PRO LEGE NR. 3/2017
Revistă fondată în anul 1952
COMITETUL ȘTIINȚIFIC
• prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție • prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție • prof. univ. dr. Mircea Duțu • prof. univ. dr. Constantin Mitrache •
prof. univ. dr. Emilian Stancu • prof. univ. dr. Florin Streteanu • prof. univ. dr.
Tudorel Toader
COMITETUL DE REDACȚIE
• procuror prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef • procuror dr. Remus
Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct • procuror dr. Tamara Manea, redactor •
procuror dr. Simona Frolu, redactor • procuror Dorinel Oancea, redactor •
procuror Liviu Popescu, redactor
RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI
• procuror conf. univ. dr. Fabian Gyula • lect. univ. dr. Daniela-Iuliana
Lămășanu, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Suceava • Ilie Narița, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia • conf. univ. dr. Marius Neculcea, procuror general adjunct al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara • dr. Gigi-Valentin Ștefan,
procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța
SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE
• Consilier Mădălina Savopol • Grefier Adrian Costache
CONDIȚII DE PUBLICARE
Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele
condiții minimale:
1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa
[email protected], în Microsoft Word, Century sau Times New
Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.
Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care
manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;
2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de
următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,
instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de
telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,
schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;
3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris
atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale
materialului și să conțină cuvintele cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale
domeniului abordat;
4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să
respecte structura științifică consacrată;
5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate
în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile
bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își
asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele
trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;
6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare
sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,
fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre
publicare;
7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor
articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile
prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând
site-ul http://revistaprolege.ro/.
Redacția „Pro Lege”
Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor
juridice conform ordinului ministrului educației naționale și cercetării
științifice nr. 6129/2016
PRO LEGE Nr. 3/2017
CUPRINS
EDITORIAL
GHEORGHE IVAN, MARI-CLAUDIA IVAN: Obligația
cetățenilor români de a sprijini realizarea justiției și a
securității naționale …..……………………………………
15
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE
SIMONA RUSU: Fapta de conducere pe drumurile publice a unui
vehicul sub influența drogurilor. Neincriminare …………
20
DANIELA DEDIU: Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr.
94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de
Conturi …………………………………………………………….
25
DANIELA PEICU: Scurte considerații asupra încadrării juridice a
faptei constând în oferta de mită făcută, în aceeași
împrejurare, mai multor funcționari publici ………….………
44
NICOLAE PÎRCĂLĂBESCU: Abuzul în serviciu. Subsidiaritate … 48
LIVIU POPESCU: Controlul jurisdicțional din oficiu. Drept sau
atribuție? ………………………...........................................
55
ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Punct de vedere asupra
angajării răspunderii civile a statului român în cazul
erorilor judiciare produse atunci când autoritățile judiciare
române pun în executare mandate europene de arestare
emise de către alte state (partea I) …………………………
63
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE –
Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
4 Cuprins
A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE
DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a
persoanei condamnate. Admisibilitate ………………………………
144
B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN
INTERESUL LEGII
Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate … 154
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI –
Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
Membrul de familie în cazul violenței în familie.
Neconstituționalitate ……..……………………………………….…
162
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN
Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii
judecătorești de către un judecător care nu a participat la proces ...
168
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII
EUROPENE – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea)
în cauza C-579/15 (29 iunie 2017)……………………………….…
176
DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE APEL – Rubrică realizată de
GHEORGHE IVAN
PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL TÂRGU-MUREȘ PE
ANUL 2015, ÎN MATERIE PENALĂ
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea
de calități oficiale. Calcularea termenului de prescripție a
răspunderii penale. Aplicarea globală a legii penale mai favorabile.
Individualizarea judiciară a pedepselor. Confiscarea specială ........
189
Împăcarea tardivă. Temei al unei contestații în anulare ................... 205
Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării
unui mandat european de arestare ……………………………..…...
210
5 Cuprins
Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două
persoane vătămate. Unitate naturală de infracțiune sau pluralitate
de infracțiuni? ...................................................................................
219
Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de
domiciliu …………………………………………………........................
230
Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea
controlului judiciar cu arestarea preventivă …………….....………
239
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual
săvârșite prin aceeași omisiune. Concurs real de infracțiuni.
Nedezincriminare ..............................................................................
249
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri.
Distincție .........................................................................................
266
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică.
Circumstanța agravantă a profitării de starea de vădită
vulnerabilitate a persoanei vătămate ................................................
300
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare
juridică. Infracțiunile de ultraj săvârșite împotriva unor funcționari
publici diferiți – imposibilitatea reținerii unei infracțiuni continuate
312
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
Noile incriminări în domeniul asigurărilor auto ........................... 326
Cauza justificativă specială a conflictului de interese permis în
domeniul parlamentar .......................................................................
328
Conflictul de interese în noua viziune a legiuitorului român.
Apariția unei noi incriminări: folosirea funcției pentru favorizarea
unor persoane ..............................................................................
330
Măsura compensatorie a executării pedepsei în condiții
necorespunzătoare. Reglementare recentă ........................................
334
VARIA
BERTRAND LOUVEL: Pentru unitatea magistraturii ……………. 337
RESTITUIRI – Rubrică realizată de SIMONA FROLU
6 Cuprins
EM. MICLESCU: Rechisitorul definitiv în afacerea
Fitowski-Mihăileanu și în complotul contra M. S. Regelui
României (Dreptul, Anul XXIX, nr. 63, 12 octombrie 1900)..
339
AUGUSTIN LAZĂR, MARIUS FOITOȘ, ALEXANDRU
GEORGESCU: O privire în viitor: tendințele investigației
criminalistice la nivel european …………………………….
361
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Constantin Roșca – procuror și președinte al
Consiliului Legislativ ……………………………………….
387
VITRINA CĂRȚII JURIDICE – Rubrică realizată de SIMONA
FROLU
388
The review PRO LEGE No 3/2017
TABLE OF CONTENTS
EDITORIAL
GHEORGHE IVAN, MARI-CLAUDIA IVAN: The obligation of
the Romanian citizen to support the achievement of justice
and national security …..……………………………………
15
STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS
SIMONA RUSU: The act of driving on public roads a vehicle
under the influence of drugs. Non-incrimination ..…………
20
DANIELA DEDIU: The offence provided by art. 64 from Law no.
94/1992 regarding the organization and operation of the
Court of Auditors …………………………………………………
25
DANIELA PEICU: Short considerations over the legal
classification of the act constituting in offering of bribe, in
the same circumstance, to more public clerks ………….…….
44
NICOLAE PÎRCĂLĂBESCU: Abuse of service. Subsidiarity …..… 48
LIVIU POPESCU: Jurisdictional control ex officio. Right or
attribution? ………………………........................................
55
ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Point of view over the
engaging of civil liability of the Romanian state in case of
judicial errors produced when the Romanian Judicial
Authorities execute European Arrest Warrants issued by
other states (part 1) ………………………………………………
63
FROM THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF
CASSATION AND JUSTICE – Column held by GHEORGHE IVAN
A. THE PANEL COMPETENT TO RESOLVE ISSUES OF LAW IN
CRIMINAL MATTERS
Enforcement of the most favourable criminal law after the parole of
the condemned person. Admissibility ……………………………...…
144
8 Table of contents
B. THE PANEL COMPETENT TO JUDGE THE APPEAL IN THE
INTEREST OF THE LAW
Family abandonment. Unique continuous offence. Admissibility ..… 154
FROM THE CASE-LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF
ROMANIA – Column held by GHEORGHE IVAN
Family member in case of domestic violence. Unconstitutionality … 162
FROM THE CASE-LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN
RIGHTS – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN
Respecting the right to a fair trial. Wording of the court decision by
a judge that has not taken part at the trial ………………………….....
168
FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE
EUROPEAN UNION – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN
Decision of the Court of Justice of the European Union (Fifth
Chamber) in the case C-579/15 (29 June 2017) ……………….……
176
FROM THE CASE-LAW OF THE COURTS OF APPEAL – Column held
by GHEORGHE IVAN
THE JUDICIAL PRACTICE OF TÂRGU-MUREȘ COURT OF APPEAL
PE ANUL 2015, IN CRIMINAL MATTER
Constitution an organized criminal group, blackmail and screaming
of official attributes. Calculation of the prescription term for the
criminal liability. Global enforcement of the most favourable
criminal law. Judicial individualization of the penalties. Special
confiscation ........................................................................................
189
Late reconciliation. Grounds for an appeal in annulment ................ 205
Justificatory cause of the order of law. Grounds for refusal of
execution of a European Arrest Warrant ………………………..…..
210
Qualified theft committed, in the same circumstance, with the
damage of two injured persons. Natural unity of offence or plurality
of offences? ........................................................................................
219
Attempt at the offence of qualified theft committed by home violation 230
9 Table of contents
Embezzlement – offence of danger and not of result. Replacement of
the judicial control with the preventive arrest …………….....……..
239
Offence of favouring the offender and intellectual forgery committed
by the same omission. Real concurrence of offences.
Non-decriminalization ........................................................................
249
Offences of fraud and illegal obtaining of funds. Distinction ........... 266
Offences of domestic violence and murder. Judicial classification.
Aggravating circumstance of taking advantage of the obvious
vulnerability state of the injured person .............................................
300
Forest offence of trees theft and robbery – judicial classification.
Offences of outrage committed against different public clerks – the
impossibility of retaining a continuous crime ………………………….
312
LEGISLATIVE UPDATES – Column held by GHEORGHE IVAN
New incriminations in the field of auto insurances ........................... 326
Special justificatory cause of the conflict of interest allowed in the
parliamentary field .......................................................................
328
Conflict of interest in the new vision of the Romanian Legislator.
The occurrence of a new incrimination: making use of the position
for favouring persons ..........................................................................
330
Compensatory measure for the execution of penalty in improper
conditions. Recent regulation ......................................................
334
VARIA
BERTRAND LOUVEL: For the magistracy unity ………………… 337
RESTITUTIONS – Column held by SIMONA FROLU
EM. MICLESCU: Definitive indictment in the Fitowski-Mihăileanu
affair and the plot against the H.M. King of Romania (Law,
Year XXIX, no. 63, 12th
of October 1900)………………………
339
AUGUSTIN LAZĂR, MARIUS FOITOȘ, ALEXANDRU
GEORGESCU: A look into the future: the tendencies of
forensics investigation at European level …………………..
361
10 Table of contents
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Constantin Roșca – prosecutor and president of
the Legislative Council ……………………………………..
387
JUDICIAL BOOK SHOWCASE – Column held by SIMONA
FROLU
388
La revue PRO LEGE No. 3/2017
TABLE DE MATIÈRES
EDITORIAL
GHEORGHE IVAN, MARI-CLAUDIA IVAN: L’obligation des
citoyens roumains de soutenir la réalisation de la justice et
de la sécurité nationale …..…………………………………
15
ETUDES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTAIRES –
ANALYSES
SIMONA RUSU: L’acte de conduire sur les voies publiques un
véhicule sous l’influence de drogues. Non-criminalisation ...
20
DANIELA DEDIU: L’infraction prévue à l’art. 64 de la Loi no.
94/1992 sur l’organisation et le fonctionnement de la Cour
des Comptes ……………………………………………………….
25
DANIELA PEICU: Brèves considérations sur la qualification
juridique de l’acte qui consiste à offrir du pourboire, dans
la même circonstance, à plusieurs fonctionnaires publics …
44
NICOLAE PÎRCĂLĂBESCU: L’abus de pouvoir. Subsidiarité ….. 48
LIVIU POPESCU: Le contrôle juridictionnel d’office. Droit ou
attribution ? ……………………….......................................
55
ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Point de vue sur
l’engagement de la responsabilité civile de l’Etat roumain
en cas d’erreurs judiciaires produites lorsque les autorités
judiciaires roumaines exécutent des mandats d’arrêt
européens émis par d’autres Etats (1ère
partie) ………………
63
DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET
DE JUSTICE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN
A. LE COMPLET POUR LE DEBAT DES QUESTIONS DE DROIT EN
MATIERE PENALE
L’application de la loi pénale plus favorable après la libération
conditionnelle de la personne condamnée. Recevabilité …………….
144
12 Table de matières
B. LE COMPLET COMPETENT DE JUGER LE RECOURS DANS
L'INTERET DE LA LOI
L’abandon de famille. Infraction unique continue. Recevabilité …… 154
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE
ROUMANIE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN
Le membre de la famille en cas de violence en famille. Non
constitutionalité ……..……………………………………….……...
162
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS
DE L’HOMME – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN
Le respect du droit à un procès équitable. La décision judiciaire
sera rédigée par un juge qui n’a pas participé au procès ................
168
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION
EUROPEENNE – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN
Décision de la Cour de Justice de l'Union Européenne (Cinquième
Chambre) dans l’affaire C-579/15 (29 Juin 2017) ……………….…
176
DE LA JURISPRUDENCE DES COURS D’APPEL – Rubrique réalisée
par GHEORGHE IVAN
PRATIQUE JUDICIAIRE DE LA COUR D'APPEL DE TÂRGU-MUREȘ
EN 2015, EN MATIERE PENALE
Constitution d’un groupe criminel organisé. Le chantage et
l’usurpation de qualités officielles. Calculer le délai de prescription
de la responsabilité pénale. L’application globale de la loi pénale
plus favorable. L’individualisation judiciaire des peines. La
confiscation spéciale ...........................................................................
189
Réconciliation tardive. Base d’une contestation en annulation ......... 205
La cause justificative de l’ordre de la loi. Motif de refus de
l’exécution d’un mandat d’arrêt européen …………………………
210
Le vol qualifié commis, dans la même circonstance, au détriment de
deux personnes lésées. Unité naturelle d’infraction ou pluralité
d’infractions ? ...................................................................................
219
La tentative de vol qualifié commis par violation de domicile ……… 230
13 Table de matières
La dilapidation – infraction de danger et pas de résultat. Remplacer
le contrôle judiciaire avec la garde à vue ……………….....………
239
Les infraction de favoriser le contrevenant et de faux intellectuel
commis par la même omission. Concours réel d’infractions. Non
décriminalisation ..............................................................................
249
Les infractions d’escroquerie et d’obtenir des fonds illégaux.
Distinction .........................................................................................
266
Les infractions de violence en famille et de meurtre. Qualification
juridique. La circonstance aggravante de profiter de l’état évident
de vulnérabilité de la personne lésée ................................................
300
L’infraction forestière de vol d’arbres et le
brigandage – qualification juridique. Les infractions d’outrage
commises contre des fonctionnaires publics
différents – l’impossibilité de retenir une infraction continue ………
312
ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par GHEORGHE
IVAN
Les nouvelles criminalisations dans le domaine des assurances auto 326
La cause justificative spéciale du conflit d’intérêts permis dans le
domaine parlementaire .......................................................................
328
Le conflit d’intérêts dans la nouvelle vision du législateur roumain.
Apparition d’une nouvelle criminalisation: faire usage de la
fonction pour favoriser quelqu’un .....................................................
330
La mesure compensatoire de l’exécution de la peine dans des
conditions inappropriées. Réglementation récente ............................
334
VARIA
BERTRAND LOUVEL: Pour l’unité de la magistrature …………. 337
RESTITUTIONS – Rubrique réalisée par SIMONA FROLU
EM. MICLESCU: Le réquisitoire définitif dans l’affaire
Fitowski-Mihăileanu et dans le complot contre Sa Majesté le
Roi de la Roumanie (Le Droit, An XXIX, no. 63, 12 octobre
1900) ……………………………………………………………...
339
14 Table de matières
AUGUSTIN LAZĂR, MARIUS FOITOȘ, ALEXANDRU
GEORGESCU: Un regard à l’avenir: les tendances de
l’investigation criminalistique au niveau européen …………
361
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Constantin Roșca – procureur et président du
Conseil Législatif …………………..……………………….
387
LA VITRINE DU LIVRE JURIDIQUE – Rubrique réalisée par
SIMONA FROLU
388
EDITORIAL
OBLIGAȚIA CETĂȚENILOR ROMÂNI DE A SPRIJINI
REALIZAREA JUSTIȚIEI ȘI A SECURITĂȚII NAȚIONALE
dr. Gheorghe IVAN
Procuror − Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție,
Serviciul de documentare și statistică judiciară
Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale și
Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galați
Cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice
,,Acad. Andrei Rădulescu”al Academiei Române
Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și
al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică –
Institutul Transfrontalier de Studii
Internaționale și Justiție Penală Galați,
Redactor-șef − revista ,,Pro Lege” Mari-Claudia IVAN
Doctorand – Facultatea de Drept,
Universitatea din București
Consilier juridic (grad profesional asistent),
Instituția Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne
ABSTRACT
In the editorial the authors proposed themselves to make a short
legal, ethical and philosophic incursion over the obligation of the
Romanian citizen to support the achievement of justice and
national security.
Key words: Romanian Citizen, obligation, achievement of justice,
achievement of national security.
1. Cetățenii români pot fi obligați să sprijine realizarea justiției, oricare
ar fi ea, civilă, penală sau de altă natură? Întrebarea aceasta ne preocupă,
căutându-i răspunsul în regulile dreptului, ale moralei, în problematica
filosofiei.
Dar ce semnifică ideea de justiție?
e-mail: [email protected]; [email protected].
e-mail: mariclaudia_i @yahoo.com.
16 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan
Căutând, am găsit. Potrivit DEX1, justiția reprezintă activitatea
fundamentală a statului, care constă în soluționarea litigiilor; aceasta este
realizată de instanțele judecătorești – așa statuează și legea fundamentală a
statului român2.
Articolul 11 din noul Cod de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.),
sub denumirea ,,Obligațiile terților în desfășurarea procesului”, prevede:
,,Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine
realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea
acestei obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei
amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune-interese (sublinierea
noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).”
Deci, vrem, nu vrem, trebuie să contribuim la realizarea justiției civile,
chiar dacă aceasta vizează soluționarea litigiilor de drept privat. Dar ce
implicare are un terț în litigiul civil, de pildă, dintre doi cetățeni? Este
problema celor doi. Nu au decât să și-l rezolve singuri – așa cum prevede și
art. 10 C.pr.civ., și anume că părțile au obligația să contribuie la desfășurarea
procesului pe care ele l-au generat, și nu altcineva. Nu au decât să propună
probe, să și le aducă – așa cum permite art. 312 alin. (2) C.pr.civ.: ,,la
termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii
încuviințați chiar fără a fi citați” (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).
După știința noastră, noul Cod de procedură penală nu conține
asemenea reglementări.
Răsfoim legea noastră fundamentală, citind îndatoririle cetățenilor
români3. Nu am găsit nimic. Și atunci? Dispozițiile art. 11 C.pr.civ. sunt
neconstituționale, opinăm noi.
Mergem mai departe. Articolul 313 C.pr.civ., care, sub denumirea
,,Refuzul martorului de a se prezenta”, prevede:
,,(1) Împotriva martorului care lipsește la prima citare, instanța poate
emite mandat de aducere.
(2) În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu
mandat chiar la primul termen.
(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi
găsit sau nu se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată (sublinierea
noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).”
1 Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold,
București, 2016, p. 626; https://dexonline.ro/definitie/justitie (accesat la 20 iulie 2017). 2 A se vedea art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată.
3 A se vedea art. 54-57 din Constituția României, republicată.
Obligația cetățenilor români de a sprijini realizarea justiției și a… 17
Deci, dacă martorul, și anume cel care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări necesare soluționării unui proces, nu vrea să se înfățișeze, instanța
poate soluționa litigiul chiar fără mărturia sa.
Continuăm cercetarea textelor legale. Articolul 297 C.pr.civ., sub
denumirea ,,Obligația terțului de a prezenta înscrisul”, prevede:
,,(1) Când se arată că un înscris necesar soluționării procesului se
află în posesia unui terț, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în
vedere să aducă înscrisul în instanță.
(2) Când deținătorul înscrisului este o persoană juridică,
reprezentanții ei vor putea fi citați ca martori.
(3) Terțul poate refuza înfățișarea înscrisului în cazurile prevăzute la
art. 294 (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan)”.
Și doar atât: terțul poate refuza înfățișarea înscrisului. Deci, instanța
judecă și fără acel înscris.
Nu mai înțelegem nimic. Oare nu trebuiau sancționați cu amendă
judiciară cei menționați mai sus? Oare nu trebuiau constrânși în vreun fel,
pentru a-și îndeplini îndatorirea de sprijinire a realizării justiției civile?
2. În continuarea incursiunii noastre, ne aruncăm privirea și pe Legea
nr. 51/1991 privind securitatea națională a României4, republicată, cu
completările ulterioare. În art. 2 alin. (2) din acest act normativ se prevede:
,,cetățenii români, ca expresie a fidelității lor față de țară, au îndatorirea
morală de a contribui la realizarea securității naționale (sublinierea
noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan)”. Deci, când este vorba de securitatea
națională, cetățenii au, tot la fel, obligația de a contribui la realizarea ei, dar
numai din punct de vedere moral. Ne întrebăm: ce trebuie să facă concret
cetățenii români pentru a-și îndeplini obligația menționată anterior?
Răspunsul îl regăsim în art. 2 alin. (1) din același act normativ: ,,securitatea
națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea
amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în
art. 1”. Prin urmare, cetățenii trebuie să contribuie la cunoașterea, prevenirea
și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor
indicate în textul legal menționat, care prevede că: ,,prin securitatea națională
a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate
socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului
național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii
ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a
drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit
principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.
4 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014.
18 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan
3. Părăsim regulile dreptului și ne îndreptăm către morală.
Morala ne arată că trebuie să fim drepți, cinstiți, corecți, să respectăm
persoanele în vârstă, să acordăm sprijin persoanelor neajutorate, dar mai ales
să promovăm ideea de justiție etc. De mici am fost învățați că nu trebuie să
mințim, întrucât adevărul va triumfa până la urmă, chiar dacă nu se cunoaște
cu precizie acest moment. Spunând adevărul, vom putea sprijini realizarea
justiției atunci când vom fi solicitați în acest sens5.
Așa cum am văzut, și legea apelează la morală pentru a contura unele
obligații ale cetățenilor, cum este aceea de a contribui la realizarea securității
naționale. De ce această trimitere? Fiindcă oamenii se nasc cu morala, trăiesc
cu ea și tot la ea apelează atunci când mor (,,Iertați-mi greșelile, dragii mei”,
spune câte un muribund, sperând că cei cărora li se adresează îi vor da
dezlegarea de a păși la cele veșnice cu sufletul ușurat).
Dar cea mai interesantă trimitere la morală o face legea atunci când îi
impune persoanei chemate să depună mărturie într-un proces obligația de a
jura cu mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie – ,,Jur că voi spune adevărul și nu
voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” – ori de a
face o declarație solemnă – ,,Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde
nimic din ceea ce știu”. În prima ipoteză este introdusă și morala creștină.
Dacă martorul are o altă credință religioasă decât cea creștină, se schimbă
referirea la divinitate din formula jurământului – ,,Jur că voi spune adevărul și
nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute …!” După cum este
lesne de înțeles, a doua ipoteză intervine atunci când martorul este ateu sau
dorește pur și simplu să facă declarația solemnă sus-menționată.
Am văzut, în decursul carierei noastre de anchetatori, că deși un
martor era tentat la început să nu relateze adevărul, totuși după depunerea
jurământului religios se răzgândea, renunțând la ideea de a face afirmații
mincinoase.
4. Filosofând, putem releva că justiția este mai mult decât ceea ce pare
la prima vedere. Justiție semnifică tot ce este drept, tot ce este echitabil,
guvernând atât litigiile dintre cetățeni, cât și problemele de viață ale
cetățenilor. În momentul în care tratăm just, corect pe cei din jurul nostru,
atunci s-a realizat și justiția, noi contribuind, prin faptele noastre bune, la
înfăptuirea ei. ,,Binele” care ne însoțește ne obligă totodată să respectăm (și să
realizăm, dacă este cazul) și ,,Binele” persoanelor cu care relaționăm. Și mai
mult (putem afirma): libertatea este necesitatea înțeleasă! Respectând acest
postulat filosofic, ne respectăm, în primul rând, pe noi înșine, și apoi pe cei
5 Potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) din noul Cod de procedură penală, orice persoană
citată în calitate de martor are obligația de a spune adevărul.
Obligația cetățenilor români de a sprijini realizarea justiției și a… 19
din jurul nostru, întotdeauna acționând fără a-i leza și contribuind astfel la
realizarea acelui țel suprem care ne animă: justiția ideală.
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –
COMENTARII – ANALIZE
FAPTA DE CONDUCERE PE DRUMURILE PUBLICE A UNUI
VEHICUL SUB INFLUENȚA DROGURILOR. NEINCRIMINARE
Simona RUSU
Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor
de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura centrală,
Serviciul de combatere a traficului intern de droguri
ABSTRACT
The author presents some interesting aspects regarding the
non-incrimination of the act of driving on public roads a vehicle
under the influence of drugs.
Key words: driving on public roads a vehicle under the influence of
drugs, incrimination, psychoactive substance, psychotropic
substance, narcotic substance.
Față de modul actual de redactare a normei de incriminare din art. 336
alin. (2) al noului Cod penal (în continuare C.pen.)1, persoanele care au
e-mail: [email protected].
1 ,,Art. 336. Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul
prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge
se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana, aflată sub influența unor
substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deținerii permisului de conducere.
[…]”
Prin Decizia nr. 732/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
69 din 27 ianuarie 2015), Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma ,,la
momentul prelevării mostrelor biologice“ din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen.
este neconstituțională.
Conform art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757
din 12 noiembrie 2012), cu modificările și completările ulterioare, prin substanțe psihoactive
se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății.
Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub… 21
efectuat activități de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub
influența drogurilor sunt exonerate de răspundere penală în virtutea legii.
Folosirea sintagmei de „substanțe psihoactive” restrânge sfera de
aplicare a normei de incriminare la categoria de substanțe la care face referire
Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în
vigoare2, republicată.
Având în vedere terminologia consacrată în conținutul Legilor speciale
nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit
de droguri3, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nr.
339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor
stupefiante și psihotrope4 și nr. 194/2011, constatăm că în timp ce noțiunea de
substanțe psihoactive se regăsește în conținutul art. 3 din Legea nr. 194/20115,
noțiunea de substanțe stupefiante și aceea de substanțe psihotrope există în
conținutul art. 2 din Legea nr. 339/20056.
2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie
2014. 3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.
4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1095 din 5 decembrie
2005. 5 ,,Art. 3
[…]
(3) Se consideră că un produs este susceptibil de a avea efecte psihoactive dacă se
poate aprecia în mod rezonabil că ar produce asemenea efecte, dacă nu este folosit sau nu
putea fi folosit în scopul pentru care a fost produs.
(4) La aprecierea caracterului rezonabil se pot lua în considerare, fără a se limita la
acestea, următoarele criterii:
a) lipsa ori insuficiența elementelor pentru determinarea regimului juridic al
produsului;
b) caracteristicile produsului, în principal compoziția, sau lipsa indicării acestora;
c) consumul, ca destinație previzibilă a produsului;
d) prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucțiuni pentru
utilizarea lui, precum și orice altă indicație ori informație referitoare la acestea sau chiar
lipsa lor.
