UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDIU DREPT
DISCIPLINA:
Protecția juridică a drepturilor omului
TEMA:
Protecția juridică a dreptului la viață
Student: Lungu Elena Profesor- coordontaor: Lector univ. dr. Barbu Silviu Gabriel
BRAŞOV- 2013-
1
Cuprins
1. Aspecte introductive.................................................................................................................................3
2. Importanța................................................................................................................................................9
3. Titularii dreptului la viață..........................................................................................................................9
4. Conținutul dreptului la viață în sensul articolului2 al Convenției............................................................12
Dreptul la a trăi............................................................................................................................................12
Dreptul de a muri........................................................................................................................................14
5. Obligațiile statelor semnatare.................................................................................................................16
Obligația negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane............................................................17
Obligația substanțială negativă – recurgerea absolut necesară la forță......................................................17
Obligația pozitivă de desfășurare a unei anchete oficiale efective atunci când recurgerea la forță a determinat moartea unui om....................................................................................................................21
Obligația pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață. .22
a. Protejarea vieții amenințate de comportamentul criminal al terților..............................................23
b. Alte obligații legate de protejarea vieții...........................................................................................24
6. Limitările dreptului la viață......................................................................................................................27
Pedeapsa capitală........................................................................................................................................28
Abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe..................................................................................29
Leg i t ima apă ra re ..............................................................................................................................29
7. Concluzii..................................................................................................................................................30
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................32
2
1. Aspecte introductive
După Revoluţia din 1989, România a încheiat sau a devenit parte la un mare
număr de tratate (peste 1.200 de tratate bilaterale şi multilaterale), fapt care pune în
evidenţă politica externă a statului nostru din această perioadă, constructivă şi de
largă deschidere, în continuă evoluţie, vizând promovarea valorilor democraţiei, a
respectului pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, extinderea relaţiilor de
colaborare cu numeroase ţări şi organisme internaţionale, de natură a favoriza
asigurarea unui climat de stabilitate, intensă cooperare şi de întărire a încrederii între
state — condiţii esenţiale pentru progresul lumii de astăzi, cu implicaţii profunde
asupra dezvoltării personalităţii umane.
Printre acestea se numără, ca unul dintre cele mai importante şi semnificative
acte internaţionale, cu însemnate reflexe pe planul dimensiunii umane, Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale — adoptată la
Roma la 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei — cunoscută mai larg sub
denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului, la care România a devenit
parte în anul 1994 şi care a fost cimpletată prin multiple Protocoale adiţionale.
Sub aspect juridic, ţinem să învederăm că atât Convenţia menţionată, cât
şi Protocoalele sale adiţionale, constituie instrumente internaţionale, care
creează angajamente obligatorii pentru statele-părţi, de aceeaşi valoare cu
cele ce decurg din participarea la orice tratat.1
Astfel, (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor
omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
1 N. Androne, Accesul persoanelor la Curtea Europeană a drepturilor omului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001, pp. 7-8
3
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale."
Legitimitatea unei asemenea viziuni rezultă din aceea că oamenii posedă
anumite drepturi şi libertăţi ce derivă din natura lor de fiinţe umane, care sunt
imprescriptibile şi inalienabile. Recunoaşterea acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale nu decurge din apartenenţa persoanelor la un anumit stat, la o
anumită comunitate, ci constituie un atribut natural, egal, indiferent de rasă, limbă,
sex, naţionalitate sau alte trăsături, pe care orice stat democratic are obligaţia să-1
ocrotească şi să-1 garanteze.1
Sintetizând principii şi dispoziţii ale unor importante documente adoptate în
cadrul O.N.U. şi altor organizaţii internaţionale (declaraţii, pacte, convenţii, rezoluţii),
recunoscute ca având un caracter de universalitate, Convenţia europeană,
împreună cu Protocoalele sale, stabileşte, într-o viziune sistemică şi globală,
domeniile cele mai importante în care se impun măsuri din partea statelor pentru
promovarea drepturilor omului, civile şi politice, şi garantarea lor pe plan naţional.
Astfel, sunt proclamate ca drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului: dreptul
la viaţă; dreptul fiecăruia la libertate şi securitatea persoanei; dreptul la protecţie
egală din partea legii; libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; libertatea de expresie;
dreptul fiecăruia la respectul proprietăţii şi al bunurilor sale; dreptul la asociere;
dreptul de a alege şi de fi ales; dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a
domiciliului şi corespondenţei; dreptul la libertatea de întrunire paşnică; dreptul de a
nu fi supus unei arestări sau unei detenţii arbitrare; dreptul la o judecată imparţială;
prezumţia de nevinovăţie; dreptul de a nu fi supus torturii şi la pedepse ori
tratamente inumane sau degradante; dreptul la liberă circulaţie în interiorul ţării şi pe
1 Ibidem, p. 94
plan extern; dreptul la educaţie şi învăţământ; exercitarea drepturilor fără nici o
discriminare în orice domeniu alte drepturi conexe.
Scopul Convenţiei constă în a proteja nu drepturi şi libertăţi teoretice sau
generale, ci concrete şi efective. Respectarea lor constituie, astfel cum o dovedeşte
şi practica, condiţia „sine qua non" a oricărei guvernări democratice.
Ceea ce se impune a fi subliniat în mod deosebit, este faptul că prin Convenţia
europeană a drepturilor omului se creează pentru state nu numai obligaţii de
principiu sau, uneori, chiar îndatoriri concrete privind favorizarea şi ocrotirea
drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti, dar, mai ales, se stabileşte o procedură de
protecţie şi garantare privind modul în care statele-părţi transpun în viaţă şi respectă
aplicarea drepturilor şi libertăţilor respective pe plan naţional.
Avem în vedere procedura plângerii la care poate recurge orice persoană fizică,
orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de persoane particulare, care se
pretinde victima încălcării unui drept sau a unei libertăţi consacrate de Convenţie, în
faţa organului judiciar instituit prin acest act internaţional, organ ce are dreptul de a
da hotărâri împotriva statului vinovat, în litigiile ce îi sunt adresate, de care acesta
trebuie să ţină seama.
