UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDIU DREPT

DISCIPLINA:

Protecția juridică a drepturilor omului

TEMA:

Protecția juridică a dreptului la viață

Student: Lungu Elena Profesor- coordontaor: Lector univ. dr. Barbu Silviu Gabriel

BRAŞOV- 2013-

1

Cuprins

1. Aspecte introductive.................................................................................................................................3

2. Importanța................................................................................................................................................9

3. Titularii dreptului la viață..........................................................................................................................9

4. Conținutul dreptului la viață în sensul articolului2 al Convenției............................................................12

Dreptul la a trăi............................................................................................................................................12

Dreptul de a muri........................................................................................................................................14

5. Obligațiile statelor semnatare.................................................................................................................16

Obligația negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane............................................................17

Obligația substanțială negativă – recurgerea absolut necesară la forță......................................................17

Obligația pozitivă de desfășurare a unei anchete oficiale efective atunci când recurgerea la forță a determinat moartea unui om....................................................................................................................21

Obligația pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață. .22

a. Protejarea vieții amenințate de comportamentul criminal al terților..............................................23

b. Alte obligații legate de protejarea vieții...........................................................................................24

6. Limitările dreptului la viață......................................................................................................................27

Pedeapsa capitală........................................................................................................................................28

Abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe..................................................................................29

Leg i t ima apă ra re ..............................................................................................................................29

7. Concluzii..................................................................................................................................................30

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................32

2

1. Aspecte introductive

După Revoluţia din 1989, România a încheiat sau a devenit parte la un mare

număr de tratate (peste 1.200 de tratate bilaterale şi multilaterale), fapt care pune în

evidenţă politica externă a statului nostru din această perioadă, constructivă şi de

largă deschidere, în continuă evoluţie, vizând promovarea valorilor democraţiei, a

respectului pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, extinderea relaţiilor de

colaborare cu numeroase ţări şi organisme internaţionale, de natură a favoriza

asigurarea unui climat de stabilitate, intensă cooperare şi de întărire a încrederii între

state — condiţii esenţiale pentru progresul lumii de astăzi, cu implicaţii profunde

asupra dezvoltării personalităţii umane.

Printre acestea se numără, ca unul dintre cele mai importante şi semnificative

acte internaţionale, cu însemnate reflexe pe planul dimensiunii umane, Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale — adoptată la

Roma la 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei — cunoscută mai larg sub

denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului, la care România a devenit

parte în anul 1994 şi care a fost cimpletată prin multiple Protocoale adiţionale.

Sub aspect juridic, ţinem să învederăm că atât Convenţia menţionată, cât

şi Protocoalele sale adiţionale, constituie instrumente internaţionale, care

creează angajamente obligatorii pentru statele-părţi, de aceeaşi valoare cu

cele ce decurg din participarea la orice tratat.1

Astfel, (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor

vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor

omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

1 N. Androne, Accesul persoanelor la Curtea Europeană a drepturilor omului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001, pp. 7-8

3

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale."

Legitimitatea unei asemenea viziuni rezultă din aceea că oamenii posedă

anumite drepturi şi libertăţi ce derivă din natura lor de fiinţe umane, care sunt

imprescriptibile şi inalienabile. Recunoaşterea acestor drepturi şi libertăţi

fundamentale nu decurge din apartenenţa persoanelor la un anumit stat, la o

anumită comunitate, ci constituie un atribut natural, egal, indiferent de rasă, limbă,

sex, naţionalitate sau alte trăsături, pe care orice stat democratic are obligaţia să-1

ocrotească şi să-1 garanteze.1

Sintetizând principii şi dispoziţii ale unor importante documente adoptate în

cadrul O.N.U. şi altor organizaţii internaţionale (declaraţii, pacte, convenţii, rezoluţii),

recunoscute ca având un caracter de universalitate, Convenţia europeană,

împreună cu Protocoalele sale, stabileşte, într-o viziune sistemică şi globală,

domeniile cele mai importante în care se impun măsuri din partea statelor pentru

promovarea drepturilor omului, civile şi politice, şi garantarea lor pe plan naţional.

Astfel, sunt proclamate ca drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului: dreptul

la viaţă; dreptul fiecăruia la libertate şi securitatea persoanei; dreptul la protecţie

egală din partea legii; libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; libertatea de expresie;

dreptul fiecăruia la respectul proprietăţii şi al bunurilor sale; dreptul la asociere;

dreptul de a alege şi de fi ales; dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a

domiciliului şi corespondenţei; dreptul la libertatea de întrunire paşnică; dreptul de a

nu fi supus unei arestări sau unei detenţii arbitrare; dreptul la o judecată imparţială;

prezumţia de nevinovăţie; dreptul de a nu fi supus torturii şi la pedepse ori

tratamente inumane sau degradante; dreptul la liberă circulaţie în interiorul ţării şi pe

1 Ibidem, p. 94

plan extern; dreptul la educaţie şi învăţământ; exercitarea drepturilor fără nici o

discriminare în orice domeniu alte drepturi conexe.

Scopul Convenţiei constă în a proteja nu drepturi şi libertăţi teoretice sau

generale, ci concrete şi efective. Respectarea lor constituie, astfel cum o dovedeşte

şi practica, condiţia „sine qua non" a oricărei guvernări democratice.

Ceea ce se impune a fi subliniat în mod deosebit, este faptul că prin Convenţia

europeană a drepturilor omului se creează pentru state nu numai obligaţii de

principiu sau, uneori, chiar îndatoriri concrete privind favorizarea şi ocrotirea

drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti, dar, mai ales, se stabileşte o procedură de

protecţie şi garantare privind modul în care statele-părţi transpun în viaţă şi respectă

aplicarea drepturilor şi libertăţilor respective pe plan naţional.

Avem în vedere procedura plângerii la care poate recurge orice persoană fizică,

orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de persoane particulare, care se

pretinde victima încălcării unui drept sau a unei libertăţi consacrate de Convenţie, în

faţa organului judiciar instituit prin acest act internaţional, organ ce are dreptul de a

da hotărâri împotriva statului vinovat, în litigiile ce îi sunt adresate, de care acesta

trebuie să ţină seama.

