prin aceasta de a se proiecta în eternitate.10Ştefan simte că

întâlnirea cu Ileana va fi ultima etapă în căutarea beatitudinii. Este

în permanentă căutare a unei stări ‘superioare’, de fericire, şi

‘clipa unica’. Momentul întâlnirii cu Ileana marchează sfârşitul

căutării şi totodată cei doi simt că sunt predestinaţi să fie

împreună, cu voia sau făra voia lor. Tema esenţiala a romanului este

mitul cautării erotice. Cei doi tineri vor să-şi învinga condiţia

existenţiala şi să trăiasca în alte timpuri, dupa alte reguli. Am

putea spune că atracţia dintre Ştefan şi Ileana ca şi dragostea lor

este o iniţiere în mister. Cei doi devin două personaje în propriile

vieţi. În ciuda încercărilor de împotrivire, amintirile celor câteva

ore petrecute împreună le invadează permanent prezentul.

Pentru cei doi nu mai există cu adevărat viitor sau prezent,

există doar momentul întălnirii în noaptea de Sânziene. Ştefan simte

9 Reschika, Introducere în opera lui M.Eliade, p.10710 Rusti, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, p.75

5

că numai împreuna cu Ileana poate găsi ceea ce caută. În final, el îşi

acceptă destinul.

“Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care

tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început

că aşa va fi. Ştiuse că, simţndu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce

capul şi-l va privi. Ştiuse ca acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de

ajuns.”11

De asemenea, dragostea este calea de a se elibera, calea pe care i-

o dăruieşte destinul. Ileana devine pentru el intruchiparea iubirii,

calea de a se elibera de timp, şi de asemenea calea de a se întoarce

în paradisul pierdut.

III. Împlinirea de sine în fantasticul lui Choi In-hoon

Scriitorul coreean Choi In-hoon, considera că un lucru care denotă

realitatea face posibil mimetismul, care reprezintă condiţia de bază a

fantasticului.

Când sună gongul în teatru şi se ridica cortina, nu înseamna că

piesa de teatrul imită pe cineva sau ceva ci reflectă viaţa însăşi.

Aceasta viaţă poate fi pozitivă sau negativă, cu alte cuvinte, teatrul

nu depinde de sunetul gongului şi de ridicatul cortinei deoarece

spectatorii sunt conştienţi de faptul că această ceremonie face parte

din procesul jocului. 12

Aceasta înţelegere poate fi considerată drept un mod de

caracterizare a fantasticului. Aceasta arată că deoarece fantasticul

este ficţiune, nu este necesară înrudirea acestuia cu realitatea. De

exemplu, un copil normal care are un ego bine stabilit ştie cum să

faca distincţia între joaca şi realitate. În mod similar, la fel se

11 Eliade, 1991, p.41212 Cf)Choi In-hoon, Literatură şi Ideologie, 1994, p.331

6

întâmpla şi în cazul unui adult care poate distinge fantasticul de

realitare. În acest sens, "înţelegerea" este convingătoare.

Imaginaţia în viaţa de zi cu zi este sub controlul realităţii, şi se

respectă aceiaşi paşi ca şi în viaţa de zi ci zi. Pe de altă parte,

imaginaţia în artă nu interferează cu realitatea. Un scriitor creeaza lumea poveştilor printr-un acord nescris cu cititorul iar acesta în

urma este conştient de acest fapt şi participă şi el. Prin urmare, fantasticul lui Choi In-hoon putea fi limbajul, mimetismul sau

realismul. Cu alte cuvinte, fantasticul nu este atitudinea de impunere

a realităţii ci un fenomen perceput de conştiinţa umană. Lumea

fantasticului este lumea care a depaşit realitatea.13

Masca lui Choi In-hoon este structurată în trei povestiri, fiecare

reprezentând un plan al evoluţiei şi cunoaşterii de sine a

pesonajului. Prima reprezintă experienţa lui Min, personajul

principal, în viaţa reală, trăirile amoroase prin care se străduieşte

să se auto-descopere dar care îl dezamăgesc mereu, îl lasă neîmplinit.

Asemenea lui Ştefan Viziru din Noaptea de Sânziene, Min caută în

parmanenţă un alt fel de viaţă, trăirea autentică, reală, superioasră.