Ne aflăm, aşadar, în faţa unei jurisdicţii obligatorii instituite de convenţie,
aplicabilă statelor-părţi, pe baza plângerilor individuale, procedură inedită în ceea ce
priveşte mecanismele de urmărire şi aplicare a obligaţiilor convenţionale acceptate
în practica ţării noastre.1
Unul din drepturile fundamentale ale omului apărate de catre Convenția
Europeană a Drepturilor Omului este dreptul la viață, astfel articolul 2 din prevede:
1 Ibidem, pp. 9-115
"1)Dreptul la viaţă al oricărei persoane este proteguit prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această
pedeapsă prin lege.
2) Moartea nu este considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol tn
cazul când ea ar rezulta din recurgerea la forţă dovedită absolut necesară:
a)Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale
(legitimă apărare);
b)pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c)pentru a reprima conform legii, o revoltă sau o insurecţie."
Concluzionând asupra prevederilor instrumentelor juridice internaţionale, rezultă
că pedeapsa cu moartea a rămas o realitate în multe ţări, chiar dacă, declarativ, se
cerea abolirea acesteia de fiecare stat în parte. Este motivul pentru care, şi în plan
european, şi în plan universal au apărut preocupări pentru adoptarea unor tratate
prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, iniţial, cel puţin în timp de pace.
Prima încercare s-a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin adoptarea
unui protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, în anul 1983- Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei
cu moartea. Potrivit acestuia, pentru prima dată în Europa şi în lume, într-un docu-
ment juridic internaţional, "pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi
condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat ". Totuşi, protocolul permite
statelor părţi să prevadă în legislaţia lor "pedeapsa cu moartea pentru acte
comise în timp de război sau de pericol iminent de război."
6
În plan universal, în cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia
în anul 1989. Este vorba despre al doilea Protocol facultativ la Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu
moartea.
Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep-
turilor omului, Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului, desfă-
şurată la Roma, în noiembrie 2000, s-a pronunţat pentru abolirea generală a pedep-
sei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie3 adoptarea unui nou protocol adiţional la
Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu moartea
pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Astfel, la 3
mai 2002 a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului Europei Protocolul
numărul 13 la Convenţia europeană pentru abolirea pedepsei cu moartea in
orice circumstanţă .
Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la viaţă este o valoare
fundamentală intr-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este
esenţială pentru protecţia acestui drept şi pentru deplina recunoaştere a demnităţii
inerente tuturor fiinţelor umane, Protocolul nr. 13 stabileşte: "pedeapsa cu moartea
este abolită Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi nici
executat", nici o derogare şi nici o rezervă nefîind admise de la această dispoziţie.
Prin urmare, statele părţi la acest Protocol nu vor putea, în nici un fel, să reintroducă
pedeapsa cu moartea în propria legislaţie.1
Proctocolul nr. 6 adițional la C.E.D.O. prevede:
" 1 . Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă nici executat.
1 S. Scăunaș, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, Editura ALL Beck, București, 2003, pp. 71- 727
2. Un stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte
săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă
nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform
dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului
Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză.
3. Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 15 din
Convenţie nu este îngăduită.
4.Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 64 din
Convenţie nu este admisă"
Din ansamblul dispoziţiilor enunţate deducem că dreptul la viaţă este unul din
drepturile fundamentale esenţiale şi are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă
derogare de la protecţia lui în timp de pace sau război, cu excepţia prevederilor
exprese şi limitative prevăzute de art. 2(2). Protocolul nr. 6 prin care a fost abolită
pedeapsa cu moartea urmăreşte protecţia individului împotriva oricărei suprimări a
vieţii, impusă arbitrar de către stat.1
Așadar, dreptul la viaţă a fost, este şi rămâne unul din drepturile fundamentale
ale cetăţeanului, dar şi cel mai natural drept al omului.2
1 D. Micu, Garantarea Drepturilor Omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura ALL Beck, București, 1998, pp. 34-352 Gh. Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle funadmentale în România, Editua ALL Beck, București, 2003, pp. 109-110
8
2. Importanța
Importanţa dreptului reglementat de art. 2 a fost subliniată de Curte în
numeroase rânduri. Încă de la prima cauză în care trata în mod direct
problema aplicării art. 2, Curtea a reţinut că acesta „constituie unul dintre
articolele primordiale ale Convenţiei, de la care nici o derogare nu ar putea fi
autorizată, pe timp de pace, în virtutea art. 15. (...) el consacră una dintre
valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul
Europei.
Într-o cauză ulterioară, după ce menţionează reglementarea dreptului la
viaţă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Pactul internaţional
privitor la drepturile civile şi politice, Curtea concluzionează: „convergenţa
instrumentelor internaţionale este semnificativă: ea indică faptul că dreptul la
viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că formează
valoarea supremă pe scara drepturilor omului.
In consecinţă, importanţa art. 2 este subliniată chiar şi faţă de celelalte articole
primordiale ale Convenţiei: „Între dispozițiile Convenţiei pe care le consideră
primordiale, Curtea, în jurisprudenţa sa, acordă preeminenţă art. 2. Articolul 2
protejează dreptul la viaţă, fără de care exercitarea oricăruia dintre celelalte drepturi
şi libertăţi garantate de Convenţie ar fi iluzorie. El defineşte circumstanţele limitate în
care este permisă cauzarea intenţională a morţii, iar Curtea aplică un control strict de
fiecare dată când asemenea excepţii au fost invocate de guvernele pârâte".1
3. Titularii dreptului la viaţă
Convenţia protejează dreptul la viaţă, dar nu defineşte viaţa; de aceea, în
practică au apărut probleme în determinarea exactă a titularilor dreptului la viaţă.
1 D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck, București, 2005, pp. 3- 4
9
Problema pusă în discuţie poate părea superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe
departe aşa.. Interesează în special calificarea termenilor de «viaţă» şi de
«persoană».
Până la această dată, organele Convenţiei nu au tranşat problema începutului
dreptului „fiecărei persoane la viaţă", şi nici pe aceea dacă „copilul ce se va naşte"
este titularul unui asemenea drept, lăsând soluţia la aprecierea statelor
contractante.