Ne aflăm, aşadar, în faţa unei jurisdicţii obligatorii instituite de convenţie,

aplicabilă statelor-părţi, pe baza plângerilor individuale, procedură inedită în ceea ce

priveşte mecanismele de urmărire şi aplicare a obligaţiilor convenţionale acceptate

în practica ţării noastre.1

Unul din drepturile fundamentale ale omului apărate de catre Convenția

Europeană a Drepturilor Omului este dreptul la viață, astfel articolul 2 din prevede:

1 Ibidem, pp. 9-115

"1)Dreptul la viaţă al oricărei persoane este proteguit prin lege. Moartea nu

poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale

pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această

pedeapsă prin lege.

2) Moartea nu este considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol tn

cazul când ea ar rezulta din recurgerea la forţă dovedită absolut necesară:

a)Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale

(legitimă apărare);

b)pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute;

c)pentru a reprima conform legii, o revoltă sau o insurecţie."

Concluzionând asupra prevederilor instrumentelor juridice internaţionale, rezultă

că pedeapsa cu moartea a rămas o realitate în multe ţări, chiar dacă, declarativ, se

cerea abolirea acesteia de fiecare stat în parte. Este motivul pentru care, şi în plan

european, şi în plan universal au apărut preocupări pentru adoptarea unor tratate

prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, iniţial, cel puţin în timp de pace.

Prima încercare s-a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin adoptarea

unui protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale, în anul 1983- Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei

cu moartea. Potrivit acestuia, pentru prima dată în Europa şi în lume, într-un docu-

ment juridic internaţional, "pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi

condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat ". Totuşi, protocolul permite

statelor părţi să prevadă în legislaţia lor "pedeapsa cu moartea pentru acte

comise în timp de război sau de pericol iminent de război."

6

În plan universal, în cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia

în anul 1989. Este vorba despre al doilea Protocol facultativ la Pactul

internaţional privind drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu

moartea.

Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep-

turilor omului, Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului, desfă-

şurată la Roma, în noiembrie 2000, s-a pronunţat pentru abolirea generală a pedep-

sei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie3 adoptarea unui nou protocol adiţional la

Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu moartea

pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Astfel, la 3

mai 2002 a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului Europei Protocolul

numărul 13 la Convenţia europeană pentru abolirea pedepsei cu moartea in

orice circumstanţă .

Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la viaţă este o valoare

fundamentală intr-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este

esenţială pentru protecţia acestui drept şi pentru deplina recunoaştere a demnităţii

inerente tuturor fiinţelor umane, Protocolul nr. 13 stabileşte: "pedeapsa cu moartea

este abolită Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi nici

executat", nici o derogare şi nici o rezervă nefîind admise de la această dispoziţie.

Prin urmare, statele părţi la acest Protocol nu vor putea, în nici un fel, să reintroducă

pedeapsa cu moartea în propria legislaţie.1

Proctocolul nr. 6 adițional la C.E.D.O. prevede:

" 1 . Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o

asemenea pedeapsă nici executat.

1 S. Scăunaș, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, Editura ALL Beck, București, 2003, pp. 71- 727

2. Un stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte

săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă

nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform

dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului

Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză.

3. Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 15 din

Convenţie nu este îngăduită.

4.Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 64 din

Convenţie nu este admisă"

Din ansamblul dispoziţiilor enunţate deducem că dreptul la viaţă este unul din

drepturile fundamentale esenţiale şi are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă

derogare de la protecţia lui în timp de pace sau război, cu excepţia prevederilor

exprese şi limitative prevăzute de art. 2(2). Protocolul nr. 6 prin care a fost abolită

pedeapsa cu moartea urmăreşte protecţia individului împotriva oricărei suprimări a

vieţii, impusă arbitrar de către stat.1

Așadar, dreptul la viaţă a fost, este şi rămâne unul din drepturile fundamentale

ale cetăţeanului, dar şi cel mai natural drept al omului.2

1 D. Micu, Garantarea Drepturilor Omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura ALL Beck, București, 1998, pp. 34-352 Gh. Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle funadmentale în România, Editua ALL Beck, București, 2003, pp. 109-110

8

2. Importanța

Importanţa dreptului reglementat de art. 2 a fost subliniată de Curte în

numeroase rânduri. Încă de la prima cauză în care trata în mod direct

problema aplicării art. 2, Curtea a reţinut că acesta „constituie unul dintre

articolele primordiale ale Convenţiei, de la care nici o derogare nu ar putea fi

autorizată, pe timp de pace, în virtutea art. 15. (...) el consacră una dintre

valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul

Europei.

Într-o cauză ulterioară, după ce menţionează reglementarea dreptului la

viaţă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Pactul internaţional

privitor la drepturile civile şi politice, Curtea concluzionează: „convergenţa

instrumentelor internaţionale este semnificativă: ea indică faptul că dreptul la

viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că formează

valoarea supremă pe scara drepturilor omului.

In consecinţă, importanţa art. 2 este subliniată chiar şi faţă de celelalte articole

primordiale ale Convenţiei: „Între dispozițiile Convenţiei pe care le consideră

primordiale, Curtea, în jurisprudenţa sa, acordă preeminenţă art. 2. Articolul 2

protejează dreptul la viaţă, fără de care exercitarea oricăruia dintre celelalte drepturi

şi libertăţi garantate de Convenţie ar fi iluzorie. El defineşte circumstanţele limitate în

care este permisă cauzarea intenţională a morţii, iar Curtea aplică un control strict de

fiecare dată când asemenea excepţii au fost invocate de guvernele pârâte".1

3. Titularii dreptului la viaţă

Convenţia protejează dreptul la viaţă, dar nu defineşte viaţa; de aceea, în

practică au apărut probleme în determinarea exactă a titularilor dreptului la viaţă.

1 D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck, București, 2005, pp. 3- 4

9

Problema pusă în discuţie poate părea superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe

departe aşa.. Interesează în special calificarea termenilor de «viaţă» şi de

«persoană».

Până la această dată, organele Convenţiei nu au tranşat problema începutului

dreptului „fiecărei persoane la viaţă", şi nici pe aceea dacă „copilul ce se va naşte"

este titularul unui asemenea drept, lăsând soluţia la aprecierea statelor

contractante.

