1) Abţinerea şi recuzarea.

Art 50-C pr. Pen –persoana incompatibila este obligata sa declare, dupa caz, presedintelui

instantei, procurorului care supravegheaza cercetarea penala sau procurorului ierarhic superior,

ca se abtine de aparticipa la procesul penal, cu aratarea cazului de incompatibilitate ce

constituie motivul abtinerii. Declaratia de abtinere se face de indata ce persoana obligata la

aceasta a luat cunostinta de existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea-art.51-C. Pr.

Pen.-in cazul in care persoana incompatibila nu a facut declaratie de abtinere, poate fi recuzata

atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii de oricare dintre parti de indata ce partea

a aflat despre existenta cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formuleaza oral sau in scris

cu aratarea cazului de incompatibilitate. Abtinera sau recuzarea se solutioneaza de un alt

complet in sedinta secreta fara participarea celui care se abtine sau este recuzat. Examinarea

declaratiei de abtinere sau a cererii de recuzare se face de indata ascultandu-se procurorul si

daca este necesar cel ce se abtine si partile. Daca se admite abtinerea sau recuzarea se va

stabili in ce masura se mentin actele. Abtinerea sau recuzarea care priveste intreaga instanta

se solutioneaza de instanta ierarhic superioara. Incheierea nu ste supusa nici unei cai de atac.

In cursul urmaririi penale asupra cererii de abtine sau de recuzare se pronunta procurorul

insarcinat cu supravegherea penala sau procurorul ierarhic superior. Procurorul este obligat sa

solutrioneze cererea in cel mult 3 zile printr-o ordonanta.

2) Acţiunea civilă în procesul penal: noţiune; condiţii ale exercitării acesteia.

Art.476 – Instanta examineaza actiunea civila numai daca persoana vatamata este prezenta si

se constituie parte civila, iar pretentiile acesteia pot fi solutionate fara amanarea judecatii.

Art.14-Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului precum si a partii

responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale prin constituirea

persoanei vatamate ca parte civila. Reparatrea pagubei se face potrivit legii civile: in natura sau

prin plata unei despagubiri banesti. Persoana vatamata se poate constitui ca parte civila in

contra invinuitului sau inculpatului si a partii responsabile civilmente. Constituirea se poate face

in cursul urmaririi penale si in fata in stantei pana la citirea actului de sesizare.Este posibil ca

săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un

prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea

este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie

reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin

care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi

1

faptă s-a încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice

ca fapta să atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în

cadrul procesului penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi

persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii

contradictorii. Părţii vătămate i s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în

cadrul procesului civil. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului

penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă. Repararea pagubei se face potrivit

dispoziţiilor legii civile: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare

săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de

reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este

cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită

partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau

inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii ale exercitării acţiunii civile. Pentru

exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite cumulativ mai multe

condiţii astfel: 1. Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţia

înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea civilă întrucât unele infracţiuni

(este vorba despre infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune de pericol: pătrunderea fără

drept în sediul unei instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale

sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile. 2. Între infracţiunea săvârşită şi

prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului

tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta. 3. Prejudiciul să fie cert.

Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru repararea unui prejudiciu

sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul

este cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când

este susceptibil de evaluare. 4. Prejudiciul să nu fi fost reparat, condiţie cerută întrucât există

posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin

infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul. Însă,

repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude de plin drept, posibilitatea exercitării

acţiunii civile în procesul penal, întrucât există posibilitatea ca prejudiciul să nu fi fost acoperit

integral, sau, dacă prejudiciul a fost plătit, total sau parţial, de terţe persoane cărora nu le

revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în procesul penal în funcţie de titlul

cu care a fost acoperit prejudiciul. 5. Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei

juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea deplină de exerciţiu de a fi despăgubită, condiţie

care se realizează prin constituirea de parte civilă.

2

3) Acţiunea penală: noţiune; obiectul şi subiecţii acţiunii penale; trăsăturile acţiunii penale.

Art.9-actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere a persoanelor care au savarsit

infractiuni. Art.23-inculpatul-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala.

Art.24 parte vatamata-persoana care a suferit prin fapta pena o vatamare fizica, morala sau

materiala. Parte civila-persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului

penal. Parte responsabila civilmente-persona chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit

legii civile, pentru pagubele provocate de invinuit sau inculpat. Acţiunea penală constituie

instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul

conflictual de drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei

infracţiuni. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au

săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, de unde

rezultă că acţiunea penală nu are ca obiect aplicarea sancţiunii penale, întrucât ar însemna a

reduce posibilitatea exercitării acţiunii penale numai în faza de judecată, concluzie inexactă

întrucât acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Subiecţii acţiunii

penale sunt în realitate subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal şi anume statul,

ca subiect activ al acţiunii penale, şi autorul infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei infracţiuni.

Subiecţii oficiali sunt persoane care îndeplinesc atribuţiile privind activitatea organelor judiciare

penale. Această categorie se subdivide în: subiecţi oficiali judiciari (organele de cercetare

penală, procurorii, judecătorii) şi subiecţii oficiali extrajudiciari (persoane cu atribuţii de inspecţie

din inspecţiile de stat, poliţie sanitară, poliţie sanitar-veterinară, vamală ş.a., de organe de

control şi constatarea infracţiunilor, de experţi oficiali etc.). Subiecţii particulari sunt persoane

care participă la diferite raporturi procesuale. Ei se subdivid în două categorii: subiecţii

particulari principali care sunt părţile şi subiecţii particulari secundari care participă la celelalte

raporturi procesuale. Părţile sunt inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea

responsabilă civilmente. Aceştia sunt singurii subiecţi procesuali care pot efectua acte

procesuale. Trăsăturile acţiunii penale: acţiunea penală este o acţiune socială, în sensul că

aparţine societăţii şi se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest

sens (de unde şi denumirea că acţiunea penală aparţine statului, trăsătură care deosebeşte

acţiunea penală de cea civilă, care este privată); acţiunea penală este obligatorie (consecinţă

directă a principiului oficialităţii procesului penal), ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori

de câte ori sa săvârşit o infracţiune. În unele cazuri acţiunea penală nu mai este obligatorie, de

exemplu, când punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă;

este o acţiune indisponibilă, întrucât odată pusă în mişcare nu poate fi retrasă, trebuind fi

continuată până la epuizarea ei care are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei care se

pronunţă în cauza penală. Însă, şi de la această regulă există excepţii când persoana vătămată

3

are să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul; este indivizibilă (inclusiv

când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate), în

sensul că se întinde asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii; acţiunea

penală este individuală, urmare a principiului răspunderii penale personale, putând fi exercitată

numai împotrivapersoanelor care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii.

4) Apărătorul ca participant la desfăşurarea procesului penal. Drepturile şi obligaţiile acestuia.

Art. 172-In cursul urmaririi penale aparatorul are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de

urmarire penala si poate depune cereri sau memorii. Inculpatul arestat are drept sa ia legatura

cu aparatorul. Aparatorul are dreptul de a face plangeri. In cursul judecatii aparatorul are dretul

sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia si sa ia contact cu

inculpatul arestat. Activitatea procesuala penala trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa fie

trase la raspundere penala numai persoanele care se fac vinovate de comiterea infractiunilor si

numai in masura gravitatii faptelor savarsite. Aceasta se realizeaza prin dreptul de aparare ce i

se confera inculpatului si celorlalte parti care participa in procesul penal. Dreptul de aparare

cuprinde atat eforturile persoanelor ce lupta pentru respectarea drepturilor si intereselor lor

procesuale, cat si obligatia organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi.

Constitutia Romaniei inscrie acest drept in art.24 care consfinteste faptul ca dreptul de aparare

este garantat in tot cursul procesului. O asemenea reglementare intalnim si in Legea

nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca. Potrivit art.6 C.pr.pen., dreptul de aparare este

garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal, ocazie cu care

organele judiciare sunt obligate sa le asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale in

conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare. Din continutul

acestor reglementari rezulta ca realizarea justitiei penale intr-un stat de drept trebuie sa se faca

cu respectarea tuturor drepturilor si intereselor procesuale ale partilor, care nu este un simplu

interes privat, ci este si un interes public. In acest sens, alaturi de parti si societatea are

interesul ca intr-o cauza penale sa se afle adevarul. Apararea este o activitate procesuala de

necesitate publica, reflectata atat in drepturile procesuale ale partilor, cat si in obligatiile

organelor judiciare. Apararea trebuie sa se refere la tot complexul cauzei, atat in fapt, cat si in

drept si trebuie sa se desfasoare prin actele si indeplinita dupa formele procesuale prescrise de

lege, ea neputand fi indeplinita in mod temeinic si in toata amploarea decat de un aparator cu

pregatire juridica, de un avocat. Realizarea acestei functii este asigurata de avocatura care la

noi in tara isi exercita activitatea si este organizate in baza Legii nr.51/1995, publicata in M.O

nr.116 din 9 iunie 1995 si a statului profesiei de avocat, publicat in M.O nr.237 din 17 octombrie

1995. Profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor, la alegere, in cabinete

4

individuale, cabinete asociate sau societati civile profesionale. In exercitarea profesiei, avocatul

este independent si se supune numai legii, statului si eticii profesionale. Acesta trebuie sa

ocroteasca interesele legale ale partii pe care o apara. Potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.51/1995,

avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice in fata tuturor

instantelor, autoritatilor si institutiilor, precum si a altor persoane, care au obligatia sa permita si

sa asigure desfasurarea nestingherita a activitatii avocatului in conditiile legii. Desi se inscrie

printre principalii participanti la rezolvarea cauzei penale si se situeaza pe pozitia procesuala a

parti ale carei interese le sustine, aparatorul nu este parte in proces, ci el indeplineste functia

apararii, functie ce reprezinta o necesitate publica. De asemenea, avocatul nu poate asista sau

reprezenta parti cu interese contrare in aceeasi cauza sau in cauze conexe si nu poate pleda

impotriva partii care l-a consultat mai inainte in legatura cu aspectele litigioase concrete ale

pricinii (art.39 alin.1 din Legea nr.51/1995). Totodata, avocatul nu poate fi ascultat ca martor si

nu poate furniza relatii nici unei autoritati sau persoane cu privire la cauza care i-a fost

incredintata, decat daca are dezlegare prealabila, expresa si scrisa din partea tuturor clientilor

sai interesati in cauza. Calitatea de martor are intaietate fata de calitatea de avocat cu privire la

faptele si imprejurarile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau

reprezentant al vreunei parti in cauza. Avocatul nu poate indeplini functia de expert sau de

traducator in cauza in care este angajat aparator (art.39 alin. 2-5 din Legea nr.51/1995).

Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de aparare al

partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal apararea si de obligatia

organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in favoarea partilor,

iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in

Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o

activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi apara

drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul

procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara,

prin mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul

penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru

promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in

procesul penal. Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin

acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz,

reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de

urmarire penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si

intereselor legitime ale acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau

straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a

datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile

5

legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca

orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea

acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.

Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa.

Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul

procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza

urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul

garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau

inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de

a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute

de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se

gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie

legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind

obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi

asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu.

Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt

conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se

sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea

nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin

instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale,

asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este

minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii

militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ

ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta

juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita

pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea

face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta

asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor

infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie,

daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui

aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau

inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui

ales, facand totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi

inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca

asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173

alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila

6

sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau

la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si

consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor

aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor

invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si

cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit

dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau

inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze

cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire

penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului.

Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta

aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului

este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar

actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In

mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea

organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de

contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile.

Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre

instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este

obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale

nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat

prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre

inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa

rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen.,

aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in

cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din

oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru

nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate

sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel,

in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea

prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului

profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de

conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu

profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei

sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa

inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de judecata pornita impotriva

7

unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile

civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa

asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara,

cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea

altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul

judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.).

Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat

sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este

chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.

5) Apelul peste termen.

Art.365-Partea care a alipsit atat la judecata cat si la pronuntare, poate declara apel si peste

termen dar nu mai tarziu de 10 zile dupa caz de la data inceperii executarii pedepsei sau a

inceperii executarii privind despagubirile civile. Apelul declarat peste termen nu suspenda

executarea, dar instanta poate suspenda executarea. Apelul peste termen. Participantul  la 

proces care a lipsit atat la judecata, cit si  la pronuntarea  sentintei,  poate declara apel si peste

termen, dar nu  mai tarziu  decat  10  zile de la data inceperii executarii pedepsei  sau  a

despagubirilor materiale. Apelul declarat peste termen nu suspenda executarea sentintei.

Instanta de apel poate suspenda executarea sentintei atacate. Apelul se declara prin cerere

scrisa, cererea de apel trebuie sa contina: Denumirea instantei la care se depune apelul;

Numele si  prenumele apelantului, calitatea procesuala si  adresa lui; Denumirea  instantei 

care a pronuntat sentinta, data  sentintei, numele si prenumele inculpatului in privinta caruia se

ataca sentinta; Continutul si motivele cerintelor apelantului; Indicarea  probelor si mijloacelor cu

ajutorul carora acestea pot fi administrate, daca se invoca necesitatea administrarii de noi

probe; Data declararii apelului si semnatura apelantului; Lista documentelor ce se anexeaza la

cererea de apel. Pentru persoana  care  nu poate sa semneze, cererea se atesta de  un

judecator  de  la instanta a carei hotarare se ataca. Cererea  poate  fi atestata si de primarul

localitatii unde domiciliaza apelantul. Cererea de apel  se depune la instanta a carei sentinta se

ataca, in atatea  copii citi participanti la proces sunt. Persoana arestata  poate depune  cererea 

de  apel la administratia locului de detinere,  fara  a anexa copii. Dupa  expirarea  termenului 

stabilit  pentru  declararea  apelului, instanta  judecatoreasca care a pronuntat sentinta trimite,

in termen de cinci zile, dosarul penal, impreuna cu apelul in instanta judecatoreasca superioara.

8

6) Arestarea inculpatului: condiţii, organe judiciare care pot lua măsura; durata.

Art.148-Masura arestarii preventive se ia fata de inculpat daca sunt indicii temeinice ca a

savarsit o fapta prevazuta de legea penala in urmatoarele situatii: daca domiciliul inculpatului

nu poate fi stabilit, infractiunea este flagranta iar legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare

de 3 luni, inculpatul a fugit sau s-a ascuns in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la

judecata, sunt date suficiente din care rezulta ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea

adevarului prin influentarea unui martor expert sau interpret, inculpatul a comis din nou o

infractiune, inculpatul este recidivist, exista circumstante agravante, inculpatul a savarsit o

infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani si lasarea lui in

libertate prezinta pericol pentru ordinea publica. Art.149-arestarea inculpatului nu poate depasi

30 zile afara de cazul in care ea este prelungita in conditiile legii. Masura poate fi luat de catre

procuror sau de catre instanta. Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de o persoană

dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevazută de legea penală şi numai

în vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală. Arestarea

preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal, iar până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată si nici

o pedeapsa nu poate fi stabilita decat in conditiile si in temeiul legii.Arestarea preventivă a

inculpatului (persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală şi a fost pusă în mişcare

acţiunea penală). Arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale şi al judecăţii nu

poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul

curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea

inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la

data punerii în executare a mandatului de arestare. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat

preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este

suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 si 16 ani este, în cursul urmăririi penale

de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în

cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul

urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod

excepţional. În mod excepţional, când pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14

si 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Inculpatul minor mai

mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de

zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu

20 de zile, dar fără a se putea depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod

9

excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10

ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul

urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.Durata arestării învinuitului minor este de

cel mult 3 zile.Împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale arestarea

preventivă a învinuitului sau a inculpatului sau prelungirea arestării preventive ca şi împotriva

încheierii dată în cursul judecăţii prin care s-a dispus luarea, menţinerea arestării preventive,

învinuitul sau inculpatul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la

pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Persoanei arestate

preventiv i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele arestării.

Învinuirea i se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat

ales sau numit din oficiu. De asemenea, că are dreptul de a nu face nici o declaraţie,

atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Preşedintele

instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de

arestare preventivă formulată de procuror, care se comunică atât apărătorului ales sau numit

din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa

judecătorului a învinuitului sau inculpatului. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează

în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii iar învinuitul sau

inculpatul este adus în faţa judecătorului. Măsura arestării preventive a învinuitului sau

inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către judecător în prezenţa

apărătorului, în afară de cazul când este dispărut, se află în străinatate ori se sustrage de la

urmărire sau de la judecată. În aceste cazuri, învinuitul sau inculpatul va fi ascultat imediat ce a

fost prins sau  s-a prezentat. Judecătorul încunoştiinţează despre măsura arestării preventive în

termen de 24 de ore un membru al familiei învinuitului sau inculpatului ori o altă persoană

desemnată de acesta. Minorilor arestaţi preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de

lege pentru deţinuţii preventiv ce au depaşit 18 ani drepturi proprii şi un regim special de

detenţie preventivă. Atunci când s-a dispus arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat

minor se încunoştinţează în termen de 24 de ore părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau

supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, precum şi

serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor

neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în prima instanţa

cauza. Constitutia permite eliberarea persoanei arestate preventiv, la cererea acesteia, sub

control judiciar sau pe cautiune atat in cursul urmaririi penale cat si in cursul judecatii de

instanta de judecata. Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi

făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către învinuit sau inculpat,

soţul ori rudele apropiate ale acestuia. Cauţiunea se restituie în condiţiile legii. De asemenea,

legea prevede situaţiile în care  cauţiunea nu se restituie. Liberarea provizorie sub control

10

judiciar sau pe cauţiune poate fi revocată în condiţiile legii. În caz de revocare a liberării

provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului sau a învinuitului. Împotriva

încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la

comunicare pentru cei lipsă.  Recursul  se judecă în termen de 2 zile.

7) Arestarea învinuitului.

Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmarire penala cand sunt indicii temeinice

ca a fost comisa o fapta prevazuta de legea penala daca considera ca in interesul urmaririi

penale este necesara privarea de libertate a invinuitului dispune prin ordonanta motivata

arestarea acestuia aratand temeiurile care justifica luarea masurii si fixand durata arestarii care

nu poate depasi 5 zile. Procurorul emite mandat de arestare a invinuitului.Arestarea invinuitului

poate fi dispusa si de instanta de judecata.Învinuitul este reţinut. Reţinerea durează 24 de ore.

La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului

arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea calculându-se de la data expirării

ordonanţei de reţinere. În cazul în care procurorul solicită reţinerea se aplică art. 146 şi

următoarele din Codul de procedură penală, astfel: Dacă sunt întrunite condiţiile pentru a se

dispune reţinerea şi există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile în care se dispune

arestarea învinuitului, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală,

când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după

ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată

de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului

delegat de acesta; Dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să

judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de

detenţie ori judecătorului delegat de preşedintele instanţei; La prezentarea dosarului de către

procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de

soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în

cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din

oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului

a învinuitului reţinut; Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu

de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii; Învinuitul este adus în faţa judecătorului

şi va fi asistat de apărător; Participarea procurorului este obligatorie; După ascultarea

învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin

încheiere motivată; Dacă sunt întrunite condiţiile pentru arestare, judecătorul dispune, prin

11

încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea

măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile; Totodată,

judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului;

Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei

prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente

dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare

acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte

de expirarea mandatului de arestare. În cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în

judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, procurorul va prezenta

instanţei cu propunerea de arestare preventivă a învinuitului. Instanţa de judecată, poate

dispune arestarea învinuitului în cazurile şi condiţiile arătate mai sus. Când s-a dispus

arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului.

Învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare.

8) Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală.

In desfasurarea actiunii penale, pot interveni anumite cauze de impiedicare a pu-nerii in

miscare a actiunii penale sau a exercitarii actiunii penale, dupa caz. Ele pot interveni in orice

moment, in orice stadiu al procedurilor, adica fie inaintea inceperii urmaririi penale, cand

persoana interesata este faptuitorul, fie dupa inceperea urma-ririi penale, dar inainte de

punerea in miscare a actiunii penale, cand persoana intere-sata este inculpatul. Daca aceste

cauze intervin inainte de inceperea urmaririi penale, ele impiedica insasi inceperea urmaririi

penale, adica sunt cauze de impiedicare a inceperii urmaririi penale. Daca intervin dupa

inceperea urmaririi penale, ele sunt cauze de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale,

iar daca intervin dupa punerea in miscare a actiunii penale, impiedica exercitarea actiunii

penale. Cu aceeasi consecinta procesuala (inchiderea dosarului) aceste cauze sunt prevazute

de un singur text de lege: art. 10, c.pr.pen. Art. 10, c.pr.pen.cuprinde doua mari categorii de

cauze de impiedicare: Cauze care fac ca actiunea penala sa fie lipsita de temei-Sunt acele

cauze in care fie lipseste insusi temeiul actiunii penale, care este iden-tic cu cel al raspunderii

penale si care este chiar infractiunea, fie in care este exclusa raspunderea penala. Aceste

cauze sunt prevazute de art. 10, lit. a-h, c.pr.pen. a) Fapta nu exista -; Cand fapta lispeste in

materialitatea ei b) Fapta nu este prevazuta de legea penala -; Cand fapta exista, insa ea nu

este prevazuta de Codul penal sau de o lege speciala. c) Fapta nu prezinta pericolul social al

unei infractiuni -; Cand lipseste una dintre trasaturile infractiunii si anume pericolul social. d)

Fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat -; Cand, in urma efectuarii actelor

12

premergatoare sau de urmarire, se constata ca fapta este savarsita de o alta persoana. e)

Faptei ii lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii -; Orice fapta presupune un

continut constitutiv. Atunci cand lipseste un element de care este conditionata insasi existenta

infractiunii, fapta nu va constitui infractiune. f) Exista una dintre cauzele care fac ca fapta sa nu

fie infractiune -; Aceasta este situatia in care avem una dintre cauzele ce inlatura caracterul

penal al faptei (art. 44-51, c.pen.), precum si cele prevazute de legile speciale (Ex: Proba

veritatii, in caz de insulta sau calomnie). O parte dintre aceste cauze opereaza in rem (situatia

de la litera a), altele operea-za si in rem si in personam. Cauze care lipsesc actiunea penala de

obiect-Sunt acele cauze in care este inlaturata sau inlocuita raspunderea penala, precum si

acele cauze in care lipseste o conditie de procedura ceruta de lege pentru punerea in miscare

sau pentru exercitarea actiunii penale. Acestea sunt prevazute in art. 10, lit. f-g, c.pr.pen., la

care se adauga si cauzele de nepedepsire prevazute in Codul penal sau in alte legi speciale: a)

Lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului

competent sau o alta conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare sau pentru

exercitarea actiunii penale. Plangerea prealabila a persoanei vatamate este prevazuta fie in

Codul penal, fie in legi speciale pentru anumite categorii de infracti-uni, ca o conditie de punere

in miscare si de exercitare a actiunii penale, cum este cazul infractiunii de lovire sau de alte

violente, de vatamare corporala din culpa, de furt intre soti, de tulburare de posesie, de viol in

forma simpla, de amenintare sau in-fractiunea de concurenta neloiala, pentru care se cere

conditia plangerii prealabile, prevazute de Legea nr. 11/1991. Plangerea prealabila se poate

adresa fie organului de urmarire penala, in cazurile prevazute de art. 279, lit. b) si c), c.pr.pen.

fie direct instantei de judecata, in condi-tiile art. 279 (2), lit. a), c.pr.pen. Ea este nu numai un

mod special de sesizare a organului de cercetare penala, ci si o conditie de procedura astfel

incat absenta ei, atunci cand este prevazuta expres de lege, face sa lispeasca insusi cadrul

legal proce-sual de punere in miscare sau de exercitare a actiunii penale. In afara plangerii

prea-labile, legea mai pretinde autorizarea sau sesizarea organului competent in alte situatii:

Infractiunile savarsite in strainatate impotriva sigurantei Statului Roman sau impotriva vietii,

sanatatii sau integritatii corporale a unui cetatean roman de catre un cetatean strain sau o

persoana fara cetatenie, aflata in strainatate; Infractiunile contra reprezentantului unui stat

strain, pentru care este necesara exprimarea dorintei Guvernului strain; Infractiunile contra

circulatiei pe Caile Ferate, pentru care se cere sesizarea or-ganelor Cailor Ferate; Infractiunile

contra ordinii si disciplinei militare, pentru care se cere sesizarea comandantului UM;

Infractiunile comise de magistrati si de notarii publici, pentru care se cere avi-zul ministrului

Justitiei; Infractiunile comise de presedintele, vicepresedintele si judecatorii CSJ, pentru care se

cere autorizarea presedintelui Romaniei. b) Intervine amnistia sau prescriptia, care inlatura

raspunderea penala sau dece-sul faptuitorului, care impiedica punerea in miscare a actiunii

13

pentru ca este o acti-une personala. c) A intervenit retragerea plangerii prealabile sau

impacarea partilor. Retragerea plangerii prealabile a persoanei vatamate, atunci cand

plangerea pre-alabila este o conditie de punere in miscare sau exercitare a actiunii penale are

ca efect impiedicarea punerii in miscare sau a exercitarii actiunii penale. Pentru a pro-duce

aceste efecte, retragerea trebuie sa fie totala si neconditionata. Impacarea partilor impiedica

punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, atunci cand legea penala prevede expres

ca inlatura raspunderea penala. Pentru a fi valabila trebuie sa aiba loc in fata autoritatii judiciare

competente care presupune prezenta ambelor parti. Trebuie sa fie totala si neconditionata,

pentru ca, potrivit art. 132, c.pen. “impacarea este personala si produce efecte numai daca

intervine pana la ramanerea definitiva a hotararii”. d) Atunci cand s-a dispus inlocuirea

raspunderii penale cu o raspundere adminis-trativa, conform modificarilor prevazute de Legea

nr. 104/1992. e) Atunci cand a intervenit autoritatea de lucru judecat. Hotararile ramase defini-

tive intra in puterea de lucru judecat, in baza legii. Acesta produce doua efecte: Efectul pozitiv -;

Consta in posibilitatea punerii in executare a hotararii penale definitive. Efectul negativ -;

Consta in impiedicarea unei noi puneri in miscare a actiunii penale pentru aceeasi fapta

(Regula: Non bis in idem). In situatia in care legea conditioneaza punerea in miscare sau

exercitarea actiunii penale de o autorizare sau de o sesizare din partea organului competent, o

noua acti-une penala poate fi pusa in miscare si exercitata, daca ulterior este indeplinita condi-

tia prevazuta de lege, ceea ce reprezinta o derogare de la regula “Non bis in idem”. f) A

intervenit una dintre cauzele de impunitate: Desistarea sau impiedicarea producerii rezultatului

(art. 22, c.pen.); Denuntarea faptei de trafic sau consum de droguri inaintea inceperii urmaririi

penale (art. 15, Legea 143/2000); Denuntarea faptei inainte de inceperea urmaririi penale;

Inlesnirea arestarii faptuitorilor dupa inceperea urmaririi penale, in cazul infrac-tiunii de trafic de

persoane, prevazuta de Legea 678/2001 privind prevenirea si com-baterea traficului de

persoane; Desi cauzele de impunitate nu sunt prevazute expres in art. 10, c.pr.pen. ele conduc

la acelasi efect, pentru ca, in realitate, inlatura raspunderea penala, adica impiedica punerea in

miscare sau exercitarea actiunii penale. Art.10-actiune penala nu poate fi pusa in miscare si

daca a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca: a) fapta nu exista; b) fapta nu este

prevazuta de legea penala, b1) fapta nu prezinta pericolul social al unei infractiuni; c) fapta nu a

fost savarsita de invinuit sau inculpat; d) faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale

infractiunii; e) exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal ala faptei; f) lipseste

plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori

alta conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii penale; g) a intervenit

amnistia sau prescptia ori decesul faptuitorului; h) a fost retrasa plangerea prealabila sau partie

s-au impacat, pentru infractiunile pentru care opereaza aceste institutii; i) s-a dispus inlocuirea

raspunderii penale; j) exista autoritate de lucru judecat.

14

9) Cazuri de conexitate şi indivizibilitate.

Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor

infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă. Un organ judiciar nu va putea, prin

prorogare de competenţă, să preia în competenţa sa cauze care revin organelor superioare ci

numai celor inferioare sau egale în grad. Cazurile de prorogare de competenţă sunt prevăzute

de lege, nefiind posibilă prorogarea convenţională. Cele mai des întâlnite cazuri de prorogare

de competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea. Cazuri de conexitate. Conexitatea este o

stare de legătură între mai multe cauze penale care impune reunirea lor pentru a fi soluţionate

împreună. Legăturile între cauze pot fi subiective, referindu-se la persoana celui care a săvârşit

toate infracţiunile, sau obiective, creând o unitate de timp, de loc, sau o dependenţă între

infracţiuni. În alte cazuri legătura de conexitate este mixtă, referindu-se, pe de-o parte, la acea

persoană care a săvârşit mai multe infracţiuni, iar pe de altă parte la existenţa unei legături între

infracţiuni. Cazurile de conexitate sunt în număr de patru: când două sau mai multe infracţiuni

sunt săvârşite prin acte diferite de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi

în acelaşi loc; când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o

prealabilă înţelegere între infractori. Elementul de conexitate constă în înţelegerea între

infractorii care organizează comiterea infracţiunilor şi pentru judecarea lor se impune o

cunoaştere a întregului; când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau

ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau pentru a asigura

sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Conexitatea este dată de

faptul că trebuie judecate împreună infracţiuneamijloc cu infracţiunea-scop (de ex. infracţiunea

de fals cu infracţiunea de înşelăciune) şi infracţiunea săvârşită şi cea prin care se încearcă

ascunderea ei (favorizare, tăinuire, omisiunea denunţării); când între două sau mai multe

infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Motivele de reunire pot fi multiple dar urmăresc un singur scop, o mai bună înfăptuire a justiţiei

(de exemplu, o persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, în concurs, fără legătură între ele sau

o persoană vătămată a fost prejudiciată prin infracţiuni diferite şi prejudiciul trebuie delimitat).

Cazuri de indivizibilitate. Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze, generată de

anumite împrejurări care, prin natura lor sau voinţa legii, formează o unitate care impune

judecarea întregului complex faptic şi de inculpaţi de o singură instanţă. Unitatea naturală

există atunci când o singură acţiune sau inacţiune constituie mai multe infracţiuni şi unitatea

legală când mai multe fapte penale constituie o singură infracţiune. Sunt trei cazuri de

indivizibilitate şi anume: când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane.

Cazul se referă la participaţia penală când există unitate infracţională cu pluralitate de infractori

15

- coautori, instigatori, complici, care trebuie judecaţi împreună pentru o bună administrare a

probelor şi pentru o justă proporţionalizare a pedepselor în funcţie de contribuţia fiecăruia la

comiterea faptei; când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act. Este

cazul concursului formal de infracţiuni, când datorită existenţei unei singure acţiuni sau

inacţiuni, care datorită împrejurărilor în care a avut loc sau urmăririlor pe care le-a produs,

întruneşte elementele a două sau mai multe infracţiuni, se impune judecarea într-o singură

cauză; când mai multe acte materiale alcătuiesc, prin voinţa legii, o singură infracţiune, cum

este infracţiunea continuată, complexă sau din obişnuinţă. În acest caz legea impune ca actele

materiale ce intră în componenţa unei infracţiuni să fie tratate ca un întreg indivizibil pentru care

se aplică o singură sanctiune.

10) Cazurile de asistenţă juridică obligatorie.

Art.171-asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in

termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei institutii militatre de

invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau institut medical educativ, arestat chiar si in

alta cauza, daca legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau instanta apreciaza

ca inculpatul nu-si poate face singur apararea.

11) Cazurile de contestaţie în anulare.

Art. 386 –impotriva hotararilor penale definitive se poate face contestatie in anulare in

urmatoarele cazuri: cand procedura de citare a partii pentu termenul la care s-a judecat cauza

de instanta de recurs nu a fost indeplinita conform legii; cand partea dovedeste ca la termenul

la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs a fost in imposibilitate de a se prezenta si

de a incunostinta instanta despre aceasta impiedicare; cand instanta nu s-a pronuntat asupra

unei cauze din cele prevazute in art.10 lit. f-j cu privire la care existau probe in dosar; cand

impotriva unei persoane s-au pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi cauza. Puteţi

apela la această care de atac extraordinară doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti

irevocabile. Puteţi exercita această cale de atac extraordinară doar pentru motivele exprese

prevăzute de lege. Nu puteţi formula o nouă contestaţie în anulare pentru motive ce au existat

la data celei dintâi. Între contestaţia în anulare şi revizuire nu există o ordine care trebuie

respectată. Exercitarea contestaţiei în anulare nu suspendă executarea hotărârii atacate.

Contestaţia în anulare are 2 forme: contestaţia în anulare obişnuită; contestaţia în anulare

specială. Puteţi formula contestaţia în anulare obişnuită, pentru următoarele motive: când

16

procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică

privitoare la competenţă; Pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare de drept comun, trebuie

îndeplinite două condiţii: hotărârea contestată să fie irevocabilă ( indiferent dacă a fost

pronunţată în primă instanţă, în apel, recurs, revizuire, contestaţie în anulare ( exemplu:

hotărârea dată în primă instanţă care nu a fost apelată, sau legea prevedea că pot fi atacate cu

recurs şi nu au fost recurate, hotărârile pronunţate în apel nerecurate, hotărârea pronunţată în

recurs, etc; motivele contestaţiei în anulare obişnuite să nu fi putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului ( exemplu: dacă aţi invocat aceste motive prin apel şi deşi au fost respinse, nu

le-aţi reiterat în recurs, sau aţi invocat această neregularitate procedurală direct în recurs etc.

Contestaţia în anulare obişnuită va fi primită pentru motivele indicate, în cazul în care aceste

motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa de recurs le-a respins pentru că

avea nevoie de verificări de fapt, sau recursul a fost respins fără să fie judecat pe fond. Puteţi 

formula contestaţia în anulare specială pentru următoarele motive: când dezlegarea dată prin

hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale; când instanţa de recurs a

respins recursul sau l-a admis în parte, însă a omis să cerceteze vreunul din motivele de

nelegalitate pe care le-aţi  invocat. În cazul ambelor motive de contestaţie în anulare specială,

trebuie să fie vorba de hotărâri judecătoreşti pronunţate în recurs. Care este instanţa

competentă să soluţioneze contestaţia în anulare: instanţa a cărei hotărâre se atacă. (prima

instanţă, instanţa de apel, instanţa de recurs, instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare

sau revizuirea, dacă se invocă motive de nelegalitate a procedurii de citare sau de

necompetenţă materială a instanţei sau instanţa de recurs, când se invocă motive specifice

contestaţiei în anulare speciale). Cererea ( contestaţia în anulare) trebuie să fie făcută în scris

şi să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul ori reşedinţa părţilor, ori după caz,

denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. În ce termen puteţi

exercita contestaţia în anulare: Dacă formulaţi contestaţie la executare împotriva unei hotărâri

judecătoreşti care poate fi pusă în executare silită trebuie să o introduceţi înainte de începerea

executării şi în tot timpul executării ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Dacă

formulaţi contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri irevocabilă care nu poate fi executată

silit, trebuie să o introduceţi în termen de 15 zile de la data când aţi luat cunoştinţă de hotărâre,

dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Reguli privitoare la

judecată: Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Pentru judecarea cauzei

se va dispune citarea părţilor. Citarea trebuie, sub pedeapsa nulităţii, înmânată părţii cu cel

puţin 5 zile înaintea termenului judecăţii, excepţie cazurile urgente, când termenul poate fi

scurtat. Dacă nu vi s-a înmânat citaţia în termen sunteţi în drept să cereţi amânarea cauzei.

Dacă aveţi calitate de intimat, aveţi obligaţia să depuneţi întâmpinare cel mai târziu cu cel puţin

17

5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Dacă sunteţi intimat şi nu depuneţi

întâmpinare, veţi fi decăzut din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara

celor de ordine publică. Dacă sunteţi intimat şi nu sunteţi reprezentat sau asistat de avocat,

aveţi posibilitatea să cereţi un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Să

nu consideraţi că dacă aţi formulat contestaţie în anulare, hotărârea contestată nu se va pune

în executare până la soluţionarea contestaţiei în anulare. Dacă doriţi ca executarea hotărârii pe

care aţi contestat-o să nu pornească, trebuie să solicitaţi acest lucru instanţei învestite cu

soluţionarea contestaţiei în anulare. Deci, veţi formula o cerere prin care veţi solicita să dispună

suspendarea executării hotărârii contestate până la soluţionarea contestaţiei în anulate. Este

foarte important să cunoaşteţi că această cerere o puteţi formula pe calea dreptului comun, fie

separat, fie prin cererea prin care aţi invocat motivul de contestaţie în anulare. Dacă există

urgenţă în soluţionarea cererii de suspendare, o puteţi formula pe calea ordonanţei

preşedinţiale. În acest caz trebuie să faceţi dovada că pe rolul instanţei se află înregistrată

cererea de suspendare în condiţiile  dreptului comun, deoarece pe calea ordonanţei

preşedinţiale măsura se dispune doar până la soluţionarea  acestei cererii. În cazul ambelor

cereri, legea prevede condiţia unei cauţiuni, pe care o va stabili instanţa prin încheiere, ce este

supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare. Cauţiunea pe care o depuneţi vă

poate fi restituită după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a soluţionat cererea,în

condiţiile legii. Hotărârea pronunţată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac

ca şi hotărârea pe care o atacaţi.

12) Cazurile de revizuire.

Art.394-revizuirea poate fi ceruta cand: s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost

cunoscute de instanta la solutionarea cauzei; un martor, un expert sau un interpret a savarsit

infractiunea de marturie mincinoasa in cauza a carei revizuire se cere; un inscris care a servit

ca temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de

judecata, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penala a comis o

infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere; cand doua sau mai multe hotarari

judecatoresti nu se pot concilia. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei

hotărâri judecătoreşti definitive în apel sau  prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri

judecătoreşti date de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii

chiar dacă împotriva hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel;

să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o

18

hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul:

Înseamnă că instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată a analizat probele

administrate , raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie trebuie să fie

îndeplinită  de orice hotărâre judecătorească supusă revizuirii. Puteţi uza de această cale de

atac doar pentru motivele exprese prevăzute de lege: dacă dispozitivul hotărârii cuprinde

dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri

care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a

cerut; dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; dacă un judecător , martor sau expert, care au

luat parte la judecată,a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau

dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În

cazul în care , în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre

penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau

inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii se va cita şi cel învinuit de săvârşirea

infracţiunii. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea

potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori

dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei

revizuire se cere; dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,

dispăruţi, incapabili sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau

au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; dacă există hotărâri definitive potrivnice,

date de instanţe de ace grad sau de grade diferite , în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi

persoane, având aceeaşi calitate. Această dispoziţie se aplică şi în cazul când hotărârile

potrivnice sunt date instanţe de recurs; dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la

judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;

dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor

fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţe grave ale acestei încălcări

continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Cererea

de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire

se cere. În cazul prevăzut la punctul 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare

în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. Dacă instanţele

sunt situate în  circumscripţii diferite , cererea de revizuire se va adresa instanţei care a dat

prima hotărâre. Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în scris, să cuprindă arătarea instanţei

, numele , domiciliul şi reşedinţa părţilor, ori după caz, denumirea şi sediul lor şi ale

reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. Dacă formulaţi cererea prin mandatar trebuie să

anexaţi procura în original sau în copie legalizată. Anexat cererii trebuie să depuneţi taxa

judiciară de timbru. Cine poate exercita contestaţia în anulare: doar persoanele care au avut

calitate de parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Nu este suficientă această

19

condiţie, ci trebuie să aveţi şi interes ca să promovaţi cererea de revizuire; procurorul poate

declara contestaţie în anulare, chiar dacă nu a participat la judecarea cauzei în care s-a

pronunţat hotărârea contestată; În ce termen se poate exercita revizuirea: În funcţie de motivul

de revizuire invocat, legea prevede puteţi exercita revizuirea în termen de o lună , termen ce se

va socoti în funcţie de motivul invocat: în cazurile prevăzute la pct. 1, 2, şi 7 alin (1) , de la

comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după

evocarea fondului , de la pronunţare;  pentru hotărârile  prevăzute la punctul 7 alin.(2) de la

pronunţarea ultimei hotărâri; în cazul prevăzut la punctul 3, de la cel din urmă act de executare;

în cazul prevăzut la punctul 4 , din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea de

condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals

înscrisul. Dacă nu există astfel de hotărâri , termenul curge de la data când partea a luat

cunoştinţă de împrejurările   pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o

hotărâre penală , dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; în cazurile prevăzute

la punctul 5,din ziua în care sau descoperit înscrisurile care se invocă, ori, după caz, din ziua în

care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere; în cazul prevăzut la punctul 6, de la comunicarea hotărârii

definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la

întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste două cazuri termenul fiind de

6 luni; în cazul prevăzut la punctul 8 , termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la

încetarea împiedicării; în cazul prevăzut la punctul 9, termenul este de 3 luni de la data

publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României. Dacă

doriţi ca hotărârea supusă revizuirii să nu fie pusă în executare trebuie să formulaţi cerere de

suspendare a executării acesteia. Această cerere se formulează în condiţiile prezentate la

contestaţia în anulare. Regulile  privitoare la judecată sunt aceleaşi ca la contestaţia în anulare-

Hotărârea dată în revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea revizuită. Dacă

revizuirea s-a solicitat pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul.

13) Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării, înlocuirii, încetării sau menţinerii unei măsuri preventive.

Art 140unu-impotriva ordonantei de arestare preventiva se poate face plangere la instanta care

ar fi competenta sa judece cauza in fond. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu.

Instanta va pronunta in aceasi zi o incheiere care este supusa recursului. )Plângerea împotriva

ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura. Potrivit dispoziţiilor

art.140 ind.1 împotriva ordonanţei organului de cerecetare penală sau a procurorului, prin care

s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere penală, înainte de expirarea celor

24 de ore de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionze plângerea este procurorul care

20

supraveghează cercetarea penală, iar când ordonanţa este a procurorului, competent să

soluţioneze plângerea este prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel ori procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul când ordonanţa de reţinere este a prim-procurorului

ori a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului şef de

secţie al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie, plângerea se rezolvă de

procurorul ierarhic superior. Procurorul se pronunţă asupra plângerii prin ordonanţă înainte de

expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este

ilegală sau nu se justifică, procurorul dispune revocarea ei. Plângerea împotriva măsurilor de

prevenţie luate de procuror. Potrivit art.140 ind.2 C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul poate

face plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de

a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Plângerea se poate face într-un

termen de 3 zile de la luarea măsurii. Organul competent să soluţionte plângere este instanţa

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Procedura de soluţionare a

plângerii este următoarea: în primul rând, plângerea se soluţionează în camera de consliu.

Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică

judecarea plângerii. Procurorul participă obligatoriu la judecarea plângerii. Dosarul de urmărire

penală este înaintat instanţei în termen de 24 de ore iar plângerea se soluţionează în termen de

3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, iar când consideră că măsura

preventivă este ilegală sau nu este jusitificată, instanţa dipune revocarea ei. Plângerea

învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea

măsurii preventive nu este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen

de 24 de ore de la soluţionarea plângerii. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de

instanţă în cursul urmăririi penale privind arestatrea preventivă. Potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3

C.proc.pen., împotriva încheirerii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau

prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de

arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară.

Din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că încheierea prin care nu se dipune –

instanţa refuză deci să dipună în timpul urmăririi penale – revocarea, înlocuirea sau încetarea

arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este

de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

Învinuitul sau inculpatul arestat este adus în faţa instanţei şi este ascultat în prezenţa

apărătorului său. În cazul în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu

poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, recursul

este examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul

pentru a pune concluzii. Participare procurorului la judecarea recursului este obligatorie.

21

Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în

termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi 3 zile, în cazul arestării inculpatului.

Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. Căile de atac împotriva încheierii pronunţate

de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive. Potrivit dispoziţiilor art.141

C.proc.pen., încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dipune luarea, revocarea,

înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea

de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat.

Per a contrario, încheierea dată în prima şi în apel prin care nu se dipune – instanţa refuză,

deci, să dipună- revocarea, înlocuirea sau prin care nu se constată încetarea de drept a măsurii

arestării preventive nu este susceptibilă de recurs fiind, deci, definitivă. Termenul de recurs este

de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei

lipsă. Dosarul este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în

trei zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la

soluţionarea recursului. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau

menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării

preventive nu este suspensiv de executare. Per a contrario, recursul declarat împotriva

încheierii prin care nu s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive, instanţa

refuzând să ia măsura sau nemenţinând-o, este suspensiv de execuatare. Drepturile proprii şi

regimul special pentru minori. Potrivit art.160 ind.f C.proc.pen., minorilor reţinuţi sau arestaţi

preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au

depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu

particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în

scopul bunei defăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la umrărirea

penală, judecata ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică

sau morală a minorului. Învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se

asigură, în toate cazurile, asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia

măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca

acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se

dispune reţinerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se

încunoştiinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în termen de 24 de ore, în cazul

arestării, părinţii, tutorele, pesoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte

persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciul de reintegrare

socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de liberate de pe

lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se acesta

într-un proces-verbal. În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori,

în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv. Respectarea drepturilor şi a regimului

22

special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin

controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de

detenţie preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege

să viziteze deţinuţii prevetiv.

14) Cercetarea judecătorească.

Cand cercetarea judecatoreasca nu confirma invinuirea sau cand a intervenit vreuna din

cauzele de incetare a procesului penal prevazute in art.10 lit f-h si j procurorul pune concluzii de

incetare a procesului penal sau de achitare. Dupa ce au fost indeplinite toate masurile

premergatoare si instanta constata ca nu exista vreo un impediment pentru buna desfasurare a

procesului va constata cauza in stare de judecata (art. 321). In cadrul acestei activitati denumita

si "ancheta judiciara", instanta va readministra probele care au fost administrate in faza de

urmarire penala putand administra si probe noi. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare

judecatoreasca poate fi schimbata pentru buna desfasurare a procesului penal. Daca inculpatul

este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusa decat dupa ascultarea acestuia.

Presedintele dispune ca grefierul sa dea citire sau sa faca o prezentare succinta a actului de

sesizare a instantei dupa care explica inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce.

Totodata, instiinteaza pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i

atentia ca tot ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa, precum si cu privire la dreptul de a

pune intrebari coinculpatilor, celorlalte parti, martorilor, expertilor si de a da explicatii in cursul

cercetarii judecatoresti cand socoteste ca este necesar. Se trece apoi la ascultarea inculpatului

dupa ce se verifica identitatea acestuia. Declaratiile orale ale inculpatului se consemneaza de

catre grefier in scris la persoana intai la dictarea presedintelui si se semneaza dupa lectura de

cel in cauza. Inculpatul este lasat sa spuna tot ce stie despre fapta pentru care este trimis in

judecata, apoi i se pot pune intrebari de catre presedinte si in mod nemijlocit de catre ceilalti

membri ai completului, de catre procuror, de partea vatamata, de partea civila, de partea

responsabila civilmente, de ceilalti inculpati si de aparatorul inculpatului a carui ascultare se

face. Intrebarile se pun prin intermediul presedintelui completului de judecata care poate

proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare pentru justa solutionare a cauzei. Cand

inculpatul face declaratii care nu corespund cu cele date anterior, i se cer explicatii asupra

contrazicerilor, iar daca refuza, instanta va dispune citirea declaratiilor anterioare. In cauzele cu

mai multi inculpati, regula este aceea ca fiecare inculpat se asculta in prezenta celorlalti. Daca

instanta considera necesar ii poate asculta pe inculpati separat iar dupa terminarea audierilor le

vor fi citite in mod obligatoriu declaratiile date de ceilalti inculpati. Instanta de judecata poate

23

proceda la reascultarea unuia sau mai multi inculpati in prezenta celorlalti. Incalcarea

dispozitiilor priviind ascultarea inculpatului pot atrage nulitatea hotararii daca se va dovedi ca

inculpatul a suferit o vatamare in sustinerea apararilor sale. Ascultarea celorlalte parti (art. 326)-

Dupa ascultarea inculpatului se procedeaza la ascultarea partii vatamate, partii civile, partii

responsabil civilmente. Regulile de ascultare a inculpatului se aplica si in cazul ascultarii

celorlalte parti. Ascultarea martorilor (art. 327 - 328)-In vederea audierii, martorii sunt chemati

pe rand in sala de judecata. Dupa identificare si prestarea juramantului protrivt normelor din

partea generala a codului, se trece la audierea acestora. Martorul este lasat sa declare tot ce

stie cu legatura la faptele si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus. Martorului i se

pot pune intrebari de catre instanta si de catre procuror, de partea care l-a propus, precum si de

celelalte parti. Martorul care poseda un inscris in legatura cu depozitia facuta poate sa-l

citeasca in instanta, iar inscrisul poate fi retinut la dosar in original sau in copie. In situatia in

care un martor numai poate fi audiat din motive bine intemeiate instanta poate dispune citirea

depozitiei date in cursul urmaririi penale. Daca cu ocazia audierii, martorul face afirmatii

contradictorii, instanta poate dispune citirea declaratiilor date la organul de urmarire penala. In

asemenea cazuri urmeaza a retine numai acele declaratii care, in raport cu toate elementele

cauzei, pot fi considerate ca exprima adevarul, indiferent in ce stadiu al procesului ai fost

facute. Lipsa martorilor poate conduce la concluzia ca audiera acestora numai este necesara

astfel ca judecata va continua. In caz contrar, se va dispune amanarea cauzei in vederea

audierii martorilor a caror lipsa nu este justificata. Atat procurorul cat si partile care au propus

audierea unor martori pot renunta in masura in care numai este necesar audierea acestora,

insa instanta este obligata sa puna aceasta chestiune in discutia partilor. In urma ascultarii

martorii raman in sala la dispozitia instantei pana la terminarea cercetarii judecatoresti care se

efectueaza in sedinta aflata in curs. Daca instanta constata cu numai este necesar reaudierea

martorului poate permite plecarea acestuia din sala de sedinta. In continuarea cercetarii

judecatoresti se procedeaza la prezentarea mijloacelor materiale de proba atunci cand acestea

exista si la administrarea de probe noi. Astfel daca sunt necesare lamuririle unui expert se va

proceda la ascultarea acestuia, sau daca anumite dovezi pot fi facute prin inscrisuri ele vor fi

prezentate pentru a fi examinate de instanta. Cercetarea judecatoreasca poate necesita uneori

efectuarea unei cercetari la fata locului sau a unei reconstituiri, caz in care sunt aplicabile

dispozitiile din partea generala a Codului (art. 129 - 131). Instanta indeplineste aceste activitati

in conditiile proprii fazei de judecata, cu deplasarea intregului complet, a grefierului, prezenta

procurorului cand aceasta este obligatorie, citarea partilor s.a.. Toate aceste activitati efectuate

se desfasoara ca o continuare a sedintei de judecata. In cursul cercetarii judecatoresti, pot

interveni anumite situatii cand in urma administrarii unor noi probe sau in urma readministrarii

probelor din dosar instanta sa dispuna restituirea cauzei la procuror pentru ca urmarirea penala

24

a fost efectuata de un organ necompetent sau pentru completarea urmaririi penale, schimbarea

incadrarii juridice, extinderea actiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului

penal pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Toate aceste

activitati au loc inainte de a se termina cercetarea judecatoreasca insa acestea vor fi analizate

distinct de aceasta activitate. Terminarea cercetarii judecatoresti-Cand instanta constata ca au

fost administrate toate probele necesare in vederea aflarii adevarului, presedintele intreaba pe

procuror si pe parti daca mai au de dat explicatii ori de formulat cereri noi pentru completarea

cercetarii judecatoresti. Dupa acest moment, daca nu s-au formulat cereri noi sau daca cererile

propuse au fost respinse de instanta ori daca s-a efectuat completarile cerute presedintele v-a

declara terminata cercetarea judecatoreasca (art. 339).

15) Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea.

Art.129-cercetarea la fata locului se efectueaza atunci cand este necesar sa se faca constatari

cu privire la situatia locului savarsirii infractiunii sa se descopere si sa se fixezeze urmele

infractiunii, sa se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale de proba si imprejurarile in

care infractiunea a fost savarsita. Organul de urmarire penala efectueaza cercetarea la fata

locului in prezenta martorilor asistenti sau a partilor cand este necesar. Instanta de judecata

efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului cand prezenta

acestuia la judecata este obligatorie. Cand este necesar sa se faca constatari cu privire la

situatia locului savarsirii unei infractiuni, sa se descopere si sa se fixeze urmele infractiunii, sa

se stabileasca pozitia si starea mijloacelor materiale precum si imprejurarile in care infractiunea

a fost savarsita, organul de urmarire efectueaza o cercetare la fata locului. Masura poate sa fie

luata, de asemenea, si de catre instanta de judecata. Art.130-reconstituirea –organul de

urmarire penala sau instanta de judecata daca gaseste necesar pentru verificarea si precizarea

unor date poate sa procedeze la reconstituirea la fata locului. Reconstituirea se face in

prezenta invinuitului sau inculpatului. Un alt procedeu probator prin care organele judiciare

amintite obtin date importante cu privire la modul de savarsire al unei infractiuni, il reprezinta cel

al reconstituirii. In acest sens, organul de urmarire penala sau instanta de judecata, daca

gaseste necesar pentru verificarea si precizarea unor date, poate sa procedeze la

reconstituirea la fata locului, in intregime sau in parte, a modului si a conditiilor in care a fost

savarsita fapta. Cand este necesar, ambele masuri se fac de catre organul de urmarire penala,

in prezenta partilor. La efectuarea actelor de procedura trebuie sa fie prezenti si martorii

asistenti, cu exceptia cazului cand acest lucru nu este posibil. Martorii asistenti sunt persoane

25

chemate sa participe la efectuarea anumitor acte procedurale in scopul de a garanta faptul ca

procedura urmata este legala, iar rezultatul corespunde celor consemnate. Nu pot fi martori

asistenti: minorii sub 14 ani, persoanele interesate in cauza si cei care fac parte din aceeasi

unitate cu organul care efectueaza actul procedural. Cand legea prevede ca la efectuarea unui

act procedural este necesara prezenta unor martori asistenti, numarul acestora trebuie sa fie de

cel putin doi. In cazul constatarii la fata locului, invinuitul sau inculpatul arestat sau retinut este

adus la cercetare, iar daca nu este posibil i se asigura la cerere reprezentarea. In procedura

reconstituirii prezenta invinuitului sau inculpatului este obligatorie. Instanta de judecata

efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor si in prezenta procurorului, cand

participarea acestuia la judecata este obligatorie. La efectuarea cercetarii la fata locului se

incheie proces-verbal, care trebuie sa cuprinda: descrierea amanuntita  a  situatiei locului, a 

urmelor  gasite,  a obiectelor  examinate  si a celor ridicate, a  pozitiei  si starii celorlalte

mijloace materiale de proba, astfel incat acestea sa fie redate cu precizie si pe cat posibil cu

dimensiunile respective. In  caz  de  reconstituire  a  modului  in  care  a  fost  savarsita  fapta, 

se  consemneaza amanuntit si desfasurarea reconstituirii. In toate cazurile se pot face schite,

desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrari, care se vizeaza si se anexeaza la procesul-

verbal.

16) Cererea de reabilitare: titularii cererii de reabilitare, conţinutul cererii de reabilitare.

Art.495-cererea de reabilitare se face de catre condamnat iar dupa moartea acestuia de sot sau

rude apropiate. In cerere trebuie sa se mentioneze: adresa condamnatului, condamnarea si

fapta pentru care a fost pronuntata, locurile de munca pe tot intervalul de timp de la executarea

pedepsei si pana la introducerea cererii, temeiurile cererii, orice alte informatii utile. Potrivit legii,

reabilitarea face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile rezultate din

condamnare. Ea este de drept si judecatoreasca. Reabilitarea de drept opereaza prin lege in

cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in

decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nici o infractiune. Reabilitarea judecatoreasca se

acorda, la cererea celui condamnat, de catre instanta de judecata, in cazurile in care nu

opereaza reabilitarea de drept. Cererea de reabilitare judecatoreasca trebuie sa cuprinda date

cu privire la petitionar, obiectul, motivele in fapt si in drept, mijloacele de proba in sustinerea ei,

data depunerii si semnatura. Se poate face si cerere de contestare a reabilitarii de drept si

cerere de anulare a reabilitarii. Pentru acordarea ei, trebuie indeplinite conditiile prevazute de

lege cu privire la trecerea unor termene, care variaza intre 4 si 5 ani, la care se adauga

jumatate din durata pedepsei pronuntate. Procurorul General poate dispune, in cazuri

26

exceptionale, reducerea acestor termene. Referitor la cel condamnat, se cere ca acesta sa nu fi

suferit o noua condamnare, sa aiba asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace

oneste, sa fi avut o buna conduita, sa fi achitat in intregime cheltuielile de judecata si

despagubirile civile la plata carora a fost obligat. Termenul se socoteste, pentru amandoua

formele de reabilitare, de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale sau de la

data cand aceasta s-a prescris ori de la data actului de gratiere. In caz de respingere a cererii

de reabilitare, nu se poate face o noua cerere decat dupa un termende 3 ani, in cazul

condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa 2 ani, in cazul condamnarii la

pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani si dupa 1 an, in alte cazuri. Termenele se socotesc de la

data respingerii cererii. Reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta, cu exceptia

interzicerii de a se afla intr-o anumita localitate, si nu duce la obligatia de reintegrare in functia

din care infractorul a fost scos in urma condamnarii, rechemarea in cadrele armatei sau de

redare a gradului militar pierdut. Condamnatului reabilitat i se anuleaza antecedentele penale,

nu mai are astfel antecedente si, ca urmare, daca savarseste o noua infractiune, este

considerat infractor primar, nu va fi recidicvist, i se pot aplica dispozitiile privind suspendarea

executarii pedepsei pentru o noua infractiune etc. Procedura reabilitarii judecatoresti mai

prevede, in afara celor mentionate cu privire la instanta competenta, cererea de reabilitare si

masuri pentru solutionarea cererii (citarea petitionarului si a altor persoane). Instanta poate

dispune respingerea cererii pentru lipsa conditiilor de forma (de exemplu, cand a fost introdusa

inainte de termenul legal); suspendarea examinarii cererii (daca s-a pus in miscare actiunea

penala printr-o alta infractiune savarsita de condamnat); admiterea si solutionarea prin hotarare

a cererii. Hotararea prin care instanta rezolva cererea de reabilitare este supusa apelului, iar

hotararea pronuntata de instanta de apel este supusa recursului. Reabilitarea de drept a

persoanei juridice este reglementata de art. 134 alin. 2C. pen., introdus prin L. nr. 278/2006.

Conditii: sa fii trecut 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementara a

fost executata si persoana juridica nu a savarsit nicio alta infractiune.

17) Citarea părţilor la judecată. Compunerea instanţei de judecată. Asigurarea apărării.

Art.291-judecata poate avea loc numai daca partile sunt legal citate. Neprezentarea partilor nu

impiedica judecarea cauzei. Partea prezenta la un termen nu mai este citata pentru termenele

urmatoare. Militarii in termen si detinutii sunt citati la fiecare termen. Art.292-compunerea

instantei-instanta judecat in complet a carui compunere este prevazuta de lege. Completul

trebuie sa ramana acelasi pana la terminarea judecatii. Daca aceasta nu este posibil completul

se poate schimba pana la inceperea dezbaterilor. Prin instanţă se înţelege organul împuternicit

27

de lege să rezolve litigiul intervenit între părţi. Constituţia României prevede că justiţia se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite

prin lege, respectiv curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile. Noţiunea

de instanţă desemnează şi judecătorul sau, după caz, completul de judecată ce soluţionează o

anumită pricină. Rolul instanţei-Instanţa este obligată să soluţioneze cererile de chemare în

judecată cu care a fost sesizată, dat fiind faptul că refuzul de a judeca, respectiv denegarea de

dreptate, este interzis. În materie civilă, rolul instanţei constă în: cercetarea cauzei - duce la

stabilirea, pe bază de probe, a situaţiei de fapt; soluţionarea cauzei - constă în pronunţarea

hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite. Art.294-

asigurarea apararii-in cauzele in care desemnarea unui aparator din oficiu este obligatorie

presedintele instanttei odata cu fixarea termenului ia masuri pentru desemnarea unui aparator

din oficiu.Inculpatul, partile si aparatorii au dreptul sa ia cunostinta de dosar in tot cursul

judecatii. Asistenta jurdica este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de

aparare al partilor, alaturi de posibilitatea acestora de a-si asigura personal apararea si de

obligatia organelor judiciare de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in

favoarea partilor, iar reglementarea ei in Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea

nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995 constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental.

Considerata ca o activitate procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care

isi apara drepturile si interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in

cadrul procesului penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o

apara, prin mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in

procesul penal reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru

promovarea si apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in

procesul penal. Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin

acordarea de consultatii si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz,

reprezentarea juridica, a persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de

urmarire penala si de notariat, precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si

intereselor legitime ale acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau

straina, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a

datei actelor, precum si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile

legii. Din continutul art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca

orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea

acestui drept este facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.

Tinand cont de toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa.

Prin modificarile Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul

procesului penal” cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza

28

urmaririi penale, pe care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul

garantiilor procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau

inculpatului. Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de

a aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute

de lege, pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se

gasesc, nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie

legala necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind

obligatorie.Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi asistate

de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile

legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt conditii imperative

ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se sanctioneaza prin

nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea nr.32/1990, s-au

adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin instituirea unor

cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale, asistenta juridica

este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este minor, militar in

termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de

invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori cand

este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta juridica

este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa

inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur

apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta asistenta juridica

obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor infractiuni de coruptie.

Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie, daca invinuitul sau

inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. In

asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau inculpat, dispunand ca

delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui ales, facand totodata

precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi inlocuit, cauza se

amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca asistenta juridica

nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3 C.pr.pen,

cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila sau partea

responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau la cerere

luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si consistenta

reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor aparatorului

in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor invinuitului, ale

inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si cele mai solide

garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit dispozitiilor

29

art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are

dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna

memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire penala, daca exista

dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului. Cand asistenta

juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta aparatorului la

ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului este prezent la

efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar actul este semnat

si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In mod exceptional,

cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea organului de cercetare

penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a inculpatului

arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu

aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar

la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este obligatorie. Aparatorul are dreptul

de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale nu au fost acceptate, in cazul in

care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat prezenta aparatorului la ascultarea

inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre inculpatul arestat si aparator in afara

situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa rezolve plangerea in cel mult 48 de ore.

In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen., aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat,

sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in cazul cand inculpatul este arestat, sa ia

contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din oficiu este obligat sa asigure asistenta

juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligatii, organul de

urmarire penala sau instanta de judecata poate sesiza conducerea baroului de avocati spre a

lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel, in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul

raspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea

profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor

obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru

orice fapte savarsite in legatura cu profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a

prejudicia onoarea si prestigiul profesiei sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele

Ministerului Public sunt obligate sa inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire

penala sau de judecata pornita impotriva unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii

vatamate, al partii civile si al partii responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri si de

a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa asiste la efectuarea urmatoarelor acte de

urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara, cercetari la fata locului, perchezitii si

autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire poate asista cu

incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul judecatii, aparatorul exercita drepturile

partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.). Aparatorul are o pozitie independenta fata

30

de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat sub multiple aspecte de vointa acesteia,

aparatorul devine independent prin faptul ca este chemat sa apere doar interesele legitime

permise de lege.

18) Citaţia ca act procedural: noţiune, conţinut, loc de citare, înmânarea citaţiei.

Art.176-Citatia este individuala si trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni: denumirea

organului de urmarire penala sau a instantei care emite citatia; numele celui citat, calitatea si

obiectul cauzei; adresa celui citat; data, ora si locul de infatisare. Invinuitul sau incupatul se

citeaza la adresa unde locuieste, iar daca aceasta nu este cunoscuta la adresa locului sau de

munca. Daca nu se cunoaste adresa sau locul sau de munca citatia se afiseaza de catre

consiliul local in raza caruia s-a savarsit infractiunea. Detinutii se citeaza la locul de detinere.