Iniţial, problemele cu care a fost sesizată Comisia Europeană priveau legislaţia
ce permitea întreruperea voluntară a sarcinii. Într-o primă fază, Comisia a refuzat să
examineze in abstracto compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al
Convenţiei, negându-le calitatea de „victime directe” reclamanţilor. Apoi, în
cauza Brüggemann şi Scheuten c. Republicii Federale Germane, Comisia a
considerat că „nu este „necesar să se examineze, în această privinţă, dacă copilul
ce se va naşte trebuie să fie considerat ca o „viaţă”, în sensul articolului 2 al
Convenţiei (…)”.
În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei, în decizia X.
c. Marii Britani Comisia a considerat că termenul „orice persoană”, folosit în mai
multe articole ale Convenţiei, nu se poate aplica anterior naşterii, copilul ce urmează
a se naşte nefiind o persoană – în sensul general al termenului şi în contextul în
care este folosit în dispoziţia convenţională. Comisia a mai reţinut că articolul 2 nu
poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viaţă cu caracter absolut,
deoarece „viaţa acestuia este intim legată de viaţa femeii care îl poartă, şi nu ar
putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică şi
fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în absenţa unor limitări
exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul
este interzis, chiar şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru
10
ar însemna că viaţa fetusului ar fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa
mamei însărcinate.” (par. 19)
În cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de
motive de sănătate, în decizia H. c. Norvegiei, Comisia a considerat că „nu trebuie
să decidă dacă fetusul poate beneficia de o anume protecţie în baza articolului 2”,
fără însă să excludă că, „în anumite condiţii, ar putea fi cazul, chiar dacă există
divergenţe considerabile între statele contractante asupra problemei de a şti în ce
măsură articolul 2 protejează dreptul la viaţă al unui copil ce se va naşte.” Această
poziţie prudentă încerca, probabil, să evite repunerea în discuţie a dreptului la avort,
la acel moment larg consacrat în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei.
De asemenea, o poziţie prudentă a adoptat şi Curtea Europeană,
considerând, în cauzaOpen Door and Dublin Well Woman c. Irlandei, că nu
este pertinent pentru rezolvarea cauzei să determine dacă „Convenţia
garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de articolul
2, este aplicabil şi în cazul fetusului.”
Într-o cauză mai recentă, referitoare la un avort neimpus de cauze
medicale, făcut în contra voinţei tatălui, Curtea a arătat că „nu trebuie să
decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecţie în virtutea articolului 2”,
căci, „presupunând chiar că, în anumite circumstanţe, fetusul ar putea fi
considerat ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenţiei,
(…), în cauza de faţă (…), întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate
cu legea” italiană, aceasta realizând un just echilibru între interesele femeii şi
necesitatea de a asigura protecţia fetusului.
Într-o hotărâre recent, Marea Cameră a Curţii a decis că „punctul de
plecare al dreptului la viaţă ţine de marja de apreciere a statelor (s.n.)”,
11
evitând astfel să se amestece în dezbaterea legată de determinarea a ceea
ce este o persoană şi când începe dreptul la viaţă.”
În acest context, reamintim că dreptul penal român sancţionează
uciderea unei persoane, în literatura de specialitate considerându-se că viaţa
începe de la naştere. Totuşi, uciderea unei femei însărcinate constituie omor
deosebit de grav.1
4. Conţinutul dreptului la viaţă în sensul articolului2 al Convenţiei
Dreptul la a trăi
Determinarea conţinutului dreptului la viaţă, astfel cum este el apărat prin art.
2 Convenţiei, se înscrie pe câteva coordonate esenţiale care rezultă, cu deosebire,
din analiza jurisprudenţei în materie a fostei Comisii, dar mai ales a Curţii.
Mai întâi însă, astfel cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi în practica
judecătorească din unele state membre ale Consiliului Europei1, dreptul la viaţă în
sensul art. 2 din Convenţie nu este altceva decât dreptul la a trăi, în sensul uzual al
termenului şi nu dreptul Ia o viaţă decentă. Cu alte cuvinte, nu trebuie confundat
un drept economic şi social - asemenea drepturi sunt apărate prin alte tratate
internaţionale, cum ar fi Pactul internaţional O.N.U. cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale (art. 11), Carta socială europeană revăzută - cu
dreptul la viaţă, în sensul articolului 2 din Convenţie. Acest text proteguieşte viaţa
în sine şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.
1 Ibidem, pp. 4- 712
In al doilea rând, s-a pus problema de a se şti dacă textul garantează nu
numai însăşi viaţa unei persoane, dar şi dreptul acesteia de a nu i se aduce nici o
atingere integrităţii fizice, de natură să-i ameninţe, într-o măsură sau alta,
existenţa. Astfel, într-o cauză în care reclamantul s-a plâns că obligarea lui de
către instanţele naţionale la a i se efectua o recoltare de sânge în cadrul unui
proces în cercetarea paternităţii ar constitui o încălcare a dreptului la integritate
fizică apărat prin art. 2 al Convenţiei, fosta Comisie a răspuns că, în principal,
această dispoziţie asigură protecţia împotriva cauzării morţii. Sau, după cum a
decis Curtea cu valoare de principiu, acest text nu are nici o legătură cu probleme
legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană alege să trăiască. Chiar
dacă s-ar admite că integritatea fizică ar putea fi considerată ca proteguită de text,
o intervenţie atât de banală cum este recoltarea unei probe de sânge nu este de
natură să constituie o ingerinţă interzisă de dispoziţia cuprinsă în acest text.
Reclamantul nu a produs nici o probă care să demonstreze că, în cazul său
particular, un examen al sângelui ar fi de natură să constituie, din punct de vedere
medical, un pericol pentru viaţa lui. Deşi Comisia ar lăsa să se înţeleagă că şi
atingerile aduse integrităţii fizice ale unei persoane ar intra în conţinutul dreptului la
viaţă în sensul art. 2 al Convenţiei, ni se pare, mai degrabă, că o asemenea
situaţie cade sub incidenţa art. 3; care interzice aplicarea de tratamente
inumane sau degradante. Un examen atent al situaţiilor de fapt nu ar putea ex-
clude, de plano, luarea în considerare, în asemenea situaţii, a dispoziţiilor art. 2
din Convenţie. Este cazul, spre exemplu, când se poate proba că s-a comis o
tentativă de asasinat.