Iniţial, problemele cu care a fost sesizată Comisia Europeană priveau legislaţia

ce permitea întreruperea voluntară a sarcinii. Într-o primă fază, Comisia a refuzat să

examineze in abstracto compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al

Convenţiei, negându-le calitatea de „victime directe” reclamanţilor. Apoi, în

cauza Brüggemann şi Scheuten c. Republicii Federale Germane, Comisia a

considerat că „nu este „necesar să se examineze, în această privinţă, dacă copilul

ce se va naşte trebuie să fie considerat ca o „viaţă”, în sensul articolului 2 al

Convenţiei (…)”.

În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei, în decizia X.

c. Marii Britani Comisia a considerat că termenul „orice persoană”, folosit în mai

multe articole ale Convenţiei, nu se poate aplica anterior naşterii, copilul ce urmează

a se naşte nefiind o persoană – în sensul general al termenului şi în contextul în

care este folosit în dispoziţia convenţională. Comisia a mai reţinut că articolul 2 nu

poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viaţă cu caracter absolut,

deoarece „viaţa acestuia este intim legată de viaţa femeii care îl poartă, şi nu ar

putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică şi

fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în absenţa unor limitări

exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul

este interzis, chiar şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru

10

ar însemna că viaţa fetusului ar fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa

mamei însărcinate.” (par. 19)

În cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de

motive de sănătate, în decizia H. c. Norvegiei, Comisia a considerat că „nu trebuie

să decidă dacă fetusul poate beneficia de o anume protecţie în baza articolului 2”,

fără însă să excludă că, „în anumite condiţii, ar putea fi cazul, chiar dacă există

divergenţe considerabile între statele contractante asupra problemei de a şti în ce

măsură articolul 2 protejează dreptul la viaţă al unui copil ce se va naşte.” Această

poziţie prudentă încerca, probabil, să evite repunerea în discuţie a dreptului la avort,

la acel moment larg consacrat în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei.

De asemenea, o poziţie prudentă a adoptat şi Curtea Europeană,

considerând, în cauzaOpen Door and Dublin Well Woman c. Irlandei, că nu

este pertinent pentru rezolvarea cauzei să determine dacă „Convenţia

garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de articolul

2, este aplicabil şi în cazul fetusului.”

Într-o cauză mai recentă, referitoare la un avort neimpus de cauze

medicale, făcut în contra voinţei tatălui, Curtea a arătat că „nu trebuie să

decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecţie în virtutea articolului 2”,

căci, „presupunând chiar că, în anumite circumstanţe, fetusul ar putea fi

considerat ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenţiei,

(…), în cauza de faţă (…), întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate

cu legea” italiană, aceasta realizând un just echilibru între interesele femeii şi

necesitatea de a asigura protecţia fetusului.

Într-o hotărâre  recent, Marea Cameră a Curţii a decis că „punctul de

plecare al dreptului la viaţă ţine de marja de apreciere a statelor (s.n.)”,

11

evitând astfel să se amestece în dezbaterea legată de determinarea a ceea

ce este o persoană şi când începe dreptul la viaţă.”

În acest context, reamintim că dreptul penal român sancţionează

uciderea unei persoane, în literatura de specialitate considerându-se că viaţa

începe de la naştere. Totuşi, uciderea unei femei însărcinate constituie omor

deosebit de grav.1

4. Conţinutul dreptului la viaţă în sensul articolului2 al Convenţiei

Dreptul la a trăi

Determinarea conţinutului dreptului la viaţă, astfel cum este el apărat prin art.

2 Convenţiei, se înscrie pe câteva coordonate esenţiale care rezultă, cu deosebire,

din analiza jurisprudenţei în materie a fostei Comisii, dar mai ales a Curţii.

Mai întâi însă, astfel cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi în practica

judecătorească din unele state membre ale Consiliului Europei1, dreptul la viaţă în

sensul art. 2 din Convenţie nu este altceva decât dreptul la a trăi, în sensul uzual al

termenului şi nu dreptul Ia o viaţă decentă. Cu alte cuvinte, nu trebuie confundat

un drept economic şi social - asemenea drepturi sunt apărate prin alte tratate

internaţionale, cum ar fi Pactul internaţional O.N.U. cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale (art. 11), Carta socială europeană revăzută - cu

dreptul la viaţă, în sensul articolului 2 din Convenţie. Acest text proteguieşte viaţa

în sine şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.

1 Ibidem, pp. 4- 712

In al doilea rând, s-a pus problema de a se şti dacă textul garantează nu

numai însăşi viaţa unei persoane, dar şi dreptul acesteia de a nu i se aduce nici o

atingere integrităţii fizice, de natură să-i ameninţe, într-o măsură sau alta,

existenţa. Astfel, într-o cauză în care reclamantul s-a plâns că obligarea lui de

către instanţele naţionale la a i se efectua o recoltare de sânge în cadrul unui

proces în cercetarea paternităţii ar constitui o încălcare a dreptului la integritate

fizică apărat prin art. 2 al Convenţiei, fosta Comisie a răspuns că, în principal,

această dispoziţie asigură protecţia împotriva cauzării morţii. Sau, după cum a

decis Curtea cu valoare de principiu, acest text nu are nici o legătură cu probleme

legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană alege să trăiască. Chiar

dacă s-ar admite că integritatea fizică ar putea fi considerată ca proteguită de text,

o intervenţie atât de banală cum este recoltarea unei probe de sânge nu este de

natură să constituie o ingerinţă interzisă de dispoziţia cuprinsă în acest text.

Reclamantul nu a produs nici o probă care să demonstreze că, în cazul său

particular, un examen al sângelui ar fi de natură să constituie, din punct de vedere

medical, un pericol pentru viaţa lui. Deşi Comisia ar lăsa să se înţeleagă că şi

atingerile aduse integrităţii fizice ale unei persoane ar intra în conţinutul dreptului la

viaţă în sensul art. 2 al Convenţiei, ni se pare, mai degrabă, că o asemenea

situaţie cade sub incidenţa art. 3; care interzice aplicarea de tratamente

inumane sau degradante. Un examen atent al situaţiilor de fapt nu ar putea ex-

clude, de plano, luarea în considerare, în asemenea situaţii, a dispoziţiilor art. 2

din Convenţie. Este cazul, spre exemplu, când se poate proba că s-a comis o

tentativă de asasinat.