Militarii incazarmati se citeaza la unitatea din care fac parte. Citatia se inmaneaza personal

celui citat care semneaza de primire. Daca persoana citata nu este acasa citatia se inmaneaza

sotului sau unei rude apropiate. Citatia nu poate fi inmanata unui minor sub 14 ani. act

procedural scris prin care o persoana este chemata in fata organelor de urmarire penala sau a

instantei de judecata. Citatia are caracter de ordin si obliga persoana citata sa se prezinte la

data si la locul indicat, in caz de neprezentare putandu-i-se aplica amenda judiciara prevazuta

de lege. Realizarea principiului contradictorialitatii dreptului la aparare impune prezenta partilor

in fata instantei de judecata. Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decat dupa citarea

sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel.Citarea partilor in orice cauza

este obligatorie. Pentru indeplinirea acestei obligatii legea prevede ca instanta are sarcina sa

verifice daca partile au fost citate si sa amane judecarea cauzei ori de cate ori constata ca

partea lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub sanctiunea

nulitatii. Exista si situatii in care citarea partilor este lasata la latitudinea instantei : in materia

conflictelor de competenta, materia asigurarii dovezilor ; materia ordonantei presedintiale.

Citatia este actul de procedura prin care partile si alti participanti, martori, experti, traducatori

sunt incunostiintati sa se prezinte in fata instantei in ziua, ora, locul si data fixata. Elemente :-

chemarea- reprezinta ordinul instantei prin care cel citat este incunostiintat ca a devenit parte a

unui prices civil si in ceasta calitate trebuie sa se prezinte in fata instantei pentru a lua parte la

dezbateri.-sanctiunea- reprezinta masura de constrangere sau consecintele nefavorabile ce

decurg in caz de reprezentare.Trebuie emisa in forma scrisa si sa cuprinda mentiunile pe care

legea le indica in mod expres. Este compusa din doua parti : citatia propriu-zisa si dovada de

inmanare.Citatia propriu-zisa trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu urmtoarele mentiuni :-

aratarea anului, lunii, zilei si datei ;-indicarea instantei si a sediului ei ;-numele, domiciliul si

31

calitatea celui citat ;-parafa instantei ;-semnatura grefierului.Mentiunile de mica importanta

(lipsa lor atragand nulitatea doar in cazul in care persoana interesata pretinde ca prin lipsa lor

asuferit o vatamare ce nu poate fi inlaturata decat prin anularea citatiei) sunt :-numarul citatiei ;-

data emiterii ;-numarul dosarului ;-numele si domiciliul partii potrivnice ;-felul cauzei. Dovada de

inmanare trebuie sa cuprinda :-anul, luna, ziua cand a fost incheiata-numele celui care l-a

incheiat ;-functia acestuia ;-numele, prenumele, domiciliul celui citat ;-indicarea instantei care a

emis citatia ;-mentionarea eventualelor inscrisuri ce se comunica o data cu citatia ;-numele si

calitatea celui caruia i s-a facut inmanarea sau locul unde s-a realizat afisarea ;-semnatura celui

care a incheiat dovada de inmanare. Lipsa acestor mentiuni este sanctionata cu nulitatea. Fac

exceptie : indicarea fucntiei agentului procedural si mentionarea inscrisurilor o data cu citatia.

Dovada de inmanare semnata de cel citat sau procesul-verbal incheiat de agentul procedural in

cazul in care cel citat nu a fost gasit sunt singurele acte cu care se poate face proba ca

procedura citarii a fost indeplinita.

19) Comparaţie între decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale penale.

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu

anumit termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea

actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a

declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege.Aspectele diferenţiale esenţiale între

decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe

când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce

decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul

prevăzut de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii

legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul

repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.366 sau a apelului sau recursului peste

termen, potirvit art.365). a) Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale

tipice, nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin

nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de lege.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele

pocedurale efectuate contrar dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen.,

pentru anularea unui act procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să

se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal;

încălcarea dispoziţiilor legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca

urmare producerea unei vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată

32

decât prin anularea actului îndeplinit prin încălcarea legii. Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot

clasifica în funcţie de mai multe criterii. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile

pot fi: nulităţile exprese, care intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume

individualizate de legiuitor, cum ar fi dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau

după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei

de judecată etc. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale, care pot

interveni în cazul nerespectării altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2

şi art.197 alin.(1) şi alin.(4). După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim

între: nulităţi absolute.Nulităţile aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi

intervine în cazul încălcării unor dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se

caracaterizează prin următoarele: vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel

care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării; pot fi invocate în orice

stare a procesului şi nu pot fi înlăturate în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute

de lege; pot fi invocate de orice parte din porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu.

Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la

competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea

acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă. De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile

relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului şi asistarea acestuia de apărător,

când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cazurile cu

infractori minori.nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.(4) raportat la art.197 alin.(1), încălcarea

oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.(2) ( deci altele decât cele a căror

încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage nulitatea actului doar atunci când s-a

adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului şi numai dacă a fost

invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de

judecată cu procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. Instanţa ia în

considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este

necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe cale de consecinţă,

nulităţile relative se caracterizează prin: vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie

dovedită de cel care invocă această sancţiune nulităţile relative pot fi invocate numai până la un

anumit moment procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării actului, când partea este

prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă ); nulităţile relative sunt luate

în considerare numai dacă au fost invocate de un anumit subiect circumstanţial ( cel căruia i s-a

produs vătămarea în drepturile sale procesuale ); poate fi acoperit prin voniţa părţilor, acestea

putând decide să nu invoce nulitatea. În mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din

oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru

aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Efectele nulităţilor. Indiferent de modalitate

33

abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată, lipseşte de efecte juridice actul afectat,

din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De

asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de către organul juidiciar care le-a întocmit

iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor de competenţă. Având în vedere că între

diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în doctrină s-a discutat dacă nulitate unui

act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care nulitatea

actului declarat se impune prin legătură cauzală Aceste efect extensiv al nulităţii este

reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel, Codul italian consacră efectul

extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului viciat, iar în cazul actelor

respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu actul viciat. În legislaţia

franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor ulterioare actului viciat. Codul

de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese în ceea ce priveşte efectul

extensiv al nulităţii, urmând ca prorogarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret

de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia ce există între actul anualt şi

celelalte acte procesuale întocmite, spre deosebre de Codul de procedură penală anterior care

consacra expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

20) Competenta funcţională şi competenţa materială.

Competenta este definite ca sfera atributiilor pe care le are de indeplinit,potrivit legii,fiecare

categorie de organe judiciare in cadrul procesului penal. Alti autori prin competenta inteleg

capacitatea (aptitudinea) recunoscuta de lege unui organ de urmarire penala sau unei instante

judecatoresti de a urmari,a judeca si solutiona o anumita cauza penala,cu excluderea de la

aceasta activitate judiciara a celorlalte organe de urmarire penala sau instante judecatoresti.

Potrivit ultimei opinii imputernicirea data de lege presupune pe de-o parte, puterea de a urmarii

sau a judeca o anumita cauza penala care confera autoritate juridical actelor procesuale ce se

efectueaza iar pe de alta parte, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate prin lege,

orice refuz fiind onsiderat ca o incalcare a obligatiilor de serviciu. Importanta institutiei consta in

faptul ca o cauza penala nu poate fi solutionata la intimplare,de orice organ judiciar,in

infaptuirea actului de justitie pentru o judicioasa solutionare a cauzei,impunindu-se existenta

unor criterii, cu ajutorul carora este determinat organul judiciar care are aptitudinea de a

solutiona o anumita cauza penala,savirsita intr-un anumit loc si de o anumita gravitate.

Formele competentei in materie penala Unele forme ale sunt considerate fundamentale,

character dat de necesitatea lor in determinarea in concret a competentei unui anumit organ

judiciar pentru o anumita cauza. Sunt considerate forme fundamentale ale competentei

34

competenta functionala; competenta materiala; competenta teritoriala. Acestor forme

fundamentale li se adauga alte forme, subsidiare :competenta personala; competenta speciala;

competenta exceptionala Formele fundamentale ale competentei-Competenta functionala-Cu

ajutorul ei sunt determinate categoriile de activitati pe care le poate desfasura un anumit organ

judiciar in cadrul competentei sale generale.In cadrul procesului penal, activeaza diferite organe

judiciare, cu atributii deosebite, ce indeplinesc diverse activitati procesuale. Un anumit organ

judiciar solutioneaza cause in fata judecatii, dar numai unul anume judeca in prima instanta, iar

altele solutioneaza cauza in apel sau recurs. In urmarirea penala, cercetarea penala este

efectuata de un anumit organ judiciar iar trimiterea in judecata, este de competenta altui organ

judiciar. Competenta materiala-Constituie criteriul prin care se stabileste care dintre organelle

judiciare de grade diferite, pot solutiona anumite categorii de cause penale. Dupa cum prevede

legea, organele judiciare alcatuiesc un sistem, au o organizare ierarhica, pe mai multe nivele,

ceea ce urmeaza a se stabili fiind care din acestea are dreptul sa solutioneze o anumita cauza.

Prioritate are stabilirea organului judiciar care solutioneaza cauza, fixindu-se astfel sfera

atributiilor acestuia, ce-I delimiteaza competenta in raport cu organelle inferioare sau

superioare in grad. Aceasta competenta este determinate in principal de natura si gravitatea

infractiunilor. Competenta teritoriala-Folosind numai criteriul competentei materiale, nu exista

posibilitatea determinarii exacte a organului judiciar ce trebuie sa solutioneze o cauza concreta,

deoarece, competenta materiala stabileste numai gradul organului competent. Competenta

teritoriala constituie criteriul prin care se determina organul judiciar competent sa solutioneze o

cauza penala dintre organele judiciare de acelasi grad. Acest criteriu face departajarea intre

organelle judiciare egale in grad cu aceeasi competenta materiala in functie de anumite limite

teritoriale. Potrivit art.30 alin.(4), prin locul savirsirii faptei se intelege locul unde s-a desfasurat

activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Sunt

reglementari distincte privind competenta teritoriala dupa cum infractiunea a fost comisa in tara

sau strainatate. Pentru stabilirea competentei organului judiciar in cazul infractiunii savirsite pe

teritoriul tarii, legea fixeaza anumite criterii, ce tin de o anumita localizare in spatiu. De

asemenea, legea prevede modul in care sunt aplicate dispozitiile art30 alin.(1) In cazul in care a

fost sesizat un singur organ judiciar din cele prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. acestuia ii

revine competenta sa solutioneze cauza. Daca au fost sesizate mai multe organe judiciare din

cele prevazute la art.30 alin.(1)C.proc.pen. , legea procesuala penala cuprinde reglementari cu

ajutorul carora competenta teritoriala este stabilita.In cazul acesta al sesizarii mai multor organe

judiciare cu privirea la comiterea aceleiasi infractiuni iar sesizarea este simultana, organul

judiciar competent se stabileste in ordinea prevazuta la art.30 alin.(1)C.proc.pen. In

conformitate cu dispozitiile art.45 alin.(3)C.proc.pen. ordinea de preferinta prevazuta de art.30

alin.(1)C.proc.pen. opereaza numai in caz de sesizare simultana. In cazul in care sesizarea are

35

loc in date diferite ordinea de preferinta aratata nu mai opereaza fiind competent organul

judiciar care a fost primul sesizat. Conform art.30 alin.(2)C.proc.pen., judecarea cauzei revine

aceleia dintre instantele competente, potrivit art.30 alin.(1) in a carei raza teritoriala s-a efectuat

urmarirea penala. Dar exista posibilitatea ca nici unul din locurile aratate la art.30 alin.

(1)C.proc.pen. san u fie cunoscut la momentul descoperii comiterii infractiunii. Pentru a rezolva

astfel de situatii art.45 alin.(2) C.proc.pen. prevede ca pentru asemenea cazuri, competenta

revine organului de urmarire penala care a fost primul sesizat. Potrivit art.30 alin.

(3)C.proc.pen.,cind urmarirea penala se efectueaza de catre Parchetul de pe linga Curtea

Suprema de Justitie sau de catre parchetele de pe linga curtile de apel ori de pe linga

tribunalele sau de catre un organ de cercetare central ori judetean, procurorul, prin rechizitoriu,

stabileste careia dintre instantele prevazute in alin (1) ii revine competenta de a judeca, tinind

seama ca,in raport cu imprejurarile cauzei, sa fie asigurata buna desfasurare a procesului

penal. Potrivit reglementarilor constitutionale actuale, instanta suprema in Romania este Inalta

Curte de Casatie si Justitie- organizarea si functionarea fiind stabilite de Legea nr.304/2004. In

cazurile infractiunilor comise in strainatate, acestea se judeca potrivit regulilor de competenta

stabilite de art.31 C.proc.pen. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele judecatoresti sunt:

judecatoriile; tribunalele; Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie. In present

functioneaza si instante militare, care potrivit Legii nr.54/1993 sunt: tribunalele militare tribunalul

militar territorial; Curtea Militara de Apel. In conformitate cu Decretul nr.203/1974 functioneaza

la nivelul instantelor din Constanta si Galati sectii maritime si fluviale. Competenta judecatoriilor

Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in prima instanta toate infractiunile, cu exceptia

celor date prin lege in competenta altor instante. Potrivit competentelor functionale, judecatoria

judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce priveste competenta materiala, aceasta are

competenta generala. Prin Legea nr.281/2003, la art 25 s-a introdus alin.(2) cu cuprinsul :

Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea internarii medicale se dispune de catre judecatorie :

tot judecatoria este competenta sa solutioneze cererea de liberare conditionata (art.450 alin.(1))

; competenta de solutionare a contestatiei in anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit.

d) revine judecatoriei, cind ea este instanta la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389

alin.(2)) Competenta tribunalului militar Sub aspect functional , este egal in grad cu judecatoria,

solutionind cauze penale numai in prima instanta. In ceea ce priveste competenta materiala si

personala, art.26 C.proc.pen. si Legea nr 54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de

tribunalele militare. Competenta tribunalelor Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta

functionala, tribunalul judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de

competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume

prevazute de lege. In cuprinsul art.27 C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin

Legea nr. 281/2003, sunt indicate infractiunile care revin spre solutionare, potrivit competentei

36

materiale, tribunalelor. Competenta tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi competenta

functionala similara tribunalului, deci judeca : in prima instanta in apel in recurs solutioneaza

conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri

anume prevazute de lege. Dispozitiile art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din Legea nr.54/1993

indica infractiunile ce cad in competenta de solutionare a tribunalului military territorial.

Competenta Curtii de Apel Conform art.28 C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale

functionale, judeca: in prima instanta; in apel in recurs; solutioneaza anumite conflicte de

competenta, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de

Apel-Curtea Militara de Apel functioneaza ca instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit

competentei functionale, judeca : in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite

conflicte de competenta. In art.28 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de

solutionare a Curtii Militare de Apel. Competenta Curtii Supreme de Justitie Potrivit

reglementarilor actuale, Curtea Suprema de Justitie judeca, potrivit competentei functionale : in

prima instanta; in recurs; recursurile in interesul legii; recursurile in anulare; solutioneaza

conflictele de competenta in cazurile in care C.C.J. este instanta ierarhic superioara; cazurile in

care cursul judecatii e interrupt cererilr de stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute

de lege.In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de

solutionare a Curtii Supreme de Justitie.

21) Competenta organelor de urmărire penală.

Cercetarea penala se efectueaza de organele de cercetare ale politiei pentru orice infractiune

care nu este data in mod obligatoriu in cercetare altor organe de cercetare penala. Cercetarea

penala se efectueaza si de organe de cercetare speciale. Potrivit art.207, organele de cercetare

ale poliţiei judiciare au competenţă materială generală, instrumentând toate cauzele penale, cu

excepţia celor date de lege în competenţa materială exclusivă a altor organe de cercetare

penală. În privinţa competenţei teritoriale, evidenţiem faptul că organele de cercetare penală ale

poliţiei instrumentează cauzele care le revin potrivit regulilor stabilite de lege. Competenţa

organelor de cercetare penală speciale Aşa cum am arătat, cercetarea penală se efectuează şi

de organele speciale, aici fiind incluşi, potrivit art.208: ofiţerii anume desemnaţi de către

comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii

comandurilor de garnizoană, ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare,

ofiţerii poliţiei de frontiere, precum şi căpitanii porturilor. Cât priveşte competenţa acestei

categorii de organe, din punct de vedere al competenţei materiale, legea procesuală, în speţă

dispoziţiile art.208, identifică amănunţit cauzele în care sunt abilitate să desfăşoare cercetarea

37

penală, astfel: Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp parte şi

similare efectuează cerecetarea penală pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi

efectuată şi personal de către comandant.; Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii

comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de

militari în afara unităţilor miltare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii

comenduirilor de garnizoană; Ofiţerii anume desemnaţi de către comandaţii centrelor militare

efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor miltare, săvârşite

de prsoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi

personal de către comandnaţii centrelor miltare. La cererea comandantului centrului militar,

organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările

comandantului centrului militar. Ofieţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, efectuează

cercetarea penală pentru infracţiunile de frontieră. Căpitanii porturilor efectuează cercetarea

penală pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la

bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciu, prevăzute în Codul

penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în

pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. Competenţa procurorului în efectarea urmăririi penale-

Cum arătam în cele ce preced, procurorul conduce nemijlocit acestă fază a procesului penal, el

fiind garantul legalităţii defăşurării urmăririi penale. Procurorul, în mod obişnuit, exercită

supravegherea asupra organelor de urmărire penală; în execitarea acestei atribuţii, procurorii

conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a ploiţiei şi a altor organe. De asemenea,

procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le

supraveghează. Există, însă, o categorie de cauze pentru care legiuitorul a fixat o competenţă

materială exclusivă de desfăşurare a urmăririi penale în sarcina procurorului. Astfel, urmărirea

penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în

art.155-173, 174-177, 179, 189 alin.(3)-(5),art.190, 191, art.211 alin.(4), art.212, 236, 236, 236

ind.1, 239, 239 ind.1, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267 ind.1, 268, 273-276, 279

ind.1, 280, 280 ind.1, 302 ind.2, 317, 323, 356-361 C.pen., în cazurile arătate în art.27 pct.1

lit.b) – e), art.28 ind 1 pct.1 lit. b) şi c) şi pct.5, art.28 ind.2 pct.1 lit.b) şi art.29 pct.1 C.proc.pen.,

în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin

lege în competenţa sa. Este comptente să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate, şi să

exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul

corespunzător instanţie care, potrivit legii, judecă în primă instanţă.Astfel, procurorul din cadrul

parchetului de pe lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele

ce se judecă la judecătorie, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este

competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce sunt în competenţa tribunalului. În

cauzele în care urmărirea penală se efectuezaă de către procuror, acesta poate dispune ca

38

anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei. Când urmărirea

penală se efectuează de procuror, rechizitoriu este supus confirmării prim-procurorului

parchetului, iar când urmărirea penală este făcută de către acesta, confirmarea se face de

procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la

parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriu este supus confirmării

procuroului-şef de secţie, iar când urmărire penală este efectuată de acesta, confirmare se face

de către procurorul general al parchetului Unele dispoziţii privind competenţa în efectuarea

urmăririi penale-Verificarea competenţei-Potrivit art.210 alin.(1), în vederea respectării legale

referitoare la competenţă, organul de urmărire penală, sesizat potrivit art.221, este dator să-şi

verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea activităţilor specifice decât dacă se consideră

competent. Acestă regulă are şi o excepţie determinată de necesitatea obiectivă a rezolvării

unor cauze urgente. Astfel, potrivit art.213, când un act de cercetare nu suferă amânare,

organul de cercetare este obligat să-l efectueze, chiar dacă, verificându-şi competenţa,

constată că respectiva cauză nu-i aparţine. Deşi legea nu fixează o anumită limită, abaterea de

la regulile comune de competenţă se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a

efectuării actelor, cât şi a întinderii acetora Dacă organul de cercetare penală constată că nu

este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită

supravegerea, în vederea sesizării organului competent. Procurorul, când constată că nu este

competent, trebuie să trmită cauza la procurorul competent-procurorul din unitatea ierarhic

superioară. Extinderea competenţei teritoriale-Când anumite acte de cercetare penală trebuie

să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală

poate să le efectueze el însuuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori

delegare. În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la

efecuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre acesta organul corespunzător din raza

teritorială în care se va efectua aceste acte. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de

cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie

îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu respectarea dispoziţiei din alineatul precedent.

Legea a dispus o asemenea obligaţie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii

comisiei rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi. Actele încheiate de către organele

din afara structurilor judiciare-Actele încheiate de organele de constatare-Potrivit art.214

C.proc.pen., sunt organe de constatare : organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat

precum şi ale unităţilor la care se referă art.145 C.pen.; organele de control şi cele de

conducere ale adminstraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. ; ofiţerii şi

subofiţerii Jandarmeriei Române. Cât priveşte infracţiunile care atrag competenţa materială:

organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă

art.145 C.pen. sunt abiliate să constate infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi

39

obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control şi cele de

conducere ale adminsitarţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 C.pen. sunt

abilitate să constate infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciu de cei aflaţi în subordine ori

sub controlul lor; ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să constate

infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor speciale. Organele de constatare sunt

obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă

la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească porces-verbal constator despre împrejurările

concrete ale săvârşirii acesteia. De asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să

procedez la evaluarea pagubelor, să efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta.

Actele încheiate se înaintează procuroului în cel mult 3 zile de la desopeirea faptei ce constituie

infracţiune, afară de cazul când legea dispune alftel. În caz de infracţiuni flagrante, acelaşi

organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările

efectuate şi cu mijloacele materiale de probă. Procesele-verbale încheiate de aceste organe

constituie mijloc de probă. Actele încheiate de comandanţii de nave şi areonave şi de subofiţerii

trupelor de grăniceri Potrivit dispoziţiilor art.215 C.proc.pen. , sunt organe de constatare şi

comandanţii de nave şi areonave, precum şi agenţii de poliţie de frontieră. Cât priveşte

competenţa lor materială: comandanţii de nave şi aeronave sunt abilitaţi să constate

infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se

află în afara porturilor sau aeroporturilor; agenţii de poliţie de frontieră sunt abiltaţi să constate

infracţinile de frontieră. Organele de constatare sunt obligate să procedeze la luarea de

declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să

întocmească porces-verbal constator despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia. De

asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedez la evaluarea pagubelor, să

efectueze orice alte acte, când legea prevede acesta. Pot efectua percheziţii corporale asupra

făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de

mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de

cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijlocale materiale de probă. În celelalte

cazuri, lucrările efectuate se înintează organului de cercetare penală competen, în cel mult 5

zile de la prima constatre efectuată, împreună cu mijlocale materiale de probă. Când

infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenul de mai sus curg de la ancorarea

navei ori aterizrea aeronavei pe teritoriu român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe

constiuie mijlocare de probă.

22) Competenta personală în materie penală.

40

Cand competenta instantei este determinata de calitatea inculpatului instanta ramane

competenta sa judece chiar daca inculpatul dupa savarsirea infractiunii nu mai are acea

calitate. Dobandirea calitatii dupa schimbarea infractiunii nu determina schimbarea

competentei. Este determinate de calitatea faptuitorului ceea ce duce la solutionarea cauzelor

in functie de anumite calitati pe care acesta le are, de anumite organe judiciare. Calitatea de

military atrage competenta personal a instantelor militare si parchetelor. Potrivit art.40 alin.

(1)C,proc.pen. cind competenta instantei este determinate de calitatea inculpatului, instanta

ramine competenta a judeca, chiar daca inculpatul dupa savirsirea infractiunii, nu mai are acea

calitate, in cazurile cind fapta are legatura cu atributiile de serviciu ale faptuitorului, sau cind s-a

dat o hotarire care a solutionat cauza in prima instanta. Potrivit Legii nr.304/2004, instantele

judecatoresti sunt :judecatoriile; tribunalele; Curtile de Apel; Inalta Curte de Casatie si Justitie.

In present functioneaza si instante militare, care potrivit Legii nr.54/1993 sunt: tribunalele

militare; tribunalul military territorial; Curtea Militara de Apel. In conformitate cu Decretul

nr.203/1974 functioneaza la nivelul instantelor din Constanta si Galati sectii maritime si fluviale.

Competenta judecatoriilor-Potrivit art.25 C.proc.pen. judecatoria judeca in prima instanta toate

infractiunile, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante. Potrivit competentelor

functionale, judecatoria judeca numai in prima instanta, iar in ceea ce priveste competenta

materiala, aceasta are competenta generala. Potrivit art.434 – inlocuirea sau incetarea internarii

medicale se dispune de catre judecatorie : tot judecatoria este competenta sa solutioneze

cererea de liberare conditionata (art.450 alin.(1)) ; competenta de solutionare a contestatiei in

anulare intemeiata pe cazul prevazut de art 386 lit. d) revine judecatoriei, cind ea este instanta

la care a ramas definitive ultima hotarire(art.389 alin.(2)). Competenta tribunalului militar-Sub

aspect functional , este egal in grad cu judecatoria, solutionind cauze penale numai in prima

instanta.In ceea ce priveste competenta materiala si personala, art.26 C.proc.pen. si Legea nr

54/1993 (art.10) precizeaza cauzele solutionate de tribunalele militare. Competenta

tribunalelor-Potrivit legii, in ceea ce priveste competenta functionala, tribunalul judeca: in prima

instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din

circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.27

C.proc.pen. in forma data de modificarile aduse prin Legea nr. 281/2003, sunt indicate

infractiunile care revin spre solutionare, potrivit competentei materiale, tribunalelor. Competenta

tribunalului militar teritorial Acesta are aceeasi competenta functionala similara tribunalului, deci

judeca: in prima instanta; in apel; in recurs; solutioneaza conflictele de competenta ivite intre

judecatoriile din circumscriptia sa, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. Dispozitiile

art.28 C.proc.pen.si art.12,13 din Legea nr.54/1993 indica infractiunile ce cad in competenta de

solutionare a tribunalului military territorial. Competenta Curtii de Apel-Conform art.28

C.proc.pen.Curtea de Apel, potrivit competentei sale functionale, judeca: in prima instanta; in

41

apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta, precum si alte cazuri anume

prevazute de lege. Competenta Curtii Militare de Apel-Curtea Militara de Apel functioneaza ca

instanta unica, in municipiul Bucuresti si potrivit competentei functionale, judeca: in prima

instanta; in apel; in recurs; solutioneaza anumite conflicte de competenta. In art.28 C.proc.pen.

sunt aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Militare de Apel.

Competenta Curtii Supreme de Justitie-Potrivit reglementarilor actuale, Curtea Suprema de

Justitie judeca, potrivit competentei functionale: in prima instanta; in recurs; recursurile in

interesul legii; recursurile in anulare; solutioneaza conflictele de competenta in cazurile in care

C.C.J. este instanta ierarhic superioara; cazurile in care cursul judecatii e interrupt cererilr de

stramutare, precum si alte cazuri anume prevazute de lege. In cuprinsul art.29 C.proc.pen. sunt

aratate infractiunile ce cad in competenta de solutionare a Curtii Supreme de Justitie.

23) Conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă.

Art. 43. - Cand doua sau mai multe instante se recunosc competente a judeca aceeasi cauza

ori isi declina competenta, conflictul pozitiv sau negativ de competenta se solutioneaza de

instanta ierarhic superioara comuna. Cand conflictul de competenta se iveste intre o instanta

civila si una militara, solutionarea conflictului este de competenta Curtii Supreme de Justitie.

Instanta ierarhic superioara comuna este sesizata in caz de conflict pozitiv, de catre instanta

care s-a declarat cea din urma competenta, iar in caz de conflict negativ, de catre instanta care

si-a declinat cea din urma competenta.In toate cazurile, sesizarea se poate face si de procuror

sau de parti. Pana la solutionarea conflictului pozitiv de competenta judecata se suspenda.

Instanta care si-a declinat competenta ori s-a declarat competenta cea din urma ia masurile si

efectueaza actele ce reclama urgenta. Instanta ierarhic superioara comuna hotaraste asupra

conflictului de competenta cu citarea partilor. Cand instanta sesizata cu solutionarea conflictului

de competenta constata ca acea cauza este de competenta altei instante decat cele intre care

a intervenit conflictul si fata de care nu este instanta superioara comuna trimite dosarul instantei

superioare comune. Instanta careia i s-a trimis cauza prin hotararea de stabilire a competentei

nu se mai poate declara necompetenta, afara de cazul in care, in urma noii situatii de fapt ce

rezulta din completarea cercetarii judecatoresti, se constata ca fapta constituie o infractiune

data prin lege in competenta altei instante.Art.39-exceptia de necopempetenta materiala si cea

dupa calitatea persoanei pot fi ridicate in tot cursul procesului penal pana la pronuntarea

hotararii definitive. Exceptia de necempetenta teritoriala poate fi ridicata numai pana la citirea

actului de sesizare in fata primei instante. Exceptiile pot fi ridicate de procuror, parti sau puse in

discutie din oficiu de instanta. Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărarea situaţii în care

42

mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică

aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de dispoziţiile art.43

C.proc.pen. Din redactarea art.43alin.(1) rezultă că există conflict de competenţă atunci când

două sau mai multe instanţe se recuonsc competente să judece aceeaşi cauză ori când

acestea îşi declină competenţa. În primul caz, în care două sau mai multe organe judiciare

consideră că sunt competente să soluţioneze aceeaşi cauză, există un conflict pozitiv de

competenţă. În ce de-al doilea caz, în care două sau mai multe organe judiciare îşi declină

reciproc competenţa există un conflict negativ de competenţă. Indiferent de felul acestora,

conflictele de competenţă pot apărea numai între organele judiciare cu aceeaşi competenţă

funcţională. Este reglementat şi modul rezolvării acestor conflicte de competenţă. Atunci când

conflictul de competenţă apare între două sau mai multe instanţe, acesta se rezolvă de instanţa

ierarhic superioară comună. Dacă conflictul se iveşte între o instanţă civilă şi una militară,

soluţionarea este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie ( art.45 alin.2). Astfel dacă conflictul

a apărut între două judecătorii pe raza teritorială a aceluiaşi judeţ, se soluţionează de tribunal,

ca instanţă ierarhic superioară comună acelor două instanţe. În cazul în care conflictul se iveşte

între două judecătorii care au însă competenţe în două judeţe diferite, conflictul se rezolvă de

curtea de apl comună. Dacă în cazul respectiv nu există o curte de apel ierarhic superioară

comună, conflictul se soluţionează de instanţa supremInstanţa ierarhic superioară comună este

sesizată în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă,

iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declarat cea din urmă competenţa. În

toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau de părţi. Până la soluţionarea

conflctului de competenţă judecarea se suspendă. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-

a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă.

Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă cu citarea

părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea

cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a interveit conflictul şi faţă de care

nu este instanţa superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune. Instanţa

căreia i s-a trimis cauza prin hotărâre de stabilire a competenţei nu se mai poate declara

necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea

cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în

competenţa altei instanţe ( art.43 alin 9). Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod

corespunzător dispoziţiile art.42 alin.(2), adică, în cazul în care declinarea a fost determinată de

competenţa materială sau după calitatea persoanei, poate folosi actele îndeplinite şi menţine

măsurile dispuse de instanţa desesizată. Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi

procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între

două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul

43

care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. Atunci când

conflictul apare între două organe de cercetare penală a căror activitate este supravegheată de

procurori din parchete cu rază teritorială diferită, conflictul de competenţă se rezolvă de către

procurorul ierarhic superior şi comun procurorilor care exercită supravegherea organelor de

cercetare penală între care s-a ivit conflictul de competenţă. Dispoziţiile art.39 C.proc.pen.

regelementează regimul aplicării excepţiilor de necompetenţă invocate în cursul soluţionării

cauzelor penale. Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de competenţă după calitatea

persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive

( art.39 alin.1). Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate numai până la citirea actului

de sesizare, în faţa primei instanţe de judecată ( art. 39 alin.2 ). Din analiza textelor rezultă că

regimul juridic aplicabil excepţiilor diferă după momentul până la care pot fi invocate. În cazul

excepţiei după materie sau după calitatea pesoanei, legiuitorul a stabilit ca moment până la

care poate fi ridicată, pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, iar pentru competenţa

teritorială, momentul de referinţă este citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de

judecată. De altfel, legiuitorul a fixat şi un moment în care preşedintele instanţei are obligaţia să

întrebe pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, acest moment fiind începutul

judecăţii. Astfel, potrivit art.320, pe lângă obligaţiile pe care le are preşedintele instanţei la

începutul judecăţii este şi aceea de a întreba părţile şi pe procuror dacă au de formulat excepţii,

cereri sau propun efectuarea de probe noi. În acest moment, potrivit rolului activ, instanţa le

pune în vedere părţilor posibilitatea invocării excepţiilor de necompetenţă. După cum se

precizează în art.39 alin.final, excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, oricare

dintre părţi sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

24) Confruntarea ca mijloc de probă.

Art.87-cand se constata ca exista contraziceri intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi

cauza se procedeaza la confruntarea acelor persoane daca aceasta este necesara pentru

lamurirea cauzei. Art.88-persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele si

imprejurarile in privinta carora declaratiile date anterior se contrazic. Organul de urmarire

penala sau instanta de judecata poate incuviinta ca persoanele confruntate sa-si puna reciproc

intrebari. pecialisti, chiar si atunci cand organul judiciar are unele cunostiinte din domeniul

respectiv, fiind insa necesara o parere fundamentata pe temeinice constatari cu caracter

stiintific. Numarul specialistilor la care se apeleaza pentru lamurirea unor probleme cu

semnficatie juridica intr o cauza este foarte larg, practic neexistand domeniu al cunoasterii

umane care sa nu fie implicat, mai mult sau mai putin in aceasta activitate." Cea mai mare parte

44

a constatarilor si expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii si al

medicinei legale, data fiind cuprinderea deosebit de larga a acestor doua stiinte. Rezultatele

cercetarilor intreprinse de catre specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de

constatare sau de expertiza, avand formulate la final anumite concluzii. Acest material este

inclus in dosarul cauzei ca mijloc de proba, realizand o explicare a elementelor asupra carora s

a cerut parerea specialistilor, facand o accesibila si nespecialistilor. Deoarece practica impune

examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare si examinare multi disciplinara,

aderam la opinia ca expertizele pot fi si expertize complexe medico legale si criminalistice,

ideea expertizei complexe fiind sustinuta inca din anul 1978 de catre Lucian Ionescu .

Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonata intr o cauzs in care trebuie

sa se stabilesca, fata de aspectul improscarilor de sange de pe pereti, directia loviturilor si

pozitia victimei intr un spatiu limitat. Constatarea tehnico-stiintifica este un mijloc stiintific de

proba specific legislatiei procesuale penale romanesti, nefiind cunoscut sub aceasta denumire

in alte legislatii. Ea se efectueaza atunci cand exista pericolul de disparitie, modificare sau

alterare a unor probe, situatii de fapt, etc. fiind necesara in acelasi timp lamurirea de urgenta a

anumitor imprejurari ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesara opinia unui

specialist. Ea constituie deci o activitate de interpretare si valorificare stiintifica imediata a

urmelor , a mijloacelor materiale de proba si imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii

autorului faptei si obiectelor folosite la savarsrea i faptei. Constatarea tehnico-stiintifica

criminalistica este mult mai restransa decat expertiza criminalistica , fiind dispusa doar atunci

cand urgenta anchetei nu permite ordonarea unei expertize. Constatarea tehnico stiintifica se

poate dispune din oficiu, sau la cererea partilor, fiind efectuata de catre specialisti criminalisti

sau tehnicieni ce functioneaza in cadrul ori pe langa institutia de care apartine organul de

urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico stiintifice de catre anumiti specialistii

criminalistii, nu inseamna si insusirea de catre acestia a atributiilor de organ de ancheta,

asigurandu se pe acesta cale obiectivitatea si corectitudinea cercetarilor. Conform prevederilor

art. 116C. proc. pen. constatarea tehnico-stiintifica se poate dispune numai in cursul urmaririi

penale, putand fi dispusa de instanta de judecata in cazul refacerii sau completarii urmaririi

penale.

25) Constatarea infracţiunilor de audienţă. Suspendarea judecăţii.

Art.299-daca in cursul sedintei se savarseste o fapta prevazuta de legea penala, presedintele

constata acea fapta si identifica pe faptuitor. Instanta daca este cazul poate dispune arestarea

preventiva a invinuitului, despre care se face mentiune in incheiere. În literatură de specialitate

45

se arată că infracţiunile de audienţă sunt cele săvârşite în faţa completului de judecată,

indiferent dacă acesta se află în sala de şedinţă sau la locul unde, potrivit art.288, se

desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului. Potrivit art.299 alin.(1), dacă în

cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului

constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Subectul pasiv al unei astfel de infracţiuni poate

fi atât unul din organele judiciare care participă la judecată, cât şi oricare dintre persoanele

prezente la şedinţa de judecată. În legătură cu săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa

întocmeşte un proces-vebal pe care îl trimite procurorului. În acestă situaţie, procesul-verbal

încheiat are o dublă natură juridică, fiind, în acelaşi timp, actul prin care se începe urmărirea

penală şi cel mai important mijloc de probă în cauza care ia astfel naştere. Instanţa, dacă este

cazul, şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.146, poate dispune, ţinând cont şi de

dispoziţiile art.147, arestarea preventivă a învinuitului iar preşedintele completului emite un

mandat de arestare a acestuia. Despre luarea măsurii arestării preventive se face menţiune în

încheirea de şedinţă iar învinutul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună cu

procesul-verbal şi cu mandatul de arestare. Suspendarea judecăţii-În cazul în care se constată

că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, instanţa

dispune, prin încheire, suspendarea procesului penal , până când starea inculpatului va

permite participarea acestuia la judecată ( art.303 alin.1). În lumina modificărilor aduse prin

Legea nr.281/2003, boala gravă de care suferă inculpatul trebuie să fie constată numai printr-o

expertiză medico-legală; nu interesează dacă boala gravă este rezultatul propriei activităţi a

inculpatului sau dacă este curabilă ori nu. Potrivit art.303 alin.(2), în ipoteza în care sunt mai

mulţi inculpaţi în cauza penală, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi

dijungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze. Încheirea dată în primă

instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs care nu

suspendă executarea. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa

la judecată, în acest sens existând obligaţia pentru instanţă de a se interese periodic asupra

stării de sănătate a inculpatului. Suspendarea judecăţii constituie, potrivit art.128 C.pen., o

cauză de suspendare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, prescipţia

urmând să-şi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. De asemenea, potrivit

art.303 alin.final C.porc.pen., suspendarea judecăţii intervine şi în situaţia în care în cauză a

fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Aceste dispoziţii, introduse prin Legea

nr.281/2003, armonizează reglementările procedurale cu cele prevăzute de legislaţia specială

în materie, şi anume Legea nr.47/1992 ( Leagea Curţii Constituţionale ). Trebuie menţionat că

în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate suspedarea judecăţii intervine de drept,

prin efectul legii.

46

26) Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Art.113-Organul de urmarire penala care dispune efectuarea constatarii tehnico-stiintifice

stabileste obiectul acesteia. Constatarile tehnico-stiintifice se efectueaza asupra datelor si

materialelor puse la dispozitie sau indicate de organul de urmarire penala. Art.114-constatarea

medico-legala-in caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste sau cand

este necesara o examinare corporala a invinuitului sau a partii vatamate pentru a se constata

pe corpul acesteia existenta unei infractiuni organul de urmarire penala dispune efectuarea unei

constatari medico-legale si cere organului medical efectuarea constatarii.

27) Decăderea şi inadmisibilitatea – sancţiuni procedurale penale.

Potrivit art.185 C.porc.pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede nu

anumit termen, nerespectare acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea

actului făcut peste termen. Intervine decăderea ca sancţiune, spre exemplu, când titularul nu a

declarat apel sau recurs în temenul prevăzut de lege. Aspectele diferenţiale esenţiale între

decădere şi nulitate, ca sancţiuni procedurale, sunt: nulitatea se referă la acte procesuale, pe

când decăderea se referă la drepturi prcesuale; nulitatea se referă la un act efectuat, în timp ce

decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă deoarece a expirat termenul

prevăzut de lege; spre deosebire de nulitate, care impune refacerea actului, în cazul decăderii

legea permite exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege ( ca de exmeplu, în cazul

repunerii în termen de apel şi de recurs, în condiţiile art.365 sau a apelului sau recursului peste

termen, potirvit art.365). Inadmisibilitate, ca sancţiune procedurală, intervine în cazul în care

părţile în proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale

epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. Este inadmisibil, spre exemplu, apelul

declarat de partea civilă sau partea responsabilă civilmente cu pivire la latura penală a cauzei,

deoarece, potirvit art.362 alin.(1), partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot face

apel în ceea ce priveşte latura penală.

28) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloace de proba în procesul penal.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal pot servi la aflarea

adevarului, numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din

ansamblul probelor existente in cauza. Invinuitul sau inculpatul, inainte de a fi ascultat, este

intrebat cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele 47

parintilor, cetatenie, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, adresa, antecedente penale

si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale.Invinuitului sau inculpatului i se aduce apoi

la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu

privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta. Organul de urmarire penala,

inainte de a-l asculta pe invinuit, cere acestuia sa dea o declaratie scrisa personal, cu privire la

invinuirea ce i se aduce. Fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat.In cursul urmaririi

penale, daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de fata

ceilalti.Invinuitul sau inculpatul este mai intai lasat sa declare tot ce stie in cauza.Ascultarea

invinuitului sau inculpatului nu poate incepe cu citirea sau reamintirea declaratiilor pe care

acesta le-a dat anterior in cauza.Invinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaratie

scrisa de mai inainte, insa se poate servi de insemnari asupra amanuntelor greu de retinut.

Dupa ce invinuitul sau inculpatul a facut declaratia, i se pot pune intrebari cu privire la fapta

care formeaza obiectul cauzei si la invinuirea ce i se aduce. De asemenea, este intrebat cu

privire la probele pe care intelege sa le propuna. Declaratiile invinuitului sau inculpatului se

consemneaza in scris. Declaratia scrisa se citeste acestuia, iar daca cere, i se da sa o citeasca.

Cand este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la sfarsit. Cand invinuitul

sau inculpatul nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in declaratia scrisa.

Declaratia scrisa este semnata si de organul de urmarire penala care a procedat la ascultarea

invinuitului sau inculpatului ori de presedintele completului de judecata si de grefier, precum si

de interpret cand declaratia a fost luata printr-un interpret. Daca invinuitul sau inculpatul revine

asupra vreuneia din declaratiile sale sau are de facut completari, rectificari sau precizari,

acestea se consemneaza si se semneaza in conditiile aratate in prezentul articol. Ori de cate

ori invinuitul sau inculpatul se gaseste in imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat,

organul de urmarire penala sau instanta de judecata procedeaza la ascultarea acestuia la locul

unde se afla.

29) Declaraţiile martorilor – mijloace de proba în procesul penal: noţiune, obligaţiile şi drepturile

martorilor; persoanele care nu pot fi ascultate ca martor şi persoane care nu sunt obligate să

depună ca martor.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa

serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor.

Persoana obligata a pastra secretul profesional nu poate fi ascultata ca martor cu privire la

faptele si imprejurarile de care a luat cunostinta in exercitiul profesiei, fara incuviintarea

persoanei sau a unitatii fata de care este obligata a pastra secretul. Calitatea de martor are

intaietate fata de calitatea de aparator, cu privire la faptele si imprejurarile pe care acesta le-a

48

cunoscut inainte de a fi devenit aparator sau reprezentant al vreuneia dintre parti. Sotul si

rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori. Minorul

poate fi ascultat ca martor. Pana la varsta de 14 ani ascultarea lui se face in prezenta unuia

dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia ii este incredintat minorul spre crestere si

educare. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor, daca nu este constituita parte civila

sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana chemata ca martor este obligata sa se

infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la

faptele cauzei. Martorul este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si

ocupatie.In caz de indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc

de proba.Martorul va fi apoi intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia dintre parti si in ce

raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii.

Inainte de a fi ascultat, martorul depune urmatorul juramant: "Jur ca voi spune adevarul si ca nu

voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!"In timpul depunerii

juramantului, martorul tine mana pe cruce sau pe Biblie. Referirea la divinitate din formula

juramantului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. Martorului de alta religie decat

cea crestina nu ii sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fara confesiune va depune

urmatorul juramant: "Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde

nimic din ceea ce stiu". Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun

juramantul vor rosti in fata instantei urmatoarea formula: "Ma oblig ca voi spune adevarul si ca

nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu". Dupa depunerea juramantului sau dupa rostirea

formulei prevazute in alin. 5, se va pune in vedere martorului ca, daca nu va spune adevarul,

savarseste infractiunea de marturie mincinoasa.Despre toate acestea se face mentiune in

declaratia scrisa. Minorul care nu a implinit 14 ani nu depune juramant; i se atrage insa atentia

sa spuna adevarul. Modul si limitele ascultarii martorilor Martorului i se face cunoscut obiectul

cauzei si i se arata care sunt faptele sau imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca

martor, cerandu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea. Dupa ce martorul a facut

declaratii, i se pot pune intrebari cu privire la faptele si imprejurarile care trebuie constatate in

cauza, cu privire la persoana partilor, precum si in ce mod a luat cunostinta despre cele

declarate.

30) Declinarea de competenţă.

Art. 42. - Instanta de judecata care isi declina competenta trimite dosarul instantei de judecata

aratata ca fiind competenta prin hotararea de declinare. Daca declinarea a fost determinata de

competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza poate

49

folosi actele indeplinite si poate mentine masurile dispuse de instanta desesizata. In cazul

declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite ori masurile dispuse se mentin.

Hotararea de declinare a competentei nu este supusa apelului si nici recursului. Potrivit

normelor de competenţă, organelor judiciare au abilitatea de a soluţiona anumite cauze penale.

Pot apărea situaţii când un organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar

care, potrivit regulilor de competenţă, nu este cel îndrituit să soluţioneze acea cauză. Mijlocul

juridic prin intermediul căruia cauza este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat şi

transmisă organului judiciar competent să o soluţionze este declinarea de competenţă. Potrivit

art.42 alin.(1) raportat la art.45 alin.(1) C.proc.pen., în aceste situaţii organul judiciar care îşi

declină competenţa trimite dosarului organului judiciar arătat ca fiind competent ( organul de

urmărie penală dispune declinarea prin ordonanţă iar instanţa de judecată prin sentinţă ).

Având în vedere că declinarea de competenţă poate fi pusă în discuţie la cerere, dar şi din

oficiu, se poate considera că acesta este şi un mijloc prin care se realizează autocontrolul în

respectarea regulilor de competenţă. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa

materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele

îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată ( art.42 alin.2 ). Textul

reglementează cazurile în care organul judiciar după sesizare şi până în momentul declinării

îndeplineşte diferite activităţi procesuale ori a dispus luarea unor măsuri cu caracter procesual.

În aceste situaţii, instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate folosi actele

îndeplinte sau poate menţine măsurile dispuse. În cazul declinării pentru necompetenţă

teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin ( art.42 alin.3 . Din regelemenatarea

existentă ( art.42 alin.2 ) rezultă că declinarea de competenţă este un act de dezînvestire,

reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit. Hotărârea de

declinare de competenţă nu este supusă nici un căi de atac.

31) Deliberarea: noţiune, obiect, procedură.

Art. 307. - La deliberare iau parte numai membrii completului in fata caruia a avut loc

dezbaterea. Completul de judecata delibereaza in secret. Art. 343. - Completul de judecata

delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept.

Deliberarea poarta asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului, asupra stabilirii pedepsei,

asupra masurii educative ori masurii de siguranta cand este cazul sa fie luata, precum si asupra

computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra repararii

pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor

materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa

50

solutionare a cauzei.Toti membrii completului de judecata au indatorirea sa-si spuna parerea

asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma. Conform art. 343, dupa

inchiderea sedintei de judecata instanta procedeaza in camera de consiliu, in secret, la

deliberare asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei.

Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completa si justa a probelor iar daca

instanta constata ca nu s-au administrat toate probatoriile necesare va dispune prin incheiere

repunerea cauzei in faza de judecata fixand un nou termen de judecata cu citarea partilor. In

acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecatoreasca. Daca instanta constata ca

probele administrate nu sunt complete, atunci procedeaza la deliberare cu privire la existenta

faptei, comiterea ei de catre inculpat, vinovatia acestuia. Instanta delibereaza asupra pedepsei

ce trebuie aplicata inculpatului, asupra masurilor de siguranta si asupra computarii retinerii si

arestarii preventive. Completul de judecata delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin

infractiune, asupra masurilor preventive si asiguratorii, mijloacelor materiale de proba,

cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei.

Membrii completului de judecata au obligatia sa-si spuna parerea asupra fiecarii chestiuni,

presedintele fiind ultimul care isi spune parerea. Pronuntarea hotararii se face de catre

presedintele completului, asistat de grefier si explica partilor dupa pronuntarea hotararii ca au

dreptul la apel sau recurs. Hotararea primei instante este actul procesual prin care e infaptuita

sarcina justitiei in cauza penala. Hotararea se pronunta in numele legii si daca ramane definita

capata putere de lege fata de organele de stat, de institutii si fata de persoanele la care se

refera. Hotararea penala trebuie sa indeplineasca doua conditii fundamentale, legalitatea si

temeinicia acesteia. Hotararea este legala cand e rezultatul unei activitati procesuale conform

legii si cuprinde solutia corespunzatoare legii penale si civile. Hotararea este temeinica atunci

cand cuprinde adevarul despre faptele cauzei si cand aplica o pedeapsa just individualizata si

temeinic argumentata.

32) Dezbaterile în fata primei instanţe şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Art.340-dupa terminarea cercetarilor judecatoresti se trece la dezbateri dandu-se cuvantul in

urmatoarea ordine: procurorului, partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si

inculpatului. Presedintele inainte de a incheia dezbaterile da ultimul cuvant inculpatului

personal. In timpul in care inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari. Daca

inculpatul releva noi imprejurari esentiale pentru cauza presedintele dispune reluarea

cercetarilor judecatoresti. Dezbaterile judiciare este acea faza a judecatii in care procurorul si

51

partile prin concluziile orale priviind chestiunile de fapt si de drept ale cauzei, prezinta instantei

din punct de vedere al invinuirii si al apararii, existenta sau inexistenta faptei, vinovatia

inculpatului, incadrarea juridica a faptei, solutia care trebuie pronuntata. Dezbaterea judiciara

este obligatorie si lipsa ei atrage nulitatea hotararii pronuntate intrucat incalca dreptul la cuvant

al procurorului si dreptul la aparare al partilor. Nefiind prevazuta sub sanctiunea nulitatii

absolute, incalcarea acestui drept trebuie invocata in cursul dezbaterilor de catre partea careia

nu i s-a dat cuvantul pentru ca altfel nulitatea se acopera. Ordinea de desfasurare a

dezbaterilor este cea prevazuta in art. 340, cuvantul acordandu-se mai intai procurorului, apoi

partii vatamate, partii civile, partii responsabile civilmente si in final inculpatului. Aceasta ordine

are in vedere necesitatea cunoasterii de catre parti, in special de inculpat a argumentelor

formulate in sustinerea invinuirii. Procurorul pune concluzii atat in ce priveste latura penala cat

si in ce priveste latura civila a cauzei. El trebuie sa demonstreze instantei de judecata,

legalitatea, temeinicia invinuirii, pericolul social al faptei savarsite, imprejurarile care se refera la

persoana inculpatului cerand pedeapsa corespunzatoare. In cuvantul sau procurorul este

obligat sa faca o analiza a probelor administrate, sa indice incadrarea juridica corespunzatoare,

sa faca propuneri concrete priviind solutia ce urmeaza a fi data, iar in caz de condamnare sa

faca propuneri asupra pedepsei ce trebuie sa fie aplicata (cuantum, mod de executare). Partea

vatamata se limiteaza in cuvantul sau la latura penala a cauzei si are obligatia sa examineze

aceleasi conditii de fond si forma ca ale procurorului. Partea civila are cuvantul numai la latura

civila si la cheltuielile judiciare pe care le-a facut. Partea responsabila civilmente are cuvantul

numai cu privire la raspunderea sa civila dar poate demonstra si inexistenta raspunderii civile a

inculpatului sau o raspundere diminuata a acestuia. Inculpatul, avand ultimul cuvant face o

expunere a imprejurarilor care stabilesc nevinovatia sa, sau a celor imprejurari care atenueaza

raspunderea sa penala sau civila. Partile cand sunt asistate de aparator participa la dezbateri

prin cuvantul aparatorilor. Aparatorul inculpatului poate pleda pentru nevinovatie cand probele

nu sustin vinovatia. Daca exista probe de vinovatie aparatorul, poate demonstra ca fapta nu

constituie infractiune ci abatere, sau poate sa primeasca o incadrare juridica mai usoara.

Acceptand ca invinuirea este intemeiata, aparatorul poate sa demonstreze existenta

circumstantelor atenuante care atrag o pedeapsa mai blanda sau o alta modalitate de

executare a pedepsei (suspendarea executarii pedepsei, suspendarea sub supraveghere,

amenda penala). Pledoaria trebuie sa se bazeze numai pe probele administrate din dosar,

trebuie sa fie motivata si bazata pe dispozitiile legale. In cazul in care dupa ce s-a dat cuvantul

tuturor partilor, procurorul sau una din parti vor sa prezinte instantei noi argumente atunci se

da cuvantul in replica cu obligatia de a se respecta aceeasi ordine. In tot cursul dezbaterilor,

presedintele completului de judecata are dreptul sa intrerupa pe cei care au cuvantul daca in

sustinerile lor depasesc limitele cauzei ce se judeca. Cand dezbaterile se prelungesc ele pot fi

52

intrerupte dar nu mai mult de 5 zile. Ultimul cuvant al inculpatului personal este reglementat de

art. 341. Inainte de a se incheia dezbaterile, presedintele completului de judecata da ultimul

cuvant inculpatului personal. In timp ce inculpatul are ultimul cuvant nu i se pot pune intrebari.

Cu aceasta ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi precizari esentiale, ultima sa

aparare pentru justa solutionare a cauzei. Neacordarea ultimului cuvant inculpatului personal

poate atrage nulitatea hotararii pronuntate daca se va constata ca exista o vatamare ce nu

poate fi inlaturata. Dupa terminarea dezbaterii judecatoresti se declara inchisa sedinta de

judecata trecandu-se la deliberarea si solutionarea cauzei. Instanta poate dispune ca partile sa

depune concluzii scrise care sa cuprinda sustinerile facute oral.

33) Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorului.

Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare

fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales

unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul. Atunci când se dispune

reţinerea unui minor se încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în

îngrijirea sau sub supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează

acesta.În timpul reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora.

Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege

pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai

mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.Durata arestării inculpatului minor între 14

si 16 ani este, în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de

30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul

judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului între 14

şi 16 ani în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu

mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când

pedeapsa prevazută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai

mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 si 16 ani în cursul urmăririi penale

poate fi prelungită până la 180 de zile.Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat

preventiv în cursul urmăririi penale pe o durata de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive

poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, dar fără a se putea

depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa

prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea

53

preventivă a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale poate fi prelungită

până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor

mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de

zile.Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. Pentru a răspunde cerinţelor

psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale ce eficentiază înbinarea laturii

represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdusă o

nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii speciale pentru minori cu

privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit art. 160e, reţinerea şi

arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu anume derogări şi

completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi

16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de

cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate

depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu

detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai

dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore. Cu

privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv

decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe

viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi , de cle mult 15 zile,

iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii

periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale

sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât în mod

excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu poate să

depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani

poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata

măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile.

Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească în

total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a inculpatului minor în cursul

urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea leglaităţii şi temeiniciei

arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează

periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta

sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se

asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au peste 18 ani,

drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor,

astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a

54

procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori de la

executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.

Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori arestaţi preventiv, li se

asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia

măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales unul şi pentru ca

acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Atunci când se

dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se încunoştinţează despre

aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul arestării, părinţii, tutorele,

persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persoane pe care le

desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare socială a infractorilor şi de

supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar

reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-

verbal.Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege

pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume

desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către

procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.

34) Efectele recursului.

Recursul este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura penala cat si latura civila.

Efectul devolutiv-instanta judeca recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat si la

persoana la care se refera declaratia de recurs si numai in raport cu calitatea pe care recurentul

o are in recurs. Efectul extensiv-instanta examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile

care nu au declarat recurs.Procurorul poate cere extinderea recursului sau si la alte persoane.

Neagravarea situatiei in propriul recurs-instanta nu poate crea o situatie mai grea pentru cel

care a declarat recurs. In recursul declarat de procuror in favoarea unei parti instanta nu poate

agrava situatia acesteia. Efectul suspensiv de executare-Conform art.3855, recursul declarat în

termen este suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă,

afară de cazul când legea dispune altfel.Având în vedere că instituţiile repunerii în termen şi a

recursului peste termen au aceeaşi bază legală ca în materia apelului, în aceste situaţii efectul

suspensiv al recursului nu se mai produce ope legis, suspendarea hotărârii atacate fiind lăsată

la aprecierea instanţei. Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea

tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacata. Legea prevede expres excepţiile de la regula

prevăzută în art.3855. Astfel, recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară

împotriva: încheierii prin care s-a luat sau s-a menţinut o măsură preventivă, ori s-a constatat

55

încetarea de drept a arestării preventive ( art.141 alin.2 ); sentinţei sau deciziei prin care s-a

dispus luarea, revocarea sau menţinerea unei astfel de măsuri ( art.350 alin.4); încheierii prin

care s-a hotărârt asupra prelungirii arestării preventive ( art.159 alin.9 ); încheierii prin care s-a

confirmat măsura procesuală a internării medicale ( art.162 alin.6 ); încheierii prin care s-a

soluţionat contestaţia împotriva unor măsuri asigurătorii ( art.168 alin.2); încheierii prin care s-

a suspendat judecata ( art.303 alin.3); hotărârii prin care se dispune asupra cererii de liberare

provizoire cu excepţia recursului declarat de procuror ( art.450 alin.4). Totodată, potrivit art.450

alin.(4), recursul declarat împotirva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare

provizorie, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de executare. Efectul

devolutiv-Având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs, cu excepţia erorii de

fapt, în faţa instanţei de recurs pricina se devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile

de drept substanţial ( material ) sau formal ( procesual).Pe lângă aceste limite, date de natură

specifică a acestei căi de atac, art.3856 alin.(1) impune efectului recursului şi alte limite,

determinate de: persoana care l-a declarat; persoana la care se referă declaraţia de recurs;

calitatea pe care o are recurentul în proces; motivele de casare prevăzute în art.3859. Cu titlu

de excepţie, când recursul constituie ce de-al doilea grad de jurisdicţie2 (în sensul că se declară

împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel), nu este limitat la motivele

de casare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi

cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele ( art.385 alin.3). În

acestă situaţie, controlul judecătoresc al instanţei de recurs are în vedere şi elemente de fapt

ale hotărârii atacate, devoluţiunea cauzei fiind intergală, fără limitele impuse de principiul

tantum devolutum quantum recuratum. Efectul extesiv al recursului are o reglementare specială

şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care

aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de

recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la

care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie

mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul extensiv al apelului, extinderea recursului mai

poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului. Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după

expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte

persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs-Efectul neagravant al recursului, ca şi în materia

apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de non reformatio in pejus,

impune instanţei de recurs obligaţia de a nu crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat

acestă cale de atac. Principiul non reformatio in pejus reprezintă un beneficiu acordat de lege

celui ce doreşte reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor

procesuale, prin eliminarea riscului ca acela care exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie

56

mai grea. Datorită caracterului său absolut regula non reformatio in pejus funcţionează în orice

cadru procesual declanşat ca urmare declarării recursului. Chiar dacă nu este parte în proces,

anumite implicaţii ale regulii non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titular al

recusului este procurorul. Astfel, potrivit art.3858 alin.(2), în recursul declarat de procuror în

favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acestuia. Efectul extesiv al

recursului are o reglementare specială şi autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale

în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel,

potrivit art.3857 alin.(1), instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la

părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta se referă, putând hotărâ şi în privinţa lor,

fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Totodată, spre deosebire de efectul

extensiv al apelului, extinderea recursului mai poate fi provocată şi din iniţiativa procurorului.

Potrivt art.3857 alin.(2), procuroul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere

extinderea recursului declarat de el şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără

a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

35) Efectul extensiv al apelului.

Art.373-instanta de apel examineaza cauza prin extindere si cu privire la partile care nu au

declarat apel sau la care acesta nu se refera putand hotari si in privinta lor fara sa poata crea

acestor parti o situatie mai grea.. Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială şi

autonomă, el fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin

aceluiaşi grup procesual ( consortium litis ). Astfel, potrivit art.373, instanţa de apel examinează

cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se

referă, putând hotărâ şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Faţă

de dispoziţiile legii, efectul extensiv funcţionează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate

în proces sau care au un inters comun cu apelantul. Extinderea apelului cu privire la aceste

părţi este obligatorie. Trebuie pricizat că, datorită caracterului său special şi accesoriu,

extinderea apelului în condiţiile art.373 presupune existenţa unui apel declarat în mod legal.

Astfel, dacă apelul inculpatului a fost găsit nefondat iar apelurile celorlalţi inculpaţi au fost

declarate tardiv, în mod legal instanţa de apel nu a primit cererea primului inculpat de a se face

în ceea ce priveşte, aplicarea art.373, referitor la efectul extensiv al apelului

36) Efectul suspensiv şi efectul devolutiv ale apelului.

57

Art.370-apelul declarat in termen este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura

penala cat si in ceea ce priveste latura civila. Art.371-Instanta judeca apelul numai cu privire la

persoana care l-a declarat si la persoana care se refera declaratia de apel si numai in raport cu

calitatea pe care apelantul o are in proces. Efectul suspensiv -Potrivit art.370, apelul declarat în

termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă,

afară de cazul în care legea dispune altfel. În aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în hotărârea

judecătorească atacată cu apel nu pot fi puse în executare, consecinţele juridice ale unei astfel

de hotărâri, în ceea ce priveşte aplicarea lor fiind amânate. În doctrina procesual civilă se arată

că însuşi termenul de apel are un caracter suspensiv de executare, iar o dată formulată calea

de atac cererea preia acest efect. Considerăm că efectul suspensiv al termenului de apel se

daorează faptului că, sub aspectul naturii sale termenul de apel este dilatoriu, numai după

expirarea sa hotărârea judecătorească putând fi pusă în executare, dacă a rămas definitivă prin

neapleare. Excepţiile de la regula potrivit căreia efectul suspensiv al apelului declarat în termen

se produce ope legis sunt prevăzute în art.364 alin.(2) ( repunerea în termen) şi art.365 alin.(2)

( apelul peste termen), când suspendarea hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei.

Totodată, potrivit art.450 alin.(4), apelul declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat

cererea de liberare condiţionată, cu excepţia celui declarat de procuror, nu este suspensiv de

executare. Efectul devolutiv al apelului-Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de

control judiciar capătă împutenicirea de a înfăputi o nouă judecată asupra fondului, verificând

cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. Prin transmiterea cauzei de la “

judex a quo la judex ad quem”, devoluţiunea promovează o verificare a modului cum s-a

defăşurat judecata şi soluţionarea cauzei, fără desfiinţarea prealabilă a hotărârii. Devoluţiunea

poate fi integrală ( ex intgro ) sau paţială ( ex partibus ), după cum instanţa de apel

reexamninează toate aspectele ce au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă sau numai o

parte dintre ele. Apelul procurorului şi cel al inculpatului determină o devoluţiune integrală a

cauzei, atît sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, simpla declaraţie de apel

a acestor subiecţi procesuali obligând instanţa de apel să ia în considerare orice încălcare a

legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate şi să pornunţe o altă soluţie, corespunzătoare legii şi

adevărului. Întrucât devoluţiunea poate fi intergrală sau parţială, limitele efectului devolutiv al

apelului sunt stabilite de lege. Astfel, art.371 alin.(1) arată că instanţa judecă apelul numai cu

privire la pesoana care l-a declarat şi la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport de

calitatea pe care o are apelantul în proces. Pin urmare, în apelul declarat de procuror împotriva

unui inculpat instanţa nu va examina pricina decât cu privire la această persoană, şi nu cu

privire la ceilalţi inculpaţi; examinarea pricinii în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a

efectului extensiv, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art.371 alin.(2), în cadrul

limitelor arătate la alin.(1) (care vizează persoanele), instanţa este obligată ca, în afară de

58

temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de

fapt şi de drept.