[…]” 6 ,,Art. 2
Pentru aplicarea prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos semnifică după cum
urmează:
[…]
c) substanță psihotropă – termen desemnând substanțele înscrise în anexele la
Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971;
d) substanță stupefiantă – termen desemnând substanțele înscrise în anexele la
Convenția unică din 1961 a Națiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante, modificată prin
Protocolul din 1972;
22 Simona Rusu
De asemenea, Consiliul Uniunii Europene a arătat ce se înțelege prin
noțiunea de substanțe psihoactive.
Legea nr. 143/2000, la rândul ei, definește drogul în art. 1 și
incriminează orice operațiune executată, fără drept, în legătură cu substanțele
prevăzute în tabelele anexe ale legii7.
Întrucât legiuitorul, în raport cu noțiunile folosite în cuprinsul celor
trei legi speciale la care s-a făcut referire anterior, delimitează noțiunile de
substanțe stupefiante și psihotrope de cele psihoactive, se poate opina că nu se
poate crea, printr-o interpretare prin analogie, o similitudine între substanțele
stupefiante și psihotrope, pe de o parte, și substanțele susceptibile de a avea
efecte psihoactive, pe de altă parte.
În timp ce substanțele stupefiante și psihotrope sunt identificate prin
individualizare în cuprinsul Legilor nr. 143/2000 și nr. 339/2005, substanțele
susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt catalogate ca substanțe ce pot
genera efecte psihoactive în raport cu criteriile enumerate în cuprinsul art. 3
din Legea nr. 194/2011.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene s-au identificat, în decursul
timpului, substanțele susceptibile de a avea efecte psihoactive, lista acestora
nefiind preluată în dreptul intern, prin prevederea lor în cadrul unui tabel
anexă a Legii nr. 194/2011, decât într-o mică măsură.
Deși efectele substanțelor stupefiante și psihotrope și ale celor
psihoactive sunt similare, prin aceea că acționează, în cazul consumului,
asupra sistemului nervos, și deși directivele Consiliului Uniunii Europene
definesc substanțele psihoactive ca substanțe care reprezintă droguri sintetice
noi8, atâta vreme cât normele juridice speciale din dreptul intern diferențiază
[…]” 7 ,,Art. 1
În prezenta lege termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:
[…]
b) droguri - plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care
conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I - III;
c) droguri de mare risc - drogurile înscrise în tabelele nr. I și II;
d) droguri de risc - drogurile înscrise în tabelul nr. III;
[…]” 8 A se vedea Raportul Comisiei Europene COM(2011) din 11 iulie 2011 referitor la
evaluarea aplicării Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului privind schimbul de informații,
evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe psihoactive, disponibil pe site-urile
www.cdep.ro/afaceri_europene/CE/2011/COM_2011_430_RO_ACTE_f.doc (accesat la 30
iunie 2017) și http://ec.europa.eu/justice/policies/drugs/docs/com_2011_430_en.pdf (accesat
la 26 iulie 2017) [Conform definițiilor din decizia Consiliului (art. 3), „substanță psihoactivă
nouă” înseamnă un nou drog sau un nou drog psihotrop în formă pură sau în preparat; „drog
nou” înseamnă o substanță în formă pură sau în preparat, care nu a fost inclusă în tabelele
Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub… 23
categoria substanțelor stupefiante și psihotrope de aceea a substanțelor
psihoactive, ajungem la concluzia că sfera de aplicare a dispozițiilor art. 336
alin. (2) C.pen. nu include și substanțele stupefiante și psihotrope. Singura
caracteristică comună acestor tipuri de substanțe, din punct de vedere al
legislației în vigoare, este aceea că fac parte din categoria substanțelor aflate
sub control național.
Alături de argumentul prevederii în legi speciale diferite a celor trei
categorii de substanțe aflate sub control național, se identifică și argumentul
existenței principiului de drept: „acolo unde legea nu distinge, nimeni nu
poate distinge”. Acest principiu consfințește obligația ca norma de drept să nu
fie interpretată prin analogie, norma neputând deci a fi interpretată decât în
spiritul și litera sa.
Interpretarea prin analogie ar putea conduce la concluzia că
substanțele stupefiante și psihotrope produc la rândul lor efecte psihoactive și
astfel vor fi considerate ca făcând parte din categoria substanțelor psihoactive,
iar noțiunea de substanțe psihoactive ar fi extinsă prin extrapolare în lipsa
unei norme juridice clare și precise. Mai mult decât atât, se constată faptul că
din momentul includerii unor substanțe psihoactive în tabelele anexe ale
Legilor nr. 143/2000 și nr. 339/2005, aceste substanțe sunt catalogate ca
făcând parte din categoria drogurilor de risc sau de mare risc și a substanțelor
stupefiante și psihotrope, fiind înlăturată în acest context terminologia de
substanțe psihoactive.
Pe de altă parte, Legea nr. 194/20119 nu incriminează, în mod expres,
deținerea de substanțe psihoactive pentru consumul propriu, în timp ce Legea
anexate Convenției unice privind stupefiantele din 1961 a Organizației Națiunilor Unite și
care poate reprezenta o amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu aceea
reprezentată de substanțele enumerate în tabelele I, II sau IV; „drog psihotrop nou” înseamnă
o substanță în formă pură sau în preparat, care nu a fost inclusă în tabelele anexate Convenției
privind substanțele psihotrope din 1971 a Organizației Națiunilor Unite și care poate
reprezenta o amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu aceea reprezentată de
substanțele enumerate în tabelele I, II, III sau IV]. 9 ,,Art. 16
(1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei
legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a
avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
(2) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei
legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă
că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
,,Art. 17
Fapta persoanei care, cu intenție, efectuează fără drept operațiuni cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse
24 Simona Rusu
nr. 143/200010
, cu referire la droguri, da. Se observă și că pedepsele prevăzute
în art. 16 și art. 17 din Legea nr. 194/2011 sunt mai mici decât cele prevăzute
în art. 2 din Legea nr. 143/200011
.
Așadar, examinarea comparativă a normelor juridice din Legea nr.
194/2011 și Legea nr. 143/2000 conduce la concluzia că, potrivit legislației
interne, substanțele psihoactive nu fac parte din categoria drogurilor de risc
sau de mare risc, la concluzia că legiuitorul, prin stabilirea unor pedepse
diferite, a diferențiat gradul de pericol social al infracțiunilor prevăzute în
Legea nr. 143/2000 și în Legea nr. 194/2011 și, implicit, la concluzia că, din
punct de vedere legislativ, nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de
drog și aceea de substanțe psihoactive. În sprijinul celor expuse se impune și
precizarea că legiuitorul, cu ocazia reglementării înțelesului unor termeni sau
expresii prin legea penală, nu a definit, în mod clar, sintagma ,,substanțe
psihoactive”.
autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi,
dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.” 10
,,Art. 4
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,
transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără
drept, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.” 11
,,Art. 2
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,
transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,
trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind
circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și
interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.”
INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 64 DIN LEGEA NR. 94/1992
PRIVIND ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CURȚII DE
CONTURI
Daniela DEDIU
Procuror – Parchetul de pe lângă
Judecătoria Sectorului 1 București
Doctorand – Institutul de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
ABSTRACT
The author presents some interesting aspects, theoretical and
practical, regarding the offence provided by art. 64 from Law no.
94/1992 regarding organization and operation of the Court of
Auditors.
Key words: Court of Auditors, offence, Law no. 94/1992,
non-recuperation of damages.
Introducere
Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de
Conturi1 (în continuare Legea), republicată, cu modificările și completările
ulterioare, stabilește cadrul general privitor la organizarea și funcționarea
Curții de Conturi. Actul normativ prevede în Capitolul VII, denumit „Abateri
și sancțiuni”, o singură infracțiune, menită să asigure respectarea de către
entitățile controlate de către Curtea de Conturi a măsurilor dispuse atunci când
constată neregularități care au avut ca finalitate producerea de prejudicii.
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Lege are următorul conținut:
„(1) Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a
neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de
Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul ,,Studii
doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență,
competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată
românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este
cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013. Investește în Oameni!
e-mail: [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 3 aprilie 2014.
26 Daniela Dediu
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită din culpă,
pedeapsa este amenda”.
Premergător analizei infracțiunii sus-menționate, se impune
prezentarea pe scurt a normelor legale incidente care stau la baza controalelor
efectuate de către Curtea de Conturi și care pot conduce la stabilirea de măsuri
pentru entitatea controlată și, eventual, la sesizarea organelor de urmărire
penală.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Lege, Curtea de Conturi exercită controlul
asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor
financiare ale statului și ale sectorului public. Așa cum reiese din alin. (2) al
aceluiași articol, funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin
proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit,
elaborate în conformitate cu standardele de audit internaționale general
acceptate.
În art. 33 din Lege se prevede că activitatea de valorificare a
rapoartelor de audit se face potrivit Regulamentului2, iar în situația în care se
constată regularitatea conturilor, se emite certificatul de conformitate și se
comunică entității auditate.
În situația contrară, când se constată existența unor abateri de la
legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se
comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt, iar
stabilirea întinderii prejudiciului, precum și dispunerea măsurilor pentru
recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate3.
De asemenea, așa cum reiese din pct. 32 din Regulament, cu privire la
auditul public extern efectuat de Curtea de Conturi, conducerea entității
supuse verificării are, printre altele, și următoarele obligații:
– ducerea la îndeplinire a măsurilor de remediere a deficiențelor
constatate de către auditorii publici externi în urma acțiunilor de verificare
efectuate, precum și a celorlalte măsuri și preîntâmpinarea producerii unor
asemenea deficiențe în viitor, condiție a realizării unei bune gestiuni
financiare;
– stabilirea întinderii prejudiciului (dacă este cazul) și dispunerea
măsurilor pentru recuperarea acestuia, potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) din
Lege;
2 Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de
Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități (în continuare
Regulamentul), aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 155/2014 (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014), cu modificările și
completările ulterioare. 3 Articolul 33 alin. (3) din Lege.
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 27
În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi, se întocmește un
raport de control. Potrivit pct. 163 din Regulament, raportul de control, în care
au fost consemnate erori/abateri de la legalitate și regularitate care au
determinat sau nu au determinat producerea unor prejudicii, fapte pentru care
există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale și, după caz,
situații de nerespectare a principiilor economicității, eficienței și eficacității în
utilizarea fondurilor publice și/sau în administrarea patrimoniului, precum și
toate celelalte aspecte rezultate în urma verificării obiectivelor din planul de
control, conține și recomandările formulate de auditorii publici externi cu
privire la măsurile ce urmează a fi luate de conducerea entității verificate
pentru remedierea deficiențelor constatate. Deopotrivă, auditorii publici
externi vor întocmi o notă cu propuneri de valorificare pentru toate
constatările consemnate în raportul de control, precum și proiectul de decizie.
În funcție de natura acestora, prin nota cu propuneri de valorificare a
constatărilor consemnate în raportul de control, auditorii publici externi
formulează propuneri, printre altele, cu privire la:
– stabilirea întinderii prejudiciului și luarea măsurilor pentru
recuperarea acestuia;
– sesizarea organelor de urmărire penală și informarea entității
controlate în legătură cu această sesizare, în situația în care s-a constatat
existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea
legii penale, care au determinat sau nu producerea de prejudicii.
La baza întocmirii deciziei stau, potrivit pct. 164 din Regulament,
raportul de control împreună cu anexele sale, nota conținând poziția motivată
legal referitoare la obiecțiile depuse de conducătorul entității controlate,
menționată la pct. 162 lit. b) din același act normativ, nota cu propuneri de
valorificare, precum și proiectul deciziei. În termen de maximum 30 de zile
calendaristice de la data înregistrării actului de control la entitatea verificată
sau de la data confirmării de primire a acestuia, când raportul de control a fost
transmis prin poștă, directorul din cadrul departamentului, directorul camerei
de conturi și directorul adjunct al camerei de conturi, după caz, întocmesc:
1. nota de evaluare a raportului de control și/sau, după caz, a raportului
privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie sau a
notei de constatare, conform normelor interne;
2. documentele de valorificare pentru raportul de control, respectiv:
a) decizia;
b) adresele de transmitere către departamentul coordonator al acțiunii,
în cazul în care în raportul de control întocmit de către departament/camera de
conturi s-au consemnat:
28 Daniela Dediu
(i) fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea
legii penale;
(ii) fapte cauzatoare de prejudicii importante sau abateri grave cu
caracter financiar, pentru care se propune suspendarea din funcții;
c) adresele de sesizare a organelor competente/abilitate în cazul în care
în raportul de control întocmit de către departament/camera de conturi s-au
consemnat:
(i) fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea
legii penale;
(ii) fapte cauzatoare de prejudicii importante sau abateri grave cu
caracter financiar, pentru care se propune suspendarea din funcție;
3. documentele de valorificare a raportului privind modul de ducere la
îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie, respectiv:
a) decizia de prelungire a termenului de ducere la îndeplinire a
măsurilor, în cazul în care prin raportul de follow-up4 s-a consemnat că
entitatea nu a dus la îndeplinire nicio măsură din decizie sau a dus parțial la
îndeplinire măsurile dispuse prin decizie, însă a prezentat argumente
justificate pentru neîndeplinirea acestora;
b) adresa către organul ierarhic superior al entității controlate sau
organul de conducere colectivă, care aprobă, coordonează și controlează
activitatea entității verificate, așa cum este prevăzut la pct. 183-185 din
Regulament, solicitându-i-se acestuia să ia măsuri care să asigure ducerea la
îndeplinire de către entitatea aflată în subordine a măsurilor dispuse de Curtea
de Conturi, precum și informarea structurii de specialitate a Curții de Conturi
despre modul în care a acționat pentru realizarea măsurilor și rezultatele
obținute;
c) adresa către consiliul județean/Consiliul General al Municipiului
București/consiliul local municipal/al sectoarelor municipiului București,
consiliul local orășenesc, comunal, după caz, prin care se transmite spre
4 Punctul 159 din Regulament prevede, printre altele, că:
a) raportul de follow-up este un act de control care se întocmește în urma acțiunilor
de verificare a modului de ducere la îndeplinire a măsurilor transmise prin decizie și se
întocmește în următoarele situații:
– măsurile dispuse prin decizie au fost duse la îndeplinire în totalitate;
– măsurile dispuse prin decizie au fost duse la îndeplinire parțial;
– măsurile dispuse prin decizie nu au fost duse la îndeplinire;
b) în raportul de follow-up, în situația în care măsurile dispuse au fost duse la
îndeplinire de către conducerea entității verificate, se vor face referiri cu privire la măsurile
pentru stabilirea întinderii prejudiciului și se va menționa atât valoarea erorilor/abaterilor
estimate în urma acțiunii de control a Curții de Conturi, cât și prejudiciul stabilit și recuperat
de conducerea entității verificate.
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 29
analiză un exemplar din raportul privind modul de ducere la îndeplinire a
măsurilor dispuse prin decizie, în cazul în care ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale și ai sectoarelor municipiului București nu au dus la
îndeplinire măsurile transmise de către Curtea de Conturi;
d) adresa către departamentul de specialitate coordonator al acțiunii, în
cazul în care prin raportul de follow-up întocmit la nivelul camerei de conturi
s-a consemnat faptul că nerecuperarea prejudiciului s-a datorat nedispunerii și
neurmăririi de către conducerea entității verificate a măsurilor dispuse prin
decizie de către directorul sau directorul adjunct al camerei de conturi, după
caz;
e) adresa de sesizare a organelor de urmărire penală, în cazul în care,
prin raportul de follow-up întocmit de către departamentul de specialitate sau
camera de conturi, s-a consemnat faptul că nerecuperarea prejudiciului s-a
datorat nedispunerii și neurmăririi de către conducerea entității verificate a
măsurilor dispuse prin decizie de către directorul direcției din cadrul
departamentului;
f) adresa prin care șeful departamentului de specialitate coordonator al
acțiunii aduce la cunoștința instituțiilor și persoanelor prevăzute la pct. 200
din Regulament consecințele ce pot decurge din refuzul de a pune în aplicare
măsura privind suspendarea din funcție a unor persoane, cerută de Curtea de
Conturi;
4. documentele de valorificare a notei de constatare, prevăzute la pct.
168 din Regulament;
5. sinteza aspectelor consemnate în raportul de control încheiat la
nivelul entităților verificate de către camerele de conturi se transmite prin
grija directorului structurii teritoriale către departamentul de specialitate
coordonator al acțiunii de verificare, la termenele și în structura stabilite de
către departament.
Conform pct. 174 din Regulament, decizia se emite pentru aplicarea
măsurilor de valorificare prevăzute la:
a) pct. 171 lit. a) din același act normativ, respectiv:
1. suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor
legale din domeniul financiar, contabil și fiscal;
2. blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată
utilizarea nelegală ori ineficientă a acestora;
3. înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă
sau fiscală controlată;
b) pct. 171 lit. b) din același act normativ, respectiv comunicarea către
conducerea entității controlate a existenței unor erori/abateri de la legalitate și
regularitate care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către
30 Daniela Dediu
aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru
recuperarea acestuia;
c) pct. 171 lit. c) din același act normativ, respectiv suspendarea din
funcție, în condițiile legii, a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte
cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter
financiar, constatate în urma controalelor efectuate până la soluționarea
definitivă a cauzelor în care sunt implicate.
În cuprinsul deciziei sunt menționate și termenele până la care
entitatea verificată trebuie să comunice structurii de specialitate modul de
ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse.
Decizia se emite și în cazul în care faptele pentru care există indicii că
au fost săvârșite cu încălcarea legii penale au determinat producerea unor
prejudicii, întrucât conducerea entității verificate are obligația stabilirii
întinderii prejudiciului și a dispunerii măsurilor pentru recuperarea acestuia și
în această situație (pct. 175 din Regulament)
De asemenea, se emite decizie și în cazul în care, în timpul controlului,
conducerea entității verificate a luat măsuri de stabilire a întinderii
prejudiciului și de recuperare a acestuia, întrucât nu există certitudinea că s-a
efectuat extinderea verificărilor la nivelul întregii categorii de operațiuni
economice la care s-a constatat abaterea cauzatoare de prejudicii ori că s-a
stabilit integral cuantumul prejudiciului (pct. 176 din Regulament)
Așa cum reiese din pct. 181 din Regulament, în decizie se înscriu
concret:
a) erorile/abaterile de la legalitate și regularitate și, după caz, situațiile
de nerespectare a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în
utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public și privat
al statului/unităților administrativ-teritoriale, constatate în urma acțiunilor de
verificare ale Curții de Conturi atât la entitatea supusă verificării, cât și la
entități aflate în subordine/coordonare/sub autoritate sau la alte entități care au
primit fonduri publice prin bugetul entității verificate, chiar dacă aceste ultime
categorii de entități nu au fost cuprinse în programul de activitate a Curții de
Conturi. Pentru fiecare eroare/abatere se vor indica succint și actele normative
încălcate;
b) măsurile pe care entitatea verificată sau alte entități implicate
trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate
de echipa de control, pentru stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea
măsurilor pentru recuperarea acestuia sau, după caz, pentru creșterea
economicității, eficienței și eficacității în utilizarea fondurilor publice ori în
administrarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților
administrativ-teritoriale;
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 31
c) termenele până la care conducătorul entității verificate trebuie să
comunice conducătorului structurii de specialitate a Curții de Conturi care a
emis decizia modul de ducere la îndeplinire a fiecărei măsuri dispuse.
În situația în care prin decizie s-a dispus conducerii entității verificate
să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru recuperarea
acestuia, în decizie se vor reda în mod obligatoriu și dispozițiile art. 64 din
Lege.
Atunci când în actul de control a fost consemnată existența unor
erori/abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor
prejudicii, precum și a unor cazuri de nerespectare a principiilor de
economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea fondurilor publice și în
administrarea patrimoniului, pentru care se face răspunzător în mod direct
conducătorul entității verificate și care impun suspendarea din funcție a
acestuia, departamentul de control/audit coordonator al acțiunii cere celor în
drept suspendarea din funcție a conducătorului entității, potrivit legii5.
Decizia cuprinzând măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și
recuperarea acestora, pentru înlăturarea deficiențelor care nu au determinat
producerea de prejudicii sau pentru creșterea economicității, eficienței și
eficacității în utilizarea fondurilor publice ori în administrarea patrimoniului
va fi adusă la cunoștința organului ierarhic superior în subordinea căruia se
află entitatea verificată sau a organului de conducere colectivă care aprobă,
coordonează și controlează activitatea entității verificate; organismele
sus-menționate vor urmări în cadrul atribuțiilor care le revin, după caz, modul
de ducere la îndeplinire a măsurilor în cauză6.
În decizia emisă se va menționa că analiza eventualei contestații
formulate de conducătorul entității verificate împotriva unor măsuri din
decizie sau a termenelor stabilite pentru îndeplinirea acestora se va face de
către o comisie de soluționare a contestațiilor, constituită în conformitate cu
prevederile pct. 213 din Regulament 7
.
Potrivit pct. 204 din Regulament, împotriva măsurilor dispuse prin
decizie, precum și a termenului stabilit pentru ducerea la îndeplinire a unora
dintre aceste măsuri, în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii
acesteia, conducătorul entității verificate poate depune/transmite contestație la
structura Curții de Conturi care a emis decizia; contestația la decizia emisă de
structura de specialitate a Curții de Conturi reprezintă procedură
administrativă prealabilă obligatorie pentru exercitarea dreptului la acțiune în
contencios administrativ.
5 Punctul 182 din Regulament.
6 Punctul 183 din Regulament.
7 Punctul 187 din același act normativ.
32 Daniela Dediu
Contestația suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea
ei de către comisia de soluționare a contestațiilor; executarea măsurilor devine
obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de
soluționare a contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial
contestația; prin ,,data comunicării încheierii” se înțelege data confirmării de
primire a acesteia, menționată pe documentul de transmitere a încheierii8.
În condițiile în care entitatea verificată formulează cerere de
suspendare a măsurilor stabilite prin decizie, iar instanța de judecată, prin
hotărâre, dispune suspendarea, măsurile dispuse devin obligatorii de la data
încetării suspendării dispuse de instanță9.
În situația contrară, în care acțiunea de suspendare este respinsă de
instanță, iar măsurile dispuse prin decizie sunt menținute ca temeinice și
legale, chiar și în parte, hotărârea este obligatorie pentru entitate, urmând ca
auditorii publici externi să aplice procedura de verificare a îndeplinirii
măsurilor dispuse, în temeiul Regulamentului10
.
În condițiile în care instanța de fond admite în totalitate sau în parte
acțiunea entității împotriva măsurilor dispuse prin decizie, verificarea modului
de ducere la îndeplinire a acestora se suspendă până la soluționarea
irevocabilă a cauzei (exercitarea tuturor căilor de atac împotriva hotărârii
instanței de fond), în ceea ce privește măsurile anulate prin hotărâre
judecătorească11
.
Potrivit pct. 213 din Regulament, contestațiile formulate împotriva
deciziilor emise de structurile Curții de Conturi sunt examinate de comisii de
soluționare a contestațiilor, alcătuite potrivit Regulamentului.
Comisia de soluționare a contestațiilor examinează contestația
împreună cu celelalte documente și emite o încheiere, prin care se poate
dispune:
a) admiterea totală sau parțială a contestației;
b) respingerea contestație12
.
Împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,
conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios
administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data
confirmării de primire a încheierii, în condițiile legii contenciosului
administrativ13
.
8 Punctul 210 alin. (1) din Regulament.
9 Punctul 210 alin. (2) din Regulament.
10 Punctul 210 alin. (3) din Regulament.
11 Punctul 210 alin. (4) din Regulament.
12 Punctul 219 din Regulament.
13 Punctul 227 din Regulament.
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 33
Așa cum este prevăzut în pct. 230 din Regulament: verificarea
modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii se realizează
de către auditori publici externi din cadrul structurilor de specialitate ale
Curții de Conturi care au participat la acțiunea de control, de regulă în 30 de
zile calendaristice de la termenul cel mai îndepărtat din decizie, fără o
notificare prealabilă; în cazul în care conducătorul structurii de specialitate nu
poate asigura din motive justificate prezența niciunuia dintre auditorii publici
externi care au participat la acțiunea de control, echipa desemnată să
efectueze verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse
prin decizii poate fi constituită și din alți auditori publici externi.
Potrivit pct. 234 din Regulament, verificarea modului de ducere la
îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii se finalizează prin întocmirea
raportului privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin
decizie (raport de follow-up), care se semnează atât de către auditorii publici
externi, cât și de reprezentanții legali ai entității verificate; în acest raport de
follow-up se consemnează situațiile ce se pot constata cu acest prilej,
respectiv:
a) măsurile privind remedierea erorilor/abaterilor de la legalitate și
regularitate, precum și blocarea fondurilor bugetare au fost duse la îndeplinire
în totalitate, s-a dispus suspendarea din funcție, în condițiile legii, a
persoanelor acuzate de săvârșirea unor fapte cauzatoare de prejudicii
importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar, au fost luate măsuri
pentru îmbunătățirea economicității, eficienței și eficacității în utilizarea
fondurilor publice și în administrarea patrimoniului, iar prejudiciile au fost
stabilite de entitatea verificată ca întindere și au fost recuperate. În acest caz,
în raportul de follow-up se consemnează situația constatată, inclusiv
detalierea efectelor produse în activitatea entității de măsurile dispuse de
structurile Curții de Conturi;
b) nu s-a acționat pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin
reglementărilor legale din domeniul financiar-contabil și fiscal, nu au fost
blocate fondurile bugetare sau speciale în urma constatării utilizării nelegale
ori ineficiente a acestora, nu au fost înlăturate erorile/abaterile de la legalitate
și regularitate, altele decât cele cauzatoare de prejudicii, nu au fost luate
măsuri pentru îmbunătățirea economicității, eficienței și eficacității în
utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului și nu au fost
luate măsuri pentru suspendarea din funcție, în condițiile legii, a persoanelor
acuzate de săvârșirea unor fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a
unor abateri grave cu caracter financiar; în aceste cazuri, auditorii publici
externi vor aprecia dacă nerealizarea măsurilor s-a datorat inacțiunii
conducerii entităților abilitate să ia respectivele măsuri sau imposibilității
34 Daniela Dediu
acestora de a duce la îndeplinire măsurile dispuse, fie datorită stabilirii unei
perioade de timp insuficiente pentru realizarea lor, fie datorită altor cauze.
În situația în care, în raportul de follow-up, s-a consemnat
imposibilitatea conducerii de a duce la îndeplinire măsurile în termenul
stabilit prin decizie din cauze neimputabile acesteia, valorificarea aspectelor
din raportul de follow-up se realizează prin emiterea de către directorul
direcției din cadrul departamentului/directorul camerei de conturi/directorul
adjunct al camerei de conturi a unei decizii de prelungire a termenului pentru
realizarea măsurilor, pe baza propunerilor formulate de auditorii publici
externi.
Decizia de prelungire a termenului pentru realizarea măsurilor este
semnată de către directorul direcției din cadrul departamentului/directorul
camerei de conturi/directorul adjunct al camerei de conturi, după caz, și se
transmite cu o adresă semnată de către șeful departamentului/directorul
camerei de conturi.