Min se întreabă în mod obsedant cine este şi care este adevărata lui

identitate. Purtând amprenta războiului civil la care a luat parte

când era mai tânăr, Min, eroul romanului, este într-o continuă căutare

a unei ipostaze pure a omului, care să nu fi fost influenţată de

factori istorici care să îi provoace suferinţă, şi, implicit, caută

să-şi descopere adevăratul chip, să fie mântuit de istorie prin

atingerea unui nivel superior. Choi In-hoon foloseşte elemente ale

fanasticului pentru a facilita autodezvăluirea şi descoperirea

personajului principal.14

A doua povestire relatează rătăcirile lui Min prin hipnoză,

regresiunea lui într-o viaţă anterioară când era prinţul indian

Damungo şi încerca să-şi găsească prin vrăjitorie adevărata

identitate, ceea ce se dovedeşte a fi o obsesie eternă a sa. Aşa cum a

analizat Adrian Marino (în Dicţionar de idei literare I, 1973), se

poate părăsi curgerea normală a timpului folosând una dintre

următoarele patru metode: îngheţarea, încetinirea, accelerarea şi

13Cf)Choi In-hoon, Gândirea pentru Lee Myong-jun, eroul din opera <Piaţa-Square>, ed. Chung Ha, 1989, p.18314 Ibidem, p.268

7

inversarea timpului. Prinţul, deşi trăia înconjurat de bogăţie, se

simţea mereu neîmplinit, aşa că îşi dorea să aibă faţa zeului Brama,

cel despre care se credea că reprezintă fiinţa perfectă, armonioasă,

împlinită. Un Vrăjitor îi spune să pună peste chipul său chipul unei

om umil, deoarece numai atunci când va cunoaşte umilinţa celui de jos,

prinţul va putea să-şi afle împlinirea şi adevărata identitate.

Prinţul nu înţelege mesajul vrăjitorului şi îi omoară pe cei pe care

ar trebui să îi înţeleagă, colecţionând chipuri de oameni umili. În

final, vrăjitorul îi mai dă o şansă povestindu-i despre o prinţesă ce

avea chipul cel mai ‘de jos’. Damungo pleacă în căutarea ei şi,

dorindu-şi cu orice preţ să aibă cel mai pur chip, pe care el îl

asociază cu perfecţiunea şi împlinirea de sine, este surd la mesajul

vrăjitorului şi o omoară pe prinţesă. Prinţul îşi înţelege mai trâziu

fapta şi se căieşte pentru păcatele sale şi pentru ignoranţă.

Vrăjitorul se dovedeşte a fi de fapt zeul Brama, iar cainţa sinceră a

lui Damungo îl determină să îl salveze reînviind prinţesa şi dând jos

masca prinţului. În final, prinţul se îndrăgosteşte de prinţesă şi

înţelege mesajul adevărat ascuns în spatele chipurilor de jos. Numai o

iubire sinceră putea să îi arate adevăratul chip. Rezolvarea din vis

îi oferă lui Min răspunsul pentru propria căutare.

Ultima parte se concentrează în jurul baletului “Cenuşăreasa”, creat

de Min în încercarea lui de a-şi găsi împlinirea de sine, şi al

felului în care Min reuseşte să îşi descopere adevărata identitate,

găsindu-şi împlinirea prin iubire în momentul în care întâlneşte

femeia perfectă pentru el. Dramaturg la Compania Naţională de Balet şi

colecţionar de păpuşi veşnic în căutarea uneia şi mai frumoase, Min

iubeşte şi îşi caută împlinirea şi depăşirea condiţiei prin iubire. El

caută prin femeia iubită să-şi lase în urmă suferinţele din perioada

războiului, să-şi descopere adevărata faţă. Mira, prima iubită, este o

pictorită pasionată de arta ei, independentă şi deosebit de frumoasă.