În al treilea rând, împrejurarea că textul vorbeşte despre interzicerea
cauzării morţii în chip intenţionat prin acţiunea agenţilor forţei publice a statului,
nu înseamnă că aceştia ar putea cauza moartea unei persoane în chip
neintenţionat. De aceea, soluţia Comisiei într-o cauză împotriva Belgiei, în care
reclamanta se plângea de moartea soţului ei cauzată de tirul fără somaţie 13
efectuat de un jandarm, ameninţat fiind de o altă persoană într-o acţiune de
dispersare a unei manifestaţii, în sensul că moartea n-a fost cauzată în chip
intenţionat, a primit critici dintre cele mai aspre în doctrină, ceea ce a condus
fostul organism european de protecţie a drepturilor omului la a-şi nuanţa
jurisprudenţa în materie. De aceea, ulterior, în situaţii asemănătoare, ea a decis,
în anul 1978, că ideea potrivit cu care „dreptul la viaţă al unei persoane este
protejat prin lege" implică pentru stat nu numai obligaţia de a nu cauza, prin
agenţii săi, moartea unei persoane „cu intenţie", dar şi pe aceea de a lua toate
măsurile necesare care să conducă la protecţia vieţii. Iar în anul 1984 ea a
precizat că analiza dispoziţiilor art. 2 din Convenţie conduce la concluzia că
dispoziţiile sale nu privesc numai cauzarea morţii, de către agenţii statului, în
mod intenţionat. Orice altă interpretare apare ca incompatibilă cu obiectul şi
finalitatea textului, care are în vedere tocmai protecţia dreptului la viaţă, în
general.1
Dreptul de a muri
În stadiul actual al jurisprudenţei Curţii, eutanasia activă (cazul în care
persoana respectivă este ajutată de o terţă persoană sau de o autoritate
publică) nu este impusă de articolul 2 al Convenţiei.
În ceea ce priveşte însă eutanasia pasivă, într-o primă cauză, Comisia a
considerat că legiuitorul naţional nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi
incriminat. În cauza Pretty c Marii Britanii, Curtea merge chiar mai departe,
deducând din articolul 8 al Convenţiei că o „persoană poate revendica dreptul
de a exercita alegerea de a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar
putea avea ca efect prelungirea vieţii sale”.
1 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Editura ALL Beck, București, 2005, pp. 170- 171
14
În aceeaşi hotărâre Pretty c. Mari Britanii se arată că „articolul 2 nu are
nici o legătură cucalitatea vieţii”. Rezultă de aici că, aşa cum se arată de altfel
şi în doctrină, articolul 2 al Convenţiei protejează viaţa în sine, iar nu dreptul la
anumite condiţii de viaţă, la un anumit nivel de trai.
Deşi de cele mai multe ori sunt examinate sub umbrela articolului 3 al
Convenţiei (care interzice tortura şi tratamentele inumane sau
degradante), actele de natură a aduce atingere integrităţii fizice a unei
persoane pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2
al Convenţiei, în circumstanţe excepţionale, leziunile corporale putând fi
analizate ca o încălcare a acestei dispoziţii, chiar dacă victima nu a decedat.
Aşa cum a reţinut într-o cauză, „Curtea consideră că numai în circumstanţe
excepţionale leziunile corporale cauzate de agenţi ai statului pot fi analizate
ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, atunci când nu a survenit decesul
victimei. În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanelor care au recurs
la forţă, aceasta este cu siguranţă străină procedurii realizate în baza
Convenţiei, dar nu este mai puţin adevărat că gradul şi tipul forţei utilizate, ca
şi intenţia sau scopul neechivoc subiacente folosirii forţei pot, printre alte
elemente, să fie pertinente pentru a aprecia dacă, în cazul dat, actele
agenţilor statului responsabili de cauzarea leziunilor ce nu au antrenat
moartea, pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2
al Convenţiei.”
Totuşi, există exemple, în jurisprudenţa Curţii, în care leziunile corporale
cauzate de agenţi ai statului au fost analizate ca o încălcare a articolului 2 al
Convenţiei, chiar dacă nu a survenit decesul victimei. Astfel, în
cauzele Osman c. Marii Britanii, Antonio Perez Ortin c. Spaniei sau Yaşa c.
Turciei, reclamanţii fuseseră grav răniţi de gloanţe trase asupra lor de către
agresori înarmaţi, dar supravieţuiseră acestor tentative de asasinat; de
asemenea, în cauza Berktay c. Turciei, reclamantul fusese grav rănit în urma 15
căderii sale de la balconul domiciliului său, în cursul unei percheziţii efectuate
de poliţie, dar supravieţuise; în cauza L.C.B. c. Marii Britanii, reclamanta
suferea de leucemie, pretinzând că această boală era rezultatul expunerii
tatălui său la radiaţii rezultate în urma testelor nucleare; în cauza Grass c.
Marii Britanii, reclamantul se plângea de faptul că tratamentul medical greşit îi
pusese viaţa în primejdie.
5. Obligațiile statelor semnatare
Din redactarea articolului 2 al Convenţiei, ar părea să rezulte că statele
au doar obligaţia de a nu cauza intenţionat moartea unei persoane aflate sub
jurisdicţia lor. Totuşi, Curtea nu a acceptat o asemenea interpretare
restrictivă, reţinând, pentru prima dată în cauza L.C.B. c. Marii Britanii, că
„prima frază a alineatului 1 al articolului 2 obligă statele nu numai să se abţină
să provoace moartea în mod ilegal şi intenţionat, ci, de asemenea, să ia
măsurile necesare pentru a proteja viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia
sa.” Principiul este reluat ulterior, spre exemplu în cauza Çakici c. Turciei:
„Obligaţia impusă (de articolul 2 al Convenţiei – n.n.) nu vizează exclusiv
provocarea deliberată a morţii prin folosirea forţei de către agenţii statului, ci
cuprinde, de asemenea, în prima frază a articolului 2 alineatul 1, şi obligaţia
pozitivă pentru statele contractante de a proteja prin lege dreptul la viaţă.”.