Stabilirea noului termen de ducere la îndeplinire a măsurilor se face în
funcție de gravitatea motivelor ce au determinat nerealizarea acestora;
c) conducerea entității verificate nu a recuperat prejudiciul, situație în
care se procedează în felul următor:
(i) dacă se constată faptul că nerecuperarea prejudiciului s-a datorat
nedispunerii și neurmăririi de către conducerea entității a măsurilor dispuse de
Curtea de Conturi, se urmează procedura de sesizare a organelor de urmărire
penală consemnată la pct. 240-249 din Regulament, pentru a se aplica
prevederile art. 64 din Lege;
(ii) dacă se constată faptul că, deși au fost dispuse și urmărite de către
conducerea entității măsurile cuprinse în decizie, prejudiciul nu a fost corect
stabilit ca întindere și/sau nu a fost recuperat în totalitate, raportul privind
modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie se valorifică
prin emiterea de către Curtea de Conturi a unei decizii de prelungire a
termenului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse, pe baza propunerilor
formulate de auditorii publici externi.
În acest caz, conducerea structurii de specialitate trebuie să aprecieze
termenul necesar pentru recuperarea prejudiciului, însă ținând cont și
atenționând entitatea de riscul de a nu recupera debitele sau prejudiciile
consemnate în actele de control încheiate, datorită prescrierii dreptului la
acțiune.
În fine, se mai prevede în pct. 234 din Regulament că, în baza
raportului de follow-up, și în acest caz se sesizează organul ierarhic superior
al entității verificate sau organul de conducere colectivă, care aprobă,
coordonează și controlează activitatea entității verificate, solicitându-i-se
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 35
acestuia prin scrisoare să dispună măsuri care să asigure stabilirea întinderii
prejudiciului și recuperarea integrală a acestuia de către entitatea aflată în
subordine/coordonare/sub autoritate.
În pct. 235, Regulamentul prevede că, în condițiile în care
conducătorul entității verificate prezintă în scris până la termenul stabilit prin
decizie argumente temeinice care justifică neducerea la îndeplinire a
măsurilor, acesta poate solicita prelungirea termenului stabilit în decizie; dacă
documentele prezentate de entitate în justificarea neducerii la îndeplinire a
măsurilor sunt suficiente și concludente, directorul direcției din cadrul
departamentului/directorul camerei de conturi/directorul adjunct al camerei de
conturi, după caz, poate acorda un alt termen pentru realizarea măsurilor
dispuse prin deciziile emise de către aceștia; în acest caz, se întocmește și se
transmite entității decizia de prelungire a termenului pentru ducerea la
îndeplinire a unor măsuri din decizie.
Sesizarea organelor de urmărire penală competente se va efectua,
potrivit prevederilor art. 33 alin. (4) și art. 64 din Lege, de către conducătorul
departamentului de specialitate coordonator al acțiunii, atât în cazul actelor de
control încheiate la nivel central, cât și al celor întocmite la nivelul camerelor
de conturi14
.
Deopotrivă, așa cum este prevăzut în pct. 241 din Regulament, în
procesul de valorificare a constatărilor înscrise în actele de control, organele
de urmărire penală competente vor fi sesizate în următoarele cazuri:
a) în raportul întocmit de auditorii publici externi s-a consemnat
existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea
legii penale;
b) conducerea entității verificate nu a dispus și nu a urmărit
recuperarea prejudiciului;
c) în actele de control întocmite de auditorii publici externi s-a
consemnat furnizarea de către entitatea verificată a unor informații pentru care
există indicii că ar putea fi nereale.
În situația consemnării în raportul de control/raportul de follow-up a
unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii
penale sau a faptei de nerecuperare a prejudiciului, ca urmare a nedispunerii și
a neurmăririi de către conducerea entității a măsurilor dispuse de Curtea de
Conturi, directorul camerei de conturi va transmite, în termen de 15 zile
calendaristice de la expirarea termenului de depunere a obiecțiilor, o adresă
către departamentul de specialitate coordonator al acțiunii; în această adresă
vor fi descrise în mod detaliat deficiențele consemnate în actul de control
14
Punctul 240 din Regulament.
36 Daniela Dediu
încheiat la entitatea verificată pentru care se propune sesizarea organelor de
urmărire penală, anexându-se toate documentele care susțin respectivele
constatări15
.
În vederea sesizării organelor de urmărire penală, departamentul de
specialitate coordonator al acțiunii solicită un punct de vedere de la
Departamentul juridic referitor la încadrarea sau neîncadrarea faptelor
consemnate în actele de control încheiate în categoria celor de natură penală,
atât pentru acțiunile proprii, cât și pentru cele coordonate în teritoriu, după
care proiectul de sesizare va fi supus spre aprobare plenului Curții de
Conturi16
.
Având în vedere nomele prezentate, putem opina că, potrivit Legii și
Regulamentului, Curții de Conturi îi revin în principal două atribuții: aceea a
verificării și constatării abaterilor și a neregulilor în gestionarea fondurilor
publice, precum și aceea a efectuării unei estimări a abaterii sau a erorii
constatate. Curții de Conturi nu îi revine atributul de a cuantifica efectiv
prejudiciul, ci acest aspect reprezintă o obligație a conducerii entității
verificate, care trebuie să determine întinderea prejudiciul și să ia măsurile
necesare recuperării acestuia. În acest cadru, legiuitorul a prevăzut, corelativ
acestei obligații stabilite în sarcina entității verificate, o infracțiune, instituind
astfel o garanție suplimentară pentru respectarea acestei obligații.
I. Analiza infracțiunii
1. Variante. Infracțiunea analizată este structurată în două variante
infracționale:
– varianta tip prevăzută în art. 64 alin. (1) din Lege, care se referă la
nerecuperarea prejudiciilor ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de
conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi;
– varianta atenuată prevăzută în alin. (2) al aceluiași articol, al cărui
conținut constă în săvârșirea faptei sus-menționate, din culpă17
.
15
Punctul 242 din Regulament. 16
Punctul 243 din Regulament. 17
Alineatul (2) al art. 64 din Lege a fost introdus prin art. 44 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012), ca urmare a modificării
dispoziției art. 19 din Codul penal anterior (din 1969) referitoare la sancționarea acțiunii și
omisiunii în funcție de formele vinovăției cu care au fost comise, astfel că s-a impus
prevederea explicită a sancționării omisiunii din culpă, apreciindu-se că această modalitate de
comitere prezintă o gravitate suficientă în raport cu natura și importanța valorii sociale
ocrotite [a se vedea site-ul http://www.curieruljudiciar.ro/wp-content/uploads/2010/07/
Expunere-de-motive-NCP.pdf (accesat la 29 iulie 2017)].
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 37
2. Condiții preexistente. Obiectul juridic special al infracțiunii este
reprezentat de relațiile sociale referitoare la respectarea măsurilor transmise
de Curtea de Conturi, în vederea recuperării prejudiciilor.
Infracțiunea nu are obiect material.
În ceea ce privește subiectul activ, acesta este calificat, putând fi
numai persoana/persoanele care reprezintă conducerea entității controlate și
căreia îi incumbă obligația de a lua măsurile în vederea stabilirii întinderii
prejudiciului și recuperării acestuia, așa cum reiese din art. 33 din Lege.
Coautoratul este posibil în situația în care conducerea entității este
formată din mai multe persoane cu obligații identice.
În situația în care persoana aflată la conducerea entității deleagă
atribuțiile în legătură cu aceste obligații altor persoane din cadrul entității,
apreciem că nu este absolvită de răspundere penală, revenindu-i în continuare
sarcina de a urmări aducerea la îndeplinire a măsurilor transmise de Curtea de
Conturi în vederea recuperării prejudiciilor.
Este posibilă și participația penală sub forma instigării și a
complicității la fapta comisă cu intenție, precum și săvârșirea faptei în
condițiile art. 52 C.pen. în legătură cu varianta prevăzută în alin. (2) al art. 64
din Lege.
Subiectul pasiv al infracțiunii este reprezentat de entitatea auditată.
Potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 94/1992, prin entitate auditată se
înțelege „autoritatea publică, compania/societatea națională, regia
autonomă, societatea reglementată de Legea societăților nr. 31/1990,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, la care statul sau o
unitate administrativ teritorială deține, singur sau împreună, integral sau mai
mult de jumătate din capitalul social”.
Chiar dacă fapta este incriminată în legea care reglementează
funcționarea Curții de Conturi, aceasta nu are calitatea de subiect pasiv al
infracțiunii, întrucât față de ea legiuitorul a prevăzut obligații stricte de
constatare a infracțiunii și de sesizare a organelor de urmărire penală18
.
18
Codul de procedură penală prevede:
,,Art. 61. Actele încheiate de unele organe de constatare
(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei
infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o
controlează, potrivit legii;
b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice,
ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public,
38 Daniela Dediu
Situația premisă. Așa cum am dezvoltat mai sus, infracțiunea
presupune existența unui control al Curții de Conturi și, în subsidiar, emiterea
unei decizii prin care conducerea entității controlate este obligată să ia măsuri
în vederea stabilirii prejudiciului și recuperarea acestuia.
3. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se comite prin
omisiune, constând în nedispunerea și neurmărirea de către de conducerea
entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi care duc la nerecuperarea
prejudiciului.
Nedispunerea, în acest caz, reprezintă inacțiunea opusă hotărârii,
ordonării unor măsuri apte să aducă la îndeplinire măsurile transmise de
Curtea de Conturi, acțiune menită să ducă la recuperarea prejudiciului.
Neurmărirea este contrară acțiunii de a supraveghea, de a ține sub
observație măsurile dispuse în vederea asigurării cadrului necesar ca
prejudiciul să fie recuperat.
Măsurile concrete ce pot fi dispuse în vederea stabilirii întinderii
prejudiciului și recuperării acestuia sunt lăsate la latitudinea conducerii
entității controlate, însă ele trebuie să fie apte de a conduce la atingerea
scopului pentru care au fost instituite. În acest sens s-a pronunțat și instanța
supremă în considerentele unei decizii pentru dezlegarea unei chestiuni de
drept, arătând că: textul art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr. 94/1992
instituie în sarcina entității auditate obligația de a stabili întinderea
prejudiciului și de a dispune luarea de măsuri pentru recuperarea acestuia,
însă din conținutul acestui text legal nu reiese niciun indiciu cu privire la calea
de urmat, lăsând în sarcina entității auditate alegerea celor mai eficiente și mai
adecvate căi pentru recuperarea prejudiciului; explicația rezidă în aceea că
pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub
controlul lor;
c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate
în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului
săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În
cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau
ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire
penală.
(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții
ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal,
organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.
(4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de
îndată, organelor de urmărire penală.
(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de
sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea
contenciosului administrativ.”
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 39
entitățile auditate se afla într-o multitudine de raporturi juridice, astfel că, dată
fiind natura diversă a acestora, art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr.
94/1992 nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ natura căii procesuale
sau administrative de urmat pentru recuperarea prejudiciilor constatate19
.
Aceste raporturi juridice pot fi raporturi de muncă, administrative,
contractuale, derivând din achiziții publice etc., iar în funcție de natura
raportului juridic în care este implicată instituția publică și în raport cu
specificul situației în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală
din bugetul instituției publice, recuperarea acestora poate fi diferită, alegerea
modalității pentru recuperarea prejudiciului aparținând conducerii entității
auditate20
.
Pentru existența infracțiunii este necesară îndeplinirea cumulativă a
celor două condiții prevăzute în norma de incriminare: atât nedispunerea, cât
și neurmărirea măsurilor transmise, aspect care reiese din folosirea conjuncției
copulative „și” în norma de incriminare. În aceste condiții, în situația în care
conducerea entității dispune măsurile necesare recuperării prejudiciului, însă
nu le urmărește, așa încât să ducă la recuperarea acestuia, faptei îi lipsește
caracterul de tipicitate.
În ceea ce ne privește, considerăm că formularea aleasă de legiuitor nu
lasă loc de interpretări, însă scopul reglementării ar fi mai ușor atins dacă cele
două variante ar fi prevăzute alternativ. În acest sens, în practică se pot ivi
situații în care conducerea entității controlate să dispună măsurile, însă
ulterior, în mod intenționat, să nu le mai urmărească, fiind astfel apărată de
răspundere penală. Deopotrivă, conducerea entității poate dispune măsurile,
existând posibilitatea ca persoanele care o reprezintă să se schimbe pe
parcursul implementării acestora, astfel că reprezentanții subsecvenți ai
entității nu pot fi trași la răspundere penală chiar în situația în care nu
întreprind nicio diligență pentru urmărirea măsurilor dispuse.
Tot în legătură cu elementul material, considerăm că infracțiunea
poate fi reținută doar în situația în care autorul nu dispune nicio măsură din
cele transmise de Curtea de Conturi. În eventualitatea în care conducerea
entității dispune minime măsuri apte să conducă la recuperarea prejudiciului,
nu poate fi antrenată răspunderea penală.
În acest sens, într-o speță, instanța de apel a hotărât că prima instanță,
în mod greșit, a stabilit că fapta există și este săvârșită cu vinovăție, deși din
19
Înalta Curte de Casație și Justiție, Dec. nr. 13/2017 referitoare la interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (5), art. 33 alin. (3) teza ultimă și art. 64 din Legea nr.
94/1992, paragr. 76 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 7 iunie
2017). 20
Ibidem (paragr. 81).
40 Daniela Dediu
probele administrate, respectiv somațiile emise către cabinetele medicale prin
intermediul executorului judecătoresc, rezultă că inculpata a depus o minimă
diligență pentru recuperarea contravalorii utilităților, cu atât mai mult cu cât
după schimbarea inculpatei din calitatea de manager, la aproximativ o
săptămână, au fost recuperate aceste cheltuieli21
. În altă speță, instanța a
respins plângerea formulată de petenta Curtea de Conturi împotriva soluției de
neîncepere a urmăririi penale (clasare, potrivit noului Cod de procedură
penală) dispuse de procuror, prin care s-a considerat că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 64 din Lege, fiind
incident art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală anterior, în situația în
care au fost efectuate minime demersuri în vederea recuperării prejudiciilor
(identificate de Curtea de Conturi) de către conducerea entității controlate,
legalitatea operațiunilor care au stat la baza prejudiciului făcând obiectul unui
alt dosar penal22
.
Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii nici în situația
în care autorul demarează o acțiune la instanța civilă în vederea recuperării
prejudiciului, însă nu formulează calea de atac împotriva hotărârii instanței de
fond prin care s-a respins acțiunea entității controlate, dacă se apreciază că
aceasta din urmă este legală și temeinică. Aceeași idee o regăsim și în practica
judiciară. Astfel, instanța a respins plângerea împotriva soluției dispuse de
procuror prin care s-a dispus clasarea cauzei, considerându-se că
neexercitarea unei căi de atac nu poate fi asimilată, în contextul dat, ca făcând
parte din latura obiectivă sau subiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 64 din
Legea nr. 94/1992, acest aspect ținând de factori exteriori elementelor
constitutive ale infracțiunii, esențial fiind că inculpatul a inițiat demersurile
necesare pentru recuperarea prejudiciului, iar faptul că acest lucru nu s-a
obținut nu poate atrage o răspundere penală23
.
Urmarea imediată. Reglementarea infracțiunii analizate debutează cu
prezentarea urmării imediate – „nerecuperarea prejudiciului”. Pentru ca
infracțiunea să se realizeze sub aspectul laturii obiective este necesar ca să nu
se recupereze prejudiciul constatat prin decizia Curții de Conturi.
Infracțiunea este una de pericol, și nu de rezultat, astfel că prejudiciul
nu îi poate fi imputat autorului faptei. Incriminarea are ca scop determinarea
21
C. Ap. Alba Iulia, S. pen., Dec. nr. 1067/A/2016, disponibilă pe site-ul
www.rolii.ro (accesat la 8 august 2017). 22
Jud. Huedin, Sent. pen. nr. 223/2013, disponibilă pe site-ul www.rolii.ro (accesat
la 8 august 2017). 23
Jud. Odorheiu Secuiesc, Înch. pen. nr. 238/2015, disponibilă pe site-ul
www.rolii.ro (accesat la 8 august 2017).
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 41
conducerii entității controlate să ia măsurile necesare recuperării acestuia,
fiind corelativă obligației legale instituite prin art. 33 din Lege.
În sprijinul acestei opinii aducem mai multe argumente. Astfel,
potrivit pct. 5 din Regulament: prin prejudiciu se înțelege „o pierdere
provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unități
administrativ-teritoriale sau al unei entități publice a acestora”; ,,prejudiciul
trebuie să fie recuperat integral prin acoperirea pierderii, precum și a
dobânzilor și a penalităților de întârziere”; ,,în timpul acțiunilor de
control/audit, auditorii publici externi cuantifică valoarea abaterilor pentru
eșantionul verificat, stabilind un prejudiciu cert, urmând ca întinderea
acestuia, inclusiv a dobânzilor și penalităților de întârziere, să fie stabilită de
conducerea entității verificate, potrivit prevederilor art. 33 alin. 3) din Lege”.
Așadar, prin această reglementare se prevede în mod expres că prejudiciul
este anterior oricărei fapte a conducerii entității, care este datoare să
stabilească întinderea acestuia, inclusiv a dobânzilor și penalităților.
Din prevederile sus-menționate reiese că prejudiciul are o cauză bine
stabilită, și nu poate fi imputat autorului infracțiunii prevăzute în art. 64 din
Lege.
Deopotrivă, și în practica judiciară s-a considerat că infracțiunea
analizată are ca situație premisă preexistența unui prejudiciu, fapta ilicită
constând în neluarea și neurmărirea măsurilor transmise de Curtea de Conturi,
în vederea recuperării prejudiciului. S-a mai statuat că nu există legătură de
cauzalitate între faptă (neluarea și neurmărirea măsurilor dispuse prin decizia
din data de 30 decembrie 2009) și prejudiciu, care viza contul de execuție și
descărcarea de gestiune la data de 31 decembrie 2008; neexistând legătură de
cauzalitate, nu există vinovăție și, drept urmare, nu poate fi angajată nici
răspunderea civilă a inculpatului și obligarea la acoperirea prejudiciului24
.
Raportul de cauzalitate. Între omisiunile de nedispunere și neurmărire
a măsurilor transmise de Curtea de Conturi și nerecuperarea prejudiciului
trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că nerecuperarea
prejudiciului se datorează strict faptei ilicite. În situația în care nerecuperarea
prejudiciului este influențată chiar și parțial de factori externi, fapta nu
constituie infracțiune.
4. Latura subiectivă. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 64 din
Lege, infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă.
Varianta atenuantă prevăzută în alin. (2) al articolului sus-menționat
are ca formă a vinovăției culpa. În acest caz, culpa constă în aceea că autorul
nu dispune și nu urmărește măsurile transmise de Curtea de Conturi, fie
24
C. Ap. Pitești, S. pen., Dec. nr. 38/A/2014, disponibilă pe site-ul www.rolii.ro
(accesat la 8 august 2017).
42 Daniela Dediu
pentru că nu le-a cunoscut, deși putea și trebuia să le cunoască, fie pentru că,
deși le-a cunoscut, a neglijat luarea acestora, astfel că nu a fost posibilă
recuperarea prejudiciului.
5. Formele infracțiunii. Tentativa nu este posibilă la niciuna din
variantele normative.
6. Sancțiunea. În varianta tip [alin. (1) al art. 64 din Lege],
infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile alin. (2) al art. 64 din Lege,
respectiv din culpă, pedeapsa este amenda.
II. Raportul cu alte infracțiuni
Abuzul în serviciu și neglijența în serviciu. În ceea ce ne privește,
opinăm că infracțiunea analizată, corelativ celor două variante normative, nu
intră în concurs nici cu infracțiunea de abuz în serviciu și nici cu cea de
neglijență în serviciu. Ca argument, subliniem că infracțiunea analizată este o
infracțiune de pericol, în timp ce abuzul în serviciu și neglijența în serviciu
sunt infracțiuni de rezultat25
. Din același motiv, în situația imposibilității
încadrării faptei în infracțiunea prevăzută în art. 64 din Lege, nu se poate
reține în subsidiar săvârșirea uneia dintre cele două infracțiuni, nefiind posibil
ca o infracțiune de rezultat să fie subsidiară uneia de pericol. În plus,
observăm că limitele de pedeapsă sunt vizibil superioare în cazul
infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, astfel că nu pot fi
reținute în subsidiar.
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Lege poate fi considerată ea însăși
ca o formă aparte de „abuz” sau „neglijență”, care nu urmărește să protejeze
administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului și ale
sectorului public în condiții de eficiență și legalitate, ci mai ales să creeze
cadrul necesar recuperării prejudiciilor constatate prin controalele Curții de
Conturi.
Concluzii
Reglementarea infracțiunii în art. 64 din Lege este menită să asigure o
protecție, dar mai ales o garanție suplimentară că prejudiciile cauzate
resurselor financiare publice vor fi recuperate. Totuși, din modalitatea în care
este incriminată fapta, prin instituirea unor condiții greu de atins cumulativ,
eficiența acestei infracțiuni este destul de limitată în practică.
25
În acest sens, a se vedea G. Bodoroncea, Comentariu, în ,,Codul penal.
Comentariu pe articole”, de G. Bodoroncea ș.a., Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 661,
665.
Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 43
De aceea, de lege ferenda ar fi oportună regândirea infracțiunii, în
sensul de a prevedea ca modalități normative alternative ale elementului
material cele două inacțiuni, respectiv „nedispunerea sau neurmărirea”
măsurilor transmise de Curtea de Conturi.
SCURTE CONSIDERAȚII ASUPRA ÎNCADRĂRII JURIDICE A
FAPTEI CONSTÂND ÎN OFERTA DE MITĂ FĂCUTĂ, ÎN ACEEAȘI
ÎMPREJURARE, MAI MULTOR FUNCȚIONARI PUBLICI
Daniela PEICU
Prim-procuror adjunct Parchetul de pe
lângă Tribunalul Vrancea
ABSTRACT
In the doctrine and judicial practice there are controversies
regarding the judicial classification of the act of giving bribery in
the hypothesis in which the bribe offer made, in the same
circumstance, aims at many public clerks.
In the survey, the author concludes that it is imposed the retaining
of a simple offence of giving bribery, taking into consideration
that it was affected a social value – work relations –, there is a time
and place unity, and the briber had the representation of a sole
corruption action.
Key words: money, concurrence of offences, benefits, continued
offence, main passive subject, secondary passive subjects, natural
unity of offence.
Introducere. Unele hotărâri recente ale instanțelor de judecată aduc în
discuție o temă care a suscitat controverse și în literatura de specialitate,
respectiv care este încadrarea juridică a faptei de dare de mită în ipoteza în
care oferta de mită făcută, în aceeași împrejurare, vizează mai mulți
funcționari publici.
1. Prezentare. În jurisprudență, infracțiunea de dare de mită, săvârșită
în condițiile sus-menționate, a fost considerată ca fiind continuată, conform
art. 35 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), prin schimbarea
încadrării juridice din concursul de infracțiuni reținut în actul de sesizare.
Datele spețelor se prezintă astfel:
A. Inculpatul a oferit bani și alte foloase materiale agenților de poliție
cu atribuții în verificarea respectării Legii nr. 12/1990 privind protejarea
populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de
e-mail: [email protected].
Scurte considerații asupra încadrării juridice a faptei constând în oferta … 45
servicii ilicite1, republicată, în scopul de a-i determina pe aceștia să nu
dispună sancționarea sa contravențională, deși fusese surprins în timp ce
comercializa pe piață produse fără documente de proveniență.
Prin rechizitoriul parchetului, în sarcina inculpatului au fost reținute
două infracțiuni de dare de mită aflate în concurs real.
Tribunalul Vrancea, prin Sentința penală nr. 74/2017, a apreciat ca
legală reținerea infracțiunii continuate de dare de mită (respectiv luare de mită
în formă continuată – fiind trimiși în judecată și agenții de poliție, care au
primit foloasele oferite).
În prezent, cauza se află pe rolul Curții de Apel Galați, ca urmare a
declarării apelului de către parchet și inculpați.
B. Inculpatul, conducător auto, surprins în trafic în timp ce conducea
autoturismul neînmatriculat și fără permis de conducere, a oferit agenților de
poliție sume de bani în euro, pentru a-i determina pe aceștia să nu efectueze
cercetări penale pentru infracțiunile constatate.
Prin rechizitoriul parchetului, în sarcina inculpatului au fost reținute
două infracțiuni de dare de mită în concurs real.
Prin Sentința penală nr. 1100/2006, pronunțată în dosarul nr.
888/110/2016, Tribunalul Bacău a dispus schimbarea încadrării juridice,
conform art. 386 din noul Cod de procedură penală, reținând infracțiunea
continuată de dare de mită prevăzută în art. 290 alin. (1) C.pen. cu aplicarea
art. 35 alin. (1) din același cod.
Curtea de Apel Bacău, prin Decizia penală nr. 1100/2016, a admis
apelul parchetului pentru alte considerente și a menținut sentința penală
apelată în sensul încadrării juridice de mai sus.
2. Analiză. Problematica spețelor prezentate pune în discuție dacă în
materia infracțiunii de dare de mită există un singur subiect pasiv principal,
respectiv statul, și „n” subiecți pasivi secundari, și anume funcționarii publici
asupra cărora se exercită actele de corupere.
Așa cum am menționat mai sus, în cursul cercetării judecătorești
infracțiunea de dare de mită a fost considerată de instanțele de judecată ca
având forma continuată, conform art. 35 alin. (1) C.pen.
Aceasta este soluția legală prin prisma lit. b) a art. 238 din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal2, cu modificările și completările ulterioare, conform căreia ,,condiția
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie
2014. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
46 Daniela Peicu
unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită și atunci când infracțiunea
a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv
principal este unic” (sublinierea noastră – D. Peicu).
În literatura de specialitate a fost exprimat punctul de vedere potrivit
căruia se va reține comiterea unei singure infracțiuni de dare de mită (unitate
naturală de infracțiune) în ipoteza în care oferta de mită vizează două sau mai
multe persoane, cât timp se realizează printr-un act unic, ce vatămă interesele
unei singure instituții în cadrul căreia funcționarii publici se află în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, iar mituitorul a avut reprezentarea unei singure acțiuni
de corupție activă3.
Opinie. În ceea ce ne privește, în acord cu alți autori4, apreciem că este
legală reținerea unei infracțiuni simple de dare de mită, având în vedere că
s-a adus atingere unei singure valori sociale – relațiile de serviciu –, există
unitate de timp și loc, iar mituitorul a avut reprezentarea unei singure acțiuni
de corupție.
NOTA REDACȚIEI
1. Fapta de dare de mită nu are subiect pasiv secundar, ci numai
subiect pasiv special, și anume statul, acesta fiind titularul intereselor publice
apărate prin incriminarea acestei fapte, și nu alte persoane fizice sau juridice5.
De altfel, funcționarii mituiți nici nu pot fi considerați subiecți pasivi, ci
făptuitori ai infracțiunii corelative de luare de mită6.
Ca atare, orice discuție privitoare la unicitatea subiectului pasiv și la
desprinderea unei soluții legale din dispozițiile lit. b) a art. 238 din Legea nr.
187/2012 este superfluă.
2. Cu privire la infracțiunea continuată, Curtea Constituțională a
României a statuat recent că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv”
din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.7 este neconstituțională,
3 G. Bodoroncea, Comentariu, în ,,Codul penal. Comentariu pe articole”, de G.
Bodoroncea ș.a., Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 633-634. 4 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 495-496. 5 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,
ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 352. 6 Idem, p. 355.
7 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe
(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
Scurte considerații asupra încadrării juridice a faptei constând în oferta … 47
întrucât aceasta, impunând condiția unității subiectului pasiv în cazul
infracțiunii continuate, creează o diferență de tratament juridic în cadrul
aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și
rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în fața
legii, fără privilegii și fără discriminări8.