În al treilea rând, împrejurarea că textul vorbeşte despre interzicerea

cauzării morţii în chip intenţionat prin acţiunea agenţilor forţei publice a statului,

nu înseamnă că aceştia ar putea cauza moartea unei persoane în chip

neintenţionat. De aceea, soluţia Comisiei într-o cauză împotriva Belgiei, în care

reclamanta se plângea de moartea soţului ei cauzată de tirul fără somaţie 13

efectuat de un jandarm, ameninţat fiind de o altă persoană într-o acţiune de

dispersare a unei manifestaţii, în sensul că moartea n-a fost cauzată în chip

intenţionat, a primit critici dintre cele mai aspre în doctrină, ceea ce a condus

fostul organism european de protecţie a drepturilor omului la a-şi nuanţa

jurisprudenţa în materie. De aceea, ulterior, în situaţii asemănătoare, ea a decis,

în anul 1978, că ideea potrivit cu care „dreptul la viaţă al unei persoane este

protejat prin lege" implică pentru stat nu numai obligaţia de a nu cauza, prin

agenţii săi, moartea unei persoane „cu intenţie", dar şi pe aceea de a lua toate

măsurile necesare care să conducă la protecţia vieţii. Iar în anul 1984 ea a

precizat că analiza dispoziţiilor art. 2 din Convenţie conduce la concluzia că

dispoziţiile sale nu privesc numai cauzarea morţii, de către agenţii statului, în

mod intenţionat. Orice altă interpretare apare ca incompatibilă cu obiectul şi

finalitatea textului, care are în vedere tocmai protecţia dreptului la viaţă, în

general.1

Dreptul de a muri

În stadiul actual al jurisprudenţei Curţii, eutanasia activă (cazul în care

persoana respectivă este ajutată de o terţă persoană sau de o autoritate

publică) nu este impusă de articolul 2 al Convenţiei.

În ceea ce priveşte însă eutanasia pasivă, într-o primă cauză, Comisia a

considerat că legiuitorul naţional nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi

incriminat. În cauza Pretty c Marii Britanii, Curtea merge chiar mai departe,

deducând din articolul 8 al Convenţiei că o „persoană poate revendica dreptul

de a exercita alegerea de a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar

putea avea ca efect prelungirea vieţii sale”.

1 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Editura ALL Beck, București, 2005, pp. 170- 171

14

În aceeaşi hotărâre Pretty c. Mari Britanii se arată că „articolul 2 nu are

nici o legătură cucalitatea vieţii”. Rezultă de aici că, aşa cum se arată de altfel

şi în doctrină, articolul 2 al Convenţiei protejează viaţa în sine, iar nu dreptul la

anumite condiţii de viaţă, la un anumit nivel de trai.

Deşi de cele mai multe ori sunt examinate sub umbrela articolului 3 al

Convenţiei (care interzice tortura şi tratamentele inumane sau

degradante), actele de natură a aduce atingere integrităţii fizice a unei

persoane pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2

al Convenţiei, în circumstanţe excepţionale, leziunile corporale putând fi

analizate ca o încălcare a acestei dispoziţii, chiar dacă victima nu a decedat.

Aşa cum a reţinut într-o cauză, „Curtea consideră că numai în circumstanţe

excepţionale leziunile corporale cauzate de agenţi ai statului pot fi analizate

ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, atunci când nu a survenit decesul

victimei. În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanelor care au recurs

la forţă, aceasta este cu siguranţă străină procedurii realizate în baza

Convenţiei, dar nu este mai puţin adevărat că gradul şi tipul forţei utilizate, ca

şi intenţia sau scopul neechivoc subiacente folosirii forţei pot, printre alte

elemente, să fie pertinente pentru a aprecia dacă, în cazul dat, actele

agenţilor statului responsabili de cauzarea leziunilor ce nu au antrenat

moartea, pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2

al Convenţiei.”

Totuşi, există exemple, în jurisprudenţa Curţii, în care leziunile corporale

cauzate de agenţi ai statului au fost analizate ca o încălcare a articolului 2 al

Convenţiei, chiar dacă nu a survenit decesul victimei. Astfel, în

cauzele Osman c. Marii Britanii, Antonio Perez Ortin c. Spaniei  sau Yaşa c.

Turciei, reclamanţii fuseseră grav răniţi de gloanţe trase asupra lor de către

agresori înarmaţi, dar supravieţuiseră acestor tentative de asasinat; de

asemenea, în cauza Berktay c. Turciei, reclamantul fusese grav rănit în urma 15

căderii sale de la balconul  domiciliului său, în cursul unei percheziţii efectuate

de poliţie, dar supravieţuise; în cauza L.C.B. c. Marii Britanii, reclamanta

suferea de leucemie, pretinzând că această boală era rezultatul expunerii

tatălui său la radiaţii rezultate în urma testelor nucleare; în cauza Grass c.

Marii Britanii, reclamantul se plângea de faptul că tratamentul medical greşit îi

pusese viaţa în primejdie.

5. Obligațiile statelor semnatare

Din redactarea articolului 2 al Convenţiei, ar părea să rezulte că statele

au doar obligaţia de a nu cauza intenţionat moartea unei persoane aflate sub

jurisdicţia lor. Totuşi, Curtea nu a acceptat o asemenea interpretare

restrictivă, reţinând, pentru prima dată în cauza L.C.B. c. Marii Britanii, că

„prima frază a alineatului 1 al articolului 2 obligă statele nu numai să se abţină

să provoace moartea în mod ilegal şi intenţionat, ci, de asemenea, să ia

măsurile necesare pentru a proteja viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia

sa.” Principiul este reluat ulterior, spre exemplu în cauza Çakici c. Turciei:

„Obligaţia impusă (de articolul 2 al Convenţiei – n.n.) nu vizează exclusiv

provocarea deliberată a morţii prin folosirea forţei de către agenţii statului, ci

cuprinde, de asemenea, în prima frază a articolului 2 alineatul 1, şi obligaţia

pozitivă pentru statele contractante de a proteja prin lege dreptul la viaţă.”.