37) Exercitarea acţiunii civile: dreptul de opţiune; exercitarea din oficiu; exercitarea la instanţa

civilă.

Exercitarea din oficiu-actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu cand persoana

vatamata este o institutie prevatuta de art.145 C. Penal. Institutia trebuie sa prezinte o situatie a

pagubei. Exercitarea actiunii la instanta civila-persoana vatamata care nu s-a constituit parte

civila in procesul penal poate introduce la instanta civila actiune pentru repararea pagubei. Este

posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă urmările socialmente periculoase şi un

prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, caz în care infracţiunea

este şi sursa unor obligaţii civile. Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cer să-i fie

reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care

sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a

încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să

atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului

penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase

la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii contradictorii. Părţii vătămate i

s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului civil. Acţiunea

civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei

vătămate ca parte civilă. Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: în natură, prin

restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală

ori parţială a

unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în

măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acorda despăgubiri

băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. Persoana vătămată se poate constitui

parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente. Condiţii

ale exercitării acţiunii civile. Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie

îndeplinite cumulativ mai multe condiţii astfel: Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material

sau moral. Această condiţia înseamnă că nu în orice proces penal poate fi exercitată acţiunea

civilă întrucât unele infracţiuni (este vorba despre infracţiunile de pericol, exemplu de infracţiune

de pericol: pătrunderea fără drept în sediul unei instituţii publice), prin natura urmărilor lor nu

pot genera prejudicii materiale sau morale, şi astfel este exclusă exercitarea acţiunii civile. Între

infracţiunea săvârşită şi prejudiciu, să existe raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport

59

înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta.

Prejudiciul să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru

repararea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul

posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert când este constatat, fiind astfel actual. Şi

prejudiciul viitor poate fi cert, în situaţia când este susceptibil de evaluare. Prejudiciul să nu fi

fost reparat, condiţie cerută întrucât există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile

în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către

alte persoane decât inculpatul. Însă, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, nu exclude

de plin drept, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, întrucât există posibilitatea

ca prejudiciul să nu fi fost acoperit integral, sau, dacă prejudiciul a fost plătit, total sau parţial,

de terţe persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată în

procesul penal în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Să existe manifestarea de

voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitatea deplină de exerciţiu

de a fi despăgubită, condiţie care se realizează prin actiunea civila. Persoana fizică, cu

capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin

exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara

procesului penal, la instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să

existe, în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să

existe, atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea

exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă. Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu

poate fi vorba de exercitarea dreptului de opţiune, întrucât persoana vătămată are numai

posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă. Dreptul de opţiune este irevocabil, în

sensul că persoana fizică prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi

de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi. Aceasta se explică, pe de o parte, prin

necesitatea ca organele judiciare să cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul

penal pentru a o ajuta să-şi valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu

desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă parte, prin necesitatea stabilităţii distribuţiei

procesuale în cauzele penale. În cazul în care persoana prejudiciată material prin infracţiune

părăseşte calea aleasă din cele două, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe

cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune. Există şi unele excepţii de la regula

irevocabilităţii dreptului de opţiune, justificate prin faptul că, în anumite situaţii, persoana

prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile pe calea

procesuală, pentru care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea loc şi în cazul în

care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi vorba, în mod practic, de

abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost

pornită în procesul penal. Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile

60

prevăzute de art. 239 Cod procedură penală şi respectiv 303 Cod procedură penală, partea

civilă nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea putând să se adreseze cu

acţiunea civilă instanţei civile, deci poate părăsi procesul penal, dar în caz de reluare a

acestuia, acţiunea introdusă în instanţa civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură

penală). Partea civilă poate părăsi procesul penal, în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă

. În situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de

cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa penală, acţiunea civilă, exercitată ulterior în

faţa instanţei civile, va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către instanţa

penală. Există şi posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracţiune, care a pornit

acţiunea civilă în faţa instanţei civile, să părăsească această instanţă şi să exercite acţiunea

civilă în cadrul procesului penal, când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii

acţiunii civile în faţa instanţei civile (persoana prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru

calea penală sau calea civilă, singura posibilitate fiind introducerea acţiunii civile la instanţa

civilă, acţiunea penală nefiind pusă în mişcare în cadrul procesului penal şi când procesul penal

a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire

penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nu este obligatorie, cel interesat

având posibilitatea să exercite în continuare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea

că aceasta se suspendă până la soluţionarea cauzei penale. Persoana vătămată, care a pornit

acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu poate să părăsească această instanţă dacă s-a

pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală). Această

dispoziţie a legii se explică prin necesitatea evitării pronunţării unor soluţii contrare de către

instanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor.

38) Expertizele – mijloace de probă în procesul penal.

Art. 116. - Cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii

adevarului, sunt necesare cunostintele unui expert, organul de urmarire penala ori instanta de

judecata dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Efectuarea unei expertize

psihiatrice este obligatorie in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cand

organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a

invinuitului sau inculpatului.

39) Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (în fata instanţei de judecată).

61

Art.335-Daca in cursul judecatii se descopera in sarcina inculpatului date cu privire si la alte

acte materiale care intra in continutul infractiunii pentru care a fost trimis in judecata instanta

prin incheiere extinde actiunea penala cu privire si la aceste acte si procedeaza fie la judecarea

infractiunii in intregul ei, fie retrimite cauza la procuror. Daca cu privire la unele din actele care

intra in continutul aceleiasi infractiuni s-a pronuntat anterior o hotarare definitiva, instanta

reuneste cauza cu aceea in care s-a dat hotararea definitiva, pronuntand o noua hotarare in

raport cu toate actele care intra in continutul infractiunii si desfiinteaza hotararea anterioara.

Instanta este obligata, daca retine cauza spre judecata, sa puna in discutie actele cu privire la

care s-a dispus extinderea. Acţiunea penală poate fi extinsă şi în privina altor acte materiale,

descoperite în cursul judecăţii, însă aceste alte acte materiale noi nu au autonomie

infracţională, ele integrându-se în mod obiectiv în elementul material al infracţiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată. Potrivit art.335 alin.(1), când în cursul judecăţii se descoperă

în sarcina inculpatului date cu privire al alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii

pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire la

aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea

cauzei la procuror în vederea compeltării urmăririi penale. Faţă de obeictul judecăţii stabilit în

actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie, instanţa se sesizează di oficiu cu judecarea

actelor materiale noi; fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, acesta trebuie întotdeauna

să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. Dacă instanţa reţine cauza spre judecată,

este obligat să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicaţia,

în ce priveşte încadrarea juridică, dacă este necesar, şi a dispoziţiilor art.34. Potrivit art.335

alin.(2), dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a

pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instnaţ reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat

hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul

infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Acestă procedură excepţională de desfiinţare a

unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi aplicată numai de către instanţa care a judecat în

fond cauzele reunite. Pentru a nu fi încălcat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat

( art.10 lit.j), nu este suficientă trimiterea în judecată pentru noile acte de urmărire, ci trebuie ca

existenţa acestor acte materiale noi să fie reţinută de către instanţa de judecată, modificându-

se astfel obiectul judecăţi Dacă instanţa care a extins prin încheiere acţiunea penală şi cu

privire la alte acte materiale a judecat infracţiunea în întregul ei fără a observa că unele acte

materiale se pronunţase deja o hotărâre anterioară definitivă, soluţia care se impune este

casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare pentru a se ţine cont şi de dispoziţiile art.335 alin.

(2). De asemenea, casarea hotărârii se impune şi în situaţia în care instanţa a dispus

extinderea acţiunii penale şi reuni real cauzelor conform art.335 alin.(2), fără a se observa că

hotărârea anterioară de condamnare s-a pronunţat nu pentru unele din actele materiale care

62

intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis ulterioa în judecată, ci pentru o

altă infracţiune concurent.

40) Extinderea procesului penal pentru alte fapte şi pentru alte persoane.

Extinderea procesului penal pentru alte fapte-art.336-cand in cursul judecatii se descopera in

sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala avand

legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata procurorul poate cere extinderea

procesului penala si la acea fapta. Extinderea procesului penal si pentru alte persoane-art.337-

daca in cursul procesului penal se descopera date cu privire la participarea altei persoane la

fapta prevazuta de legea penala pusa in sarcina inculpatului sau date cu privire la savarsirea

unei fapte penale de catre o alta persoana dar in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate

cere extinderea actiunii penale cu privire la acea persoana. Este posibil ca in cursul judecatii

instanta sa descopere in sarcinile inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte

prevazute de legea penala, avand legatura cu infractiunea pentru care a fost trimis in judecata

situatie in care procurorul poate cere extinderea procesului penal in rem. In acest sens

distingem doua situatii: daca procurorul declara ca pune in miscare actiunea penala, instanta,

atunci cand gaseste cererea intemeiata, procedeaza la extinderea procesului penal si la

judecarea cauzei si cu privire la fapta descoperita; daca procurorul declara ca nu pune in

miscare actiunea penala, instanta sesizeaza prin incheiere organul de urmarire penala

competent pentru efectuarea de cercetari cu privire la fapta descoperita. Daca procurorul nu

participa la judecata si sunt intrunite conditiile pentru extinderea procesului penal pentru noi

fapte, instanta din oficiu extinde procesul penal si procedeaza la judecarea cauzei in intregul ei

sau, dupa caz, sesizeaza, prin incheiere, organul de urmarire penala competent cu privire la

fapta descoperita. In cursul judecatii, cand se descopera date referitoare cu privire la

participarea si a unei altei persoane la savarsirea unei fapte decat cea trimisa in judecata sau

date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre o alta persoana, dar

in legatura cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la

acea persoana. Procedura de extindere a procesului penal la alte persoane este similara celei

de extindere a procesului penal la alte fapte, instanta facand aplicarea dispozitiilor art. 336. Si

in acest caz rezulta ca initiativa de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane

revine procurorului, in caz contrar instanta este obligata sa solutioneze cauza in limitele in care

a fost investita prin rechizitoriu si nu are posibilitatea sa restitue cauza organului de urmarire

penala.

63

41) Fapte similare, auxiliare şi negative; fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite.

42) Felurile hotărârilor judecătoreşti.

Art.311-hotararea prin care cauza este solutionata de prima instanta de judecata sau prin care

aceasta se dezinvesteste fara a solutiona cauza se numeste sentinta. Hotararea prin care

instanta se pronunta asupra apelului, recursului, recursului in anulare, recursului in interesul

legii si hotararea pronuntata de instanta de recurs in rejudecare se numeste decizie. Toate

celelate hotarari se numesc incheieri. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: La data

pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului. La data expirării

termenului de apel: când nu s-a declarat apel înn termen; când apelul declarat a fost retras

înăuntrul termenului. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea

termenului de apel. La data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului

sau dacă apelul a fost respins: când nu s-a declarat recurs în termen; când recursul declarat a

fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor

menţionate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. La data

pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menţionate la

pct. 4. Hotărârile instanţei de apel-Hotărârile instanţei de apel rămân definitive şi irevocabile :

La data expirării termenului de recurs: când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi

nu s-a declarat recurs în termen; când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a)

a fost retras înăuntrul termenului. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii

menţionate la lit. a) dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. La data

pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit.

a). Hotărârile instanţei de recurs-Hotărârile instanţei de recurs rămân definitive ( şi irevocabile)

la data pronunţării acestora când: recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei

de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea

recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor juduciare, în cazul respingerii recursului.

43) Garantarea dreptului de apărare – principiu fundamental al dreptului penal (analiza detaliată).

Art.6-dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul

procesului penal. In cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor

deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile legii si sa administreze probele in

aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre fapta

pentru care este invinuit, incadrarea juridica si sa-i asigure posibilitatea apararii. Orice parte are

dreptul sa fie asistata de aparator. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit

64

sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator,

consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile prevazute

de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a

invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales. Asistenta jurdica este una dintre

cele mai importante componente ale dreptului de aparare al partilor, alaturi de posibilitatea

acestora de a-si asigura personal apararea si de obligatia organelor judiciare de a avea in

vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in favoarea partilor, iar reglementarea ei in

Constitutie, in Codul de procedura penala, in Legea nr.92/1992 si in Legea nr.51/1995

constituie o garantie a exercitarii acestui drept fundamental. Considerata ca o activitate

procesuala complexa, apararea impune ca eforturile persoanei care isi apara drepturile si

interesele proprii sa se alature si un aparator. Acesta din urma asigura in cadrul procesului

penal-prin sustinerea si valorificarea drepturilor si intereselor partii pe care o apara, prin

mijloacele si caile prevazute de lege – asistenta juridica. Asistenta juridica in procesul penal

reprezinta activitatea complexa desfasurata in conditiile legii, de aparator pentru promovarea si

apararea intereselor procesuale legitime ale invinuitului sau inculpatului in procesul penal.

Potrivit art.3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridica se realizeaza prin acordarea de consultatii

si intocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea si, dupa caz, reprezentarea juridica, a

persoanelor fizice sau juridice, in fata organelor de jurisdictie, de urmarire penala si de notariat,

precum si sustinerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale

acestora cu autoritatile publice, institutiile si orice persoana romana sau straina, redactarea de

acte juridice, cu posibilitatea atestarii identitatii partilor, a continutului si a datei actelor, precum

si orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii. Din continutul

art.6 alin.4 si art.171 alin.1 C.pr.pen cat si din alte reglementari, rezulta ca orice parte are

dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este

facultativa, in sensul ca partile vor aprecia daca vor apela sau nu la aparator.Tinand cont de

toate aceste consideratii se poate spune ca asistenta juridica este facultativa. Prin modificarile

Legii nr.32/1990, legiuitorul a inlocuit, in art.171 alin.1, formula „in tot cursul procesului penal”

cu „in tot cursul urmarii penale si al judecatii” dorind, astfel, sa aduca faza urmaririi penale, pe

care o numeste expres, la aceleasi rigori ca si faza judecatii, sub aspectul garantiilor

procesuale ce trebuie sa apere dreptul la asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului.

Totodata, prin aceleasi modificari, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de a aduce la

cunostiinta invinuitului sau inculpatului dreptul respectiv. In anumite cazuri prevazute de lege,

pentru asigurarea unei aparari reale a unor persoane care, datorita situatiilor in care se gasesc,

nu se pot apara singure, dreptul de aparare nu mai este facultativ, ci devine o conditie legala

necesara pentru normala desfasurare a procesului penal, asistenta juridica devenind

obligatorie. Deci, in asemenea situatii, partile nu mai dispun dupa voie de dreptul de a fi

65

asistate de un aparator, ci, daca nu si-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu.

Prevederile legale care impun obligativitatea asistentei juridice pentru cazurile date, sunt

conditii imperative ale valabilitatii actelor efectuate si orice abatere de la aceste norme se

sanctioneaza prin nulitate absoluta. In urma modificarilor art.171 alin.2 C.pr.pen., prin Legea

nr.32/1990, s-au adus noi prevederi in planul drepturilor si garantiilor procesuale ale partilor prin

instituirea unor cazuri noi de asistenta juridica obligatorie. Astfel, in cursul urmaririi penale,

asistenta juridica este obligatorie in urmatoarele cazuri: cand invinuitul sau inculpatul este

minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii

militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ

ori cand este arestat chiar in alta cauza. In cursul judecatii, pe langa aceste cazuri, asistenta

juridica este obligatorie si in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita

pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea

face singur apararea. De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.83/1992, este prevazuta

asistenta juridica obligatorie si in cazul procedurii urgente de urmarire si judecare a unor

infractiuni de coruptie. Potrivit art.171 alin 4 C.pr.pen cand asistenta juridica este obligatorie,

daca invinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, se iau masuri pentru desemnarea unui

aparator din oficiu. In asemenea situatii, legea acorda prioritate alegerii facute de invinuit sau

inculpat, dispunand ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu inceteaza la prezentarea celui

ales, facand totodata precizarea ca, daca la judecarea cauzei, aparatorul lipseste si nu poate fi

inlocuit, cauza se amana (art.171 alin.5 si 6 C.pr.pen). Din reglementarile in vigoare rezulta ca

asistenta juridica nu este obligatorie numai pentru invinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173

alin.3 C.pr.pen, cand instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila

sau partea responsabila civilmente nu si-ar putea face singura apararea, dispune din oficiu sau

la cerere luarea masurilor pentru desemnarea unui aparator. Pentru a da suport deplin si

consistenta reglementarii asistentei juridice, legea instituie o consolidare esentiala a drepturilor

aparatorului in cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor si intereselor

invinuitului, ale inculpatului si ale celorlalte parti. In acest plan, noua reglementare realizeaza si

cele mai solide garantii procesuale, atat in cursul urmarii penale cat si in cursul judecatii. Potrivit

dispozitiilor art.172 alin.1-6 C.pr.pen, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau

inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze

cereri si sa depuna memorii. Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actelor de urmarire

penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului.

Cand asistenta juridica este obligatorie, organul de urmarire penala va asigura prezenta

aparatorului la ascultarea inculpatului. In cazul in care aparatorul invinuitului sau inculpatului

este prezent la efectuarea unui act de urmarire penala se face mentiune despre aceasta, iar

actul este semnat si de aparator. Inculpatul arestat are dreptul sa ia contact cu aparatorul. In

66

mod exceptional, cand interesul urmaririi cere, procurorul – din oficiu sau la propunerea

organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de

contact a inculpatului arestat cu aparatorul, o singura data, pe o durata de cel mult 5 zile.

Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre

instanta de judecata, iar la prezentarea materialului de urmarire penala aceasta este

obligatorie. Aparatorul are dreptul de a se plange, potrivit art.275 C.pr.pen., daca cererile sale

nu au fost acceptate, in cazul in care asistenta juridica este obligatorie si nu si-a asigurat

prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului ori a fost interzisa luarea de contact dintre

inculpatul arestat si aparator in afara situatiilor prevazute de lege, procurorul este obligat sa

rezolve plangerea in cel mult 48 de ore. In cursul judecatii, potrivit art.172 alin.7 C.pr.pen.,

aparatorul are dreptul sa asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar in

cazul cand inculpatul este arestat, sa ia contact cu acesta. Aparatorul ales sau desemnat din

oficiu este obligat sa asigure asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului. Pentru

nerespectarea acestei obligatii, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate

sesiza conducerea baroului de avocati spre a lua masuri (art.172 alin. Ultim C.pr.pen.). Astfel,

in baza art.65 din Legea nr.51/1995, avocatul raspunde disciplinar pentru nerespectarea

prevederilor legii pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului

profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de

conducere ale baroului sau ale uniunii, precum si pentru orice fapte savarsite in legatura cu

profesia sau in afara acesteia, care sunt de natura a prejudicia onoarea si prestigiul profesiei

sau ale institutiei. Instantele judecatoresti si parchetele Ministerului Public sunt obligate sa

inainteze consiliului baroului orice actiune de urmarire penala sau de judecata pornita impotriva

unui avocat. In acelasi timp, si aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile

civilmente are dreptul de a formula cereri si de a depune memorii. De asemenea, are dreptul sa

asiste la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o apara,

cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea

altor acte de urmarire poate asista cu incuviintarea organului de urmarire penala. In cursul

judecatii, aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista (art.173 alin.1 si 2 C.pr.pen.).

Aparatorul are o pozitie independenta fata de parte. Desi reprezinta interesele partii, fiind legat

sub multiple aspecte de vointa acesteia, aparatorul devine independent prin faptul ca este

chemat sa apere doar interesele legitime permise de lege.

44) Hotărârile penale supuse apelului. Titularii apelului.

67

Art. 361. - Sentintele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a) sentintele pronuntate

de judecatorii privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a); b) sentintele pronuntate de

tribunalele militare privind infractiunile mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a) si infractiunile contra

ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani; c)

sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele pronuntate de

sectia penala si sectia militara ale Curtii Supreme de Justitie; e) sentintele de dezinvestire.

Incheierile date in prima instanta pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul. Apelul declarat

impotriva sentintei se socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost date

dupa pronuntarea sentintei. Art. 362. - Pot face apel: a) procurorul, in ce priveste latura penala

si latura civila; b) inculpatul, in ce priveste latura penala si latura civila. Impotriva sentintei de

achitare sau de incetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel si in ce priveste

temeiurile achitarii sau incetarii procesului penal; c) partea vatamata, in cauzele in care

actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, dar numai in ce priveste latura

penala; d) partea civila si partea responsabila civilmente, in ce priveste latura civila; e) martorul,

expertul, interpretul si aparatorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice

persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al

instantei. Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevazute la lit. b)-f) si de catre

reprezentantul legal, de catre aparator, iar pentru inculpat, si de catre sotul acestuia. Art.361

stabileşte regula potrivit căreia pot fi atacate cu apel sentinţele, ca hotărâri judecătoreşti

pronunţate în instanţă. Întrucât, potrivit naturii şi funcţionării sale, apelul presupune o nouă

judecată în fond asupra tuturor asupra chestiunilor de fapt şi de drept, şi văzând dispoziţiile

tuturor alineatelor art.361, nu toate sentinţele sunt supuse apelului; astfel, numai sentinţele prin

care cauza este rezolvată în fond în urma judecării în primă instanţă pot fi atacate cu apel. Faţă

de formularea generală a art.361 şi având în vedere modul în care sunt definite sentinţele în

art.311, sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de atac

( este cazul contestaţiei în anulare bazată pe ultima ipoteză -–art.386 lit.d), al revizuirii -

art.407 ), în legătură cu punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, precum şi în cazul

anumitor proceduri speciale. Excepţiile de la regula că toate sentinţele pot fi atacate cu apel

sunt reglementate de art.361 alin.(1) lit.a) –e) ; nu sunt supuse apelului, ci numai recursului:

sentinţele pronunţate de judecători privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2) lit.a;

sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.(2)

lit.a) şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa

închisorii de cel mult 2 ani; sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; sentinţele de

dezînvestire. Potrivit art.361 alin.(2) şi (3), încheierile dată în primă instanţă pot fi atacate cu

apel numai odată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcută şi împotriva

68

încheierilor, fie că acestea au fost date înainte de pronunţarea sentinţei ( bunăoară încheierile

prin care s-au admis sau s-au respins cererile privind administrarea de probe, încheierile prin

care s-au admis sau respins excepţiile invocate ), fie că au fost date după pronunţarea sentinţei

( spre exemplu, încheierea de îndreptare a unei erori materiale evidente din cuprinsul

hotărârii ). Uneori legea prevede expres că anumite încheieri nu sunt apelabile. Astfel, potrivit

art.52 alin.(6), încheierea prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea, ca şi cea prin care s-a

admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.

45) Hotărârile penale supuse recursului.

Art. 3851. - Pot fi atacate cu recurs: a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazul infractiunilor

mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a), precum si in alte cazuri prevazute de lege; b) sentintele

pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor mentionate in art. 279 alin. 2 lit. a) si al

infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de

cel mult 2 ani; c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel; d) sentintele

pronuntate de sectia penala si sectia militara ale Curtii Supreme de Justitie; e) deciziile

pronuntate, ca instante de apel, de tribunalele judetene, tribunalele militare teritoriale, curtile de

apel si Curtea Militara de Apel, cu exceptia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Incheierile pot fi atacate cu recurs numai o data cu sentinta sau decizia recurata, cu exceptia

cazurilor cand, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat impotriva

sentintei sau deciziei se socoteste facut si impotriva incheierilor, chiar daca acestea au fost

date dupa pronuntarea hotararii. Nu pot fi atacate cu recurs sentintele in privinta carora

persoanele prevazute in art. 362 nu au folosit calea apelului ori cand apelul a fost retras, daca

legea prevede aceasta cale de atac. În funcţie de activitatea procesuală pe care o declanşează

(corespunzător celui de-al treilea sau celui de-al doilea grad de jurisdicţie ), recursul poate fi

declarat împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel sau direct împotriva

hotărârilor pronunaţate în primă instanţă şi care nu pot fi atacate cu apel. În mod excepţional,

potrivit art.27 din Legea nr.56/1993, recursul ordinar judecat de către fosta Curte Supremă de

Justiţie poate privi şi hotărârile nedefinitive sau actele judecătoreşti de orice natură, care nu pot

fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel ( spre

exemplu, sentinţa prin care curtea de apel îşi declină competenţa să rezolve cauza ).

Sentinţele-Potrivit art.385 pot fi atacate cu recurs, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce

priveşte latura civilă: sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în

art.279 alin.(2) lit.a) ( pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

părţii vătămate adresată direct instanţei de judecată ), precum şi în alte cazuri prevăzute de

69

lege (cum sunt sentinţele de dezînvestire prevăzute de art.332 alin.3 ); sentinţele pronunţate de

tribunalele militare în cadrul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.(2) lit.a) şi al infracţinuilor

contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Miliatră de Apel; sentinţele pronunţate de

secţia penală a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie. Per a contrario, nu sunt supuse recursului:

sentinţele care sunt susceptibile de apel. Aceasta înseamnă că nu se poate recurge la o cale

de atac trecând sau sărind peste o alta ( omisso medio ) care legal are prioritate ; sentinţa de

declinare de competenţă ( art.42). Deciziile-Conform art.385 alin.(1) lit.c), pot fi atacate cu

recurs deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, de tribunalele militare teritoriale,

curţi de apel şi Curtea Miliatră de Apel. Deciziile recurabile avute în vedere de textul menţionat,

întrucât legea nu distinge, sunt atât deciziile prin care se soluţionează, cauza în fond în apel,

cât şi deciziile prin care se soluţionează în apel orice incident procesual legat de alte etape ale

procesului penal. Astfel, pot fi atcate cu recurs, în cadrul punerii în executare a hotărârilor

penale, deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a

executării pedepsei sau în cazul cererii sau propunerii de liberare condiţionată; în cadrul căilor

extraordinare de atac sunt supuse recursului deciziile date în apel în cadrul revizuirii ( art.407 );

în cadrul procedurilor speciale pot fi atacate cu recurs deciziile pronunaţate de instanţele de

apel în rezolvarea cererii de abilitare ( art.501 ). Nu pot fi atacate cu recurs următoarele decizii:

deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor; deciziile prin care s-a luat

act de retragerea apelului, atunci când apelul a fost declarat; deciziile instanţei de recurs;

deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii; deciziile care au

soluţionat contestaţiile în anulare, de competenţa instanţei de recurs: deciziile prin care au fost

soluţioante conflictele de competenţă. Încheierile-Art.3851 alin.(2) stabileşte regula conform

căreia încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată. Pentru

a declanşa judecata în recurs împotriva încheierilor nu este nevoie de o cerere separată,

recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei socotindu-se făcut şi împotriva încheierilor, fie

că au fost date în timpul judecăţii, fie că au fost date după pronunţarea hotărârii (cum este, spre

exemplu, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite sau de îndreptare a unei erori

materiale strecurate în cuprinsul hotărârii). Excepţia de la regula amintită mai sus reţinută în

mod expres în partea finală a art.3851 alin.(2), unde se arată că, atunci când legea îngăduie,

anumite încheieri se pot ataca separat cu recurs. Astfel, sunt asemenea încheireri: încheierea

prin care s-a respins cererea de recuzare ( art.52 alin.final ); încheierea prin care s-a dispus

luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurilor preventive; încheierea prin

care s-a soluţionat cererea de prelungire a arestării preventive (art.159 alin.7 ); încheierea prin

care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie pe cauţiune sau sub control judiciar

( art.1609 ); închierea prin care s-a confirmat măsura provizorie a internării medicale art.162

70

alin.ultim ); încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva măsurilor asigurătorii şi a

restituirii lucruilor luate de prima instanţă sau modului lor de aducere la îndeplinire ( art.168,

169 ); încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanţă ( art.303 ). Pentru aceste

încheieri, întrucât privesc îndeosebi starea de libertate a inculpatului, precum şi anumite

constrângeri cu privire la bunurile sale, legea prevede în mod expres că recursul se declară

separat şi să judece imediat înainte de pronunţarea sentinţei sau deciziei. Potrivit art.3853 alin.

(2) care trimite la art.363 alin.(4), încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor de

judecată ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau apărătorului se atacă separat cu

rescurs care se judecă după soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost

suspendat. Există anumite încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, precum: încheierea prin

care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea ( art.52 alin.6) exclude orice

cale de atac împotriva acestor încheieri, nu numai recursul sau încheierile date în cauzele

penale în care s-au dat sentinţe susceptibile de a fi atacate cu apel.

46) Hotărârile supuse revizuirii: caracteristicile acestora, limitele în care poate fi exercitata

revizuirea.

Sunt supuse revizuirii hotararile penale definitive atat in ceea ce priveste latura penala cat si in

ceea ce priveste latura civila. Puteţi exercita această cale de atac doar împotriva unei hotărâri

judecătoreşti definitive în apel sau  prin neapelare, precum şi împotriva unei hotărâri

judecătoreşti date de instanţa de recurs, atunci când evocă fondul. Puteţi uza de calea revizuirii

chiar dacă împotriva hotărârii nu aţi declarat apel. Deci hotărârea supusă revizuirii trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel;

să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; să fie o

hotărâre pronunţată de instanţa de recurs; să evoce fondul. Ce se înţelege prin a evoca fondul:

Înseamnă că instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată a analizat probele

administrate , raporturile dintre părţi şi a pronunţat o hotărâre. Această condiţie trebuie să fie

îndeplinită  de orice hotărâre judecătorească supusă revizuirii.

47) Incompatibilitatea judecătorilor, a procurorului, grefierului şi organului de cercetare penala.

Rudenia intre judecatori-judecatorii care sunt soti sau rude apropiate nu pot face parte din

acelasi complet de judecata. Judecator care s-a pronuntat anterior-judecatorul care a luat parte

la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea acelei cauze intr-o instanta

71

superiora. Nu mai poate partcipa la judecare judecatorul care anterior si-a exprimat parerea cu

privire la solutionarea cauzei. Judecatorul este de asemenea incompatibil de a judeca daca: a

pus in miscare actiunea penala, a emis mandat de arestare in calitate de procuror; a fost

reprezentant sau aparator al vreuneia din parti; a fost expert sau martor, exista indicii ca ar

avea interese in solutionarea cauzei. Aceste dispozitii se aplica si procurorului, grefierului,

organului de cercetare penala. Procurorul care a participat ca judecator la judecarea cauzei nu

poate pune concluzii in instanta superioara. Persoana care a efectuat urmarirea penala este

incompatibila sa procedeze la refacerea sau completarea acesteia daca refacerea sau

completarea a fost dispusa de instanta. Incompatibiliatea este reglementată în art.46-49 şi 54

C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o

necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe

rolul organelor judiciare. Cel declarat incompatibil nu poate defăşura activităţi procesuale,

datorită unor situaţii precesuale care fac să planeze asupra subiectului oficial anumite

suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face

parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art.46 este menit

să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare, în cazul în care judecătorii care

alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi sau rude apropiate. Judecătorul care a luat parte la

soluţionarea unei cauze penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o

instanţă superioare sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii, cu trimitere în apel sau

după casare cu trimitere în recurs ( art.47 alin.1 ). Trebuie făcută precizarea că acest caz de

incompatibilitate poate fi invocat numai dacă judecătorul care a făcut parte din complet s-a

pronunţat în fond asupra aceleiaşi cauze, adică a rezolvat chestiunea existenţei infracţiunii şi a

vinovăţiei. În aceste situaţii, se consideră că judecătorul care şi-a spus punctul de vedere, ca

membru al completului de judecată, nu-l va modifica ulterior. Starea de incompatibilitate

priveşte pe judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi

dată în acea cauză. Părerea trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauza

respectivă, adică să vizeze fondul cauzei. Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat dacă

părerea anterioară soluţionării cauzei a fost exprimată în afara procesului penal, ocazional, sau

în cadrul procesului penal, în alte ipoteze decât cele prevăzute în art.47 alin.(1) Potrivit art.48,

judecătorul este, de asemena, incompatibil, dacă în cauza respectivă: a pus în mişcare

acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de

procuror, la instanţa de judecată sau a emis mandatul de arestare prevenitvă în cursul urmăririi

penale. La instituirea acestui caz de incompatibilitate s-a avut în vedere faptul că luarea acestor

măsuri de către procuror sugerează crearea unei opinii cu privire la soluţionarea cauzei. Deşi

de natură contencioasă, procedura de dispunere a arestării preventive şi a emiterii mandatului

72

de arestare, aşa cum a fost ea reglementată prin O.U.G. nr.109/2003, nu este per se o

activitate de judecată, însă, prin implicaţiile sale procesuale şi prin antamarea, cel puţin din

punct de vedere probator, a unor aspecte strâns legate de fondul cauzei, creează o stare de

incompatibilitate pentru judecătorul care ar fi chemat să rezolve ambele chestiuni. De

asemenea, este incompatibil judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia

dintre părţi. Se are în vedere faptul că poziţia anterioară, de reprezentant sau apărător, ar

genera suspiciuni cu privire la obiecţiunile judecătorului. În aceeaşi situaţie să află şi judecătorul

care a fost expert sau martor. S-a avut în vedere faptul că expertul, cât şi martorul şi-au

exprimat punctul de vedere în cuprinsul expertizei întocmite sau al declaraţiei date. Totodată,

legiuitorul a dorit să înlăture situaţiile în care aprecierea mijloacelor de probă într-o anumită

cauză penală să se realizeze de cel care le-a furnizat. Incompatibilitatea va fi reţinută ori de

câte ori există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo

rudă apropiată. Având în vedere formularea generică din text, atât împrejurările, cât şi formele

pe care le-a putea avea interesul pot căpăta cele mai diverse modalităţi. Totodată, se poate

constata că intersul este direct sau indirect, ori matrial sau sub o altă formă. Incopatiblitatea

procurorului, magistratului asistent si a organului de cercetare penală. În cuprinsul art.49 alin.

(1) se arată că dispoziţiile art.46 se aplică procurorului, magistratului asistent, precum şi

grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între ei şi unul dintre

membrii completului de judecată. Prin urmare, potrivit acestor prevederi, procurorii, magistraţii

asistenţi şi grefierii de şedinţă care sunt soţi sau rude nu pot intra în compunerea aceleiaşi

instanţe. Aceeaşi regulă se aplică procurorilor şi judecătorilor care sunt soţi sau rude apropiate,

precum şi judecătorilor şi grefierilor de şedinţă. Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate

prevăzute de art.48 lit.b), c), d) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea

penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă ( art.49 alin.2 ). Aşadar, sunt incompatibili

procurorul, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul asitent şi grefierul de

şedinţă dacă a fost apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi. Sunt incompatibili

procurorul, magistratul asitent, organul de cercetare penală şi grefierul de şedinţă, dacă în

cauza respectivă a fost expert sau martor. De asemenea, sunt incompatibili procurorul,

magistratul asistent, organul de cerectare penală şi grefierul de şedinţă, dacă există împrejurări

din care rezultă că este interesat sub orice formă el, soţul sau o rudă apropiată. În conformitate

cu dispoziţiile art.49 alin.(2) şi (3), procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea

cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în apel sau recurs. Potrivit

dispoziţiilor art.49 alin(4), persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să

procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este

dispusă de către instanţă. Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Articolul 54 alin.(1)

prevede că dispoziţiile art.48 se aplică, în mod corespunzător, expertului şi interpretului. De

73

asemenea, legea stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret cu acea de martor

în aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martori ( art.54 alin.2 teza a II- a ).

Raţiunea acestei reglementări constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai

persoane care au cunoştiinţă de fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea

adevărului, pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte acestă

calitate, în condiţiile legii. Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză

nu constituie un motiv de recuzare ( art.54 alin.ultim ).

48) Inculpatul – parte în procesul penal; drepturi şi obligaţii.

Art.23-persoana impotriva careia s-a pus in miscare actinuea penala se numeste inculpat. Este

partea impotriva careia se rasfrange atat actiunea penala, cat si actiunea civila, daca este

cazul. De asemenea, este partea fata de care s-a pus in miscare actiu-nea penala (s-a formulat

invinuirea sau acuzarea in procesul penal). Curtea Constitutionala a stabilit ca art. 23, C.pr.pen.

nu reprezinta o incalcare a prezumtiei de nevinovatie, care nu inceteaza sa functioneze atata

timp cat actiunea penala se afla in desfasurare. Calitatea de inculpat reprezinta rezultatul

trecerii, in mod succesiv, a unei persoane suspectate de comiterea unei infractiuni, in anumite

stadii corespunzatoare calitatii succesive, pe care o dobandeste pe parcursul derularii

procedurilor. Aceste calitati sunt: Calitatea de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care

nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o persoana cu privire la care exista doar banuiala

comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a efectuat nici un act de procedura. Calitatea de

faptuitor intervi-ne doar in asa-numita etapa a actelor premergatoare, cand se efectueaza

investigatii pentru descoperirea infractiunilor precum si pentru descoperirea, prinderea si identi-

ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu este subiect de drepturi si obligatii procesuale, el

nu are nici un drept si nici o obligatie, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui

organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu poate fi sanctionata. El nu are dreptul la un aparator

decat intr-o singura situatie: atunci cand este ascultat. Impotriva lui nu pot fi luate masuri

procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput urmarirea

penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul penal, de

aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are drepturi si

obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului penal,

adica marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale,

inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot

fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de

cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de

74

catre judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o

conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat. Calitatea de inculpat-

Inculpatul este, spre deosebire de invinuit, parte in proces, cu absolut toate con-secintele legate

de aceasta calitate, avand drepturi si obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat

marcheaza inceputul procesului penal. Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in miscare

a actiunii penale, care insemna formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane, cu

privire la comiterea unei infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare

prevazut de lege. Titularii actiunii penale sunt: Ministerul Public - Este titularul principal si poate

pune in miscare actiunea penala fie in cursul urmaririi penale, fie la sfarsitul urmaririi penale. In

functie de modalitatea de punere in miscare a actiunii penale exista: a) Urmarirea penala cu

actiunea penala pusa in miscare, situatie in care actiunea penala se pune in miscare in cursul

urmaririi penale, prin ordonanta. b) Urmarirea penala fara actiunea penala pusa in miscare,

situatie in care actiu-nea penala se pune in miscare la sfarsitul urmaririi penale, prin rechizitoriu.

La baza acestor reglementari sta regula dupa care nici o persoana nu poate sta in fata unei

instante penale decat daca are calitatea de inculpat. In mod exceptional, Ministerul Public poate

dispune punerea in miscare a actiunii penale si in cursul judecatii, in caz de extindere a

procesului penal pentru alte fapte si, respectiv, pentru alte persoane. In aceasta situatie,

procurorul de sedinta pune in miscare actiunea penala printr-o declaratie verbala in fata

instantei, care se consemneaza in incheierea de sedinta; Persoana vatamata -; Pune in

miscare actiunea penala prin plangerea preala-bila, in cazul in care plangerea prealabila se

adreseaza direct instantei de judecata, conform art. 279 (2), lit. a), C.pr.pen. Calitatea de

inculpat se dobandeste din mo-mentul inregistarii plangerii peralabile la registratura instantei. In

doctrina a fost exprimat si punctul de vedere contrar, dupa care calitatea de inculpat s-a

dobandit prin emiterea citatiei sau prin incheiere la primul termen de judecata (prof. G. Mateut

nu este de acord cu acest punct de vedere); Instanta de judecata - Instanta penala se poate

autosesiza, dispunand punerea in miscare a actiunii penale in mod exceptional, in caz de

extindere a procesului penal pentru alte fapte, nu si pentru alte persoane, daca procurorul

lipseste de la sedinta de judecata, situatie in care participarea lui nu este obligatorie potrivit

legii. In aceasta ipoteza instanta penala dispune punerea in miscare a actiunii penale prin

incheiere de sedinta, prin care extinde procesul penal, daca din actele de cercetare

judecatoresti rezulta fapte noi. In aceasta situatie instanta cumuleaza functia de juris-dictie cu

cea de acuzare, ceea ce reprezinta o vadita incalcare a principiului separa-tiei functiilor

judiciare; Parlamentul Romaniei - Dispune, prin hotarare, punerea sub acuzare, in cazul

presedintelui Romaniei, pentru infractiunea de inalta tradare. Inculpatul, fiind parte in proces,

are dreptul sa participe la toate actele de procedura. Inculpatul poate participa in mod nelimitat

la actele de urmarire penala. Daca este arestat, inculpatul poate lua contact cu aparatorul sau.

75

In mod exceptional, in cursul urmaririi penale procurorul poate interzice acest contact prin

ordonanta motivata, pe o durata de cel mult 5 zile si numai daca interesele urmaririi penale o

cer. De la aceasta interdictie exista doua derogari, cand organul de urmarire penala este obligat

sa asigure contactul inculpatului arestat cu aparatorul sau: La prezentarea materialului de

urmarire penala; La prelungirea arestarii preventive; Din totalul drepturilor si obligatiilor

procesuale ale inculpatului se desprind doua esentiale: a) Dreptul inculpatului de a fi ascultat

oricand; b) Obligatia pentru organul judiciar penal (atat organul de urmarire penala, cat si

instanta judecatoreasca) de a garanta drepturile procesuale ale inculpatului in tot cursul

procesului, indeosebi dreptul la aparare ca drept fundamental; Punerea in miscare a actiunii

penale este in acest context cel mai important mo-ment al procesului pentru ca are semnificatia

inceperii procesului penal. De aceea, procedura este extrem de stricta, incepand cu propunerea

organului de cercetare pe-nala, materializata intr-un referat numit „Referat cu propunere de

punere in mis-care a actiunii penale” si care se inainteaza procurorului impreuna cu intregul do-

sar al cauzei, dupa care procurorul se pronunta prin ordonanta, daca admite cererea si dispune

punerea in miscare a actiunii penale. Din acel moment, pe de o parte, pro-curorul se pronunta

asupra continuarii urmaririi penale cu inculpatul, iar pe de alta parte, organul de cercetare

penala, daca se efectueaza cercetarea penala, cheama in fata sa pe inculpat si il asculta.

Ascultarea este obligatorie. Daca se ia si masura arestarii preventive de catre procuror, cu

ocazia punerii in miscare a actiunii penale, atunci ascultarea este obligatorie in prezenta

aparatorului, sub sanctiunea nulitatii absolute. Situatia cea mai frecvent intalnita in practica este

aceea cand actiunea penala se pune in miscare doar la sfarsitul urmaririi penale dato-rita

importantei si gravitatii actului de inculpare. Legea nu prevede in ce consta temeiul punerii in

miscare a actiunii penale. Ea prevede doar ca punerea in miscare a actiunii penale se poate

dispune daca exista temeiuri. Pentru existenta temeiurilor trebuie sa existe probe temeinice, nu

orice fel de probe, ci probe serioase, probe care au forta juridica a celor care stau la baza ares-

tarii. Sub acest aspect se poate spune ca temeiurile de punere in miscare a actiunii penale sunt

indisolubil legate de cele ale arestarii. Aceasta rezulta din prevederile art. 334, C.pr.pen. Atunci

cand se face propunerea de punere in miscare a actiunii penale, procurorul trebuie sa

aprecieze daca sunt sau nu indeplinite conditiile ares-tarii preventive fata de inculpat.

49) Interceptările şi înregistrările audio sau video ca mijloace de probă.

Inregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivata a

procurorului desemnat de prim procurorul de la parchetul de pe langa Curtea de Apel, daca

sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiunipentru care

76

urmarirea penala se face din oficiu pot servi ca proba daca din convorbirile inregistrate rezulta

imprejurari utile pentru aflarea adevarului. Autorizarea se da pe 30 zile si poate fi prelungita tot

cu aceasta perioada. Se intocmeste proces verbal privind inregistrarea iar convorbirea este

redata in totalitate in scris. La cerere inregistrarile pot fi supuse expertizei.

50) Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată: condiţii; procedura de judecată.

Plangerea prealabila se adreseaza instantei de judecata daca faptuitorul este cunoscut si

numai pentru anumite infractiuni prevazute de codul penal. Plangerea trebuie introdusa in 2 luni

perioada de timp care curge din momentul cunoasterii faptuitorului. conditie de tragere la

raspundere penala in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este

conditionata de introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa ei

inlatura raspunderea penala, iar pe plan procesual penal este o cauza care impiedica punerea

in miscare sau exercitarea actiunii penale Caractere: caracterul obligatoriu (ea devine

obligatorie in conditiile prevazute de lege, lipsa sau retragerea ei inlatura raspunderea penala);

caracterul personal (titularul ei nu poate fi numai persoana vatamata); caracterul indivizibil

(produce efecte fata de toate persoanele vatamate printr-o infractiune chiar daca plangerea s-a

facut numai de una dintre victime, toti participantii la infractiune raspund penal chiar daca

plangerea prealabila s-a facut numai impotriva unuia dintre ei); caracterul intransmisibil (avand

caracter personal dreptul de exercitare nu se pot transmite mostenitorilor). In C. proc. pen.,

partea speciala, este prevazuta procedura plangerii prealabile. Legea prevede ca punerea in

miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a perosanei vatamate, in cazul

infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o astfel de plangere (ex. infractiunile

de lovire). Plangerea prealabila se adreseaza, dupa caz, instantei de judecata (lovirea sau alte

violente), organelor de cercetare penala sau procurorului in cazurile: vatamarea corporala,

vatamarea corporala din culpa, violare de domiciliu, violarea secretului corespondentei, violul in

varianta simpla etc. Plangerea prealabila se introduce numai la procurorul militar cand subiectul

infractiunii este militar sau alt otgan competent daca acesta este judecator, procuror, notar

public etc. Titularii plangerii prealabile sunt: persoana vatamata, parintii pentru minorul lipsit de

capacitate sau cu capacitatea de exercitiu restansa etc. Plangerea trebuie sa cuprinda datele si

mentiunile prevazute de lege si trebuie introdusa organelor in drept, in termen de 2 luni din ziua

in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Termenul de introducere are caracterul

unui termen de prescriptie, supus intreruperii sau suspendarii potrivit art. 123 C. pen. Ea poate

fi introdusa peste termen numai daca se face dovada fortei majore sau a cazului fortuit.

Plangerea prealabila depusa dupa expirarea termenului legal are drept consecinta incetarea

77

urmaririi penale, in faza urmaririi penale si incetarea procesului penal, in faza judecatii. In caz

de infractiune flagranta, organul de urmarire penala este obligat sa constate fapta, chiar in lipsa

plangerii prealabile, apoi procedeaza potrivit legii. Plangerea prealabila va cuprinde date cu

privire la reclamant si faptuitor, obiectul (punerea in miscare a actiunii penale, plata de

despagubiri civile si cheltuieli judiciare), motivate in fapt si drept ale plangerii, probele prin care

se sustine, data depunerii si semnatura.

51) Începerea urmăririi penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale.

Organul de urmarire penala sesizat prin plangere, denunt sau se sesizeaza din oficiu dispune

prin rezolutie inceperea urmaririi penale cand din actul de sesizare nu rezulta vreunul din

cazurile prevazute in art.10 cu exceptia literei b. Dupa examinarea dosarului procurorul se

pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale. Procurorul pune in miscare actiunea

penala prin ordonanta si care trebuie sa cuprinda date despre inculpat, fapta si incadrarea

juridica a faptei. Potrivit art.228, organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile

prevăzute în art.221 dispune începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare

sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii

în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celui de la lit.b) ind.1 şi, adăugăm

noi, celui de la lit.i). În cazul arătat în art.10 lit.b) ind.1, organul de urmărire penală înaintează

dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmărire penală.

Procurorul astfel sesizat dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală şi

înştiinţează despre acesta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea iar când constată

că nu este cazul să scoată de sub urmărire penală, restituie2 dosarul organului de urmărire

penală pentru continuarea cercetării penale. Actul prin care organul de urmărire penală dispune

începerea urmăririi penale este rezoluţia iar când se sesizează din oficiu încheie un proces-

verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale. În conformitate cu dispoziţiile art.228

alin(3), atât rezoluţia, cât şi procesul-verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de

cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea

activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi.

Dacă din cuprisul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea

plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a

acţiunii penale prevăzute în art.10, cu excepţia celor de la lit.b) ind.1 şi i), organul de urmărire

penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de a nu de începe urmărirea

penală. Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alin.(4), restituie

actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru

78

începerea urmăririi penale, acesta fiind obligat a continua efectuarea actelor premergătoare

sau, după caz, începe ori continuă urmărirea penală, procedând la efectuarea acestora,potrivit

legii, şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze. În cazul în care procurorul

este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează depre acesta

persoana care a făcut sesizarea. Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate

face plângere la instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 şi urm. Dacă ulterior se constată că

nu există sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe

urmărirea penală, procuroul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dipunând

începerea urmăririi penale. În art.229 se arată că persoana faţă de care se efectuează

urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală

împotriva sa. Potrivit art.234, dacă organul de cerecetare penală consideră că sunt temeiuri

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează

procurorului. Potrivit art.235, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale

după examinarea dosarului Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mişcare

acţiunea penală prin ordonanţă. Ordonanaţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să

cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta

pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Potrivit art.237 alin.(2), dacă

procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare penală îl cheamă pe

inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi

obligaţiile pe care le are. Atunci când inculpatul nu locuieşte în ţară , organul de cercetare

penală va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările

speciale privind asitenţa juridică internaţională în materie penală. Organul de urmărie penală va

continua urmărirea penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a-l asculta pe

inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

52) Înscrisurile ca mijloace de probă în procesul penal. Deosebirea de mijloacele materiale de

probă.

Inscrisul poate servi ca mijloc de proba in procesul penal daca in continutul sau se arata fapte

sau imprejurari care pot servi la aflarea adevarului. Definitie si clasificare Prin inscris se

intelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit

suport material. Sensul juridic al termenului “inscris” nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita

(cand se are in vedere consemnarea, pe hartie, a unor date) ci desemneaza consemnarile

facute pe hartie, carton, lemn, banda magnetica. Inscrisurile sunt mijloace de proba demne de

crezare datorita insusirilor lor de a conserva in timp date, acte si fapte juridice, in comparatie de

79

exemplu cu memoria unui martor. Inscrisurile cunosc mai multe clasificari, dupa diferite criterii .

Dupa scopul urmarit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in preconstituite, cele intocmite

special pentru a servi ca probe; nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri Dupa efectul lor,

inscrisurile intocmite sunt de trei feluri : originare, sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi

incheierea, modificarea sau incetarea unui act juridic civil ;recognitive, sunt inscrisurile

intocmite pentru a recunoaste existenta altor inscrisuri care au fost distruse sau pierdute ;

confirmative, sunt inscrisurile prin care se inlatura anulabilitatea unui act juridic civil Dupa

raporurile dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii Dupa criteriul semnaturii,

inscrisurile se deosebesc in semnate si nesemnate Specii de inscrisuri : cele mai importante

specii de inscrisuri sunt inscrisul autentic si cel sub semnatura privata “ Actul autentic este

acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de

a functiona in locul unde actul s-a facut. Principalele categorii de acte autentice sunt inscrisurile

autentice notariale, adica cele intocmite de notarul de stat ; hotararile organelor jurisdictionale

( si hotararile judecatoresti) actele de stare civila . Puterea doveditoare Stabilirea puterii

doveditoare a inscrisului autentic implica facerea urmatoarelor distinctii mentiunile ce

reprezinta constatari personale ale agentului instrumentator , facute cu propriile simturi, fac

dovada deplina, ele neputand fi combatute decat prin procedura inscrierii in fals; mentiunile ce

privesc declaratiile partilor, facute in fata agentului instrumentator, dar a caror vericitate nu

poate fi fi verificate de acesta, fac dovada pana la proba contarie; mentiunile straine de obiectul

inscrisului pot avea valoarea inceputului de proba scrisa. Consecintele juridice ale inscrisului

nul ca inscris autentic Este necesara urmatoarea distinctie : cand forma autentica este ceruta

de lege pentru valabilitatea operatiunii juridice constatate, nulitatea inscrisului atrage insasi

nulitatea actului juridic pe care-l constata ; cand inscrisul autentic a fost intocmit doar pentru

proba actului juridic, desi nul ca inscris autentic, el poate valora ca inscris sub semnatura

privata, daca sunt intrunite cerintele art. 1172 Cod civil “ Actul care nu poate fi autentic din

cauza necompetentei sau necapacitatii functionarului, sau din lipsa de de forme, este valabil ca

semnatura privata, daca s-a iscalit de partile contractante “. Este o aplicatie a ideii conversiunii

actelor juridice. inscris sub semnatura privata “ acel inscris care este semnat de cel ori cei de

la care provine “ Din definitie rezulta ca exista o singura conditie - cu caracter genaral - pentru

valabilitatea inscrisului sub semnatura privata : semnatura autorului ori autorilor actului,

inscrisului. Semnatura- In sensul de aici este numai cea executata de mana autorului

inscrisului. Prin urmare, nu indeplineste aceasta conditie, “semnatura”: dactilografiata,

litografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget. Nu se cere, insa, ca semnatura sa

cuprinda intregul nume al persoanei, fiind suficienta executarea semnaturii obisnuite a

persoanei. Din locul unde este asezata semnatura, trebuie sa rezulte ca autorul ei isi insuseste

intregul continut al inscrisului. Cand inscrisul provine de la doua ori de la mai multe persoane,

80

semnarea poate fi facuta concomitent ori succesiv, dupa imprejurari . Conditiile speciale de

valabilitate pentru anumite inscrisuri sub semnatura privata Conditia pluralitatii de exemplare

( numita si cerinta multiplului exemplar )-Art. 1179 din Codul Civil reglementeaza despre

aceasta cerinta : “ Actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt

valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar .

Este de ajuns un singur exemplar pentru toate perosoanele care au acelasi interes. Fiecare

exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor ce s-au facut. Cu toate acestea,

lipsa de mentiune ca originalele s-au facut in numar indoit, intreit si celelalte, nu poate fi opusa

de acela care a executat din partea-I conventia constatata prin act“. Conditia scrierii in

intregime ori punerii formulei “ bun si aprobat” inainte de semnare Despre aceasta conditie

Codul Civil mentioneaza in art .1180 : “Actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga

catre alta a-I plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de

acela care l-a subscris, sau cel putin de acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele

actului cuvintele “ bun si aprobat “” aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si

apoi sa iscaleasca “Exceptie de la aceasta regula fac exceptie comerciantii, industriaslii,

plugarii, slugile, zilierii . Cand este diferenta intre suma scrisa in act si cea care aeste aratat in

bun, se prezuma ca obligatia este pentru suma mai mica, chiar daca actul si bunul sunt scrise

de acela care s-a obligat (doar daca se probeaza in care parte este greseala, poate fi

considerata suma mai mare de exemplu). Exista si dispozitii ce protejeaza pe cel care se obliga

( in art. 1180 din Codul Civil ) fiind impiedicate semnaturile date in alb, pentru a nu da ocazia

detinatorilor de rea- credinta posibilitatea de a completa inscrisul altfel decat era intelegerea.

Daca inscrisul nu este scris in intregime de debitor, acesta trebuie sa specifice suma primita,

intrebuintand formula “ bun si aprobat ”Nerespectarea acestor prevederi cerute in art. 1180 din

Codul Civil are ca urmare aceea ca inscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu

afecteaza conventia ca act juridic ce poate fi dovedi prin alte mijloace de proba, chiar prin proba

cu martori si prezumtii, pentru ca, desi nul ca inscris, acesta contine totusi un inceput de proba

scrisa . Conditia ceruta testamentului olograf : sa fie scris, semnat si datat de mana testatorului.

53) Învinuitul: drepturi şi obligaţii; deosebirea de făptuitor şi de inculpat.

Persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala se numeste invinuit cat timp nu a fost

pusa in miscare actiunea penala impotriva sa. Invinuitul e persoana fata de care s-a inceput

urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si obligatii procesuale. Nu este parte in procesul

penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are calitatea de parte in proces, el are

drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit marcheaza declansarea procesului

81

penal, adica marcheaza nasterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi si obligatii pro-

cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere in miscare a actiunii penale. Din acest

moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri procesuale.Un invinuit poate fi retinut de

organul de cercetare penala pe o durata de cel mult 24 de ore si poate fi arestat de catre

procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii, pe o durata de cel mult 5 zile. Calitatea de

invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea calitatii superioare de inculpat.Calitatea

de faptuitor-Faptuitorul este persoana fata de care nu s-a inceput urmarirea penala, fiind doar o

persoana cu privire la care exista doar banuiala comiterii unei infractiuni, atata timp cat nu s-a

efectuat nici un act de procedura. Calitatea de faptuitor intervi-ne doar in asa-numita etapa a

actelor premergatoare, cand se efectueaza investigatii pentru descoperirea infractiunilor

precum si pentru descoperirea, prinderea si identi-ficarea persoanelor suspecte. Faptuitorul nu

este subiect de drepturi si obligatii procesuale, el nu are nici un drept si nici o obligatie, el nu

poate fi citat, el poate fi doar chemat in fata unui organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu

poate fi sanctionata. El nu are dreptul la un aparator decat intr-o singura situatie: atunci cand

este ascultat. Impotriva lui nu pot fi luate masuri procesuale. Calitatea de invinuit-Invinuitul e

persoana fata de care s-a inceput urmarirea penala, fiind subiect de drepturi si obligatii

procesuale. Nu este parte in procesul penal, de aceea, in compa-ratie cu o persoana care are

calitatea de parte in proces, el are drepturi si obligatii limitate. Calitatea procesuala de invinuit

marcheaza declansarea procesului penal, adica marcheaza nasterea cadrului legal de

exercitare a unor drepturi si obligatii pro-cesuale, inclusiv a drepturilor si obligatiilor de punere

in miscare a actiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate masuri

procesuale.Un invinuit poate fi retinut de organul de cercetare penala pe o durata de cel mult

24 de ore si poate fi arestat de catre procuror sau de catre judecator, in anumite con-ditii, pe o

durata de cel mult 5 zile. Calitatea de invinuit este o conditie sine qua non pentru dovedirea

calitatii superioare de inculpat. Calitatea de inculpat-Inculpatul este, spre deosebire de invinuit,

parte in proces, cu absolut toate con-secintele legate de aceasta calitate, avand drepturi si

obligatii procesuale depline. Calitatea de inculpat marcheaza inceputul procesului penal.

Aceasta calitate se dobandeste prin punerea in miscare a actiunii penale, care insemna

formularea invi-nuirii sau acuzarii impotriva unei persoane, cu privire la comiterea unei

infractiuni. Ea se materializeaza in intocmirea actului de inculpare prevazut de lege.

54) Judecarea infractorilor minori.

Judecarea cauzei in care este implicat un minor se face in prezenta acestuia afara de cazul in

care acesta se sustrage de la judecata. La judecata se citeaza si autoritatea tutelara si parintii

82

si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara. Sedinta de judecata se

desfasoara separat de celelalte sedinte si nu este publica. Cand inculpatul este un minor sub

16 ani dupa ascultarea acestuia instanta il poate indeparta din sala de judecata daca apreciaza

ca dezbaterile si cercetarea judecatoreasca pot avea o influenta negativa asupra minorului. În

cadrul Codului penal, pe planul dreptului penal substanţial, există un sistem special alcătuit din

norme şi măsuri menite să prevină şi să combată criminalitatea juvenilă. Sistemului special

penal pentru minori îi corespund norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure

realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru compus, din reguli speciale

fiind generată de situaţia specială a minorului, de disponiblitatea psihico-fizică. De precizat că

normele de procedură penală cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat, cât

şi la minorul parte vătămată sau cel chemat într-o altă calitate, să participe la proces . Aceste

prevederi speciale , pe lângă faptul că instituie garanţii procesuale suplimentare, oferă şi

posibilitatea examinării cât mai aprofundată a cauzelor cu minori. Un rol important în derularea

procesului penal pentru infractorii minori l-au avut Decretul nr. 218/1977 şi Legea nr. 59/1968.

După abrogarea acestor acte normative, prin Legea nr. 104/1992, concepţia referitoare la

sancţionarea minorilor infractori a revenit la forma consacrată odată cu adoptarea Codului

penal din 1969. Totodată, prevederile cuprinse în cele două acte normative încetându-şi

aplicabilitate, au devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul „ proceduri

în cauzele cu infractori minori“. Reglementarea actuală a proceduri în cauzele cu infractori

minori este cuprinsă în capitolul II al Titlului IV C. proc. pen., şi anume în art. 480 – 493, care

conţin prevedri speciale pentru toate fazele procesului penal. Astfel, art. 481 şi 482 C. proc.

pen., cuprind prevederi referitoare la persoanele chemate la organul de urmărire penală şi

obligativitatea anchetei sociale (efectuată de organul de urmărire penală sau instanţă), art. 483-

486 C. proc. pen. Regelementează probleme privind compunerea instanţei, persoanele

chemate la judecarea minorilor, desfăşurarea judecăţii, judecarea cauzelor cu mai mulţi

inculpaţi dintre care unii sunt minori. Art. 493 C. proc. pen. Cuprinde dispoziţii privind apelul şi

recursul, iar art 487-492 C. proc. pen. prevederi aplicarea sancţiunilor pronunţate de instanţă

(executarea mustrării, punerea în executare a libertăţii supravegheate, revocarea şi înlocuirea

libertăţii supravegheate, internarea minorului, schimbări privind măsura internării, revocarea

măsurilor luate faţă de minor). Art. 480 C. proc. pen., în forma dată de modificările aduse prin

Legea nr. 281/2003, intitulat „dispoziţii generale“, prevede că urmărirea şi judecarea

infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la

aceştia, se face potrivit procedurii obişnuite , cu completările şi drogările din acest capitol1 şi

din Secţiunea I a Cap. I din Titlul IV al părţii generale (dispoziţii speciale pentru minori în

materia măsurilor de prevenţie). Referitor la urmărirea penală în cazurile cu minori, aceasta se

desfăşoară potrivit regulilor de competenţă şi procedură obişnuite. Aşadar, dispoziţiile

83

commune cuprinse în Codul de procedură penală sunt aplicabile fazei de urmărire penală,

derogările fiind doar cele cuprinse în art. 481 şi 482 C. proc. pen., precum şi cele cuprinse în

art. 160e - 160h. Pentru calitatea de învinuit sau de inculpate, problemele reglementate în mod

obligatoriu, sunt cele referitoare la „persoanele chemate la organul de urmărire penală“ şi

„ ancheta socială“. Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia

asistenţei juridice, măsurilor de prevenţie şi prezentării materialului de urmărire penală.

Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori-Persoanele chemate la organul de urmărire

penală-Articolul 481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi

nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire

penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când

este cazul, pe tutore , custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află

minorul. Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la

prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la

efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu împiedică efectuarea acelor acte.

Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar“

citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare, persoanele indicate (reprezentantul

autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode sau persoana în

îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane este

facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care pot

fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie

creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective

poate contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc

de probă în sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în

cauză. Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le

are ca mijloc de probă, precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii

legate de starea de moment a minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul

persoanelor chemate fiind şi de a evita semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o

concretizare din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-

72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză, după care i se pun

întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un

moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe

minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având

dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la

începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la sfârşitul urmăririi penale (art.

255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236 C. proc.

84

pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 237 C. proc.pen.) şi

cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută de lege, pentru ca

persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de organul de

cercetare penală la ascultare sau confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi

împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire

penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se

„consideră necesar“. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie

păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori,

perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind

cauzele sau condiţiile care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de

aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau

confruntarea se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost

necesară citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin

citarea în faza judecăţii. Considerăm criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit

căruia şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate

nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori

persoanei în îngrijirea sau suravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi

numai în situaţia în care, dintr-un motiv întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă,

prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor. Prevederea de la

art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică

prezentarea materialului de urmărire penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui

moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe care, în cazul în care au

constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea urmăririi penale cu ignorarea

prevederilor art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat că această omisiune a fost acoperită

de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu citarea persoanelor prevăzute la rat.