Prin urmare, se poate reține infracțiunea continuată și în ipoteza în
care există mai mulți subiecți pasivi, principali sau/și secundari.
3. În spețele sus-menționate, infracțiunea de dare de mită nu poate
îmbrăca decât forma simplă, forma continuată nefiind posibilă, întrucât nu au
fost comise două sau mai multe acțiuni de corupție, așa cum se prevede în art.
art. 35 alin. (1) C.pen., ci doar una singură.
Nu poate fi reținut nici concursul real/ideal de infracțiuni, deoarece
actul comis de inculpat alcătuiește în mod natural o singură activitate
infracțională și, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracțiune, sub forma
infracțiunii simple. Tot astfel, sintagma ,,în aceeași împrejurare” este aceea
care reunește acțiunile săvârșite (dacă sunt mai multe, în situația de față
nefiind cazul) într-o unitate naturală de infracțiune, sub forma infracțiunii
simple9.
4. Este posibilă și infracțiunea continuată de dare de mită, dar numai în
ipoteza în care făptuitorul, în realizarea aceleiași rezoluții, la diferite intervale
de timp, corupe diferiți funcționari publici.
[…]” 8 Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din
17 iulie 2017. 9 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p.
99-100. În același sens, cu privire la infracțiunea de proxenetism, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Dec. nr.
20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016
[În cazul în care infracțiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituției, se
săvârșește asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore și minore, în ,,aceeași
împrejurare”, se va reține o singură infracțiune de proxenetism prevăzută în art. 213 alin. (1)
și (3) C.pen., în formă simplă; ori de câte ori infracțiunea de proxenetism, în varianta
înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra a două sau mai multor persoane
vătămate majore și/sau minore, fără legătură între ele, se va reține un concurs de infracțiuni
prevăzut în art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) și (3) C.pen., după caz, cu
reținerea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C.pen.].
ABUZUL ÎN SERVICIU. SUBSIDIARITATE
Nicolae PÎRCĂLĂBESCU
Procuror Parchetul de pe
lângă Tribunalul Vrancea
ABSTRACT
In the article, after the author makes a short historical of the
incrimination of the abuse of service, presents two examples from
the judicial practice, at the end expressing his opinion connected
to the addressed issues.
Key words: abuse of service, use of special marking devices,
offence, subsidiarity
Scurt istoric. Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor.
Legiuitorul are în vedere, în procesul elaborării normative, interese sociale
majore, urmărind să ofere garanții bunei dezvoltări a raporturilor interumane,
precum și să protejeze valorile sociale1.
Grija legiuitorului pentru evoluția normală a relațiilor de serviciu, care
presupune impunerea unei anumite conduite a funcționarilor, sau în alte
cazuri, oricăror persoane care prin acțiunile lor pot periclita aceste relații
sociale, s-a manifestat și prin instituirea răspunderii penale.
Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de „abuz în
serviciu” a fost făcută de legiuitorul român în Codul penal din 1865, în art.
147 și art. 158 – „abuzul de putere contra particularilor” și „abuzul de
autoritate în contra lucrului public” –, și apoi în Codul penal din 1937,
secțiunea a V-a, în art. 245 – ,,abuzul de putere” –, în art. 246 – ,,abuzul de
autoritate” – și în art. 247 –,,excesul de putere”. Ulterior, în Codul penal din
1969, au fost incriminate ,,abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”
în art. 246, ,,abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi” în art. 247 și
,,abuzul în serviciu contra intereselor publice” în art. 248, iar în noul Cod
penal (în continuare C.pen.), abuzul în serviciu este incriminat în art. 297.
Textul actual al infracțiunii de abuz în serviciu reunește faptele penale
incriminate în Codul penal anterior (din 1969) în art. 246-248 (abuzul în
serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor
e-mail: [email protected]
1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediția a 5-a, revizuită, Editura C.H. Beck,
București, 2014, p. 140.
Abuzul în serviciu. Subsidiaritate 49
drepturi și abuzul în serviciu contra intereselor publice) și prevede la alin. (1)
al art. 297 C.pen. că „fapta funcționarului public care, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod
defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se
pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului
de a ocupa o funcție publică”. La alineatul (2) al aceluiași articol se prevede:
„Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei
persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de
rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă
sau infecție HIV/SIDA”.
Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 405/20162, a
constatat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C.pen. sunt constituționale în măsura
în care prin sintagma ,,îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora
se înțelege ,,îndeplinește prin încălcarea legii”.
Infracțiunea de abuz în serviciu are atât variante agravante, cât și o
variantă atenuantă.
Varianta agravantă există prin raportare la dispozițiile art. 132 din
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție3, cu modificările și completările ulterioare, în care se prevede că „în
cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă
funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”, precum și prin
raportare la dispozițiile art. 309 C.pen. care prevăd că: „Dacă faptele
prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306
sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate”.
Varianta atenuantă există prin raportare la dispozițiile art. 308 C.pen.,
care prevăd în alin. (1) că „dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304
privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor
săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul
oricărei persoane juridice”, iar la alin. (2) statuează: „În acest caz, limitele
speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
50 Nicolae Pîrcălăbescu
Noul Cod penal explică înțelesul termenului de funcționar public în
art. 175, care prevede în alin. (1) că: „Funcționar public, în sensul legii
penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o
remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau
judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de
orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei
regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu
capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului
de activitate al acesteia”.
În alin. (2) al art. 175 C.pen. se prevede că: „De asemenea, este
considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită
un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire
la îndeplinirea respectivului serviciu public”.
Incriminarea din art. 297 C.pen. are un caracter general, norma
juridică fiind subsidiară4. Ori de câte ori regăsim forme ale abuzului în
serviciu incriminate distinct, vom folosi acele norme juridice care reprezintă,
în raport cu art. 297 C.pen., cazul special.
Exemple din practica judiciară. Una dintre situațiile care se încadrează
în dispozițiile alin. (1) al art. 175 C.pen. este cea a primarului unei unități
administrativ-teritoriale care, cu încălcarea prevederilor art. 37 alin (1) din
Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice5, cât și ale art. 138 din Legea dialogului social nr. 62/2011
6,
republicată, cu modificările și completările ulterioare – care interziceau
negocierea și includerea în contractele/acordurile colective de muncă
încheiate în sectorul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani și în
natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria
respectivă de personal –, în cadrul procedurii, a negociat punctual clauze
privind acordarea de către angajator, în beneficiul salariaților, a unor drepturi
în bani.
4 C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru
examenul de licență 2008-2009, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București,
2008, p. 492. 5 În prezent, abrogată.
6 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012.
Abuzul în serviciu. Subsidiaritate 51
Articolul 37 alin (1) din Legea nr. 284/2010, în vigoare la momentul
comiterii faptei de către primar, prevedea că: „Prin contractele colective de
muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă
nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care
excedează prevederilor prezentei legi”.
Articolul 138 din Legea nr. 62/2011 prevede că:
„(1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în
sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi
în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru
categoria respectivă de personal.
(2) Prin excepție de la prevederile art. 129 alin. (3) contractele
colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condițiile legii, după
aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în
limitele și în condițiile stabilite prin acestea.
(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în
limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi
modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile
salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime și maxime,
drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai
între limitele legale.
(4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu
încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate.
(5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu
nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului.”
Încălcând dispozițiile legale menționate mai sus, primarul împreună cu
angajații, în cadrul negocierilor pe care le-au purtat, au convenit asupra
includerii în acordul colectiv de muncă și în contractul colectiv de muncă a
unor clauze referitoare la acordarea următoarelor drepturi în bani:
– „stimulent pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu ținuta și
igiena personală”, în cuantum de 400 lei/lună;
– „bonus pentru acoperirea unei părți din masa de prânz”, în cuantum
de 200 lei/zi lucrătoare;
– „supliment de sărbători pentru sărbătorile de Paști și Crăciun”, egal
cu venitul aferent lunii anterioare celei în care se acordă;
– „bonus de vacanță”, egal cu venitul din luna anterioară plecării în
concediu;
– „premiu anual”, egal cu salariul mediu lunar de bază realizat în anul
pentru care se face premierea;
– „spor de 15% din salariul de bază pentru funcționarii
publici/salariații care posedă titlul de doctor”.
52 Nicolae Pîrcălăbescu
Trebuie menționat faptul că niciunul dintre drepturile sus-menționate
nu erau și nu sunt prevăzute de legislația în vigoare pentru categoriile de
personal vizate, respectiv personal contractual și funcționari publici, iar
prejudiciul adus unității administrativ-teritoriale, administrate de primarul în
cauză, a fost de 66.600 lei.
Ca exemplu pentru situațiile avute în vedere de alin. (2) al art. 175
C.pen., învederăm situația pădurarului, angajat al unui ocol silvic privat, care,
la solicitarea președintelui unei obști, cu ocazia inventarierii arborilor pentru
întocmirea actului de punere în valoare, nu respectă legislația care
reglementează această activitate, subdimensionează materialul lemnos
inventariat și pune în valoare o cantitate de material lemnos mult mai mare
decât cea permisă de lege, iar în felul acesta îi creează posibilitatea
președintelui obștii să exploateze o cantitate de material lemnos mai mare
decât îi permite legea și să scoată în mod fraudulos din patrimoniul obștii o
cantitate de material lemnos care nu este evidențiată în actele contabile ale
acesteia și, prin urmare, să-i prejudicieze patrimoniul cu contravaloarea
neîncasată a materialului lemnos exploatat și valorificat în mod fraudulos.
Prin fapta sa, pădurarul sus-menționat a încălcat următoarele
reglementări:
– Articolul 63 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (în
continuare Codul silvic)7, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, care prevede că: „Arborii destinați tăierii se inventariază și, după
caz, în funcție de natura tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de
marcat de către personalul silvic împuternicit, în conformitate cu normele
tehnice”.
– Articolul 48 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
59/2000 privind Statutul personalului silvic8, cu modificările și completările
ulterioare, prevede că: „Personalul care încalcă legile și regulamentele
specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului
individual de muncă, precum și normele de comportare, aducând astfel daune
intereselor silviculturii și prestigiului instituției pe care o reprezintă,
răspunde disciplinar, contravențional, civil sau penal, în funcție de natura și
de gravitatea faptei săvârșite”.
Este de menționat că în Ordinul nr. 1346/2011 pentru aprobarea
Regulamentului privind forma și modul de utilizare a dispozitivelor speciale
de marcat, precum și modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de
arbori9, cu modificările și completările ulterioare, la art. 19 lit. d) se prevede
7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015.
8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 30 mai 2000.
9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 18 mai 2011.
Abuzul în serviciu. Subsidiaritate 53
că „se interzice cu desăvârșire folosirea dispozitivului special de marcat fără
drept sau contrar dispozițiilor legale specifice”, iar la art. 20 se prevede că
„săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art. 19 atrage răspunderea
contravențională sau, după caz, penală a persoanei vinovate, în conformitate
cu prevederile legale”.
La rândul său, Ordinul nr. 1651/2000 al Ministerului Apelor, Pădurilor
și Protecției Mediului privind aprobarea Normelor tehnice privind evaluarea
volumului de lemn destinat comercializării10
prevede următoarele:
– „Potrivit legilor în vigoare, indiferent de forma de proprietate,
politica de evaluare economică a pădurilor este un atribut al statului. În
condițiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România sunt
gestionate într-un mod unitar, urmărind utilizarea durabilă în folosul
generațiilor actuale și viitoare, a funcțiilor lor ecologice, economice și
sociale. Evaluarea volumului de lemn destinat comercializării se va face cu
respectarea principiilor enunțate mai sus, concretizate în amenajamentele
silvice sau în studiile sumare de amenajare aprobate” (capitolul I, pct. 1).
– „Întocmirea actelor de evaluare a volumului de lemn (pe picior)
destinat comercializării se realizează de către personalul silvic specializat
(ingineri și subingineri). Marcarea și inventarierea arborilor destinați tăierii
se realizează numai de către personalul silvic delegat să utilizeze ciocanul de
marcat, această prevedere fiind obligatorie pentru toți proprietarii,
deținătorii cu orice titlu de proprietate sau pentru administratorii de păduri”
(capitolul I, pct. 4).
– „Organele silvice care întocmesc, verifică, și aprobă lucrările de
evaluare răspund personal și solidar, în ordinea succesiunii răspunderilor
pentru orice greșeli privind alegerea, marcarea și inventarierea arborilor
destinați recoltării, prelucrării datelor și redactării actului de evaluare
precum și pentru orice abateri de la prezentele norme tehnice”. Iar la punctul
7 se arată că „Actele de evaluare a volumului de lemn destinat comercializării
sunt considerate corespunzător întocmite și definitiv acceptate odată cu
adjudecarea prin licitații și negocieri a volumului de lemn respectiv”
(capitolul I, pct. 6).
Având în vedere Legea nr. 175/2017 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, precum și pentru modificarea
art. 5 alin. (2) din Legea nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere
și a lucrărilor de corectare a torenților din domeniul public al statului și din
administrarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva în domeniul public al
unor unități administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale ale
10
Nepublicat.
54 Nicolae Pîrcălăbescu
acestora11
, considerăm că, raportat la situația de fapt prezentată, personalul
silvic, fie că este angajat al ocoalelor silvice private, fie al ocoalelor din cadrul
Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, nu mai poate fi subiect activ al
infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât prin art. 34 din legea sus-menționată
s-a prevăzut că după art. 107 din Codul silvic se introduce un nou articol, art.
1071, cu următorul cuprins: „(1) Folosirea dispozitivelor speciale de marcat
prevăzute la art. 63 fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice
în vigoare constituie infracțiune silvică și se pedepsește cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă12
; (2) În cazul falsificării dispozitivelor speciale
de marcat prevăzute la art. 63, sunt aplicabile dispozițiile art. 317 din Codul
penal”.
Reglementarea din art. 1071 din Codul silvic are caracter special în
raport cu aceea din art. 297 C.pen., care are caracter subsidiar, așa cum am
arătat, și urmează a fi aplicată cu prioritate, având în vedere că în alin. (1) al
primului text legal se prevede în mod expres că folosirea dispozitivelor
speciale de marcat fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice în
vigoare constituie infracțiune silvică și se pedepsește.
Opinie. Față de cele expuse, relevăm că abuzul în serviciu este
mijlocul juridic prin intermediul căruia se poate restabili ordinea de drept
încălcată numai în primul exemplu (al primarului care a continuat să încalce
legea și să acorde drepturi în bani, care nu erau prevăzute de legislația în
vigoare pentru categoriile de personal vizate, și după ce auditorii publici
externi au întocmit un raport de audit financiar prin care au stabilit că
acordarea drepturilor respective în bani era ilegală și se impunea recuperarea
lor), în cazul pădurarului fiind aplicabile dispozițiile art. 1071 din Codul
silvic; dacă nu exista acest text legal, atunci se aplica art. 297 C.pen.
11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 18 iulie 2017. 12
În art. 63 din Codul silvic se prevede:
,,(1) Arborii destinați tăierii se inventariază și, după caz, în funcție de natura tăierii,
se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit, în
conformitate cu normele tehnice.
(2) Forma și modul de utilizare a dispozitivelor speciale de marcat, precum și modul
de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori se stabilesc prin regulament aprobat prin
ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.”
CONTROLUL JURISDICȚIONAL DIN OFICIU. DREPT SAU
ATRIBUȚIE?
Liviu POPESCU
Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Serviciul de documentare și statistică judiciară
ABSTRACT
Law may be executed discretionary (but not abusively); the
attribution involves also correlative obligations, therefore
responsibility.
Key words: hierarchical control, law, attribution, responsibility.
Se solicită precizarea înțelesului noțiunii de „procuror ierarhic
superior”, cu referire strict la prerogativa infirmării prevăzute de art. 304 din
Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) care stipulează:
„Art. 304 – Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a
organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale
sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea
persoanei interesate.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de
către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic
inferior (sublinierea noastră – L. Popescu).”
De exemplu: presa evocă „o scandaloasă soluție de clasare” dispusă
la Parchetul de pe lângă Tribunalul X.
Cine are dreptul să o verifice din oficiu și să o infirme?
- doar procurorul imediat ierarhic superior (de exemplu, șef de birou
sau șef de serviciu);
- conducătorul acelui parchet;
- pe lanțul ierarhic toți, până la și inclusiv procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
e-mail: [email protected]
56 Liviu Popescu
A. Ierarhia în cadrul Ministerului Public.
Așa după cum am mai arătat1, după Revoluția din 1989, datorită
modificărilor de ordin constituțional, procurorii au încetat să mai fie
funcționari, devenind magistrați, iar ierarhia în cadrul Ministerului Public nu a
mai însemnat subordonare jurisdicțională, ca în sistemul Constituției
comuniste, ci, strict, control jurisdicțional (cu prerogativa, firească, a
infirmării actelor/măsurilor/soluțiilor neîntemeiate sau nelegale).
În același timp, subordonarea administrativă a continuat să existe,
cum, de altfel, există și în cazul judecătorilor (care nu funcționează izolați unii
de ceilalți, ci încadrați în instanțe conduse, pe baza unor regulamente
administrative, de către președinți, vicepreședinți, șefi de secții etc.).
Această scară ierarhică2 a subordonării administrative în Ministerul
Public este reglementată expres, după cum urmează:
- art. 65 alin. (1), (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară3 stipulează:
„(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului
parchetului respectiv.
(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.”
- art. 95 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stipulează:
„(1) Secțiile, serviciile și birourile parchetelor de pe lângă instanțe
sunt conduse de procurori șefi.”
Pe cale de consecință, strict acestea sunt raporturile ierarhice, fiind
irelevante alte criterii precum: vechimea, indemnizația, gradul profesional,
funcția de conducere, dar dintr-o altă circumscripție, funcția de procuror
inspector, consilier, calitatea de procuror anume desemnat etc.
1 L. Popescu, Puterea de instrucțiune și de injoncțiune a procurorului ierarhic
superior, în ,,Pro Lege” nr. 3-4/2003, p. 198-208. 2 Pentru specificul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a se vedea L. Popescu, Subordonarea
în cadrul Ministerului Public. Reguli și excepții, în ,,Pro Lege” nr. 2/2007, p. 170-178. 3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie
2005, cu modificările și completările ulterioare.
Controlul jurisdicțional din oficiu. Drept sau atribuție? 57
B. Controlul, drept personal sau atribuție?
Soluționarea unei cauze penale este un moment de maximă
responsabilitate în activitatea procurorilor: nu doar a celor care emit soluția, ci
și a celor care au prerogativa controlului jurisdicțional din oficiu, și nu
doar pentru că privește drepturi și libertăți fundamentale ale părților din dosar,
ci și pentru că, fiind generate de exercitarea atribuțiilor de serviciu, ambele
situații, după caz, pot atrage răspunderea juridică a magistratului responsabil.
În exercitarea funcției, magistratul nu exercită drepturi personale (cum
ar fi dreptul de moștenire), ci atribuții, adică posibilitatea pe care o are este
dublată de obligația de a se pronunța motivat, legal și temeinic (în sensul de a
face sau, eventual, de a nu face un anumit act juridic – de exemplu, o
infirmare).
Controlul ierarhic (inclusiv din oficiu) reprezintă un principiu
constituțional4 de activitate a procurorilor care ar rămâne, în parte, golit de
conținut dacă exercitarea acestuia ar fi discreționară: când și cum dorește
ierarhia.
Această manieră ar încălca atât cerințele predictibilității legii (în
înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), cât și
egalitatea cetățenilor în fața legii și, implicit, în fața autorităților publice5
dacă, în situații similare, aceștia beneficiază de un tratament juridic diferit.
Cine are, potrivit legii, atribuția controlului ierarhic din oficiu,
inclusiv în plan jurisdicțional, va trebui să o exercite în toate situațiile de
aceeași natură (în care îi sunt semnalate motive de netemeinicie, de
nelegalitate sau de fraudă) și indiferent de modul în care problema i-a fost
adusă la cunoștință (informare din partea unor instituții, memorii cetățenești,
mass-media etc.), refuzul de a exercita o atribuție legală neputând fi justificat.
C. Controlul jurisdicțional.
I) Controlul ierarhic jurisdicțional la plângere este reglementat în
Codul de procedură penală la art. 339.
4 Art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, stipulează:
„(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al
imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției (sublinierea
noastră – L. Popescu).” 5 Art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, stipulează:
„(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără
discriminări.”
58 Liviu Popescu
Acelea – și nu altele – sunt funcțiunile de conducere responsabile de
atribuția controlului la plângere6; ulterior, persoana interesată se mai poate
adresa instanței, în condițiile art. 340 din același act normativ.
II) Controlul ierarhic jurisdicțional din oficiu are ca sediu al materiei
art. 304 alin. (2) C.pr.pen., precitat7.
a) Într-o interpretare literală a acestei norme (care nu cunoaște alte
dezvoltări legale), întreaga ierarhie superioară (conform ante, pct. A) poate
exercita si voluit control jurisdicțional din oficiu, dacă dorește și când dorește
(sau poate să nu îl exercite), adică discreționar, pentru că acolo unde o
obligație revine nediferențiat mai multora, de fapt nimeni nu este responsabil,
fiecare putându-și justifica pasivitatea pe seama celorlalți.
Nu achiesăm la acest punct de vedere care, așa după cum arătam mai
sus, golește de conținut și de responsabilitate principiul constituțional al
controlului ierarhic.
Într-o asemenea interpretare, deși i se semnalează anumite nereguli,
procurorul ierarhic superior poate să nu exercite – fără nicio
răspundere – control ierarhic jurisdicțional, privind această prerogativă ca pe
un drept personal și nu ca pe o atribuție (drept și obligație corelativă).
Totuși, acest control din oficiu reprezintă nu un drept personal adus de
acasă la serviciu de către un procuror șef, ci o atribuție, o garanție
6 Art. 339 alin. (1) și (2) C.pr.pen. stipulează:
„(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori
efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul
parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul
șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe
baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic
superior.” 7 Într-o reglementare anterioară, astăzi caducă, posibilitatea infirmării din oficiu se
întemeiază în mod insuficient doar pe motive de nelegalitate, ceea ce a generat, în practică,
străduința de a acoperi gospodărește o carență legislativă prin adevărate acrobații justificative
menite să includă, în pofida evidenței, și motivele de netemeinicie.
Art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 stipulează:
„(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul
ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale (sublinierea noastră – L. Popescu).”
În sensul celor de mai sus, a se vedea S. Brădiceanu, Verificarea soluțiilor sub
aspectul temeiniciei și al legalității, în „Pro Lege” nr. 1/2007, p. 55-58.
Controlul jurisdicțional din oficiu. Drept sau atribuție? 59
constituțională de ordine publică și, subsidiar, o garanție a drepturilor
părților cauzei.
b) Într-o interpretare sistematică și rațională – pe care o
preferăm – vom observa că:
1. Dintre toate funcțiile ierarhic superioare, control jurisdicțional la
plângere (soldat, eventual, cu infirmări) nu pot efectua decât conducătorii de
unități de parchet pentru actele/măsurile/soluțiile dispuse în cadrul propriilor
parchete.8
Art. 304 alin. (2) C.pr.pen. reprezintă o normă de trimitere.
Mutatis-mutandis, norma de reglementare a controlului jurisdicțional
din oficiu, după structura alin. (1) care se aplică, ar trebui să stipuleze:
„Când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură
procesuală a procurorului în subordine nu este dată cu respectarea
dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la
plângerea persoanei interesate.”
Rezultă că nu oricare dintre procurorii ierarhic superiori are
competența de a dispune infirmarea din oficiu, ci numai acela care poate
rezolva și plângerile, așadar numai funcțiunile expres menționate în art. 339
alin. (1) C.pr.pen.
2. Anterior, controlul ierarhic la plângere se exercita pe toate treptele
ierarhiei, de la parchetele locale și până la procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicându-se mecanic interpretarea
literală (ante, pct. C, II, a) a noțiunii de „procuror ierarhic superior”.
A fost necesară mai întâi o decizie9 a Curții Constituționale a
României și, ulterior, modificarea procedurii penale10
pentru a se exclude
intervenția conducătorilor parchetelor „ierarhic superioare” asupra celor
„subordonate”, limitându-se controlul ierarhic la plângere strict la nivelul
parchetului emitent (cu posibilitatea sesizării instanței).
3. Exact aceleași funcții de conducere, și nu altele sunt învestite prin
lege să asigure verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriilor, așadar din
oficiu, cu excluderea tuturor celorlalte funcții ierarhic superioare (inclusiv
8 Sau, după caz, procurorii șefi de secție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție (și, după cum vom arăta, și Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), conform art. 339 alin.
(1) C.pr.pen. 9 Decizia Curții Constituționale a României nr. 486/2 decembrie 1997 (publicată în
Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998). 10
Prin Legea nr. 281/2003 (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr.
468 din 1 iulie 2003).
60 Liviu Popescu
cele intermediare din cadrul unității de parchet: șef de birou și șef de
serviciu).
Ce rațiune ar avea interpretarea potrivit căreia funcțiile de conducere
intermediare (șef de birou și șef de serviciu) nu pot rezolva plângerile, nu pot
verifica rechizitoriile, dar în schimb pot infirma din oficiu acte/măsuri/soluții
ale procurorilor11
din cadrul compartimentelor pe care le conduc?!
4. Păstrând specificitatea Direcției Naționale Anticorupție, regăsim
exact aceeași regulă potrivit căreia doar funcțiile expres menționate în lege
să rezolve plângeri au atribuția controlului din oficiu în verificarea
rechizitoriilor, cu excluderea altor funcții de conducere intermediare12
.
Similar, și în cazul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism13
.
11
Mutatis mutandis, aceeași întrebare – retorică – și în cazul conducătorilor unităților
de parchet „ierarhic superioare” celei din care provine actul/măsura/soluția supusă
controlului. 12
Art. 222 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind
Direcția Națională Anticorupție (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 244
din 11 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare) stipulează:
„(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale
Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele
întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de
procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de
procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor
Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții
(sublinierea noastră – L. Popescu).
(2) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori
efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuți în
alin. (1) (sublinierea noastră – L. Popescu).” 13
Art. 16 alin. (1)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru
organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative
(publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016)
stipulează:
„(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor
teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri (sublinierea noastră
– L. Popescu).
(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate
de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, iar în lipsa acestora de către procurorii șefi secție.
(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele
întocmite de procurorii din cadrul secțiilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor.
Controlul jurisdicțional din oficiu. Drept sau atribuție? 61
5. Exact același înțeles îl are noțiunea de „procuror ierarhic
superior” și în cuprinsul art. 341 alin. (71) C.pr.pen. care stipulează:
„În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră
preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea și dispune
infirmarea soluției atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect.
[…] (sublinierea noastră – L. Popescu).”
Rezultă, așadar, că nici conform art. 341 alin. (71) C.pr.pen. noțiunea
de „procuror ierarhic superior” nu se referă la oricare dintre funcțiile ierarhic
superioare de pe scara ierarhiei, ci doar la cele limitativ menționate în art. 339
alin. (1) din același act normativ, pentru că numai acestea pot rezolva
plângeri.