Într-o altă formulare, „Curtea reaminteşte că prima frază a articolului 2

alineatul 1 obligă statul nu numai să se abţină să provoace moartea de o

manieră voluntară şi ilegală, ci, de asemenea, să ia toate măsurile necesare

protejării vieţii persoanelor ce ţin de jurisdicţia sa.”

16

În consecinţă, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 2 dă naştere, în

sarcina statului, la două mari tipuri de obligaţii: pe de o parte, obligaţia

negativă, de ordin general, de a nu cauza, prin agenţii săi, moartea unei

persoane, şi, pe de altă parte, obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care

se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă.

Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane

Conform alineatului 2 al articolului 2, moartea nu este considerată ca fiind

cauzată prin încălcarea Convenţiei în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-

o recurgere absolut necesară la forţă, pentru scopurile menţionate limitativ în

această prevedere convenţională.

Convenţia impune aşadar statelor semnatare obligaţia substanţială

negativă de a evita folosirea excesivă a forţei legale; recurgerea la forţă

trebuie să fie absolut necesară pentru atingerea scopurilor respective.

Aşadar, pe lângă o obligaţie substanţială negativă (de abţinere), Curtea a

dedus din articolul 2, şi o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina statului,

aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă pentru a cerceta

împrejurările morţii.

Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă

Aşa cum rezultă chiar din textul articolului 2 al Convenţiei, recurgerea la

forţă trebuie să îndeplinească două condiţii: pe de o parte, să vizeze scopurile

enumerate limitativ în alineatul 2 literele a) – c), şi, pe de altă parte, să fie

absolut necesară pentru atingerea acestui scop.

17

a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane

împotriva violenţei ilegale

Această prevedere convenţională consacră ceea ce în dreptul intern se

numeşte „legitima apărare”.Constatăm însă, în acest context, că poate exista

o uşoară neconcordanţă între legislaţia internă şi Convenţia Europeană.

Astfel, în cazul Convenţiei, această limitare a dreptului la viaţă priveşte

numai legitima apărare a persoanei, fie cea a propriei persoane, fie a altor

persoane, protecţia bunurilor fiind din start exclusă.

În schimb, conform articolului 44 din Codul Penal, este în legitimă

apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct,

imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes

obştesc şi care pune în pericol grav persoanasau drepturile celui atacat ori

interesul obştesc. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, prin această

prevedere legală sunt apărate împotriva atacului atât valorile sociale legate de

persoană: viaţa, integritatea ei corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea ,

cât şi alte drepturi ale persoanei decât cele legate intim de existenţa sa fizică

şi morală, dar care constituie mijloace juridice importante pentru desfăşurarea

unei existenţe individuale şi sociale normale, cum ar fi: inviolabilitatea

domiciliului, dreptul de proprietate, dreptul la succesiune, dreptul de a deţine

un lucru, etc. În consecinţă, în dreptul intern, legitima apărare, chiar dacă a

avut drept consecinţă uciderea unei persoane, este justificată nu numai atunci

când atacul vizează persoana aflată în legitimă apărare, ci şi când vizează

valori sociale ce nu au legătură cu „apărarea persoanei”. În această ultimă

ipoteză, dreptul intern nu corespunde Convenţiei Europene.

18

b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a

împiedica evadarea unei persoane legal deţinute.

Comentându-se această prevedere a Convenţiei Europene, în doctrină

se arată că „utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru preveni

realizarea unei evadări nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a

ucide. Moartea nu poate apărea decât, eventual, drept consecinţa involuntară

a unei asemenea utilizări.” 

Referitor la folosirea forţei pentru efectuarea unei arestări, într-o cauză

recentă, Curtea a decis că „numai în subparagrafele (a) şi (c) ale articolului 2

alin. 2, violenţa este menţionată expres ca o condiţie ce poate justifica

folosirea unei forţe potenţial letale. Totuşi, principiul proporţionalităţii stricte,

consacrat de articolul 2 al Convenţiei, nu poate fi disociat de scopul acestei

prevederi: protejarea vieţii. Acest lucru implică faptul că o condiţie similară se

aplică şi cazurilor de la subparagraful (b).”

În consecinţă, pe baza acestui principiu, Curtea a dedus că nu în orice

condiţii se poate recurge la forţa letală pentru a efectua o arestare legală: „în

nici o circumstanţă, nu poate fi „absolut necesară”, în sensul articolului 2

alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor arme de foc în scopul arestării unei

persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană

despre care se ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar

atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea

oportunităţii de a-l aresta pe evadat. (s.n.)”

c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii,

tulburări violente sau o insurecție

Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, este vorba despre

împrejurări de o extremă gravitate, de natură să producă importante prejudicii

atât persoanelor cât şi bunurilor.Nu este însă necesar ca autorităţile statului 19

să se afle în legitimă apărare, ipoteza nesuprapunându-se cu cea de la litera

a). Fosta Comisie a considerat că „definirea legală a „insurecţiei” este o

chestiune cu privire la care pot exista diferenţe în dreptul şi practica statelor

membre. Asemănător cu alte concepte din Convenţie, trebuie deci ca aceasta

să fie considerată ca fiind „autonomă”, şi deci supusă interpretării Comisiei şi

Curţii europene a drepturilor omului.”

Remarcăm, în acest sens, că nu întotdeauna lipsa „caracterului paşnic şi

civilizat” al unei adunări care „tulbură grav ordinea şi liniştea publică” este

echivalentă cu o „tulburare violentă” sau o „insurecţie”.

Intervenţia forţelor de ordine se realizează în condiţiile articolelor 18 –

24 din aceeaşi lege, „organele de ordine (…) folosind, în condiţiile legii şi în

raport cu situaţiile create, mijloacele tehnice din dotare”. Cu privire la aceste

mijloace din dotare, în cauza Gülec c Turciei (folosirea unei mitraliere de pe

un tanc pentru a împrăştia o manifestaţie), Curtea a reţinut că „trebuie găsit

un echilibru între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru a-l atinge.