Ea devine una dintre “păpuşile” lui Min, care, ca un adevărat

colecţionar, caută în continuare un “obiect” şi mai valoros, în acest

caz, o femeie şi mai potrivită pentru el. Preocupat de frumos, el

creează o piesă de balet în care încearcă să dea viaţă fanteziilor

sale, încercând poate o rezolvare în plan fantastic, imaginar al

angoaselor sale. Spre deosebire de Min, personajul din piesa de balet

8

reuşeşte să îşi arate adevăratul chip iubitei, el eliberându-se prin

iubirea ei. Cele trei povestiri sunt prin urmare reunite de două teme:

căutarea neobosită a adevăratei identităţi, prin metode diverse, şi

împlinirea prin iubire. 15Aceleaşi teme, împreună cu abordarea

fantastică, se regăsesc în opera lui Eliade.

Choi In-hoon crede că utopia poate funcţiona împreuna cu

fantasticul, şi că utopia este destinaţia dorinţei eterne. Scriitorul

este de părere că o creaţie literară constituie dorinţa de a atinge

utopia. Acesta constituie o modalitate de a acţiona. Actul acesta este

dorinţa de a transcede istoria care este comparata cu o lume

abandonată de Dumnezeu. Eliade menţionează de asemenea că aceasta

dorinţă apare pentru a scapa de teroarea istoriei şi pentru a se

întoarce la lumea primordială.

Dragostea a derivat din separarea dintre bărbat şi femeie.

Dragostea, spune Choi In-hoon, ar fi încercarea omului de a deveni o

fiinţă completă, fără nicio lipsă, pentru a se salva pe sine. În

cazul lui Lee Myong-jun în "Piaţa(Square)" , sau Prinţul Damungo şi

Min,în “Masca”, şi adesea în Dokgo, alt roman al lui Choi In-hoon

(“Godok” înseamna singurătate), dragostea este o modalitate de a

completa ceea ce lipseşte în fiinţa omului. Prin urmare, în romanul lui Choi In-hoon, iubirea între Min şi Mira nu reprezintă satisfacerea

convenienţelor lumii, ci este ceva separat de lume şi de cerinţele ei.

“Dragostea nu este o simpatie. Ar trebui să fie o luptă. Partenerul ideal nu

trebuie să fie inferior din vreun punct de vedere, din contra, cei doi ar

trebui să pe picior de egalitate, asemeni unui spadasin mândru care nu vrea să

accepte vreun handicap.”16

De asemenea, dragostea este o luptă dură pentru că aceasta este

legată de problema existenţei. Dragostea este menită sa perpetueze

specia dar mai poate însemna şi dispariţia individului prin contopirea

dintre bărbat şi femeie. Atunci când cei doi se unesc, aceştia nu mai

există ca părţi, ci funcţionează asemenea unui întreg.

15 Kim Byeong-ik, Iubirea, sau mântuirea al modernul, 1993, p. 26916Cf) Choi In-hoon, Masca, 1993, p.211

9

Asemenea lui Ştefan Viziru din Noaptea de Sânziene, Min caută în

permanenţă un alt fel de viaţă, trăirea autentică, reală, superioară.

Min se întreabă în mod obsedant cine este şi care este adevăratul lui

chip.

În Masca, lumea hipnozei este lumea în care se lucreaza cu voinţa

emancipată din inconştient. Pictura şi chipul doamnei Maganyeo,

reprezintă unificarea dintre Ego (Atman) şi cosmos (Brahman), aşadar

ţinta lui Min sau scopul prinţului Damungo.17

Precum Damungo urmăreşte faţa lui Brahma, Min urmăreşte împlinirea

de sine prin baletul “Cenuşăreasa” în lumea reală. Pentru Min,

împlinirea de sine este singura modalitate de salvare pentru ca trupul

şi mintea să convieţuiască. 18 El crede ca baletul reprezintă o uniune a

trupului cu spiritul. Aşadar, baletul “Cenuşăreasa” reprezintă un

instrument al împlinirii de sine pentru Min, deoarece doar crearea

unui lucru pozitiv, constructiv, este calea către mântuire. 19

VI. Concluzii

Funcţia literaturii poate fi văzută în coroborare cu capabilităţile

mitului deoarece s-ar putea spune ca prin lectură se poate ieşi din

timp. Desigur, citind un roman, timpul trăit nu este acelaşi lucru cu

timpul în care ascultă oamenii pentru a recupera timpul mitic. Aşa cum

a menţionat Eliade, pentru omul modern lectura este distraţia prin

excelenţă, ea îi permite iluzia unei stăpâniri a timpului în care

putem bănui o secretă dorinţă de a se sustrage devenirii implacabile

care duce spre moarte.20

În special, Eliade a încercat să caute esenţa timpuri în fantastic.