Potrivit normelor de tehnică legislativă care impun redactării unitate
terminologică, același termen nu poate exprima, succesiv, în același context
funcțional (în speță, activitatea de control jurisdicțional) noțiuni diferite,
conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative14
care stipulează:
„Art. 37 – Unitatea terminologică
(1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin
aceiași termeni.
[…]”
6. De altfel, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de
apel și prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunal nu au un drept de
control general asupra unităților de parchet din circumscripție (adică inclusiv
din punct de vedere jurisdicțional), ci doar din punct de vedere „al
administrării”, în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr.
304/2004 care stipulează:
„Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și
prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită și atribuții de
coordonare și control al administrării parchetului unde funcționează, precum
și al parchetelor din circumscripție (sublinierea noastră – L. Popescu).”
(4) Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor din cadrul
Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea
se face de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism.
(5) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori
efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhic superiori
prevăzuți la alin. (1)-(4) (sublinierea noastră – L. Popescu).” 14
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010,
cu modificările și completările ulterioare.
62 Liviu Popescu
În concluzie, numai funcțiile ierarhic superioare expres menționate în
art. 339 alin. (1) C.pr.pen. vor putea cumula și atribuția controlului
jurisdicțional din oficiu, cu posibilitatea infirmării actelor/măsurilor/soluțiilor
nelegale sau neîntemeiate dispuse de către procurorii din unitățile pe care le
conduc.
Dreptul acestora de a infirma nu se poate exercita decât ca atribuție
și, corelativ, nu poate fi disociat de responsabilitatea (ne)exercitării acesteia.
Cu ocazia verificărilor curente, celelalte funcții ierarhic superioare
intermediare într-o unitate de parchet (șef de birou și sef de serviciu) nu vor
putea, așadar, dispune infirmarea, dar, în calitate de șefi de compartimente, au
obligația să efectueze control jurisdicțional sub forma propunerilor
corespunzătoare, motivate, adresate conducătorilor de parchete, singurii care
au prerogativa deciziei infirmării.
O situație specială are procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție.
Spre deosebire de ceilalți conducători de parchete care controlează din
oficiu celelalte unități de parchet din circumscripție doar sub aspectul
„administrării”15
, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție are prerogativa deplină a atribuției de control, adică
inclusiv sub aspect jurisdicțional, în conformitate cu art. 72 din Legea nr.
304/2004 care stipulează:
„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați,
controlul asupra tuturor parchetelor (sublinierea noastră – L. Popescu).”
Ubi lex non distinguit, nec nos distinguit potest.
În consecință, funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție se alătură, în ceea ce privește controlul
jurisdicțional din oficiu, celor expres menționate în art. 339 alin. (1) C.pr.pen.,
atât în ceea ce privește dreptul/atribuția de a infirma, cât și în ceea ce privește
responsabilitatea exercitării acestei atribuții.
15
Conform art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, precitat.
PUNCT DE VEDERE ASUPRA ANGAJĂRII RĂSPUNDERII CIVILE
A STATULUI ROMÂN ÎN CAZUL ERORILOR JUDICIARE
PRODUSE ATUNCI CÂND AUTORITĂȚILE JUDICIARE ROMÂNE
PUN ÎN EXECUTARE MANDATE EUROPENE DE ARESTARE
EMISE DE CĂTRE ALTE STATE (PARTEA I)
Antonia-Eleonora CONSTANTIN
Procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secția judiciară
ABSTRACT
The author presents a point of view over the engaging of civil
liability of the Romanian State in case of judicial errors produced
when the Romanian Judicial Authorities execute European Arrest
Warrants issued by other states.
Out of editorial reasons, the survey contains 122 pages, and has
been divided in three parts, the first part being published in the
current number of the “Pro Lege” magazine, and the other parts
in the following numbers of the magazine (no. 4/2017, respectively
no. 1/2018).
Key words: judicial error, European Arrest Warrant, civil
responsibility of the Romanian State.
§ 1. Introducere 1. Prin Nota nr. 526/III-7/2016 din 4 aprilie 2017, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București a arătat că, prin Decizia civilă nr. 830/A/2016,
pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr.
12207/3/2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul statul
român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală
Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr.
1223/2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă.
Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamantul P.M. împotriva aceleiași
sentințe și a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe, în sensul
obligării pârâtului la plata sumei de 25.000 lei, despăgubiri pentru prejudiciul
moral. În fine, au fost menținute dispozițiile din sentința sus-menționată
e-mail: [email protected].
64 Antonia-Eleonora Constantin
privind obligarea pârâtului la plata sumei de 476,21 lei, daune materiale, și
496 lei, cheltuieli de judecată.
2. În fapt, prin Ordonanța nr. 77/2014, emisă de către Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1518/III-5/2014, s-a dispus
reținerea reclamantului (persoanei solicitate) P.M. pentru săvârșirea
infracțiunii de furt în formă agravantă prin efracție, pe o durată de 24 de ore,
începând cu data de 16 septembrie 2014, ora 18.45, și până la data de 17
septembrie 2014, ora 18.45. S-a reținut că, la data de 12 septembrie 2014, s-a
înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitarea
autorităților judiciare din Austria, transmisă prin intermediul alertei introduse
în Sistemul de Informații Schengen (denumit în continuare S.I.S.) privind
punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 28
iulie 2010 de autoritățile austriece față de reclamant, cu datele de identificare
menționate în mandat.
La data de 17 septembrie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București a solicitat Curții de Apel București arestarea provizorie pe baza
semnalării în S.I.S. în vederea punerii în executare a mandatului european de
arestare emis la data de 28 iulie 2010 de Parchetul din St. Pölten (Austria),
precum și predarea persoanei solicitate P.M., cetățean român.
Prin Încheierea din 17 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel
București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 5719/2/2014, în baza art. 101
alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală1, republicată, cu modificările și completările
ulterioare2, raportat la art. 202 alin. (4) lit. b), art. 211 și art. 215 din Codul de
procedură penală român (în continuare C.pr.pen. român) s-a dispus luarea
măsurii preventive a controlului judiciar față de persoana solicitată P.M.,
pentru o perioadă de 30 de zile, de la data de 17 septembrie 2014 până la data
de 16 octombrie 2014.
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
2 ,,Art. 101. Reținerea și arestarea în baza semnalării introduse în Sistemul de
Informații Schengen
[…]
(5) Judecătorul sesizat potrivit alin. (4):
b) respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este cazul,
dispune punerea în libertate a persoanei reținute. În scopul asigurării bunei desfășurări a
procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii
persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare,
instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea, pe o durată de cel mult 30 de zile, a
uneia din măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură
penală.
[…]”
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 65
Ulterior, prin Sentința penală nr. 285/F/2014, pronunțată de Curtea de
Apel București – Secția a II-a penală în același dosar, a fost respinsă sesizarea
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare
a mandatului european de arestare, emis la data de 28 iulie 2010 de Parchetul
din St. Pölten (Austria), a fost revocată măsura preventivă a controlului
judiciar dispusă față de reclamant și s-a constatat că persoana solicitată a fost
reținută pe o durată de 24 de ore la data de 16 septembrie 2014.
Instanța a apreciat că este incident un impediment la predare. S-a
reținut că, deși legiuitorul nu a prevăzut expres, stabilirea identității
persoanei solicitate este o condiție prealabilă analizei vreunuia dintre
motivele de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzute în
art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată.
După cum s-a arătat și în doctrină, faptul că persoana indicată în
mandatul european de arestare nu este cea căutată de către autoritățile
emitente este un motiv de refuz implicit al executării. Or, în cauză, persoana
solicitată nu este cea căutată de autoritățile judiciare din Austria pentru
comiterea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare.
Astfel, organele de urmărire penală din Austria l-au identificat pe
numitul P.M. ca fiind participant la comiterea infracțiunilor cercetate, având
în vedere recunoașterea efectuată de condamnatul M.V.M. după fotografia de
pe cartea de identitate pe numele persoanei solicitate, rămasă în copie la
hotelul unde făptuitorii se cazaseră în Austria. Persoana condamnată nu a
indicat numele și prenumele persoanei căutate pe care el o cunoștea doar după
poreclă.
Instanța a apreciat că persoana solicitată a fost identificată, în mod
greșit, ca fiind unul dintre autorii infracțiunilor cercetate, dat fiind că
fotografia aplicată pe actul de identitate, rămas în copie la hotelul unde
făptuitorii se cazaseră în Austria, nu îi aparține persoanei solicitate P.M.,
cartea de identitate prezentată la hotel fiind cu certitudine falsificată.
Astfel, atât Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea
Bazelor de Date, cât și Poliția Sector 3 București – Secția 13 Poliție au trimis
instanței fotografia asociată cărții de identitate emisă pe numele persoanei
solicitate, fotografie care diferă în mod evident de aceea de pe copia transmisă
de autoritățile din Austria.
Așadar, instanța penală a reținut cu autoritate de lucru judecat că
reclamantul P.M. nu este persoana căutată de autoritățile judiciare din Austria
pentru comiterea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare.
3. În motivarea Sentinței civile nr. 1223/2015, Tribunalul
București – Secția a V-a civilă a apreciat că reclamantului P.M., care a fost
reținut și față de care s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar, îi sunt
66 Antonia-Eleonora Constantin
aplicabile dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român3, deoarece procedura s-a
finalizat prin respingerea cererii de executare a mandatului european de
arestare de către judecătorul de drepturi și libertăți, care a reținut ca fiind
fondate obiecțiile în ceea ce privește identitatea pe care judecătorul trebuie să
le verifice în această procedură. Astfel, privarea de libertate a reclamantului a
fost una nelegală în sensul dispozițiilor art. 539 C.pr.pen. român, fiind
îndreptățit să obțină despăgubiri de la statul român, acesta având obligația de
a repara paguba suferită ca urmare a erorii judiciare.
4. Instanța de apel, respingând apelul declarat de pârâtul statul român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, a apreciat, ca nefondate, criticile acestuia
referitoare la neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii
sale pentru prejudiciul cauzat din eroare judiciară.
Curtea de Apel București a considerat corectă motivarea instanței de
fond, potrivit căreia reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 539
C.pr.pen. român. Măsura privării de libertate trebuie să fie considerată
nelegală din perspectiva faptului că a fost luată fără a exista un temei, în
condițiile în care mandatul european de arestare nu îl privea pe reclamant și
obiecțiile sale în ceea ce privește identitatea s-au dovedit a fi fondate.
Caracterul nelegal al acestei măsuri a fost stabilit chiar prin Sentința penală
nr. 285/F/2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală,
care a motivat că „stabilirea identității persoanei solicitate este o condiție
prealabilă analizei existenței vreunuia dintre motivele de refuz al executării
mandatului european de arestare, prev. de art. 98 din Legea nr. 302/2004,
republicată”.
5. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a opinat că:
Hotărârea de obligare a statului român la plata despăgubirilor solicitate
de reclamantul P.M. este nelegală, întrucât în cauză nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 538 și următoarele (în continuare urm.) C.pr.pen. român4,
3 ,,Art. 539. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a
fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a
procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a
judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea
definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.” 4 ,,Art. 538. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată
sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la
repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după
anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit
care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de
achitare.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 67
pentru că statul român, prin agenții săi, nu este responsabil de privarea
nelegală de libertate suferită de către reclamant.
Potrivit Legii nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o
decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat
membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat
membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau
executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privativă de libertate.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului
recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a
Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare și procedurile de predare între statele membre (în continuare
Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI)5, rolul autorităților solicitate pentru
executarea unui mandat european de arestare limitându-se la un sprijin practic
și administrativ.
Executarea de către autoritățile române a unui mandat european de
arestare este supusă condițiilor prevăzute în art. 96-98 din Legea nr. 302/2004
referitoare la faptele care dau loc la predare, la condițiile speciale privind
executarea, la motivele obligatorii sau opționale de refuz al executării.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 302/2004, prealabil sesizării instanței
pentru punerea în executare a unui mandat european de arestare, procurorul
verifică dacă acesta cuprinde informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) din
aceeași lege, printre care se numără și datele privind identitatea și cetățenia
persoanei solicitate, indicarea unei hotărâri judecătorești definitive, a unui
mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești
executorii având același efect, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, o
descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv
momentul, locul și gradul de implicare a persoanei solicitate.
Dacă mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute în
art. 86 alin. (1) din legea sus-menționată, procurorul ia măsurile necesare
pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanei solicitate.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu
privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi
îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații
mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost
obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi
este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau
recent descoperit.” 5 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002.
68 Antonia-Eleonora Constantin
Dacă toate condițiile de formă prevăzute în art. 86 alin. (1) și art. 99
din Legea nr. 302/2004 sunt îndeplinite, iar persoana solicitată a fost
identificată, procurorul dispune reținerea persoanei solicitate.
Aceeași procedură este urmată și în cazul unui rezultat pozitiv cu
privire la persoana pentru care un alt stat membru a introdus o semnalare în
S.I.S. în vederea arestării.
Conform art. 101 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, semnalarea în
vederea arestării echivalează cu un mandat european de arestare.
În această procedură, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă
curtea de apel în a cărei circumscripție a fost prinsă persoana solicitată
sesizează curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii
arestării provizorii, în vederea predării. Judecătorul astfel sesizat poate
admite, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și poate dispune
arestarea provizorie, în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, sau
poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este
cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reținute.
În scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a
mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei
solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare,
instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea pe o durată de cel mult 30
de zile a uneia dintre măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de
Codul de procedură penală român.
În cauza de față, procurorul a verificat semnalarea introdusă în S.I.S.
privind executarea mandatului european de arestare emis de către Parchetul
din Austria și a realizat identificarea persoanei solicitate, conform datelor
cuprinse în semnalare, date care aparțineau reclamantului.
Sesizată fiind cu solicitarea de arestare provizorie și, implicit, cu
punerea în executare a mandatului european de arestare, față de opoziția la
predare și obiecțiile privind identitatea, formulate de persoana solicitată,
Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 5719/2/2014 a
solicitat autorităților judiciare austriece hotărârea în baza căreia s-a dispus
arestarea reclamantului, modalitatea în care s-a ajuns la identificarea acestuia
ca fiind participant la săvârșirea infracțiunilor descrise în mandatul european
de arestare și, în măsura în care există, date suplimentare de identificare
(planșa fotografică a urmelor papilare relevante atribuite persoanei solicitate,
fotografia acesteia).
În urma verificărilor efectuate, Curtea de Apel București – Secția a
II-a penală a constatat că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul
european de arestare de către Parchetul din St. Pölten (Austria) la data de 28
iulie 2010, acesta conținând toate informațiile necesare. Mandatul a fost emis
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 69
în lipsa persoanei solicitate, pe baza dispoziției de arestare emisă de Parchetul
din St. Pölten la data de 13 iulie 2010, aprobată judiciar, în vederea urmăririi
penale.
Organele de urmărire penală din Austria au identificat persoana
solicitată ca fiind participantă la comiterea infracțiunilor cercetate, având în
vedere recunoașterea efectuată de condamnatul M.V.M. după fotografia de pe
cartea de identitate rămasă în copie la hotelul unde făptuitorii se cazaseră în
Austria. Persoana condamnată nu a indicat numele și prenumele persoanei
cercetate, ci doar porecla acesteia.
Persoana solicitată a fost identificată, în mod greșit, ca fiind autorul
infracțiunilor cercetate, dat fiind că fotografia aplicată pe cartea de identitate
pe numele persoanei solicitate, carte de identitate rămasă în copie la hotelul
unde făptuitorii se cazaseră la data de 8 iulie 2010, în Austria, nu-i aparținea
acesteia, cartea de identitate prezentată la hotel fiind cu certitudine falsificată.
Astfel, atât Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea
Bazelor de Date, cât și Poliția Sector 3 București – Secția 13 Poliție au trimis
instanței fotografia asociată cărții de identitate emisă pe numele persoanei
solicitate, fotografie care diferă, în mod evident, de copia transmisă de
autoritățile din Austria.
6. Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel București a relevat că:
Identificarea greșită a reclamantului, ca participant la săvârșirea
faptelor ce au dus la emiterea mandatului european de arestare, este
imputabilă exclusiv autorităților judiciare austriece.
Identificarea persoanei solicitate de către procurorul Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel București s-a realizat pe baza datelor furnizate de
autoritățile judiciare din statul emitent, date care aparțineau reclamantului.
Verificările prealabile efectuate de către procuror la primirea
semnalării au respectat dispozițiile art. 86 alin. (1), art. 99 și art. 101 din
Legea nr. 302/2004, iar eventuala opoziție privind identitatea nu a putut fi
verificată în timpul extrem de scurt avut la dispoziție anterior sesizării
instanței de judecată cu solicitarea de arestare provizorie.
Audiat fiind de procuror, reclamantul a arătat că nu a fost pe teritoriul
Austriei la data săvârșirii faptelor și nu cunoaște persoanele indicate ca fiind
complicii săi. Astfel, apărările acestuia nu îmbrăcau forma unei veritabile
opoziții privind identitatea, ci constituiau apărări de fond.
Având în vedere că atribuțiile autorităților judiciare române în
executarea mandatelor europene de arestare, inclusiv în cazul semnalărilor
introduse în S.I.S. vizează doar verificarea unor elemente pur formale, s-a
opinat că întreaga responsabilitate pentru exactitatea datelor cuprinse în
70 Antonia-Eleonora Constantin
mandatul european de arestare aparține autorităților judiciare din statul
solicitant.
De altfel, în speță erau incidente dispozițiile art. 1031 alin. (3) din
Legea nr. 302/2004 care prevăd:
„(3) Repararea pagubei materiale sau a unei daune morale în cazul
privării sau restrângerii de libertate în baza unor semnalări în vederea
arestării sau a unor mandate europene de arestare revocate sau retrase este
suportată de statul emitent potrivit legii acestuia.”
În plus, prin adresa din 31 octombrie 2014 (atașată la lucrarea nr.
1518/II-5/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), Centrul
de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul SIRENE a comunicat
unității de parchet sus-menționate că, la aceeași dată, autoritățile austriece au
șters înregistrarea în S.I.S., aspect ce echivalează cu retragerea mandatului
european de arestare emis pe numele reclamantului.
În cauză, se impunea ca Parchetul de pe lângă Tribunalul București să
declare apel și să solicite instanței de fond verificări suplimentare cu privire la
modul în care s-a realizat punerea în executare a mandatului european de
arestare, prin atașarea în copie a lucrării nr. 1518/III-5/2014 a Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel București.
7. Având în vedere noutatea problemei de drept ridicate în speță,
dificultatea interpretării normelor aplicabile și posibilitatea apariției în viitor a
unor cauze similare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus
sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea
elaborării unui punct de vedere cu privire la:
problema de drept: „Angajarea răspunderii civile a statului român
în cazul în care autoritățile judiciare române pun în executare mandate
europene de arestare emise de alte state”;
necesitatea modificării și completării dispozițiilor Legii nr.
302/2004, prin menționarea expresă a condițiilor în care este angajată
răspunderea civilă a statului român atunci când execută mandate europene de
arestare sau soluționează cereri de extrădare;
precizarea posibilității procurorului care primește mandate sau
cereri de natura celor menționate mai sus de a dispune măsura controlului
judiciar până la sesizarea instanței de judecată.
§2. Examenul jurisprudenței
8. În această materie s-a conturat o jurisprudență la nivelul instanțelor
civile române.
Pe baza evidențelor Secției Judiciare – Serviciul Judiciar Civil din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întocmite în
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 71
activitatea de monitorizare și examinare a cauzelor civile, având ca obiect
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare și arestare nelegală, în
temeiul art. 538-539 C.pr.pen. român, respectiv art. 504 din Codul de
procedură penală român anterior (în continuare C.pr.pen. român din 1969), au
fost identificate, în afara cauzei civile sus-menționate, și alte litigii civile care
au avut acest obiect. În cadrul prezentei expuneri, acestea vor fi grupate în
funcție de soluția definitivă pronunțată, după cum urmează:
2.1. Hotărâri judecătorești definitive/irevocabile prin care au fost
admise cererile de chemare în judecată formulate împotriva statului
român de persoane arestate, în vederea executării unor mandate
europene de arestare emise de către alte state membre, iar pârâtul (statul
român) a fost obligat la despăgubiri morale și/sau materiale:
2.1.1. Cauza privind pe reclamantul P.A. (dosarul nr.
2125/83/2011 al Tribunalului Satu Mare):
9. Prin Sentința civilă nr. 2803/D/2012, pronunțată de Tribunalul
Satu Mare – Secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantul P.A., iar pârâtul statul român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 7.200 lei, daune
morale. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr.
1368/2013, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă prin
care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant, pârât și
Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
În fapt, prin Ordonanța de reținere din data de 11 decembrie 2009,
emisă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, reclamantul a
fost reținut pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 11 decembrie 2009,
ora 11.00, în baza semnalării trimise de Interpol, în vederea executării
mandatului european de arestare, emis de către Tribunalul municipal din
Mateszalka – Ungaria.
Prin Încheierea penală nr. 18/2009, în baza art. 90 alin. (2) din Legea
nr. 302/20046, Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea reclamantului pe o
durată de 5 zile, cu începere de la data de 11 decembrie 2009 până la data de
15 decembrie 2009.
Prin Sentința penală nr. 116/2009, Curtea de Apel Oradea a admis
cererea de executare a mandatului european de arestare nr. B.190/209, emis
de instanța din Mateszalka – Ungaria, iar, în baza art. 90 alin. (13) din Legea
nr. 302/2004, a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 25 de zile, cu
începere de la data de 17 decembrie 2009 până la data de 10 ianuarie 2010.
6 În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.
72 Antonia-Eleonora Constantin
Prin Decizia penală nr. 4315/2009, pronunțată în dosarul nr.
1424/35/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de
către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinței penale
nr. 116/2009 a Curții de Apel Oradea, a casat această sentință și, în
rejudecare, a respins cererea de executare a mandatului european de arestare
nr. B.190/2009, emis de instanța din Mateszalka – Ungaria împotriva
reclamantului și a revocat măsura arestării acestuia, dispunând punerea de
îndată în libertate de sub puterea mandatului de arestare nr. 16/2009, emis de
Curtea de Apel Oradea.
Arestarea reclamantului a fost determinată de sustragerea de către
acesta a unor bunuri de valoare mică, dintr-un magazin din
Mateszalka – Ungaria, pentru care autoritățile judiciare din această țară i-au
aplicat o amendă de 40.000 forinți.
Revocarea măsurii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost
justificată prin faptul că nu a existat nicio probă din care să rezulte că
reclamantul s-a sustras de la urmărirea penală, astfel încât nu era îndeplinită o
condiție prevăzută de Legea nr. 302/2004 pentru arestarea acestuia.
Pe de altă parte, fapta reținută în sarcina reclamantului nu făcea parte
dintre cele 32 de infracțiuni menționate în art. 85 din Legea nr. 302/20047,
respectiv în art. 2 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, reclamantul
fiind acuzat că ar fi sustras dintr-un magazin articole de pescuit.
În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art.
504 C.pr.pen. român din 1969, ale art. 52 alin. (3) din Constituția României,
republicată, ale art. 5-6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) și
ale art. 948-999 din Codul civil român anterior (din 1864).
Instanțele civile au reținut că, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, s-a stabilit că măsura arestării reclamantului a fost
nelegală, întrucât fapta care a determinat admiterea cererii de executare a
mandatului european de arestare nu se regăsea printre cele 32 de infracțiuni
prevăzute de Legea nr. 302/2004 și că nu a existat nicio probă de sustragere
de la urmărirea penală, astfel încât s-a dispus revocarea măsurii arestării
reclamantului.
În consecință, nelegalitatea măsurii admiterii cererii de executare a
mandatului european de arestare a reclamantului rezultă cu evidență, ceea ce
atrage incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C.pr.pen. român din 1969,
scopul urmărit fiind repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost
7 În redactarea de la data emiterii mandatului european de arestare.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 73
private de libertate în mod nelegal, legislația națională fiind în consens cu art.
5 paragr. 5 din Convenție.
2.1.2. Cauza privind pe reclamantul B.A.R. (dosarul nr. 11196/117/2011 al Tribunalului Cluj):
10. Prin Sentința civilă nr. 818/2012, pronunțată de Tribunalul
Cluj – Secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantul B.A.R., iar pârâtul statul român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 50.000 euro sau
echivalentul în lei, la cursul Băncii Naționale a României (denumită în
continuare B.N.R.), din ziua plății, cu titlu de daune morale, precum și a
următoarelor sume, cu titlu de daune materiale: 2.500 lei, cu dobânda legală,
începând cu data de 21 iulie 2010 până la plata efectivă; 275 euro sau
echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală,
începând cu data de 15 septembrie 2010 până la plata efectivă; 65 euro sau
echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală,
începând cu data de 24 septembrie 2010 până la plata efectivă; 75 euro sau
echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală,
începând cu data de 24 septembrie 2010 până la plata efectivă.
În fapt, prin adresa nr. 226/11/5/2010, emisă de Biroul Național
Interpol din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, s-a solicitat
demararea verificărilor necesare pentru localizarea reclamantului B.A.R., cu
datele de stare civilă indicate, întrucât împotriva acestei persoane s-a emis de
către autoritățile judiciare germane un mandat european de arestare pentru
săvârșirea unei infracțiuni informatice.
La data de 21 iulie 2010, reclamantul a fost audiat de către un procuror
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prilej cu care a
învederat împrejurarea că data nașterii persoanei cercetate nu coincide cu data
sa de naștere, că nu a locuit în Germania, că nu a avut niciodată conturi
deschise la vreo bancă din Germania și nici la Postbank Stuttgart, neavând
nicio legătură cu operațiunea reținută în sarcina sa.
La data de 27 iulie 2010, în urma solicitării procurorului competent,
Biroul național Interpol a comunicat că persoana căutată se numește B.A.R.,
dar a indicat o dată de naștere diferită de aceea a nașterii reclamantului.
La data de 4 august 2010, s-a dispus reținerea reclamantului pe o
durată de 24 de ore, iar la data de 5 august 2010, acesta a fost arestat pe o
perioadă de 5 zile.
Prin Sentința penală nr. 34/2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea
formulată de către autoritățile din Germania cu privire la executarea
mandatului european de arestare, emis la data de 24 septembrie 2009 de către
Procuratura Augsburg Germania în dosarul nr. 602js.111038/10, și a dispus
74 Antonia-Eleonora Constantin
menținerea arestării preventive pe perioada 10 august 2010-2 septembrie
2010.
În aceeași ședință, reclamantului i s-a adus la cunoștință că poate
consimți să fie remis autorităților emitente, iar acesta și-a dat consimțământul
în acest sens, arătând însă că nu renunță la regula specialității.
La data de 10 august 2010, reclamantul a fost remis autorităților
germane. Ulterior, prin Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Augsburg
din 21 septembrie 2010, s-a suspendat procedura preliminară, reclamantul
fiind pus în libertate de către autoritățile germane, iar mandatul de arestare din
data de 15 mai 2010 a fost anulat. Instanța germană a reținut că susținerea
acuzatului, potrivit căreia în perioada respectivă nu s-a deplasat în Germania,
a fost confirmată de către martori, iar persoana din fotografia buletinului de
identitate prezentat la deschiderea contului nu este acuzatul. În atari condiții,
dar și pentru că data nașterii acuzatului nu corespundea cu aceea din
documentele de identitate prezentate la deschiderea contului, s-a ajuns la
concluzia că făptuitori necunoscuți au folosit identitatea reclamantului.