Într-o altă formulare, „Curtea reaminteşte că prima frază a articolului 2
alineatul 1 obligă statul nu numai să se abţină să provoace moartea de o
manieră voluntară şi ilegală, ci, de asemenea, să ia toate măsurile necesare
protejării vieţii persoanelor ce ţin de jurisdicţia sa.”
16
În consecinţă, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 2 dă naştere, în
sarcina statului, la două mari tipuri de obligaţii: pe de o parte, obligaţia
negativă, de ordin general, de a nu cauza, prin agenţii săi, moartea unei
persoane, şi, pe de altă parte, obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care
se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă.
Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane
Conform alineatului 2 al articolului 2, moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea Convenţiei în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-
o recurgere absolut necesară la forţă, pentru scopurile menţionate limitativ în
această prevedere convenţională.
Convenţia impune aşadar statelor semnatare obligaţia substanţială
negativă de a evita folosirea excesivă a forţei legale; recurgerea la forţă
trebuie să fie absolut necesară pentru atingerea scopurilor respective.
Aşadar, pe lângă o obligaţie substanţială negativă (de abţinere), Curtea a
dedus din articolul 2, şi o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina statului,
aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă pentru a cerceta
împrejurările morţii.
Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă
Aşa cum rezultă chiar din textul articolului 2 al Convenţiei, recurgerea la
forţă trebuie să îndeplinească două condiţii: pe de o parte, să vizeze scopurile
enumerate limitativ în alineatul 2 literele a) – c), şi, pe de altă parte, să fie
absolut necesară pentru atingerea acestui scop.
17
a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane
împotriva violenţei ilegale
Această prevedere convenţională consacră ceea ce în dreptul intern se
numeşte „legitima apărare”.Constatăm însă, în acest context, că poate exista
o uşoară neconcordanţă între legislaţia internă şi Convenţia Europeană.
Astfel, în cazul Convenţiei, această limitare a dreptului la viaţă priveşte
numai legitima apărare a persoanei, fie cea a propriei persoane, fie a altor
persoane, protecţia bunurilor fiind din start exclusă.
În schimb, conform articolului 44 din Codul Penal, este în legitimă
apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
obştesc şi care pune în pericol grav persoanasau drepturile celui atacat ori
interesul obştesc. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, prin această
prevedere legală sunt apărate împotriva atacului atât valorile sociale legate de
persoană: viaţa, integritatea ei corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea ,
cât şi alte drepturi ale persoanei decât cele legate intim de existenţa sa fizică
şi morală, dar care constituie mijloace juridice importante pentru desfăşurarea
unei existenţe individuale şi sociale normale, cum ar fi: inviolabilitatea
domiciliului, dreptul de proprietate, dreptul la succesiune, dreptul de a deţine
un lucru, etc. În consecinţă, în dreptul intern, legitima apărare, chiar dacă a
avut drept consecinţă uciderea unei persoane, este justificată nu numai atunci
când atacul vizează persoana aflată în legitimă apărare, ci şi când vizează
valori sociale ce nu au legătură cu „apărarea persoanei”. În această ultimă
ipoteză, dreptul intern nu corespunde Convenţiei Europene.
18
b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute.
Comentându-se această prevedere a Convenţiei Europene, în doctrină
se arată că „utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru preveni
realizarea unei evadări nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a
ucide. Moartea nu poate apărea decât, eventual, drept consecinţa involuntară
a unei asemenea utilizări.”
Referitor la folosirea forţei pentru efectuarea unei arestări, într-o cauză
recentă, Curtea a decis că „numai în subparagrafele (a) şi (c) ale articolului 2
alin. 2, violenţa este menţionată expres ca o condiţie ce poate justifica
folosirea unei forţe potenţial letale. Totuşi, principiul proporţionalităţii stricte,
consacrat de articolul 2 al Convenţiei, nu poate fi disociat de scopul acestei
prevederi: protejarea vieţii. Acest lucru implică faptul că o condiţie similară se
aplică şi cazurilor de la subparagraful (b).”
În consecinţă, pe baza acestui principiu, Curtea a dedus că nu în orice
condiţii se poate recurge la forţa letală pentru a efectua o arestare legală: „în
nici o circumstanţă, nu poate fi „absolut necesară”, în sensul articolului 2
alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor arme de foc în scopul arestării unei
persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană
despre care se ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar
atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea
oportunităţii de a-l aresta pe evadat. (s.n.)”
c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii,
tulburări violente sau o insurecție
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, este vorba despre
împrejurări de o extremă gravitate, de natură să producă importante prejudicii
atât persoanelor cât şi bunurilor.Nu este însă necesar ca autorităţile statului 19
să se afle în legitimă apărare, ipoteza nesuprapunându-se cu cea de la litera
a). Fosta Comisie a considerat că „definirea legală a „insurecţiei” este o
chestiune cu privire la care pot exista diferenţe în dreptul şi practica statelor
membre. Asemănător cu alte concepte din Convenţie, trebuie deci ca aceasta
să fie considerată ca fiind „autonomă”, şi deci supusă interpretării Comisiei şi
Curţii europene a drepturilor omului.”
Remarcăm, în acest sens, că nu întotdeauna lipsa „caracterului paşnic şi
civilizat” al unei adunări care „tulbură grav ordinea şi liniştea publică” este
echivalentă cu o „tulburare violentă” sau o „insurecţie”.
Intervenţia forţelor de ordine se realizează în condiţiile articolelor 18 –
24 din aceeaşi lege, „organele de ordine (…) folosind, în condiţiile legii şi în
raport cu situaţiile create, mijloacele tehnice din dotare”. Cu privire la aceste
mijloace din dotare, în cauza Gülec c Turciei (folosirea unei mitraliere de pe
un tanc pentru a împrăştia o manifestaţie), Curtea a reţinut că „trebuie găsit
un echilibru între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru a-l atinge.