Fantasticul lui înseamnă o căutatea sinelui pe care a găsit-o drept o

sursa de ficţiune în realitate. Acest lucru denotă că Eliade s-a

17 Kim In-ho, Idea identicarei în opera lui Choi In-hoon, 1999, p.7418 Choi In-hoon, Masca, 1993, p.20319 Ibidem, p.19820 Eliade, Mituri, vise şi mistere, 2008, p.34

10

gândit la timpul istoric şi mitologie când a creat literatura

fantastică.

Când Eliade scria romanul Noapea de sânziene, el a fost mult mai

interesat un anumit trecut istoric şi de viitorul a României pentru o

nouă generaţie. Cu toate acestea, el a subliniat fantasticul şi a mai

concetrat realismul în fantastic. Este vorba despre fantasticul

camuflat în obişnuit, şi el doreşte să releve realul camuflat în

istoric prin timpul mitic. Pe de altă parte, aşa cum a menţionat Rosemary Jackson, fantasticul

este literatura de subversiune, iar un limbaj ca cel al lui Choi In-

hoon este fantastic şi se poate spune că are putere de subversiune.

Împlinirea prin hipnoză poate fi unul dintre fenomenele psihice de

compensaţie care s-au simţit în război. Aceasta înseamnă că eroul

poate scăpa de suferinţele cauzate de război doar prin fantastic. Cu

alte cuvinte, impresia unei lipse va deschide posibilitatea de a fi

rezolvată prin fantastic.

Prin fantastic, cei doi scriitori vor se regăsească pe ei înşisi, şi

amândoi scriitorii exprimă dorinţa de a găsi paradisul- care

echivalează cu timpul sacru în Noaptea de Sânziene-, şi respectiv pe

Dumnezeu, reprezentat de Brama în Masca, pe care nimeni nu l-a văzut

vreodată. Prin fantastic, ei găsesc libertatea de a reprezenta

elemente de neatins în realitate.

11

Bibliografie

I. Opera lui Mircea Eliade

Eliade, Mircea, Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, 1991, Bucureşti.

Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas,1992,

Bucureşti.

Eliade, Mircea, Mituri, vise şi mistere, Ed. Univers enciclopedic,

2008, Bucureşti.

II. Opera lui Choi In-hoon

Choi In-hoon, Masca, Ed. Munhak gua Jisungsa, 1993, Seoul.(în limba

coreeană)

Choi In-hoon, Gândirea pentru Lee Myong-jun, eroul din opera <Piaţa-

Square>, Ed. Chung Ha, 1989

Choi In-hoon, Literatură şi Ideologie, 1994, Seoul.

III. Bibliografie citică(străini şi români)

An Jin-te, Eliade, Mitologie, Religie, Ed. Korea University press,

2005, Seoul.(În limba coreeană)

Dancă, WilthelmMircea Eliade Definito Sacri, Ed.Ars longa, 1998, Iaşi.

Frâncu, Sabina, Eliade prin Eliade, Ed.univers, 2003, Bucureşti.

Hume, Kathryn,(trans. Han Chang-yup), Fantasy and Mimesis, Ed. Pureunnamu,

2000, Seoul.(În limba coreeană)

Handoca, Mircea, Viaţa lui M.Eliade, Ed. Dacia, 2002, Cluj-Napoca.

Kim Byeong-ik, Iubirea, sau mântuirea al modernul, Ed. Munhak gua

Jisungsa, 1993, Seoul. (în limba coreeană)

Kim In-ho, Idea identicarei în opera lui Choi In-hoon, 1999, Seoul.(în

limba coreeană)

Reschika, Richard, Introducere în opera lui M.Eliade, Ed. Saeculuim

I.O., 2000, Bucureşti.

12

Rusti, Doina, Dicţionar de simboluri în opera lui M.Eliade, Ed.

Coresi, 1997, Bucureşti.

Simion, Eugen, Mircea Eliade Nodurile şi semnele prozei, Ed. Univers

enciclopedic, 2005, Bucureşti.

Todorov,Tzvetan, Introducerea în literatura fantastica, 1973,

Bucureşti.

13