Reclamantul a fost privat de libertate pe teritoriul național pe o
perioadă de 17 zile, de la data de 4 august 2010 până la data de 20 august
2010.
Instanța civilă română a constatat că detenția reclamantului pe
teritoriul României a avut la bază două temeiuri diferite. Astfel, ordonanța de
reținere emisă de către procurorul desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Cluj s-a întemeiat pe dispozițiile art. 883 din Legea nr.
302/20048, care reglementa o procedură de urgență excepțională, reținerea
putând fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Interpol, care nu
echivalează cu mandatul european de arestare, iar Încheierea penală nr.
32/2010, prin care s-a dispus arestarea reclamantului pe o perioadă de 5 zile,
s-a întemeiat pe art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care instituia, de
asemenea, o procedură excepțională, dictată de urgență.
Potrivit Deciziei-cadru nr. 2002/548/JAI, atunci când o persoană este
arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de
executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție în
conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca
autoritatea competentă a acestui stat să ia orice măsură pe care o consideră
necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.
S-a observat că reclamantul a adus la cunoștința procurorului
competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, încă din
momentul primei audieri, faptul că datele sale de naștere nu corespund celor
8 În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 75
menționate în mandatul european de arestare; ulterior procurorul, fără apariția
unor informații suplimentare, la aproape două săptămâni de la prima audiere,
a recurs la procedura de urgență. Or, din informațiile aflate la dosarul cauzei,
precum și din interogatoriul administrat reclamantului rezulta că datele
deținute de autoritățile române, la momentul dispunerii reținerii, în vederea
arestării preventive, indicau alte date de naștere decât cele consemnate în
cartea de identitate a reclamantului; în schimb, datele privitoare la adresa
reclamantului și numele părinților săi erau identice celor consemnate în actul
de identitate al acestuia.
În preambulul Deciziei-cadru 2002/548/JAI se arată, în mod explicit,
că „deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să
facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate
judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui
să ia decizia de predare a acesteia”.
De asemenea, decizia-cadru sus-menționată impune respectarea
drepturilor fundamentale și principiilor prevăzute în art. 6 din Tratatul privind
Uniunea Europeană și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene (în continuare Carta), în special în capitolul VI. Unul dintre
drepturile fundamentale prevăzute atât în Convenție, cât și în Cartă se referă
la dreptul la libertate, orice privare de libertate urmând să aibă la bază o
normă legală și un examen privind oportunitatea luării unei măsuri restrictive
de libertate prin raportare la starea de fapt reținută.
Reclamantul a menționat în fiecare declarație dată în fața autorităților
române că nu este persoana menționată în mandatul de arestare, emis de către
autoritățile germane, arătând că datele de naștere nu corespund. De asemenea,
cu prilejul reținerii, reclamantul a declarat că dorește să clarifice situația sa cu
privire la învinuire și că preferă să facă acest lucru în România, dar, dacă este
nevoie, este de acord și cu predarea sa către autoritățile judiciare competente
din Germania.
Răspunzând susținerilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, în
sensul că statul de predare nu se poate pronunța supra oportunității și
temeiniciei măsurii, ci doar asupra condițiilor formale de emitere a
mandatului european de arestare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca
principiul recunoașterii și încrederii reciproce privind hotărârile penale,
instanța civilă română a arătat că atât autoritățile judiciare din statul de
emitere, cât și cele din statul de predare, au obligația să respecte drepturile
fundamentale, fiind evident că principiul recunoașterii și încrederii reciproce
nu înlătură obligația statelor membre de a respecta drepturile fundamentale
ale omului, iar verificarea identității persoanei arestate, în mod real, prin
raportare la toate elementele de fapt, nu constituie o examinare asupra
76 Antonia-Eleonora Constantin
oportunității și temeiniciei emiterii mandatului european de arestare, fiind
obligația statului de executare a mandatului să verifice identitatea persoanei
arestate.
Instanța civilă română a mai precizat că verificarea identității
persoanei este de esența oricărui mandat de arestare și că în noțiunea de
„identitate” nu poate intra numai numele, fiind posibil ca mai multe persoane
să aibă același nume și chiar prenume, ci și data nașterii, care trebuie să fie
identică.
În plus, pentru verificarea identității dintre persoana căutată și
persoana găsită, erau necesare și toate celelalte date cuprinse în mandatul
european de arestare, astfel cum aceasta este reglementat în Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI. Or, în speță, în mandatul european de arestare depus în limba
engleză și germană a fost trecută o altă dată de naștere a persoanei căutate,
autoritățile germane arătând că nu dețin fotografii, amprente, și nu cunosc
locul nașterii, numele părinților, actul de identitate și descrierea persoanei.
Este adevărat că autoritățile române au cerut suplimentarea datelor, iar
autoritățile germane au comunicat, printr-o adresă, că nu dețin fotografia și
amprentele persoanei urmărite internațional, indicând, totodată, numărul și
data emiterii cărții de identitate. În aceeași adresă, numele persoanei în cauză
a fost trecut B.A.R., și nu B.A.D.
În condițiile în care reclamantul a arătat atât în declarația dată la
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, cât și în fața instanței, că data
nașterii sale nu corespunde cu data nașterii persoanei din mandatul european
de arestare, totuși autoritățile române au dat curs solicitării autorităților
germane și au dispus arestarea reclamantului.
În consecință, Tribunalul Cluj a constatat că autoritățile germane au
transmis un mandat de arestare incomplet, care nu cuprindea toate datele din
formularul de mandat european, deși decizia-cadru sus-menționată a fost
transpusă în toate statele membre. Pe de altă parte, autoritățile române au dat
curs acestui mandat european de arestare incomplet, cu toate că data nașterii
nu era identică cu aceea a persoanei arestate.
Deși autoritățile române nu sunt îndreptățite să refuze executarea
vreunui mandat european de arestare, totuși în cauză s-ar fi putut argumenta
că persoana căutată nu a fost găsită, urmând să se continue demersurile atât de
către autoritățile germane, cât și de cele române pentru găsirea acesteia.
De altfel, în realitate, s-a demonstrat că ulterior autoritățile germane au
intrat în posesia unor date suplimentare care au dus la soluția de suspendare a
cercetărilor față de persoana reclamantului.
Faptul că reclamantul și-a exprimat în fața instanței consimțământul la
predarea sa autorităților care au emis mandatul european de arestare nu era
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 77
suficient, luarea consimțământului fiind doar unul dintre pașii reglementați de
Legea nr. 302/2004, deci o chestiune de procedură.
Potrivit art. 90 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, dacă persoana
solicitată nu-și dădea consimțământul la predarea sa către autoritatea judiciară
emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continua.
Atunci când există consimțământul persoanei la predare, în
conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată,
decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în
termen de 10 zile de la data consimțământului. În celelalte cazuri, decizia
definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen
de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.
Așadar, consimțământul persoanei la predare nu are nicio relevanță cu
privire la decizia de arestare preventivă, lipsa consimțământului impunând
doar un control mai riguros al condițiilor privitoare la predare.
Atât timp cât reclamantul s-a pronunțat constant în favoarea
colaborării cu autoritățile judiciare române în vederea soluționării dosarului,
consimțământul său la predare nu putea justifica luarea măsurii preventive.
De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat
daune morale și materiale raportat la privarea sa de libertate ilegală, nu
raportat strict la decizia autorităților române de predare.
Or, decizia-cadru sus-menționată și legea internă de implementare a ei
nu prevăd ca o condiție sine qua non privarea de libertate prealabilă executării
mandatului european de arestare. Conform art. 12 din aceeași decizie-cadru,
atunci când o persoană este arestată în baza unui mandat european de arestare,
autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să
rămână în detenție, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de
executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia
orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei
căutate. Instanța română avea posibilitatea să aleagă o măsură mai puțin
restrictivă de libertate, urmând ca, raportat la atitudinea de colaborare pe care
reclamantul a manifestat-o de la început, să dispună obligarea de a nu părăsi
localitatea sau aceea de a nu părăsi țara9.
În ceea ce privește temeiul de drept, prin prisma căruia s-a examinat
cererea reclamantului de acordare a daunelor morale și materiale, Tribunalul
Cluj a arătat că acesta îl constituie dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din
196910
, declarat constituțional prin Decizia nr. 45/1998 a Curții
9 În noul Cod de procedură penală român aceste măsuri preventive nu mai sunt
prevăzute. 10
În vigoare la data judecării cauzei.
78 Antonia-Eleonora Constantin
Constituționale a României11
, numai în măsura în care nu limitează la
ipotezele expres prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale12
.
Față de starea de fapt prezentată și raportat la considerentele deciziei
de casare, instanța de rejudecare a constatat existența unei erori judiciare.
Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului
(denumită în continuare C.E.D.O.), atunci când drepturile garantate prin
Convenție au fost încălcate, prin măsuri apreciate ulterior ca neîntemeiate, în
conformitate cu principiul echității, persoana are dreptul la repararea integrală
a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a celui moral.
Prin Decizia civilă nr. 3109/R/2013, pronunțată de Curtea de Apel
Cluj – Secția I civilă, cu majoritate, au fost admise recursurile declarate de
pârât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost modificată în parte
sentința primei instanțe, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale
acordate reclamantului la suma de 1.000 euro (echivalentul în lei la data
efectuării plății). Totodată, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței
primei instanțe.
Curtea de Apel Cluj, cu opinie majoritară, a observat că în primul ciclu
procesual s-a statuat cu forță obligatorie că prevederile art. 504 C.pr.pen.
român din 1969 pot fi avute în vedere în cauză, rămânând ca instanța de
rejudecare să analizeze dacă arestarea preventivă a reclamantului constituie,
în circumstanțele cauzei, o eroare judiciară susceptibilă de a justifica
dezdăunarea sa.
Așa fiind, Tribunalul Cluj, ca instanță de rejudecare, s-a conformat
dezlegărilor instanței de recurs, procedând la o analiză detaliată a elementelor
de fapt și de drept relevante.
11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998. 12
În cauză, prin Decizia de casare nr. 3383/R/2012 a Curții de Apel Cluj, s-a stabilit
că dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969 sunt incidente și în cazul punerii în
executare a mandatului european de arestare atunci când s-a constatat existența unor erori și
s-a dispus trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanța de rejudecare să analizeze: dacă
arestarea preventivă a reclamantului, în condițiile în care exista neconcordanță între data
nașterii persoanei solicitate prin mandatul european de arestare și data nașterii reclamantului,
constituie eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (1) din același cod; dacă există eroare
judiciară raportat la faptul că, prin adresa din data de 27 iulie 2010, de la Biroul Național
Interpol s-a comunicat un alt nume decât acela al reclamantului; dacă neconcordanța între
persoana menționată în mandatul european de arestare și reclamant putea constitui un motiv
de refuz de executare al mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare
române. S-a mai dispus ca, în rejudecare, pretenția reclamantului să fie analizată și prin
prisma atitudinii manifestate de el cu ocazia punerii în executare a mandatului european de
arestare.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 79
În procedura reținerii și a arestării unei persoane – atât în temeiul Legii
nr. 302/2004, cât și al oricărui alt act normativ –, verificarea și stabilirea
riguroasă a identității persoanei vizate de luarea unei măsuri procesual penale
cu caracter restrictiv reprezintă o condiție fundamentală.
În același sens, sugestive sunt dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 302/2004 (în redactarea în vigoare la data luării măsurilor
preventive împotriva reclamantului), potrivit cărora mandatul european de
arestare conținea, între altele, informații cu privire la identitatea și cetățenia
persoanei solicitate, precum și cele ale art. 881 alin. (2) din aceeași lege
13,
conform cărora personalul verifica dacă mandatul european de arestare
conținea informațiile prevăzute în art. 79 alin. (1) din legea sus-menționată,
urmând ca, în cazul în care mandatul european de arestare nu cuprindea aceste
informații, să se solicite de urgență autorității emitente completarea
informațiilor într-un termen limită.
Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privitoare
la procedura de executare a mandatului european de arestare, judecătorul
verifica mai întâi identitatea persoanei solicitate.
Toate aceste dispoziții legale, dar și celelalte prevederi ale Legii nr.
302/2004 nu lasă nicio îndoială asupra concluziei că verificarea identității
persoanei vizate de procedura mandatului european de arestare (inclusiv de
procedurile preliminare integrate acesteia) se constituie într-o cerință
deopotrivă necesară și obligatorie. Doar atunci când, făcându-se verificarea
identității persoanei vizate, se obține deplina certitudine că între persoana
vizată în documentele transmise la autoritatea solicitantă și aceea adusă
înaintea procurorului competent ori a instanței de judecată există identitate, se
poate trece la analiza celorlalte aspecte de formă și de fond specifice
procedurii. O asemenea exigență este firească, reprezentând, de fapt, condiția
minimală pentru evitarea declanșării unei proceduri judiciare penale împotriva
altor persoane decât cele efectiv vizate de autoritatea solicitantă străină.
Pe cale de consecință, atunci când există neconcordanțe care nasc
îndoieli cu privire la identitatea persoanei vizate, autoritățile solicitate sunt
datoare să ceară completări, în temeiul art. 881 alin. (2) din Legea nr.
302/2004. În măsura în care nu pot fi oferite completări ori acestea sunt
insuficiente, făcând să persiste incertitudinile privitoare la identitatea
persoanei vizate, o rezonabilă prudență trebuie să caracterizeze conduita
autorităților solicitate, în scopul de a evita riscul unor erori judiciare.
În cauză, s-a reținut că, prin adresa înregistrată la Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Cluj sub nr. 226/II-5/2010 din 30 iunie 2010,
13
În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.
80 Antonia-Eleonora Constantin
Inspectoratul General al Poliției Române – Biroul Național Interpol a arătat că
Biroul Central Național Interpol Wiesaden – Germania a dispus urmărirea
internațională, în vederea arestării și predării numitului B.A.-D. În cuprinsul
acestei adrese a fost indicată ca dată a nașterii 13 februarie 1974,
neobservându-se că în documentul de semnalare trimis de autoritățile germane
era indicată o altă dată a nașterii a celui vizat, și anume 11 mai 1972.
Atât înaintea procurorului competent din cadrul Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Cluj, cât și înaintea completului de judecată al Curții de
Apel Cluj, reclamantul și-a susținut nevinovăția, afirmând că nu este persoana
vizată de autoritățile germane și argumentând inclusiv prin faptul că există o
neconcordanță evidentă între data nașterii menționată în documentele emise
de autoritățile germane și propria sa dată de naștere, atestată prin cartea de
identitate.
Procurorul competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Cluj le-a solicitat autorităților germane, conform legii, completări cu
privire la stabilirea identității celui vizat, însă acestea au comunicat că nu
dețin fotografia și amprentele persoanei urmărite.
Contrar celor afirmate de recurenți, persistența neconcordanței cu
privire la data nașterii celui urmărit nu trebuie să fie de natură a îngrădi
concluzia că exista identitate între persoana precizată în mandatul european de
arestare și reclamant, chiar dacă celelalte elemente de identificare cunoscute
corespundeau.
Formarea convingerii privitoare la identitatea persoanei urmărire
trebuie, în considerarea importanței acestui aspect, să se sprijine pe
concordanța tuturor elementelor de identificare, nu doar a unora dintre ele. În
caz contrar, există riscul de a se dispune măsuri restrictive de libertate
împotriva altor persoane decât cele urmărite, așa cum s-a întâmplat în cauză.
Nu s-ar putea considera că nu s-a săvârșit o eroare judiciară în sensul
art. 504 C.pr.pen. român din 1969, câtă vreme existau neconcordanțe cu
privire la data nașterii persoanei urmărite și a reclamantului, iar acesta din
urmă a informat autoritățile judiciare române cu privire la această
neconcordanță, susținând că este un element care atestă că nu el este cel
urmărit de autoritățile germane.
Nu a fost primit nici argumentul, potrivit căruia nu a existat în cauză
niciun motiv legal de refuz al executării mandatului european de arestare, în
sensul prevederilor Legii nr. 302/2004, câtă vreme procedurile judiciare
specifice mandatului european de arestare implică, întâi de toate, verificarea și
stabilirea în afara oricărei îndoieli a concordanței dintre persoana urmărită
potrivit documentelor emise de autoritățile solicitante și persoana identificată
în concret de autoritățile judiciare solicitate.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 81
Orice neconcordanță cu privire la aceste aspecte și care conduce la
luarea unor măsuri restrictive de libertate împotriva altei persoane decât cea
urmărită are, prin urmare, semnificația unei erori judiciare, în sensul
prevederilor art. 504 C.pr.pen. român din 1969, justificând dezdăunarea celui
vătămat în dreptul său la libertate.
Curtea de Apel Cluj a înlăturat argumentul recurenților, potrivit căruia
reclamantul a consimțit în fața instanței de judecată să fie predat autorităților
germane, neînțelegând să atace hotărârea instanței penale române, întrucât din
examinarea întregului material probator existent, inclusiv a tuturor
declarațiilor reclamantului, rezultă cu claritate că acesta a acceptat predarea
pentru a putea obține, înaintea autorităților germane, clarificarea situației sale
juridice, iar nu pentru că și-a recunoscut vinovăția penală ori pentru că și-ar fi
asumat identitatea cu persoana urmărită de autoritățile germane.
În opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate, în sensul
admiterii în tot a recursurilor declarate și al modificării sentinței în sensul
respingerii acțiunii, s-a relevat:
Pentru a se stabili dacă reclamantul a fost victima unei erori judiciare,
trebuie observate obligațiile impuse potrivit Legii nr. 302/2004 și
Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI autorităților judiciare române chemate să
execute un mandat european de arestare.
Aceste obligații sunt stabilite în art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004.
Dispozițiile art. 88 din Legea nr. 302/2004 nu prezintă relevanță în
cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamantul neinvocând existența
vreunui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe
numele său, ci faptul că nu s-au verificat suficient inadvertențele privitoare la
identitate, deși acestea au fost invocate în fața autorităților judiciare române,
în cursul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare.
Această chestiune nu a fost menționată de către legiuitor ca motiv de
refuz al executării mandatului european de arestare.
În art. 79 din Legea nr. 302/2004 erau menționate elementele pe care
trebuia să le cuprindă mandatul european de arestare (anexa 1 a legii
sus-menționate), cuprinzând formularul mandatului european, același cu cel
stabilit prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, inclusiv informațiile referitoare
la identitatea persoanei solicitate.
Mandatul de arestare emis de autoritățile judiciare din Germania a fost
completat cu datele obligatorii referitoare la identitatea persoanei solicitate,
fiind comunicate ulterior și alte date deținute referitor la aceasta.
Procedurile de punere în executare a mandatului european de arestare
erau prevăzute în art. 881 și urm. din Legea nr. 302/2004, respectarea acestora
de către autoritățile judiciare române trebuind a fi analizată în condițiile în
82 Antonia-Eleonora Constantin
care ceea ce se poate imputa acestora era numai defectuoasa punere în
aplicare a acestor prevederi, autoritățile judiciare române neavând competența
de a se pronunța asupra oportunității măsurii arestării dispusă de autoritatea
străină, ci numai de a verifica respectarea condițiilor necesare referitoare la
emiterea mandatului.
În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 1193/2009 a Curții
Constituționale a României14
prin care s-a statuat că nu se poate pune semnul
egalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat
european de arestare și aceea luată ca urmare a emiterii unui mandat de
arestare de către judecător în condițiile Codului de procedură penală.
Conform art. 881 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, procurorul
desemnat verifica dacă mandatul european de arestare cuprindea informațiile
prevăzute în art. 79 alin. (1) din aceeași lege și, în cazul în care nu le conținea,
solicita informații suplimentare autorităților judiciare emitente. Dacă
mandatul european de arestare cuprindea toate informațiile prevăzute în art.
77 alin. (1) din legea sus-menționată15
și era tradus potrivit alin. (1) al art. 881
din aceeași lege, procurorul lua măsurile pentru identificarea, căutarea,
localizarea și prinderea persoanei solicitate.
În cazul reclamantului, mandatul european de arestare emis de
autoritățile judiciare germane a fost depus la dosarul penal tradus în limba
română la data de 6 august 2010, astfel cum s-a stabilit prin dispozitivul
Încheierii penale nr. 32/2010 a Curții de Apel Cluj, inclusiv prin care s-a
admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și s-a dispus
arestarea reclamantului pe o perioadă de 5 zile, în temeiul art. 90 alin. (2) din
Legea nr. 302/2004.
Mandatul european de arestare a fost trimis autorităților judiciare
române competente în limba germană la data de 30 iunie 2010 și, în baza
acestuia și a semnalării transmise prin Interpol Wiesbaden Germania, au fost
întreprinse demersurile necesare conform prevederilor Legii nr. 302/2004. În
acest sens, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a făcut cercetări
suplimentare în ceea ce privește identitatea persoanei solicitate, din adresa nr.
220/II-5/2010 din data de 27 iulie 2010 a autorității străine rezultând că s-a
putut comunica numai numărul cărții de identitate a persoanei urmărite, data
și locul emiterii acesteia, autoritatea emitentă nedeținând și alte informații
referitoare la persoana urmărită.
Atât Ordonanța de reținere din data de 4 august 2010, cât și Încheierea
din data de 5 august 2010 prin care s-a dispus arestarea reclamantului pe o
14
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie
2009. 15
În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 83
durată de 5 zile au avut în vedere prevederile speciale ale art. 883 din Legea
nr. 302/2004, respectiv art. 90 alin. (2) din aceeași lege, fiind emise în
procedură de urgență, ca urmare a semnalării transmise prin Interpol
Wiesbaden Germania la data de 27 iulie 2010, în art. 883 din legea
sus-menționată menționându-se expres că în acest caz nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 882 din aceeași lege
16.
Datele comunicate prin Interpol de autoritățile judiciare germane au
fost apreciate suficiente de către autoritățile judiciare române pentru a lua
măsurile preventive având caracter de urgență, singura inadvertență fiind cea
legată de data nașterii persoanei menționate în semnalarea Interpol și în
mandatul european de arestare, aceasta fiind într-adevăr diferită de cea a
reclamantului. Însă, având în vedere procedura de urgență, nu se poate aprecia
că aceste măsuri ar fi fost luate nelegal, ținând seama și de prevederile legale,
în baza cărora au fost luate, prevederi legale care au fost respectate de către
autoritățile judiciare române.
De altfel, și instanța de fond a apreciat în același sens, statuând însă că
ceea ce trebuie stabilit este dacă măsurile preventive ale reținerii și arestării
reclamantului pe durata de 5 zile au fost sau nu oportune, având în vedere
prevederile Deciziei-cadru nr. 2002/548/JAI.
A se stabili dacă măsura luată a fost sau nu oportună nu este același
lucru cu stabilirea legalității sau a nelegalității acesteia, faptul că dispozițiile
art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 permiteau instanței să dispună și
măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile neputând
conduce la concluzia că luarea celeilalte măsuri prevăzute de același text de
lege ar fi fost nelegală.
Referitor la prenumele reclamantului nu a existat practic nicio
suspiciune, aspectul invocat de către acesta fiind irelevant în această privință.
El constituie o simplă eroare de redactare.
De altfel, reclamantul nu a înțeles să declare recurs împotriva
Încheierii nr. 32/2010 a Curții de Apel Cluj prin care s-a dispus arestarea sa pe
o durată de 5 zile, deși în declarația dată în fața instanței a susținut că nu este
persoana solicitată de către autoritățile germane, nefructificând astfel calea de
atac pusă la dispoziția sa, în vederea respectării drepturilor sale procesuale.
În următoarea etapă, cea de punere în executare a mandatului european
de arestare, conform art. 90 din Legea nr. 302/2004, se putea lămuri această
inadvertență, la dispoziția reclamantului, asistat de apărător, existând
mijloacele necesare în acest sens.
16
În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.
84 Antonia-Eleonora Constantin
Din actele de la dosar rezultă însă că la termenul de judecată stabilit
pentru data de 9 august 2010, instanța a urmat pașii prevăzuți în art. 90 din
Legea nr. 302/2004, nepunându-se problema încălcării acestor dispoziții
legale aplicabile în cazul procedurii de punere în executare a mandatului
european de arestare.
Astfel, din practicaua Sentinței penale nr. 34/2010 a Curții de Apel
Cluj rezultă că persoanei solicitate i s-a adus la cunoștință existența
mandatului european de arestare emis pe numele său, conținutul acestuia,
posibilitatea de a consimți la predare și drepturile procesuale prevăzute în art.
91 din Legea nr. 302/200417
.
Având în vedere consimțământul la predare, ale cărui consecințe au
fost explicate persoanei solicitate conform mențiunilor din sentința penală, s-a
întocmit procesul-verbal depus la dosar și a fost admisă cererea formulată de
autoritățile germane cu privire la executarea mandatului european de arestare
emis pe numele reclamantului, dispunându-se predarea acestuia.
Prin urmare, au fost respectate întocmai prevederile art. 90 alin. (3)-(6)
din Legea nr. 302/2004.
Prevederile alin. (7) al art. 90 din Legea nr. 302/2004 erau incidente,
așa cum rezulta în mod clar din text, numai în situația în care persoana
solicitată nu-și dădea consimțământul la predarea sa către autoritatea judiciară
emitentă, în acest caz, procedura de executare a mandatului european de
arestare continuând cu audierea persoanei solicitate, audiere care era limitată
la consemnarea poziției sale față de existența unui motiv obligatoriu sau
opțional de neexecutare, precum și la eventualele obiecții în ceea ce privește
identitatea. Această etapă nu a fost urmată în dosarul nr. 1307/33/2010 al
Curții de Apel Cluj, însă nu din eroare, ci deoarece nu se impunea raportat la
manifestarea de voință a persoanei solicitate, care consimțise la predare.
Consimțământul la predare are, deci, o relevanță deosebită în cauză, în
funcție de existența sau nu a acestuia, instanța de judecată având obligația de
a aplica prevederile alin. (7) al art. 90 din Legea nr. 302/2004. Acest
consimțământ la predare are semnificația de a produce consecințele stabilite
de lege, reclamantul neputând invoca ulterior că nu a înțeles să accepte aceste
consecințe ale manifestării sale de voință, intenția sa fiind alta în momentul în
care și-a dat consimțământul la predare.
Reclamantului, asistat de apărător, i-au fost aduse la cunoștință
prevederile legale aplicabile în cauză și consecințele manifestării de voință în
cazul consimțirii la predare, acesta optând în acest sens, deși avea posibilitatea
să formuleze în fața instanței învestite cu punerea în executare a mandatului
17
În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 85
european de arestare obiecțiuni în ceea ce privește identitatea sa, ceea ce ar fi
condus la verificări suplimentare în acest sens, hotărârea pronunțată de către
instanță în aceste condiții fiind susceptibilă a fi atacată cu recurs conform
prevederilor art. 941 din Legea nr. 302/2004
18.
Ținând seama de faptul că autoritățile judiciare române au avut la
dispoziție datele menționate în formularul de mandat european de arestare,
singura inadvertență fiind aceea privind data nașterii persoanei solicitate și a
reclamantului, inadvertență care nu a mai fost valorificată în fața instanței
învestită cu punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se
pune problema încălcării sau aplicării greșite a legii de către autoritățile
judiciare române în momentul punerii în executare a mandatului european de
arestare.