Jandarmii au folosit o armă foarte puternică deoarece se pare că nu aveau în
dotare bastoane, scuturi, tunuri cu apă, gloanţe din cauciuc sau gaz
lacrimogen. Lipsa unui asemenea echipament este cu atât mai greu de
înţeles şi acceptat cu cât, aşa cum a arătat Guvernul, provincia Şirnak (n.n. –
în care se desfăşurase manifestaţia) este o regiune în care a fost declarată
starea de urgenţă, şi, la momentul respectiv, o tulburare era de aşteptat.”
Folosirea armei letale împotriva „grupurilor de persoane sau persoanelor
izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele
autorităţilor şi instituţiilor publice” este permisă de articolul 47 din legea nr.
17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor. În situaţia în care nu
este vorba despre o „manifestare violentă”, şi, în urma unei asemenea folosiri,
20
se provoacă moartea unei persoane, se poate pune problema concordanţei
legii române cu Convenţia.1
Obligația pozitivă de desfășurare a unei anchete oficiale efective atunci când recurgerea la forță a determinat moartea unui om
Curtea reaminteşte că obligația de a proteja dreptul la viață pe care o imp
une art. 2, coroborată cu obligația generală care îi revine statului în baza art.
1 din Convenție de a "recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa dr
epturile şi libertățile definite în (...) Convenție", presupune şi impune desfăşura
rea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forță
a determinat moartea unui om (Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 febru
arie 1998). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situație în care
a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forță, indiferent dacă a
utorii bănuiți sunt agenți ai statului sau nişte terți (Tahsin Acar împotriva Turci
ei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004‐III). Investigațiile trebuie să
fie înprimul rând amănunțite, imparțiale şi derulate cu atenție (McCann şi alții î
mpotriva Regatului Unit şi Cakici împotriva Turciei MC nr. 23.6 1999‐IV).
Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalitățile de anchetă,
autorităţile trebuie să acţioneze din
oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştință. Ele nu le pot lăsa aprop
iaților defunctului inițiativa de a depune o plângere formală sau de a‐şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, muta
tis mutandis,Ilhan î
potriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDORegatului Unit, nr. 29.178/95,
§ 67, CEDO 2003‐VIII). m 2000‐VII.
1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 8- 12
21
Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi
eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată,
adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate
(Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-
...). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace.
Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile
pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr.
23.763/94,§§ 101110, C DE O 1999IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei
[MC], nr. 21.986/93,§ 106, CEDO 2000VII).1
Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă
Aşa cum arătam anterior, Curtea a reţinut pentru prima oară, în
cauza L.C.B. c. Marii Britanii, faptul că statele au şi obligaţia generală de a
lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii indivizilor care se află sub
jurisdicţia sa. în cauza respectivă reclamanta, bolnavă de leucemie infantilă,
reproşa statului că nu-i informase părinţii şi nici nu-i supraveghease sănătatea
după naştere, deşi tatăl său – militar de carieră – fusese expus radiaţiilor
datorate testelor nucleare. În această cauză, Curtea a considerat că, date
fiind informaţiile de care dispunea statul la momentul respectiv (privind, pe de
o parte, posibilitatea ca tatăl reclamantei să fi fost expus la niveluri
periculoase de radiaţie, şi, pe de altă parte, ca această expunere să fi creat
un risc pentru sănătatea reclamantei) nu i s-ar fi putut pretinde acestuia să
acţioneze din proprie iniţiativă, în sensul informării părinţilor reclamantei
asupra acestor probleme. În consecinţă, a respins cererea formulată.
Principiul stabilit în această cauză a rămas, fiind aplicat de Curte în cele mai
diverse circumstanţe.1 http://www.budusan.ro/uploads/files/cedo_velcea_i_maz_re.pdf
22
În cele ce urmează vom examina, mai întâi, obligaţiile statului în cazul în
care viaţa unei persoane este ameninţată de comportamentul altei persoane,
urmând ca apoi să analizăm celelalte obligaţii legate de protejarea vieţii.
a. Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor
În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se
impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă, Curtea a hotărât, în
cauza Osman c. Marii Britanii, că aceasta depăşeşte obligaţia primară de
„adoptare a unei legislaţii penale efective care să descurajeze comiterea de
fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul
care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării
încălcării prevederilor sale. (…) articolul 2 al Convenţiei implică de asemenea,
în anumite circumstanţe bine-definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a
lua preventiv, măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă
este ameninţată de actele criminale ale altui individ.”
În cauza respectivă, un profesor, puternic „ataşat” de unul dintre elevii
săi, îi hărţuieşte acestuia familia în diverse moduri, îl răneşte pe elev şi îi
omoară tatăl. Reclamanţii au afirmat că statul nu-şi îndeplinise obligaţia de a
proteja viaţa, neluând măsuri în acest sens deşi existau dovezi de hărţuire din
partea profesorului.
Rezultă din această primă hotărâre, că articolul 2 produce efecte
interindividuale, în sensul că statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia
pozitivă de a adopta o legislaţie penală efectivă şi de a crea mecanismele
instituţionale necesare pentru a asigura aplicarea eficientă a acestei legislaţii.
În afară de această obligaţie de natură oarecum generală, statele mai şi
obligaţia ca, în anumite circumstanţe speciale, să ia măsuri concrete, de ordin
23
practic, pentru protejarea unui anumit individ de ameninţările venite din partea
altor persoane.1
b. Alte obligaţii legate de protejarea vieţii
i. Situaţia deţinuţilor
Obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică
acordarea îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii. În consecinţă,
Curtea a considerat, într-o hotărâre recentă, că „atunci când un deţinut a
decedat în urma unor probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze
explicaţii cu privire la cauzele morţii şi la îngrijirile medicale ce au fost
acordate acelei persoane înainte a surveni moartea.”