Jandarmii au folosit o armă foarte puternică deoarece se pare că nu aveau în

dotare bastoane, scuturi, tunuri cu apă, gloanţe din cauciuc sau gaz

lacrimogen. Lipsa unui asemenea echipament este cu atât mai greu de

înţeles şi acceptat cu cât, aşa cum a arătat Guvernul, provincia Şirnak (n.n. –

în care se desfăşurase manifestaţia) este o regiune în care a fost declarată

starea de urgenţă, şi, la momentul respectiv, o tulburare era de aşteptat.”

Folosirea armei letale împotriva „grupurilor de persoane sau persoanelor

izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele

autorităţilor şi instituţiilor publice” este permisă de articolul 47 din legea nr.

17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor. În situaţia în care nu

este vorba despre o „manifestare violentă”, şi, în urma unei asemenea folosiri,

20

se provoacă moartea unei persoane, se poate pune problema concordanţei

legii române cu Convenţia.1

Obligația pozitivă de desfășurare a unei anchete oficiale efective atunci  când  recurgerea  la  forță  a  determinat moartea  unui  om

Curtea reaminteşte că obligația de a proteja dreptul la viață pe care o imp

une art. 2, coroborată cu obligația generală care îi revine statului în baza art. 

1 din Convenție de a "recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa dr

epturile şi libertățile definite în (...) Convenție", presupune şi impune desfăşura

rea unei forme de anchetă oficială efectivă  atunci  când  recurgerea  la  forță 

a determinat moartea unui om (Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 febru

arie 1998). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situație în  care 

a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forță, indiferent dacă a

utorii bănuiți sunt agenți ai statului sau nişte terți (Tahsin Acar împotriva Turci

ei [MC], nr.  26.307/95,  §  220,  CEDO  2004‐III).  Investigațiile  trebuie  să 

fie înprimul rând amănunțite, imparțiale şi derulate cu atenție (McCann şi alții î

mpotriva Regatului Unit şi Cakici împotriva Turciei  MC nr. 23.6 1999‐IV).  

Cu  toate  acestea,  indiferent  care  ar  fi  modalitățile  de  anchetă, 

autorităţile trebuie să acţioneze din

oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştință. Ele nu le pot lăsa aprop

iaților  defunctului inițiativa  de  a  depune  o  plângere  formală  sau  de  a‐şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, muta

tis mutandis,Ilhan î

potriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDORegatului Unit, nr. 29.178/95, 

§ 67, CEDO 2003‐VIII).  m  2000‐VII.

1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 8- 12

21

Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi

eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată,

adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate

(Ramsahai  şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-

...). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace.

Autorităţile trebuie să  ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile

pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr.

23.763/94,§§ 101110, C DE O 1999IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei

[MC], nr. 21.986/93,§ 106, CEDO 2000VII).1

Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă

Aşa cum arătam anterior, Curtea a reţinut pentru prima oară, în

cauza L.C.B. c. Marii Britanii, faptul că statele au şi obligaţia generală de a

lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii indivizilor care se află sub

jurisdicţia sa. în cauza respectivă reclamanta, bolnavă de leucemie infantilă,

reproşa statului că nu-i informase părinţii şi nici nu-i supraveghease sănătatea

după naştere, deşi tatăl său – militar de carieră – fusese expus radiaţiilor

datorate testelor nucleare. În această cauză, Curtea a considerat că, date

fiind informaţiile de care dispunea statul la momentul respectiv (privind, pe de

o parte, posibilitatea ca tatăl reclamantei să fi fost expus la niveluri

periculoase de radiaţie, şi, pe de altă parte, ca această expunere să fi creat

un risc pentru sănătatea reclamantei) nu i s-ar fi putut pretinde acestuia să

acţioneze din proprie iniţiativă, în sensul informării părinţilor reclamantei

asupra acestor probleme. În consecinţă, a respins cererea formulată.

Principiul stabilit în această cauză a rămas, fiind aplicat de Curte în cele mai

diverse circumstanţe.1 http://www.budusan.ro/uploads/files/cedo_velcea_i_maz_re.pdf

22

În cele ce urmează vom examina, mai întâi, obligaţiile statului în cazul în

care viaţa unei persoane este ameninţată de comportamentul altei persoane,

urmând ca apoi să analizăm celelalte obligaţii legate de protejarea vieţii.

a. Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor

În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se

impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă, Curtea a hotărât, în

cauza Osman c. Marii Britanii, că aceasta depăşeşte obligaţia primară de

„adoptare a unei legislaţii penale efective care să descurajeze comiterea de

fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul

care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării

încălcării prevederilor sale. (…) articolul 2 al Convenţiei implică de asemenea,

în anumite circumstanţe bine-definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a

lua preventiv, măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă

este ameninţată de actele criminale ale altui individ.”

În cauza respectivă, un profesor, puternic „ataşat” de unul dintre elevii

săi, îi hărţuieşte acestuia familia în diverse moduri, îl răneşte pe elev şi îi

omoară tatăl. Reclamanţii au afirmat că statul nu-şi îndeplinise obligaţia de a

proteja viaţa, neluând măsuri în acest sens deşi existau dovezi de hărţuire din

partea profesorului.

Rezultă din această primă hotărâre, că articolul 2 produce efecte

interindividuale, în sensul că statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia

pozitivă de a adopta o legislaţie penală efectivă şi de a crea mecanismele

instituţionale necesare pentru a asigura aplicarea eficientă a acestei legislaţii.

În afară de această obligaţie de natură oarecum generală, statele mai şi

obligaţia ca, în anumite circumstanţe speciale, să ia măsuri concrete, de ordin

23

practic, pentru protejarea unui anumit individ de ameninţările venite din partea

altor persoane.1

b. Alte obligaţii legate de protejarea vieţii

i. Situaţia deţinuţilor

Obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică

acordarea îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morţii. În consecinţă,

Curtea a considerat, într-o hotărâre recentă, că „atunci când un deţinut a

decedat în urma unor probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze

explicaţii cu privire la cauzele morţii şi la îngrijirile medicale ce au fost

acordate acelei persoane înainte a surveni moartea.”