483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C. proc. pen., la prezentarea

mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri

suplimentare, moment la care prezenţa perosanelor c căror citare este obligatorie poate fi

foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de aceste

persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia

că omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea

materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate

avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având

în vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1)

C. proc. pen., şi anume de a asigura, a crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi

confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi confruntării

85

citarea obligatorie. Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii

comune reglementată de art. 250-254 C. pro. Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura

precizare, după cum s-a arătat şi anterior, este prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen.,

conform căruia citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar

când este cazul tutorele, custodele sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află

minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele

concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia necesară

citarea persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea

este obligatorie. Ca şi în celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică

efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală [art. 481

alin. (3) C. proc pen.]. După cum s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor prezentarea

materialului de urmărire penală es efectuează conform procedurii comune, reglementată de

art. 250-254 C. proc. pen. Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă

o importantă garanţie a dreptului la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de

cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor. Potrivit art. 250 C. proc. pen., după

punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul

de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are

dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de materialul de urmărire penală, să cunoască

încadrarea juridică a faptei. După luarea la cunoştiinţă a materialului de urmărire penală,

organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă voieşte să facă

declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se

consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat

să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 C. proc. pen.). Văzând importanţa

acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se înţelege de ce legiuitorul a instituit

obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală de a cita persoanele prevăzute la

art. 481 alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea

penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât mai apropiată de

cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de

altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa persoanelor respective ar putea duce la

lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor

în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare. Aşa cum este formulat textul, citarea

persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1) precizează că organul de

cercetare penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi]. Referitor la

aplicarea art. 481 alin. (2) C. pen., au existat discuţii în interpretarea acestui text, ceea ce a

generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a apărut atunci când

prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la

86

art. 481 alin. (2) C.proc. pen., punându-se, evident, în discuţie, sancţiunea aplicabilă, faţă de

precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text. Unele opinii au fost în sensul atragerii

nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei

procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede expres

obligativitatea efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu atrage

sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza

cercetării judecătoreşti, în primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală,

aceasta sprijinindu-se pe interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie.

Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi

interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu

atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2) C.proc. pen.necuprinzând această situaţie.

Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza

de urmărire penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în

interesele lor legitime, constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi

urm., la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la

procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea

poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este

sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului de

prezentare a materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate

cita persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art.

484 C. proc.pen. În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să

formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva

infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc. pen. poate

atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi

anume dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru aflarea adevărului şi pentru

justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C proc. pen., a apărut în sitauţia

în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a

decis că în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481

alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului de urmărire

penală. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor prevăzute

de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului

minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie înn plus a

desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind

vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O

altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost

aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor, în faza de urmărire

87

penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost

efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat,

prezentându-i materialul de urmărire penală. Cu privire la prezentarea materialului de urmărire

penală în general, şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea

materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea

completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat

că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute1. În

motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală

rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului,

însă dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul că

neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale2. Totodată, nerespectarea acestor

dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C.

proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea

omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate

formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea drepturilor inculpatului în

aceeaşi măsură ca şi în cazul prezntării materialului de urmărire penală. Totuşi, chiar dacă

neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută,

considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze

repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile

procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că

efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire

penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de judecată. Este

posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat, drept

pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei,

să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei de judecată. Dacă procurorul este

cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate restitui

cauza, potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării. Articolul 257 C. proc. pen., în

vechea reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul putea prezenta materialul de

urmărire penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mişcare a

acţiunii penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul

cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C.

proc. pen. Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale

întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este

garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit

din oficiu“. În conformitate cu varianta anterioară art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind

dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă

88

socotea necesar, ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără

înştiinţarea învinuitului, considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organele

de cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă. Dacă procurorul avea

numai latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de

urmărire penală, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, şi anume

trimiterea în judecată se putea realiza fără ca învinutul să fien înştiinţat de către procuror

asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de

către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând

cunoştinţă de soluţia dată de procuror în uram examinării materialului primit mde la organul de

cercetare penală. Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen.

care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă

socoteşte necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este

de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din

Constituţie . În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, aceste dispoziţii au

fost eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a

dispune trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i

prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile

art. 250-254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a

arătat, în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc

neprezentarea materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită. Situaţia este însă alta în

cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul

minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de

urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art.

197 alin.(2) şi (3). Această sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când procedura de

prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată este

motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea,

sau să consulte apărătorul, minorul, datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen

normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de

prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale

ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr.

281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii

speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit

art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu

anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional,

minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a

organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce

89

nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de

lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi

prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel

mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi

arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit

este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă

nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi ,

de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în

cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul

urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât

în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu

poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare

de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile.

Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de

zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să

depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a

inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea

leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul

judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului

minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau

arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv

ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu

particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în

scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea

penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică

sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori

arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare

fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales

unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el.

Atunci când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se

încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul

arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte

persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare

socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe

lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta

90

într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special

prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui

judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere

preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să

viziteze deţinuţii preventiv. Articolul 482 C.proc. pen. prevede obligativitatea anchetei sociale: în

cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia

să dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială constă ân strângerea de date cu

privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la

antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii,

tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplineşte îndatoririle sale faţă de

acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau

aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta socială se efectuează de

persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază domiciliază

minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de regelementare a anchetei sociale rezultă

că datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă deosebită în luarea unor măsuri sau la

aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat,

aşa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura

de act procedural. Acesată natură se explică prin faptul că organelle care sunt abilitate să-l

efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul este definit tot aici, iar

finaliatea sa contribuie la realizarea scopului procesual penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi

finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o

efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare, servind soluţiei

finale, aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta socială.De

asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării necuprinzătoare sunt

prevăzutele de normele procedurale. Având în vedere importanţa pe care o are ancheta socială

în soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever încălcarea

dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută,

prevăzută express de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În aplicarea art. 482 C. proc.pen.,

divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia ancheta socială se efectuează de

„organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă interpretare constă în faptul că

neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea

prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât această omisiune poate fi acoperită

de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale.

Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară şi nici de literature de

specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune efectuarea anchetei

sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală în care îi revine

91

sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a fost determinată

de crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care plângerea prealabilă

se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie, organul de urmărire penală

nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea anchetei sociale .

Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei efectuării

anchetei sociale este sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept consecinţă anularea

actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a dispune restituirea

cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancţiunea prevăzuă de

rat. 197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire

penală, fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea instanţei defudecată, aceasta neputând

ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este reglementată, constituie un act

procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât aceasta oferă

date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală. Dispunearea efectuării anchetei

sociale, atestaă în formă scrisă, revine în exclusivitate organului investit cu instrumentarea

cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a fost

sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă. Această rezolvarea fost criticată recent în

literature juridică numai în eea ce priveşte aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea

efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat în

această privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea unui act de urmărire penală,

refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara câtorva excepţii limitative determinate,

organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor

procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că

deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede cursul procesului se

poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula este ca procesul să se

desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate.

De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale a instanţelor

şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la concluzia că, o dată ce instanţa este

competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire penală, normal este

ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la refacerea acelui act. Un alt

argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că normele procedural

penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate dezînvesti şi trimite cauza la

procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer cazurile expres prevăzute,

refacerea sa este de competenţa instanţei. În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus

din prevederile at. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin modificarea Codului de

procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă casării când

„judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori minori“. Se arată că

92

din interpretarea art. 3859 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care procesul penal

pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta

socială, obligaţie ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă,

hotărârea pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la instanţa

a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nul aprocuror. Se concluzionează că prin efectuarea

anchetei sociale în oricare din caste două faze ale procesului penal urmărire penală şi judecată,

nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să minimalizăm

argumentele aduse în sprijiunul acestui punct de cedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se

acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o altă opinie în legătură cu

problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor comise de

minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor cu

minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală. Acest act,

deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui act procedural,

întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l efectueze, sunt

prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi contribuie la

realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea nchetei sociale

sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei desemnaţi să o

efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare, soluţia finală fiind

motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea pentru

neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi (39

C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat că

nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen. duce

la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei; or,

nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la

procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea

fiind oonsecinţă a constatării nulităţii actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea

actelor de urmărire enală şi întocmirea din nou a actului de sesizarea, cu respectara

disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul

de urmărire penală. Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci,

reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa

neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de

sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului. Prin interpretarea dată

dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului

Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale revine

organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se află

cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei

93

de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie luată

în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte de

rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează

afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probe necesare şi legal

administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă

procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce

echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale,

motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc.

pen. Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în

această fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu

constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În ceea ce

priveşte interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie

avute în vedere şi prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele

cu infractori minori. Astfel, în art. 493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în

mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la

infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul

penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări

referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii în

cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3)

C. proc. pen. care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor

referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile art. 482 C. proc. pen.. Prin

urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în sensul respectării

drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar necesar pentru

stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie aplicate. Pentru a corespunde funcţiunilor sale,

ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de amănunt, folosirea unor termeni cu

caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la învăţătură

etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana

minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în

cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o „familie dezorganizată“.

Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie

nu constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa

legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare stablilirea unor relaţii

conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea

educativă, manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina

comportamentul antisocial al minorului.Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare

penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului. De aceea,

94

cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o efectuează

persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a

cestor persoane, care le permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe

care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosid un

limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea În unele cazuri se constată de instanţă că

ancheta socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le

conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe care le

consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197

alin. (2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează numai neefectuarea anchetei sociale.

Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioae, face ca instanţa să

hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul. Nu poate fi

considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete

cercetata inculpatul minor, anchetă ce a fost efectuată şi folosită pentru internarea minorului

într-o unitate de ocrotire . De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală

ţinută de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii

despre minor necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi

anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta socială

folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această

situaţie ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În

speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva decât o copie a unei anchete

sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această anchetă socială nu conţinea date privind

schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua

anchetă socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit

major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind justificată de faptele la care se referă art. 482 C. proc.

pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această

situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea

cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea urmăririi penale.

55) Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar.

Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda in cazul infractiunilor savarsite din

culpa, precum si al infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii

care nu depaseste 7 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda in cazul in care

inculpatul este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savarsi o alta infractiune

sau ca va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor martori sau

95

experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.Organul

judiciar dispune ca, pe timpul liberarii provizorii, inculpatul sa respecte una sau mai multe din

urmatoarele obligatii: sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decat in conditiile stabilite de

organul judiciar; sa comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau resedinta; sa

nu mearga in locuri anume stabilite; sa se prezinte la organul de urmarire penala sau, dupa

caz, la instanta de judecata ori de cate ori este chemat; sa nu intre in legatura cu anumite

persoane determinate; sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule; sa nu

exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savarsirea faptei. Dispoziţiile art.160

ind.2 C.proc.pen. cuprind atât condiţiile ce trebuie realizate pentru a dispune liberarea

provizorie, cât şi obligaţii care se pot impune inculpatului pe durata luării acestei măsuri

procesuale, obligaţii care, prin controlul respectării lor de către organele judiciare, configurează

conţinutului măsurii: Codiţiile dipunerii liberării provizorii sub control judiciar : cauza să

privească o infracţiune săvârşită din culpă sau o infracţiune intenţionată pedepsită cu pedeapsa

închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.2 alin.1); învinuitul sau inculpatul să nu fie

recidivist şi să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească

alte infracţiuni sau date că fiind pus în liberatate acesta va încera să zădărnicească aflarea

adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de

probă sau prin alte asemenea acte. Condiţiile trebuie îndeplinte cumulativ. În cazul liberării

provizori sub control judiciar, instanţa poate stabili anumite obligaţii ale inculpatului pe durata

liberării, obligaţii care configurează de fapt controlul judiciar. Potrivit art.160 ind.2 alin.(3),

inculpatul trebuie să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile: să nu depăşească limita

teritorială fixată decât în condiţiile, stabilite de organul judiciar; să comunice organului judiciar

orice schimare de domicliul sau reşedinţă; să nu meargă în locuri anume stabilite; să se

prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori

este chema să nu intre în legătură cu anumite persoane deteminate; să nu conducă nici un

anumit sau anumite autovehicule; să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a

folosit la săvârşirea faptei. Potrivit art.160 ind.2b, controlul modului în care învinuitul sau

inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea,

precum şi procurorului şi organului de poliţie. Controlul judiciar institui de instanţă poate fi

oricând modificat sau ridicat de acesta, în total sau în parte, pentru motive Liberarea provizorie

pe cautiune se poate acorda, la cerere, cand este asigurata repararea pagubei produse prin

infractiune si s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent. Pe timpul liberarii

provizorii, inculpatul este obligat sa se prezinte la chemarea organelor judiciare si sa comunice

orice schimbare de domiciliu sau resedinta. Liberarea provizorie pe cautiune nu se acorda in

cazul savarsirii infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai

mare de 7 ani ori cand inculpatul este recidivist, ori exista date care justifica temerea ca

96

inculpatul va savarsi o alta infractiune sau va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin

influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba,

sau prin alte asemenea fapte.Cautiunea garanteaza respectarea de catre inculpat a obligatiilor

ce-i revin in timpul liberarii provizorii. Cuantumul cautiunii este de cel putin 2.000.000 lei.

Consemnarea cautiunii se face pe numele inculpatului si la dispozitia organului care a stabilit

cuantumul acesteia. Titularii cererii de liberare provizorie. Condiţiile liberării. Condiţiile

prevăzute de lege pentru a se putea dispune acestă măsură sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării

provizorii sub control judiciar: cauza să preivească o infracţiune săvârşită din culpă sau o

infracţiune intenţionată pedepsită cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani ( art.160 ind.1

alin.1 ). învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist şi să existe date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau date ca fiind pus în libertate acesta va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Condiţiile trebuie îndeplinite

cumulativ. În ceea ce priveşte conduita inculpatului pe durata liberării provizorii pe cauţiune,

art.160 ind.4 alin.(2) prevede că inculpatul este obligat: să se prezinte la chemarea organelor

judiciare; să comunice orice schimbarea de domicliu sau de reşedinţă; să respecte obligaţiile

prevăzute în art.160 ind.2 alin.(3), pe care instanţa le dispune. Cauţiunea. Cauţiunea este suma

de bani pe care trebuie să o depună inculpatului cu scopul de a se garanta respecta de către

acesta a obligaţiilor ce îi revin pe timpul liberării provizorii ( art.160 ind.5 alin.1 ).În dispoziţiile

art.160 ind.5 alin.(4) sunt arătate situaţiile în care cauţiunea se restituie, situaţii ce pot fi

împărţite în două categorii: cazuri în care se impune rămânerea în detenţie a inculpatului;

cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept sau poate fi revocată şi, în

consecinţă, încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune. Din prima categorie fac parte

cazurile prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) , e) şi f): art.160 ind.5 alin.(4) lit.a) prevede că

se restituie cauţiunea când se revocă liberarea provizorie, fiindcă se descoperă fapte sau

împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care

jusitifică arestarea inculpatului; art.160 ind.5 alin.(4) lit. e) prevede că se restituie cauţiunea

când se dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii; art.169 ind.5 alin.(4) lit.f)

prevede că se restituie cauţiunea când cererea de eliberare provizorie a fost respinsă în cazul

în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cerea este neîntemeiată sau

când acesta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat.

Cea de-a doua categorie de cazuri în care se restituie cauţiunea cuprinde ipotezele în care

măsura arestării inculpatului poate fi revocată sau încetează de drept cu efecte implicite asupra

încetării liberării provizorii pe cauţiune. Aceste cazuri sunt prevăzute de art.160 ind.5 alin.(4)

lit.b), c) şi d), şi anume: lit.b), când se constată de către procuror prin ordonanţă, iar de către

instanţă prin încheire, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

97

lit.c), când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea

sau încetarea procesului penal; lit.d), când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa

închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării

sunt supraveghere sau cu executare la locul de muncăÎn cazul de la lit.b), măsura arestării

inculpatului se revocă potrivit art.139 alin.(2) şi, pe cale de consecinţă, liberarea provizorie pe

cauţiune încetează de drept. În cazurile de la lit.c) şi d), măsura arestării inculpatului încetează

de drept. De asemenea, potrivit art.140 alin.(2) ( ultima ipoteză), raportat la art.350 alin.(3) lit.b)

şi c), arestarea inculpatului încetează de drept când instanţa pronunţă pedeapsa amenzii sau o

pedeapsaă cu închisoarea, cu suspendarea executării, cu suspendarea executării sub

supraveghere sau executarea la locul de muncă. Cauţiune nu se restituie, potrivit art.160 ind.5

alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, când liberarea provizorie s-a

revocat potrivit art.160 ind.5 alin.(5), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii,

când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispoziţiilor art.160 ind.10 alin.(1) lit.b), adică

atunci când: inculpatul nu îşi îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin potrivit art.160

ind.2 alin.(3) şi art.160 ind.4 alin.(2); inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;

inculpatul săvârşeşete, din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.

Legea prevede posibilitatea ca cererea să poată fi făcută de inculpat sau de o paletă largă de

substituiţie procesuali. În acest sens, în art.160 ind.6 alin.(1) se arată că cererea poate fi făcută

de inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate. Intervalul de timp în care poate fi făcută cererea

de liberare provizorie. Potrivit art.160 ind.6 alin.(1), cererea poate fi făcută în cursul urmăririi

penale sau al judecăţii. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi în cazul reluării urmăririi

penale, când dosarul a fost restituit de prima instanţă în vederea refacerii sau completării

urmăririi penale ( art.332 şi art.333 ), deoarece şi în acest cazuri procesul se află în faza de

urmărire penală. De asemenenea, cererea de liberare provizorie mai poate fi făcută şi atunci

când instanţa de apel desfiinţează sentinţa şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru a

lua măsuri în vederea completării urmăririi penale ( art.380 ), respectiv când instanţa de recurs

casează şi dispune restituirea cauzei procurorului pentru aceeaşi raţiune. Conţinutul cererii de

liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit dispoziţiilor art.160 ind.6 alin.(2), cererea trebuie să

cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face, precum şi menţiunea

cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii. În cazul

liberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi

menţiunii cunoaşterii dispoziţiile legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. )Instanţa

competentă să rezolve cererea de liberare provizorie. Legiuitorul menţine o simetrie între

organele care pot dispune măsura arestării preventive a inculpatului şi organele care sunt

abiliatate să dispună asupra liberării provizorii. În art.160 ind.6 se arată că rezolvarea cererii, în

cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,

98

iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin.(5) se

arată că rezolvarea cererii, în cursul urmăririi penale, revine instanţei căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond, ia în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea

cauzei. Potrivit art.160 ind.6 alin(5), cererea depusă la organul de cerecetare penală ori la

administraţia locului de deţinere se înaintează, în termen de 24 de ore, procurorului sau

instanţei competente, după cum cauza se află în curs de urmărire penală sau de judecată.

Activitatea desfăşurată de către organul competent privind rezolvarea cererii de liberare

provizorie. Potrivit art.160 ind.7 alin.(1), insatnţa are obligaţia să analizeze conţinutul cererii

pentru a observa dacă sunt cuprinse menţiunile prevăzute în art.160 ind.6 alin.(2) şi (3) şi, dacă

este cazul, să ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă

înaintea termenului de judecată, obligaţia verificării acesteia revine preşedintelui instanţei, care

procedează şi la încunoştiinţarea petiţionarului despre termenul de judecată a cererii. Acestă

precizare a legii conduce la concluzia că cererea făcută la termenul de judecată sau la

termenele ulterioare este verifictaă sub aspectul conţinutul ei de către completul de judecată

căruia i-a fost repartizată spre soluţionare cauza penală în care se face cererea. Un alt asepect

care trebuie să stea în atenţia organului competent este acela al însuşirii cererii de către

inculpat, în cazul în care aceasta a fost făcută de unul din substituiţii procesulai indicaţi în

art.160 ind.6 alin.(1). Potrivit art.160 ind.8 alin.(1), cererea se examinează în regim de urgenţă,

impus de starea de arest în care se află inculpatul. Instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor

prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, condiţii prevăzute în art.160 ind.2

alin.(1) şi (2) şi respectiv, art. 160 ind.4. În cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune, dacă

instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii

şi încunoştiinţează despre acestă persoana care a făcut cererea. După depunerea dovezii de

consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea, fixând termenul pentru soluţionare.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost

depusă, cererea se repsinge. Instanţa soluţionează cererea după ascultarea inculpatului şi a

concluziilor apărătorului acestuia, precum şi ale procurorului ( art.160 ind.8 alin.1). Soluţionarea

cererii se face de către instanţă prin încheiere. Când sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege

şi cererea este întemieată, instanţa admite cererea de liberare provizorie şi dispune punerea în

libertate provizoire a inculpatului. Încheierea intanţei trebuie să cuprindă şi obligaţiile stabilite

ce urmează a fi respectate de inculpat. Potrivit art.160 ind.8 alin.(4), o copie de pe dispozitivul

încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţia locului de deţinere,

adminstraţia locului de deţinere fiind obligată să ia măsuri pentru punerea de îndată în libertate

a învinuitului sau inculpatului. O copie de pe dispozitivul încheierii rămasă definitive ori un

extras al acesteia se trimite şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte inculpatul.

Persoanele interesate se încunoştiinţează. Instanţa de judecată respinge cererea de liberare

99

provizorie când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când este neîntemeiată sau

când a fost făcută de unul din substituiţii procesuali şi nu a foat însuşită de inculpat. În

procedura de rezolvare a cererii de liberare provizorie soluţia dată de instanţă nu este

definitivă, încheierea instanţei fiind supusă recursului. ubliniem că procedura recursului

prevăzută în cele ce urmează este cea incidentă în cazul recursului împotriva încheirii prin care

s-a admis cererea de liberare provizorie, în cazul încheierii prin care s-a modificat sau s-a

ridicacontrolul judiciar sau în cazul încheierii prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii.

Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la

comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore.

Recursul se judecă în termen de 2 zile. Recursul se va soluţiona în camera de consiliu.

Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului este

obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului.

Recursul împotriva încheirii prin care s-a respins cererea de liberare provizoire nu este

suspensiv de executare. Dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea

recursului. Revocarea liberării provizorii. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de

revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139 alin.(2). Revocarea liberării provizorii

duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea inculpatului. Potrivit art.160 ind.10 alin.(1),

liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost

cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului

sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu, că inculpatul este recidivist); învinuitul sau

inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi

art.160 ind. 4 alin.(2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou,

cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt

titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi procurorul sau instanţa , care se poate

sesiza din oficiu şi oricare parte din proces. Revocarea liberării provizorii se dipune de instanţă,

prin încheiere , cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se

dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se

prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizroii, instanţa dispune arestarea

preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva

încheierii instanţei prin care s-a dipsu revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

56) Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală.

Impotriva ordonantei de arestare preventiva sau a aceleia de obligare de a nu parasi localitatea

se poate face plangere la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond.

100

Plangerea, impreuna cu dosarul cauzei, va fi trimisa instantei, in termen de 24 de ore, iar

invinuitul sau inculpatul arestat va fi adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. In cazul in

care inculpatul se afla internat in spital si din cauza starii sanatatii nu poate fi adus in fata

instantei, sau in alte cazuri in care deplasarea sa nu este posibila, plangerea va fi examinata in

lipsa inculpatului, dar numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune

concluzii. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu. Instanta se pronunta in aceeasi zi,

prin incheiere, asupra legalitatii masurii, dupa ascultarea invinuitului sau a inculpatului.

Incheierea este supusa recursului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare

pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea

recursului numai cand instanta considera necesar. Participarea procurorului este obligatorie.

Cand considera ca masura preventiva luata este ilegala, instanta dispune revocarea arestarii si

punerea in libertate a invinuitului sau a inculpatului ori, dupa caz, revocarea masurii obligatorii

de a nu parasi localitatea. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale

organelor de cercetare penală Potrivit art.275, orice persoanaă poate face plângere împotriva

măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime. Apreciem că existenţa unei asemenea reelementări se datorează faptului că dispoziţie

de neîncepere a urmăririi penale nu face parte dintre actele sau măsurile de urmărire penală şi

se cuvenea o dispoziţie specială pentru actele de umrărire penală în privinţa atacării lor.

Plângerea se înaintează procurorului care supraveghează activitate organului de cercetare

penală şi se depun fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. În vederea rezolvării

operative a plângerii, organul de cercetare penală, când plângerea a fost depusă la acesta,

este obligat ca, în termen de 48 de ore de la primirea ei, să o înainteze procurorului împreună

cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Introducerea plângerii nu suspendă

aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Primind

plângerea, procurorul este obligat să o soluţioneze în termen de cel mult 20 de zile de la primire

şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.

Nerezolvarea plângerii în termenul arătat mai sus poate atrage aplicarea unei sancţiuni

disciplinare. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de umrărire

penală efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta dacă prin

acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Reglementarea prevăzută în dispoziţiile

art.278 reprezintă o cale generală prin care părţile pot cere invalidarea a două categorii de acte

şi măsuri de urmărire penală: cele efectuate de procuror; efectuate pe baza dispoziţiilor

procurorului. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau

efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta re rezolvă de prim-procurorul parchetului sau,

după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef

de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusitiţie. În cazul când măsurile

101

şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea

de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casţie şi

Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de aceştia, plângerea se

rezolvă de procurorul ierarhic superior. În rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al

ordonaţei ori, după caz, al rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a

urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor

intersate, potrvit art.228 alin.(6), art.246 alin.(1) şi art.249 alin.(2). Procedura de soluţionare

este identică cu cea regelementată pentru plângerea privitoare la actele de urmărire penală ale

organelor de cercetare penală. Astfel, plângerea adresată procurorului ierarhic superior se

poate depune fie la procurorul al cărui acte este atact, fie la prim-procurorul parchetului sau la

procurorul irearhic superior. În prima ipoteză, procurorul va înainta plângerea împreună cu

explicaţiile sale în 48 de ore procurorului ierarhic superior. Prim-procurorul parchetului sau

procurorul ierahic superior vor trebui să o soluţioneze în cel mult 20 de zile şi să comunice de

îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. Plângerea în faţa

instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

Consideraţii introductive-În economia normativă procesuală, la anumite instituţii mai găsim

reglemnetări similare acestei insituţii, în care subiectul abilitat să soluţioneze plângerea părţii

împotirva unei măsuri dispusă de procuror este instanţa de judecată, cum ar fi cazul plângerii

împotriva ordonaţei prin care se dispunea obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de

a nu părăşi ţara, reglementată în dispoziţiile art.140 ind.2. Subliniem de la început că procedura

prevăzută în dipoziţiile art.278 ind.1 nu poate fi utilizată decât împotriva rezoluţiilor sau a

ordonanţelor procurorului care conţin o soluţie a conflictului de drept dedus judecăţii,

împiedicând cauza să ajungă în faza judecăţii, adică a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi

penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmării penale date de procuror. Împotriva celorlalte rezoluţii şi

ordonanţe ale procurorului, cu excepţia celei prina care s-a dispus obligarea de a nu părăsi

localitatea sau obligarea de a nu prăsi ţara, a cărei cale de atac este reglementată în dispoziţiile

art.140 ind.2, partea nu poate folosi decât plângerea reglementată de dispoziţiile art.278,

plângerea împotriva unei astfel de rezoluţii sau ordonanţe făcută direct la instanţă fiind

inadmisibilă. Porcedura prealabilă introducerii plângerii la instanţa de judecată-Potrivit

dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.(1) raportate la cele ale art.278 alin.(1), înainte de sesizarea

instanţei de judecată, persoanele ale căror interese sunt vătămate de rezoluţiile sau

ordonanţele de netrimitere în judecată trebuie să parcurgă întâi procedura reglementată de

dispoziţiile art.278, adică să facă plângere împotriva ordonanţei sau rezoluţiei la prim-procurorul

parchetului sau, după caz, la procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori

procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.-Porcedura

102

soluţionării plângerii După respingerea plângerii făcute conform art.275-278, împotriva rezoluţiei

de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonaţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de

scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmării penale, persoana vătămată, precum

şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa de

judecată. Plângerea trebuie făcută într-un termen de 20 de zile, care curge de la data

comunicării de către procuror a modului de rezolvare a plângerii făcute prealabil procurorului

ierarhic superior, potrvit art.277 şi 278. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după

caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a

soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de 20 de zile

prevăzut în alin.(1) curge de la data expirării termenului de 20 de zile. Instanţa competenă este

instanţa căreia i-ar reveini, potrvit legii, competenţa să judece cauza în primă instanaţă. Dosarul

va fi trimis de parceht instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere

dosarul. Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub

urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează.

Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa

consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru

prezentarea acesteia. La judecarea plângerii prezenţa procurorul este obligatorie.La termenul

fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea,

persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoatere de sub urmărire

penală sau neînceperea urmării penale şi apoi procurorului. Instanţa, judecând plângerea,

verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi

a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată În

acest caz, după rămânerea definitivă a sentinţei, persoana în privinţa căreia instanţa , prin

hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să înceapă ori să se redeschisă urmărirea penală,

nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afără de cazul când s-au descoperit fapte sau

împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul din

cazurile prevăzute în art.10; admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau

ordonanţa atacată şi trimite cauza la procuror în vederea începerii sau a redeschiderii urmării

penale, după caz; admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa

atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţinecauza

spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în

mod corespunzător. În aces caz, actul de seiszare a instanţei, ca primă instanţă, în consituie

plângerea persoanei. Sentinţa de admitere sau respingere a plângerii poate fi atactă cu recurs

de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus

103

neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,

precum şi de orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate. Inatanţa este obligată să

rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi

motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată.

57) Luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a masurilor de prevenţie.

Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau

inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru

infractiunea savarsita si temeiurile concrete care au determinat luarea masurii preventive.

Masura preventiva luata se inlocuieste cu alta masura preventiva, cand s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea masurii. Cand nu mai exista vreun temei care sa justifice

mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere. In cazul cand

masura preventiva a fost luata de procuror, organul de cercetare penala are obligatia sa-l

informeze pe acesta despre schimbarea ori incetarea temeiurilor care au motivat luarea

masurii. Dispozitiile alineatelor precedente se aplica chiar daca organul judiciar urmeaza sa-si

decline competenta. Masurile preventive inceteaza de drept: la expirarea termenelor prevazute

de lege sau stabilite de organele judiciare; in caz de scoatere de sub urmarire, de incetare a

urmaririi penale sau de incetare a procesului penal ori de achitare. Masura arestarii preventive

inceteaza de drept si atunci cand, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima

instanta, durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru

infractiunea care face obiectul invinuirii, precum si in celelalte cazuri anume prevazute de lege.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor de prevenţie. Din economia dispoziţiilor

normative rezultă că pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinte cumulativ

următoarele condiţii generale: există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a

săvârşit o fapt prevăzută de legea penală; cauza să privească o infracţiune pedepsită cu

detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare; să existe unul din cazurile prevăzute la art.148 lit. a)-i):

a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b)

infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an;

inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori

a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că

inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; sunt date suficiente că

inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau

expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e)

inculpatul a comis din nou o infracţiune din datele existente rezultă necesitatea împiedicării

104

săvârşirii unei alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune

pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau

pedepasa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică; i) există date sau indicii suficiente care jusitifică

temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o

înţelegere frauduloasă cu acesta. Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, oricare

ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Măsura arestării

preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ

pedeapsa amenzii. În cazurile prevăzute la alin.(1) lit.c) –f) şi i), măsura arestării inculpatului

poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoare

mai mare de 2 ani. Subliniem că luarea măsurilor de prevenţie este o facultate la dispoziţia

organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând în mod automat la luarea măsurilor de

prevenţie, indiferent de care măsura este vorba. Alegerea măsurii preventive ce urmează a fi

luată se face ţinând cont şi de criteriile complementare prevăzută de art.136 alin.(8): scopul

acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii

privind persoana faţă de care se ia măsura. Organele judiciare care pot lua măsurile de

prevenţie şi actele prin care pot fi dipsue aceste măsuri. Potivit dispoziţiile art.136 alin.(1), sunt

măsuri de prevenţie: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea ; c) obligarea de a nu

părăsi ţara; d) arestarea preventivă. Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin

liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie se dipune de

instanţa de judcată. Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de

procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi măsura obligării de a nu părăsi ţara se

pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.

Măsura arestării preventive poate fi luată doar de judecător. Măsurile de prevenţie pot fi

dispuse prin: a) ordonanţă, de către organul de cercetare penală; b) ordonanţă sau rechizitoriu,

de către procuror; c) hotărâre ( sentinţă, decizie sau încheiere ), de către instanţa de judecată.

Potrivit art.137, indiferent de măsura preventivă luată trebuie să cuprindă : fapta care face

obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, temeiurile concrete care au determinat luarea

măsurii preventive. Când organul de cercetare penală consideră că este că este cazul să ia

vreuna din măsurile preventive, allta decât reţinerea, întocmeşte un referat motivat pe care îl

înaintează procurorului, acesta urmând a se pronunţa după ce a examint dosarul cauzei. În

cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi al obligaţiei de a nu părăsi ţara procurorul are

obligaţia să se pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării preventive, când consideră

că în interesul urmăririi penale este necesar arestarea învinuitului, numai după ascultarea

acestuia în prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a

105

măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de

acesta. Potrivit art.137 ind.1 alin.(1), persoanei reţinute sau arestate i se aduce de îndată la

cunoştinţă motivele reţinerii sau arestării. Învinuirea i se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel

mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. De asemenea, când dispune arestarea preventivă a

învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează despre măsura luată, în termen de 24

de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemenează învinuitul

sau inculpatul şi căreia cere să i se facă înştiinţarea. Atât cererea celui reţinut, cât şi

încunoştiinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă organul de

cerecetare penală apreciează că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe

procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut. Înlocuirea, revocarea şi

încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.-Înlocuirea măsurilor de prevenţie. Desfăşurarea

procesului penal poate impune înlocuirea măsurilor de prevenţie luate în cauză cu o altă

măsură de prevenţie. Potrivit art.139 alin.(1), măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă

măsură de prevenţie când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul

în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale, de instanţă sau de procuror,

organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre

schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive. Astfel, măsura

obligării de a nu părăsi localitate poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie

( art.145 alin.3) şi, de asemenea, măsura obligării de a nu părăsi ţara. Măsura reţinerii poate fi

înlocuită cu măsura arestării preventive ( art.144 alin.final ). Orice măsură privativă de libertate

poate fi înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau cu măsura obligării de a nu

părăsi ţara. Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra înlocuirii măsurii de

prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De

asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheirerii prin care se dispune, în timpul

urmăririi penale, înlocuirea arestării preventive, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face

recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de

la comunicare pentru cei lipsă. Revocarea măsurilor de prevenţie. Cum arătam în cele ce

preced, potrivit art.139 alin.(3), organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze pe

procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii. Conform

dispoziţiilor art.139 alin.(2), revocarea măsurilor de prevenţie este activitatea prin care organul

care a dispus măsura este obligat să revină asupra luării acesteia, revocând-o dacă nu mai

există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia. Revocarea măsurilor de prevenţie se

face la cerere sau din oficiu. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi

penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze

de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea

măsurii preventive. Când măsura preventive a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror

106

sau de instanţă, procurorul, dacă apreciează că informaţiile primite de la organul de cercetare

penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune acesta ori, după caz, sesizează

instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa pentru înlocuirea sau

revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există

temeiurile care au justificat luarea măsurii. Măsura preventivă se revocă din oficiu şi în cazul în

care a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării

preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în

altă cauză. De asemenea, dacă instanţa constată, pe baza unei experize medico-legale, că cel

arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei

Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării

preventive. Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra revocării măsurii de

prevenţie poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzută în dispoziţiile art.278. De

asemenea, potrivit dispoziţiilor art.140 ind.3, împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul

urmăririi penale, revocarea arestării preventive procurorul poate face recurs la instanţa

superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare. Subliniem că, în economia dispoziţiilor

procesuale, deşi în principiu revocarea măsurilor de prevenţie este un atribut al subiectului care

le-a dipus, pe cale de excepţie, revocarea măsurii care a fost dispusă poate aparţine şi altui

organ judiciar decât cel care a luat măsura. Astfel, potrivit at.140 ind. 2 alin.(7), instanţa de

judecată, când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, dipune

revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori, după caz, a măsurii obligării de a nu

părăsi ţara. De asemenea, procuroul când consideră că măsura reţinerii luată de organul de

cercetare penală este ilegală dipune revocarea ei. Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie.

Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii

acestora. Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în dispoziţiile

art.140, după cum urmează: a) măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor

prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; măsurile preventive încetează de drept şi

în situaţiile în care a fost dată o soluţie care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau

inculpat. În acest sens, potrivit art.140 alin.(1) lit.b), măsurile de prevenţie încetează de drept în

caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale, de încetare a

procesului penal sau de achitare. Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când,

înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins

jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul

învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art.159 alin.

(13), precum şi în celelalte cazuri prevăzute în art.350 alin.(3). Potrivit acestuia, măsura

arestării preventive încetează de drept atunci când instanţa pronunţă: a) o pedeapsă cu

închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; b) o pedeapsă cu

107

închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub

supraveghere sau cu executare la locul de mună; c) amenda; d) o măsură educativă. În

cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau la

sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării

organului de cercetare penală, are obligaţia să dipună punerea de îndată în liberatate a celui

reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitivul sau

ordonanţa ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea

învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale

încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.

Ordonanţa procurorului prin care acesta se pronunţă asupra încetării măsurii de prevenţie

poate fi contestată prin intermediul plângerii prevăzute în dispoziţiile art.278. Potrivit dispoziţiilor

art.140 ind.3, împotiva încheierii prin care se dipune, în timpul urmăririi penale, încetarea

arestării preventive, procurorul poate face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore

de la pronunţare.

58) Masurile asiguratorii: noţiune, importanţă, feluri.

Masurile asiguratorii se iau in cursul procesului penal de organul de urmarire penala sau de

instanta de judecata si constau in indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor

mobile si imobile, in vederea repararii pagubei produse prin infractiune, precum si pentru

garantarea executarii pedepsei amenzii. Masurile asiguratorii in vederea repararii pagubei se

pot lua asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului si ale persoanei responsabile civilmente,

pana la concurenta valorii probabile a pagubei. Masurile asiguratorii pentru garantarea

executarii pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor invinuitului sau inculpatului. Organul

care procedeaza la aplicarea sechestrului este obligat sa identifice si sa evalueze bunurile

sechestrate, putand recurge in caz de necesitate si la experti. Sumele de bani datorate cu orice

titlu invinuitului, inculpatului sau partii responsabile civilmente de catre o a treia persoana, ori de

catre cel pagubit, sunt poprite in mainile acestora si in limitele prevazute de lege, de la data

primirii actului prin care se infiinteaza sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori,

dupa caz, la dispozitia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, in termen

de 5 zile de la scadenta, recipisele urmand a fi predate aceluiasi organ in 24 de ore de la

consemnare. Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu careacter real care au ca efect

indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin învinuitului sau inculpatului şi părţii

responsabile civilmente, în vederea acoperiirii despăgubirilor civile şi a executării amenzii. În

faza de urmărire penală, măsura se ia de procuror, iar în faza de judecată se dipune de

instanţă. Aplicarea măsurii nu este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin

108

efectul lor, măsurile asiguratorii garantează executarea obligaţiilor de oridin partimonial ce

decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Pentru luarea

măsurilor asigurătorii privind despăgubirile civile legea prevede următoarele condiţii: să existe o

pagubă; paguba să fie produsă prin infracţiune; cu privire la infracţiune să exsite un proces

penal; să existe parte civilă. Pentru luarea măsurilor asigurătorii privind executarea amenzii nu

se cer întrunite aceleaşi condiţii ca pentru măsurile care asigură despăgubirile civile, fiind

suficientă numai îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie săvârşită o infracţiune pentru care

legea penală prevede pedeapsa amnezii; desfăşurarea unui proces penal în legătură cu

infracţiunea respectivă. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile asigurătorii sunt

indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde atributul dispoziţiei, ia când

bunurile sechestrate trebuie ridiciate în mod obligatoriu ( art.165 alin.2) chiar şi pe cel al

folosinţei. Aşa cum rezultă din însăşi denumirea lor, aceste măsuri procesuale au o

funcţionalitate asigurătorie, nu reparatorie. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri

asigurătorii-Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua, potrivit art.163 alin.(2),

asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabilă civilmente, până la

concurenţa valorii probabile a pagubei. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării

pedepsei amenzii se iau, potrivit art.163 alin.(3), numai asupra bunurilor învinuitului sau

inculpatului, deoarece răspunderea penală este personală şi, în vederea executării acestei

pedepse, nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui ce urmează să fie tras la răspundere

penală. În art.163 alin.(4) se arată că nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei unităţi din

cele la care se referă art.145 C.pen. , precum şi cele exceptate de lege. Acestea din urmă sunt

cele indicate în dispoziţiile art.406-409 C.proc.civ. Pocedura de luare a măsurilor aşigurătorii în

general-În principiu, potrivit art.163 alin.(5), luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării

pagubei este facultativă, acestea putând fi cerute de către partea civilă sau luate din oficiu de

către organele judiciare. Prin excepţie, art.163 alin.(6) arată că luarea măsurilor asigurătorii

este obligatorie în cazul în care cel vătămăt este o persoană lispistă de capacitate de execiţiu

sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Organele care aduc la îndeplinire măsurile

asigurătorii-Potrivit art.164 alin.(1), ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la

îndeplinire de organul de urmărire penală care a dispus măsura. Măsura asigurătorie luată de

instanţă se aduce la îndeplinire de executorul judecătoresc. Potrivit art.164 alin.(3), măsurile

asigurătorii dispuse de procuror sau de instanaţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin

organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care acesta este una din cele la

care se referă art.145 C.pen. În cauzele penale în care urmărirea penală se efectuează de

procuror, acesta poate dispune că măsura asigurătorie să fie adusă la îndeplinire de către

secretarul parchetului. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii privite în special Sechestrul

penal propriu-zis. În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care procedează la aplicarea

109

sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în

caz de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia îi

aparţin, cu obligaţia ca acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol

de înstrăinare, bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi

un custode. Există anumite categorii de bunuri care, în cazul în care sunt sechestrate, vor fi

ridicate în mod obligatoriu. Portivit art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate în mod obligatoriu. Potrivit

art.165 alin.(2) şi (3), vor fi ridicate obligatoriu dacă sunt sechestrate, următoarele categorii de

bunuri: bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat,

potrivit profitului activităţii, care sunt obligaţii să le primească şi să le valorifice de îndată;

mijloacele de plată străine, metalele sau pietrele preţioase, ori obiectele confecţionare cu

acestea se predau, în cel mult 48 de ore de la ridicare, la cea mai apropiată bancă; în cazul în

care obiectele sunt necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de

48 de ore la rezolvarea cauzei de procuror după terminarea urmăririi penale; titlurile de valoare

interne, obiectele de artă sau muzeu şi colecţii de evaloare, care se predau spre păstrare

instiuţiilor de speciliatate. Sumele de bani, ridicate ca atare, precum şi cele provenite din

valorificarea bunurilor perisabile se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului

sau părţii responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus insitiuirea sechestrului,

căuia i se dă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel multe trei zile de la ridicarea

banilor ori valorificarea bunurilor. După ce organul care aduce la îndeplinire măsura a identificat

şi evaluat bunurile sechestrate, încheie un preces-verbal în care arată activităţile efectuate,

descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorilor. În proces-verbal se arată

bunurile exceptate de lege de la urmărire găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul. Se

consemnează obiecţiile părţilor sau altor persoane interesate. Un exemplar al procesului-verbal

se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul iar, celor cu care locuieşte sau unui vecin. În

cazul când o parte din bunurile sau totalitatea lor a fost predată unui custode, se lasă acestuia

o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea

măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheirea procesului-verbal. Proprierea.

Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie şi în acelaşi timp o procedură larg folosită pentru

urmărirea sumelor de bani. Potrivit art.167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului,

inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel

păgubit sunt proprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii

actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitor, dup caz,

la dispoziţia organului care a dispus proprirea sau a organului de executare în termen de cinci

zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în termen de 24 de ore de la

consemnare. Inscripţia ipotecară. Inscripţia ipotecară este o formă specială a sechestrului,

aplicabilă în cazul bunurilor imobile. Determinarea sferei bunurilor imobile care fac obiectul ei

110

se face ţinându-se cont de dipoziţiile art.448-571 C.proc.civ. şi de cele ale art.462-471 C.civ.

Art.488-571 C.proc.civ. vizează atât imobilele prin natura lor, cât şi imobilele prin destinaţie,

conform art.462-471 C.civ. Potrivit art.166 alin.final, în cazul inscripţiei ipotecare, organul care a

dispus instituirea măsurii cererea organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra

bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar

al procesului-verbal de sechestru întocmit. Inscripţia ipotecară are ca efect indisponibilizarea

bunului imobil cu privire la care a fost dispusă măsura. Întrega procedură a inscripţiei ipotecare

se subsumează Legii nr.7/1996 privind publicitatea imobiliară. Contestarea măsurii asigurătorii.

Potirvit art.168 alin.(1), în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire

a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă

persoană interestată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a

procesului. Plângerea poate, deci, privi: actul procesul prin care a fost dispusă măsura

( ordonanţă sau încheiere ); actul procedural prin care a fost adusă la îndeplinire măsura

asigurătorie. Plângerea împotriva ordonanţei prin care au fost luate măsurile asigurătorii în

cursul urmării penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor măsuri în cursul

umrăririi penale poate fi adresată: până la sesizarea instanţei de judecată, organul de

cercetare penală care a dispus măsurile sau procurorului care supraveghează cercetarea

penală; după sesizarea instanţei de judecată, instanţei învestite cu soluţionarea cauzei penale.

În cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi

atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea hotărârii pronunţate. Împotriva

modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii si poate face şi contestaţie potrivit legii

civile, conform art.168 alin.final, dacă: procesul penal a fost definitiv soluţionat; nu s-a făcut

plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii. Pentru introducerea contestaţiei trebuie

îndeplinite cumulativ ambele condiţii. În acestă situaţie, actul procesual prin care au fost

dispuse măsurile nu mai poate fi contestat. Restituirea lucurilor şi restabilirea situaţiei

anterioare Considerate măsuri de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt, potrivit

art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a prejudiciului material cauzat prin

infracţiune.

59) Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.

Ca urmare a prevederii in Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, a

raspunderii penale a persoanei juridice, a fost introdus in Codul de procedura penala un capitol

distinct cuprinzand dispozitii de procedura penala in acest domeniu. Astfel, se arata ca,

111

dispozitiile Codului de procedura penala se aplica si in cazul infractiunilor savarsite de

persoanele juridice, cu anumite completari si derogari. Actiunea penala are ca obiect tragerea

la raspundere penala a persoanelor juridice care au savarsit infractiuni. La indeplinirea actelor

procesuale si procedurale, persoana juridica este reprezentata de reprezentantul sau legal, iar

in cazul in care pentru aceeasi fapta sau fapte conexe s-a inceput urmarirea penala si impotriva

reprezentantului legal, persoana juridica isi va numi un mandatar pentru a o reprezenta.

Competenta teritoriala este determinata, in cazul infractiunilor savarsite de persoana juridica,

de: locul unde a fost savarsita infractiunea; locul unde se afla sediul persoanei juridice; locul

unde locuieste persoana vatamata sau unde aceasta isi are sediul. Trebuie subliniata si

posibilitatea de luare a unor masuri preventive asupra persoanei juridice. Asadar, judecatorul,

in cursul urmaririi penale, la propunerea procurorului, sau instanta, in cursul judecatii, poate

dispune, daca exista motive temeinice care justifica presupunerea rezonabila ca persoana

juridica a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si numai pentru a se asigura buna

desfasurare a procesului penal, una sau mai multe dintre urmatoarele masuri preventive:

suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; suspendarea fuziunii, a

divizarii sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; interzicerea unor operatiuni

patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativa a activului

patrimonial sau insolventa persoanei juridice; interzicerea de a incheia anumite acte juridice,

stabilite de organul judiciar;interzicerea de a desfasura activitati de natura celor in exercitiul

sau cu ocazia carora a fost comisa infractiunea. In vederea asigurarii respectarii acestor masuri

preventive, instanta poate obliga persoana juridica la depunerea unei cautiuni constand intr-o

suma de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Masurile preventive pot fi dispuse pe o

perioada de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, daca se mentin temeiurile care au

determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputand depasi 60 de zile. Ca noutate, in cadrul

procedurilor speciale a fost reglementata procedura de dare in urmarire. Darea in urmarire se

solicita si se dispune pentru identificarea, cautarea, localizarea si prinderea unei persoane in

scopul aducerii acesteia in fata organelor judiciare ori punerii in executare a anumitor hotarari

judecatoresti. Cazurile in care se poate solicita si, respectiv, dispune, darea in urmarire sunt: nu

s-a putut executa un mandat de arestare preventiva, un mandat de executare a unei pedepse

privative de libertate, masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare, masura

internarii medicale sau masura expulzarii, intrucat persoana fata de care s-a luat una dintre

aceste masuri nu a fost gasita; persoana a evadat din starea legala de retinere sau detinere ori

a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea in care executa masura internarii

medicale;este necesara depistarea unei persoane urmarite international despre care exista

date ca se afla in Romania. Activitatile ce pot fi desfasurate in procedura speciala de dare in

urmarire sunt amanuntit reglementate si sunt reprezentate de: interceptarea si inregistrarea

112

convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de

comunicare, precum si a altor inregistrari; retinerea si predarea corespondentei si a obiectelor;

perchezitia; ridicarea de obiecte si inscrisuri; punerea sub supraveghere a conturilor bancare si

a conturilor asimilate acestora. Procedura poate fi revocata atunci cand a fost prinsa persoana

urmarita sau atunci cand au disparut temeiurile care au justificat darea in urmarire.

60) Masurile premergătoare şedinţei de judecată (procedura preliminară).

Presedintele completului de judecata are indatorirea sa ia din timp toate masurile necesare,

pentru ca la termenul de judecata fixat judecarea cauzei sa nu sufere amanare.De asemenea,

se ingrijeste ca lista cauzelor fixate pentru judecata sa fie intocmita si afisata la instanta, spre

vedere, cu 24 de ore inaintea termenului de judecata. La intocmirea listei se tine seama de data

intrarii cauzelor la instanta, dandu-se intaietate cauzelor in care sunt detinuti si celor cu privire

la care legea prevede ca judecata se face de urgenta. În vederea desfăşurării în condiţii bune

a şedinţei de judecată, în art. 472 se prevede luarea unor măsuri impuse de specificul

infracţiunilor flagrante. Astfel, se prevede că instanţa fixează termenul de judecată care nu

depăşeşte 5 zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a

martorilor şi a părţii vătămate [art. 472 alin. (1)]. În ceea ce priveşte fixarea termenului de

judecată, considerăm că precizarea unui termen scurt este în acord cu prevederile art. 293

privind judecat de urgenţă în cauzele cu deţinuţi, potrivit cărora judecata cauzelor cu inculpaţii

arestaţi preventiv se face de urgenţă şi cu precădere. Obligaţia fixării unui termen scurt este

menţionată şi în art. 295 alin. ultim, conform căruia, la întocmirea listei cauzelor fixate pentru

judecată, se dă întâietate celor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că

judecata se face de urgenţă. O dată cu fixarea termenului de judecată, în cazurile în care

inculpatul este arestat, preşedintele instanţei, trebuie să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei

juridice în conformitate cu dispoziţiile art. 294 şi 171 alin. (2) C. proc. pen. Totodată, la fixarea

termenului, preşedintele instanţei dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii

vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu se citează [art. 472 alin. (1) şi (2)].

În ceea ce priveşte martorii şi partea vătămată, legiuitorul a prevăzut aducerea cu mandat,

având în vederea urgenţa desfăşurării judecăţii. Această prevedere este o derogare de la

procedura obişnuită, prevăzută de art. 183, conform căreia aducerea cu mandat se dispune

dacă persoana anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.

Este prevăzută şi aducerea inculpatului la judecată, în acord cu prevederile art. 314 alin. (2)

conform căruia aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. În ceea ce priveşte

participarea celorlalte părţi la proces, se prevede că acestea nu se citează. Derogarea priveşte

113

însă numai citarea, nu şi participarea la judecată, aşa încât considerăm că, potrivit procedurii

comune prevăzută de art. 297 alin. (2), părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar

dacă nu au fost citate, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.

Participarea procurorului la judecată este obligatorie [art.472 alin. (3)]. Prevederea este în

acord cu dispoziţiile art. 315, potrivit cărora participarea procurorului este obligatorie la

şedinţele de judecată la judecătorie, în cauzele în care sesizarea instanţei s-a făcut prin

rechizitoriu. La celelalte instanţe participarea este obligatorie în toate cazurile , încălcarea

dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată atrăgând sancţiunea nulităţii absolute

prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Tot în faza măsurilor premergătoare , instanţa este

obligată să verifice dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 466, iar dacă

constată neîndeplinirea lor, judecata se face potrivit procedurii obişnuite [art. 472 alin. (4) şi (5)].

în urma verificărilor, instanţa poate constata că aceste condiţii sunt îndeplinite, dar termenele

prevăzute pentru efectuarea urmăririi penale, obligatorii pentru desfăşurarea procedurii

speciale, nu au fost respectate, aplicându-se de fapt procedura obişnuită. În cazul în care

condiţiile prevăzute la art. 466 nu sunt îndeplinite şi judecata urmează a fi desfăşurată potrivit

procedurii obişnuite, instanţa urmează a aprecia asupra menţinerii stării de arest preventiv

întrucât drept temei al acesteia nu mai subzistă prevederile art. 148 lit. b) C. proc. pen.

61) Modalităţi speciale de ascultare a martorului.

Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa

serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor.

Martorul este intrebat mai intai despre nume, prenume, etate, adresa si ocupatie.In caz de

indoiala asupra identitatii martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de proba.Martorul va

fi apoi intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia dintre parti si in ce raporturi se afla cu

acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii.

62) Modul de deliberare şi redactare a hotărârii judecătoreşti.

Completul de judecata delibereaza mai intai asupra chestiunilor de fapt si apoi asupra

chestiunilor de drept. Deliberarea poarta asupra existentei faptei si vinovatiei faptuitorului,

asupra stabilirii pedepsei, asupra masurii educative ori masurii de siguranta cand este cazul sa

fie luata, precum si asupra computarii retinerii si arestarii preventive. Completul de judecata

delibereaza si asupra repararii pagubei produse prin infractiune, asupra masurilor preventive si

114

asiguratorii, mijloacelor materiale de proba, cheltuielilor judiciare, precum si asupra oricarei alte

probleme privind justa solutionare a cauzei. Toti membrii completului de judecata au indatorirea

sa-si spuna parerea asupra fiecarei chestiuni. Presedintele isi spune parerea cel din urma.

Denumirea de hotărâre judecătorească o poartă atât actul procesual, cât şi cel procedural. Ca

act procesual, hotărârea judecătorească constituie rezultatul deliberării. Potrivit art.306,

deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac îndată după încheirea dezbaterilor. Pentru motive

temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile; în acest caz, conform

art.305 alin,.(1), instanţa este obligată să întocmească o încheire de şedinţă separată, care

trebuie semnată de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. Practica judiciară a

statuat că lipsa acesti închieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la

nulitatea absolută a acestei hotărâri. La deliberare iau parte numai membrii completului de

judecată în faţa căruia a avut loc dezbatrea iar în cazul în care unul dintre aceştia este

împiedicat să participe la darea hotărârii, deliberarea se va amâna, dar nu mai mult de 15 zile.

După trecerea acestui termen, rezolvarea cauzei va fi reluată în acelaşi complet de judecată,

pentru a se respecta dispoziţiile art.192 alin.(3) ce prevăd obligativitate menţinerii aceluiaşi

complet. Potrivit art.308, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de

judecată cu privire la soluţiile date în chestiunile supuse deliberării. Când unanimitea nu poate fi

întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri,

judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai

apropiate de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În cazul în care completul

de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei

se reia în complet de divergenţă. Art.309 arată că rezultatul deliberării se consemnează într-o

minută iar în ipoteza în care nu s-a ajuns la luarea unei hotărâri ( din cauza divergenţei de

păreri, spre exemplu ) nu se întocmeşte o minută, ci un proces-verbal, în care se consemnează

cauzele care au împiedicat luarea hotărârii. Sancţiunea care intervine în cazul în care minuta

nu există sau nu cuprinde menţiuni de cele arătate expres în lege ( art.309 şi 357 ) este nulitate

absolută. Potrivit art.309, minuta se semnează doar de membrii completului de judecată ( nu şi

de grefier ). Conform art.310, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele

completului de judecată asistat de grefier; la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Prin “

hotărâre ” a instanţei se înţelege înscrisul în care s-a consemant concluzia finală asupra

judecăţii În acest sens, hotărârea penală se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare

de către unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi

memebrii completului şi de grefier. Potrivit art.312 alin.(2), în caz de împiedicare a vreunuia

dintre membrii completului de a semna, hotărârea se semenază în locul acestuia de

preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat să semneze,

hotărârea se semenază de preşedintele instanţei iar când împiedicarea îl priveşte pe grrefier

115

hotărârea se semenază de grefierul şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre

cauza care a determinat împiedicare.

63) Momentele desfăşurării acţiunii penale: punerea în mişcare şi exercitarea acesteia.

Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit

infractiuni. Actiunea penala se pune in miscare prin actul de inculpare prevazut de lege.

Actiunea penala se poate exercita in tot cursul procesului penal. Procurorul se pronunta asupra

punerii in miscare a actiunii penale dupa examinarea dosarului. Daca procurorul este de acord

cu propunerea, pune in miscare actiunea penala prin ordonanta. Codul de procedură penală, în

articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal.

Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii

activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea

făptuitorului. Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care

presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare

materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare

(momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale presupune în

consecinţă trei împrejurări: punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea

acţiunii penale; epuizarea sau stingerea acţiunii penale. Punerea în mişcare a acţiunii penale-

Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi acţiunea penală devine

exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc

în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea

judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi

în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare în cazul extinderii

procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi 337 Cod procedură penală).

Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale,

care este momentul declanşării procesului penal. Organele competente pot declanşa procesul

penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre

săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea,

denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art.

221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor moduri de sesizare ordinare există şi

moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar

fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut

de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei

116

statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 şi 280 Cod penal). Dar, atât modurile

obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor judiciare cu

privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale.

Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse în

legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la acţiune, el

nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare. Corelativ, pe plan

procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea în mişcare a

acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate

să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea

ce înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în

urmărirea faptelor şi a persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală).

În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare fără

existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate

ulterior în condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală). Sesizările speciale menţionate

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la organul ori persoana fizică în

drept să facă asemenea sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor

ferate, comandantul unităţii militare, procurorul general etc.); să fie făcute în formă scrisă, cu

excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral; să se refere la una din infracţiunile

pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a

acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective; să cuprindă date suficiente în

legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la

punerea în mişcare a acţiunii penale; să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo

unde legea impune aşa ceva. Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu

excepţia plângerii prealabile. Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna

cu momentul iniţial al procesului penal. Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea

urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare

acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează de acelaşi organ - procurorul). Începerea

urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu

săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul

legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale. Spre deosebire de

începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in

personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea

persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală. De asemenea,

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară existenţa

unor probe temeinice. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana

făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o

117

ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei

faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).

Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se

descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale.

Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte

persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală). Actul procesual

prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal, cu

privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.

În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul

extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la

judecată (art. 336 Cod procedură penală). Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de

către instanţă prin încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date

cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu

infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi, procurorul nu participă la şedinţa

de judecată. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către

procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care

acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când

acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală

este pusă în mişcare de către instanţă. Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale-

Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele

condiţii: să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,

printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege; să fie începută urmărirea

penală; să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se

efectuează urmărirea penală; să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod

procedură penală, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea

acesteia. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza

procesului penal în care aceasta are loc. În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod

procedură penală, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea

în mişcare a acţiunii penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În acest sens,

organul de cercetare penală, întocmeşte, în dublu exemplar, un referat cu propunere de punere

în mişcare a acţiunii penale. Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că

acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se

subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale,

exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu

precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.

Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o

118

acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp,

de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi

un sfârşit (momentul final). Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:

punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii; exercitarea acţiunii penale; epuizarea sau

stingerea acţiunii penale. Potrivit art. 235 Cod procedură penală, procurorul se pronunţă asupra

punerii în mişcare a acţiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este

de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mişcare acţiunea

penală prin ordonanţă, după ce în prealabil a procedat la audierea învinuitului în prezenţa

obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu.

Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o întocmeşte în dublu

exemplar. În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi

penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare

acţiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) şi să dispună trimiterea în

judecată, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de

învinuit şi că acesta răspunde penal. În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la

alte fapte sau la alte persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a

procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală).

Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune

extinderea procesului penal la alte fapte, punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere

(art. 336 alin. 2 Cod procedură penală). Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin.

1 Cod procedură penală rezultă că, în cazul extinderii procesului penal la alte persoane,

instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală, legea făcând precizarea că procurorul

poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia că este în vederea

legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la judecată. Pentru infracţiunile prevăzute

în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată poate sesiza organul de cercetare

penală sau procurorul. În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de

sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la

răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii

de către partea vătămată nu declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie

indispensabilă a punerii ei în mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un

act de inculpare. Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă

acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în compartimentul

drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal. Exercitarea acţiunii penale-

Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin

exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere

penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni. Exercitarea acţiunii

119

penale se înfăptuieşte de acei subiecţi, care, potrivit legii, pot reprezenta în această activitate

statul ca subiect activ al acţiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul. În faza de

urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune strângerea, administrarea şi verificarea

tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă

este cazul, da o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se

înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi

penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfârşitul

urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe inculpat sau

persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de

promovare al acţiunii penale. Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale

şi procedurale de reprezentatul său legal. Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe

s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta

îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care persoana juridică nu îşi

numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de

judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. În faza de judecată,

procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii pe care le formulează în

faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac. Procurorul poate renunţa la

învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură penală – concluzii de achitare a

inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii

penale, care este indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind

obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de atitudinea procurorului. Acţiunea

penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o rază mai

restrânsă de posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă. Activitatea părţii vătămate este amplificată sau complinită de cea a procurorului,

care practic niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare.

Unele acte procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale

procurorului totdeauna, deşi există o plângere prealabilă fără de care acţiunea penală nu se

poate pune în mişcare. Astfel, în orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la

sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai

de către procuror este necesară; nici un act dinamizator al procesului penal nu poate fi

substituit procurorului în vederea sesizării instanţei de judecată. Partea vătămată, deşi dublată,

de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi singură activităţile de exercitare a acţiunii

penale. În anumite situaţii, partea vătămată, având dreptul să dispună de acţiunea penală,

poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-

se cu făptuitorul. Epuizarea şi stingerea acţiunii penale-Între momentele procesuale importante

120

pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea

acesteia.

Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului penal până

la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă,

acţiunea penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii penale a

fost atins pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt

tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi

înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenţei, aceasta este

modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.

Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare

aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se mai permite exercitarea ei în continuare până

la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de

câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură

penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii

penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare. Stingerea acţiunii penale

poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se

epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie

epuizată întreaga activitate procesuală normală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală,

încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei penale. Soluţiile prin

care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală,

încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot interveni numai în măsura în care se constată

existenţa unuia dintre cazurile expres prevăzute de lege, cazuri care, de altfel, împiedică şi

punerea în mişcare a acţiunii penale. Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii

penale sau continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele

pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în care acţiunea penală se stinge ca

lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) şi cazuri în care acţiunea penală este

lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j Cod procedură

penală). Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de

urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii,

pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune,

după caz, încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau

încetarea procesului penal de către instanţa de judecată, în faza judecăţii.

Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent şi temporar, după cum efectele se

produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării

ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului

sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie

121

piedici definitive şi cu consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe

când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate modifica

oricând, în termenul legal, atitudinea sa, şi poate introduce o plângere ulterioară, care

determină punerea în mişcare a acţiunii penale. În afara cazurilor de incidenţă generală

prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, care constituie impedimente posibile în

orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici în

exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai pentru o anumită

infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri speciale, sunt prevăzute în

mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conţinut penal, purtând numele de

situaţii sau cazuri de nepedepsire. Unele din aceste situaţii se referă la implicaţiile de parte

generală, de exemplu împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de

descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal). Relativ, numeroase sunt cazurile de nepedepsire în

partea specială a Codului penal26: întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic (art. 190

alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei persoane în

neputinţă de a se îngriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă

pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă

apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal); denunţarea complotului (286 alin. 4); nedenunţarea (art.

292 alin. 2, 3 şi 4); denunţarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunţarea traficului de influenţă

(art. 312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii (art. 335 alin. 3);

nedenunţarea unor infracţiuni (art. 338 alin. 3 şi 4); favorizarea infractorului săvârşită de soţ sau

de o rudă apropiată (art. 340 alin. 3); omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 341

alin. 2); denunţarea autorităţilor a grupului infracţional organizat (art. 354 alin. 4); denunţarea

autorităţilor cu privire la asocierea sau gruparea în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 355

alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 357 alin.2); încăierarea

împotriva voinţei sale sau care a încercat să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere

pe altul (art. 366 alin. 4); înlăturarea rezultatului infracţiunii, făcând ca bunul să reintre în acel

patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) şi denunţarea autorităţilor competente despre participarea

sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea producerii şi punerii în circulaţie de mărfuri şi

dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal). Cauzele care împiedică punerea în mişcare a

acţiunii penale sau care sting acţiunea penală (art. 10 Cod procedură penală) Acţiunea penală

se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea situaţii când promovarea acţiunii penale

este împiedicată. Dacă aceste situaţii survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat

împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când apar în cursul exercitării acesteia duc

la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este

împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate după natura lor

juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile diferenţiate pe care le determină, în: cazuri care

122

înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau se

poate exercita numai în anumite condiţii. Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei

sunt: Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1), infracţiunea este o

faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.

Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei

infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât

infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). În acest caz,

nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, aşa că nu sunt îndeplinite niciuna din

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei

fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mişcare

sau exercitată o acţiune penală. În prezenţa acestei situaţii nu există nici dreptul la acţiunea

civilă. Nu poate fi pornit nici procesul penal, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a

procesului penal, începe numai în legătură cu infracţiunea săvârşită. Dacă, totuşi, datorită unui

denunţ mincinos, s-a desfăşurat o urmărire penală, fără punerea sau cu punerea în mişcare a

acţiunii penale, procurorul va dispune clasarea, întrucât nu există învinuit sau inculpat în cauză

(art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), sau scoaterea de sub urmărire penală, când există

învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). În prima ipoteză,

organele de cercetare penală vor întocmi un referat cu propunerea de neînceperea urmăririi

penale, iar în cea de a doua ipoteză, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor

întocmi în cauză un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală, urmând ca

procurorul de supraveghere să dispună, conform celor prezentate mai sus, dacă îşi însuşeşte

propunerile făcute. Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei, fapta există, a

fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei

constituie una din trăsăturile esenţiale, care dă acesteia caracterizarea juridică de faptă penală.

Chiar dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie, dar nu este incriminată

de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune (art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta

respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere disciplinară, deschizând calea unei

acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici un caz unei acţiuni penale. Dacă prin fapta

comisă, dar neprevăzută de legea penală, s-a produs o pagubă materială, se deschide calea

unei acţiuni civile care poate fi exercitată însă numai separat în faţa instanţelor civile (art. 346

alin. 4 Cod procedură penală). Constatarea neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi

penale are ca efect clasarea, când nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură

penală), şi scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11

pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală

întocmeşte o ordonanţă în acest sens. b1.) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie infracţiune dacă este

123

prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Articolul 19 din

Codul penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin

atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind

lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În

cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite

de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu

atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi

anume pericolul social. Având în vedere existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei

fapte, o concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize

dialectice a tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta

pe care a săvârşit-o. În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,

procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ

prevăzute de art. 19 din Codul penal. Aceste sancţiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe

de o parte, nu sunt prevăzute ca pedepse în art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste

sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. Aplicarea

amenzii administrative are ca efecte diminuarea patrimoniului persoanei sancţionate şi mărirea

patrimoniului parchetului sau organului judecătoresc care a aplicat amenda şi care va putea

folosi aceste sume ca venituri extrabugetare. Se cunoaşte faptul că, orice persoană se poate

adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, cu

precizarea că nici o lege nu poate îngrădi acest drept. Soluţiile pe care le pot da organele

judiciare, în cazul când constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,

sunt scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care procesul penal se află în faza de

urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare

întocmesc un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei

sancţiuni administrative din cele prevăzute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea, mustrarea

cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Dacă procurorul găseşte întemeiată

propunerea făcută de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, emite o ordonanţă de scoatere

de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativPotrivit articolului 19

din Codul penal, în cazul faptelor care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,

procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ,

sancţiuni care nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte nu sunt prevăzute ca pedepse

conform dispoziţiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică

numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune. În practică s-a hotărât că

instanţa poate achita pe inculpat în baza acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat

urmează a fi reţinute şi alte fapte care constituie infracţiuni şi pentru care poate fi condamnat. c)

Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei,

124

iar după cum rezultă din formularea legii „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat",

înseamnă că acea faptă constituie infracţiune şi deci există răspunderea penală. Din punctul de

vedere al dreptului material există dreptul la acţiune, numai că procesual acţiunea penală a fost

îndreptată greşit în contra unei persoane învinuite sau inculpate pe nedrept. Constatând

existenţa acestui caz pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală ale poliţiei

judiciare vor propune scoaterea de sub urmărire penală, întocmind în acest sens un referat, iar

procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului (art. 11

pct. 1 lit. b Cod procedură penală), printr-o ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în acest caz. În

faza de judecată, instanţa va dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură

penală) şi nu va acorda nici despăgubiri civile (art. 346 alin. 3 Cod procedură penală). d) Faptei

îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte

prevăzute de legea penală sunt reglementate în partea generală a codului penal, iar conţinutul

constitutiv al fiecărei infracţiuni este desemnat în partea specială care incriminează fapta

respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi considerată o infracţiune determinată (furt,

tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile esenţiale, trebuie să aibă un conţinut

concret, unele însuşiri concrete, obiective şi subiective, specifice acelei fapte28. „Aşadar, cu

ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează, determină, în partea specială a

Codului penal şi în legile speciale, conţinutul fiecărei infracţiuni“. Cu ajutorul elementelor

constitutive ale acestui conţinut se realizează practic încadrarea faptelor concrete şi se ajunge

la exacta lor calificare. Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în

calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste elemente (obiective

sau subiective) fapta respectivă nu constituie infracţiune şi, potrivit legii penale, numai

infracţiunea constituie temei al răspunderii penale, iar în caz contrar, nu există răspundere

penală şi nici dreptul la acţiune penală. Dacă procurorul, pe parcursul urmăririi penale, constată

existenţa acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a), şi

scoaterea de sub urmărire penală, când este învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b),

iar în faza de judecată instanţa dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a). Deşi fapta nu constituie

infracţiune, în cazul în care prin ea s-a produs o pagubă materială, se acordă despăgubiri civile

(art. 346 alin. 2 Cod procedură penală). Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au

facultatea să aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele

prevăzute de legea penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent (art. 12 Cod

procedură penală). În sensul arătat mai sus, instanţa de judecată, dacă constată lipsa unui

element constitutiv al infracţiunii, dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a din

Codul de procedură penală. Astfel, inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea

infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen., reţinându-se că, în februarie

1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M., promiţându-i în schimb că va uza de influenţa

125

ce o avea asupra primarului pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial. Sesizat cu

judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 157 din 22

septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10

alin. 1 lit. a C.proc.pen., considerând că fapta nu există. S-a motivat că din probele administrate

rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut

în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între

acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din nicio

probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului. Curtea de

Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a

admis apelul prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru

infracţiunea menţionată. Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie

2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel

şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului. Ultima decizie a fost atacată

cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune

concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt. Această

critică nu este fondată. Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că

inculpatul a primit calculatorul de la S.V., în schimbul exercitării de către acesta de influenţe

asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul comercial solicitat de acesta. Ca

urmare, se impune a se constata că inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa

cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni

pentru acordarea spaţiului comercial solicitat. Dar acceptarea, dovedită, a calculatorului, chiar

cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca

urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta

imputată nu există. În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu

constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce

caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 din vechiul Cod penal,

impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective,

elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d Cod

procedură penală. În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. proc.

pen. fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză

şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul considerentelor prezentate. Primirea unor foloase, dar

nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de

serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art.10 alin.1 lit.d C. proc.

pen., din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru

inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. e) Există vreuna din cauzele care înlătură

126

caracterul penal al faptei-Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia,

cerute de lege pentru existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea

acelei fapte, în dispoziţiile legii şi care-i determină conţinutul. Numai având caracter penal o

faptă este considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.

Legea penală prevede un număr de cauze, constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa

cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea penală, nu are caracter penal, deci nu constituie

infracţiune. Acestea sunt cauze justificative, prevăzute în art. 21–25 şi cauze care înlătură

caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 26–33 Cod penal; cauze justificative: legitima

apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul

victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică, constrângerea

morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi

eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei,

fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale. La

acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială şi cu o aplicare restrânsă,

cantonate, de regulă, la o anumită infracţiune sau la o situaţie particulară cu conţinut limitat şi

prevăzută în mod obişnuit în partea specială a codului penal sau în legile speciale, cum ar fi:

lipsa dublei incriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 13 lit. a Cod penal),

dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei verităţii sau a bunei-credinţe (art.

226 Cod penal), constrângerea, în cazul dării de mită (art. 309 alin. 4 Cod penal). Cazurile în

care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect

sunt: f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea

organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a

acţiunii penale. În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume: Lipsa

plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare

a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia. Deşi fapta prevăzută de legea penală

a fost comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată din moment

ce persoana vătămată nu foloseşte dreptul de a face plângere prealabilă. Existenţa plângerii

prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate

exercita, când legea penală prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe,

vătămarea corporală, ameninţarea, violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea bunului

găsit etc.). Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea

condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia. Şi în această situaţie

fapta prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare

autorizaţii sau sesizări din partea unor organe. Sunt de semnalat, în acest sens, anumite

imunităţi constituţionale. Astfel, potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură

de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot hotărî punerea sub acuzare

127

a Preşedintelui pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi

senatorilor. Din prevederile articolului 72 din Constituţia României, rezultă că membrii Corpurilor

legiuitoare pot fi acţionaţi penal sau contravenţional, pentru fapte care nu au legătură cu voturile

sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului însă nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau

arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor. Urmărirea

penală şi trimiterea în judecată se pot face numai de către procurori din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată a senatorilor, deputaţilor

şi membrilor Guvernului îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Împotriva membrilor

Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, au dreptul să ceară urmărirea

penală numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României (art. 109 alin. 2 din

Constituţie). Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în mişcare a

acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 12 alin. 1 Cod penal. În cazul unor infracţiuni

contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 374 alin. 1, art. 375 alin. 1 şi art. 376 alin. 1 şi 2

Cod penal), acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor

ferate. În cazul unor infracţiuni săvârşite de militari cum ar fi: absenţa nejustificată, dezertarea,

încălcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului şi lovirea inferiorului, prevăzute în

art. 485-490 Cod penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.

Sesizarea comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare acţiunea penală, constituie

o condiţie specială pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru săvârşirea

anumitor infracţiuni. Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea

prealabilă, pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este irevocabilă. De

exemplu, comandantul militar nu este titular al acţiunii penale, singur procurorul putând exercita

această acţiune pe baza sesizării arătate de lege. Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această

bază acţiunea penală pusă în mişcare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea şi

împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de

lege ca fiind necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie

prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“ trebuie înţelese toate

situaţiile în care o anumită împrejurare poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii

penale. Aşa este cazul faptelor săvârşite în condiţiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora

se impune condiţia dublei incriminări, cu excepţiile arătate în alineatul final al aceluiaşi articol.

Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f Cod procedură penală,

a dorit să se refere la orice situaţie care duce la netragerea la răspundere penală sau

nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în

partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale. În toate cele trei situaţii, dacă se

constată lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile, în faza de urmărire penală, procurorul dispune

încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod

128

procedură penală), iar pentru aceleaşi motive, în faza de judecată, instanţa dispune încetarea

procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). g) A intervenit amnistia, prescripţia

ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de

făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac

parte din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute

de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul

cauzelor "care înlătură caracterul penal al faptei". Infracţiunea există şi deci există şi

răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau eventuale

ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar aceste

cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor. Amnistia este

prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă

intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă,

potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie, de către Parlament. Amnistia nu produce efecte

asupra acţiunii civile şi nu se întinde asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă.

Partea civilă care nu se prezintă în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a

fost amnistiată, este presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale. În situaţia în care instanţa a

încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, întrucât infracţiunea pe care a comis-o a

fost amnistiată, aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru

repararea pagubei suferite, deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art. 10 lit.

f şi j Cod procedură penală. Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte

săvârşite şi prevăzute de legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru

faptele concrete, cuprinse în legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la data apariţiei

actului normativ respectiv sau uneori până la data indicată în acesta. În cazul în care amnistia

intervine înainte de folosirea acţiunii penale, aceasta nu mai poate fi promovată, iar când a fost

promovată, nu mai poate fi exercitată. În faza de urmărire penală, procurorul, constatând

existenţa amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură

penală), iar în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal (art. 345 alin. 2,

combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Încetarea urmăririi penale sau a

procesului penal se referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la

comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin personal,

atunci ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii. În situaţia în

care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul sau inculpatul poate

cere continuarea acestuia în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia (art. 13 alin. 1 Cod

procedură penală). În raport de rezultatul la care se ajunge depinde şi soluţia ce se dă în

cauză. Dacă în faza de urmărire penală se constată existenţa vreuneia din cauzele prevăzute

de art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub

129

urmărirea penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Dacă,

din contră, constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea

amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod

procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3 şi 4,

combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură

penală), când constată nevinovăţia inculpatului şi încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3,

combinat cu art. 13 alin. 3 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură

penală) şi când reţine vinovăţia acestuia, dar aplică amnistia. Prescripţia este cea de-a doua

cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia face

parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor

condamnării. Ea are două modalităţi, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării

pedepsei. În dispoziţiile articolului 10 lit. g din Codul de procedură penală nu se precizează la

care din cele două prescripţii reglementate în Codul penal se referă (art. 138-142 şi 147-150),

dar este evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 146 Cod penal),

întrucât această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii penale. Prescripţia

răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe infractor, iar

atunci când l-a urmărit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând

infractorul care a comis una din infracţiuni contra umanităţii ;infracţiuni care sunt

imprescriptibile. Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în funcţie de

pedeapsă, iar pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenul se reduce la

jumătate (art. 142 Cod penal). La calcularea termenului de prescripţie trebuie să se ţină seama

de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca

efect al unor cauze de atenuare a răspunderii penale. Potrivit art. 140 Cod penal, cursul

termenului prescripţiei se poate întrerupe. Situaţiile de întrerupere sunt mai restrânse,

prevăzându-se că actele îndeplinite în cursul procesului penal, pentru a întrerupe cursul

termenului prescripţiei, trebuie să fie din acelea care se comunică învinuitului sau inculpatului.

Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei cauze care duce la

înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona cauza. Soluţia diferă după cum

prescripţia este constatată în faza de urmărire penală sau de judecată. În faza de urmărire

penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei, dispune clasarea, dacă nu există învinuit

în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) sau încetarea urmăririi penale, când există

învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În cursul judecăţii,

instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii penale, pronunţă încetarea procesului

penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Şi în cazul

prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal

(art. 13 alin. 1 Cod procedură penală) pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a invoca

130

existenţa vreuneia din cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă

în faza urmăririi penale se constată existenţa vreuneia din aceste cauze, procurorul dispune

scoaterea de sub urmărire penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură

penală). Atunci când constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând

aplicarea dispoziţiilor cu privire la prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3,

combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă

achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11

pct. 2 lit. c Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea

procesului penal, când constată vinovăţia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin.

3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală), şi aplică dispoziţiile referitoare

la prescripţia răspunderii penale. Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă

prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a

executării acţiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală. Răspunderea

penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă persoană în locul făptuitorului

decedat. Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul, în faza

de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 242 rap. la art. 10 lit. f-h şi j comb.

cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa va dispune,

pentru acest motiv, încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b

Cod procedură penală), chiar dacă anterior decesului fapta imputată inculpatului a fost

amnistiată. Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor – cea de-a patra

cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Radierea persoanei juridice

din registrul comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat

sau hotărât dizolvarea. Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru înfiinţarea şi

organizarea Inspecţiei Muncii, republicată - „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a

unor abateri grave de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi

sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul

comerţului”.De asemenea, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor

încadrate în muncă, cu modificările şi completările ulterioare, în articolul 18, prevede că: „În

cazul săvârşirii repetate de către angajatori a contravenţiilor prevăzute la art. 16 ori de a nu

pune la dispoziţie acestora documentele solicitate), inspectoratele teritoriale de muncă vor

solicita, potrivit legii, radierea persoanei juridice din registrul comerţului. h) A fost retrasă

plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea

plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală Retragerea plângerii prealabile

operează numai la infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres necesitatea

plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea specială a Codului

penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect

131

înlăturarea răspunderii penale, întrucât, conform prevederilor generale din art. 143 Cod penal,

retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o asemenea

plângere. Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui

participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea

plângerii prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi

inculpaţii. Retragerea plângerii prealabile faţă de unul sau de unii din participanţii la infracţiune

este lipsită de eficienţă, în sensul că răspunderea nu se înlătură nici pentru cei anume vizaţi şi

nici pentru ceilalţi32. Retragerea plângerii prealabile urmează a se face în raport de fapta

penală săvârşită, în aşa fel încât prin aceasta să se ajungă la stingerea acţiunii penale pentru

toţi participanţii. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală. Din

moment ce într-o cauză penală partea vătămată deşi şi-a retras plângerea a cerut totuşi

soluţionarea acţiunii civile, înseamnă că această cerinţă nu era satisfăcută. În consecinţă,

instanţa nu trebuia să dispună încetarea procesului penal şi respingerea ca inadmisibilă a

cererii de obligare a inculpatului la despăgubiri civile. Nicio dispoziţie legală nu condiţionează

valabilitatea retragerii plângerii prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat,

singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la partea care are dreptul să dispună asupra

ei34. Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage plângerea prealabilă într-un

alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce cauzele nu fuseseră conexate. Dispoziţiile

articolului 13 din Codul de procedură penală, care permit inculpatului să ceară continuarea

procesului penal, sunt valabile şi în cazul retragerii plângerii prealabile. În cazul în care cel

vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 144 alin. 1 Cod penal). De

aceea, în asemenea cazuri, dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa plângerii

prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale. Împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres prevăzute în legea penală şi numai cu

privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Împăcarea părţilor produce efecte

in personam. Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia introducerii,

respectiv a retragerii plângerii prealabile. Deşi adesea cele două instituţii sunt alăturate, există

cazuri când pornirea acţiunii se face la plângerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să ducă

la extinderea acţiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hărţuirea sexuală – art. 223 Cod penal),

şi invers, când pornirea acţiunii se face din oficiu, dar împăcarea părţilor constituie o cauză de

împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale (exemplu: seducţia – art. 219 Cod

penal). În articolul 144 din Codul penal se prevede că prin împăcarea părţilor se stinge şi

acţiunea civilă. Această dispoziţie se justifică prin aceea că acţiunea civilă în procesul penal

este un accesoriu al acţiunii penale şi, deci din moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să

continue acţiunea civilă36. În practică, adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de

132

realizarea ulterioară a despăgubirilor pe care inculpatul înţelege să le suporte de bunăvoie.

Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii. Împăcările ulterioare nu

produc efecte penale. Declaraţia de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare nu poate fi

făcută decât de cel în cauză sau altă persoană pe bază de mandat special. Împăcarea

persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine

fie prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii.

Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Soluţiile ce pot fi dispuse în

cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi persoana vătămată

sau partea vătămată, pe de altă parte, soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate

pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în cauza penală. i) S-a dispus înlocuirea

răspunderii penale Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită

decât printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin Legea nr. 104/1992

au fost abrogate toate formele de influenţare obştească din Codul penal. Articolul 19 din Codul

penal prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe care le aplică instanţa de judecată în

caz de înlocuire a răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda

de la 100 – 2.500 lei. Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale

rămâne în caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de instanţă. Din

prevederile legale rezultă că tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o

măsură administrativă constituie un act de justiţie, care trebuie să revină numai instanţei nu şi

procurorului. Potrivit art. 278unu alin. 2 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-

a dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile de la

înştiinţarea persoanelor interesate. În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei de

înlocuire a răspunderii penale se face după expirarea termenului de 20 zile de la data

înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia. În cazul în

care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile

prevăzut în art. 277 Cod procedură penală, termenul de 20 de zile prevăzut în art. 278unu alin.

1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile. Soluţiile ce pot fi date înlocuirii răspunderii

penale sunt: încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Întrucât înlocuirea

răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut;

soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau inculpatului

în cauza penală. i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Prin Legea nr. 281/2003

privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale a fost

introdus acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale, avându-se în

133

vedere faptul că legea penală prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevăzut

de art. 190 alin 5 lit. a-c din Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de

a se îngriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal; tăinuirea – art. 267

alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal; complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal;

nedenunţarea – art. 292 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal; darea de mită – art. 309 alin. 5 Cod

penal; traficul de influenţă – art. 312 alin. 3 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 335 alin. 3

Cod penal; nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338 alin. 3 şi 4 din Codul penal; favorizarea

infractorului – art. 340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare – art.

341 alin. 2 Cod penal; constituirea unui grup infracţional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal;

asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 355 alin. 3 Cod penal; încăierarea – art. 366

alin. 4 Cod penal şi producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat – art. 432

alin. 10 din Codul penal. j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a

promovării sau exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-

ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea

şi exercitarea acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de

judecată. În mod normal, acţiunea penală ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de către instanţa de

judecată competentă, punându-se astfel capăt conflictului de drept penal care a format obiectul

acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care a soluţionat

conflictul de drept penal, constituie lucru judecat. Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea

autoritate nu se pot exercita decât căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive

se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul. Lucrul judecat rezultă deci din dispozitivul

hotărârii prin care s-a statuat, cu caracter definitiv şi irevocabil, în fapt şi în drept, asupra

vinovăţiei sau nevinovăţiei celui supus judecăţii. Lucrul judecat face ca hotărârea definitivă să

capete putere executorie, adică forţa executorie recunoscută de către lege. Totodată, lucrul

judecat, împiedicând orice nouă urmărire a faptei care a format obiectul unei judecăţi, formează

sau produce autoritatea de lucru judecat. Cauza intervine atunci când procesul penal a fost

declanşat sau acţiunea penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar

dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică (de exemplu: furt în loc de

tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc.). Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru

judecat, presupune că nici o persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de

legea penală nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru acea faptă. De fapt, acesta este efectul

cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală. Lucrul judecat pune

capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată, iar autoritatea de lucru

judecat împiedică o nouă urmărire a acelui conflict care a fost deja soluţionat în mod definitiv.

„Aşadar, puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi

împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în

134

faţa instanţei de judecată“. Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se

reţine că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai

poate fi exercitată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o hotărâre

definitivă prin care să se fi soluţionat în fond conflictul de drept penal; urmărirea penală nouă să

se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane care a fost anterior judecată; noua urmărire penală să

privească aceeaşi faptă concretă în legătură cu care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă.

Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat,

procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c

Cod procedură penală), iar instanţa de judecată, în faza de judecată, dispune încetarea

procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură

penală). Procurorul, la dispunerea încetării urmăririi penale, întocmeşte o ordonanţă de

încetarea urmăririi penale, în dublu exemplarSoluţia clasării nu poate fi dată în cazul acestui

impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită faptă şi o anumită

persoană. În ipoteza în care hotărârea definitivă priveşte pe mai mulţi făptuitori, cauza

operează in rem.

64) Neagravarea situaţiei în propriul apel.

Instanta de apel, solutionand cauza, nu poate crea o situatie mai grea pentru cel care a

declarat apel. De asemenea, in apelul declarat de procuror in favoarea unei parti, instanta de

apel nu poate agrava situatia acesteia Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de non reformatio in peiuj , impune instanţei de apel obligaţii de a

nu crea în urma soluţionării cauzei o soluţie mai grea pentru cel care a declarat apel (art.372

alin.1). Regula non reformatio in peiuj reprezintă un beneficiu acordat de lege celui ce doreşte

reformarea hotărârii pronunţate, o încurajare în exercitarea drepturilor personale prin eliminarea

riscului ca acela ce exercită calea de atac să-şi creeze o situaţie mai grea. Este posibil ca

reexamnirea cauzei în apel să ducă la concluzia că hotărârea pronunţată în primă instanţă este

nelegală şi netemeincă, însă potrivit regulii non refomatio in pejus, agravarea situaţiei pentru

partea care a declarat apelul nu este permisă, chiar dacă ea ar corespunde adevărului. Astfel,

neconcilierea între principiul analizat şi princiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului

este rezolvată în favoarea principiului non reformatio in pejus. Pentru a avea deplină eficienţă

legală, regula non refomatio in pejus nu funcţionează decât în cazul folosirii propriei căi de atac.

Astfel, dacă una dintre părţile cauzei declară apel şi o dată cu acesta declară apel şi procurorul,

însă în defavoarea ei, sau o altă parte cu interese contrare, şi este admis doar apelul ultimei

persoane, regula menţionată nu funcţionează, situaţia părţii putându-se agrava. În literatura de

135

specialitate şi practica judiciară, expresia “ neagravarea situaţiei” a fost analizată în sensul ei

larg, cuprinzând orice înrăutăţire a situaţiei părţii care a exercitat calea de atac. Astfel, în apelul

declarat de inculpat, instanţa de apel nu poate reţine starea de recidivă care în mod greşit nu

fusese reţinută de prima instanţă, nu poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o

infracţiune mai gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai mică ), nu poate reţine în sarcina

acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută în fond, nu poate

înlocui suspendarea executării pedepsei închisorii cu executarea pedepsei la locul de muncă În

doctrină s-a impus opinia conform căreia, prin obligarea la tratament medical a inculpatului, ca

urmare a soluţionării apelului său, nu a fost încălcată regula non reformatio in pejus, ci,

dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său, interes cu privire la care, în cazul de faţă, el şi-a

manifestat expres dorinţa.Ca urmare a caracterului său absolut, regula non reformatio in pejus

funcţionează în orice cadru procesual declanşat ca urmare a promovării apelului ( în cazul

desfinţării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea

completării urmării penale). Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicaţii ale regulii

non reformatio in pejus le întâlnim şi în cazul în care titluar al apelului este procurorul. Astfel,

potrivit art.372 alin.(2), în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părţi, instanţa nu

poate agrava situaţia acestuia. Apelul declarat de procuror, nu poate fi circumscris ipotezei de

mai sus.

65) Noţiunea de infracţiune flagrantă. Cazurile de aplicare a procedurii speciale.

Este flagranta infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire. Este,

de asemenea, considerata flagranta si infractiunea al carei faptuitor, imediat dupa savarsire,

este urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins

aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l

presupune participant la infractiune.In cazurile de mai sus, orice persoana are dreptul sa prinda

pe faptuitor si sa-l conduca inaintea autoritatii. Infractiunile flagrante pedepsite prin lege cu

inchisoare mai mare de 3 luni si de cel mult 5 ani, precum si formele agravate ale acestor

infractiuni, savarsite in municipii sau orase, in mijloace de transport in comun, balciuri, targuri,

porturi, aeroporturi sau gari, chiar daca nu apartin unitatilor teritoriale aratate mai sus, precum

si in orice loc aglomerat. Existenţa unei proceduri speciale privind urmărirea şi judecata în cazul

infracţiunilor flagrante a fost generată de situaţia particulară a descoperirii infracţiunii, şi

anume în momentul comiterii acesteia sau imediat după săvârşire. Având în vedere aceste

particularităţi, probaţiunea este mult mai uşoară, datele cu privire la comiterea infracţiunii fiind

furnizate de persoanele care au asistat sau au luat cunoştinţă în mod direct de consecinţele

acesteia. Distincţia pe care legiuitorul o face cu privire la infracţiunile flagrante o întâlnim însă

136

numai în Codul procesual penal, fără a exista o asemenea distincţie şi în domeniul substanţia.

Drept consecinţă, nu se constată deosebiri în ceea ce priveşte regimul sancţionator între

infracţiunile flagrante şi infracţiunile neflagrante. Simplificarea procedurii în cazul urmăririi şi

judecării infracţiunilor flagrante duce, în mod firesc, şi la desfăşurarea într-un ritm rapid a

procesului penal, mai accelerat decât în cazul procedurii obişnuite, motiv pentru care este

cunoscută şi sub denumirea de procedură urgenta. Această simplificare şi comprimare a

procedurii în cazul infracţiunilor flagrante este justificată de condiţiile comiterii şi reţinerii

infracţiunilor flagrante, împrejurări care înlătură aproape complet posibilitatea unei erori

judiciare. Se apreciază că această procedură este una sumară, considerându-se însă că, prin

derogările existente, nu se aduce atingere minimului de garanţii necesare pentru justa

soluţionare a infracţiunilor flagrante. În acest context, se apreciază că reglementarea specială

privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante dă satisfacţie sporită principiului

operativităţii, grăbind totodată, prin derogările existente, restabilirea ordinii de drept perturbată

prin comiterea infracţiunii. Conceptul, noţiunea de flagrant, din punct de vedere juridic,

semnifică în sens larg, o infracţiune descoperită în momentul comiterii, chiar provenienţa

noţiunii sugerând acest sens: termenul de flagrant derivă din participiul fragrant-tis al verbului

latin flagro-flagrare (a arde) şi care, folosit în context juridic, sugerează o contextualitate

temporală referitoare la momentul comiterii infracţiunii şi prinderea presupusului autor. Luând în

considerare înţelesul noţiunii de flagranţă şi regelementarea infracţiunii flagrante dată de Codul

de procedură penală, se poate aprecia că noţiunea de flagranţă în domeniul juridic semnifică

prinderea autorului în „focul“ acţiunii sale sau imediat după aceea. Potrivit dispoziţiilor art. 465,

este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este,

de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire,

este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins

aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură al

presupune participant la infracţiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să

prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Plecând de la această reglementare dată

în cele două alineate de art. 465, s-a considerat că infracţiunea flagrantă poate fi reţinută sub

două forme, una tipică, flagrantă propriu-zis, şi o altă formă asimilată, cvasiflagrantă.

Infracţiunea flagrantă tipică, propriu-zisă, este sub forma prevăzută de art. 465 alin. (1): este

flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după săvârşire.

Din redactarea textului reiese că infracţiunea flagrantă tipică se prezintă în două ipoteze. În

ceea ce priveşte prima ipoteză care atrage starea de flagranţă, legiuitorul a fixat un cadru

determinabil (descoperirea în momentul săvârşirii), termenul de „săvârşirii“ având înţelesul dat

de art. 144 C. pen.. Pentru cea de-a doua ipoteză (infracţiunea descoperită imediat după

săvârşire), legiuitorul nu prevede un criteriu fix, determinabil în timp. Aşa cum sugerează şi

137

redactarea textului, „imediat după săvârşire“ înseamnă cât mai aproape de momentul

săvârşirii, aprecierea în timp de acest moment neputând fi însă stabilită în textul de lege ca o

determinantă fixă, motiv pentru care este acceptat punctul de vedere că organul judiciar, în

funcţie de datele concrete, este cel care trebuie să aprecieze starea de flagranţă.În cazul

ambelor ipoteze se presupune însă că, pentru reţinerea stării de flagranţă, nu este necesară

numai descoperirea infracţiunii, dar şi prinderea autorului. Prin urmare, descoperirea infracţiunii

în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, presupune şi prinderea autorului în acel

moment sau imediat după aceea. Chiar noţiunea de flagranţă, pe plan juridic, presupune o

relaţie directă între descoperirea infracţiunii în condiţiile arătate şi prinderea autorului, lipsa

acestuia excluzând reţinerea ca flagrantă a infracţiunii. Infracţiunea cvasiflagrantă (forma

asimilată). Potrivit art. 465 alin. (2) C. proc. pen. „Este, de asemenea, considerată flagrantă şi

infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de

martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu

arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune“. Din

redactarea textului reiese că starea de cvasiflagranţă o întâlnim în două situaţii. Prima situaţie

este în cazul infracţiunii al cărei făptuitor imediat după săvârşire este urmărit de persoana

vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. Se presupune deci că, după săvârşire,

autorul a părăsit locul faptei, iar din acel moment el este urmărit de persoana vătămată,

martorii oculari sau strigătul public În textul de lege se precizează că făptuitorul este urmărit de

partea vătămată, martorii oculari, întrucât acestea sunt categoriile de persoane care, în mod

firesc, observă comiterea faptei oferind, totodată, certitudinea a identităţii făptuitorului. Prin

„strigătul public. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, trebuie înţeles strigătul de

alaramare, de ajutor al celor prezenţi la comiterea infracţiunii sau aflaţi în apropierea locului

faptei. A doua situaţie o întâlnim în cazul în care făptuitorul este surprins aproape de locul

comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune

participant la infracţiune. Şi această situaţie de flagranţă este condiţionată de o apropiere în

timp între momentul săvârşirii faptei şi cel al prinderii făptuitorului, folosirea în text a termenului

de surprindere, în contextul respectiv, fiind sugestivă din acest punct de vedere. Textul de lege

prevede pentru reţinerea stării de flagranţă îndeplinirea cumulativă şi a altor condiţii: făptuitorul

să fie surprins cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant

la infracţiune. În conformitate cu dispoziţiile art. 465 alin. (3), în cazul săvârşirii unei infracţiuni

flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţilor.

Reglementarea este impusă de faptul că de puţine ori organele judiciare iau cunoştinţă direct

de comiterea unei infracţiuni flagrante, impunându-se cu necesitate prinderea şi identificarea

făptuitorului, în condiţiile arătate. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, prinderea

făptuitorului de o persoană particulară care nu aparţine unui organ judiciar abilitat să dispună

138

luarea unor măsuri preventive nu are caracterul unui act procesual. Această condiţie este

privită ca un act de sprijin obştesdat organelor judiciare, izvorâtă dintr-un sentiment de

solidaritate umană şi obligaţii cetăţenşti faţă de comiterea unor acte cu caracter infracţional.

Autoritatea înaintea căreia este condus făptuitorul poate fi atât un organ judiciar, cât şi o altă

autoritate de stat, care va sesiza, la rândul său, organul judiciar. Aşa cum reiese şi din

denumirea Titlului IV, Capitolul I, al Codului de procedură penală, reglementarea specială

priveşte urmărirea şi judecarea numai a unor infracţiuni flagrante. De altfel, şi din cuprinsul art.

466 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 ) reiese că numai anumitor infracţiuni

flagrante, aşa cum sunt definite în art. 465, li se aplică procedura specială în faza urmăririi şi

judecării, cazurile de aplicare fiind prezentate în cuprinsul acestui articol. Pentru a fi aplicată

procedura specială privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, trebuie îndeplinite

cumulativ, următoarele condiţii: infracţiunea să fie flagrantă; pentru infracţiunea respectivă să

fie prevăzută pedeapsa închisorii mai mare de un an şi cel mult 12 ani, precum şi în cazul

formelor agravate ale acestor infracţiuni; infracţiunea să fie săvârşită într-un anumit loc:

municipii sau oraşe, în mijloacele de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi

sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc

aglomerat. Prima condiţie, constând în starea de flagranţă, se consideră a fi îndeplinită în cazul

în care organul judiciar constată incidenţa dispoziţiilor art. 465 (care au fost analizate anterior).

Cea de-a doua condiţie se referea la pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea

respectivă. Astfel, prin dispoziţiile art. 466, legiuitorul a limitat aplicarea procedurii speciale

numai la o anumită categorie de infracţiuni, şi anume la cele sancţionate de lege cu închisoare

mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele lor agravate. Excluderea

infracţiunilor sancţionate cu o pedeapsă mai mică de un an are drept temei gradul scăzut de

pericol social, ceea ce nu ar justifica aplicarea procedurii speciale. În ceea ce priveşte

infracţiunea pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 12 ani, care au

un grad ridicat de pericol social, cazuri în care, de regulă, şi probaţiunea este mai complexă, s-

a considerat că soluţionarea într-un timp scurt ar putea genera erori judiciare. Modul de

redactare al art. 466 C. proc. pen. a generat însă şi controverse, în ceea ce priveşte

formularea „ precum şi formele agravate ale acestei infracţiuni“, sancţionate cu închisoare mai

mare de un an şi de cel mult 12 ani. Unele instanţe au considerat că formularea se referă la

infracţiunile pentru care se prevede o pedeapsă între limitele prevăzute de text şi anume mai

mare de un an şi cel mult 12 ani, dar care se săvârşesc în împrejurările prevăzute de art. 75 C.

pen. şi care constituie circumstanţe agravante, legale sau judiciare. Alte instanţe au considerat

că formularea se referă la cazurile în care infracţiunile sancţionate în forma simplă cu

închisoarea între limitele prevăzute de text sunt săvârşite în condiţii ce duc la încadrarea lor

într-o infracţiune calificată sau într-o formă agravată conform prevederilor Codului penal, Partea

139

specială sau a altor legi speciale şi care atrag pedepse ce pot depăşi 12 ani închisoare. În

această situaţie, pentru asigurarea unei practici judiciare unitare Plenul fostului Tribunal

Suprem, printr-o decizie de îndrumare, a considerat ca legală cea de-a doua soluţie1. Astfel, s-a

decis că procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante se aplică

infracţiunilor sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani (acestea

erau limitele prevăzute în vechea reglementare), chiar şi în cazul în care aceste infracţiuni sunt

săvârşite în condiţii ce determină încadarea lor într-o infracţiune calificată sau într-o formă

agravată – conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor legi speciale –

şi care atrag, astfel, sancţiuni ce depăşesc 5 ani închisoare. Se motivează că, deşi în lege nu

se arată că limitele indicate în dispoziţiile art. 466 C. proc. pen. se referă la formele simple ale

infracţiunilor, totuşi, din faptul că în acelaşi text se menţionează că procedura specială se aplică

şi formelor agravate ale aceloraşi infracţiuni rezultă în mod evident că aceste limite se referă la

formele simple. Infracţiunile sancţionate de lege în forma simplă cu închisoare în limitele arătate

în art. 466 C. proc. pen. pot fi săvârşite însă în anumite condiţii agravante, prevăzute în mod

expres în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, altele decât cele prevăzute în

art. 75 C. pen., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste

condiţii agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care

agravează o infracţiune prin menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc.

pen. prin noţi., căpătând astfel o formă agravantă sau devenind infracţiuni calificate. La aceste

condiţii agravante, care califică o infracţiune prin prevederea lor într-un alt text sau care

agravează o infracţiune prin menţionarea lor în acelaşi text de bază, se referă art. 466 C. proc.

pen. prin noţiunea „formele agravate ale aceleeaşi infracţiuni“. Noţiunea nu se referă la

circumsatnţele agravante prevăzute de art. 75 C. pen., deoarece acestea sunt luate în

considerare la individualizarea pedepsei atât în cazul în care s-a reţinut forma simplă sau

agravată a unei infracţiuni, cât şi cazul în care s-a reţinut o infracţiune calificată, ceea ce

înseamnă că ele nu sunt de natură să agraveze infracţiunea, ci numai pedeapsa ce urmează a

fi aplicată. Astfel, conform practicii judiciare constituite în baza vechei reglementări, s-a decis că

infracţiunea de tâlhărie nu poate fi urmărită şi judecată potrivit procedurii speciale prevăzută de

art. 465 şi urm. C. proc. pen. deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 466:

infracţiunea de tâlhărie este pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de 5 ani iar, pe de altă

parte, aceasta nu este o formă agravată a unei alte infracţiuni, a cărei formă simplă să fie

sancţionată cu închisoarea până la 5 ani. De asemenea, faptul că printre infracţiunile flagrante

concurente săvârşite de inculpat este şi una pentru care, potrivit art. 209 alin. (3) C. proc.pen.,

urmărirea penală se efectuează de procuror, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor speciale cu

privire la urmărirea infracţiunii flagrante prevăzute în art. 466 şi urm. C. proc. pen. Aplicarea

dispoziţiilor speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante a fost mult

140

restrânsă în ultima perioadă, fapt datorat modificărilor repetate în materie penală, mai ales prin

Legea nr. 140/1996 de modificare a Codului penal prin acre maximul special al pedepselor a

fost mărit, depăşind la majoritatea infracţiunilor pragul de 5 ani pentru forma simplă prevăzută

de art. 466 C. proc. pen. În aceste condiţii, modificările aduse prin Lgea nr. 281/2003

corespund cerinţelor impuse atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară. Cea

de a treia condiţie prevăzută de lege în aplicarea dispoziţiilor speciale privind infracţiunile

flagrante se referea la locul săvârşirii, care trebuie să fie un mijloc de transport în comun,

bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate

mai sus, precum şi în orice loc aglomerat. Din redactarea textului, cu privire la îndeplinirea

acestei condiţii, rezultă condiţionarea aplicării procedurii speciale de comiterea infracţiunii într-

un loc aglomerat, fapt sugerat atât de natura sau destinaţia locurilor enumerate, cât şi

precizarea făcută în finalul textului „precum şi în orice loc aglomerat“. Aplicarea procedurii

flagrante cu această condiţionare poate fi explicată de faptul că asemenea locuri aglomerate

constituie un cadru favorizant care uşurează comiterea infracţiunii, situaţie demonstrată şi

statistic, ipoteză în care şi reacţia organului judiciar, precum şi aplicarea unei sancţiuni trebuie

să fie cât mai rapide. Din analiza textului reiese că procedura specială se aplică infracţiunilor

săvârşite numai în municipii şi oraşe, fiind excluse deci comunele şi satele, iar în cazul

mijloacelor de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări procedura

specială se aplica chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale indicate în art. 466 alin. (2), adică

municipiilor sau oraşelor. Aplicarea procedurii speciale, ţinând cont de condiţia privind locul

săvârşirii infracţiunii, urmează a fi apreciată, în funcţie de datele concrete, de organelle

judiciare. Astfel, furtul se consideră flagrant cazul în care persoana vătămată, căreia i s-a

sustras din buzunar o sumă de bani în timp ce se afla în tramvai, constatând lipsa banilor la

coborârea din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiţi de săvârşirea faptei, care

au recunoscut faţă de ea săvârşirea sustragerii. În consecinţă, în mod legal judecata s-a

desfăşurat după procedura specială prevăzută în art. 465 şi urm. C. proc. pen.

66) Nulităţile ca sancţiuni procedurale penale.

Incalcarile dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea

actului, numai atunci cand s-a adus o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea

acelui act. Dispozitiile relative la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, la

sesizarea instantei, la compunerea acesteia si la publicitatea sedintei de judecata sunt

prevazute sub sanctiunea nulitatii. De asemenea, sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii si

dispozitiile relative la participarea procurorului, prezenta inculpatului si asistarea acestuia de

141

catre aparator, cand sunt obligatorii potrivit legii, precum si la efectuarea anchetei sociale in

cauzele cu infractori minori. Ea poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in

considerare chiar din oficiu. Incalcarea oricarei alte dispozitii legale decat cele prevazute in alin.

2 atrage nulitatea actului in conditiile alin. 1, numai daca a fost invocata in cursul efectuarii

actului cand partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa

cand partea a lipsit la efectuarea actului. Instanta ia in considerare din oficiu incalcarile, in orice

stare a procesului, daca anularea actului este necesara pentru aflarea adevarului si justa

solutionare a cauzei. Noţiune. Condiţiile generale ale nulităţilor. Sancţiuni procedurale tipice,

nulităţile invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea

dispoziţiilor legale, prin omisiuni sau violarea formlelor prescise de lege. Nulitatea, ca sancţiune

procedurală, poate invalida atât actele procesuale, cât şi actele pocedurale efectuate contrar

dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art.197 alin.(1) C.proc.pen., pentru anularea unui act

procesual sau procedural ce cer a fi întrunite cumulativ condiţiile: să se constate o încălcare a

dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal; încălcarea dispoziţiilor

legale care disciplinează desfăşurarea procesului penal să aibă ca urmare producerea unei

vătămări procesuale; vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului

îndeplinit prin încălcarea legii. Clasificarea nulităţilor. Nulităţile se pot clasifica în funcţie de mai

multe criterii. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi: nulităţile exprese, care

intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, cum ar fi

dispoziţiile referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea

instanţei, la compunerea acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată etc. Temeiul legal în

acest caz îl constituie art.197 alin.(2). nulităţi virutale, care pot interveni în cazul nerespectării

altor dipoziţii legale. Temeiul legal în acest caz îl constituie art.2 şi art.197 alin.(1) şi alin.(4).

După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, deosebim între: nulităţi absolute.Nulităţile

aboslute sunt prevăzute în art.197 alin.(2) C.proc.pen. şi intervine în cazul încălcării unor

dispoziţii legale circumstanţiale. Nulităţile absolute se caracaterizează prin următoarele:

vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure; cel care invocă nulitatea nu trebuie să

facă dovada existenţei vătămării; pot fi invocate în orice stare a procesului şi nu pot fi înlăturate

în nici un mod, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege; pot fi invocate de orice parte din

porces şi se iau în considerare chiar şi din oficiu. Potivit art.197 alin.(2), sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea

persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judectă.

De asemenea, sunt prevăzute şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenta

inculpatului şi asistarea acestuia de apărător, când sunt obligotrii, potrivit legii, precum şi la

efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori. nulităţile relative. Potrivit art.197 alin.

(4) raportat la art.197 alin.(1), încălcarea oricărei alte dipoziţii de cele prevăzute în art.197 alin.

142

(2) ( deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute ) atrage

nulitatea actului doar atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin

anularea actului şi numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, când partea este

prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit de la

efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcarea, în orice stare a procesului,

dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Pe

cale de consecinţă, nulităţile relative se caracterizează prin: vătămarea produsă prin

nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune; nulităţile relative pot

fi invocate numai până la un anumit moment procesual prevăzut de lege ( în cursul efectuării

actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă );

nulităţile relative sunt luate în considerare numai dacă au fost invocate de un anumit subiect

circumstanţial ( cel căruia i s-a produs vătămarea în drepturile sale procesuale ); poate fi

acoperit prin voniţa părţilor, acestea putând decide să nu invoce nulitatea. În mod excepţional,

nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în care

anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Efectele

nulităţilor. Indiferent de modalitate abolută sau relativă a nulităţii, acesta, odată constatată,

lipseşte de efecte juridice actul afectat, din momentul efecuări lui ( ex tunc ) , şi nu din

momentul constatării nulităţii ( ex nunc ). De asemenea, actele anulate, se refac, de regulă, de

către organul juidiciar care le-a întocmit iniţial, şi rareori de către un alt organ, potrivit regulilor

de competenţă. Având în vedere că între diferitele acte efectuate într-o cauza există corelaţii, în

doctrină s-a discutat dacă nulitate unui act atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente

sau posterioare, faţă de care nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală. Aceste

efect extensiv al nulităţii este reglementat în mod diferenţiat în legislaţiile altor state.Astfel,

Codul italian consacră efectul extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulteriror actului

viciat, iar în cazul actelor respectiv sunt sau nu lovite de nulitate în funcţie de legătura lor cu

actul viciat. În legislaţia franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulităţii actelor

ulterioare actului viciat. Codul de procedură penală român actul nu cuprinde dispoziţiile exprese

în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca prorogarea acestui efect să fie

apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să precizeze relaţia ce

există între actul anualt şi celelalte acte procesuale întocmite, spre deosebre de Codul de

procedură penală anterior care consacra expres efectul de iradiere al nulităţii în art.104 alin.(1).

67) Obiectul probaţiunii: noţiune, faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

143

Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei

unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor

necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilita.

Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata

potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-

se dupa constiinta lor. Obiectul probatiunii (thema probandum) într-o cauzã îl reprezintã

ansamblul faptelor si împrejurãrilor de fapt ce trebuie dovedite – legate atât de latura penalã si

civilã, cât si de unele chestiuni adiacente cauzei. Obiectul probatiunii constituie si el un element

de diferentiere si clasificare a probelor, determinând în limbajul de specialitate categorii cum ar

fi cele de probe admisibile, pertinente, concludente, utile si opusele lor. Din ratiuni legale sau

conceptuale, nu trebuie dovedite normele juridice – cu exceptia celor strãine, a prezumtiilor,

precum si a faptelor evidente ori notorii. În cazul notorietãtii, dispensa de probã nu este

absolutã, ci depinde de gradul de notorietate a faptei sau împrejurãrii respective. Nu se permite

dovedirea unor fapte care, chiar dacã ar fi adevãrate si s-ar putea proba, sunt potrivnice

prezumtiilor legale absolute. De exemplu, desi este de notorietate cã existã copii minune,

deosebit de dotati intelectual si psihic, nu este admisibilã dovada care ar demonstra cã un

minor care nu a împlinit 14 ani are discernãmântul necesar pentru a rãspunde penal. În schimb,

existã fapte a cãror dovedire, în anumite conditii, nu este posibilã. Aceasta este situatia în cazul

faptelor negative total nedeterminate. De pildã, nu s-ar putea dovedi cã o persoanã, în cursul

unei vieti îndelungate, nu a consumat niciodatã bãuturi alcoolice în mãsurã de a determina

mãcar si o usoarã stare ce depãseste normalitatea. Se permite însã dovedirea unui fapt negativ

determinat printr-un fapt pozitiv concret de exemplu, se poate sustine cã o persoanã nu a luat

parte la sãvârsirea unui infractiuni, prin dovedirea faptului pozitiv concret cã la momentul

sãvârsirii acelei infractiuni persoana se afla în altã parte (alibiul).

68) Obiectul şi subiecţii acţiunii civile.

Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, precum si a partii

responsabile civilmente. Actiunea civila poate fi alaturata actiunii penale in cadrul procesului

penal, prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila. Repararea pagubei se face potrivit

dispozitiilor legii civile: in natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare

savarsirii infractiunii, prin desfiintarea totala ori partiala a unui inscris si prin orice alt mijloc de

reparare; prin plata unei despagubiri banesti, in masura in care repararea in natura nu este cu

putinta. De asemenea, se acorda despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea

civila. Persoana vatamata se poate constitui parte civila in contra invinuitului sau inculpatului si

144

persoanei responsabile civilmente. Constituirea ca parte civila se poate face in cursul urmaririi

penale, precum si in fata instantei de judecata pana la citirea actului de sesizare. Calitatea de

parte civila a persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune nu inlatura dreptul acestei

persoane de a participa in calitate de parte vatamata in aceeasi cauza. Obiectul acţiunii civile.

Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1 Cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect

tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. În

aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de

judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele

învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea

persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de

ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile

publice. Unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale

poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin

infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele

secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu

caracter penal. S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu

poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este

chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul

trimiterii în judecată. De asemenea, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită

cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere

din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice,

este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei

vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei

sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse

ori deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte. Aceste instanţe din urmă au procedat corect.

Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la

răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente“; ea „poate fi

alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca

parte civilă“, iar „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile“. Din această ultimă

dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei produse prin infracţiune, în

cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din

legea civilă. Ori, prin dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul

răspunderii civile delictuale, se prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara“. Tot astfel, potrivit art.

999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul

este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat

145

prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa". În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror

aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la

repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a

urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de

a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei. De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile

la daunele cauzate numai de efectele ce sunt consecinţa la care se face referire neechivocă

prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna

însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi integrale

reparări a prejudiciului cauzat. Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea

concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de

caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de

cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi

spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană

are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să

hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi

obligaţiilor cu caracter civil. În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de

procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi

decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii,

aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări

păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin

accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului,

sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia. Cum în

asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a inculpatului,

deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi

moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate

pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. În

astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod

complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie

realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale. Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit

interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de

către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare

celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a probelor. Tot astfel,

posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apărările îl fac şi pe

inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.

Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni,

146

determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi completă

aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri

contradictorii. Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de

victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar

competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă -

cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta. O atare concluzie se impune a fi acceptată nu

numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de

conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere

a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în

cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca

urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării, prin săvârşirea căreia

au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase. În aplicarea

art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, instanţa penală învestită cu

judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere

din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să

judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte

civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările

corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca

urmare a aceleiaşi fapte. Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea

responsabilă civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care

decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune – aşa-numitul delict civil. De aceea,

obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă

delictuală are o funcţie reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile

dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi

răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna, recuperate pe deplin, în

materialitatea lor. Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 14

alin. 3) se dispune expres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în

natură, prin: restituirea lucrului; restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea

totală sau parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare în natură. În cazul în care

repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente pot fi obligaţi

la plata unei despăgubiri băneşti. Când este posibilă repararea pagubei în natură şi organele

judiciare nu procedează în acest fel, acordarea de despăgubiri băneşti nu corespunde unei

corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură penala. Prin dauna produsă prin

infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de

care aceasta a fost lipsită prin infracţiune. Folosul sau câştigul nerealizat poate fi acordat atât în

cazul în care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care se face prin plata unui

147

echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin restituirea lucrului,

partea civilă poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru perioada cât

lucrul i-a fost sustras. În cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infracţiunii va fi obligat să

acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată durata

de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate. Câştigul nerealizat

trebuie să fie urmarea directă a săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze

neimputabile inculpatului. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de

ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în paguba avutului

public, constând în provocarea unui scandal în autobuz şi spargerea geamului, unitatea de

transport, parte civilă, nu poate cere daune decât pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi

pentru câştigul nerealizat, ca urmare a rănirii şoferului, cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi

nefolosirea autobuzului în timpul concediului medical acordat conducătorului auto Repararea în

natură a pagubei cauzate prin infracţiune În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură

penală se prevede că, repararea prejudiciului în natură se face prin restituirea lucrului, prin

restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui

înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a

pagubei în natură, se face în cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la

învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredinţat.

Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că

lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le

păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost luate pe nedrept din posesia sau

detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă persoană care

pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod

procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor poate fi dispusă

atât de către procuror, ca organ de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată, în

orice fază a procesului penal. Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale

de reparare vremelnică a pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin

hotărârea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu

recurs, care nu suspendă executarea. Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin

ordonanţa procurorului cu ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală,

în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod procedură penală). Uneori

restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin infracţiune, situaţie în care,

inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie

integrală a pagubei suferite de partea civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul

furtului s-au deteriorat înainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se poate considera că

prejudiciul a fost recuperat prin restituirea acelor piese; instanţa având îndatorirea să

148

stabilească întinderea exactă a prejudiciului rămas neacoperitRepararea pagubei în natură,

uneori, se poate face prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul

condamnării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 271 alin. 2 din vechiul Cod penal

(împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinut în

baza unei hotărâri judecătoreşti), instanţa în rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea

părţii civile, trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare, prin evacuarea inculpatului din

imobilul pe care l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de către partea civilă Restabilirea situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în cazul încetării procesului penal ca efect al

amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar

restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului 14 din Codul de

procedură penală, o modalitate de reparare a pagube În cazul anumitor infracţiuni, repararea

pagubei în natură poate fi făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost

decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a testamentului

falsificat. Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod

procedură penală, repararea pagubei se face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în

care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, deşi are un caracter

subsidiar faţă de repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în practica

organelor judiciare, tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi de reparare a

prejudiciului cauzat prin infracţiune. Despăgubirea bănească cuprinde, ca şi despăgubirea în

natură, atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost lipsită

partea civilă. În cazul prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, calcularea

prejudiciului se face ţinând seama atât de dispoziţiile art. 14 Cod procedură penală, raportat la

art. 998 şi art. 1084 C. civ., cât şi în baza unor dispoziţii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele

cuprinse în Decretul nr. 208 din 1976, modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în

cazul sustragerii de timbre cu destinaţie exclusiv filatelică, de la unitatea care le editează,

paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a timbrelor, iar nu în raport de valoarea

lor nominală sau în alte acte normative cu caracter special, în ceea ce priveşte calculul valorii

unor bunuri sustrase prin infracţiune În spiritul unei corecte aplicări a legii, în cazul în care

inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea integrală a unor bunuri

degradate, instanţa trebuie să oblige partea civilă să predea inculpatului acele bunuri. Lăsându-

se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează o situaţie ce echivalează cu o îmbogăţire fără

justă cauză În cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea bănească poate

reprezenta, după caz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de bani cu care victima unui omor

contribuia la întreţinerea unor persoane (soţia sau soţul, concubina care avea copii cu victima,

soţia pentru copiii luaţi spre creştere şi educare fără forme de adopţie, precum şi persoanele

149

care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei. Problema reparării

daunelor morale-Constituind una dintre cele mai complexe şi controversate probleme din

literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în care gândirea

juridică va trebui să găsească cele mai adecvate soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în

cazurile în care, prin săvârşirea unor infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral. Ţinând

seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în procesul penal s-a

pus cu şi mai multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale

pentru repararea unui prejudiciu moral. În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de

lege, s-a statuat încă cu decenii în urmă că nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii

morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat a fost, că potrivit principiilor constituţionale ale

vremii, izvorul principal de venit era munca şi nu se putea concepe plata unei sume de bani ca

echivalent al unei prejudicieri morale provocate unei persoane. Deşi teza de principiu a avut un

caracter de permanenţă, în doctrină şi în practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite

situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor societăţii, pentru opţiuni

sporite în domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment. Între prejudiciul patrimonial şi cel

moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând

în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere care ar decurge, de

exemplu, din provocarea unor vătămări corporale ireversibile, sluţiri, desfigurări, paralizii,

infirmităţi care ar împiedica victima de a participa direct la viaţa socială şi beneficiile acesteia.

Despăgubirea acordată în asemenea situaţii nu constituie un praetium doloris, ci o modalitate

de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei. În alte cazuri s-a apreciat că,

deşi nu există posibilitatea unei evaluări băneşti a prejudiciului subzistă nevoia acordării unor

despăgubiri. În acest sens s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală şi

sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un efort suplimentar de natură

să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o despăgubire

corespunzătoare În mod similar, în cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui minor

neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului

suplimentar viitor de compensare a infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci,

şi să oblige pe inculpat la dezdăunări corespunzătoare Autorul din culpă al unui accident de

circulaţie rutieră prin care s-a cauzat vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare

internarea în spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este dator să

despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care

aceasta le-a suferit în urma infracţiunii. În acest sens exemplificăm: Prin sentinţa penală nr. 294

din 23 noiembrie 1999, Judecătoria Sinaia a condamnat pe inculpatul D.A. pentru săvârşirea

infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi, respectiv, în

art.184 alin.2 şi 4 din vechiul Cod penal. Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii

150

vătămate, D.S., 25 lei, contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M., respingându-se

cererile de obligare la plata daunelor morale. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 14

septembrie 1998, inculpatul a efectuat o depăşire neregulamentară cu autoturismul pe care-l

conducea, intrând în coliziune cu un alt autoturism condus regulamentar. În urma accidentului

partea vătămată D.S. a suferit leziuni necesitând pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale,

iar partea vătămată T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de îngrijiri. Tribunalul Prahova, prin

decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a admis apelurile declarate de părţile civile şi a obligat

pe inculpat să plătească 10 milioane lei daune morale părţii civile D.S. şi 300 lei, cu acelaşi titlu,

părţii civile T.M. Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 1111 din 27 septembrie 2000, a

admis recursul declarat de inculpat şi a înlăturat obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu

motivarea că părţile civile au suferit vătămări corporale vindecabile, care nu au cauzat un

prejudiciu moral prin existenţa unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare, ca

urmare a diminuării capacităţii de muncă. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art. 998 din Codul civil, orice faptă a

omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-

l repara. De asemenea, Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază,

între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor

corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei (Î.C.C.J. – Sentinţa penală,

Decret nr. 1387/2002). Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele

patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi prejudicii morale decurgând din

internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele posttraumatice care afectează

negativ participarea părţilor vătămate la viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu

situaţia lor anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului. Ca atare, instanţa de

apel a decis corect că părţile civile, urmare vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, au suferit

şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la

plata unor daune morale. Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de

determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a stabilit bine întinderea acestora,

în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate. În consecinţă

recursul în anulare a fost admis, menţinându-se hotărârea primei instanţe, astfel cum a fost

modificată în apel. Întinderea despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele morale, va

fi apreciată de către instanţa de judecată. Subiecţii acţiunii civile-În situaţiile în care prin

săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane

fizice sau juridice ia naştere, în mod normal, un raport de conflict civil. Subiectul activ al acţiunii

civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana

vătămată, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte civilă.

Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsura în

151

care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil, decurgând din suportarea prejudiciului

determinat prin săvârşirea infracţiunii. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din

punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită. Articolul 14 alin.

1 din Codul de procedură penală arată că aceste persoane sunt inculpatul şi partea

responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care pot fi traşi la răspundere civilă.

Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită acţiunea civilă poate

decurge numai din paguba pricinuită prin săvârşirea infracţiunii În cazul persoanelor lipsite de

capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi reprezentanţii legali

exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferă nici

calitatea de subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă. Moartea

părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă rămâne în

competenţa instanţei penale în caz de deces al oricărei părţi, introducându-se în cauză

moştenitorii defunctului (art. 21 alin. 1 Cod procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi

introduşi în cauză este nevoie ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile

exercită în acest caz acţiunea civilă „jure hereditatis”. Când moartea victimei s-a datorat

infracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă „nomine et jure proprio”. Într-o asemenea

situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană vătămată, indiferent dacă este sau nu

moştenitor Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se

introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în

cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 Cod procedură penală). Dacă făptuitorul a decedat înainte de

începerea urmăririi penale, constituirea de parte civilă nu mai este posibilă, iar când inculpatul a

decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind învestită cu judecarea faptelor săvârşite

de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire la cererea de despăgubiri

formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor Decesul inculpatului intervenind în cursul

judecăţii şi existând o constituire de parte civilă, instanţa este obligată să introducă în cauză pe

moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile calea unei acţiuni separate în faţa instanţei

civile. Instanţa nu va putea proceda astfel nici pe considerentul că moştenitorii erau încă în

termenul de acceptare a moşteniriiÎntrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care

cauza a fost restituită procurorului, unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în mod

corect s-a dispus încetarea urmăririi penale. Moştenitorii săi au fost în mod greşit introduşi în

cauză ca părţi responsabile civilmente, şi obligaţi la plata despăgubirilor civile, într-o asemenea

situaţie valorificarea pretenţiilor părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni

civile separate

69) Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara – măsuri preventive.

152

Masura obligarii de a nu parasi localitatea consta in indatorirea impusa invinuitului sau

inculpatului, de procuror ori de instanta de judecata, de a nu parasi localitatea in care locuieste,

fara incuviintarea organului care a dispus aceasta masura. Procurorul poate lua aceasta

masura prin ordonanta. In cursul urmaririi penale, durata masurii prevazute in alineatul

precedent nu poate depasi 30 de zile. In caz de incalcare a masurii aplicate se poate lua

impotriva invinuitului sau inculpatului una din celelalte masuri preventive, daca sunt indeplinite

conditiile prevazute de lege pentru luarea acelor masuri. Spre deosebire de reţinere şi arestare

care sunt măsuri privative de libertate, acestă măsură este restrictivă de libertate , făptuitorul

neavând posibiliatea să părăsească localiatea în care locuieşte decât cu încuviinţarea organului

care a dispus măsura. Potrivit art.145 alin.(1) raportat la art.143 alin.(1) şi art.136 alin.(1)

C.proc.pen., obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinte cumulativ

două condiţii: a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii.