De asemenea, implică obligaţia de a preveni sinuciderea acestora,
articolul 2 putând „să pună în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua
preventiv măsuri practice pentru a-l proteja pe individ … în anumite
circumstanţe specifice, contra lui însuşi.”, şi având în vedere că „orice privare
de libertate poate antrena, prin chiar natura sa, tulburări psihice la deţinuţi, şi,
în consecinţă, riscuri de suicid.”
Totuşi, acest lucru nu înseamnă că „orice prizonier ar trebui tratat ca
prezentând un risc real şi imediat de suicid, pur şi simplu în virtutea faptului
de a fi prizonier. Deşi Curtea recunoaşte vulnerabilitatea celor aflaţi în
custodie, şi ar putea accepta că, în general, riscul de suicid pentru deţinuţi
poate fi mai mare decât în cazul populaţiei, nu există nici o dovadă din care
să rezulte altceva decât că suicidul în închisorile din Marea Britanie este rar.
(…) Mai mult, Curtea consideră că, a privi toţi deţinuţii ca prezentând un risc
de suicid, ar impune nu numai o sarcină disproporţionată asupra autorităţilor
în situaţia neobişnuită în care au obligaţia pozitivă de a împiedica o persoană 1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 36- 38
24
să-şi ia propria viaţă, ci şi o restrângere nepotrivită şi potenţial nenecesară a
libertăţii deţinutului. Curtea consideră că articolul 2 nu impune un astfel de
standard minim în sarcina statului în situaţia în care nu există nici o altă
dovadă că un individ determinat prezintă un risc cunoscut de suicid.”
Realizarea acestei obligaţii este supusă aceloraşi principii ca şi cele care
guvernează protejarea vieţii împotriva comportamentul criminal al terţilor:
„autorităţile penitenciare trebuie să se achite de sarcinile lor de o manieră
compatibilă cu drepturile şi libertăţile individului vizat”, trebuind „să decidă
măsurile şi precauţiile generale … în scopul diminuării riscurilor de
automutilare fără să impieteze asupra autonomiei individuale”, sau „măsuri
mai stricte” pentru anumiţi deţinuţi în funcţie de circumstanţele cauzei. Curtea
verifică dacă „autorităţile ştiau sau trebuiau să ştie că exista un risc real şi
imediat ca persoana respectivă să se sinucidă, şi, în cazul afirmativ, dacă ele
au făcut tot ceea ce se putea în mod rezonabil pretinde pentru a preveni acest
risc.”1
ii. Sistemul de sănătate publică
Obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a protejarea efectivă a
dreptului la viaţă există şi în domeniul sănătăţii publice. Acest lucru ar putea
implica, de exemplu, precauţii pentru reducerea riscurilor unui program de
vaccinare obligatorie.2
Aşadar, în domeniul sănătăţii publice, statele au atât o obligaţie
substanţială (realizarea unui cadru reglementar care să impună spitalelor,
publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecţia vieţii
bolnavilor), cât şi o obligaţie procedurală (instaurarea unsistem judiciar
1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 43- 452 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 46
25
eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ
ce se găsea sub responsabilitatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii, atât
cei care acţionează în cadrul sectorului public, cât şi cei ce muncesc în
structuri private, şi, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru
actele lor).1
iii. Alte obligații
De asemenea, în ceea ce priveşte expulzarea străinilor, Curtea a 68 reţinut că
„expulzarea unui străin de către un stat contractant poate să dea naştere la o
problemă din perspectiva art. 3 al Convenţiei, şi astfel să angajeze răspunderea
statului, în situaţia în care au fost dovedite motive puternice de a crede că persoana
respectivă, o dată expulzată, ar fi confruntată cu un risc real de a fi supusă torturii
sau unui tratament inuman sau degradant în ţara în care ar fi expulzată. în aceste
circumstanţe, art. 3 implică obligaţia de a nu expulza persoana respectivă în acea
ţară. Mai mult, Curtea nu exclude că un raţionament analog se poate aplica şi art. 2
al Convenţiei, în cazul în care expulzarea unui străin îi pune acestuia viaţa în pericol,
ca rezultat al condamnării sale la pedeapsa cu moartea sau în alte circumstanţe."
Într-o hotărâre recentă, Curtea a considerat că „(64) (...) încălcarea
dreptului la viaţă poate fi examinată şi în raport cu probleme legate de
mediul înconjurător, nu numai cele menţionate de Guvern, ci şi cu privire la
alte domenii ce pot da naştere la un risc serios pentru viaţă sau pentru
diverse aspecte ale dreptului la viaţă. În această privinţă ar trebui menţionat
că dezvoltările recente ale standardelor europene în această privinţă nu fac
decât să confirme o conştientizare crescândă a obligaţiilor ce revin
autorităţilor publice naţionale în domeniul mediului înconjurător, în special cu
privire la instalaţiile de depozitare a gunoiului menajer şi riscurile inerente 1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 47
26
prelucrării acestora. Din punctul de vedere al Curţii, obligaţia pozitivă ce
derivă din art. 2 este, indiscutabil, aplicabilă sferei activităţilor publice
analizate în cauza de faţă; contrar afirmaţiilor Guvernului, nu trebuie făcută
nici o distincţie între actele, omisiunile şi „neglijenţa" autorităţilor naţionale în
examinarea îndeplinirii de către acestea a obligaţiei respective. Orice altă
abordare ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, care, ca
instrument de protecţie a indivizilor, necesită ca prevederile sale să fie
interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile consacrate să fie practice şi
efective."
În cauza respectivă, nouă membri ai familiei reclamantului muriseră în urma
exploziei gazului metan acumulat într-un depozit de gunoi menajer, în urma
procesului de descompunere a acestuia (metanogeneză). Hotărârea este
importantă atât sub aspectul obligaţiei materiale a statului, cât şi din punctul de
vedere al obligaţiei procedurale.
6. Limitările dreptului la viaţă
Partea finală a parag. 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie dispune că, în anumite
situaţii, strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată ca reprezentând o
încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale
legal pronunţată, fie că ea ar rezulta „dintr-o recurgere absolut necesară la forţă".