Relevantă în ceea ce privește punerea în executare a unui mandat
european de arestare este statuarea din cuprinsul deciziei Curții
Constituționale a României nr. 1193/2009, în sensul că măsura arestării
provizorii dispusă în vederea predării către un stat membru constituie o
măsură privativă de libertate temporară, în acord cu prevederile
constituționale care satisface pe deplin garanțiile procesuale specifice unui
proces echitabil, putându-se invoca motivele de refuz al executării, partea
având dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu etc. Neexercitarea de
către parte a tuturor acestor drepturi puse la dispoziția sa nu poate fi imputată
autorităților judiciare naționale.
Faptul că în urma predării și a efectuării de cercetări suplimentare s-a
anulat mandatul de arestare emis de către autoritățile germane, stabilindu-se
că, probabil, făptuitori necunoscuți au folosit identitatea acuzatului, pentru a
comite activități penale, nu poate conduce la concluzia că arestarea a fost
dispusă în mod nelegal și, cu atât mai puțin, la concluzia că autoritățile
judiciare române au săvârșit o eroare judiciară în momentul punerii în
executare a mandatului european de arestare. Cu toate acestea, la data de 24
septembrie 2010, autoritățile judiciare străine au suspendat cercetarea
preliminară împotriva reclamantului și i-au adus la cunoștință faptul că, în
conformitate cu legea germană, are dreptul la despăgubiri dacă a suferit o
pagubă în urma executării arestului preventiv, fiind menționate detalii în acest
scop, însă reclamantul nu a înțeles să facă o cerere de despăgubire împotriva
statului german.
2.2. Hotărâri judecătorești definitive/irevocabile prin care au fost
respinse cererile de chemare în judecată formulate împotriva statului
18
În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.
86 Antonia-Eleonora Constantin
român de persoane arestate, în vederea executării unor mandate
europene de arestare emise de către alte state membre:
2.2.1. Cauza privind pe reclamantul B.L.C. (dosarul nr.
9033/111/2013 al Tribunalului Bihor):
11. Prin Sentința civilă nr. 1192/C/2012, pronunțată de Tribunalul
Bihor, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de
reclamantul B.L.C., iar pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, a fost obligat la plata sumei de 500 euro, cu titlu de daune morale.
În fapt, prin sesizarea nr. 2014/II-5/2012 din 15 mai 2012, Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat Curții de Apel Oradea ordonanța
de reținere și procesul-verbal de identificare privind persoana solicitată
B.L.C., față de care fusese emisă semnalarea în S.I.S., în baza unui mandat
european de arestare emis de către autoritățile judiciare din Spania. În cauză,
s-a dispus reținerea reclamantului pe timp de 24 de ore, începând cu data de
15 mai 2012, ora 9.30, iar Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea pe o
perioadă de 5 zile, începând cu data de 15 mai 2012.
Prin Încheierea din data de 18 mai 2012, pronunțată în dosarul nr.
217/35/2012, Curtea de Apel Oradea a dispus luarea față de reclamant a
măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.
Prin Sentința penală nr. 68/PI/2012, pronunțată de către Curtea de
Apel Oradea în dosarul nr. 217/35/2012, s-a respins cererea de executare a
mandatului european de arestare și s-a constatat că reclamantul a fost reținut
la data de 15 mai 2012, începând cu ora 9.30 și că a fost arestat începând cu
data de 15 mai 2012 până la data 19 mai 2012 inclusiv.
S-a observat că mandatul european de arestare a fost emis de către
autoritățile spaniole în scopul de a fi citat reclamantul în procesul cu termen la
data de 8 octombrie 2012 în fața instanței spaniole – Judecătoria Penală nr.
004 din Zaragoza, menționându-se că procesul penal poate avea loc și în lipsa
persoanei citate, instanța penală spaniolă menționând expres că nu este
necesară arestarea și predarea persoanei citate, fiind suficient ca aceasta să se
prezinte la ședința procesului la termenul indicat. Prima instanță civilă română
a considerat că din aceasta rezultă cu evidență că arestarea reclamantului și
măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea au fost nelegale, motiv
pentru care acesta este îndreptățit la acordarea daunelor morale, potrivit art. 5
paragr. 5 din Convenție.
Sentința primei instanțe civile române a fost modificată în tot prin
Decizia civilă nr. 3840/R/2013, pronunțată de Curtea de Apel
Oradea – Secția I civilă, fiind admise recursurile declarate de către pârât și
Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar cererea de chemare în
judecată a fost respinsă.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 87
Instanța civilă română de recurs a observat că, în fapt, împotriva
reclamantului Biroul SIRENE din Spania a introdus la data de 9 mai 2012 o
alertă cu privire la arestare, în vederea predării, potrivit Convenției de punere
aplicare a Acordului Schengen. Potrivit art. 94-95 din această convenție, în
S.I.S. pot fi introduse alerte cu privire la persoane căutate, în vederea
extrădării. Semnalarea a fost transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Oradea, iar la data de 15 mai 2012, reclamantul a fost identificat după
semnalmentele indicate de Interpol și, în executarea mandatului european de
arestare, s-a parcurs procedura prevăzută în art. 101 din Legea nr. 304/2002.
Astfel, reclamantul a fost reținut 24 de ore, iar la data de 15 mai 2012
a fost sesizată Curtea de Apel Oradea cu propunerea de a se lua măsura
arestării persoanei solicitate, conform art. 102 din Legea nr. 302/2004.
Această instanță, legal sesizată, a dispus amânarea cauzei până la data de 18
mai 2002, în vederea traducerii mandatului european de arestare, iar în
temeiul art. 101 din aceeași lege a dispus arestarea preventivă a reclamantului.
În motivarea arestării preventive, instanța penală română a avut în
vedere partea introductivă a mandatului, emis de statul spaniol, prin care s-a
solicitat expres ca persoana menționată în mandat să fie arestată și prezentată
autorităților judiciare statului solicitant.
Față de această împrejurare, instanța civilă română de recurs a
considerat că măsura arestării preventive a reclamantului a fost legală, fiind
luată cu respectarea Legii nr. 302/2004 și a convențiilor internaționale la care
România este parte.
S-a observat că, de altfel, la data de 18 mai 2012, Curtea de Apel
Oradea a înlocuit măsura arestării preventive a reclamantului cu măsura
preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea și a solicitat clarificări
autorităților spaniole.
Urmare acestor clarificări, la data de 25 mai 2012, Curtea de Apel
Oradea a respins cererea de executare a mandatului european de arestare,
reținând că alerta transmisă de autoritățile spaniole viza doar citarea
reclamantului în fața instanței din Zaragoza, și nu executarea unei pedepse
penale ori a unei arestări preventive.
Așadar, Curtea de Apel Oradea (ca instanță civilă română de recurs) a
relevat că autoritățile române au acționat în mod legal, cu respectarea
Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, iar după clarificarea
situației reclamantului, au dispus punerea de îndată în libertate a acestuia,
astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969,
reclamantului nefiindu-i îngrădite drepturile prevăzute în art. 5 din Convenție,
motiv pentru care acestuia nu i se cuvin despăgubiri civile pentru daune
morale, neexistând un astfel de prejudiciu rezultat din aplicarea legii.
88 Antonia-Eleonora Constantin
2.2.2. Cauza privind pe reclamantul C.M. (dosarul nr.
11235/63/2014 al Tribunalului Dolj):
12. Prin Sentința civilă nr. 70/2015, pronunțată de Tribunalul
Dolj – Secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată
formulată de către reclamantul C.M. împotriva pârâtului statul român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, prin care reclamantul a solicitat, în temeiul art.
52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 5 paragr. 1 din
Convenție și art. 539 și urm. Cpr.pen. român, obligarea pârâtului la repararea
prejudiciului moral și material suferit ca urmare a privării sale de libertate, în
vederea executării unui mandat european de arestare, emis de autoritățile
judiciare din Germania. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr.
2928/2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă prin
care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
În fapt, la data de 10 februarie 2014, s-a emis mandatul european de
arestare de către autoritățile judiciare germane în dosarul Tribunalului Local
Pforzheim privind pe cetățeanul român C.M. (reclamantul din această cauză),
persoana solicitată fiind urmărită pentru comiterea infracțiunilor de falsificare
de documente în 26 de cazuri de fraudă prevăzute în paragrafele 263 (1), 267
(1), 52 și 53 din Codul penal german, maximul pedepsei fiind de 5 ani
închisoare.
În conținutul semnalării transmise de Biroul Național SIRENE au fost
menționate datele de stare civilă ale persoanei solicitate (data nașterii, locul
nașterii, respectiv comuna Radovan, județul Dolj, CNP-ul), acestea
corespunzând celor cuprinse în cartea de identitate a reclamantului. În aceeași
semnalare s-a prevăzut că autoritățile statului solicitant nu au pus la dispoziție
materialul de identificare.
Din descrierea faptelor a rezultat că, în perioada 28 noiembrie 2013-3
decembrie 2013, persoana solicitată a prezentat ordine de remitere la cel puțin
26 de bănci, completând numele unor persoane diferite pe formularele de
remitere, ca părți, ordonând plata, și a menționat propriul nume cu detaliile
contului său, ca beneficiar.
El a semnat formularele de remitere cu numele părții care ordona
plata. Băncile au onorat ordinele de remitere, astfel încât plătitorii au suferit
pierderi financiare în valoare de 24.654 euro, sumă cu care au fost creditate
conturile similare.
Prin Ordonanța nr. 14 din 13 martie 2014, Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 101 din Legea nr. 302/2004,
reținerea persoanei solicitate pe o durată de 24 de ore.
Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 13 martie 2014, ora 9.09,
la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în conformitate cu
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 89
prevederile art. 99-101 din Legea nr. 302/2004, s-a procedat la identificarea
persoanei solicitate și i s-a adus la cunoștință că împotriva sa a fost emis un
mandat european de arestare pentru 26 de cazuri de fraudă prin comiterea
unor infracțiuni de falsificare de documente. Cu ocazia întocmirii acestui
proces-verbal, persoana solicitată a fost identificată în baza documentelor
prezentate și a cărții de identitate în prezența apărătorului ales. În conținutul
procesului-verbal sus-menționat s-a precizat locul nașterii reclamantului, ca
fiind comuna Radovean, județul Dolj, iar acesta a semnat alături de apărătorul
său acest proces-verbal, în care au fost consemnate datele sale de stare civilă.
Aceleași aspecte legate de starea civilă, încunoștințarea despre emiterea
mandatului european de arestare și comiterea infracțiunilor descrise în
conținutul acestuia rezultă și din declarația dată de reclamant la data de 13
martie 2014 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în prezența
apărătorului ales, declarație în care reclamantul a arătat că este de acord să fie
predat autorităților judiciare germane pentru a-i fi lămurită situația juridică și
a precizat că s-a aflat pe teritoriul Germaniei, în calitate de șofer, fiindu-i
solicitat acest serviciu de către un alt cetățean român, O.C. care lucra la
societatea M. Craiova. La această declarație a fost atașată copia cărții de
identitate a reclamantului.
La data de 13 martie 2014, în temeiul art. 102 din Legea nr. 302/2004,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Curtea de Apel
Craiova cu propunerea de arestare a persoanei solicitate.
Prin Încheierea din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel
Craiova – Secția penală în dosarul nr. 459/54/2014, în temeiul art. 101 alin.
(5) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea provizorie în vederea predării
persoanei solicitate, pe o durată de 15 zile, începând cu data de 14 martie
2014 până la data de 28 martie 2014 inclusiv, fixându-se termen pentru
prezentarea mandatului european de arestare la data de 28 martie 2014. S-a
emis Mandatul de arestare nr. 16 din 14 martie 2014. Împotriva acestei
încheieri, persoana solicitată nu a formulat contestație.
La data de 20 martie 2014, reclamantului i s-a adus la cunoștință
conținutul mandatului european de arestare, efectele și beneficiile regulii
specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritățile
judiciare emitente, arătându-i-se consecințele juridice ale consimțământului la
predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. La aceeași dată,
reclamantul a dat o declarație în care a precizat că este de acord cu predarea
către autoritățile judiciare emitente, că înțelege să se prevaleze de regula
specialității și că nu formulează obiecțiuni cu privire la identitate.
La data de 20 martie 2014, s-a emis de către Curtea de Apel
Craiova – Secția penală Mandatul de arestare nr. 19 prin care a fost ordonată
90 Antonia-Eleonora Constantin
arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 29
martie 2014 până la 12 aprilie 2014 inclusiv.
Prin Sentința penală nr. 135/2014, pronunțată de Curtea de Apel
Craiova în dosarul nr. 459/54/2014, a fost admisă cererea de executare a
mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare
germane – Tribunalul Local Pforzheim - pe numele persoanei solicitate, s-a
luat act de consimțământul exprimat și s-a dispus predarea persoanei solicitate
către autoritățile judiciare germane cu respectarea regulii specialității
prevăzută în art. 115 din Legea nr. 302/2004. S-a dispus arestarea persoanei
solicitate în vederea predării, pe o durată de 15 zile, începând cu data de 29
martie 2014 până la data de 12 aprilie 2014 inclusiv, constatându-se că
persoana solicitată a fost arestată provizoriu în vederea predării, începând cu
data de 14 martie 2014 până la data de 28 martie 2014 inclusiv.
Predarea reclamantului s-a realizat la data de 25 martie 2014.
După ce a ajuns în custodia autorităților germane, potrivit adresei
emise de către Procuratura Karlsruhe – Secția Pforzheim din data de 28 martie
2014, s-a dispus față de reclamant, la data de 27 martie 2014, încetarea
procedurii de cercetare, conform art. 170 alin. (2) din Regulamentul german
de procedură penală, reținându-se că faptele ce au făcut obiectul cercetării nu
au putut fi dovedite ca fiind săvârșite de reclamant.
În motivarea acestei adrese s-a arătat că pe baza mandatului de arestare
al Judecătoriei de Primă Instanță Pforzheim din data de 10 februarie 2014,
reclamantul C.M. a fost reținut în România și predat în Germania, ocazie cu
care s-a constatat că el se află în posesia documentului de identitate românesc
ce se deosebea, în parte, din punct de vedere al conținutului său, de
documentul de identitate (cu același număr de înregistrare) care a fost
prezentat la bancă și la serviciul de evidență a populației, acesta fiind valabil
în special în privința fotografiei. La examinarea vizuală a reclamantului s-a
putut constata că acesta nu este persoana din fotografia documentului de
identitate prezentat la bancă, iar, în afară de acest aspect, este de menționat că,
în cazul reclamantului, nu este vorba despre persoana care a fost înregistrată
de camerele video de supraveghere de la diferitele bănci atunci când au fost
ridicate sumele de bani. În același document s-a mai reținut că nu i se poate
dovedi o implicare în aceste fapte pe care el le neagă, iar compararea
amprentelor sale cu amprentele de pe formularele de virament a avut un
rezultat negativ. Nici compararea scrisului de pe formularele de virament cu
probele de scris ale reclamantului nu a arătat nicio asemănare.
Cu privire la faptele suspectului V.A., autoritățile judiciare germane au
reținut că acestea au fost săvârșite după același tipar și că acesta a locuit, la fel
ca și reclamantul C.M., în Pforzheim, în perioada săvârșirii faptelor, la aceeași
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 91
adresă, aspect pentru care nu există îndoială că și în această privință există o
faptă de „furt de identitate” și că adevăratul V.A. nu are nicio legătură cu
faptele.
În conținutul adresei sus-menționate a existat și o informare a
reclamantului referitoare la posibile pretenții de despăgubiri, potrivit legii
germane privind despăgubirile în cazul măsurilor de urmărire penală, pentru
măsura arestării în vederea predării, de la 13 martie 2014, ora 10.00, până la
25 martie 2014 și de la 25 martie 2014 până la 26 martie 2014, ora 14.05,
fiindu-i explicată reclamantului și procedura de urmat în vederea obținerii
acestor despăgubiri, respectiv depunerea unei cereri pentru stabilirea
obligației de despăgubiri la Judecătoria de Primă Instanță Pforzheim, în
termen o lună de la aducerea la cunoștință a încetării procedurii.
În cauză, reclamantul a formulat o astfel de cerere către Procuratura
Karlsruhe – Secția Pforzheim, iar, în baza Hotărârii din 26 august 2014, s-a
dispus plata în numerar a despăgubirii în valoare de 881,70 euro, astfel cum
rezulta din Decizia din 14 iulie 2014 a Judecătoriei Pforzheim.
Față de acest aspect, s-a constatat că, pentru întreaga perioadă cât
reclamantul a fost arestat în vederea predării către autoritățile germane, acesta
a primit despăgubiri de la statul german potrivit legislației acestui stat.
Analizând cererea reclamantului din perspectiva legislației naționale – art.
539 alin. (1) și (2) C.pr.pen. român –, prima instanță civilă română a reținut
că, pentru a se putea reține existența unei erori judiciare în procedura
executării mandatului european de arestare de către autoritățile române,
respectiv incidența unei privări de libertate nelegale a reclamantului, ar fi
trebui să se constate faptul că autoritățile române au încălcat Legea nr.
302/2004 cu această ocazie.
S-a constatat că reclamantului i-a fost adus la cunoștință cu ocazia
procedurii de reținere, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova,
conținutul mandatului european de arestare emis pe numele său, natura
infracțiunilor de săvârșirea cărora era acuzat, iar reclamantul, în cadrul
declarației date în fața procurorului la data de 13 martie 2014, în prezența
apărătorului ales, a arătat că este de acord să fie predat autorităților judiciare
germane, pentru a-i fi lămurită situația juridică.
Reclamantul nu a formulat contestație împotriva Încheierii din 14
martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.
459/54/2014, prin care, în temeiul art. 101 și art. 102 din Legea nr. 302/2004,
s-a dispus arestarea sa provizorie.
De asemenea, în Sentința penală nr. 135/2014, pronunțată de Curtea de
Apel Craiova – Secția penală, s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile de fond
și de formă ale mandatului european de arestare, că cererea de executare a
92 Antonia-Eleonora Constantin
acestui mandat este admisibilă și, ținând seama de faptul că persoana
solicitată și-a exprimat consimțământul la predarea către autoritățile germane,
precum și de faptul că nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al
executării prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004.
S-a observat că, potrivit declarației reclamantului din data de 20 martie
2014, acesta a fost de acord cu predarea către autoritățile judiciare emitente,
înțelegând să se prevaleze de efectul regulii specialității; totodată, a arătat că
nu există niciun motiv de neexecutare și nu a formulat obiecțiuni cu privire la
identitate.
Așadar, susținerile reclamantului din cadrul cererii de chemare în
judecată, în sensul că acest consimțământ a fost viciat, întrucât nu i s-au
explicat drepturile și obligațiile și nici nu a avut reprezentarea deplasării sale
într-o altă țară, au fost înlăturate, constatându-se că acestea sunt infirmate de
procesele-verbale și declarațiile depuse în dosarul penal din care rezultă că
instanța i-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare,
drepturile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 302/2004, efectele și beneficiile
regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către
autoritățile judiciare emitente, arătându-i-se consecințele juridice ale
consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
Pentru ca autoritățile române să fi refuzat executarea mandatului
european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane, ar fi trebuit
să fie incident unul dintre cazurile prevăzute în art. 98 alin. (1) lit. a)-c) sau
art. 98 alin. (2) lit. a)-i) din Legea nr. 302/2004. Or, în speță nu a existat
niciun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ în ceea ce privește executarea
mandatului european de arestare.
În aprecierea culpei autorităților române în procedura executării
mandatului european de arestare, reclamantul s-a prevalat de incorectitudinea
datelor sale de identificare din cuprinsul acestui mandat.
În examinarea acestei susțineri, prima instanță civilă română a analizat
conținutul mandatului european de arestare transmis Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Craiova de către Biroul SIRENE, în traducerea în limba
engleză, la data de 10 martie 2014, și a constatat că la locul nașterii
reclamantului era trecută localitatea Craiova, iar în cartea de identitate a
acestuia, locul nașterii era comuna Radovan, județul Dolj.
Însă, pe tot parcursul procedurii executării mandatului european de
arestare, reclamantul, în calitate de persoană solicitată, nu a făcut nicio
obiecție cu privire la identitate și nu a adus la cunoștința autorităților rămâne
că nu ar exista identitate între persoana solicitată indicată în mandat și
persoana sa. Din acest punct de vedere, susținerile reclamantului din cadrul
cererii de chemare în judecată, în sensul că s-a opus predării sale și a cerut
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 93
instanței române să facă demersurile necesare pentru aflarea adevărului, au
fost considerate ca lipsite de suport real.
Dacă reclamantul ar fi formulat obiecțiuni cu privire la identitate sau
nu ar fi consimțit la predarea către autoritățile germane, autoritățile române
erau obligate să se conformeze dispozițiilor art. 103 alin. (7), (9) și (12) din
Legea nr. 302/2004, texte care impun instanței acordarea unor termene
suplimentare care să permită amânarea soluționării cauzei și solicitarea de
informații suplimentare statului emitent al mandatului european de arestare,
măsurile fiind lăsate la latitudinea judecătorului cauzei.
Or, în cauză, reclamantul nu numai că nu a formulat obiecțiuni cu
privire la identitate și nu a refuzat predarea sa către autoritățile germane, dar
și în ipoteza în care ar fi existat astfel de apărări, acestea nu ar fi impus decât
amânarea soluționării cauzei, aceasta din urmă fiind lăsată de legislația
română la aprecierea judecătorului, și nu refuzul executării mandatului,
această din urmă soluție impunându-se doar în contextul existenței unuia
dintre cazurile prevăzute în art. 98 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 302/2004
(cazuri care nu s-au regăsit în speță).
Prin urmare, nu poate fi reținută vreo culpă a autorităților române cu
privire la nerespectarea procedurii de executare a mandatului european de
arestare, emis de autoritățile germane pe numele reclamantului.
Mandatul european de arestare emis de către autoritățile germane a
respectat condițiile de fond și de formă prevăzute în art. 86 din Legea nr.
302/2004, în conținutul acestui text de lege nefiind prevăzută condiția de a fi
inserat codul numeric personal al persoanei solicitate și nici descrierea
trăsăturilor acesteia, nefiind obligatorie nici atașarea la mandat a cărții de
identitate a acelei persoane.
Faptul că persoana acuzată de săvârșirea infracțiunilor indicate în
mandatul european de arestare nu este una și aceeași persoană cu cea a
reclamantului nu a fost cunoscut nici de către autoritățile germane cu ocazia
emiterii mandatului european de arestare pe numele acestuia din urmă.
Descoperirea așa-numitului „furt de identitate” de către autoritățile
germane s-a produs după predarea reclamantului.
Astfel, autoritățile germane, după predarea reclamantului, constatând
lipsa identității dintre fotografia din cartea de identitate depusă în dosarul
penal pe care îl aveau în cercetare și aceea din cartea de identitate prezentată
de reclamant, au dispus verificarea imaginilor înregistrate de camerele de
supraveghere video de la băncile, de la care presupusul făptuitor a ridicat
sumele de bani, și au constatat că reclamantul nu este una și aceeași persoană
cu cea din înregistrările în discuție.
94 Antonia-Eleonora Constantin
De asemenea, compararea amprentelor digitale ale reclamantului cu
amprentele digitale de pe diferitele formulare de virament a avut un rezultat
negativ, iar compararea scrisului de pe formularele de virament cu probele de
scris ale reclamantului nu a arătat nicio asemănare.
Prin urmare, autoritățile germane au avut la baza soluției de încetare a
procedurii de cercetare penală declanșată pe numele reclamantului un material
probator în cadrul dosarului penal instrumentat de către acestea, material care
privea însuși fondul cauzei penale, acesta nefiind accesibil autorităților
române în procedura executării mandatului european de arestare, emis de
statul german pe numele reclamantului.
Oricum, procedura executării mandatului european de arestare
reglementată de Legea nr. 302/2004 este una specială, în care autoritățile
române trebuie să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 96-97
din acest act normativ și să nu constate existența vreunui motiv de refuz al
executării mandatului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 98 din legea
sus-menționată, mandatul european de arestare fiind executat în beneficiul
statului solicitant, și nu al celui solicitat; în cadrul acestei proceduri nu se
efectuează verificări ce privesc fondul dosarului penal instrumentat de
autoritatea solicitantă, respectiv temeinicia urmăririi sau oportunitatea
predării, neadministrându-se nici dovezi care să probeze sau nu vinovăția
persoanei solicitate în cadrul mandatului.
Față de prevederile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 care
definesc mandatul european de arestare, s-a considerat că nu se poate reține în
sarcina autorităților române săvârșirea unei erori judiciare în privința
reclamantului, cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului
european de arestare emis, pe numele său de către autoritățile judiciare
germane, potrivit Legii nr. 302/2004, acesta nefiind privat de libertate în mod
nelegal de către statul român, aspect care l-ar fi îndreptățit pe reclamant la
solicitarea unor despăgubiri morale și materiale de la acesta, în temeiul art.
539-540 C.pr.pen. român.
Întrucât statul german a considerat că a existat o eroare judiciară în
instrumentarea dosarului penal, a dispus încetarea procedurii de cercetare, iar
reclamantului i-au fost acordate despăgubiri prevăzute de legislația germană
în cuantum de 881,70 euro, pentru întreaga perioadă în care reclamantul a fost
arestat în vederea predării, și nu doar pentru cele 16 ore cât a fost reținut de
autoritățile germane.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 2928/2015, a respins
apelul declarat de reclamant, reținând, față de prevederile cuprinse în titlul III
al Legii nr. 302/2004 și situația de fapt în cauză, că autoritățile judiciare
române au avut doar rolul de executare, și nu au dispus privarea nelegală de
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 95
libertate a persoanei căutate. Acestea au executat ceea ce s-a dispus prin
mandatul european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane.
În aceste condiții, privarea de libertate a reclamantului nu a reprezentat
un act de decizie al autorității judiciare române, ci al autorității judiciare
germane. Instanța română, ca autoritate judiciară, nu are competența de a
verifica temeinicia arestării preventive dispusă de autoritatea judiciară
emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene.
Instanța civilă română de apel a apreciat că, într-o astfel de situație,
întreaga procedură de punere în executare de către autoritățile judiciare
române a mandatului european de arestare, emis de către autoritățile judiciare
germane, nu se circumscrie privării nelegale de libertate la care se referă
dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român, de vreme ce autoritatea judiciară română
doar a executat ceea ce s-a dispus de către autoritatea judiciară germană.
Aceeași instanță civilă a constatat și că pentru întreaga perioadă în care
apelantul-reclamant a fost arestat, statul german i-a acordat acestuia
despăgubiri.
Critica formulată prin apelul declarat de reclamant, în sensul că
instanța învestită cu judecarea cererii privind mandatul european de arestare
ar fi încălcat dispozițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, deoarece nu
a identificat persoana căutată de statul german, ci doar a identificat persoana
din fața sa, a fost respinsă ca neîntemeiată, considerându-se că aceasta nu este
o veritabilă critică a hotărârii instanței de fond cu privire la acțiunea formulată
în temeiul art. 539 alin. (1) C.pr.pen. român, ci vizează modul în care instanța
învestită cu judecarea cererii privind mandatul european de arestare a analizat,
în concret, situația de fapt legată de datele de identitate ale reclamantului.
Or, aceste aspecte puteau fi valorificate de reclamant prin intermediul
căilor de atac în cauza penală ce a vizat executarea mandatului european de
arestare. Însă, acesta nu a formulat contestație împotriva Încheierii din 14
martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală în dosarul
nr. 459/54/2014, prin care, în temeiul art. 101 și art. 102 din Legea nr.
302/2004, s-a dispus arestarea sa provizorie.