De asemenea, implică obligaţia de a preveni sinuciderea acestora,

articolul 2 putând „să pună în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua

preventiv măsuri practice pentru a-l proteja pe individ … în anumite

circumstanţe specifice, contra lui însuşi.”, şi având în vedere că „orice privare

de libertate poate antrena, prin chiar natura sa, tulburări psihice la deţinuţi, şi,

în consecinţă, riscuri de suicid.”

Totuşi, acest lucru nu înseamnă că „orice prizonier ar trebui tratat ca

prezentând un risc real şi imediat de suicid, pur şi simplu în virtutea faptului

de a fi prizonier. Deşi Curtea recunoaşte vulnerabilitatea celor aflaţi în

custodie, şi ar putea accepta că, în general, riscul de suicid pentru deţinuţi

poate fi mai mare decât în cazul populaţiei, nu există nici o dovadă din care

să rezulte altceva decât că suicidul în închisorile din Marea Britanie este rar.

(…) Mai mult, Curtea consideră că, a privi toţi deţinuţii ca prezentând un risc

de suicid, ar impune nu numai o sarcină disproporţionată asupra autorităţilor

în situaţia neobişnuită în care au obligaţia pozitivă de a împiedica o persoană 1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 36- 38

24

să-şi ia propria viaţă, ci şi o restrângere nepotrivită şi potenţial nenecesară a

libertăţii deţinutului. Curtea consideră că articolul 2 nu impune un astfel de

standard minim în sarcina statului în situaţia în care nu există nici o altă

dovadă că un individ determinat prezintă un risc cunoscut de suicid.”

Realizarea acestei obligaţii este supusă aceloraşi principii ca şi cele care

guvernează protejarea vieţii împotriva comportamentul criminal al terţilor:

„autorităţile penitenciare trebuie să se achite de sarcinile lor de o manieră

compatibilă cu drepturile şi libertăţile individului vizat”, trebuind „să decidă

măsurile şi precauţiile generale … în scopul diminuării riscurilor de

automutilare fără să impieteze asupra autonomiei individuale”, sau „măsuri

mai stricte” pentru anumiţi deţinuţi în funcţie de circumstanţele cauzei. Curtea

verifică dacă „autorităţile ştiau sau trebuiau să ştie că exista un risc real şi

imediat ca persoana respectivă să se sinucidă, şi, în cazul afirmativ, dacă ele

au făcut tot ceea ce se putea în mod rezonabil pretinde pentru a preveni acest

risc.”1

ii. Sistemul de sănătate publică

Obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a protejarea efectivă a

dreptului la viaţă există şi în domeniul sănătăţii publice. Acest lucru ar putea

implica, de exemplu, precauţii pentru reducerea riscurilor unui program de

vaccinare obligatorie.2

Aşadar, în domeniul sănătăţii publice, statele au atât o obligaţie

substanţială (realizarea unui cadru reglementar care să impună spitalelor,

publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecţia vieţii

bolnavilor), cât şi o obligaţie procedurală (instaurarea unsistem judiciar

1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., pp. 43- 452 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 46

25

eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ

ce se găsea sub responsabilitatea profesioniştilor din domeniul sănătăţii, atât

cei care acţionează în cadrul sectorului public, cât şi cei ce muncesc în

structuri private, şi, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru

actele lor).1

iii. Alte obligații

De asemenea, în ceea ce priveşte expulzarea străinilor, Curtea a 68 reţinut că

„expulzarea unui străin de către un stat contractant poate să dea naştere la o

problemă din perspectiva art. 3 al Convenţiei, şi astfel să angajeze răspunderea

statului, în situaţia în care au fost dovedite motive puternice de a crede că persoana

respectivă, o dată expulzată, ar fi confruntată cu un risc real de a fi supusă torturii

sau unui tratament inuman sau degradant în ţara în care ar fi expulzată. în aceste

circumstanţe, art. 3 implică obligaţia de a nu expulza persoana respectivă în acea

ţară. Mai mult, Curtea nu exclude că un raţionament analog se poate aplica şi art. 2

al Convenţiei, în cazul în care expulzarea unui străin îi pune acestuia viaţa în pericol,

ca rezultat al condamnării sale la pedeapsa cu moartea sau în alte circumstanţe."

Într-o hotărâre recentă, Curtea a considerat că „(64) (...) încălcarea

dreptului la viaţă poate fi examinată şi în raport cu probleme legate de

mediul înconjurător, nu numai cele menţionate de Guvern, ci şi cu privire la

alte domenii ce pot da naştere la un risc serios pentru viaţă sau pentru

diverse aspecte ale dreptului la viaţă. În această privinţă ar trebui menţionat

că dezvoltările recente ale standardelor europene în această privinţă nu fac

decât să confirme o conştientizare crescândă a obligaţiilor ce revin

autorităţilor publice naţionale în domeniul mediului înconjurător, în special cu

privire la instalaţiile de depozitare a gunoiului menajer şi riscurile inerente 1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 47

26

prelucrării acestora. Din punctul de vedere al Curţii, obligaţia pozitivă ce

derivă din art. 2 este, indiscutabil, aplicabilă sferei activităţilor publice

analizate în cauza de faţă; contrar afirmaţiilor Guvernului, nu trebuie făcută

nici o distincţie între actele, omisiunile şi „neglijenţa" autorităţilor naţionale în

examinarea îndeplinirii de către acestea a obligaţiei respective. Orice altă

abordare ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, care, ca

instrument de protecţie a indivizilor, necesită ca prevederile sale să fie

interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile consacrate să fie practice şi

efective."

În cauza respectivă, nouă membri ai familiei reclamantului muriseră în urma

exploziei gazului metan acumulat într-un depozit de gunoi menajer, în urma

procesului de descompunere a acestuia (metanogeneză). Hotărârea este

importantă atât sub aspectul obligaţiei materiale a statului, cât şi din punctul de

vedere al obligaţiei procedurale.

6. Limitările dreptului la viaţă

Partea finală a parag. 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie dispune că, în anumite

situaţii, strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată ca reprezentând o

încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale

legal pronunţată, fie că ea ar rezulta „dintr-o recurgere absolut necesară la forţă".