S-a observat, cu justificat temei, paradoxul unei asemenea reglementări: pe de
o parte, dreptul la viaţă este recunoscut ca un drept fundamental, absolut şi
intangibil; pe de alta, el poate avea anumite limitări. Paradoxul este numai aparent;
dreptul la viaţă nu este condiţional, el rămâne un drept absolut, valoare
fundamentală în toate ţările membre ale Consiliului Europei. Nu mai puţin, realităţi
27
ale activităţii agenţilor statului, în situaţii care impun apărarea altor valori sociale pot
impune „o anumită supleţe în aplicarea acestui principiu şi deci anumite corective",
De asemenea, aşa cum a decis fosta Comisie, lista situaţiilor în care producerea
morţii prin activitatea agenţilor statului, enumerate de art. 2 al Convenţiei, „este
exhaustivă şi impune o interpretare restrictivă, pentru că este vorba despre excepţii
de la proclamarea unui drept fundamental pe care aceasta îl recunoaşte".1
Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins:
Pedeapsa capitală
Prima limitare adusă dreptului la viaţă este dată de ipoteza în care se
execută pedeapsa capitală pronunţată de către un tribunal, când această
pedeapsă este prevăzută de lege. La data semnării şi aceea a intrării în vigoare a
Convenţiei, 4 noiembrie 1950, respectiv 3 septembrie 1953, în majoritatea statelor
membre ale Consiliului Europei pedeapsa cu moartea era prevăzută în legislaţiile
penale naţionale. Este raţiunea pentru care, reflectând concepţia dominantă din
acea perioadă în materie, Convenţia nu a interzis aplicarea pedepsei cu moartea,
cu condiţia respectării principiului legalităţii, ceea ce însemna ca aceasta să fie
reglementată de lege şi aplicarea să se facă de către un tribunal în sensul
Convenţiei, adică de o instanţă prevăzută de lege, care îndeplineşte anumite
condiţii: independenţă, în special faţă de executiv, imparţialitate, durata
mandatului celor care o compun, garanţii privind desfăşurarea echitabilă a
procedurilor judiciare.2
1 C. Bîrsan, op. cit., p 1882 C. Bîrsan, op. cit., p 189
28
Abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe
Trebuie să subliniem că, la începutul anilor 1990, în statele membre ale
Consiliului Europei s-a dezvoltat un puternic curent de opinie carc cere suprimarea
pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, deci şi în caz de război, în afara luptei
armate.
În acest sens, în anul 1994, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a
adoptat Recomandarea 1246 (1994) privitoare la abolirea pedepsei cu moartea. Atât
în acest document, cât şi în alte recomandări ale acestui organism, se arată că
„aplicarea pedepsei cu moartea constituie o pedeapsă inumană şi degradantă, o
încălcare a celui mai important drept al omului, anume dreptul la viaţă", astfel că
„pedeapsa capitală nu-şi are locul în societăţile democratice civilizate, bazate pe
statul de drept".
Pe baza documentelor internaţionale menţionate, la 3 mai 2002, statele
membre ale Consiliului Europei au semnat Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu
moartea, în orice circumstanţe.1
Legi t ima apărare
Prima dintre cele trei situaţii reglementate de art. 2 parag. 2 al Convenţiei
priveşte autorizarea cauzării morţii „pentru asigurarea apărăr i i or icăre i
persoane împotr iva arestăr i i i legale" ( l i t a). Nu este vorba despre
altceva decât ceea ce, în limbajul de specialitate, în special în dreptul penal, este
cuprins în noţiunea de „legitimă apărare". Remarcăm faptul că, până în prezent,
1 C. Bîrsan, op. cit., p 19029
ea nu a cunoscut nici o aplicare practică în jurisprudents fostei Comisii sau aceea
a Curţii.
Doctrina în materie este controversată. Spre exemplu, priveşte ea numai H8
acţiunea agenţilor statului sau se aplică şi la raporturile dintre indivizi? Personal
am răspunde că, din economia întregii jurisprudenţe a aplicării art 2 din
Convenţie, pentru raporturile dintre indivizi s-ar putea lua în discuţie numai
neîndeplinirea obligaţiei procedurale impusă de text pentru ipoteza cauzării
morţii: ancheta efectivă şi aprofundată şi, eventual, alte aspecte de aceeaşi
natură, pertinente în cauza examinată. Sau, poate fi justificată moartea prin
apărarea bunurilor unei persoane? Bazându-ne pe întreaga economie a
dispoziţiilor art. 2, răspunsul afirmativ la această întrebare ni se pare de
neconceput. Dimpotrivă, apare justificată susţinerea potrivit cu care situaţia
analizată poate să acopere atât ipoteza apărării propriei vieţi, cât şi aceea în
care s-ar apăra viaţa altei persoane. Exemplul clasic în materie este survenirea
morţii în cazul eliberării unor persoane luate ca ostateci.1
7. Concluzii
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, prezentată pe scurt anterior,
dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului, ce apare ca esenţial în
sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor consacrate în Convenţia
Europeană. Dacă în ceea ce priveşte limitele dreptului la viaţă jurisprudenţa
nu este poate foarte clară, în schimb, în ceea ce priveşte conţinutul, Curtea a
decis, utilizând metoda interpretării teleologice, că obligaţiile statului sunt nu
1 C. Bîrsan, op. cit., pp. 192- 19330
numai de a nu provoca moartea prin acţiuni intenţionate, ci şi de a lua
măsurile necesare pentru protejarea vieţii.2
BIBLIOGRAFIE
2 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 5631
Cărţi, tratate, monografii
Androne, N., Accesul persoanelor la Curtea Europeană a drepturilor
omului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001
Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu
pe articole, Editura ALL Beck, București, 2005
Bogdan, D., Selegean, M., Drepturi și libertăți fundamentale în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL
Beck, București, 2005
Iancu, Gh., Drepturile, libertățile și îndatoririle funadmentale în
România, Editua ALL Beck, București, 2003
Micu, D., Garantarea Drepturilor Omului în practica Curții Europene
a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura ALL Beck,
București, 1998
Scăunaș, S., Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, Editura
ALL Beck, București, 2003
Surse internet
http://www.budusan.ro/uploads/files/cedo_velcea_i_maz_re.pdf
32