Măsura poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată. Conform dispoziţiilor art.145

alin(2), în faza de urmărire penală poate fi dispusă pe o durată care nu poate depăşi 30 de zile.

Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz

de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de instanţa căreia i-ar reveni competenţa

să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă

a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa

prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata

maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Cum legea nu precizează durata

obligării de a nu părăsi loclaitatea decât pentru faza de urmărire penală, urmează să

concluzionăm că, în faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei,

fiind deci nelimitată în timp. Potrivit art.145 alin.(3), nerespectarea măsurii aplicate împotriva

învinuitului sau inculpatului poate genera înlocuirea ei cu o măsură preventivă privativă de

libertate, dacă sunt întrunite condiţiile pentru luarea unei astfel de măsuri. Obligarea de a nu

părăsi ţara Măsura obligării de a nu prăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate care

constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale,

sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului

care a dispus acestă măsură. Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi dispusă dacă sunt

îndeplinite cumulativ două condiţii : a) sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau

inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; b) legea prevede pentru fapta săvârşită

pedeapsa închisorii. În faza de urmărire penală, măsura poate fi dispusă pe o durată care nu

poate depăşi 30 de zile . Măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită în cursul

urmării penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dipune de către instanţa

căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să

153

depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale

este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă

sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara este de 2

ani. În faza de judecată, acestă măsură poate fi luată până la soluţionarea cauzei, fiind deci

nelimitată în timp. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă

definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază

teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor

de frontieră.Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu

paşaportul pe durata măsurii.

70) Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă.

Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de

Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este

cunoscut. Cand faptuitorul este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de

cercetare penala pentru identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului

organului competent sa efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata

contra unui judecator, procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la

camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele aratate in art. 29 pct. 1.

71) Partea civila: noţiune; constituirea părţii civile; modalităţi de constituire; drepturi şi îndatoriri;

Partea civila poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii in masura in care acestea au

legatura cu pretentiile sale civile. Persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul

procesului penal se numeste parte civila. Este persoana care a suferit un prejudiciu material

sau moral prin infractiune si care se constituie ca parte in proces. Legea da dreptul la optiune

persoanei prejudi-ciate in privinta utilizarii caii penale sau civile de valorificare a pretentiilor

impotri-va persoanei responsabile. De aceea, calitatea de parte civila in procesul penal

presupune, in mod obligatoriu, constituirea in aceasta calitate, printr-o declaratie expresa din

partea persoanei prejudiciate, care poate fi facuta oricand in cursul ur-maririi penale, iar in

cursul judecatii, cel mai tarziu pana la citirea actului de sesizare a instantei. Tratamentul legal

obliga partea civila ca in cuprinsul declaratiei de constituire sa precizeze in ce consta prejudiciul

suferit si care este cuantumul acesteia, pentru ca orice modificare ulterioara a declaratiei de

constituire de parte civila nu este vala-bila, fiind tardiva. In mod exceptional, declaratia de

154

constituire de parte civila, facuta cu incalcarea termenului legal ori modificarea constituirii facuta

ulterior, poate fi considerata ca valabila daca inculpatul sau partea responsabila civilmente

accepta. Termenul de constituire de parte civila este obligatoriu si pentru situatia in care

actiunea civila se exercita din oficiu, in cazul in care este prejudiciata o unitate din cele la care

se refera art. 145, c.pen. sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de

exercitiu restransa. Pentru ca o persoana sa obtina calitatea de parte civila in procesul penal

este obligatoriu ca prejudiciul sa se fi pro-dus prin infractiune. In procesul penal, prejudiciul nu

poate reprezenta decat o con-secinta directa si necesara a faptei prevazute de legea penala.

Nu pot fi reparate in procesul penal prejudiciile indirecte. In acest context nu suntem de acord

cu punctul de vedere potrivit caruia dobanditorul de buna-credinta ar putea avea calitatea de

parte civila in procesul penal. Potrivit art. 167, C.pr.pen., atunci cand subdobanditorul unui bun

sustras este de buna-credinta, acesta nu este obligat sa restituie bunul. Potrivit legii, restituirea

se face de la invinuit sau inculpat ori de la tainuitorul sau favorizatorul real. In cazul

dobanditorului de buna-credinta sunt aplicabile prevederile art. 1909 -; 1910, C.civ. Societatea

de asigurare nu se poate constitui ca parte civila in procesul penal pentru sumele achitate

asiguratilor cu titlu de despagubire rezultata din infractiune, pentru ca ele nu isi au izvorul in

infractiune, neintrand intr-un raport direct cu inculpatul, ci izvorul il constituie contractul de

asigurare. In acest fel, in baza art. 188 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sanatatii

populatiei, unitatea sanitara se poate constitui ca parte civila in procesul penal pentru sumele

achitate cu titlu de despagubire civila doar in cazul asistentei medicale gratuite. In celelalte

cazuri, per-soanele vatamate, care achita cheltuielile medicale, se pot constitui ca parti civile in

proces.

72) Partea responsabila civilmente: momentul până la care poate fi introdusă în procesul penal;

modalităţi în care intra în procesul penal; drepturi şi obligaţii.

Introducerea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere

sau din oficiu, fie in cursul urmaririi penale, fie in fata instantei de judecata pana la citirea actului

de sesizare. Persoana responsabila civilmente poate interveni in procesul penal pana la

terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta, luand procedura din stadiul in care se afla

in momentul interventiei. Partea responsabila civilmente are, in ce priveste actiunea civila, toate

drepturile pe care legea le prevede pentru invinuit sau inculpat. Este persoana care raspunde

civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin infractiune. Este vorba de situatiile

de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil, precum si in legi speciale, avand ca

fundament juridic obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator caz de raspundere indirecta,

155

prevazut in Decretul 221/1961, abrogat prin OG 11/1996, aprobata prin Legea nr. 108/1996, se

gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia in care sotul inocent raspunde cu

bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot patrimoniului public. Cele-lalte

cazuri privesc raspunderea parintilor pentru faptele copiilor (art. 1000 (2), C.civ.), raspunderea

comitentilor pentru faptele prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.), precum si in Legea gestionarilor nr.

22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele categorii de persoane care raspund pentru fapta

altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de angajarea sau de trecerea in functia de

gestionar a unei persoane, fara ca aceasta sa indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu

sau de antecedente personale; Persoanele care au primit de la gestionar, in afara indatoririlor

de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public, daca stiau ca gestionarul avea in gestiune

aceste bunuri; Persoanele care au constituit garantii pentru gestionar; Procedura de constituire

de parte responsabila civilmente priveste: Introducerea ei in proces poate avea loc pe doua cai:

a) La cererea partii civile -; Partea responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in

favoarea creditorului, nu si a debitorului. De aceea, cererea incul-patului apare ca inadmisibila.

b) Introducerea din oficiu -; Poate avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate

de interes public (potrivit art. 145, C.pen.) sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau

cu capacitate de exercitiu restransa. Interventia in proces a partii responsabila civilmente din

proprie initiativa. Este justificata uneori de interesul propriu al acesteia de a participa in proces

si de a-si face apararea, pentru a evita, in lipsa ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal

data de instanta judecatoreasca, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra eventualitatii

unui proces civil.

73) Partea responsabilă civilmente: noţiune; cazuri de răspundere pentru fapta altuia.

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele

provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului, se numeste parte responsabila civilmente.

Este persoana care raspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de in-culpat prin

infractiune. Este vorba de situatiile de raspundere civila indirecta, preva-zute in Codul civil,

precum si in legi speciale, avand ca fundament juridic obligatia de garantie. Cel mai cuprinzator

caz de raspundere indirecta, prevazut in Decretul 221/1961, abrogat prin OG 11/1996, aprobata

prin Legea nr. 108/1996, se gaseste in Codul familei (art. 32), fiind restrans la situatia in care

sotul inocent raspunde cu bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de catre celalalt sot

patrimoniului public. Cele-lalte cazuri privesc raspunderea parintilor pentru faptele copiilor (art.

1000 (2), C.civ.), raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor (art. 1000 (3), C.civ.),

precum si in Legea gestionarilor nr. 22/1969, in care sunt prevazute urmatoarele categorii de

156

persoane care raspund pentru fapta altuia: Persoane cu atributii de control vinovate de

angajarea sau de trecerea in functia de gestionar a unei persoane, fara ca aceasta sa

indeplineasca conditiile de varsta, studii, stagiu sau de antecedente personale; Persoanele care

au primit de la gestionar, in afara indatoririlor de serviciu bu-nuri aflate in patrimoniul public,

daca stiau ca gestionarul avea in gestiune aceste bunuri; Persoanele care au constituit garantii

pentru gestionar; Procedura de constituire de parte responsabila civilmente priveste:

Introducerea ei in proces poate avea loc pe doua cai: a) La cererea partii civile -; Partea

responsabila civilmente poate fi introdusa in proces numai in favoarea creditorului, nu si a

debitorului. De aceea, cererea incul-patului apare ca inadmisibila. b) Introducerea din oficiu -;

Poate avea loc in cazul in care persoana prejudiciata este o unitate de interes public (potrivit

art. 145, C.pen.) sau o persoana fizica fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de

exercitiu restransa. Interventia in proces a partii responsabila civilmente din proprie initiativa.

Este justificata uneori de interesul propriu al acesteia de a participa in proces si de a-si face

apararea, pentru a evita, in lipsa ei, o hotarare judecatoreasca cu caracter penal data de

instanta judecatoreasca, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra eventualitatii unui

proces civil.

74) Partea vătămată în procesul penal: noţiune, constituire; drepturi şi obligaţii.

Partea vatamata poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii cu privire la latura penala

a cauzei. In caz de concurs de infractiuni sau de conexitate, dreptul partii vatamate se limiteaza

la fapta care i-a cauzat vatamarea. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor, daca nu

este constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata. Persoana care a

suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul

penal, se numeste parte vatamata. Este persoana care a suferit o vatamare fizica sau morala

prin infractiune si care se constituie ca parte in procesul penal. Se face distinctie intre persoana

vatamata sau victima infractiunii, care este o persoana ce a suferit orice vatamare prin infracti-

une si partea vatamata, care este acea persoana ce s-a constituit in formele prescrise de lege

ca parte in proces. Constituirea unei persoane ca parte vatamata se materializeaza in cererea

aceste-ia, care poate fi facuta oricand in cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii doar, cel

mai tarziu, pana la citirea actului de sesizare al instantei, care poate consta in ci-tirea

rechizitoriului sau a plangerii prealabile a persoanei vatamate. Desi legea nu face distinctie, in

practica se face doar un rezumat al actului de sesizare al instantei. Citirea actului de sesizare

marcheaza intrarea in fondul cauzei. Orice constituire ulterioara de parte vatamata este tardiva,

cu exceptia cazului in care inculpatul accepta. In virtutea rolului activ, instantei penale ii revine

157

sarcina de a explica persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune care ii sunt drepturile si

obligatiile proce-suale, inclusiv posibilitatea de a se constitui ca parte vatamata si termenul

legal in care poate avea loc constituirea. Aceasta reprezinta o chestiune preliminara in pro-ces,

care va avea loc obligatoriu in termenul legal. De la aceasta regula exista o singura derogare:

in cazul persoanelor pentru care introducerea in proces se face din oficiu. Este vorba de o

unitate de interes public sau de o persoana fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de

exercitiu restransa. Persoana vatamata prin infractiune poate opta intre doua calitati: parte

vatamata sau martor in proces, acestea fiind calitati procesuale incompatibile. In privinta drep-

turilor si obligatiilor partii vatamate, acestea sunt aceleasi cu cele ale inculpatului, avand

dreptul, ca si inculpatul, sa participe la toate actele de procedura efectuate in privinta sa, sa

formuleze cereri, sa depuna memorii, sa faca declaratii, sa participe la efectuarea unor

procedee probatorii, sa puna concluzii si sa uzeze de caile de atac prevazute de lege.

75) Participarea procurorului, a părţilor şi a altor persoane la judecarea cauzelor penale în

prima instanţă.

Procurorul este obligat sa participe la sedintele de judecata ale judecatoriilor, in cauzele in care

instanta de judecata a fost sesizata prin rechizitoriu, in cauzele in care legea prevede pentru

infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii de 2 ani sau mai mare, in cauzele in care vreunul din

inculpati se afla in stare de detentie sau este minor, precum si in cazul in care se dispune

inlocuirea pedepsei amenzii cu cea a inchisorii. La sedintele de judecata privind alte infractiuni,

procurorul participa cand considera necesar. In sedintele de judecata ale celorlalte instante,

participarea procurorului este obligatorie in toate cazurile. - Judecata nu poate avea loc decat in

prezenta inculpatului, cand acesta se afla in stare de detinere. Potrivit art.315 alin.(2),

participarea procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă ce au loc la tribunale, curţi

de apel, la instanţe militare indifernt de gradul acestora, precum şi la Înalta Curte de Casaţie şi

Jusitţie, este obligatorie. Pirn excepţie, la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, participarea

procuroului este obligatorie doar în 5 situaţii ( art.315 alin.1 ): în cauzele în care instanţa de

judecată a fost seizată prin rechizitoriu; în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea

săvârşită ăedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare. Determinarea cu exactitate a cauzelor în

care, folosindu-se acest criteriu, prezenţa procurorului este obligatorie, se face având în vedere

textul incriminator din Partea specială a Codului penal ( în formă simplă sau calificată ), fără a

se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante din Partea sepcială. Dacă pentru

infracţiunea ce face obiectul judecării cauzei, legea prevede pedeapsa închisorii de 3 ani sau

mai mare, prezenţa procurorului este obligatorie chiar dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare

158

la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau dacă infracţiunea a rămas în faza de tentaivă iar,

în lumina în art.21 alin.(2), pedeapsa închisorii este mai mare de 3 ani; în cauzele în care

vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie. Starea de detenţie se poate datora fie luării, în

cauza în care se judecă sau într-o altă cauză, a măsurii arestării preventive, fie executării unei

hotărâri penale definitive pronunţate într-un proces penal epuizat; în cauzele penale în care

vreunul din inculpaţi se găseşte într-una din situaţiile prevăzute de art.171 alin.(2) ( cazuri în

care asistenţa juridică este obligatorie în cauzele penale în care se dispune înlocuirea

pedepsei amenzii cu închisoare. Participarea procurorului la şedinţele de judecată ce au loc la

judecătorie mai este obligatorie şi în alte situaţii decît cele prevăzute în art.315 alin. (1), însă ele

nu vizează judecarea unor cauze penale în primă instanţă ( în cazul reabilitării judecătoreşti, al

recunoaşterii pe cale principală a unor hotărâri judecătoreşti străine, al revizurii etc .). Potrivit

art.197 alin.(2), nerespectarea dispoziţiilor privind participarea obligatorie a procuroului la

şedinţele de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute. Participarea procurorului este

obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse şi este

consemnată în partea introductivă a sentinţei ( art.305 alin.1 lit.c ). În desfăşurarea cercetării

judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exrcită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a

respectării dipoziţiilor legale ( art.316 alin.1 ): el trebuie să îşi spună părea asupra tuturor

problemelor ridicate de părţi sau de apărare, putând formula cereri, ridica excepţii şi pune

concluzii, dar numai motivat. Concluziile procurorului nu susţin în orice situaţii învinuirea, ele

putând fi de achitare a inculpatului sau de încetarea a procesului penal în situaţiile prevăzute de

lege ( art.316 alin.3 ). Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă calitate,

şi anume de a susţine în cursul judecăţii acţiunea penală, pe de o aparte, şi de a manifesta rol

activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată.

Participarea părţilor la judecarea cazelor penale în primă instanţă-Pentru a asigura prezenţa

părţilor la judecată, acestea trebuie citate. Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar

dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţie, însă numai după ce preşedintele completului a

stabilit identitatea lor ( art.297 alin.2 ). Neprezenatarea părţilor legal citate nu consituie un

impediment pentru judecarea cauzei. Datorită poziţiei procesuale specifice a iculpatului, legea (

art.3131 alin.2 ) prevede că citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului

fixat. Nerespectarea acestor dispoziţii face ca procedura de citare a inculpatului pentru

termenul respectiv să nu fie legal îndeplinită, producându-se, totodată, o disfuncţionalitate în

exercitarea dreptului său la apărare. În cazul în care inculpatul se află în stare de deţinere,

acestuia i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei. Judecata nu poate avea loc în

absenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere; starea de deţinere nu se confundă

cu starea de arest, sfera primei noţiuni fiind mai largă. Mai mult, legea prevede aducerea

obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei ( art.314 alin.2 ). Obligaţia de aducere

159

incubă organului de deţinere. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate privitaore

la vechile dispoziţii ale art.174 alin.(1), inculpatul poate fi reprezentat orcând în cursul judecăţii,

indiferent de limitele pedespei şi de gradul de jurisdicţie. Participarea altor persoane la

judecarea cauzelor penale în primă instanţă Uneori, pentru soluţionarea pricinii, instanţa de

judecată poate aprecia că este necesară prezenţa la şedinţa de judecată a altor persoane

( martori, experţi, interpreţi ), dispunând în acest sens citarea lor. Dacă persoana citată nu se

prezintă la şedinţa de judecată, instanţa, apreciind că prezenţa ei este necesară, poate dipune

aducerea cu mandat ( art.183 alin.1 ); de asemenea, poate dipune aplicare unei amenzi

judiciare în condiţiile art.198 alin.(1).

76) Percheziţia ca mijloc de probă. Procedura efectuării percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau

înscrisuri.

Cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun inscris din cele aratate in

art. 98 tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru

descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire penala sau instanta de

judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau

corporala. Organul de cercetare penala poate face perchezitii domiciliare cu autorizatia

procurorului. Perchezitia domiciliara se poate face fara autorizatia procurorului numai daca

persoana la domiciliul careia urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta.In caz

de infractiune flagranta, perchezitia domiciliara se efectueaza fara autorizatia procurorului.

Instanta poate proceda la efectuarea perchezitiei cu ocazia unei cercetari locale.In celelalte

cazuri, dispozitia instantei de judecata de a se efectua o perchezitie se comunica procurorului,

in vederea efectuarii acesteia. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia

domiciliara se pot face de organul de cercetare penala intre orele 6-20, iar in celelalte ore

numai in caz de infractiune flagranta, sau cand perchezitia urmeaza a se efectua intr-un local

public. Perchezitia inceputa intre orele 6-20 poate continua si in timpul noptii. Ridicarea de

obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de procuror si in timpul noptii.

Organul judiciar care urmeaza a efectua perchezitia este obligat ca in prealabil sa se legitimeze

si, in cazurile prevazute de lege, sa prezinte autorizatia data de procuror. Ridicarea de obiecte

si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se fac in prezenta persoanei de la care se ridica

obiecte ori inscrisuri, sau la care se efectueaza perchezitia, iar in lipsa acesteia, in prezenta

unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, avand capacitate de exercitiu.

Aceste operatiuni se efectueaza de organul de cercetare penala in prezenta unor martori

asistenti. Cand persoana la care se face perchezitia este retinuta ori arestata, va fi adusa la

160

perchezitie. In cazul in care nu poate fi adusa, ridicarea de obiecte si inscrisuri, precum si

perchezitia domiciliara se fac in prezenta unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar in

lipsa acestora, a unui vecin, avand capacitate de exercitiu.Organul judiciar care efectueaza

perchezitia are dreptul sa deschida incaperile sau alte mijloace de pastrare in care s-ar putea

gasi obiectele sau inscrisurile cautate, daca cel in masura sa le deschida refuza aceasta.

Organul judiciar este obligat sa se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au

legatura cu fapta savarsita; obiectele sau inscrisurile a caror circulatie sau detinere este

interzisa se ridica totdeauna. Organul judiciar trebuie sa ia masuri ca faptele si imprejurarile din

viata personala a celui la care se efectueaza perchezitia si care nu au legatura cu cauza sa nu

devina publice. Perchezitia corporala se face numai de o persoana de acelasi sex cu cea

perchezitionata.

77) Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor.

In cursul procesului penal partile pot propune probe si cere administrarea lor. Cererea pentru

administrarea unei probe nu poate fi respinsa, daca proba este concludenta si utila. Admiterea

sau respingerea cererii se face motivat.

78) Plângerea prealabilă: noţiune, titularii plângerii prealabile şi conţinutul acesteia.

Punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei

vatamate, in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara astfel de plangere.

Plangerea prealabila se adreseaza: instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de

Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este

cunoscut. Cand faptuitorul este necunoscut, persoana vatamata se poate adresa organului de

cercetare penala pentru identificarea lui. organului de cercetare penala sau procurorului

organului competent sa efectueze urmarirea penala, cand plangerea prealabila este indreptata

contra unui judecator, procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la

camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele aratate in art. 29 pct. 1. Potivit

art.221 alin.(2), când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la

plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autoirzarea organului prevăzut de lege, urmărirea

penală nu poate începe în lipsa acestora. Astfel, pentru unele infracţiuni sunt necesare anumite

sesizări din partea organelor prevăzute de lege, cum ar fi cazul infracţiunilor prevăzute de

Codul penal în art.331-336, 348, 353 şi 354, când urmărirea penală poate începe numai la 161

sesizarea comandantului. De asemenea, potrivit art.278 C.pen., acţiunea penală pentru faptele

prevăzute în art.273 alin.(1), 274 alin.(1) şi art.275 alin.(1) şi (2) C.pen. se pune în mişcare la

sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În cazul infracţiunilor prevăzute de art.5

C.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a

procurorului general. Când legea prevede că începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără

o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent. În

actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele prevăzute în art.222 alin.(2).

Deşi, ca regulă generală, în cazul denunţului sau plângerii acestea sunt obligatorii, în

dispoziţiile art.227, pentru anumite categorii de persoane, legea procesuală insituie

obligativitatea sesizării organelor judiciare. Astfel, orice persoană cu funcţie de conducere într-o

unitate la care se referă art.145 C.pen. sau cu atribuţii de control, care a luat la cunoştiinţă de

săvârşirea unei infracţini în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau

organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpuri delicte şi

orice alte mijloace de probă. Obligaţiile prevăzute în alin.(1) revin şi oricărui funcţionar care a

luat la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu seviciul în cadrul căruia îşi

îndeplinşte sarcinile.

79) Plângerea şi denunţul ca acte de sesizare a organelor de urmărire penală.

Plangerea este incunostintarea facuta de o persoana sau de o unitate din cele la care se refera

art. 145 din Codul penal, careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune. Plangerea trebuie sa

cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care

formeaza obiectul plangerii, indicarea faptuitorului daca este cunoscut si a mijloacelor de proba.

Plangerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie sa fie special, iar

procura ramane atasata plangerii. Plangerea facuta oral se consemneaza intr-un proces-verbal

de organul care o primeste. Plangerea se poate face si de catre unul dintre soti pentru celalalt

sot sau de catre copilul major pentru parinti. Persoana vatamata poate sa declare ca nu-si

insuseste plangerea. Pentru persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, plangerea se face de

reprezentantul sau legal. Persoana cu capacitate de exercitiu restransa poate face plangere cu

incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. Denuntul este incunostintarea facuta de

catre o persoana sau de catre o unitate dintre cele la care se refera art. 145 din Codul penal,

despre savarsirea unei infractiuni. Denuntul trebuie sa contina aceleasi date ca si

plangerea.Denuntul scris trebuie sa fie semnat de denuntator, iar in cazul denuntului oral,

acesta se consemneaza intr-un proces-verbal de catre organul in fata caruia a fost facut.

Plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică,

162

referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune şi trebuie să cuprindă: numele,

prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii,

indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijlocelor de probă. Plângerea se poate face

pesonal sau prin mandatar, în acest caz mandatul trebuind să fie special iar procura rămâne

ataşată plângerii. Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care

o primeşte. Dispoziţiile art.222 reglementează şi categoriile de substituiţi procesuali , abilitaţi de

lege să facă acest act, dispunând că plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru

celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Pentru pesoana lipsită de capacitate de

exerciţiu, plângerea se face de către repezentantul său legal. Persoana cu capacitate de

exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Dorim să subliniem că plângerea reglementată de dispoziţiile art.222 ca mod de sesizarea a

organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea pealabilă, aceasta din urmă

fiind, în acelaşi timp, şi o condiţie de procedebilitate. Plângerea se deosebeşte de plângerea

prealabilă şi prin faptul că, în timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau printr-o

sesizare din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de

sesizare. De asemenea, conţinutul plângerii prealabile, mai ales în condiţiile acţiunilor directe,

este substanţial diferită de conţinutul plângerii reglementată în dispoziţiile art.222, în cazul

plângerii prealabile, presoanele prevăzute în dispoziţiile art.222 alin.(5) neavând nici o abilitare

legală în acest sens. Denunţul-Denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o persoană fizică

sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infacţiuni.În conformitate cu dispoziţiile

art.223 alin.(2), denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Denunţul scris

trebuie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un

proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

80) Prelungirea şi menţinerea arestării inculpatului.

Durata arestarii inculpatului poate fi prelungita in caz de necesitate si numai motivat.Prelungirea

duratei arestarii inculpatului poate fi dispusa de instanta careia i-ar reveni competenta sa

judece cauza in fond sau de instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala se afla locul de

detinere. Prelungirea duratei arestarii se dispune pe baza propunerii motivate a organului care

efectueaza urmarirea penala. Propunerea organului de cercetare penala este avizata de

procurorul care exercita supravegherea. Propunerea se inainteaza conducatorului parchetului

din care face parte cel care a facut sau a avizat propunerea sau, dupa caz, procurorului sef de

sectie din Parchetul General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii. Acesta,

daca apreciaza ca nu este cazul ca inculpatul sa fie pus in libertate, sesizeaza, cu cel putin 5

163

zile inainte de expirarea termenului, instanta competenta. Daca arestarea a fost dispusa de

procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa acorde

prelungirea, propunerea se inainteaza procurorului de la parchetul ierarhic superior, care, daca

o socoteste intemeiata, sesizeaza instanta. Propunerea se anexeaza la adresa de sesizare a

instantei. In cuprinsul adresei se pot arata si alte motive care justifica prelungirea arestarii decat

cele cuprinse in propunere. Completul de judecata va fi prezidat de presedintele instantei sau

de un judecator desemnat de acesta, iar participarea procurorului este obligatorie. Dosarul

cauzei va fi depus de catre procuror cu cel putin 2 zile inainte de termen si va putea fi consultat

de catre aparator la cererea acestuia. Inculpatul este adus in fata instantei si va fi asistat de

aparator. In cazul in care inculpatul arestat se afla internat in spital, si din cauza starii sanatatii

nu poate fi adus in fata instantei, sau in alte cazuri in care deplasarea sa nu este posibila,

propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive va fi examinata in lipsa inculpatului, dar

numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a pune concluzii.In cazul in care

instanta acorda prelungirea, aceasta nu va putea depasi 30 de zile. Instanta se pronunta

asupra prelungirii arestarii preventive inainte de expirarea duratei mandatului, si restituie

dosarul procurorului in termen de 24 de ore de la pronuntare.Incheierea prin care s-a hotarat

asupra prelungirii arestarii poate fi atacata cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de

recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei

lipsa. Recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus prelungirea arestarii preventive

nu este suspensiv de executare, iar recursul declarat impotriva incheierii prin care s-a dispus

respingerea prelungirii arestarii preventive este suspensiv de executare.Inculpatul este adus la

judecarea recursului numai cand instanta considera necesar.Masura dispusa de instanta se

comunica administratiei locului de detinere, care este obligata sa o aduca la cunostinta

inculpatului.Instanta poate acorda si alte prelungiri, fiecare neputand depasi 30 de zile.

Dispozitiile alineatelor precedente se aplica in mod corespunzator. Prelungirea arestării

inculpatului în faza de urmărire penală. Potrivit art.155 alin.(1) C.porc.pen., arestarea

inculpatului dipsusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă

temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de liberatate sau

există temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate. Instanţa competentă să dispună

prelungirea arestării este, potrivit art.155 alin.(2), aceea căreia i-ar reveni competenţa să judece

cauza în fond sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

Conform art.156, prelungirea duratei arestării preventive în faza de urmărire penală se dispune

pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunera

organului de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea. Acesta,

dacă apreciează că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puţin 5

zile înainte de expirarea duratei arestării, instanţa competentă. Propunerea de prelungire a

164

arestării se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte

motive care jusitifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Dacă în cauză sunt

mai mulţi arestaţi, pentru care măsura arestării preventive expiră la date diferite, sesizarea

instanţei în vederea prelungirii arestării se va face concomitent pentru toţi. Termenul de 5 zile

prevăzut de art.156 va fi raportat la expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul

cel mai apropriat. Potirvit art.159 alin.(1), dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu

sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va

putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează

în camera de consiliu, de un singur judecător , indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este

adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află

internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau alte cazuri

deosebite în care deplasarea sa nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în

care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai

în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea

procurorului este obligatorie. În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea

depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării

preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă

de la judecată în acelaşi termen. Închierea prin care s-a hotărât asupra prlungirii arestării poate

fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru

cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de

expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus

prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la

judecarea recursului. Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de

deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului. Dacă încheirea primei

instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atactă cu recurs,

instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea

termenului de recurs. Art.159 alin.final prevede posibilitatea instanţei de a acorda şi alte

prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Menţinerea arestării inculpatului în faza de

judecată. Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în

stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de

expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dipusă prelungirea

arestării. Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi

temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării prevenitive. În cazul în care

constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există

temeiuri noi care să jusitifice privarea de liberatate, dipune, prin încheire, revocarea arestării

preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile

165

care au determinat arestare impus în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care jusitifică privarea de liberatate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea

preventivă. În tot cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, potrivit procedurii mai sus arătate,

legalitatea şi temeinicia arestării preventive. În cazul inculpatului minor între 14 şi 16 ani

verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic,

dar nu mai târziu de 30 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a

inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează peiodic, dar nu mai

târziu de 40 de zile, iar în cazul inculpatului major, acestă perioadicitate nu poate fi mai mare de

60 de zile. Încheirea astfel pronunţată poate fi atacată cu recurs.

81) Principiile fundamentale ale procesului penal român. Scurtă analiza a acestora.

Legalitatea si oficialitatea procesului penal-Procesul penal se desfasoara atat in cursul urmaririi

penale cat si in cursul judecatii, potrivit dispozitiilor prevazute de lege. Actele necesare

desfasurarii procesului penal se indeplinesc din oficiu, afara de cazul cand prin lege se dispune

altfel. Aflarea adevarului- In desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea

adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana

faptuitorului. Rolul activ - Organele de urmarire penala si instantele de judecata sunt obligate

sa aiba rol activ in desfasurarea procesului penal.Garantarea libertatii persoanei-In tot cursul

procesului penal este garantata libertatea persoanei. Nici o persoana nu poate fi retinuta sau

arestata si nici nu poate fi supusa vreunei forme de restrangere a libertatii decat in cazurile si in

conditiile prevazute de lege. Daca cel impotriva caruia s-a luat masura arestarii preventive sau

o masura de restrangere a libertatii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, in tot cursul

procesului, sa se adreseze instantei competente, potrivit legii. Orice persoana impotriva careia

s-a luat ilegal o masura preventiva are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile

prevazute de lege. In tot cursul procesului penal, invinuitul sau inculpatul arestat preventiv

poate cere punerea in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Respectarea

demnitatii umane- Orice persoana care se afla in curs de urmarire penala sau de judecata

trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la

tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita prin lege. Garantarea dreptului

de aparare - Dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot

cursul procesului penal.In cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate sa asigure

partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa

administreze probele necesare in aparare. Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe

invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si

166

sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.Orice parte are dreptul sa fie asistata de

aparator in tot cursul procesului penal.Organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe

invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un

aparator, consemnandu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare. In conditiile si in cazurile

prevazute de lege, organele judiciare sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea asistentei

juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales.

82) Principiile specifice fazei de judecată a procesului penal.

Judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se desfasoara in sedinta,

oral, nemijlocit si in contradictoriu. Sedinta de judecata este publica. Minorii sub 16 ani nu pot

asista la sedinta de judecata.Daca judecarea in sedinta publica ar putea aduce atingere unor

interese de stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane, instanta, la cererea

procurorului, a partilor ori din oficiu, poate declara sedinta secreta pentru tot cursul sau pentru o

anumita parte a judecarii cauzei. Declararea sedintei secrete se face in sedinta publica, dupa

ascultarea partilor prezente si a procurorului cand participa la judecata.In timpul cat sedinta

este secreta, nu sunt admisi in sala de sedinta decat partile, reprezentantii acestora, aparatorii

si celelalte persoane chemate de instanta in interesul cauzei. Judecata se caracterizeaza prin

anumite principii specifice care o delimiteaza de urmarirea penala: Principiul publicitatii-

Determina asigurarea accesului, in principiu, nelimitat a oricarei persoane la actele de justitie.

In acest sens, publicitatea reprezinta o importanta garantie a respectarii drepturilor apararii, dar

si a justitiei, pentru ca se creeaza posibilitatea cenzurarii justitiei de catre opinia publica,

precum si a pronuntarii unro solutii legale si juste, care trebuie sa se intemeieze in egala

masura pe lege si pe adevar. Publicitatea ar trebui sa presupuna si accesul nelimitat al presei

la judecata. Publicitatea reprezinta o dimensiune a unui proces penal echitabil pentru ca se

creeaza posibilitatea verificarii de catre oricine a respectarii de catre instantele penale a

dispozitiilor procedurale care privesc insasi stricta legalitate a procesului penal. Publicitatea

este limitata doar la sedintele de judecata. Legea prevede si anumite exceptii: Exceptii care

privesc caracterul secret al procedurii: a) Minorii sub 16 ani nu pot asista la judecata b) Atunci

cand se constata ca fata de obiectul judecatii publicitatea ar putea aduce atingere unor interese

de stat sau demnitatii persoanei; Legea 682/19 decembrie 2002 prevede ca in cuprinsul notiunii

de interes de stat ar putea insta si necesitatea asigurarii protectiei martorilor in fata instantelor

penale. Astfel, trebuie conciliat dreptul la protectie al martorului amenintat care, indeosebi de

teama unor represalii, refuza sa depuna marturie, cu dreptul pe care il are un inculpat la un

proces penal echitabil pentru ca, daca dreptul la protectie presupune o sedinta de judecata

167

nepublica care sa asigure confidentialitatea proce-durii si securitatea martorului, dreptul

inculpatului la un proces echitabil presupune o publicitate a judecatii, care reprezinta o garantie

a drepturilor apararii. In realitate insa, in ambele situatii, nu suntem in prezenta unei sedinte de

judecata secrete, ci nepublice, pentru ca ele presupun obligatoriu prezenta membrilor

completului de judecata, a procurorului de sedinta, a partilor si aparatorilor lor. O singura

actiune procesuala este secreta: deliberarea si luarea hotararii, care se face numai de

judecatorii care participa la dezbaterile judecatoresti. Exceptii cu privire la sedinta de judecata

fara publicitate: a) In cauzele cu inculpati minori cand se asigura o publicitate limitata cu

participarea parintilor minorului sau a ocrotitorului legal ori a unui reprezentant al autoritatii

tutelare. b) In cazul procedurilor judiciare care se deruleaza in camera de consiliu. Principiul

contradictorialitatii Contradictorialitatea este de esenta judecatii. Ea consta in obligativitatea

punerii in prealabil in discutie intre partile cu interese contrare a oricarei cereri sau chestiuni

incidente in cursul judecatii. Instanta penala nu se poate pronunta asupra unei cereri fara a o

pune in prealabil in discutia procurorului si a partilor cu interese contrare. Se constata exis-tenta

in cursul unei judecati a unor grupuri procesuale situate pe pozitii antagonice: Grupul procesual

format din procuror, partea vatamata si partea civila; Grupul procesual format din inculpat si

partea responsabila civilmente; Insasi administrarea probelor in cursul judecatii nu poate avea

loc in absenta contradictorialitatii. Ascultarea unei persoane nu va fi valabila in cursul judecatii

daca nu are loc in mod contradictoriu. Oricare din partile procesului si aparatorii lor trebuie sa

aiba posibilitatea de a interoga martorii acuzarii si apararii in aceleasi conditii. Sistemul

normelor juridice nu permite interogarea directa a martorilor de catre procurorsi parti, ci numai

prin intermediul presedintelui completului de jude-cata, ceea ce reprezinta o limitare a

contradictorialitatii. Principiul oralitatii-Presupune ca actele de judecata sa se realizeze prin viu

grai. Totusi, consem-narea lor se face in scris. Nu trebuie confundata procedura de judecata

(orala) cu cea de consemnare a actelor de judecata (care se face in scris). Oralitatea este o

consecinta atat a publicitatii, cat si a contradictorialitatii judecatii. In majoritatea sistemelor

juridice toate actele de judecata sunt supuse inregistrarii audio sau video. Aceasta reprezinta o

manifestare deplina a acestei reguli, fiind o conditie de echitate a procesului penal. Judecata

presupune parcurgerea in mod succesiv a unor grade de jurisdictie, a unor etape de judecata si

a unor stadii procesuale. Acestea au la baza ideea caracterului progresiv al procesului penal in

ansamblul sau care se finalizeaza cu o hotarare judecatoreasca definitiva. Prin grade de

jurisdictie se inteleg treptele pe care le parcurge o cauza penala pana in momentul solutionarii

definitive. Sub acest aspect, sistemul normelor juridice cunoaste regula triplului grad de

jurisdictie si, in mod exceptional, aceea a dublului grad de jurisdictie. De regula totusi, o cauza

poate parcurge 3 grade de jurisdictie: Prima instanta (instanta de prim grad in fond) -; Judecata

in prima instanta este indispensabila procesului penal.Apelul (instanta de ultim grad in fond) -;

168

Acesta poate lipsi. El exista nu-mai atunci cand procurorul sau partile isi exercita dreptul de a

ataca cu apel hotararea primei instante, fiind facultativ. Apelul inseamna o noua judecata in

fond a cauzei. Asadar, in penal judecata in fond parcurge doua etape: Judecata in prima

instanta; Apelul; Recursul -; In sistemul normelor juridice este o cale de atac ordinara indreptata

impotriva unei hotarari penale nedefinitive. Ea nu este insa o judecata de fond ci, in principal, o

judecata formala, pentru motive de drept substantial dar si de procedura, atunci cand se refera

la urmatoarele doua chestiuni: Individualizarea pedepsei; Erorile grave de fapt; In mod

exceptional, sunt cauze penale care parcurg doar doua grade de juris-dictie: acele cauze care

privesc infractiuni care nu sunt susceptibile de apel (Ex: infractiunile prevazute de art. 279 (2),

lit. a), C.pr.pen., infractiunile contra ordinii si disciplinei militare, hotararile judecatorsti

pronuntate de Curtea de Apel sau Curtea Suprema de Justitie, sectia penala). In cazul acestor

infractiuni nu exista decat prima instanta si recurs. Aici, recursul are si trasaturi de apel.

83) Probele în procesul penal: noţiune, importanţă, clasificare.

Constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei

unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor

necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilita.

Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata

potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor administrate si conducandu-

se dupa constiinta lor. Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi

ca proba sunt: declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale partii

civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio

sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile

medico-legale si expertizele. Potrivit legii, constituie proba orice element de fapt care serveste

la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a

savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Ele

constituie atat un mijloc prin intermediul caruia se afla adevarul cat si un instrument de dovedire

a sustinerilor partilor intr-o cauza. Probele nu au o valoare dinainte stabilita, aprecierea fiecarei

probe se face de organul de urmarire penala si instanta de judecata in urma examinarii tuturor

probelor. In orice cauza penala trebuie dovedite, faptele principale, care permit rezolvarea

directa a cauzei (existenta elementelor constitutive ale infractiunii, vinovatiei sau nevinovatiei,

circumstantele atenuante sau agravante, mobilul si urmarile faptei, date care caracterizeaza pe

inculpat si pe celelalte parti etc.) si care reprezinta probe directe; faptele probatorii prin care se

stabilesc indirect faptele principale si care reprezinta probe indirecte, indicii; faptele negative

169

care pot fi dovedite prin fapte pozitive (ex. dovedirea unui alibi). Prezumtiile legale absolute,

faptele notorii si faptele necontestate, de regula, nu trebuie dovedite.Conditiile de admisibilitate

a probelor. In principiu este admisibila orice proba, o proba este inadmisibila daca legea o

interzice expres; proba sa fie pertinenta (este pertinenta atunci cand are legatura cu obiectul

cauzei); proba sa fie concludenta (este concludenta atunci cand proba este esentiala in cauza

fiind edificatoare in solutionarea procesului); proba sa fie utila (este utila proba concludenta

care inca nu a fost administrata).

84) Procedura prezentării materialului de urmărire penală.

Dupa punerea in miscare a actiunii penale, daca au fost efectuate toate actele de urmarire

necesare, organul de cercetare penala cheama pe inculpat in fata sa si: ii pune in vedere ca are

dreptul de a lua cunostinta de materialul de urmarire penala, aratandu-i si incadrarea juridica a

faptei savarsite; ii asigura posibilitatea de a lua de indata cunostinta de material. Daca

inculpatul nu poate sa citeasca, organul de cercetare penala ii citeste materialul; il intreaba,

dupa ce a luat cunostinta de materialul de urmarire penala, daca are de formulat cereri noi sau

daca voieste sa faca declaratii suplimentare. Organul de cercetare penala intocmeste proces-

verbal, in care consemneaza si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului. Considerate ca

una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului în

faza de urmărire penală, acestă instituţie se plasează la sfârşitul urmăririi penale. Prezentarea

materialului de urmărire penală oferă inculpatului sau învinuitului posibilitatea să ia la

cunoştiinţă de probele exitente în dosar pentru a-şi organiza apărarea. În privinţa organului

competent, prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de către procuror , în

cazurile în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, sau, dacă a fost pusă în mişcare,

când ne aflăm într-unul din cazurile reglementate expres de art.209 alin.(3), sau de către

organul de cercetare penală, când infracţiunea este de competenţa acestuia, iar acţiunea

penală a fost pusă în mişcare. Potrivit art.250, pentru prezentarea materialului de urmărire

penală inculpatului trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile: să fie pusă în mişcare acţiunea

penală; organul de cercetare penală să aprecieze că au fost efectuate toate actele de urmărire

penală necesare rezolvării cauzei; să fie posibil contractul organului de urmărire penală cu

inculpatul; actele şi lucrările aflate în dosarul de urmărire penală să ducă la concluzia că sunt

probe pentru trimiterea inculpatului în judecată Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, organul de

cercetare penală cheamă pe inculpat şi, după ce îi pune în vedere că are dreptul de a lua la

cunoştiinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi ultima încadrare juridică a faptei

săvârşite, îi asigură posibilitatea de a lua de îndată la cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu

170

poate să citească, organul de urmărire penală îi citeşte materialul. După ce inculpatul a luat la

cunoştinţă de materialul de urmărire penală, organul de urmărire penală îl întreabă dacă are de

formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare Potrivit art.252 alin.(1),

dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală le examinează de îndată şi

dispune de îndată prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor Organul de cercetare dispune

prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci câmd din declaraţiile suplimentare

sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării. Potrivit art.251, despre

aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art.250 organul de cercetare penală

întocmeşte un prces-verbal , în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile

inculpatului. Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este

dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală, în referatul

care se întocmeşte potrivit art.259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza

împiedicării. Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori

adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală. Organul de cercetare

penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte

de cercetare penală sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

85) Procedura reabilitării judecătoreşti.

Competenta sa se pronunte asupra reabilitarii judecatoresti este fie instanta care a judecat in

prima instanta cauza in care s-a pronuntat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie

instanta corespunzatoare in a carei raza teritoriala domiciliaza condamnatul. Cererea de

reabilitare judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de

rudele apropiate. Sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita

anterior decesului. In cerere trebuie sa se mentioneze: adresa condamnatului, iar cand cererea

este facuta de alta persoana, adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea si

fapta pentru care a fost pronuntata acea condamnare; localitatile unde condamnatul a locuit si

locurile de munca pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei si pana la introducerea

cererii, iar in cazul cand executarea pedepsei a fost prescrisa, de la data ramanerii definitive a

hotararii si pana la introducerea cererii; temeiurile cererii; indicatii utile pentru identificarea

dosarului si orice alte date pentru solutionarea cererii. La cerere se anexeaza actele din care

reiese ca sunt indeplinite conditiile reabilitarii. La termenul fixat instanta asculta persoanele

citate, concluziile procurorului si verifica daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru

admiterea reabilitarii. Cand din materialul aflat la dosar nu rezulta date suficiente cu privire la

indeplinirea conditiilor de reabilitare, instanta dispune completarea materialului de catre

171

persoana interesata, iar daca considera necesar, cere de la organele competente relatii cu

privire la comportarea celui condamnat.

86) Prorogarea de competenta în cazul chestiunilor prealabile, al schimbării încadrării juridice

sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii.

În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a

faptei şi schimbarea calificării acesteia, prima fiind dispusă de organele judiciare iar cea de-a

doua de legiuitor. Potrivti art.41 alin.(1), instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne

competentă să o judece, chiar dacă ar constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că

infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Din redactarea textului rezultă că problema

prorogării de competenţă se poate pune dacă în cursul cercetării judecătoreşti apar elemente

noi, în urma administrării probelor, iar după efectuarea acesteia se constată că încadrarea

juridică impune soluţionare cauzei de o altă instanţă. Potrivit reglementării existente, prorogarea

de competenţă operează numai dacă se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti,

competenţa unei alte instanţe inferioară în grad. Schimbarea încadrării juridice nu operează

decât în privinţa competenţei materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa

instanţei superioare rezultând modificări în structura elementelor. În acest caz, dispoziţiile art.41

alin.(1) nu operează dacă în cercetarea judecătorească sunt puse în discuţie alte forme de

competenţă decât cea materială. În conformitate cu art.41 alin.(2), schimbarea calificării faptei

printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de

judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel. Observăm că prorogarea se

pune în discuţie numai pentru faza judecăţii. Dacă schimbarea calificării intervine în cazul

urmăririi penale, urmează ca trimiterea în judecată, dacă este cazul, să se facă la instanţa

competentă potrivit legii noi.

87) Protecţia datelor de identificare a martorului.

Daca exista probe sau indicii temeinice ca prin declararea identitatii reale a martorului sau a

localitatii acestuia de domiciliu ori de resedinta ar fi periclitata viata, integritatea corporala sau

libertatea lui ori a altei persoane , martorului i se poate incuviinta sa nu declare aceste date ,

atribuindu-se o alta identitate sub care urmeaza sa apara in fata organului judiciar. Organele

judiciare care pot sa dispuna aceasta masura sunt: in cursul urmaririi penale – procurorul prin

ordonanta; in cursul judecatii – presedintele completului prin incheiere. Aceasta masura se ia

172

numai la cererea motivata a procurorului – pentru instanta , a martorului sau a oricarei

persoane indreptatile(membrii de familie, persoane apropiate acestuia sau chiar persoane care

nu au calitate procesuala dar care au informatii si date cu caracter determinant sa contribuie la

aflarea adevarului ).Datele privind identitatea reala a martorului vor fi prezentate procurorului

sau , dupa caz, completului de judecata in conditii de stricta confidentialitate. Documentele

privind identitatea reala a martorului in toate cazurile vor fi introduse in dosarul penal numai

dupa ce procurorul , prin ordonanta, sau , dupa caz instanta , prin incheiere , a constatat ca a

disparut pericolul care a determinat luarea masurilor de protectie a martorului. In situatia

prezentata se schimba numai identitatea reala a martorului, insa el va da o declaratie ,

declaratie care va avea consemnata noua identitate a martorului, care va fi redata in procesul-

verbal al procurorului (semnata de procuror , procurorul prezent la ascultare si organul de

urmarire penala in conditiile prevazute prin modalitatile speciale de ascultare). Declaratia

martorului consemnata in cursul judecatii si semnata de procurorul care a fost prezent la

ascultarea martorului si de presedintele completului de judecata , precum sic ea luata la

urmarirea penala in aceleasi conditii pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care

sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente la dosar(au

valoare probatorie egala cu celelalte probe administrate in cauza). Datele despre identitatea

reala a martorului , se consemneaza intr-un proces-verbal care va fi pastrat, la sediul

parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmaririi penale sau , dupa caz, la

sediul instantei , intr-un loc special , in plic sigilat , in conditii de maxima siguranta. In functie de

cel care a solicitat prin cerere motivate (procurorul, martorul sau orice alta persoana interesata)

protectia datelor de identificare , procesul-verbal va fi semnat , precum si de cel care a dispus

masura.

88) Rechizitoriul ca act de trimitere în judecată.

Rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea

penala si trebuie sa cuprinda datele privitoare la persoana inculpatului, fapta retinuta in sarcina

sa, incadrarea juridica, probele pe care se intemeiaza invinuirea, masura preventiva luata si

durata acesteia, precum si dispozitia de trimitere in judecata. In rechizitoriu se arata de

asemenea numele si prenumele persoanelor care trebuie citate in instanta, cu indicarea calitatii

lor in proces si locul unde urmeaza a fi citate. In cazul cand urmarirea penala este efectuata de

procuror, rechizitoriul trebuie sa cuprinda si datele suplimentare. Procurorul intocmeste un

singur rechizitoriu chiar daca lucrarile urmaririi penale privesc mai multe fapte sau mai multi

invinuiti sau inculpati si chiar daca se dau acestora rezolvari diferite. Rechizitoriul constituie

173

actul de sesizare a instantei de judecata. Rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet

ierarhic inferior celui corespunzator instantei competente sa judece cauza in fond este supus

confirmarii procurorului de la parchetul corespunzator acestei instante. Sesizarea instantei de

judecata se face de catre procurorul care a dat sau, dupa caz, a confirmat rechizitoriul potrivit

alineatului precedent. In termen de 24 de ore de la darea sau, dupa caz, confirmarea

rechizitoriului, procurorul inainteaza instantei competente dosarul impreuna cu numarul necesar

de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpatilor aflati in stare de detinere Aşa cum

am arătam în cele ce preced, dacă, după verificare lucrărilor de urmărire penală, procurorul

constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru trimiterea în judecată, dispune această soluţie prin

rechizitoriu. Potrivit art.264 alin.(1), rechizitoriu este actul de sesizare a instanţei prin care

procurorul cerere acesteia să aplice legea inculpatului. Subliniem că, în cazul în care urmărirea

penală s-a desfăşurat faţă de un învinuit, tot rechizitoriu este şi actul de inculpare, actul prin

care se pune în mişcare acţiunea penală. Având în vedere acestă funcţie principală de act de

sesizare a instanţei, rechizitoriu trebuie să îndeplinească anumite condiţii de care depinde

însăşi sesizarea legală a instanţei. În primul rând, pentru a contura strict obiectul judecăţii,

rechizitoriu trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuta urmărirea penală

şi trebuie să cuprindă , pe lângă elementele prevăzute în art.203, datele privitoare la persoana

inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiează

învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în

judecată. În rechizitoriu trebuie să se arate, de asemenea, numele şi prenumele persoanelor

care trebuie citate la instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi

citate. În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să

cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art.260, date care, de obicei, sunt cuprinse în

referatul de terminare a urmăririi penale. Potrivit dispoziţiilor art.263 alin.(4), procurorul

întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă actele de urmărire penală privesc mai multe fapte

sau mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. În cazul în

care procurorul, la întocmirea rechizitoriului, consideră că este necesară arestarea inculpatului,

fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează instanţei, în termen de 24 de ore,

rechizitoriul şi propunerea de arestarea a inculpatului. În acelaşi mod procedează procurorul şi

în cazul în care este necesară luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen.

În cazul în care procurorul consiedră că se impune luarea măsurilor preventive prevăzute în

art.145 şi 145 ind.1, dispune aceasta prin rechizitoriuRechizitoriul dat de un procuroru de la

parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond

este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. De

asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.209 alin.(5), când urmărirea penală este efectuată

de procuror, rechizitoriu trebuie confirmat de prim-procurorul parchetului, iar când urmărirea

174

penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. După

darea sau confirmarea rechizitoriul, în termen de 24 de ore, procurorul înaintează instanţei

competente dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi

comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere. Inculpaţilor aflaţi în stare de libertate nu li se

comunică copie de pe rechizitoriu, aceştia având posibilitatea să consulte întreg dosarul, deci şi

rechizitoriu, la arhiva instanţei pe care procurorul a sesizat-o în vederea soluţionării cauzei.

89) Reluarea urmăririi penale.

Urmarirea penala este reluata in caz de: incetare a cauzei de suspendare; restituire a cauzei

de catre instanta de judecata in vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a

extinderii actiunii penale sau a procesului penal; redeschidere a urmaririi penale. Reluarea

urmaririi penale nu poate avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit vreunul din

cazurile prevazute in art. 10. Reluarea urmaririi penale dupa suspendare are loc cand se

constata ca a incetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penala care

constata ca a incetat cauza de suspendare inainteaza dosarul procurorului pentru a dispune

asupra reluarii. Reluarea se dispune prin ordonanta. Cand instanta de judecata a dispus

restituirea cauzei in vederea refacerii sau completarii urmaririi penale, ori in caz de extindere a

actiunii penale sau a procesului penal, urmarirea se reia pe baza hotararii prin care instanta a

dispus restituirea. Redeschiderea urmaririi penale in cazul in care s-a dispus incetarea urmaririi

penale sau scoaterea de sub urmarire are loc daca ulterior se constata ca nu a existat in fapt

cazul care a determinat luarea acestor masuri sau ca a disparut imprejurarea pe care se

intemeia incetarea sau scoaterea de sub urmarire. Redeschiderea urmaririi penale se dispune

de procuror prin ordonanta. Având în vedere că soluţiile pronunţate de procuror nu sunt

definitive şi, ca atare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, este posibil ca în anumite

situaţii în care faza de urmărire penală nu a fost parcursă până la capăt sau a fost parcursă

incorect să se reia urmărirea penală. Este posibil, de asemenea, în anumite situaţii, ca dosarul

să revină în faza urmăririi penale, deşi iniţial a trecut în etapa superioară, cea a judecăţii. În

conformitate cu dispoziţiile art.270, urmărirea penală este reluată în caz de: încetarea cauzei de

suspendare; restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau

completării urmăririi penale ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;

redeschiderea urmăririi penale. Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată

că între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzuet în art.10, care lipsesc acţiunea penală

de temei sau obiect. Reluarea urmăririi penale după suspendare-Cauza suspendării urmăririi

penale o constituie boala de care suferă învinuitul sau inculpatul, şi care îl împiedică să

175

participe la activitatea de urmărire penală. Dispariţia acestei cauze, dispariţie care trebuie

obiectivată în opinia noastră printr-un certificat medical, duce la reluarea urmăririi penale.

Reluarea se dipune de procuror prin ordonanţă.-Restituirea urmăririi penale în caz de restituire

a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi penale ori

ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal. Este posibil ca după terminarea

urmăririi penale, în faza de judecată, să se constate, înainte de terminarea cercetării

judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât

ce competent. În acest ca, în conformitate cu dispoziţiile art.332, instanţa se desesizează şi

restituie cauza procurorului, care procedează la reluarea urmăririi penale. De asemenea, în

conformitate cu dispoziţiile art.333, în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui

dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea

penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât

cu mare întârziere. Instanţa este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea,

indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace

de probă. Necesitatea completării urmăririi penale mai poate apărea în timpul fazei de judecată

şi atunci când se extinde obictul judecăţii, potrivit dispoziţiilor art.335,336 şi 337. Dacă în

cazurile anterioare cauza revenea în faza de urmărire penală, deoarece această etapă fusese

parcursă nelegal ( în cazul refacerii ) şi incompletă ( în cazul completării ), în aceste din urmă

cazuri completarea este necesară ca urmare a intervenţiei unor aspecte cu caracter de noutate.

Astfel, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte

materiale, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa,

potrivit dispoziţiilor art.335, prin încheire, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi

procedează, dacă este cazul, la restituirea cauzei procurorului în vederea completării umrării

penale. De asemenea, potrivit art.336, când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina

inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având

legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul, poate cere extinderea

procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o

admite şi dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cerere trimitera

cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, instanţa poate dipune trimiterea cauzei

la procuror. Aceeaşi procedură este incidentă în conformiate cu dispoziţiile art.337 când se

descoperă date cu privire la participarea şi a unei late persoane la săvârşirea faptei prevăzute

de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvîrşirea unei fapte

prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. Actul

prin care se reia urmărirea penală este sentinţa prin care instanţa a dispus restituirea. În cazul

restituirii cauzei de către instanţa de judecată, dacă inculpatul este arestat şi instanţa menţine

arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la pronunţarea hotărârii. Instanaţa trimite

176

dosarul procurorului în termen de 10 zile . Durata arestării inculpatului poate fi prelungită potrivit

art.155 şi 159. Reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a umrăririi penale-Aşa cum

arătam cele ce preced, având în vedere că soluţiile procurorului nu beneficiază de autoritate de

lucuru judecat, propire numai hotărârilor judecătoreşti definitive, este posibil ca, în anumite

condiţii, urmărirea penală să fie redeschisă. Redeschiderea urmăririi penale, în cazul în care s-

a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, are loc dacă ulteriror

se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a

dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărie. Astfel, în

cazul în care temeiul încetării urmăririi penale a fost cel prevăzut în art.10 alin.(1) lit.f) ( lipsa

plângerii prealabile ), depunerea unei plângeri prealabile, în termen, de persoana vătămată

duce la redeschiderea urmăririi penale. Precizăm că anumite temeiuri de încetare a urmăririi

penale, cum ar fi decesul inculpatului sau învinuitului sau împlinirea termenului de prescripţie a

răspunderii penale, prin caracterul lor definitiv fac inoperabilă acestă instituţie Redeschiderea

urmăririi penale are loc, de asemenea, când instanţa de judecată, potrivit art.278 ind.1 a admis

plângerea împotivia ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetarea a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului

în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art.278 ind.1, a admis

plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, acesta poate reveni asupra

neînceperii urmăririi şi dispune începera urmăririi penale în condiţiile prevăzute de lege.În caz

de redeschidere a urmăririi penale, dacă se consideră, pe baza datelor din dosar, că se justifică

luarea unei măsuri preventive, procurorul procedează potrivit art.233 sau 236, care se aplică în

mod corespunzător. În ordonanaţa prin care s-a dispus reluarea urmăririi penale se face

menţiune cu privire la luarea acestor măsuri.

90) Restituirea cauzei la procuror.

In tot cursul judecatii instanta se poate desesiza si restitui dosarul procurorului, cand din

administrarea probelor sau din dezbateri rezulta ca urmarirea penala nu este completa si ca in

fata instantei nu s-ar putea face completarea acesteia decat cu mare intarziere. Instanta este

obligata sa arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea,

indicand totodata faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi constatate si prin ce anume mijloace

de proba. Instanta poate sa restitue cauza pentru refacerea urmaririi penale sau pentru

completarea ei. Pentru refacerea urmaririi penale instanta poate intr-un singur caz sa restituie

cauza la procuror, cand constata inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, cand cauza

respectiva s-a efectuat cercetarea penala de alt organ decat cel competent. Cerinta refacerii

177

urmaririi penale este determinata de faptul ca normele de competenta materiala si personala

sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute. Cauza nu se restitue la procuror in doua

situatii: cand constatarea competentei organului de cercetare penala s-a facut dupa inceperea

dezbaterii si aceasta pentru ca terminarea cercetarii judecatoresti a acoperit neregularitatea

cercetarii penale; cand competenta organului de cercetare penala este urmarea schimbarii

incadrarii juridice a faptei pe baza probelor administrate in cursul judecatii. Pentru completarea

urmaririi penale instanta poate restitui cauza la procuror daca constata in cursul judecatii ca

urmarirea penala nu este completa si daca completarea nu se poate face in cursul judecatii.

Desi in art. 332 s-a prevazut, un singur caz de restituire pentru refacerea urmaririi penale, in

practica instantelor o astfel de restituire s-a dispus si atunci cand au fost incalcate alte dispozitii

legale aflate sub sanctiunea nulitatii absolute, in cazul in care materialul de urmarire penala a

fost prezentat unui inculpat minor sau detinut fara a se-i fi asigurat asistenta juridica obligatorie,

ori in cauzele cu inculpati minori nu se efectuase ancheta sociala in cursul urmaririi penale. Prin

legea nr. 326/2006 a fost completat art. 332, in sensul ca instanta se desesizeaza si restitue

cauza la procuror pentru refacerea urmaririi penale in cazul nerespectarii dispozitiilor privitoare

la competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, sesizarea instantei, prezenta

invinuitului sau a inculpatului si asistarea acestuia de aparator. Noua reglementare face astfel

precizari provenite din jurisprudenta, in sensul ca pentru lipsa de competenta teritoriala a

organului de urmarire penala nu este cazul sa se restitue cauza la procuror; incalcarea

dispozitiilor privind sesizarea instantei are in vedere regularitatea desfasurarii urmaririi penale,

prin trecerea cauzei prin stadiile procesuale obligatorii (punerea in miscare a actiunii penale,

prezentarea materialului de urmarire penala, intocmirea rechizitoriului in conditii legale de catre

procurorul competent). In cazurile in care dispune restituirea instanta se pronunta si asupra

masurilor preventive, asupra masurilor de siguranta si a masurilor asiguratorii. Prin Legea

356/2006 au fost abrogate dispozitiile art. 333, care prevedea restituirea cauzei la procuror

pentru completarea urmaririi penale, in concordanta cu principiile directoare ale Conventiei

europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care pune accentul

pe activitatea de probatiune efectuata de un tribunal independent si impartial, chemat sa

verifice invinuirea prin probele care se administreaza in fata sa, in conditii de oralitate,

contradictorialitate si publicitate. Restituirea cauzei pentru refacerea urmaririi penale poate fi

dispusa la cererea procurorului a partilor din proces sau din oficiu de catre instanta de judecata.

Restituirea cauzei la procuror este o dezinvestire a primei instante si se dispune prin sentinta

de dezinvestire care va cuprinde motivele restituirii si actele ce trebuie refacute de catre care

organ de urmarire penala. Indicatiile pe care le da instanta prin sentinta sunt obligatorii pentru

procuror, iar daca procurorul nu este de acord cu punctul de vedere al instantei in termen de 3

zile de la pronuntare poate face recurs, drept pe care il are atat inculpatul si orice persoana ale

178

carei interese au fost vatamate prin hotarare. Efectele restituirii: urmarirea penala se reia; actul

initial de sesizare a primei instante inceteaza sa mai produca efecte, iar dupa refacerea

urmaririi penale, procurorul va intocmi un nou rechizitoriu prin care va sesiza instanta cu faptele

si persoanele la care se refera chiar daca difera de rechizitoriul initial. Procurorul dupa

refacerea urmaririi penale poate dispune scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea

urmaririi penale atunci cand constata existenta vreo unuia din cazurile prevazute de art. 10.

91) Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata ca lucrurile ridicate de la

invinuit sau inculpat, sau de la orice persoana care le-a primit spre a le pastra, sunt proprietatea

persoanei vatamate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detinerea sa, dispune

restituirea acestor lucruri persoanei vatamate. Orice alta persoana care pretinde un drept

asupra lucrurilor ridicate poate cere, stabilirea acestui drept si restituirea. Restituirea lucrurilor

ridicate are loc numai daca prin aceasta nu se stinghereste aflarea adevarului si justa

solutionare a cauzei si cu obligatia pentru cel caruia ii sunt restituite sa le pastreze pana la

ramanerea definitiva a hotararii.Organul de cercetare penala cu aprobarea procurorului sau

instanta de judecata poate lua masuri de restabilire a situatiei anterioare savarsirii infractiunii,

cand schimbarea acelei situatii a rezultat in mod vadit din comiterea infractiunii, iar restabilirea

este posibila. Considerate măsuri de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor şi restabilirea

situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii pot fi folosite ca măsuri procesuale penale. Ele sunt,

potrivit art.14 alin.(3) C.proc.pen., modalităţi de reparare în natură a prejudiciului material

cauzat prin infracţiune. Restituirea lucurilor-Restituirea lucurilor este privită ca o modalitate de

reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune, prioritară faţă de celelalte modalităţi de

reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucurilor înainte de rezolvarea

definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Potrivit art.169, lucurile pot fi restituite

numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit sau

inculpat sau de la orice personă care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei

vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa; restituirea lucrilor să nu

stingherească aflarea adevărului şi just soluţionare a cauzei. Restituirea lucrurilor se poate

dispune de procuror prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin încheire, arătând celui

căruia i-au fost restituite că are obligaţia să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti pronunţate în cauza penală respectivă. Orice personaă care pretinde un drept

asupra bunurilor ridicate pot cere, pe cale unei contestaţii, stabilirea acestui drept şi restituirea

lucurilor. Restabilirea situaţiei anterioare-Potrivit art.170 C.proc.pen., procurorul sau instanţa de

179

judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii când

schimbarea acestei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este

posibilă. Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitori infracţiuni,

care prin natura lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor. Astfel, poate

fi vorba de restabilirea situaţiei anterioare în următoarele cazuri: infracţiunea de nerespectare a

hotărârii judecătoreşti, în modalitate prevăzută de art.271 alin.(2) C.pen. Când se poate

dispune reintegrarea în locuinţei a cărei posesie fost pierdută ca urmare a nerespectării

hotărârii judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii

infracţiunii, prin îndepărtarea din locuinţă a inculpatului care a ocupat, abuziv: tulburarea de

posesie; abandonul de familie. Restabilirea situaţiei anterioare are caracter provizoriu,

definitivarea făcându-se prin hotărârea care soluţionează cauza penală. Persoanele lezate prin

restabilire pot folosi calea plângerii.

92) Reţinerea ca măsură preventivă.

Masura retinerii poate fi luata de organul de cercetare penala fata de invinuit, daca sunt probe

sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala. Sunt indicii temeinice

atunci cand din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se

efectueaza urmarirea penala a savarsit fapta. Masura retinerii poate dura cel mult 24 de ore. In

ordonanta prin care s-a dispus retinerea trebuie sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a

inceput, iar in ordonanta de punere in libertate, ziua si ora la care retinerea a incetat. Cand

organul de cercetare penala considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive,

inainteaza procurorului, un referat motivat. Retinerea este o masura procesual penala

preventiva, prin care o persoana fata de care exista indicii ca a savarsit o fapta prevazuta si

pedespsita de lege, este privata de libertate. În ce situaţii poate fi reţinută o persoana şi cine

poate dispune  acestă masură preventivă: Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată de

organul de cercetare penală sau procuror faţă de o persoană, dacă sunt probe sau indicii

temeinice că a savârşit o faptă prevazută de legea penală. Sunt indicii temeinice atunci când

din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează

urmărirea penală a savârşit fapta sau când există vreunul din cazurile  prevăzute în art.148 Cod

procedură penală, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta

savarşită. Durata reţinerii- Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. În ordonanţa prin care s-

a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în

ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. În mod cu totul

excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal, poate fi reţinut la dispoziţia

180

procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului,

pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o

infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.

Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror,

pentru o durată de cel mult 10 ore. Unde se poate plânge persoana reţinută-Împotriva

ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se

poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul

care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat

această masură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul

parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Drepturile persoanei reţinute: Celui

reţinut i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o întelege, motivele reţinerii, dreptul

de a-şi angaja un apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul

cauzei precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atragându-i-se atenţia că ceea ce

declară poate fi folosit şi împotriva sa. Persoanelor reţinute minore li se asigură în toate cazurile

asistenţă juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui

apărator din oficiu, dacă minorul nu şi-a ales unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact

direct cu minorul reţinut şi să comunice cu el. Atunci când se dispune reţinerea unui minor se

încunoştiinţează despre aceasta imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub

supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta. În timpul

reţinerii minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate acestora. 

93) Revocarea liberării provizorii – cazuri, procedură.

Liberarea provizorie poate fi revocata daca: se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost

cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului;

inculpatul nu indeplineste, cu rea-credinta, obligatiile ce-i revin incearca sa zadarniceasca

aflarea adevarului ori savarseste din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau

judecat. Revocarea liberarii provizorii se dispune de catre procuror prin ordonanta, iar de

instanta prin incheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de aparator. Revocarea se dispune si

in lipsa inculpatului, cand acesta, fara motive temeinice, nu se prezinta la chemarea facuta. In

caz de revocare a liberarii provizorii, procurorul sau instanta dispune arestarea preventiva a

inculpatului si emite un nou mandat de arestare. Revocarea liberării provizorii. Revocarea

liberării provizorii se deosebeşte de revocarea măsurilor de prevenţie, prevăzute de art.139

alin.(2). Revocarea liberării provizorii duce la pierderea stării de liberatate şi la arestarea

inculpatului. Potrivit art.160 ind.10 alin.(1), liberarea provizorie poate fi revocată dacă: se

181

descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare

provizorie şi care jusitifică arestarea învinuitului sau inculpatului ( se descoperă, de exemplu,

că inculpatul este recidivist); învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, obligaţiile

ce îi revin potrivit art.160 ind.2 alin.(3) şi art.160 ind. 4 alin.(2) sau încearcă să zădărnicească

aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau

judecat. Deşi în lege nu se arată care sunt titularii cererii de revocare, apreciem că aceştia pot fi

procurorul sau instanţa , care se poate sesiza din oficiu şi oricare parte din proces. Revocarea

liberării provizorii se dipune de instanţă, prin încheiere , cu ascultarea învinuitului sau

inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului,

când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a

liberării provizroii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite

un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dipsu revocarea liberării

provizorii se poate face recurs.

94) Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.

In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin

aceeasi sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in

art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul

penal al faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii,

instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri

civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost

savarsita de inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea

pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal pentru

vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j. Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346, în

cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca, prin

sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile. Astfel,

instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe temiul art.10 alin.

(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a fost săvârşită de inculpat ). nu

soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b) ( fapta nu este

prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului penal în baza art.10 alin.

(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea

organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j) ( există

autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în funcţie

de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a acţiunii

182

civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a cauzei.

Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este obligată

să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu,

iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a

unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). cazul în care

rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea prevede

posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

95) Rezolvarea cauzei penale (a laturii penale şi a laturii civile).

Instanta hotaraste prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz,

condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal.Condamnarea se pronunta daca

instanta constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat. In caz de

condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se pronunta prin aceeasi

sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru cazul prevazut in art. 10

lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al

faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate

obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despagubiri civile in cazul

cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori nu a fost savarsita de

inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta achitarea pentru cazul

prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal pentru vreunul din

cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j) Rezolvarea laturii penale. Rezolvând fondul cauzei,

instanţa hotărâşte prin sentinţă asupra învinuirii inculpatului, pronunţând una din cele trei soluţii

prin care acţiunea penală se stinge, şi anume: condamnare; achitarea; încetarea procesului

penal. Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune

şi a fost săvârşită de inculpat ( art.345 alin.2 ). Condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite

cumulativ. Achitarea se pronunţă de către instanţa de judecată în cazurile în care aceasta

constată existenţa unuia din cazurile prevăzute la art.10 alin.(1) lit.a) - e), cazuri rezultând din

lipsa de temei a acţiunii penale. Când achitarea se pronunţă ca urmare a reţinerii cazului

prevăzut de art.10 alin.(1) lit.b) ind.1 ( fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni ), instanţa îi aplică celui condamnat o sancţiune cu caracter administrativ ( mustrarea,

mustrarea cu avertisment, amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei ). Încetarea procesului penal

se pronunţă atunci când instanţa constată existenaţ vreunuia din cazurile prevăzute de art.10

alin.(1) lit. f) – j), cazuri rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale. Atunci când încetarea

procesului penal s-a pronunţat în urma reţinerii cazului prevăzut de art.10 alin.(1) lit.i) ( s-a

183

dispus înlocuirea răspunderii penale ), instanţa aplică una din sancţiunile penale cu caracter

administrativ prevăzute în art.91 C.pen. Potivit art.350, instanţa este obligată ca prin hotărâre

să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului

( ţinând semana de dispoziţiile Părţii generale ale codului ), precum şi cu privire la încetarea de

drept a măsurilor de prevenţie care este obligatorie când instanţa pronunţă: o pedeapsă cu

închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii sau arestări preventive; o pedeapsă cu

închisoarea, cu suspendarea executării pedepsei ( condiţionată sau sub supraveghere ) sau cu

executare la locul de muncă; amenda; o măsură educativă. Observăm o necorelare între

dipoziţiile art.350 alin.(3) lit.c) şi cele ale art.136 alin.(6) care prevăd că măsura reţinerii

preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ

pedeapsa amenzii. Hotărârile pronunţate în ipotezele de mai sus, potrivit legii ( art.350 alin.4 ),

sunt executorii. In caz de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, instanta se

pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile. Cand achitarea s-a pronuntat pentru

cazul prevazut in art. 10 lit. b1) ori pentru ca instanta a constatat existenta unei cauze care

inlatura caracterul penal al faptei, sau pentru ca lipseste vreunul din elementele constitutive ale

infractiunii, instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate

despagubiri civile in cazul cand achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista, ori

nu a fost savarsita de inculpat. Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila cand pronunta

achitarea pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b), ori cand pronunta incetarea procesului penal

pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f) si j. Rezolvarea laturii civile. Potrivit art.346,

în cazul în care în procesul penal a fost promovată o acţiune civilă, instanţa este obligată ca,

prin sentinţa prin care rezolvă latura penală a cauzei, să se pronunţe şi asurpa acţiunii civile.

Astfel, instanţa: nu acordă despăgubiri civile în cazul în care pronunţă achitarea pe temiul

art.10 alin.(1) lit.a) ( fapta nu există ) sau art.10 alin.(1 ) lit.c) ( fapta nu a fost săvârşită de

inculpat ). nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea în baua art.10 alin.(1) lit.b)

( fapta nu este prevăzută de legea penală ) sau când se pronunţă înetarea procesului penal în

baza art.10 alin.(1) lit.f) ( lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau

sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege ) sau art.10 alin.(1) lit.j)

( există autoritate de lucuru judecat ). admite, în tot sau în parte, sau respinge acţiunea civilă, în

funcţie de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea cu succes a

acţiunii civile în procesul penal şi indiferent de soluţia pe care o pronunţă pe latura penală a

cauzei.. Chiar dacă partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,instanţa este

obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei în cazurile în care acţiunea civilă se exercită

din oficiu, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau

parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art.348 ). În cazul

184

în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării laturii penale, legea

prevede posibilitatea dijungerii acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.

96) Sarcina probaţiunii. Aprecierea probelor.

Sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organului de urmarire penala si instantei

de judecata. La cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice

persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca

la cunostinta sau sa le infatiseze. Constituie probã orice element de fapt care serveste la

constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a

sãvârsit-o si la cunoasterea împrejurãrilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Probele

nu au valoare mai dinainte stabilitã. Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire

penalã sau de instanta de judecatã PROBELE sI MIJLOACELE DE PROBÃ-în urma examinãrii

tuturor probelor administrate, în scopul aflãrii adevãrului. Alineatul (1) al art. 63 C. proc. pen.

consacrã principiul libertãtii probelor, potrivit cãruia în procesul penal pot fi prezentate orice

probe si folosite orice mijloace de probã legale, Codul neprevãzând nicio limitã în aceastã

privintã. Potrivit instantei supreme, se reglementeazã în mod concret în continutul art. 63 C.

proc. pen. probele si modalitatea de apreciere a lor, aceste dispozitii legale fiind menite sã

asigure îndeplinirea scopului procesului penal statuat în art. 1 alin. (1) C. proc. pen., respectiv

constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice

persoanã care a sãvârsit o infractiune sã fie pedepsitã potrivit vinovãtiei sale si nicio persoanã

nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã. Alineatul (2) al art. 63 C. proc. pen. consacrã

principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit cãruia toate probele au, dupã lege, aceeasi valoare

probantã, organele judiciare având obligatia de a aprecia fiecare probã în urma examinãrii

tuturor probelor administrate în cauzã. Aprecierea probelor se face în scopul aflãrii adevãrului,

ceea ce înseamnã cã trebuie sã se evite formarea unei convingeri pur subiective, contrare

adevãrului, întemeiatã în mod arbitrar doar pe o parte din probe sau pe o încredere nejustificatã

acordatã unor probe în detrimentul altora. Din cuprinsul alin. (2) al art. 63 C. proc. pen. au fost

eliminate referirile la aprecierea probelor potrivit „convingerii” si „constiintei” organului judiciar,

pentru a se respecta, astfel, o decizie a Curtii Constitutionale pronuntatã cu privire la acest

aspect.

97) Schimbarea încadrării juridice.

185

Daca in cursul judecatii se considera ca incadrarea juridica data faptei prin actul de sesizare

urmeaza a fi schimbata, instanta este obligata sa puna in discutie noua incadrare si sa atraga

atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau eventual amanarea

judecatii, pentru a-si pregati apararea. Incadrarea juridica a faptei inseamna stabilirea textului

de lege care o prevede si sanctioneaza precum si caracterizarea ei ca infractiune potrivit

acestui text. Daca se constata in urma aprecierii probelor, ca trebuie data faptei o alta incadrare

juridica si ca trebuie schimbata cu o alta, instanta este obligata sa puna in discutie noua

incadrare si sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma

sau eventual amanarea judecatii, pentru a-si pregati apararea, chiar daca prin schimbarea

incadrarii juridice i se creeaza o situatie juridica mai usoara inculpatului. Schimbarea incadrarii

juridice poate fi schimbata dintr-o infractiune consumata in tentativa si invers din forma simpla

in forma calificata si invers, dintr-o infractiune intr-o alta infractiune cu aceeasi latura obiectiva,

dar cu urmari sau imprejurari diferite. Cand noua incadrare juridica e mai usoara, nepunerea in

discutie a schimbarii incadrarii nu atrage nulitatea hotararii deoarece se apreciaza ca inculpatul

nu a suferit nici o vatamare. Schimbarea incadrarii juridice trebuie sa se refere la aceeasi fapta

deoarece atunci cand sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a incadrarii juridice, ci

extinderea procesului penal. Schimbarea incadrarii juridice are loc prin incheiere. Daca

inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus schimbarea incadrarii juridice instanta

este obligata sa amane judecata si sa-l citeze pe inculpat cu mentiunea noii incadrari juridice a

faptei pentru ca acesta sa-si poata pregati apararea. Schimbarea incadrarii juridice poate fi

ceruta de procuror, de parti sau invocata din oficiu de catre instanta de judecata. Functie de

incadrarea juridica data faptei se va determina competenta instantei de judecata si chiar

compunerea completului de judecata.

98) Scoaterea de sub urmărirea penală. Clasarea cauzelor penale.

In cazul aratat in art. 10 lit. b), organul de urmarire penala inainteaza dosarul procurorului cu

propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire penala. Procurorul, dispune prin ordonanta

scoaterea de sub urmarire penala si instiinteaza despre aceasta, cand este cazul, persoana

care a facut sesizarea. Scoaterea de sub urmarirea penala are loc cand se constata existenta

vreunuia dintre cazurile prevazute in art. 10 lit. a)-e) si exista invinuit sau inculpat in cauza.

Potrivit dispoziţiilor art.249, soluţia scoaterii de sub urmărire penală se dispune când se

constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) şi există învinuit sau

inculpat în cauză. Dispoziţiile art.242-246 şi 248 se aplică în mod corespunzător şi în porcedura

scoaterii de sub urmărire. Astfel, organul de cercetare penală care constată existenţa vreunuia

186

dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.a) – e) înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a

da soluţia scoaterii de sub urmărire penală. Scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală

sau parţială. În acest sens, dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori dacă

mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, scoaterea de sub urmărire penală se face numai

cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de scoatere de sub

urmărire. Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dipună scoaterea de sub

urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie dosarul

organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetare. Procurorul se pronunţă

asupra scoaterii de sub urmărire penală prin ordonanţă , care va cuprinde, pe lângă menţiunile

prevăzute în dispoziţiile art.203, şi menţiunile prevăzute în dispoziţiile art.244 şi 245 în cazul în

care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, iar în cauzele în care acţiunea penală nu a fost

pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărie penală prin rezoluţie. În cazul

prevăzut în art.10 lit.b) ind.1, procurorul se pronunţă totdeauna prin ordonanţă. Executarea

sancţiunii cu caracter adminstrativ a amenzii se efectuează potrivit art.442 şi 443, iar

executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, prevăzute în art.91 C.pen. , aplicate de

procuror, se face potrivit art.487, care se aplică în mod corespunzător. Împotriva ordonanţei

prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.10 lit.b) ind.1 se poate face

plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art.246. Punerea în executare a

ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenezii se face după

expirarea termenului prevăzut în alin.(3), iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după

respingerea acesteia. Atunci când cazul de scoatere de sub urmărire penală priveşte un învinuit

sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe asupra scoaterii se sub urmărire penală

în aceeaşi zi în care a primit propunerea de la organul de cercetare penală. Dacă procuroul a

dispus scoaterea de sub urmărire penală, trebuie să ceară de îndată instanţei revocarea

măsurii arestării preventive. În termen de 24 de ore de la primirea de la procuror a dosarului

împreună cu un referat în care se menţionează cazul sau cazurile de scoatere de sub urmărire

penală constatate, instanţa dipune, prin încheire, revocarea măsurii şi punerea de îndată în

libertate a învinuitului sau inculpatului şi restituirea dosarului procurorului, în acelaşi termen,

împreună cu o copie a încheirii. De asemenea, în cazul când învinuitul sau inculpatul este

arestat preventiv, instanţa înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere, cu

dipsoziţia de a-l pune de îndată în libertate pe învinuit su inculpat, potrivit art.243 alin.(3). În

conformitate cu dispoziţiile art.246, procurorul înştiinţează persoanele interesate despre soluţia

de scoatere de sub urmărire penală, acestea având posibilitatea ca, în cazul în care nu

consideră soluţia legală şi temeinică, să ceară infirmarea ei procurorului ierarhic superior, calea

de atac fiind plângerea reglementată de dispoziţiile art.278 C.proc.pen., iar dacă persoana

vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interse legitime sunt vătămate sunt

187

nemulţumite de soluţie, în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 pot face plângere la instanţa

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Clasarea

cauzelor penale-Potrivit art.11 pct.1 lit.a), când se constată existenţa vreunuia din cazurile

prevăzute în art.10, cu excepţia celui prvăzut de art.10 lit.i) care este atributul exclusiv al

instanţei, şi când nu există învinuit în cauză, în cursul urmăririi penale, se dipune. Relativ la

prima condiţie, aceea a existenţei unui caz care lipseşte acţiunea penală de temei sau de

obiect, dorim să relevăm că în anumite cazuri nu este posibilă soluţia clasării, deoarece

presupune existenţa în cauză a învinuitului sau inculpatului. Astfel, nu se poate dispune o

soluţie pe temeiul că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat ( art.10 lit.c ) sau că

învinuitul sau inculatul a decedat ( art.10 litg ), afirmând, în acelaşi timp, că nu există învinuit în

cauză. Cu privire la ce de-a doua condiţie cumulativă , în doctrină se apreciază că prin “

inexistenţa învinuitului în cauză ” se poate înţelege, pe de o parte, că urmarea rezultată nu se

datorează acţiunii unei persoane ( spre exemplu, când un incediu care a distrus bunurile s-a

declanşat din cauze naturale cum ar fi un fulger), iar pe de altă parte, se poate reţine “

inexistenţa învinuitului în cauză ” când identitatea făptuitorului nu este cunoscută.

99) Strămutarea cauzelor penale: noţiune, temei, procedură.

Art.55-Inalta Curte de Casatie si Justitie stramuta judecarea cauzei de la o instanta competenta

la o instanta egala in grad daca aprecind temeinicia motivelor considera ca prin aceasta se

asigura desfasurarea normala a procesului. Cererea poate fi facuata de parte, procuror sau

ministerul justitiei. Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie cere lamuriri presedintele

instantei superioare celei la care se afla cauza care ia masuri pentru instantarea partilor despre

introducerea cererii de stramutare. Examinarea cererii se face in sedinta secreta si dispune fara

aratarea motivelor admiterea sau respingerea ei. Stamutarea nu poate fi ceruta din nou numai

in cazul in care se intemeiaza pe imprejurari necunoscute. Temeiul strămutării îl constituie

dispoziţiile art.55 C.proc.pen.. Potrivit prevederilor acestui articol, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în

grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta

se asigură desfăşurarea normală a procesului. Din redactarea textului rezultă că prin

intermediul strămutării o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe, pentru a fi

soluţionată de o altă instanţă, egală în grad, motivul fiind condiţiile necorespunzătoare

desfăşurării unei judecăţi normale. Temeinicia motivelor invocate la solicitare strămutării, se

apreciează în funcţie de posibilitatea desfăşurării activităţilor specifice judecării unei cauze

penale în condiţii normale. Strămutarea are drept consecinţă schimbarea competenţei

188

teritoriale, cauza urmând să fie soluţionată de o altă instanţă, egală în grad. Cu toate că în

dispoziţiile art.55 nu se indică cu exactitate temeiul cererii de strămutare, totuşi legea

regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter special. Astfel, potrivit art.52 alin.(5)

prevede că abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se soluţionează de

instanţa ierarhic superioară. Aceasta, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau

recuzarea, desemenează, pentru judecarea cauzei, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa

căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea. Al doilea caz de strămutare cu caracter special este

reglementată de art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de

către instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, când interesele jusitiţiei o cer, de către o altă

instanţă egală în grad. Cererea şi efectele ei-Cererea de strămutare poate fi introdusă de

partea interesată, procuror sau ministrul justiţiei. Cererea se adresează instanţei supreme şi

trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea de strămutare se alătură la acesta,

când sunt deţinute de partea care cerere strămutarea. Totodată, legea impune ca, în cazul în

care sunt arestaţi în cauză, în cuprinsul cererii să se facă acestă menţiune. În ceea ce priveşte

efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina suspendarea judecării cauzei a

cărei strămutare se cere. Suspendarea judecării poate fi dispusă de preşedintele Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului de lege rezultă că

instanţa, în funcţie de motivele invocate, poate dispune suspendarea, fiind deci lăsată la

aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri. În cazul în care cererea este însă

introdusă de ministrul justiţiei sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţei, suspendarea operează de drept ( art.56 alin.ultim ). Prin decizia nr.82/2001

a Curţii Constituţionale, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi referitoare la caracterul suspensiv

al cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiţiei au fost declarate neconstituţionale. S-a

motivat că aceste prevederi încalcă principiul separaţiei puterilor în stat: ministrul justiţiei, ca

membru al Guvernului care exercită conducerea generală a adminsitraţiei în domeniul justiţiei,

nu poate interveni în actul de jusitiţie, aceasta având semnificaţia unei ingerinţe a executivului

în activitatea autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, prin Legea nr.281/2003, aceste dispoziţii au

fost eliminate din cuprinsul art.56 alin.(4). Procedura de strămutare-Reglementarea dată de

Codul de procedură penală obligă instanţa supremă, înainte de a trece la judecarea cererii, să

obţină anumite informaţii, necesare soluţionării acesteia. Se prevede obligaţia preşedintelui

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a solicita, pentru lămurirea instanţei, de la preşedintele

instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere,

comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru judecarea cauzei. Când instanţa supremă este

instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei. Dacă se introduce o nouă

cerere de stămutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă ( art.57

189

lain.ultim ). Potrivit art.58 alin.(1), preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află

cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare,

despre termenul fixat pentru soluţionarea cererii, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi

se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. Dacă în cază sunt arestaţi,

preşedintele completului are obligaţia să desemneze un apărător din oficiu. Şedinţa de judecată

în care se soluţionează cererea de stămutare este secretă ( art.59 alin.1). Când părţile se

înfăţişează, se asculă şi concluziile acestora. Instanţa supremă soluţionează cererea printr-o

încheiere, prin care dispune admiterea sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în

care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând, totodată, în

ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Dacă s-

a dispus admiterea, instanţa pe rolul căreia se află cauza va fi înştiinţată de îndată despre

admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanţa la care se află cauza a

cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este

desfiinţată prin efectul admiterii acesteia. În acest caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect

suspendarea judecării cauzei, aceasta fiind soluţionată, hotărârea judecării fiind definitivă la

momentul admiterii cererii. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când

noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la

soluţionarea cererii anterioare sau ivit după aceea ( art.61 ).

100) Structura hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă.

Hotararea prin care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina o parte

introductiva, o expunere si dispozitivul. Cand s-a redactat o incheiere de sedinta, partea

introductiva se limiteaza numai la urmatoarele mentiuni: denumirea instantei care a judecat

cauza, data pronuntarii hotararii, locul unde a fost judecata cauza, precum si numele si

prenumele membrilor completului d6 judecata, ale procurorului si ale grefierului, facandu-se

mentiune ca celelalte date au fost trecute in incheierea de sedinta. In hotararile instantelor

militare trebuie sa se indice si gradul militar al membrilor completului de judecata si al

procurorului. Cand inculpatul este militar, se mentioneaza si gradul acestuia. Expunerea trebuie

sa cuprinda: datele privind identitatea partilor; descrierea faptei ce face obiectul invinuirii, cu

aratarea timpului si locului unde a fost savarsita, precum si incadrarea juridica data acesteia

prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru solutionarea laturii

penale a cauzei, cat si a celor care au fost inlaturate, motivarea solutiei cu privire la latura civila

a cauzei, precum si analiza oricaror elemente de fapt pe care se sprijina solutia data in cauza.

In caz de condamnare, expunerea trebuie sa mai cuprinda fapta sau fiecare fapta retinuta de

190

instanta in sarcina inculpatului, forma si gradul de vinovatie, circumstantele agravante sau

atenuante, starea de recidiva, timpul ce se deduce din pedeapsa pronuntata si actele din care

rezulta durata acesteia. Daca instanta retine in sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce

formeaza obiectul invinuirii, se va arata in hotarare pentru care anume fapte s-a pronuntat

condamnarea si pentru care incetarea procesului penal sau achitarea; aratarea temeiurilor de

drept care justifica solutiile date in cauza. Dispozitivul trebuie sa cuprinda datele privitoare la

persoana inculpatului, solutia data de instanta cu privire la infractiune, indicandu-se, in caz de

condamnare, denumirea acesteia si textul de lege in care se incadreaza, iar in caz de achitare

sau de incetare a procesului penal, cauza pe care se intemeiaza potrivit art. 11, precum si

solutia data cu privire la repararea pagubei. Dispozitivul trebuie sa mai cuprinda, dupa caz, cele

hotarate de instanta cu privire la: deducerea retinerii si arestarii preventive, indicandu-se

partea din pedeapsa executata in acest mod; masurile preventive; masurile asiguratorii;

cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscarii; rezolvarea oricarei alte

probleme privind justa solutionare a cauzei. Cand instanta pronunta pedeapsa inchisorii sau

pedeapsa inchisorii cu executare la locul de munca, in hotarare se face mentiune ca persoana

condamnata este lipsita de drepturile aratate in art. 71 din Codul penal, pe durata prevazuta in

acelasi articol.Dispozitivul trebuie sa cuprinda totdeauna mentiunea ca hotararea este supusa

apelului sau, dupa caz, recursului, cu aratarea termenului in care poate fi exercitat si

mentionarea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca pronuntarea s-a facut in sedinta

publica Conform dispoziţiilor art.354, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul

cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. În literatura de

specialitate se arată că strucutra obligatorie pe care trebuie să o aibă hotărârea, ca act

procedural scriptic, imprimă acesteia un conţinut sistematizat, conţinut care înlesneşte

verificarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii desfăşurate în cauza penală. Partea introductivă,

numai practicaua sau expozeu, cuprinde menţiunile prevăzute la art.305 ce determină

conţinutul încheireii de şedinţă. În cazul în care pronunţarea hotărârii nu a avut loc la termenul

la care s-a judecat cauza şi s-a amânat, partea introductivă se limitează doar la menţinulile

prevăzute de art.355 alin.(2). În această situaţie, lipsa încheierii de şedinţă prin care s-a amânat

pronunţarea atrage sancţiunea nuliăţii abosolute. În hotărârile instanţei militarea, parte

introductivă trebuie să indice şi gradul militar al membrilor completului de jduecată, al

procurorului şi al completului, dacă acesta este militar. Potrivit art.356, partea a doua a

hotărârii, denumită expunere, considerente3 sau partea demonstrativă, trebuie să cuprindă:

datele privind identitatea părţilor; descrierea faptei ce face obiectul învinurii, cu arătarea

timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul

de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei,

3191

cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei,

precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. În caz de

condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta reţinerii de instanţă în sarcina

inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţe atenuante sau agarvante, starea de

recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata

acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează

obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea

şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea; arătarea temeiurilor de drept care

justifică soluţiile date în cauză. Partea a treia a hotărârii se numeşte dispozitiv şi constă în

reprezentare în final a minutei redactate în urma deliberării şi citită în şedinţă publică cu ocazia

pronunţării. Conţinutul dispozitivului este prefigurat în dispoziţiile art.357, unde se arată, în mod

detaliat, ce trebuie să cuprindă. Astfel, pe lângă datele privitaore al persoana inculpatului,

soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cauza pe care se întemeiază soluţia,

dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi

arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în aces mod; măsurile

preventive; măsurile asigurătorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse

confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Când instanţa

pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în

hotărâre se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71

C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol. Instanţa este obligată să arate în dispozitiv că

hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate

fi exercitat, precum şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a

făcut în şedinţă publică ( art.357 alin.4 ).

101) Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi - cazuri.

Inculpatul este obligat sa plateasca partii vatamate in caz de condamnare, precum si partii civile

careia i s-a admis actiunea civila, cheltuielile judiciare facute de acestea. Cand actiunea civila

este admisa numai in parte, instanta poate obliga pe inculpat la plata totala sau partiala a

cheltuielilor judiciare. In caz de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra

cheltuielilor la cererea partilor. In caz de achitare, partea vatamata este obligata sa plateasca

inculpatului si partii responsabile civilmente cheltuielile judiciare facute de acestia, in masura in

care au fost provocate de partea vatamata. In celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor

judiciare facute de parti in cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire

potrivit legii civile. Cheltuielile făcute, potrivit legii, pentru desfăşurare procesului penal se

192

numesc cheltuieli judiciare. Astfel, potrivit art.189 C.proc.pen., în cheltuielile judiciare intră

cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor,

conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariul apărătorilor şi orice alte cheltuieli

ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt

cuprinse distincte, dup caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerul

Public şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Potrivit art.190 alin.(1), martorul, expertul şi

interpretul chemat de organele de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la

restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de

chemare lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul de la locul

de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală

sau la instanţa de judecată. Suma care reprezintă venitul se plăteşte de cel la care lucrează

martorul, expertul sau interpretul. Potrivit art.190 alin.(3), martorul care nu este salariat, dar are

venit din muncă, este îndreptăţit să apară şi o compensare. De asemenea, expertul şi

interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi

condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri, după cum au

fost avansate de stat sau de păţi. Cheltuielile avansate de stat în vederea desfăşurării activităţii

procesuale se numesc cheltuieli de procedură iar cheltuielile avansate de părţi se numesc

cheltuieli de judecată. În cuantumul cheltuielilor judiciare intră sumele care au fost cheltuite atât

în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz

de condamnare Potrivit dispoziţiilor art.191 alin.(1), în caz de condamnare, inculpatul este

obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii

desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea

de asistenţă juridică gratuită, care rămân în sarcina statului. Potrivit art.191 alin.(2), când sunt

mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărâşte partea din cheltuieli judiciare datorate de

fiecare, în măsura în care le-a provocat. În cazul condamnării inculpatului, cheltuielile judiciare

avansate de stat pot fi suportate şi de către partea responsabilă civilmente, în măsura în care

aceasta este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.191 alin.3. Plata

cheltuielilor de stat în caz de achitare sau de încetare a procesului penal. Plata cheltuielilor

avansate în caz de achitare. Potrivit art.192 alin.(1)pct.1, în caz de achitare, cheltuieilor

judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către partea civilă sau de inculpat:

partea vătămată suportă cheltuielile avansate de stat în măsura în care ele au fost determinate

de acestă parte; partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat dacă i s-a respins, în tot sau

în parte, acţiunea civilă şi numai în măsura în care cheltuielile au fost deteminate de această

parte; inculpat, deşi achitat, suportă cheltuielile judiciare avansta de stat când a fost, totuşi,

obligat la repararea pagubei. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de încetare a procesului

penal. Potrivit art.192 alin.(1) pct.2, în cazul pronunţării soluţiei de încetarea a procesului penal,

193

cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, după caz, de către inculpat, de către

inculpat împreună cu partea vătămată sau numai de către partea vătămată, ori de către stat.

inculpatul suportă cheltuielile judiciare când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale în temeiul

art.10 lit.i), obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare fiind generată de culpa sa

infracţională. De asemenea, tot inculpatul suport cheltuielile judiciare când există o cauză de

nepedepsire. în cazul împăcării părţilor, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt supotate de

către inculpat şi partea vătămată. În acest caz, potrivit art.192 alin.(4), instanţa hotărâşte partea

din cheltuieli judiciare datorate de fiecare. partea vătămată suportă cheltuilile avansate de stat

în cazul retragerii plângerii prealabile, temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare fiind

culpa procesuală a părţii vătămate. Cazurile speciale privind cheltuielile judiciare avansate de

stat. Potrivit art.13 alin.(1), în caz de amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile,

precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere

continuarea procesului penal. Într-o asemenea ipoteză, cheltuielile judiciare avansate de stat

vor fi suportate de către partea civilă sau de către inculpat. Astfel, potrivit art.192 alin.(1) pct.3

lit.a), partea vătămată suportă cheltuielile judiciare dacă, în urma continuării procesului penal,

instanţa pronunţă achitare în baza unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit.a)-e). Inculpatul

suportă cheltuielile judiciare potrivit art.192 alin.(1) pct.3 lit.b) dacă, în urma continuării

procesului penal, instanţa constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 lit. a)-c) şi,

în consecinţă, pronunţă soluţia încetării procesului penal. Potrivit art.192 alin.(2), în cazul

declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare

avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de

organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea păţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina

statului. Dispoziţiile privind suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat se aplică în mod

corespunzător şi în caz de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetarea a

urmăririi penale ( art.192 alin.5 ). .Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi Plata cheltuielilor

judiciare făcute de părţi este suportat de către cel în sarcina căruia a fost reţinută culpa

infracţională sau culpa procesuală, obligaţia de plată a acestor cheltuieli făcându-se în funcţie

de soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei. Suportarea cheltuielilor de judcată făcute de

părţi în caz de condamnare. Potrivit art.193 alin.(1), în caz de condamnare inculpatul este

obligat să plătească părţii vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă,

chetuielile judiciare făcute de acesta. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa

poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. În cazul în care în

cauza penală sunt mai mulţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare

datorată de fiecare ( art.193 alin.3 raportat l art.191 alin.2 ). În cazul soluţiei condamnării,

partea responsabilă civilmente poate fi obligată să suporte cheltuielile judiciare făcute de părţi

în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei ( art.193 alin.4

194

raportat la art.191 alin.2). Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în caz de achitare.

Potrivit art.193 alin.(5), în cazul achitării, suportarea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat şi

de partea responsabilă civilmente revine părţii vătămate , în măsura în care cheltuielile au fost

provocate de această parte. Suportarea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în celelalte cazuri.

În alin.final al art.193 se rată că, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare făcute de părţi în cursul

procesului penal vor fi restituite în condiţii stabilite de legea civilă. Amenda judiciară-Potrivit

art.198, sunt sancţionate cu amendă, de la 500.000 lei la 2.000.000 lei abateri ca:

neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau comunicare a

actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oicăror alte lucrări, dacă prin

acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori

îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte

procesurale, precum neexecutarea mandatelor de aducere. Lipsa nejusitificată a apărătorului,

ales sau desemnat din oficiu când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este

obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000

lei. De asemenea, se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei:

lipsa nejusitificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către

expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a

obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a

obiectelor ori înscirsurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de

către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art.109alin.(5); neluarea de către

conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare

pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a experizei; neîndeplinirea, în mod

nejusitificat, de către organul de cerecetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii,

sau neprezentarea, în mod nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală,

în termenul prevăzut de lege; necomunicarea, în mod nejusitificat, procurorului, în termenul

prevăzut de lege, de către organele de cercetare penală, a începerii urmăririi penale, precum şi

neexecutarea, de către acesta, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise

ale procurorului sau ale instanţei de judecată; nerespectarea de oricare dintre părţi şi

persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele

completului de judecată potrivit art.298. Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa

de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul Ministrului

Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în

care fapta constituie infracţiune. Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori

reducerea amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la

comunicarea ordonanţei ori a încheirii de amendare ( art.199 alin.3.)

195

102) Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.

Procurorul, in exercitarea supravegherii respectarii legii in activitatea de urmarire penala,

vegheaza ca orice infractiune sa fie descoperita, orice infractor sa fie tras la raspundere penala

si ea nici o persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existe indicii temeinice ca a savarsit o

fapta prevazuta de legea penala. De asemenea, procurorul vegheaza ca nici o persoana sa nu

fie retinuta sau arestata, decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. In exercitarea

activitatii de supraveghere, procurorul ia masurile necesare sau da dispozitii organelor de

cercetare penala ca sa ia asemenea masuri. Procurorul ia masuri si da dispozitii in scris si

motivat. Procurorul poate sa dispuna, dupa necesitate, ca intr-o cauza in care cercetarea

penala trebuie efectuata de un anumit organ de cercetare, sa fie efectuata de un alt asemenea

organ. Preluarea unei cauze de catre un organ de cercetare penala ierarhic superior se dispune

de procurorul de la parchetul care exercita supravegherea acestuia, pe baza propunerii

motivate a organului de cercetare penala care preia cauza si dupa incunostintarea procurorului

care exercita supravegherea acesteia Procurorul conduce si controleaza activitatea de

cercetare penala a politiei si a altor organe si supravegheaza ca actele de urmarire penala sa

fie efectuate cu respectarea dispozitiilor legale. Organele de cercetare penala sunt obligate sa

incunostinteze de indata pe procuror despre infractiunile de care au luat cunostinta. Procurorul

poate sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa-l efectueze personal.

Procurorul poate sa ceara spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penala, care

este obligat sa-l trimita, cu toate actele, materialele si datele privitoare la fapte care formeaza

obiectul cercetarii. Garant al respetării principiilor fundamnetale ale legalităţii procesului penal şi

al aflării adevărului este, în faza de urmărire penală, magistratul procuror care conduce şi

controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de

cercetare specială şi supraveghează ca actele de urmărie penală să fie efectaute cu

respectarea dispoziţiilor legale.Procurorul este abilitat de legea procesuală să exercite

supravegherea respectării legalităţii şi aflării adevărului în orice cauză penală în care, în faza de

urmărire penală desfăşoară activităţi organul de cercetare din raza teriotrială a parchetului

repsectiv. Potrivit dispoziţiilor art.216, procurorul, în exercitarea surpavegherii respectării legii în

activitatea de urmările penală, vegherează ca orice infracţiune să fie descoperită, oirce infractor

să fie tras la răpsundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe

indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul

veghează ca nici o personă să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege. Procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efecutarea oricărui act de

196

urmărire penal. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.

În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri necesare sau dă dispoziţii

organelor de cercetare penală să ia măsuri, în scris şi motivat. Căile de exercitare a

surpavegherii-Trecerea cauzei de la un organ la altul Potrivit dispoziţiilor art.217, procurorul

poate să dipună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată

de un anumit organ de cercetare, să fie efecutaă de un alt organ de cercetare. Organul de

cercetare penală la care se trece cauza trebuie să aibă competenţa de a efectua cercetarea în

cauză iar procurorul care dispune trecerea trebuie să fie competent să supravegheze cauza.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de

procuroul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia. În cauzele preluate de către un

organ de cercetarea penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din

Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Participarea directă a

procurorului la efectuarea urmăririi penale-În dispoziţiile art.209 alin.(1) şi art.218 alin.(3)

C.proc.pen. se arată că procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în

cauzele pe care le supraveghează. De asemenea, procurorul poate să asite la efectuarea

oricărui act de cercetare penală. Prin participarea procurorului la efectuarea unor acte de

cercetare penală se asigură îndeplinirea acestora în cele mai bune condiţii de eficienţă şi

legalitate. Verificarea dosarului de cercetare de către procuror-Potrivit art.218 alin.(3) partea

finală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală,

care este obilgată să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care

formează obiectul cererii.-Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi

măsurilor procesuale de către procuror Potrivit art.219, procurorul poate să dea dispoziţii cu

privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală iar dispoziţiile date de procuror sunt

obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate

sesiza prim-procrurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, procurorul

ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-

procuorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe. De asemenea,

procurorul autorizează, confirmă, încuviinţează şi infirmă actele organului de cercetare penală

sau ale procuroului ierarhic inferior. Autorizarea efectuării unui act de urmărie penală este

anterioară realizării actului. Confirmarea Actului de urmarire penala este o ratificare a acestuia

fara aceasta confirmare ceruta expres de lege actul neputand produce efecte juridice.

Încuviinţarea unor acte de urmărire penală se referă la acte a căror efectuare este atribuţia

organului de cercetare, dar valabilitatea actului este subordonată aprobării procurorului.

Infirmarea intervine, potrivit art.220 când actul sau măsura organului de urmărire penală nu

respectă dispoziţiile legale.

197

103) Suspendarea urmăririi penale.

In cazul cand se constata printr-o expertiza medicala ca invinuitul sau inculpatul sufera de o

boala grava, care il impiedica sa ia parte la procesul penal, organul de cercetare penala

inainteaza procurorului propunerile sale impreuna cu dosarul, pentru a dispune suspendarea

urmaririi penale. Procurorul se pronunta asupra suspendarii prin ordonanta. Ordonanta trebuie

sa cuprinda, pe langa mentiunile aratate in art. 203, datele privitoare la persoana invinuitului

sau inculpatului, fapta de care este invinuit, cauzele care au determinat suspendarea si

masurile luate in vederea insanatosirii invinuitului sau inculpatului. Masura suspendarii se

comunica partii civile. Dupa comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penala. In

timpul cat urmarirea este suspendata, organul de cercetare penala continua sa efectueze toate

actele a caror indeplinire nu este impiedicata de situatia invinuitului sau inculpatului. Organul de

cercetare penala este obligat sa se intereseze periodic daca mai subzista cauza care a

determinat suspendarea urmaririi penale. Dacă pe parcursul cercetărilor penale nu a fost

dispusă suspendarea urmăririi penale, la terminarea urmăririi penale, procuroul, constatând că

învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, dispune suspendarea urmăririi penale prin

ordonanţă. De asemenea, în acest caz, procurorul trimite dosarul cauzei la instanţă, pentru ca

judecătorul care a dispus în cursul urmăririi penale aretarea preventivă sau măsurile de

siguranţă prevăzute în art.113 şi 114 C.pen. să dispună asupra prelungirii sau revocării

acestora. În cazul măsurilor preventive prevăzute în art.145 şi 145 ind.1, procurorul dispune

revocarea acestor măsuri sau, după caz, trimite dosarul cauzei la instanţă cu propunere de

prelungire . Încheierea prin care instanţa dispune cu privire la aceste măsuri se trimite

procurorului, care face menţiune despre acesta în ordonanţă de suspendare.

104) Şedinţa de judecată în prima instanţă: început, deschidere, strigarea cauzei, verificarea

legalităţii sesizării instanţei; verificări privitoare la inculpat; măsuri privind martorii, experţii şi

interpreţii; lămuriri, excepţii, cereri.

Presedintele instantei, primind dosarul cauzei, fixeaza de indata termen de judecata si da

dispozitie pentru citarea persoanelor care trebuie sa fie chemate la judecata. Citatia trebuie sa

fie inmanata inculpatului cu cel putin 3 zile inaintea termenului fixat. O data cu citatia,

inculpatului aflat in stare de detinere i se comunica si copia actului de sesizare a instantei. La

termenul de judecata, dupa strigarea cauzei si apelul partilor, presedintele verifica identitatea

inculpatului. In cazul cand inculpatul se afla in stare de detinere, presedintele se incredinteaza

198

daca a primit in termenul prevazut in art. 313 alin. 2 copia actului de sesizare a instantei. Cand

actul nu a fost comunicat, daca inculpatul cere, judecata se amana, iar presedintele ii

inmaneaza copie de pe actul de sesizare a instantei, facandu-se mentiune despre aceasta in

incheierea de sedinta. De asemenea, judecata se amana la cererea inculpatului, cand

comunicarea s-a facut cu mai putin de 3 zile inaintea termenului de judecata. Dupa apelul

martorilor, expertilor si interpretilor, presedintele cere martorilor prezenti sa paraseasca sala de

sedinta si le pune in vedere sa nu se indeparteze fara incuviintarea sa. Expertii raman in sala

de sedinta, afara de cazul in care instanta dispune altfel. Martorii, expertii si interpretii prezenti

pot fi ascultati, chiar daca nu au fost citati sau nu au primit citatie, insa numai dupa ce s-a

stabilit identitatea acestora. Presedintele explica persoanei vatamate ca se poate constitui parte

civila sau ca poate participa ca parte vatamata in proces.Presedintele intreaba pe procuror si

pe parti daca au de formulat exceptii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. In cazul cand

se propun noi probe, trebuie sa se arate faptele si imprejurarile ce urmeaza a fi dovedite,

mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se afla aceste mijloace, iar in

ce priveste martorii si expertii, identitatea si adresa acestora. Procurorul si partile pot cere

administrarea de probe noi si in cursul cercetarii judecatoresti. Reguli generale aplicabile tuturor

etapelor si gradelor. Aceste reguli privesc cele trei stadii procesuale: Reguli generale privind

pregatirea sedintei de judecata-Tinand cont de faptul ca sedinta de judecata este modalitatea

comuna de infaptuire a justitiei, se poate spune ca aceste reguli se refera la urmatoarele: a)

Stabilirea termenului de judecata -; Fixarea termenului este de competenta presedintelui sau

vicepresedintelui in cauzele penale pentru care s-a dat rechizitoriu. Pentru celelalte cauze,

fixarea termenului de judecata este de competenta judeca-torului de serviciu. La fixarea

termenului se va avea in vedere starea de arest preventiv a inculpatului. In mod obligatoriu, ea

trebuie sa aiba loc inainte de expirarea termenului arestarii. De asemenea, se va tine seama si

de modul intrarii cauzelor pe rolul instantei. b) Desemnarea completului de judecata -;

Presedintele sau vicepresedintele instantei va tine seama de regulile generale privind

compunerea instantei si de regulile privind compunerea speciala in cauzele cu inculpati minori

si de cazurile de incompatibilitate prevazute de lege. c) Citarea -; Partile sunt indicate in actul

de sesizare (rechizitoriul sau plan-gerea prealabila). Conducatorul instantei va lua masurile de

citare a partilor la adresele indicate pentru ca la termenul fixat sa fie indeplinite procedura. d)

Asigurarea apararii -; Atunci cand este caz de asistenta juridica obligatorie, presedintele sau

vicepresedintele instantei este obligat sa ia masuri de asigurare a asistentei juridice daca

inculpatul, fiind arestat sau minor, nu are aparator ales. Prin intermediul personalului auxiliar al

justitiei se face adresa in vederea desemnarii unui aparator la Serviciul de Asistenta Juridica.

Presedintele sau vicepresedintele instantei trebuie sa creeze conditiile necesare pentru ca

aparatorul astfel desemnat sa aiba acces la dosar si sa poata lua contact cu inculpatul arestat.

199

e) Intocmirea listei cauzelor -; Se procedeaza la intocmirea acesteia cu cel putin 24 de ore

inainte de termenul fixat. Se va tine seama de cauzele cu inculpati arestati care au prioritate si

de ordinea inregistrarii dosarului la registratura instantei. f) Verificarea respectarii dispozitiilor

procedurale referitoare la pregatirea sedintei de judecata -; Daca actele anterioare cad in

competenta presedintelui sau vicepresedintelui instantei, verificarea este de competenta

exclusiva a completului de judecata legal desemnat in vederea judecarii cauzei. Acesta trebuie

sa verifice daca s-a dispus citarea partii, daca s-a efectuat adresa pentru desemnarea

aparatorului etc. Reguli generale privind sedinta de judecata-Trebuie sa se asigure egalitatea

intre reprezentantul Ministerului Public (pro-curorul de sedinta) si partile procesului penal

(inculpatul, partea civila, partea res-ponsabila civilmente sau apelant, recurent, intimant,

revizuent, contestator). Egali-tatea dintre acestia reprezinta o garantie a contradictorialitatii

sedintei de judecata, care este guvernata de urmatoarele reguli: a) Reguli referitoare la

conducerea sedintei -; Sedinta de judecata are loc in fata unui complet de judecata. Ea este

condusa pe tot parcursul ei de presedintele completului de judecata care este judecatorul unic,

in cazul in care compunerea este cu un singur judecator, sau judecatorul anume desemnat din

randul membrilor completului de judecata, in cazul unei compuneri a completului din doi sau trei

judecatori. In practica penala, in mod obligatoriu, inainte de a se striga prima cauza de pe lista

sau daca sedinta de judecata se intrerupe din orice motiv, presedintele completului de judecata

declara deschisa sedinta de judecata, dupa care urmeaza strigarea cauzei si apelul partilor.

Strigarea cauzei se face, de regula, in ordinea de pe lista. In mod exceptional, daca sunt cauze

cu arestati, se striga mai intai aceste cauze, iar daca exista cauze care sufera amanare fara

discutii, acestea se striga cu prioritate. b) Reguli care privesc asigurarea ordinii si solemnitatii

sedintei de judecata -; Sedinta de judecata trebuie sa fie solemna, sa reprezinte un factor

important de educatie juridica astfel incat ori de cate ori se constata ca este tulburata linistea si

ordinea in cursul unei sedinte de judecata, presedintele completului de judecata trebuie sa ia

masuri, ajungandu-se chiar si la masuri de sanctionare, daca este cazul. Atunci cand abaterile

imbraca forma unor infractiuni ne gasim in situatia constatarii infractiunilor de audienta, care

sunt infractiunile savarsite sub ochii com-pletului de judecata. Ele se constata de presedintele

completului de judecata printr-un proces-verbal dupa care, daca sunt indeplinite conditiile

prevazute de art. 228 (1), C.pr.pen., prin incheiere instanta dispune inceperea urmaririi penale

si daca sunt indeplinite conditiile arestarii, prin incheiere instanta poate dispune arestarea pre-

ventiva a invinuitului pe o durata de cel mult 5 zile. Apoi, cel in cauza este trimis cu procesul-

verbal si cu o copie de pe incheierea instantei la procurorul competent in vederea efectuarii sau

supravegherii urmaririi penale. c) Reguli care privesc suspendarea judecatii -; Exista regula

potrivit careia, in orice etapa de judecata, persoana care are calitatea de parte in proces trebuie

sa aiba posibilitatea de a participa la toate actele de judecata. Exista o exceptie in acest caz, si

200

anume atunci cand partea se afla in imposibilitate obiectiva de a participa la actele de judecata.

In aceasta situatie judecatorul permite suspendarea judecatii, adica o intrerupere cu caracter

temporar a sedintei de judecata atunci cand sunt indeplinite in mod cumulativ conditiile: Cel

interesat sa sufere de o boala grava. Desi legea se refera doar la inculpat, credem ca aceasta

conditie trebuie extinsa si cu privire la celelalte parti ale procesului penal. Boala grava sa fie

constatata printr-o expertiza medico-legala. Boala grava sa-l puna pe cel in cauza in

imposibilitate de a participa la actele de judecata. Desi boala grava trebuie constatata printr-o

expertiza medico-legala in care trebuie sa existe mentiuni cu privire la durata aproximativa

necesara pentru vindecare, suspendarea judecatii nu poate fi dispusa decat pe durata

nedeterminata. Ea se dispune printr-o incheiere care este executorie din momentul pronuntarii.

Recursul nu suspenda executarea. Pe toata durata suspendarii, in mod sistematic, la anumite

intervale de timp, care sunt lasate la aprecierea instantei de judecata, este necesar sa se

efectueze o reevaluare a starii sanatatii inculpatului. Acest lucru se face in faza de judecata prin

repunerea pe rol a instantei si citarea partii procesului penal. In cazul in care instanta apreciaza

pe baza unui certificat medico-legal ca nu mai subzista temeiul suspendarii, va dispune

redeschiderea cauzei si continuarea judecatii. In caz contrar, instanta va da o incheiere de

mentinere a suspendarii. Reluarea judecatii in urma suspendarii nu poate avea loc decat prin

efectuarea unei expertize medico-legale. d) Reguli care privesc notele referitoare la

desfasurarea judecatii -; La sedinta de judecata, alaturi de completul de judecata, procuror si

parti, participa in mod obligatoriu grefierul de sedinta. Absenta lui poate conduce si la unele

nulitati absolute. El are obligatia principala de a consemna intr-un caiet (caietul grefierului) tot

ceea ce se intampla in cursul unei sedinte de judecata. Aceste note ale grefierului releva

respectarea de catre completul de judecata si de catre ceilalti participanti a dispozitiilor

procedurale. In acest sens, daca notele sunt inexacte sau incomplete, legea permite

procurorului, oricarei parti sau apara-torilor acestora sa solicite presedintelui completului de

judecata sa dispuna citirea acestor note chiar in sedinta de judecata, iar in caz contrar, sa

dispuna completarea sau corectarea lor de catre grefier. e) Reguli privitoare la intocmirea

incheierilor de sedinta -; In orice etapa a ju-decatii, orice sedinta de judecata se finalizeaza cu

incheierea de sedinta. Aceasta este o procedura ce face dovada respectarii dispozitiilor

porcedurale in tot cursul unei sedinte de judecata. Daca la un termen nu s-a intocmit o

incheiere de sedinta, sanctiunea este nulitatea absoluta a intregii judecati. Incheierea de

sedinta are o natura juridica mixta. Pe de o parte este proces-verbal cu privire la toate

constatarile pe care le face instanta penala la oricare din termene, iar pe de alta parte este

hotarare judecatoreasca, atunci cand la oricare din termene instanta penala da o dispozitie de

efectuare a unui act. f) Reguli privind verificarile prealabile obligatorii pe care trebuie sa le faca

instanta penala. Exista doua categorii de astfel de reguli: Verificarile privind regularitatea actelor

201

de sesizare a instantei (art. 300 (1, 2), C.pr.pen.). In acest caz, prin acte de sesizare se intelege

nu numai rechizitoriul si plangerea, ci si orice act de sesizare ce poate fi intocmit in baza legii.

Verificarile privind regularitatea actelor de arestare (art. 300 (3), C.pr.pen.). Verificarea se face

din oficiu, fiind obligatorie. Daca instanta apreciaza ca arestarea este dispusa cu respectarea

dispozitiilor procedurale va da o incheiere de mentinere a arestarii. Daca in urma verificarii

instanta apreciaza ca arestarea nu poate fi mentinuta, se va preciza in incheiere ca nu se

mentine masura arestarii. g) Reguli privind chestiunile incidente -; Pe tot parcursul unei sedinte

de jude-cata se pot ivi imprejurari care ar putea determina o intrerupere in cursul normal al

judecatii (acestea pot privi competenta, compunerea, schimbarea incadrarii juridice ori o solutie

complimentara). Acestea poarta denumirea de chestiuni incidente pe care instanta trebuie sa le

solutioneze prin incheiere de sedinta dupa punerea lor in discutia procurorului si a partilor cu

interese contrare. Deliberarea si luarea hotararii-Spre deosebire de sedinta de judecata, etapa

deliberarii si a luarii hotararii are loc in secret, ea neapartinand sedintei de judecata. Are loc in

camera de consiliu dupa inchiderea sedintei de judecata, in aceeasi zi cu sedinta de judecata.

In mod exceptional, aceasta etapa are loc la o data ulterioara, insa nu mai tarziu de 15 zile de

la data cand a avut loc sedinta de judecata atunci cand s-a dispus amanarea pronuntarii. La

deliberarea si la luarea hotararii nu participa decat membrii completului de judecata. Cu

aceasta ocazie judecatorul unic chibzuieste, iar membrii completului de judecata (in caz de

colegialitate) se sfatuiesc asupra solutiei pe care urmeaza a o da cauzei penale. De regula,

solutia se da cu unanimitate de voturi in cazul colegi-alitatii. In mod exceptional poate fi data si

cu majoritate de voturi atunci cand se constituie complet de divergenta sau daca completul este

alcatuit din trei judecatori. Notiunea de hotarare este sinonima cu aceea de solutie procesuala

pe care o da judecatorul. Notiunea de hotarare judecatoreasca este mult mai larga. Ea

desemneaza nu numai dispozitia procesuala (solutia tehnica pe care o poate adopta instanta

penala) ci chiar actul procedural jurisdictional care poate fi dat in urma unei judecati. Acest act

poate fi de mai multe feluri, dupa distinctiile facute la art. 311, C.pr.pen.: Sentinta -; Se da

asupra fondului cauzei, fiind un act jurisdictional specific judecatii pe care o face prima instanta.

In mod exceptional, se da sentinta in toate cazurile in care are loc o desesizare sau o

dezinvestire a instantei, precum si in unele cai de atac extraordinare (ex: revizuirea) si in cazul

contestatiei in anulare (art. 386, lit. d), C.pr.pen. -; atunci cand exista autoritate de lucru

judecat), daca ulterior hotararea judecatoreasca a ramas definitiva la prima instanta. Decizia -;

Este acea hotarare judecatoreasca proprie unei instantei de control judiciar astfel incat se da

decizie in apel, recurs, contestatie in anulare, recurs in anu-lare, sau in cazul unui regulator de

competenta. Incheierea -; Se deosebeste de simpla incheiere de sedinta care, de regula, este

proces-verbal. Ea este numai hotarare judecatoreasca. Se da intotdeauna in pro-ceduri

judiciare care sunt separate de fondul cauzei, precum si in proceduri auxiliare (ex: plangerea

202

contra ordonantei de arestare) Pronuntarea-Reprezinta aducerea la cunostinta procurorului si a

partilor a continutului hotararii judecatoresti. Pronuntarea se face in sedinta publica,

intotdeauna personal de catre presedintele completului de judecata asistat de grefier. In acest

caz consta in simpla citire a minutei. Minuta reprezinta dispozitivul hotararii judecatoresti care

cuprinde solutia procesuala si care, sub sanctiunea nulitatii absolute, se redacteaza cu mana

proprie de catre judecatorul care a dat solutia sau de catre unul din membrii completului de

judecata, fiind semnat de toti judecatorii care au luat parte la dezbaterile judiciare. In concluzie,

putem spune ca pronuntarea inseamna citirea minutei.

105) Termenele în procesul penal: noţiune, clasificare, calcul.

La calcularea termenelor procedurale se porneste de la ora, ziua, luna sau anul mentionat in

actul care a provocat curgerea termenului, afara de cazul cand legea dispune altfel. La

calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteste ora sau ziua de la care incepe sa

curga termenul, nici ora sau ziua in care acesta se implineste.Termenele socotite pe luni sau pe

ani expira, dupa caz, la sfarsitul zilei corespunzatoare a ultimei luni ori la sfarsitul zilei si lunii

corespunzatoare din ultimul an. Daca aceasta zi cade intr-o luna ce nu are zi corespunzatoare,

termenul expira in ultima zi a acelei luni. Cand ultima zi a unui termen cade intr-o zi

nelucratoare, termenul expira la sfarsitul primei zile lucratoare care urmeaza. Instituţia

termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare,

şi anume obligativitatea. Termenele sunt intervalele de timp înlăuntrul cărora sau după

epuizarea cărora pot fi îndeplinite acte şi măsuri prcesuale sau procedurale. Clasificarea

termenelor-Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel: În raport cu natura

drepturilor şi interselor pe care le ocrotesc deosebim: termenele substanţiale sunt intervale de

timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, ele

stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce

priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite în afara procesului

penal. Sunt teremene substanţiale, de exemplu, cele care privesc durata măsurilor de

prevenţie. termene procedurale privesc intervalele de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi

interese ale persoanei, conferite în cadrul procesului penal. Sunt termene procedurale termenul

de apel sau de recurs etc. În raport cu caracterul lor sau cu efectele pe care le produc pot fi:

termenele peremtorii sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumite acte.

Este termen peremtoriu, spre exemplu, termenul de 10 zile în care poate fi exercitat recursul

împotirva unei hotărâri judecătoreşti; termenele dilatorii sunt intervale de timp după expirarea

cărora pot fi îndeplinite anumite acte. Termenele pot fi în raport de durată: termene pe ore,

203

termene pe zile, termene pe luni, termene pe ani. În funcţie de factorul care stabileşte durata

termenelor, acestea pot fi: termene legale, termene judiciare. În raport cu conţinutul timp,

deosebim termene fixe, maxime şi minime. După modul de calcul, termenele sunt: termene de

succesiune, termene de regresiune. Modul de calcul al termenelor-Calculul termenelor

substanţiale. Potrivit art.188 C.proc.pen., calculul termenlor substanţiale pe ore şi zile se face

pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua de la cea care începe şi cea la care se

împlineşte termenul intră în durata acestuia. Acest sistem de calcul se foloseşte, spre exemplu,

în cazul termenelor privind măsurile preventive. Potrivit art.154 C.pen., la calculul termenelor

substanţiale pe luni şi ani, luna şi anul se socotesc îmlpinite cu o zi înanite de ziua

corespunzătoare datei de la care au început să curgă. b) Calculul termenelor procedurale.

Potrivit art.186 alin.(1), la calculul termenelor prcedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau

anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune

astfel. În cazul termenelor procedurale, legea ( art.186 alin.2, 3 şi 4 ) a insituit două sisteme de

calcul diferite, şi anume: un sistem pentru termenele pe ore sau pe zile şi un alt sitem pentru

termenele socotite pe luni sau ani. Potrivit art.186 alin.(2), termenele pe ore şi pe zile se

calculează pe unităţi libere de timp, în sesnul că ora sau ziua de la care începe să curgă

termenul şi ora sau ziua în care termenul se împlineştenu intră în durata termenului. Potrivit

art.186 alin.(3), termenele pe luni sau pe ani se calculează calendaristic şi expiră la sfârşitul

zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. În

cazul termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la care termenul începe

să curgă, dar nu intră în durata termenului ziua în care se împlineşte. În cazul termenelor

socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare,

termenul expiră în ultima zi a acelei luni. În art.186 alin.final se arată că, în cazul în care ultima

zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare

care urmează. Acte considerate ca făcute în termen-Conform dispoziţiilor art.187 C.porc.pen.,

actul depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la

unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat în termen. În

aceste situaţii, dovada depunerii actului este efectuată prin înregistrarea sau atestatrea

înscirsă de către administraţia locului de deţinere pe actul depus sau recipisa oficiului poştal.

Actele procurorului, cu excepţia căilor de atac, sunt considerate ca făcute în termen dacă data

la care au fost trecute în registru de ieşire al unităţii de procuratură este înlăuntrul termenului

cerut de lege pentru efectuarea respectivelor acte.

106) Termenul de apel: concept; moment de la care curge termenul; repunerea în termen.

204

Termenul de apel este de 10 zile, daca legea nu dispune altfel. Pentru procuror, termenul curge

de la pronuntare. In cauzele in care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la

inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. Dupa redactarea hotararii, instanta

este obligata sa trimita de indata dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie dupa

expirarea termenului de apel. Pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronuntare,

termenul curge de la pronuntare. Pentru partile care au lipsit atat la dezbateri, cat si la

pronuntare, precum si pentru inculpatul detinut ori pentru inculpatul militar in termen, militar cu

termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamant, ori pentru

inculpatul internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ, care au lipsit

de la pronuntare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Apelul declarat

dupa expirarea termenului prevazut de lege este considerat ca fiind facut in termen, daca

instanta de apel constata ca intarzierea a fost determinata de o cauza temeinica de

impiedicare, iar cererea de apel a fost facuta in cel mult 10 zile de la inceperea executarii

pedepsei sau a despagubirilor civile. Pana la solutionarea repunerii in termen, instanta de apel

poate suspenda executarea hotararii atacate. Legea ( art.363 alin.1 ) stabileşte că termenul

general de apel este de 10 zile. În anumite situaţii, realizarea cu obiectivitate a scopului

procesului penal impune exercitarea apelului într-un termen mai scurt de 10 zile. Astfel,

termenul de apel împotriva instanţei în cazul judecării unor infracţiuni flagrante este de 3 zile1

( art.477 alin.1 ). Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu

sau dilatoriu. Termenul de apel este peremptoriu întrucât exercitarea acestei căi de atac trebuie

realizat în interiorul intervalului de timp prevăzute de lege. Expirarea termenului duce la

decăderea titularului din dreptul de a mai exercita apel, iar un apel introdus cu nerespectarea

acestor limite va fi respins ca tardiv. Termenul de apel este dilatoriu întrucât punerea în

executare a hotărârii penale poate fi făcută numai după expirarea termenului, când hotărârea

judecătorească rămâne definitivă prin neapelare. Momentul de la care curge termenul de apel.