S-a observat, cu justificat temei, paradoxul unei asemenea reglementări: pe de

o parte, dreptul la viaţă este recunoscut ca un drept fundamental, absolut şi

intangibil; pe de alta, el poate avea anumite limitări. Paradoxul este numai aparent;

dreptul la viaţă nu este condiţional, el rămâne un drept absolut, valoare

fundamentală în toate ţările membre ale Consiliului Europei. Nu mai puţin, realităţi

27

ale activităţii agenţilor statului, în situaţii care impun apărarea altor valori sociale pot

impune „o anumită supleţe în aplicarea acestui principiu şi deci anumite corective",

De asemenea, aşa cum a decis fosta Comisie, lista situaţiilor în care producerea

morţii prin activitatea agenţilor statului, enumerate de art. 2 al Convenţiei, „este

exhaustivă şi impune o interpretare restrictivă, pentru că este vorba despre excepţii

de la proclamarea unui drept fundamental pe care aceasta îl recunoaşte".1

Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins:

Pedeapsa capitală

Prima limitare adusă dreptului la viaţă este dată de ipoteza în care se

execută pedeapsa capitală pronunţată de către un tribunal, când această

pedeapsă este prevăzută de lege. La data semnării şi aceea a intrării în vigoare a

Convenţiei, 4 noiembrie 1950, respectiv 3 septembrie 1953, în majoritatea statelor

membre ale Consiliului Europei pedeapsa cu moartea era prevăzută în legislaţiile

penale naţionale. Este raţiunea pentru care, reflectând concepţia dominantă din

acea perioadă în materie, Convenţia nu a interzis aplicarea pedepsei cu moartea,

cu condiţia respectării principiului legalităţii, ceea ce însemna ca aceasta să fie

reglementată de lege şi aplicarea să se facă de către un tribunal în sensul

Convenţiei, adică de o instanţă prevăzută de lege, care îndeplineşte anumite

condiţii: independenţă, în special faţă de executiv, imparţialitate, durata

mandatului celor care o compun, garanţii privind desfăşurarea echitabilă a

procedurilor judiciare.2

1 C. Bîrsan, op. cit., p 1882 C. Bîrsan, op. cit., p 189

28

Abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe

Trebuie să subliniem că, la începutul anilor 1990, în statele membre ale

Consiliului Europei s-a dezvoltat un puternic curent de opinie carc cere suprimarea

pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, deci şi în caz de război, în afara luptei

armate.

În acest sens, în anul 1994, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a

adoptat Recomandarea 1246 (1994) privitoare la abolirea pedepsei cu moartea. Atât

în acest document, cât şi în alte recomandări ale acestui organism, se arată că

„aplicarea pedepsei cu moartea constituie o pedeapsă inumană şi degradantă, o

încălcare a celui mai important drept al omului, anume dreptul la viaţă", astfel că

„pedeapsa capitală nu-şi are locul în societăţile democratice civilizate, bazate pe

statul de drept".

Pe baza documentelor internaţionale menţionate, la 3 mai 2002, statele

membre ale Consiliului Europei au semnat Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu

moartea, în orice circumstanţe.1

Legi t ima apărare

Prima dintre cele trei situaţii reglementate de art. 2 parag. 2 al Convenţiei

priveşte autorizarea cauzării morţii „pentru asigurarea apărăr i i or icăre i

persoane împotr iva arestăr i i i legale" ( l i t a). Nu este vorba despre

altceva decât ceea ce, în limbajul de specialitate, în special în dreptul penal, este

cuprins în noţiunea de „legitimă apărare". Remarcăm faptul că, până în prezent,

1 C. Bîrsan, op. cit., p 19029

ea nu a cunoscut nici o aplicare practică în jurisprudents fostei Comisii sau aceea

a Curţii.

Doctrina în materie este controversată. Spre exemplu, priveşte ea numai H8

acţiunea agenţilor statului sau se aplică şi la raporturile dintre indivizi? Personal

am răspunde că, din economia întregii jurisprudenţe a aplicării art 2 din

Convenţie, pentru raporturile dintre indivizi s-ar putea lua în discuţie numai

neîndeplinirea obligaţiei procedurale impusă de text pentru ipoteza cauzării

morţii: ancheta efectivă şi aprofundată şi, eventual, alte aspecte de aceeaşi

natură, pertinente în cauza examinată. Sau, poate fi justificată moartea prin

apărarea bunurilor unei persoane? Bazându-ne pe întreaga economie a

dispoziţiilor art. 2, răspunsul afirmativ la această întrebare ni se pare de

neconceput. Dimpotrivă, apare justificată susţinerea potrivit cu care situaţia

analizată poate să acopere atât ipoteza apărării propriei vieţi, cât şi aceea în

care s-ar apăra viaţa altei persoane. Exemplul clasic în materie este survenirea

morţii în cazul eliberării unor persoane luate ca ostateci.1

7. Concluzii

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, prezentată pe scurt anterior,

dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului, ce apare ca esenţial în

sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor consacrate în Convenţia

Europeană. Dacă în ceea ce priveşte limitele dreptului la viaţă jurisprudenţa

nu este poate foarte clară, în schimb, în ceea ce priveşte conţinutul, Curtea a

decis, utilizând metoda interpretării teleologice, că obligaţiile statului sunt nu

1 C. Bîrsan, op. cit., pp. 192- 19330

numai de a nu provoca moartea prin acţiuni intenţionate, ci şi de a lua

măsurile necesare pentru protejarea vieţii.2

BIBLIOGRAFIE

2 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 5631

Cărţi, tratate, monografii

Androne, N., Accesul persoanelor la Curtea Europeană a drepturilor

omului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001

Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu

pe articole, Editura ALL Beck, București, 2005

Bogdan, D., Selegean, M., Drepturi și libertăți fundamentale în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL

Beck, București, 2005

Iancu, Gh., Drepturile, libertățile și îndatoririle funadmentale în

România, Editua ALL Beck, București, 2003

Micu, D., Garantarea Drepturilor Omului în practica Curții Europene

a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura ALL Beck,

București, 1998

Scăunaș, S., Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, Editura

ALL Beck, București, 2003

Surse internet

http://www.budusan.ro/uploads/files/cedo_velcea_i_maz_re.pdf

32