Pentru procuror. Potrivit art.363 alin.(2), atunci când procurorul a participat la dezbateri, pentru

acesta termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În cauzele în care procurorul nu a

participat la dezbateri, termenul de apel curge de la înregistrarea de către parchet a adresei de

trimitere a dosarului. În acest sens, instanţa este obligată, după redactarea hotărârii, să trimită

de îndată dosarul procurorului iar acesta este obligat să îl restituie după expirarea termenului

de apel. Pentru părţi. Potrivit art.363 alin.(3) pentru partea care a fost prezentă, personal sau

prin apărător, la dezbateri ori la pronunţare, momentul de la care începe să curgă ( dies a quo

termenul de apel este cel al pronunţării hotărârii. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri,

cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori militar în termen, militar cu termen

redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru

de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul

205

curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, care se face în condiţiile art.360. Cât timp

copia de pe dispozitivul sentinţei de condamnare nu a fost comunicată inculpatului care a lipsit

atât la judecată, cât şi la pronunţare, termenul de apel nu a început să curgă pentru acesta,

indiferent de timpul scurs de la redactarea hotărârii. Regula potrivit căreia termenul de apel

curge de la pronunţarea hotărârii se aplică chiar şi în cazul în care, pentru partea care a fost

prezentă la dezbateri, instanţa indică greşit în dispozitivul hotărârii momentul de la care curge

termenul de apel. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel în cadrul procedurii

speciale de urmărire şi de judecare a unor infracţiuni flagrante este întotdeauna cel al

pronunţării, indiferent dacă partea interesată a fost sau nu prezentă la dezbateri sau la

pronunţare ( art.477 alin.1 ). Pentru alte persoane. Potrivit art.363 alin.(4), pentru martori,

experţi, interpreţi sau apărători, termenul curge de la îndată după pronunţarea încheierii prin

care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţare

sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. În acest caz, judecarea apelului se face numai după

soluţionarea cauzei, afară de cazul în care procesul a fost suspendat. Deşi în lege nu se

menţionează expres, interpretând logic dispoziţiile art.363 alin.(4) ( ubi eadem est ratio, ibi

eadem solutio esse debet ) , rezultă că şi în cazul în care titular al apelului este persoana ale

cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau măsură a instanţei, termenul curge de

la pronunţarea încheierii şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a

soluţionat cauza. Momentul în care se împlineşte ( dies ad quem ) termenul de apel se

stabileşte potrivit art.186 care reglementează modul de calcul al termenelor procesuale. Astfel,

termenul de apel se calculează pe unităţi libere de timp, în sensul că ziua de la care începe să

curgă termenul şi ziua în care termenul se împlineşte nu intră în durat termenului. Dacă ultima

zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care

urmează.

107) Terminarea urmăririi penale.

In cauzele in care nu a fost pusa in miscare actiunea penala, organul de cercetare, dupa

efectuarea actelor de cercetare penala, daca exista invinuit in cauza si constata ca impotriva

acestuia sunt suficiente probe, procedeaza la o noua ascultare a invinuitului, aducandu-i la

cunostinta invinuirea si intrebandu-l daca are noi mijloace de aparare. Daca invinuitul nu a

propus noi probe sau propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca cercetarea a fost

completata potrivit propunerilor facute, cercetarea se considera terminata. In cauzele in care

actiunea penala a fost pusa in miscare, dupa completarea cercetarii si dupa indeplinirea, daca

este cazul, a dispozitiilor privitoare la prezentarea materialului de urmarire penala, cercetarea

206

penala se considera terminata. Organul de cercetare penala inainteaza de indata procurorului

dosarul cauzei insotit de un referat. Referatul intocmit de organul de cercetare penala trebuie

sa se limiteze la fapta care a format obiectul punerii in miscare a actiunii penale, la persoana

inculpatului si la ultima incadrare juridica data faptei. Referatul trebuie sa cuprinda fapta retinuta

in sarcina inculpatului, probele administrate si incadrarea juridica. Cand urmarirea penala

priveste mai multe fapte sau mai multi inculpati, referatul trebuie sa cuprinda mentiunile aratate

in alineatul precedent cu privire la toate faptele si la toti inculpatii si, daca este cazul, trebuie sa

se arate pentru care fapte ori faptuitori s-a incetat urmarirea, s-a dispus scoaterea de sub

urmarire ori s-a suspendat urmarirea penala. Înaintea dosarului de urmărire penală privind pe

inculpatÎn dispoziţiile art.258 se arată că, în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în

mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea şi dispoziţiilor privitoare la

prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se consideră terminată.

Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de

referatDacă urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare, organul de

cercetarea penală poate trimite dosarul procurorului numai dacă cercetarea penală este

completă şi dacă a fost prezentat materialul de urmărire penală inculpatului Prezentarea

materialului de urmărire penală constituie o condiţie pentru terminarea activităţii organelor de

cercetare penală, în cazul urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare numai în

situaţiile în care aceasta este posibilDacă urmărirea penală s-a defăşurat cu acţiunea penală

pusă în mişcare şi prezentarea materialului de urmărire nu s-a putut face deoarece inculpatul

este dispărut sau s-a sustras de la chemarea îniaintea organului de cercetare penală,

cercetarea penală se consideră terminată în momentul în care au fost efectuate toate actele de

cercetare impuse de rezolvarea cauzei Actul prin care organul de cercetare penală

concluzionează asupra cauzei, arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru

dispunerea soluţiei de trimitere în judecată este referatul de termniare a urmăririi penale.

Potrivit art.259, referatul întocmit de organul de cercetare penală trebuie să se limiteze la fapta

care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima

încadrare juridică dată faptei. Referatul trebuie să se limiteze la ceea ce s-a reţinut în sarcina

inculpatului cu ocazia punerii în mişcare a acţiuni penale. În referat trebuie să se menţionze

probele care au fost administrate în cauză. De asemenea, referatul de terminare a urmăririi

penale trebuie să cuprinsă datele privind persoana inculpatului. Când urmărirea penală priveşte

mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul va cuprinde menţiunile indicate anterior cu

privire la toate faptele şi la toţi învinuiţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte

ori făptuitori s-a încetat urmărirea penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori s-a

suspendat urmăriea penală ( art.259 alin. 3 C.proc.pen.)

207

108) Urmărirea penală în cazul infractorilor minori.

Cand invinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit 16 ani, la orice ascultare sau

confruntare a minorului, daca organul de urmarire penala considera necesar, citeaza pe

delegatul autoritatii tutelare, precum si pe parinti, iar cand este cazul, pe tutore, curator sau

persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul. Citarea persoanelor prevazute

in alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala.

In cauzele cu infractori minori, organul de urmarire penala sau instanta de judecata are

obligatia sa dispuna efectuarea anchetei sociale. Persoanele chemate la organul de urmărire

penală-Articolul 481 C. proc. pen. prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor şi

nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului , dacă organul de urmărire

penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când

este cazul, pe tutore , custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află

minorul. Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. este obligatorie la

prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la

efectuarea actelor arătate la art. 481 alin. (1) şi (2), nu împiedică efectuarea acelor acte.

Aşadar, art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar“

citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare, persoanele indicate (reprezentantul

autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când este cazul, pe tutore, custode sau persoana în

îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Chemarea acestor persoane este

facultativă, cel care hotăreşte citarea fiind organul de urmărire penală. Raţiunea pentru care pot

fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie

creat un cadru propice efectuării unor declaraţii sincere; or, prezenţa persoanelor respective

poate contribui la crearea acestui cadru. Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloc

de probă în sensul art. 64 C. proc. pen. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în

cauză. Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării este dată şi de funcţiile pe care le

are ca mijloc de probă, precum şi ca mijloc de apărare. În timpul audierii pot apărea situaţii

legate de starea de moment a minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul

persoanelor chemate fiind şi de a evita semenea situaţii. Modul de ascultare presupune o

concretizare din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art. 71-

72 C. proc. Pen acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză, după care i se pun

întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i se aduce. Un

moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citaţi îl pot ajuta pe

minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având

dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la

208

începutul urmăririi penale (art. 70 şi art. 232 C. proc. pen.), la sfârşitul urmăririi penale (art.

255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236 C. proc.

pen.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 237 C. proc.pen.) şi

cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Condiţia prevăzută de lege, pentru ca

persoanele indicate în art. 481 alin. (1) C. proc.pen. să poată fi chemate de organul de

cercetare penală la ascultare sau confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi

împlinit vârsta de 16 ani. După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire

penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind făcută dacă se

„consideră necesar“. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie

păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori,

perosanelel respective sunt citate întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind

cauzele sau condiţiile care au determinat saufavorizat comiterea infracţiunii care ar fi greu de

aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, ceşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau

confruntarea se efectuează. În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost

necesară citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin

citarea în faza judecăţii. Considerăm criticabilă formularea rt. 481 alin. (3) c. proc. pen., potrivit

căruia şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate

nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori

persoanei în îngrijirea sau suravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi

numai în situaţia în care, dintr-un motiv întemeiat, prezenţa acestora nu este posibilă,

prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absenţa lor. Prevederea de la

art. 481 alin. (3) C.proc.pen., şi anume că neprezentarea persoanleor legal citate nu împiedică

prezentarea materialului de urmărire penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui

moment. Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe care, în cazul în care au

constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea urmăririi penale cu ignorarea

prevederilor art. 481 alin . (2) C. proc. pen., au considerat că această omisiune a fost acoperită

de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat cauza cu citarea persoanelor prevăzute la rat.

483 alin. (1) C. proc. pen. Aşa cum prevede art. 250 lit. c) C. proc. pen., la prezentarea

mateialului de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri

suplimentare, moment la care prezenţa perosanelor c căror citare este obligatorie poate fi

foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de aceste

persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în faza urmăririi penale. Or afirmaţia

că omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea

materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate

avea ca obiect şi înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale. Pe de altă parte, având

în vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1)

209

C. proc. pen., şi anume de a asigura, a crea un cadru propice desfăşurării ascultării şi

confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea şi în cazul ascultării şi confruntării

citarea obligatorie. Prezentarea materialului de urmărire penală-Prezentarea materialului de

urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune reglementată de art. 250-254 C. pro.

Pen., fără a exista reguli derogatorii. Singura precizare, după cum s-a arătat şi anterior, este

prevăzută de art. 481 alin. (2) C. proc pen., conform căruia citarea persoanelor prevăzute la

alin. (1) (delegatul autorităţii tutelare, părinţi, iar când este cazul tutorele, custodele sau

persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul) este obligatorie. Prin urmare,

dacă la ascultare sau confruntare, în funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al

cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia necesară citarea persoanelor respective, în

cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în celălalt caz

însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea actelor de urmărire,

respectiv prezentarea materialului de urmărire penală [art. 481 alin. (3) C. proc pen.]. După cum

s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor prezentarea materialului de urmărire penală es

efectuează conform procedurii comune, reglementată de art. 250-254 C. proc. pen. Fiind

plasat către sfârşitul urmăririi penale, acset moment reprezintă o importantă garanţie a dreptului

la apărare, constituind totodată o obligaţie a organului de cercetare penală de a întâlni direct pe

inculpatul minor. Potrivit art. 250 C. proc. pen., după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă

au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în

faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că are dreptul să să ia în mod direct cunoştinţă de

materialul de urmărire penală, să cunoască încadrarea juridică a faptei. După luarea la

cunoştiinţă a materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală îl întreabă dacă are

cereri de formulat sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare. Dacă, după acest moment

s-au efectuat acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică,

organul de cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art.

253 C. proc. pen.). Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se

înţelege de ce legiuitorul a instituit obligaţia, şi nu facultatea pentru organul de urmărire penală

de a cita persoanele prevăzute la art. 481 alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul a vrut să asigure

toate garanţiile pentru ca urmărirea penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie

asigurată o atmosferă cât mai apropiată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina

pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa

persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate până atunci, sau

că acestea l-ar ajuta pe inculptul minor în formularea de cereri sau declaraţii noi în apărare. Aşa

cum este formulat textul, citarea persoanelor este cumulativă şi nu alternativă [art. 481 alin. (1)

precizează că organul de cercetare penală, citează pe delegatul autorităţii tutelare, precum şi

pe părinţi]1. Referitor la aplicarea art. 481 alin. (2) C. pen., au existat discuţii în interpretarea

210

acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, şi o practică neunitară. Una dintre sitauţii a

apărut atunci când prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea

persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) C.proc. pen., punându-se, evident, în discuţie,

sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea ca „obligatorie“ a citării, cuprinsă de text. Unele opinii

au fost în sensul atragerii nulităţii actului de prezentare a materialului de urmărire penală şi apoi

restituirea cauzei procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede

expres obligativitatea efectuării citării. Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu

atrage sancţiunea nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă prin citarea în faza

cercetării judecătoreşti, în primă instanţă. S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală,

aceasta sprijinindu-se pe interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie .

Motivarea care a fost dată acestei soluţii s-a bazat pe faptul că, la o atentă analiză şi

interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie“, nu

atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 alin. (2) C.proc. pen.necuprinzând această situaţie .

Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza

de urmărire penală, dacă persoanele interesate care consideră că au fost vătămate în

interesele lor legitime, constatând această situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi

urm., la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale, sau, după caz, la

procurorul ierarhic cuperior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea

poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este sesizată

în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a actului de prezentare a

materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima instanţă; aceasta poate cita

persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie pe care, de altfel, o şi are conform art.

484 C. proc.pen. În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să

formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva

infractorului minor. Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 481 alin. (2) C. proc. pen. poate

atrage nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., şi

anume dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru aflarea adevărului şi pentru

justa soluţionare a cauzei. O altă discuţie, în aplicarea art. 481 C proc. pen., a apărut în sitauţia

în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a

decis că în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481

alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al prezentării materialului de urmărire

penală3. Motivarea soluţiei este justificată de însăşi logica instituiri citării persoanelor prevăzute

de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului

minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezenţa acestora reprezintă o garanţie înn plus a

desfăşurăii în bune condiţii a urmăririi penale. Or, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind

vârsta prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai subzistă. O

211

altă sitauţie apărută în practica instanţelor, a cărei soluţionare s- a făcut iniţial diferit a fost

aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor, în faza de urmărire

penală. Potrivit art. 250 C. proc. pen. , după punerea în mişcarea a acţiunii penale, dacă au fost

efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat,

prezentându-i materialul de urmărire penală. Cu privire la prezentarea materialului de urmărire

penală în general, şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea

materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea

completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanţe însă, au considerat

că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute1. În

motivarea acestei soluţii s-a arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală

rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului,

însă dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen., care este sediu materiei, nu prevăd faptul că

neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale. Totodată, nerespectarea acestor

dispoziţii procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prvăzute de art. 197 alin. (2) C.

proc. pen. Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii permit suplinirea

omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate studia dosarul, poate

formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând realizarea drepturilor inculpatului în

aceeaşi măsură ca şi în cazul prezntării materialului de urmărire penală Totuşi, chiar dacă

neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută,

considerăm că instanţa, în baza rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze

repercursiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act. Chiar dacă dispoziţiile

procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susţine că

efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire

penală, pot fi mereu aceleaşi cu efectele administrării lor în faţa instanţei de judecată. Este

posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor suplimentare date de inculpat, drept

pe care i-l conferă art. 250 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei,

să-şi formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanţei de judecată. Dacă procurorul este

cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 C. proc. pen., el poate restitui

cauza, potrivit art. 265 C.proc.pen., în vederea completării. Articolul 257 C. proc. pen., în vechea

reglementare, prevedea şi o situaţie în care şi procurorul putea prezenta materialul de urmărire

penală, şi anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mişcare a acţiunii

penale: după primirea dosarului, în măsura în care considera necesar, procurorul cheamă pe

învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la rat. 250 şi urm. C. proc. pen.

Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerte neconstituţionale întrucât

contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform cărora „ Dreptul la apărare este garantat.

În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu“.

212

În conformitate cu varianta anterioară art. 257 C. proc.pen., procurorul, primind dosarul,

cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă socotea

necesar, ceea ce presupunea că trimiterea în judecată se putea efectua legal şi fără înştiinţarea

învinuitului, considerânu-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organele de

cercetare penală în temeiul art. 255 C. proc. pen.ar fi suficientă. Dacă procurorul avea numai

latitudinea iar nu şi obligaţia chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de urmărire

penală, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, şi anume trimiterea în

judecată se putea realiza fără ca învinutul să fien înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce

i se aduce. În aceste condiţii, învinuitul nu avea posibilitatea să fie asistat de către un apărător

şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia

dată de procuror în uram examinării materialului primit mde la organul de cercetare penală.

Faţă de aceste aspecte, luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 C. proc.pen. care prevăd că

dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziţia „dacă socoteşte

necesar“ din art. 257 C. proc. pen., a fost declarată neconstituţională întrucât este de natură

să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din Constituţie .

În consecinţă, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, aceste dispoziţii au fost

eliminate din cuprinsul art. 257. În consecinţă, procurorul, primind dosarul înainte de a dispune

trimiterea în judecată, are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta

materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-

254 C. proc. pen. În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a arătat,

în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc

neprezentarea materialului, în acest fel omisiunea putând fi acoperită . Situaţia este însă alta în

cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul

minor. În aceste cazuri, asistenţa juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de

urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform art.

197 alin.(2) şi (3). Această sancţiune este cu atât mai mult aplicabilă atunci când procedura de

prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită. Interpretarea dată este

motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea,

sau să consulte apărătorul, minorul, datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţilen

normale de care ar trebui să uzeze. Dispoziţii speciale pentru minori în materia măsurilor de

prevenţie-Pentru a răspunde cerinţelor psiho-fizice ale minorilor şi a spori garanţiile procesuale

ce eficentiază înbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea nr.

281/2003 a fost introdusă o nouă secţiune în Codul de procedură penală, ce conţine dispoziţii

speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenţie privative de libertate. Astfel, potrivit

art. 160e, reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor obişnuite, cu

anume derogări şi completări pe care le vom analiza în continuare. În mod cu totul excepţional,

213

minorul între 14 şi 16 ani care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a

organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce

nu poate depşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de

lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi

prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o durată de cel

mult 10 ore. Cu privire la arestare, art. 160h prevede că minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi

arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit

este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă

nu este suficientă. Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi,

de cle mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în

cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul

urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii în primă instanţă nu poate fi dispusă decât

în mod excepţional, de fiecrae dată cu cel mult 15 zile. Arestarea preventivă a minorului nu

poate să depăşească, în total, în cursul urmăririi penale, 60 de zile. Inculpatul minor mai mare

de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile.

Durata măsurii preventive poate prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de

zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să

depăşească în total 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prvăzută de lege este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, asrestarea preventivă a

inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea

leglaităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul

judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului

minor, indiferent de vârsta sa (între 14 şi 18 ani) este de cel mult 3 zile. Minorilor reţinuţi sau

arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv

ce au peste 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu

particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de liberatate luate faţă de minori în

scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea

penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică

sau morală a minorului. Astfel, în lumina art. 160f, învinuiţilor sau inculpaţilor minori, reţinuţi ori

arestaţi preventiv, li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică obligatorie, organele judiciare

fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu şi-a ales

unul şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el.

Atunci când se dispune arestarea sau reţinerea unui învinuit sau inculpat minor se

încunoştinţează despre aceasta imediat, în cazul reţinerii, şi în teremen de 24 de ore în cazul

arestării, părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte

persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare, şi serviciu de reintegrare

214

socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe

lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta

într-un proces-verbal. Potrivit art. 160f alin. (5), respectarea drepturilor şi a regimului special

prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui

judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere

preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să

viziteze deţinuţii preventiv. Ancheta socială-Articolul 482 C.proc. pen. prevede obligativitatea

anchetei sociale: în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale. Ancheta socială constă ân

strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică

şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la

modul în care părinţii, tutorele saupersoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplineşte

îndatoririle sale faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea

unei măsuri sau aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Potrivit alin. (3) , ancheta socială se

efectuează de persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei

rază domiciliază minorul [art. 482 alin. (3) C. proc. pen.]. Din modul de regelementare a

anchetei sociale rezultă că datele pe care acesta le oferă sunt de o importanţă deosebită în

luarea unor măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor. Referitor la natura acestui act,

cu toate că este efectuat, aşa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că

îşi păstrează totuşi natura de act procedural. Acesată natură se explică prin faptul că organelle

care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul este

definit tot aici, iar finaliatea sa contribuie la realizarea scopului procesual penal. Aşadar,

efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu

pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare,

servind soluţiei finale, aceasta fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de ancheta

socială. De asemenea, sancţiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării

necuprinzătoare sunt prevăzutele de normele procedurale. Având în vedere importanţa pe care

o are ancheta socială în soluţionarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever

încălcarea dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea

absolută, prevăzută express de art. 197 alin. (2) , (3) C. proc. pen. În aplicarea art. 482 C.

proc.pen., divergenţe au apărut în interpretarea alin. (1) potrivit căruia ancheta socială se

efectuează de „organul de urmărire penală sau instanţa de judecată“. O primă interpretare

constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar fi

sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât această

omisiune poate fi acoperită de instanţă, legea prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea

efectuării anchetei sociale. Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară

215

şi nici de literature de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că obligaţia de a dispune

efectuarea anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanţa, în etapa procesuală

în care îi revine sarcina să hotărască asupra soartei minorului. Indicarea laternativă din text a

fost determinată de crearea unei formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care

plângerea prealabilă se introduce direct la instanţa de judecată. În această situaţie, organul de

urmărire penală nefiind implicat instanţa este aceea care trebuie să dispună efectuarea

anchetei sociale. Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a

obligaţiei efectuării anchetei sociale este sancţionată cu nulitate absolută, ceea ce are drept

consecinţă anularea actelor procesuale ulterioare, inclusive a rechizitoriului, instanţa urmând a

dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare,

sancţiunea prevăzuă de rat. 197 alin. (2) şi (3) vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale

de organul de urmărire penală, fără a-şi restrânge efectele numai la activitatea instanţei

defudecată, aceasta neputând ănlătura omisiunea constatată. Ancheta socială, aşa cum este

reglementată, constituie un act procesual indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică

a cauzei, întrucât aceasta oferă date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală.

Dispunearea efectuării anchetei sociale, atestaă în formă scrisă, revine în exclusivitate

organului investit cu instrumentarea cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanţei de

judecată, atunci când a fost sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă. Această

rezolvarea fost criticată recent în literature juridică numai în eea ce priveşte aspectul restituirii

cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei sociale şi, deci, a reluării procesului din faza

urmăririi penale. S-a arătat în această privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea unui

act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara câtorva excepţii

limitative determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea

dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă

faptul că deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede cursul

procesului se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula este ca

procesul să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu

operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină sema şi de principiul competenţei generale

a instanţelor şi de dreptul de cenzură a acestora, ceea ce conduce la concluzia că, o dată ce

instanţa este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire

penală, normal este ca tot instanţei să I se recunoască şi competenţa de a proceda la

refacerea acelui act. Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din

faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa se poate

dezînvesti şi trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printer

cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei În sfârşit, este invocat şi

un argument de text dedus din prevederile at. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (introdus prin

216

modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este

supusă casării când „judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cuzele cu infractori

minori“. Se arată că din interpretarea art. 3859 alin.(1) C.proc.pen. se deduce că în cazul în care

procesul penal pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat

ancheta socială, obligaţie ce a fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de

instanţă, hotărârea pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru efectaurea anchetei sociale, la

instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nul aprocuror1. Se concluzionează că prin

efectuarea anchetei sociale în oricare din caste două faze ale procesului penal urmărire penală

şi judecată, nobligaţia prevăzută de art. 482 alin. (1) C.proc.pen. este satisfăcută. Fără să

minimalizăm argumentele aduse în sprijiunul acestui punct de cedere, cărora, într-adevăr,

trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi că se poate exprima şi o altă opinie în

legătură cu problema supusă analizei. Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor

comise de minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a

cauzelor cu minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică şi

intelectuală. Acest act, deşi efectuat de un organ extrajudiciar, are totuşi natura juridică a unui

act procedural, întrucât, după cum s-a arătat anterior, organelle care sunt abilitate să-l

efectueze, sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conţinutul său este definit tot aici şi

contribuie la realizarea scopului procesului penal. Aşadar, efectuarea, conţinutul şi finalitatea

nchetei sociale sunt date de norme procedurale, aând totdată character obligatoriu pentru cei

desemnaţi să o efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organelle judiciare,

soluţia finală fiind motivată, printer altele, şi pe datele oferite de el. Este prevăzută şi sancţiunea

pentru neefectuarea anchetei sociale şi anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi

(39 C.proc.pen. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972. a statuat

că nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. (1) C. proc. pen.

duce la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a ctului de sesizare a instanţei;

or, nulitatea absolută purtând şi asupra actului de sesizare, considerăm că restiuirea cauzei la

procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absoult necesară, restiutirea

fiind oonsecinţă a constatării nulităţii actului respectiv. Prin urmare, se impune completarea

actelor de urmărire enală şi întocmirea din nou a actului de sesizarea, cu respectara

disooziţiilor art. 262-264 C. Proc. pen., acte procedurale pe carele poate întocmi numai organul

de urmărire penală. Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale şi, deci,

reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanţa

neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de

sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în sarcina procurorului. Prin interpretarea dată

dispoziţiilor art. 482 alin. (1) C proc.pen., în decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului

Tribunal Suprem, s-a apreciatcă obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale revine

217

organelor de urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se află

cauza şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor. Rezolvarea cauzei

de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia adoptată de acesta să nu fie luată

în condiţiile prevăzute de lege (art. 262 C. proc. pen. prevede că procurorul, înainte de

rezlovarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează

afalarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probe necesare şi legal

administrate). Considerăm că lipsa nachetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă

procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de lege, ceea ce

echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfăşurarea urmăririi penale,

motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea nulităţi cuprinsă în art. 197 alin.(2) şi (3) C. proc.

pen. Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în

această fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru cmpletarea urmăririi penale, nu

constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu. În ceea ce

priveşte interpretarea dată art. 3859 alin. (1) pct. 7 C.proc. pen., atragem atenţia că trebuie

avute în vedere şi prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele

cu infractori minori. Astfel, în art. 493 C. proc. pen. se precizează că art. 483-489 se aplică în

mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele privitoare la

infracţiuni săvârşite de minori. Aşadar, şi după noua reglementare a căilor de atac în pocesul

penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a intenţionat a fi păstrate vechile reglementări

referitoare la adoptarea procedurilor speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii în

cauzele cu infractori minori, aşa încât operează în continuare prevederile art. 197 alin. (2) şi (3)

C. proc. pen. care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării dispoziţiilor

referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile art. 482 C. proc. pen. Prin

urmare, ancheta socială nu are caracter numai al unei garanţii procesuale, în sensul respectării

drepturilor procesuale ale minorului ce constituie un element importsnt, chiar necesar pentru

stabilirea vinovăţiei şi sancţiunillor ce trebuie aplicate Pentru a corespunde funcţiunilor sale,

ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, ciar de amănunt, folosirea unor termeni cu

caracter general sau formulări vagi, gen claificativ (comportare „bună“, este „bun“ la învăţătură

etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana

minoră. Trebuie calificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De multe ori, în

cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o „familie dezorganizată“.

Folosirea acestei expresii nu este edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie

nu constituie mereu o cauză directă a delicvenţei minorilor. Pe fondul acestei situaţii, lipsa

legăturilor afective între părinţi sau între părinţi şi copii are drept urmare stablilirea unor relaţii

conflictuale în mediul familial. Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea

educativă, manifestată prin neîndeplinirea unor roluri eductative elementare, poate determina

218

comportamentul antisocial al minorului. Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare

penală şi instanţa să adopte măsura ce ami potricvită pentru reeducarea minorului. De aceea,

cu toate că art. 482 alin. (3) C. proc. pen. nu precizează decât că ancheta socială o efectuează

persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare importanţă o are pregătirea profesională a

cestor persoane, care le permite, pe de o parte, înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe

care o desfăşoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosid un

limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea. În unele cazuri se constată de instanţă că

ancheta socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le

conţine nu sunt suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe care le

consideră neceare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 197

alin. (2) şi (3), întrucât textul de lege sancţionează numai neefectuarea anchetei

sociale.Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioae, face ca instanţa

să hotărească în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată neatingânu-şi scopul. Nu poate fi

considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârşirii faptelor pentru care sete

cercetata inculpatul minor, anchetă ce a fost efectuată şi folosită pentru internarea minorului

într-o unitate de ocrotire De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială fişa individuală

ţinută de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informaţii

despre minor necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie. Nu poate fi primită aceeaşi

anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Aşadar, ancheta socială

folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această

situaţie ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În

speţă, s-a depus „rezumat - anchetă socială“ care nu area ltceva decât o copie a unei anchete

sociale efectuate cu un an în urmă. Evident această anchetă socială nu conţinea date privind

schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă. Obligaţia de efectua

anchetă socială subzistă şi în cazul în care, până la sesizarea instanţei, inculpatul a devenit

major, raţiunea menţineri o bligaţiei fiind justificată de faptele la care se referă art. 482 C. proc.

pen. sunt necesare pentru a corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica. Şi în această

situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de instanţă, se impune restituirea

cauzei la organul de urmărire penală, pentru completarea urmăririi penale. Asistenţa juridică-

Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, din conţinutul său, apare ca un drept

fundamental caracterizat printr-o poziţie firească, normală a învinuitului sau a inculpatului, de a

se disculpa faţă de învinuirile care i se aduc, de a se opune sau de aşi menţine punctul de

vedere, faţă de pretenţiile ce se ridică împotriva sa, de a arăta adevărul şi a cere respectarea

sau restabilirea drepturilor şi intereselor sale legale şi de a invoca protecţia legii. Realizarea

acestui drept trebuie garantată întrucât numai simpla lui prevedere nu aduce automat la

respectarea lui.În aceas tă materie s-a ajuns la concluzia că dreptul la apărare este cu atât mai

219

bine asigurat cu cât părinţilor li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a acţiona cu

eficienţă în faţa organelor judiciare. Garantarea dreptului de apărare se face deci prin mijloace

care să asigure realizarea acestui drept, mijloace denumite garanţii procesual penale.

Garanţiile procesual penale sunt definite ca mijloace procesuale prevăzute de lege care asigură

ca drepturile acordate părinţilor să fie pe deplin exercitate în vederea apărării intereselor legale

ale acestora. Constituie mijloace de garantare a drepturilor acordate părţilor în proces

impunerea obligaţiei pentru organele judiciare de a face cunoscut părţilor drepturile procesuale

pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor, respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru

valabilitatea unor acte procesuale, pentru a fi evitată încălcarea drepturilor procesuale ale

părţilor. Totodată, trebuie create premisele exercitării unui control integral şi eficient pentru

descoperirea încălcării drepturilor procesuale ale părţilor pe parcursul întregului proces penal.

Astfel, în activitatea de supraveghere a efectuării urmăririi penale procurorul poate infirma

actele sau măsurile procesuale nelegate – art. 220 C. proc. pen. – poate da dispoziţii în scris,

motivat, pentru îndreptarea ilegalităţilor constatate. De asemenea, ca urmare a exercitării

dreptului de plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, procurorul, sau, după

caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat măsura sau a dat dispoziţia, rezolvă

plângerea, cu luarea măsurilor pe care legea le prevade, înlăturând vătămarea adusa

intereselor petentului. Cu ocazia exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac se

examinează şi măsurile luate de instanţa de fond privind respectarea dispoziţiilor legale care

asigură realizarea drepturilor procesual penale ale părţilor. Eficienţa acestui control este

posibilă datorită existenţei unor prevederi legale care instituie sancţiuni în caz de încălcare a

drepturilor procesuale acordate părţilor. Pe lângă faptul că se pot aplica sancţiuni disciplinare

sau chiar penale persoanelor vinovate, pentru încălcări grave constatate sun t prevăzute

sancţiuni care constau în nulitatea actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale. Astfel,

art. 197 alin. (1) C. proc.pen. prevede că încălcarea dispoziţiilor legale care regelmentează

desfăşurarea procesului penal, deci inclusiv cele care asigură realizarea drepturilor procesaule

ale părţilor, atrage nulitatea actului atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi

înlăturată decât prin onorarea acelui act. Această prvedere este o garanţie deosebit de

importantă, întrucât părţile, ca urmare a încălcării drepturilor pe care legea le recunoaşte, pot

obţine anularea actului respectiv care le-a vătămat interesul legitim. Grantarea dreptului de

apărare, ca principiu fundamental al procesuluipenal, este reglementată în art. 6 C.proc.pen.,

care, în urma modificării aduse prin Legea nr. 32/1990 şi Legea nr. 281/2003, are următorul

cuprins: „(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte păţi în tot

cursul procesului penal.În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure

părţilor deplina exercitaerea a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să

administreaze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze,

220

de îndată şi mai îninte de a-l audia, pe învinuitul sau pe inculpatul despre fapta pentru care este

cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii apărării. Orice

parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au

obligaţia să încunoştinţeze pe înviunit sau inculpat, înainte de a i se lua prim adeclaraţie,

despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul –verbal de

ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege organele judiciare sunt obligate să ia

măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a înviunuitului sau inculpatului – dacă acesta nu are

apărător ales. De remarcat nsă că dreptuil de apărare a dobândit o legitimitate deosebită prin

prevederea sa în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003. În cuprinsul art. 24 se

prevede că: „Dreptul la apărare este grantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie

asistae de un avocat, ales sau numit din oficiu.“ Fiecare activitae care se desfăşoară în cadrul

procesului penal este reglementată de norme procedurale care conţin şi prevederi concrete,

privind garantarea dreptului de apărare. Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării

dreptului de apărare, sub mai multe forme, şi anume posibilitatea părţilor de a se apăra singure

în cursul procesului penal, obligaţia organelor judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte

favorabile părţilor implicate în cauza respectivă, precum şi posibilitaea, iar uneori obligaţia,

acordării asistenţei juridice. Din cauza dificultăţilor pe care le presupunde exercitarea dreptului

de apărare, care este în multe cazuri o activitate complexă ce impune cunoaşterea şi folosirea

garanţiilor prevăzute de lege, părţile apelează la asisitenţa juridică calificată. În acest context,

asistenţa juridică constituie calea prin care se asigură realizarea deplină şi de bună calitate a

drepturilor procesuale ale părţilor, drepturile fiind exerciate în locul părţilor de specialişti în

domeniul juridic.De aceea, privită sub acest aspect, ca instituţie care dă contur real dreptului de

apărare, asistenţa juridică este cionsiderată o garanţie fundamentală, de prim rang, a dreptului

de apărare. Regula constă în faptul că asitenţa juridică este facultativă, adică partea

beneficiază de serviciile apărătorului numai dacă doreşte şi numai acolo unde legea prevede în

mod expres, că asistenţa este obligatorie Asistenţa juridică în cadrul procesului penal este

asigurată de persoane calificate, care îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 51/1995

potrivit cu care, în exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii,

promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului (art. 2). Legea prevede şi modalitatea de

realizare a avocaturii: prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic, reprezentarea juridică în faţa

organelor de justiţie, de urmărire penală şi de notariat, redactarea de acte juridice etc. (art. 3).

Capitolul V din lege, intitulat „asistenţa juridică“, indică modul concret de acordare: baroul

acordă asidtenţă juridică în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum

şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor

administraţie publice locale în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în

imposibilitatea vădită de a plăti onorariul. În cazurile de excepţie, dacă drepturile persoanei

221

lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de

asitenţă juridică gratuită (art. 63). Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în

Codul de procedură penală în art. 6, asistenţa juridică îşi are reglementarea în Titlul V, Capitolul

I, intitulat „Asistenţa juridică şi reprezentarea “. Având în vedere că o garantare reală a

dreptului de apărare nu poate fi realizată decât prin instiutuirea unor obligaţii clare pentru

organelor judiciare, prin care să se impună respectarea cestui drept, modificările intervenite

(Legea nr. 32/1990) au acţionat mai ales în acest sens Astfel, organele judiciare sunt obligate

să asigure părţilor, deplina exercitare a drepturilor procesuale, având obligaţia să-i aducă la

cunoştinţă învinuitului sau inculpatului, îniante de a i se lua prima declaraţie, dreptul de a fi

asistat de un apărător, fapt care se consemnează în procesul –verbal de ascultare. Pe lângă

Legea nr. 51/1995 care defineşte prcatic locul şi rolul avocatului în procesu penal, reglementări

cuprinde şi Codul de procedură penală (art. 171-174, 513-519), Constituţia (art. 24), Legea nr.

92/1992 (art. 7,8). Dacă art. 171 alin. (1) prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie

asistat de apărător, în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, alin. (2) cuprinde referiri exprese

privind asistenţa obligatorie, precizând că aceasta intervine când învinuitul sau inculpatul este

minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii

militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical –

educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau

instanţa apreciează că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi

în alte cazuri prevăzute de lege. Pentru faza judecăţii, la aceste cazuri, se mai adaugă încă

unul, şi anume în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

detenţiunii pe viaţă saupedeapsa închisoriimai mare de 5 ani. Este precizată şi poziţia

apărătorului, în cadrul urmăririi penale: el are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de

urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii [art. 172 alin. (1) C. proc.pen.].

Aplicarea cestor prevederi în cazul minorului pentru care asistenţa juridică este obligatorie a

generat întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie să efectueze orice act de urmărire

numai în prezenţa apărătorului. În caz afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta,

de organele de urmărire penală, fără prezenţa apărătorului, ar atrage nuliatea absolută.

Plecând de aici, desfăşurarea urmăririi penale ar fi foaret mult stânjenită. Spre deosebire de

faza de judecată, în care prezenţa apărătorului practic este posibilă la efectuarea tuturor actelor

(fixarea de termene cunoscute cu mult timp înainte, ce permite asigurarea prezenţei efective)

urmărirea penală nu poate avea o desfăşurare întru totul prestabilă, chiar din cauze obiective.

Considerăm că această inerpretare este motivată şi de precizarea din final alin. (1) al art. 172

C. proc. pen. coroborată cu alin. (2) al aceluiaşi articol: În art. 172 alin. (1) C. proc.pen. se arată

că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că

apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efctuării actului, iar alin. (2) prevede că, atunci

222

când asistenţa juridică este obligatorie – ca în cazul învinuitului şi inculpatului minor – organul

de urmrire penală va asigura prezenţa apărătorului la interogarea inculpatului. Pe lângă cazul

prvăzut de art. 172 alin. (2) C. proc.pen., organul de urmărire penală trebuie săă asigure

prezenţa apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală când contactul cu

inculpatul este obligatoriu. În literatura de specialitate, asistenţa juridică obligatorie este tratată

ca un drept procesaul al inculpatului, ce funcţionează ca o garanţie procesuală. În cazul

minorului, motivaţia a constituit-o lipsa de experienţă, ocroctirea acestuia fiind pe primul plan,

asistenţa juridică obligatorie fiind o garanţie, a preîntâmpinării unor erori judiciare. O problemă

apărută după adoptarea Codului de procedură penală actual a fost generată de aplicarea

dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc.pen., respectiv care este sancţiunea juridică a neîndeplinirii

obligaţiei asistenţei juridice în faza de urmărire penală. Întrucât, iniţial, practica a fost neunitară,

considerându-se de unele instanţe că asistenţa juridică obligatorie este prevăzută numai pentru

faza de judecată, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972 a fostului Tribunal Suprem s-a statuat că

nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la asistenţa inculpatului minor, la prezentarea

materialului de urmărire penală, este sancţionată întotdeauna cu nulitatea bsolută şi atrage

restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actelor procesuale efectuate cu încalcarea

legii. Motivarea este dată însă într-o altă decizie a instantei supreme, nr.29/1970, în care se

precizeaza ca dispozitiile art.197 alin. (2) nu fac nici o discriminare sub aspectul sancţionarii cu

nulitatea absoluta între faza urmaririi penale şi cea a judecaţii, iar pe de altă parte,

nerespectarea dispoziţiilor procesuale privind asigurarea asistentei juridice obligatorii în cursul

urmariri penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite ulterior în fata instantei. Potrivit art.

172 ali. (1) C. proc.pen., „lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,

dacă există dovada că apărtorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului“. În

conţiunutl textului nu se fac precizări cu privire la conţinutul termenului de „dovadă“ sau

modalităţii de „încunoştinţare“, lâsând astfel loc la interpretări diferite mai ales în cazul

existenţei unor divergenţe pe tema realizării acestor acte. Termenul de „încunoştinţare“, ca

modalitate a asigurării prezenţei părţilor sau altor persoane la activitatea procesuală, mai este

folosit în Codul de procedură penală [art. 58 alin. (1), (2), art. 129 alin. (2), art. 402 alin. (2)].

Însă faţă de citare în ceea ce priveşte sancţionarea neprezentării, dacă în cazul citării, lipsa

nejustificată poate fi sancţionată, neprezentarea, în cazul încunoştinţării, nu este sancţionată de

lege. În ceea ce priveşte „dovada“ încunoştinţării, nu se indică o anumită modalitate, motiv

pentru care considerăm că se poate face sub orice formă, de preferat scrisă, în care să arte

clar, fără echivoc, cum s-a realizat încunoştinţarea. Considerăm că se impun unle proceduri

mai clare în ceea ce priveşte atât încunoştinţarea, cât şi dovadae efctuării ei, tocmai în ideea

eliminării unor interpretări diferite. Aceste precizări se impun în ideea realizării unei egalităţi în

abordarea pe care legiuitorul a dat-o asigurării asistenţei juridice obligatorii în faza urmăririi

223

penale şi a judecăţii. Remarca este îndreptăţită de faptul că, în faza judecăţii, dacă apărătorul

lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână. Or, în faza urmăririi penale efectuarea actelor

de urmărire penală, este drept, cu excepţii, ca în cazul arestării inculpatului, poate fi realizată şi

în cazul absenţei avocatului dacă există dovada încunoştinţării sale.

109) Urmărirea penală şi judecata în cadrul procedurii urgente.

Organul de urmarire penala sesizat intocmeste un proces-verbal, in care consemneaza cele

constatate cu privire la fapta savarsita. In procesul-verbal se consemneaza, de asemenea,

declaratiile invinuitului si ale celorlalte persoane ascultate. Daca este cazul, organul de urmarire

penala strange si alte probe. Procesul-verbal se citeste invinuitului, precum si persoanelor care

au fost ascultate, carora li se atrage atentia ca pot completa declaratiile sau ca pot face obiectii

cu privire la acestea. Procesul-verbal se semneaza de organul de urmarire penala, de invinuit

si de persoanele ascultate. In cazul cand procurorul a emis mandat de arestare a invinuitului si

a restituit cauza, organul de cercetare este obligat sa continue cercetarea si sa inainteze

dosarul procurorului o data cu invinuitul, cel mai tarziu in 3 zile de la arestarea acestuia.In cazul

cand nu s-a putut efectua complet cercetarea in termenul aratat in alineatul precedent,

continuarea cercetarii penale se face potrivit dispozitiilor procedurii obisnuite. Procurorul,

primind dosarul, procedeaza la verificarea lucrarilor urmaririi penale si se pronunta in cel mult 2

zile de la primire, putand dispune trimiterea in judecata, scoaterea de sub urmarire sau

incetarea urmaririi penale. Cand procurorul dispune trimiterea in judecata, intocmeste

rechizitoriu, emite impotriva inculpatului mandat de arestare si inainteaza de indata instantei de

judecata dosarul cauzei. Daca procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea

urmaririi penale, urmarirea se efectueaza potrivit procedurii obisnuite. Constatarea infracţiunii

Conform art. 466, infracţiunile flagrante se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute

în capitolul consacrat procedurilor speciale, care se completează cu dispoziţiile Codului de

procedură penală. În ceea ce priveşte urmărirea penală, sunt prevăzute dispoziţii speciale

marcate distinct, în cuprinsul art. 467-470, referitoare la constatarea infracţiunii, luarea

măsurilor preventive a reţinerii şi arestării, continuarea cercetării după restituire, verificarea

actelor de cercetare penală şi trimiterea în judecată În conformitate cu art. 467, organul de

urmărire penală sesizat întocmeşte un process-verbal, în care se consemnează cele constatate

cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declaraţiile

învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală

strange şi alte probe. Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost

ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu

224

privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi

de persoanele ascultate. Din redactarea textului nu rezultă că organul de urmărire penală

trebuie să fie sesizat într-un anumit mod, sesizarea realizându-se atât din oficiu, cât şi din afară

(externă). Fiind sesizat, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea

infracţiunii şi să întocmească proces-verbal în condiţiile art. 467 alin. (1) C. proc. pen., adică în

cuprinsul acestuia să consemneze datele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi

declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte personae ascultate. Dacă este necesar, organul de

urmărire penală strange şi alte probe privind săvârşirea infracţiunii cu care a fost sesizat.

Legat de constatrea şi cercetarea infracţiunii flagrante, se prevede, totodată, obligaţia pentru

organul de urmărire penală, să citească procesul-verbal întocmit învinuitului, precum şi

persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau

că pot face obiecţii cu privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire

penală, de învinuit şi de persoanele ascultate. Procesul-verbal întocmit în condiţiile art. 467 C.

proc. pen., are o dublă funcţiune, fiind în primul rand actul de începere a urmăririi penale în

cazul respective dar şi un mijloc de probă, conţinând date cu privire la fapta comisă, precum şi

declaraţiile învinuitului şi ale persoanelor ascultate. Practica judiciară s-a confruntat cu

probleme referitoare la competenţa organului de urmărire penală în cazul aplicării procedurii

speciale pentru infracţiunile prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Întrucât, potrivit art. 209

alin. (3) C. proc. pen. Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror pentru

infracţiunile prevăzute în acest text, s-a pus problema dacă, în caz de aplicare a procedurilor

speciale la aceste infracţiuni, dar effectuate de organul de cercetare penală, urmărirea penală

este legal îndeplinită. Având în vedere faptul că infracţiunea considerată flagrantă se constată,

potrivit dispoziţiilor art. 477 C. proc. pen., de către organul de urmărire penală sesizat, fără a se

fi stabilit o anumită competenţă a organelor de urmărire penală în raport de infracţiunea

cercetată, s-a decis că şi organul de cercetare penală poate efectua urmărirea penală înm

cazul infracţiunilor prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen.1 Punctul de vedere se

fundamntează pe idea că, dacă într-o cauză în care se aplică procedura specială potrivit căreia

constatarea infracţiunilor cu character flagrant nu este dată în competenţa exclusivă a

procurorului, aceste acte pot fi effectuate în condiţii de valabilitate şi de organul de cercetare

penală. Efectuarea urmăririi penale, potrivit procedurii speciale, cade în competenţa exclusivă a

organelor de urmărire penală. Competenţa constatării infracţiunii flagrante o au însă şi organele

prevăzute al art. 214 şi 215 C. proc. pen., cu precizarea că acestea au obligaţia să înainteze de

înadtă pe făptuitor, împreună cu lucrările effectuate şi mijloacele materiale de probă,

procurorului sau organului de cercetare penală, fapt impus de respectarea termenelor proprii

acestor proceduri. Luarea măsurilor preventive-Potrivit art. 468 alin. (1), „Învinuitul este

reţinut .Reţinerea durează 24 de ore. La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu,

225

procurorul poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile,

acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere“. Conţinutul actual al art. 468

este dat de modificările aduse în materia măsurilor de prevenţie de Legea de revizuire a

Constituţiei nr. 429/2003 şi de O.U.G. nr. 109/2003. Prin urmare, faţă de procedura de drept

comun2 , organul de urmărire penală care efectuază constatarea infracţiuni în condiţiile art. 457

C. proc. pen. este obligat să dispună măsura reţinerii pe 24 de ore. După luare măsurii reţinerii,

urmărirea penală se poate finaliza în două moduri, după cum cercetarea penală a fost sau nu

terminată pe perioada reţinerii. În prima variantă, dacă cercetarea penală a fost finalizată pe

perioada reţinerii, primind dosarul, procurorul soluţionează cauza potrivit dispoziţiilor art. 468

alin. (2) şi 470 C. proc. pen. După finalizarea cercetării penale necesită o perioadă de timp mai

mare de 24 de ore (adică decât perioada reţinerii, dispusă în mod obligatoriu), la sesizarea

organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea

învinuitului, care nu poate depşi 10 zile, acestea calculându-se de la datea expirării ordonanţei

de reţinere [art. 468 alin. (1)]. Aşadar, arestarea învinuitului nu este dispusă în mod obligatoriu,

ci numai dacă judecătorul consideră necesar. Însă, dacă măsura arestării învinuitului nu este

luată de judecător şi învinuitul este pus în libertate, în continuare urmărirea penală se

desfăşoară potrivit procedurii de drept comun. În cazul în care judecătorul a dispus arestarea

preventivă a învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului de cercetare penală, acesta

este obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului odată cu învinuitul, cel

mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia [art. 469 alin. (1)]. Prin urmare, organul de cercetare

penală este obligat să finalizeze cercetările în cel mult trei zile de la luarea de către judecător a

măsurii preventive, nerespectarea acestui termen având drept consecinţă continuarea cercetării

potrivit procedurii obişnuite [art. 469 alin. (2)]. O problemă cu care practica judiciară s-a

confruntat a constatat în aplicarea sau nu a dispoziţiilor procedurale privind asistenţa juridică

obligatorie pentru perioada reţinereii învinuitului. Unele insatnţe au rezolvat problema afirmativ.

Considerând că asistenţa juridică este obligatorie atât în cazul învinuitului arestat chiar în altă

cauză, cât şi atunci când învinuitul este reţinut de organul de urmărire penală în cadrul

procedurii pentru urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante. Alte instanţe, reprezentând

opinia majoritară, au hotărât că, dacă cercetarea penală a infracţiunii flagrante se face în timp

ce făptuitorul este reţinut fără a fi pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, dispoziţiile art.

171 alin. (2) C. proc. pen. privind asistenţa juridică obligatorie nu sunt aplicabile. Rezolvarea

cauzelor de procuror-Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi

penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimitere aîn judecată,

scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei

potrivita art. 265. Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi

înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de arestare

226

preventivă a inculpatului. Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea

urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite. Dipoziţiile art. 267 şi 268

se aplică în mod corespunzător“ (art. 470 C. proc. pen). Din redactarea textului rezultă că

procurorul soluţionează dsarul în cel mult 2 zile de la primire, în urma probelor administrate

putând dispune una din soluţiile prevăzute la art. 470 alin. (1), şi anume: trimiterea în

judecată; în acest caz, procurorul, considerând că sunt suficiente dovezi dă rechizitoriu prin

care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată, cu propunerea de

arestare preventivă a inculpatului [art. 468 alin. (2) şi art. 470 alin. (1) şi (2)]. Sesizarea instanţei

se face „de îndată“, ceea ce însemnă, având în vedere specificul procedurii flagrante, dacă

este posibil într-un termen mai mic decât cel prevăzut de art. 264 pentru procedura obişnuită,

de 24 de ore; scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 262

ori restituirea cauzei potrivit art. 265. În conformitate cu art. 262 pct. 2 lit. a) şi art. 470 alin. (1),

dacă constată unul din cazurile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) - e) dispune scoaterea de

sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale dacă există unul din cazurile prevăzute la art.

10 alin. (1) lit. f), h) şi j). Când procurorul constată în urma verificărilor că urmărirea penală nu

este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garntează aflarea adevărului,

restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau, potrivit art. 217, trimite cauza

la un alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale (art. 265). În

sitauţia restituirii, cauza va fi soluţionată în continuare potrivit procedurii obişnuite [art. 470 alin.

(3)]. De asemenea, procurorul este obligat, în cazul restituirii cauzei, să dispună asupra

menţinerii sau revocării măsurilor preventive ce cad în competenţa sa, a măsurilor de siguranţă

ori asigurătorii luate în cursul urmăririi penale, sau dacă este cazul să ia asemenea măsuri.În

măsura în care, cu ocazia verificării cauzei se constată de procuror că cercetarea a fost

efectuată de un organ necompetent, acesta va trimite cauza la organul competent potrivit art.

268 [art. 470 alin. (3)].

110) Urmărirea penală: obiect; limite; trăsături caracteristice.

Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala.

Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare ale politiei; organele de cercetare

speciale. Ca organe de cercetare ale politiei functioneaza lucratorii operativi anume desemnati

din Ministerul de Interne. Organul de urmarire penala este obligat sa stranga probele necesare

pentru aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, in vederea justei

solutionari a acesteia. Organul de urmarire aduna probele atat in favoarea, cat si in defavoarea

invinuitului sau inculpatului. Indatoririle se indeplinesc chiar daca invinuitul sau inculpatul

227

recunoaste fapta. Organul de urmarire penala este obligat sa explice invinuitului sau

inculpatului, precum si celorlalte parti drepturile lor procesuale. Organul de urmarire penala este

de asemenea obligat sa stranga date cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau

favorizat savarsirea infractiunii, precum si orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea

cauzei. Procesul penal modern în configuraţia sa normală, tipică presupune existenţa unei

etape, a unei funcţii procesuale, a cărei finaliatate este stângerea de probe pe baza cărora

instanţa de judecată să poată tranşa, cu autoritate de lucru judecat, conflictul de drept penal. În

timp, urmăriea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii urmăririi penale şi

momentul dispunerii unei soluţii de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este

marcat prin rezoluţie ( în cazul sesizării externe ) sau prin proces-verbal ( în cazul sesizării din

oficiu ). Subliniem că începerea urmăririi penale poate fi dispusă când nu există nici un

impediment din cele prevăzute în dispoziţiile art.10, cu ipoteza în care acestea există, fiind

descoperite din chiar cuprinsul actelor de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate în

cauză, procurorul prin rezoluţie motivată, dispune neînceperea urmăririi penale. Momentul final

al urmăririi penale este marcat prin soluţia dispusă de procuror, care poate fi trimitera în

judecată sau scoaterea de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori clasare. Astfel,

în cazul în care se constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, urmărirea penală se va

finaliza prin emiterea actului de sesizare a instanţei, rechizioriu, procesul penal trecând în faza

următoare, şi anume judecata. În cazul în care nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului sau

inculpatului, se dispune, prin ordonanţă sau rezoluţie, scoaterea de sub urmărire penală

( art.262 raportat la art.249 ), acte procesuale care semnifică încheirea urmăririi penale. În

cazurile prevăzute expres de lege ( art.10 lit.f – j fără lit.i ), dacă există învinuit sau inculpat în

cauză, se dispune, prin rezoluţie motivată sau ordonanţă, încetarea urmăririi penale. Urmărirea

penală se finalizează şi prin clasare ( art.11 pct.1 ), dispusă printr-o ordonanţă. Obiectul

urmăririi penale Potrivit art.200 C.proc.pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în

judecată. Prin “ strângerea probelor necesare ” se înţelege atât operaţiunea de adunarea

probelor, cât şi evaluarea lor, pentru a se constată dacă sunt suficiente în vederea dispunerii

soluţiei de trimitere în judcată. În obiectul urmăririi penale se înscrie atât rezolvarea laturii

penale, cât şi activităţile legate de rezolvarea laturii civile a cauzei penale; avem în vedere

situaţii în care acţiunea civilă se exrecită din oficiu în procesul penal sau când încadrarea

juridică a faptei se poate face, în mod corect, ţinând seama şi de întinderea prejudiciului cauzat

prin infracţiune. Stabilirea existenţei infracţiunii trebuie înţelească ca o obligaţie a organelor

judiciare de a avea în vedere infracţiunile, indiferent de stadiul de tentativă sau fapt consumat. “

Identificarea fărpuitorilor ” consacră intenţia legiuitorului ca, în cadrul umrăririi penale, probele

228

aduntate să ajute la depistarea tuturor acelora care au săvârşit fapta penală ( autori, complici,

instigatori). Prin expresia “ stabilirea răspunderii făptuitorilor ” legiuitorul a dorit ca prin probele

adunate în crusul urmăririi penale să se elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului,

dacă acesta poate să fie sau nu subiect al răspunderii penale. Potrivit art.202, organul de

urmărire panlă are obligaţia să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru

urmărirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de

urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Organul de urmărire penală este, de asemenea, obligat să strângă date cu privire la

împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice

date de natură să servească la soluţionarea cauzei. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi

penale Fiecare fază a procesului penal se caracterizează prin existenţa unor trăsături care îl

configurează caracteristicele esenţiale, deosebind-o în acelaşi timp de celelalte faze ale

procesului penal. În literatura de specialitate sunt menţionate ca trăsături carcateristice ale

urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în

efectuarea actelor de urmărire penală, caracterul nepublic al activităţilor judiciare, caracterul

necontradictoriu expres al procesului penal în acestă fază, forma preponderent scirsă a

urmăririi penale. Din punctul nostru de vedere, doar ultimele patru, în fapt, configurează generic

caracterele acestei faze a procesului penal. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de

urmărire penală-Având în vedere că în acestă fază a procesului penal sunt abilitate de lege să

defăşoare activităţi două categorii de organe judiciare , şi ne referim aici la organele de

cercetare penală şi la procuror, pentru optima funcţionare a acestora legiuitorul a impus o

anumită ierarhie. În primul rând, dispoziţiile legale prevăd o subordonare funcţională a

organelor de cercetare penală faţă de magistratul procuror. Astfel, procurorii conduc şi

controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a organelor poliţiei judiciare şi a altor

organe de cercetare speciale. Organele de poliţie judiciară, conform art.III din Legea

nr.281/2003, îşi desfăşoară activitate în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi

controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia. Potrivit

art.219 alin.(2), dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.

Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza prim-procurorul parchetului sau, când

dispoziţiile sunt date de acesta, de procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor.

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organele de cercetare

penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare

penală, care are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la sesizare, să comunice procurorului

măsurile dispuse. De asemenea, în art.31 din Legea nr.92/1992 se arată, între altele, că

procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Pe

lângă acestă subodonare funcţională coexistă şi subordonarea administrativă , proprie fiecărei

229

categorii de organe judiciare .Dorim să subliniem doar că în cazul organelor de cercetare ale

poliţiei judiciare, organul ierarhic superior al acestora nu poate să le dea îndrumări sau dispoziţii

privind cercetarea peanlă, procurorul fiind singurul competent în acest sens, conform

dispoziţiilor art.219 alin.(1). Cât priveşte subordonarea adminsitrativă a procurorilor, în

conformitate cu dispoziţiile art.28 ali.(4) din Legea nr.92/1992, dispoziţiile procurorului ierarhic

superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine dacă sunt date în scris şi sunt în

conformiate cu legea. Nu vor putea fi date însă dispoziţii pentru neefectuarea actelor care se

pot îndeplini, potivit legii, într-o cauză penală. Lipsa de publicitate a urmăririi penale-Finalitatea

specifică a urmăririi penale presupune ca acestea să se desfăşoare în anumite condiţii care să

garanteze îndeplinirea obiectului propriu acestei faze a procesului penal, astfel cum este arătat

el în dispoziţiile art.200. Astfel, stângerea elementelor probaţiunii cauzei implică o procedură

nepublică, chiar secretă , în contrast cu modul de desfăşurare a judecării cauzei, la care

publlicitatea este ridictaă la rang de principiu. Deşi pe parcursul urmăririi penale există

momentele în care părţile sau alte persoane pot lua la cunoştiinţă de unele probe adminsitrate

în cauză, chiar şi în asemenea situaţii materialul de urmărire penală nu este cunoscut în

totalitate. De asemenea, pentu inculpat este legiferată instituţia prezentării materilalului de

urmărire penală care îi dă acestuia posibilitatea să cunoască toate actelea de urmărie penală

efectuate în cauză. Acest moment este însă plasat după ce au fost efectuate toate actele de

urmărire penală ( art.250 alin.1 ). Pe aceste conisderente, în doctrina de specialitate anterioară

adoptării Legii nr.32/1990, caracterul secret al urmăririi penale era condiserată o trăsătură

specifică. Modificările legislative care au intervenit după decembire 1989, cu privire specială

asupra configuraţiei drepturilor apărătorului, au dus însă la transformarea acestei opinii. Astfel,

prin modificarea art.172 şi, de asemenea, a art.173-în care se arată că, în cursul urmăririi

penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului, al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii

responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărie penală- a

apărut nou subiect cu aptitudinea de a cunoaşte actele probatorii. Pe cale de consecinţă, la

acest moment doctrina actuală a impus lipsa de pubilictate a urmăririi penale ca o trăsătură

definitorie a acesteia. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale-Condiţia esenţială a fazei

judecăţii, contradictorialitatea presupune în esenţă, ca toate iniţiativele procesuale să fie puse

în discuţia părţilor, fiecare dintre acestea exprimându-şi punctul de vedere, motivat, asupra

chestiunii în cauză. Având în vedere însă lipsa de publicitate a urmăririi penal, şi pe cale de

consecinţă, accesul limitat al părţilor la materialul de urmărire penală, în această fază a

procesului penal regula genreală care se despinde şi în baza dispoziţiilor art.71 alin.(2) şi art.77

din care rezultă că organul de urmărire penală administrează probele fără a le supune discuţiei

părţilor existente în cauză, este necontradictorialitate. Absenţa contradictorialităţii conferă

umrăririi penale operativitate şi mobilitate, trăsături care lipsesc fazei de judecată, organele de

230

urmărire penală, în tactica pe care o adoptă în rezolvarea cauzelor, putând efectua actele de

urmărie penală în momentul cel mai potrivit, la data şi la locul corespunzătoare cerinţelor

concrete ale ale dosarului penal. Nu contestăm existenaţa unor momente în care se pot

identifica elemente de contradictorilaitat, cum ar fi prezentarea materialului de umrărie penală,

dar caracterul de excepţie al acestora nu face decât să confirme regula mai sus arătată.

Carcterul preponderent al formei scrise -Soluţionarea definitivă a cauzei penale este atributul

exclusiv al instanţei de judecată, soluţiile date de procuror nefiind definitive şi, de asemenea, nu

se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru realizare acestui atribut, precum şi din

necesitatea ca instanţa de judecată să poată controla în virtutea principiului legalităţii înscris în

dipoziţiile art.2, modul în care au lucrat organele de urmărire penală, a fost consacrată forma

preponderent scrisă a actelor de urmărire penală. Această trăsătură este conferită urmăririi

penal, pe de o parte, de faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în

dosar sub formă scrisă, iar pe de altă parte, pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona

decât în scris, formulând cereri în formă scrisă.

111) Valoarea probatorie a raportului de expertiză.

Dupa efectuarea expertizei, expertul intocmeste un raport scris. Cand sunt mai multi experti se

intocmeste un singur raport de expertiza. Daca sunt deosebiri de pareri, opiniile separate sunt

consemnate in cuprinsul raportului sau intr-o anexa. Raportul de expertiza se depune la organul

de urmarire penala sau la instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de

expertiza cuprinde: a) partea introductiva, in care se arata organul de urmarire penala sau

instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei, data cand s-a dispus efectuarea

acesteia, numele si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata, data intocmirii

raportului de expertiza, obiectul acesteia si intrebarile la care expertul urma sa raspunda,

materialul pe baza caruia expertiza a fost efectuata si daca partile care au participat la aceasta

au dat explicatii in cursul expertizei; b) descrierea in amanunt a operatiilor de efectuare a

expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii in

lumina celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind raspunsurile la intrebarile puse si

parerea expertului asupra obiectului expertizei.

 

231