Mai mult, reclamantul a precizat că este de acord cu predarea, că nu
există niciun motiv de neexecutare și nu a formulat obiecțiuni cu privire la
identitate.
În lumina acestor considerente, criticile ce vizau nerespectarea art. 6
din Convenție și art. 1 alin. (3) din Constituția României, republicată, au fost
apreciate ca nefondate.
96 Antonia-Eleonora Constantin
2.2.3. Cauza privind pe reclamantul T.L. (dosarul nr. 3350/3/2014
al Tribunalului București – Secția a III-a civilă):
13. Prin Sentința civilă nr. 69/2015, pronunțată de Tribunalul
București – Secția a III-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantul T.L. împotriva statului român, prin
Ministerul Finanțelor Publice. Această sentință a rămas definitivă prin
Decizia civilă nr. 536/A/2015, pronunțată de Curtea de Apel
București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe
dispozițiile art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, art. 1349, art. 1365, art.
1381 și art. 1385-1387 din noul Cod civil român (în continuare C.civ. român),
art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 5 paragr. 5 din
Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, reclamantul a
solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 euro (echivalentul sumei
de 31.485 lei), cu titlu de daune materiale, și a sumei de 200.000 euro
(echivalentul sumei de 899.560 lei), cu titlu de daune morale.
În fapt, reclamantul a fost reținut la data de 16 mai 2013, urmare a
semnalării prin Biroul SIRENE privind existența unui mandat european de
arestare emis la data de 28 noiembrie 2012 de către Biroul de
Procurori – Curtea de Apel Dodecanese.
Prin Încheierea din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel
București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1699/2013,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis sesizarea formulată
de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus arestarea
provizorie a reclamantului (persoană solicitată în acea cauză), pe o durată de 5
zile, de la 17 mai 2013 până la 21 mai 2013 inclusiv.
Prin Sentința penală nr. 247/2013, pronunțată de Curtea de Apel
București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1819/2013,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis sesizarea formulată
de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus punerea
în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 28 noiembrie
2012 de către Biroul de Procurori – Curtea de Apel Dodecanese, Republica
Elenă împotriva persoanei solicitate, aceasta fiind predată autorităților
judiciare elene. Prin aceeași sentință s-a luat măsura arestării preventive în
vederea predării, pe o durată de 24 de zile, de la 22 mai 2013 până la 14 iunie
2013 inclusiv. Totodată, s-a constatat că: reclamantul nu a renunțat la regula
specialității; în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoarea, va executa
pedeapsa în România; reclamantul a fost reținut la data de 11 mai 2013 și
arestat provizoriu 5 zile, de la 17 mai 2013 până la 21 mai 2013 inclusiv.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 97
Prin Hotărârea nr. 136/2013, pronunțată de Completul din 3 membri ai
Curții de Apel a Insulelor Dodecanese, reclamantul ce se afla în arestul Kos a
fost declarat nevinovat de constituirea unei organizații criminale, înșelăciune,
plastografie ca profesie, săvârșite în perioada aprilie-iulie 2007. Hotărârea a
fost recunoscută prin Sentința penală nr. 585/2014, pronunțată de Judecătoria
Sectorului 2 București, aflată în termenul de apel la data formulării cererii de
chemare în judecată.
Prima instanță civilă română, care a examinat pretențiile
reclamantului, a considerat că în cauză nu erau întrunite condițiile prevăzute
în art. 504 C.pr.pen. român din 1969 (în vigoare la data formulării cererii de
chemare în judecată). În motivarea sentinței civile române s-a arătat că aceste
dispoziții legale trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1349 C.civ. român
referitoare la răspunderea civilă delictuală, cu dispozițiile capitolului II al
Legii nr. 302/2004 care se referă la executarea de către autoritățile române a
unui mandat european de arestare, precum și cu dispozițiile art. 52 alin. (3)
din Constituția României, republicată, care prevăd că: statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare; răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților
care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Văzând dispozițiile art. 99-104 din Legea nr. 302/2004, tribunalul
român a arătat că procedura emiterii unui mandat european de arestare are, în
ceea ce privește statul solicitat, un caracter formal, autoritățile judiciare din
cadrul acestuia analizând doar aspecte de ordin procedural, cu respectarea
drepturilor persoanei solicitate.
Statul solicitat nu analizează și nu se pronunță asupra învinuirilor
aduse persoanei solicitate, astfel încât nu se poate considera că prin emiterea
(executarea – sic!) de către instanța română a mandatului european de arestare
față de reclamant s-a săvârșit o eroare judiciară, ulterior reclamantul fiind
declarat nevinovat de autoritățile elene prin hotărârea pronunțată la data de 18
septembrie 2013.
În cauza penală nu a existat niciun motiv de refuz al executării, astfel
cum acestea sunt prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, astfel încât s-a
considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 504 C.pr.pen.
român din 1969.
Pe de altă parte, prima instanță română a arătat că nu sunt îndeplinite
nici condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenței vinovăției
pârâtului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate, întrucât au fost
respectate dispozițiile legale pentru emiterea mandatului de arestare
preventivă.
98 Antonia-Eleonora Constantin
Instanța civilă română de apel, respingând apelul declarat de
reclamant, a apreciat că:
În cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 504-506 C.pr.pen.
român din 1969, precum și în Codul civil, deoarece privarea de libertate
suferită de reclamant s-a întemeiat pe punerea în executare de către
autoritățile române a unui mandat european de arestare, emis de către
autoritățile statului elen.
Deoarece pe numele apelantului s-a emis o semnalare în vederea
arestării în Sistemul de Informații Schengen la solicitarea statului elen,
instanțele române, în temeiul Legii nr. 302/2004, au procedat la verificarea
formală a identității persoanei, cu respectarea chestiunilor de ordin
procedural, neavând nicio putere de a analiza și a se pronunța asupra
învinuirilor aduse persoanei solicitate.
De asemenea, în cauză nu a existat niciun motiv de refuz al executării
mandatului european de arestare, astfel cum acestea sunt menționate în art. 98
din Legea nr. 302/2004.
Din această perspectivă, nu rezultă vinovăția, chiar și sub aspectul
celei mai ușoare culpe a vreunei autorități române, astfel încât să fie incidente
în cauză fie dispozițiile art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, fie dispozițiile
art. 1349-1357 C.civ. român.
Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului român, în
condițiile în care s-a dat eficiență dispozițiilor Legii nr. 302/2004 referitoare
la executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare,
rolul instanțelor române fiind acela de a efectua verificări formale,
neputându-se pronunța asupra oportunității, necesității și legalității emiterii
mandatului european de arestare.
Din această perspectivă, și raportat la hotărârea penală pronunțată față
de apelant, acesta își poate valorifica pretențiile (materiale și morale) față de
emitentul mandatului european de arestare.
2.2.4. Cauza privind pe reclamantul M.M.-F. (dosarul nr.
103/40/2015 al Tribunalului Botoșani):
14. Prin Sentința civilă nr. 749/2015, pronunțată de Tribunalul
Botoșani în dosarul nr. 103/40/2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată,
cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.M.-F. împotriva
pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Această sentință a
rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 294/2016, pronunțată de Curtea de
Apel Suceava – Secția I civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul
declarat de reclamant.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe
dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 1349 și
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 99
art. 1373 C.civ. român, art. 5 și art. 6 din Convenție, reclamantul a solicitat
obligarea pârâților statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și statul
francez, prin Ambasada Franței, la plata sumei de 10.000 lei, daune materiale,
și a sumei de 500.000 euro, daune morale, ca urmare a arestării, deținerii și
condamnării nelegale, măsuri luate de autoritățile judiciare române și
franceze.
În fapt, la data de 24 mai 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Suceava, ca autoritate judiciară competentă de executare, a formulat
propunerea de luare a măsurii arestării reclamantului, pe baza semnalării
transmise ca urmare a emiterii mandatului european de arestare de către
autoritățile judiciare franceze.
În semnalarea înaintată de către Biroul Național SIRENE s-a reținut că
mandatul european de arestare a fost emis la data de 22 iulie 2006 de
Tribunalul de Mare Instanță din Lille, pentru săvârșirea infracțiunilor de furt
armat, extorcare cu arme și furt cu arme de violență.
Autoritățile judiciare franceze au stabilit că există o legătură
incontestabilă și neîntreruptă între diferitele acte de agresiune și furtul de
mașini, iar identitatea persoanei solicitate a fost stabilită pe baza testului ADN
făcut în urma găsirii unor pete de sânge pe parbrizul unui autovehicul furat.
Acest test ADN, în urma consultării bazei de date, a condus către persoana
reclamantului, indicându-se că persoana căreia îi aparținea ADN-ul fusese
eliberată dintr-un penitenciar din Franța. În aceste condiții, reclamantul a fost
condamnat în lipsă la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
Prin Sentința penală nr. 57/2011, Curtea de Apel Suceava a admis
cererea de executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul de
Mare Instanță din Lille Franța și a dispus predarea reclamantului autorităților
judiciare emitente.
În procedura de executare a mandatului european de arestare,
reclamantul a învederat că nu a fost niciodată în Franța, ci doar în Italia, în
perioada 2004-2005, susținând că este nevinovat și că există neconcordanțe cu
privire la datele sale de stare civilă indicate de statul francez. Reclamantul a
arătat că, în perioada în care autoritățile judiciare franceze pretind că au fost
săvârșite infracțiunile de care a fost acuzat, nu a părăsit România, solicitând
verificări suplimentare, însă cererea i-a fost respinsă de către instanța de
judecată.
Totodată, reclamantul a mai susținut existența unui motiv obligatoriu
de refuz al predării prevăzut în art. 21 din Legea nr. 302/2004, respectiv la
încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că procesul din Franța
s-a desfășurat în lipsa sa, deși autoritățile judiciare franceze îi cunoșteau
100 Antonia-Eleonora Constantin
adresa și au tratat cu indiferență neconcordanțele din mandatul de arestare
referitoare la expertiza ADN și lipsa antecedentelor penale.
După predarea autorităților franceze, s-a dispus rejudecarea sa în stare
de arest, ceea ce, în opinia reclamantului, a constituit o încălcare a art. 5
paragr. 1 și art. 6 din Convenție. În acest sens, reclamantul a indicat cauza
Sâncrăian contra României.
În cauza civilă, statul francez, prin Ambasada Franței, a depus
întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor
române de a soluționa petitul îndreptat împotriva statului francez, față de
principiul imunității de jurisdicție consacrat prin art. 2 din Carta Organizației
Națiunilor Unite, prin art. 1, art. 29 și art. 31 din Convenția cu privire la
relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 și ratificată de
România prin Decretul nr. 566/196819
, precum și prin Convenția Națiunilor
Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și bunurilor acestora,
ratificată de România prin Legea nr. 438/200620
.
S-a mai arătat că statul francez se bucură de imunitatea de jurisdicție
civilă, administrativă și penală, astfel încât nici reprezentantul său în
România, care beneficiază de drepturile agentului diplomatic, nu poate să
dețină calitatea de pârât în cauză.
Ambasada Franței a învederat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.
1066 și art. 1069 din Codul de procedură civilă român (în continuare C.pr.civ.
român), fiind exclusă o alegere de competență. În subsidiar, a arătat că litigiul
are cele mai strânse legături cu Franța, iar soluționarea sa în România ar face
anevoioasă, dacă nu imposibilă, administrarea probatoriilor și, în ipoteza unei
hotărâri favorabile reclamantului, punerea în executare silită împotriva
statului francez.
Pe fondul cauzei, Ambasada Franței a relevat că susținerile
reclamantului din cererea de chemare în judecată sunt neîntemeiate, întrucât
din cuprinsul hotărârii penale pronunțate de instanța franceză rezultă că
domiciliul reclamantului nu era cunoscut, aspect ce rezultă și din mandatul de
arestare. Reclamantului i-au fost respectate drepturile procesuale, atât cu
ocazia derulării procedurii în Franța, cât și pe parcursul procedurilor derulate
în România, fiindu-i asigurat accesul la asistență judiciară din oficiu.
Deopotrivă, reclamantul a putut opta pentru alegerea unui apărător, iar cauza a
fost soluționată într-un termen rezonabil, în concordanță cu art. 6 din
Convenție. Totodată, după predarea reclamantului, cauza penală din Franța a
fost rejudecată, iar acesta a fost achitat.
19
Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 8 iulie 1968. 20
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008 din 19 decembrie
2006.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 101
Prin Sentința civilă nr. 97/2015, Tribunalul Botoșani a admis
excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea acțiunii
reclamantului în contradictoriu cu statul francez, prin Ambasada Franței, și a
respins acțiunea față de acest pârât, ca inadmisibilă. S-a disjuns capătul de
cerere, având ca obiect despăgubiri, formulat în contradictoriu cu pârâtul
statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr.
749/2015, aceeași instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca
neîntemeiată, reținând, în esență că instanțele penale române care au executat
mandatul european de arestare, emis de autoritățile judiciare franceze, nu au
fost învestite cu verificarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de
instanța străină. În cadrul acestei proceduri, autoritatea judiciară competentă
verifică îndeplinirea condițiilor expres prevăzute în Legea nr. 302/2004 și,
dacă se constată că faptele reclamate se regăsesc printre faptele enumerate în
art. 96 din acest act normativ, precum și faptul că nu există motive de refuz
pentru executarea mandatului și nici pentru amânarea sau condiționarea
predării în accepțiunea art. 97 din aceeași lege, dispune predarea.
Din perspectiva dispozițiilor art. 1349, 1357 și urm. C.civ. român,
pentru atragerea răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este
contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau
atingerea drepturilor subiective și intereselor legitime ale celorlalte persoane;
deci, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în
sens larg. Or, în procedura emiterii (executării – sic!) mandatului european de
arestare, instanța a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute în Legea nr.
302/2004, reclamantului fiindu-i respectate drepturile legale și procedurale.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, prima instanță civilă română
a apreciat că din motivele invocate în cererea de chemare în judecată nu
rezultă existența acestui raport.
Prin Decizia nr. 294/2016, Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă
a respins apelul declarat de reclamant, ca tardiv formulat.
2.2.5. Cauza privind pe reclamanta C.A.-I. (dosarul nr.
7163/118/2015 al Tribunalului Constanța):
15. Prin Sentința civilă nr. 783/2016, pronunțată de Tribunalul
Constanța în dosarul nr. 7163/118/2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată,
cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.A.-I. în
contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat
obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:
– 9.519.86 euro și 154.524 forinți, echivalentul în lei la data plății,
cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a reținerii și arestării
preventive nelegale, în timpul urmăririi penale, compus din 8.000 euro,
102 Antonia-Eleonora Constantin
echivalentul în lei la data plății – venitul mediu lunar de care a fost lipsită în
perioada arestării preventive în Germania și Ungaria; 791,35 euro,
echivalentul în lei la data plății – onorariul de avocat achitat pentru procedura
de extrădare în Ungaria; 154.524 forinți, echivalentul în lei la data
plății – onorariul de avocat achitat în procesul penal în Ungaria; 728,51 euro,
echivalentul în lei la data plății – contravaloarea recuperării psihologice după
eliberarea sa, urmare a privării nelegale de libertate pe o durată de 39 de zile;
– 400.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de
prejudiciu moral suferit ca urmare a privării sale de libertate pentru 39 de
zile, în perioada 4 ianuarie 2015-11 februarie 2015, din culpa organelor de
poliție române, cât și pentru denigrarea sa anterior reținerii (rezultată din
corespondența organelor de poliție române și ungare), precum și în timpul
reținerii nelegale.
În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 4 ianuarie 2015, a fost
arestată pe aeroportul Köln/Bonn din Germania, în baza mandatului de
arestare european și internațional emis pe numele său de organele judiciare
ungare.
Reclamanta a arătat că a fost privată de libertate 39 de zile, în perioada
4 ianuarie 2015-11 februarie 2015, fiind cercetată pentru săvârșirea
infracțiunilor de: înșelăciune cu consecințe deosebit de grave – o faptă;
tentativă la înșelăciune cu consecințe extrem de mari – 2 fapte; tentativă la
înșelăciune cu consecințe deosebit de grave – o faptă; spălare de bani – o
faptă; fals în acte publice – 4 fapte; uz de fals în acte publice – 4 fapte.
În baza identificării sale de către autoritățile din România ca fiind
A.V.B., potrivit înregistrărilor bancare și planșelor foto aferente, a fost
reținută în Germania la 4 ianuarie 2015, în baza mandatului european și
internațional de arestare al Judecătoriei de Ocol Debrecen.
Ulterior, în temeiul mandatului de extrădare al Înaltei Curți Federale
de Apel din Köln, emis la 8 ianuarie 2015, și al Deciziei aceleiași instanțe din
22 ianuarie 2015, îndreptată prin Decizia din 23 ianuarie 2015, a fost
extrădată în Ungaria la 10 februarie 2015, unde a fost reținută și arestată
preventiv până la 13 februarie 2015.
La data de 11 februarie 2015, a fost audiată de organele de urmărire
penală ungare, ocazie cu care a negat învinuirile ce i se aduceau, și anume că,
în perioada 1 ianuarie 2014-6 martie 2014, s-ar fi prezentat sub o identitate
falsă, cu un pașaport fals olandez, și ar fi înființat două societăți în Slovacia și
Ungaria, iar împreună cu un complice ar fi intervenit în activitatea comercială
a mai multor operatori economici (între beneficiar și prestator), notificând
beneficiarii cu privire la schimbarea conturilor bancare ale prestatorilor și
solicitându-le efectuarea plăților în conturile bancare notificate.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 103
În urma audierii personalului instituțiilor bancare implicate și a unor
salariați ai societăților și după confruntarea cu martorii, autoritățile judiciare
ungare au concluzionat că nu este autoarea infracțiunilor sus-menționate,
motiv pentru care la data de 11 februarie 2015 au dispus încetarea urmăririi
penale și punerea sa în libertate.
La data de 12 februarie 2015, a fost pronunțată Hotărârea nr.
335/2014/79 de Parchetul General Jud. Hajdú-Bihar prin care s-a stabilit că nu
reclamanta este autoarea infracțiunilor sus-menționate, dispunându-se
încetarea urmăririi penale.
La aceeași dată, prin încheierea Judecătoriei de Ocol din Debrecen a
fost retras mandatul european și internațional de arestare emis împotriva sa la
3 septembrie 2014.
Din adresa emisă la 23 iunie 2015 de Parchetul General Jud.
Hajdú-Bihar (comunicată apărătorului reclamantei din Ungaria) rezultă că, pe
baza datelor existente inițial, precum și a înregistrărilor video din societățile
bancare pe care erau vizibili suspecții cu identitate necunoscută la acel
moment, s-a presupus că autorii căutați ar fi cetățeni români, iar în urma
solicitării poliției ungare către Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, în baza
Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, au fost trimise mai
multe fotografii și înregistrări video către organele de poliție din România.
În acest context, prin adresa nr. 322996 din 24 aprilie 2014, emisă de
Inspectoratul de Poliție Județean Brăila – Poliția orașului Însurăței, organele
de poliție române au precizat că autoarea infracțiunilor cunoscută sub numele
A.V.B. putea fi una și aceeași persoană cu reclamanta, anexând în dovedire
fișa personală. Reclamanta a susținut că, în baza acestei adrese, a fost emis de
către autoritățile ungare mandatul european și internațional de arestare pe
numele său, considerând astfel că eroarea aparține exclusiv organelor de
poliție române, în special șefului Poliției orașului Însurăței. De asemenea, a
arătat că inclusiv fișa sa personală anexată adresei-răspuns din partea
organelor de poliție române nu corespunde realității, nefiind actualizată sub
aspectul stării civile, al sursei de venit și al fotografiei. Consecutiv,
reprezentantul Schengen al Inspectoratului de Poliție Județean Bihor a
transmis la 28 aprilie 2014 un e-mail la poliția ungară din Hajdú-Bihar prin
care a denigrat-o.
Consecința erorii organelor de poliție române a fost arestarea sa
nelegală pentru 39 de zile de către autoritățile germane și ungare, perioadă în
care a fost supusă unor tratamente degradante.
104 Antonia-Eleonora Constantin
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe
dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenție, art. 3 din Protocolul nr. 7 la
Convenție și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale a României21
.
Prin întâmpinare, pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că față de
data punerii în libertate (11 februarie 2015) și data încetării urmăririi penale
(12 februarie 2015), termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C.pr.pen.
român a fost depășit.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că, față de temeiul
de drept al cererii de chemare în judecată – art. 1357-1358 C.civ. român –,
termenul de prescripție este de 3 ani. Totodată, a învederat că nu pârâtul este
cel care a pronunțat actele de urmărire penală, ci fapta prejudiciabilă imputată
autorităților statului român constă în comunicarea eronată a datelor sale de
identitate care au condus la o greșită identificare, în scopul aducerii la
îndeplinire a mandatului de arestare emis de autoritățile ungare pe numele
altei persoane.
Prin Încheierea de ședință din 3 februarie 2016, Tribunalul Constanța a
admis excepția prescripției dreptului la acțiune prin raportare la dispozițiile
art. 539 C.pr.pen. român și a stabilit că obiectul învestirii în continuare îl
constituie pretențiile întemeiate pe dispozițiile din Codul civil român privind
răspunderea civilă delictuală.
Pe fondul cauzei, prima instanță română a reținut că principiul
răspunderii civile delictuale enunțat de art. 1357 C.civ. român se coroborează
cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, atunci
când prejudiciile sunt cauzate prin erori judiciare, precum și cu cele ale art. 1
alin. (3) din Constituția României, republicată, în conformitate cu care statul
de drept garantează respectarea demnității, a drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor.
Este real că în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori
restrângerii libertății în mod nelegal produse în cadrul unui proces penal,
devin incidente dispozițiile art. 539 și urm. C.pr.pen. român, ca normă cu
caracter special corelată cu cea constituțională care are caracter general,
precum și cu principiul consacrat prin art. 1357 C.civ. român. Textul
sus-menționat nu supune sferei „erorilor judiciare” doar situațiile create în
exercițiul atribuțiilor judecătorului sau procurorului în procesul penal, ci și
împrejurările care induc, prin măsurile luate, o privare sau o restrângere a
libertății în mod nelegal, constatate în condițiile legii, precum și o vătămare a
drepturilor persoanei supuse acestei proceduri.
21
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 105
Or, în speță, deși nu s-a pus în discuție nelegalitatea vreunei măsuri
dispuse în legătură cu reținerea sau arestarea preventivă a reclamantei, aceste
măsuri fiind luate de statul german și statul ungar, totuși instanța este chemată
să analizeze pretențiile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., fapta
prejudiciabilă fiind pusă în legătură cu o eroare intervenită într-o procedură
penală, invocându-se o răspundere obiectivă a statului român (înțeles ca
ansamblu articulat al autorităților publice, conform jurisprudenței C.E.D.O.)
întemeiată pe garanția pentru buna funcționare a autorităților române (în
speță, autoritățile de poliție).
Aceasta fiind premisa de la care a pornit construcția juridică pe care
s-a fundamentat reclamanta, s-a solicitat instanței să stabilească faptul că toate
măsurile suportate s-au datorat erorii de identificare din partea organului de
poliție român. În acest mod operează verificarea întrunirii condițiilor
prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, întrucât situația
premisă – confundarea reclamantei cu o altă persoană – care a generat
conținutul faptei imputabile statului român, a cauzat consecințe pe care
reclamanta le-a relaționat de acest context și le-a atribuit valențe, de la cauză
la efect.
Convenția stabilește că încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale
de către autoritățile statale conferă titularului acestora un drept de recurs
efectiv în fața instanțelor naționale. Articolul 13 din Convenție impune
statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a răspunde unei plângeri
credibile, conform Convenției, și să acorde reparații corespunzătoare pentru
orice încălcare constatată.
Așa fiind cadrul general de evaluare a tezei răspunderii civile
delictuale, nu au legătură trimiterile făcute de reprezentantul Ministerului
Public, în cadrul concluziilor orale, la dispozițiile Legii nr. 302/2004 sau ale
Legii nr. 141/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Sistemului
Informatic Național de Semnalări și participarea României la Sistemul de
Informații Schengen22
, republicată.
Din dispozițiile art. 1357 C.civ. român rezultă că patru condiții ale
răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ: fapta ilicită
producătoare de prejudicii, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate
dintre fapta ilicită și prejudicii.
În speță, reclamanta a susținut că fapta ilicită constă în eroarea
judiciară a organelor de poliție române: Inspectoratul de Poliție Județean
Bihor – reprezentantul Schengen – și Inspectoratul de Poliție Județean
Brăila – Poliția orașului Însurăței.
22
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014.
106 Antonia-Eleonora Constantin
În cadrul anchetării infracțiunii de fraudă cu valori semnificativ de
mari de către Inspectoratul General al Poliției – Direcția penală – Biroul de
securitate economică Jud. Hajdú-Bihar din Ungaria, referentul cauzei a
contactat Inspectoratul de Poliție Județean Bihor – România, în temeiul
normelor de cooperare Schengen, solicitând sprijin în vederea identificării
autorilor, existând date că aceștia ar fi fost cetățeni români. Totodată, a
transmis fotografii și înregistrări video. Inspectoratul de Poliție Județean
Bihor a înaintat solicitarea și înregistrările venite din Ungaria către organele
poliție din țară, de unde au venit răspunsurile.
Astfel, de la Poliția orașului Însurăței, județul Brăila a venit adresa nr.
322996/24.04.2014 în care s-a menționat că: se pare că una dintre persoanele
suspecte din imaginile puse la dispoziție corespunde cu semnalmentele
numitei C.A.-I., fiica lui I. și A., născută la data de 4 octombrie 1989 în
Brăila. S-a mai precizat în adresă că din verificările efectuate a rezultat că
persoana în cauză este cunoscută că practica activității de prostituție în statele
Uniunii Europene. Odată cu acest răspuns, a fost transmisă fișa de evidență a
reclamantei de la Direcția pentru evidenta persoanelor și administrarea
bazelor de date (în continuare DEPABD).
Așadar, lucrătorul de poliție nu a stabilit în mod cert identitatea dintre
persoana căutată, A.V.B., și reclamantă, acest aspect nefiind, de altfel, de
competența sa, ci a transmis niște informații în cadrul atribuțiilor de serviciu,
făcând referire la semnalmente, adică la caracteristici exterioare, înaintând,
totodată, fișa de evidență a persoanei unde se afla aplicată fotografia acesteia.
Este de observat că lucrătorul de poliție a folosit verbul „a părea”, și nu „a
fi”. Cu alte cuvinte, caracteristicile exterioare erau aparența, și nu
certitudinea.
Analiza tuturor informațiilor primite, inclusiv a concordanței dintre
fotografia reclamantei din fișa de evidență DEPABD cu fotografiile din
înregistrările bancare, respectiv stabilirea cu certitudine a faptului că persoana
căutată era chiar reclamanta, era de competența și responsabilitatea organelor
și autorităților germane și ungare care au luat măsura emiterii mandatului
european și internațional de arestare și au efectuat în continuare cercetarea
penală.
În ceea ce privește e-mailul transmis către referentul ungar din
Hajdú-Bihar, sub un prim aspect, s-a reținut că, din dosar, nu rezulta cu
certitudine că adresa de e-mail de expediere aparține polițistului român, iar,
sub un alt aspect, s-a constatat că expeditorul a făcut referire la niște
informații primite, fără a o denigra pe reclamantă.
Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă, respingând apelul
declarat de către reclamantă, ca nefondat, a reținut că hotărârea primei
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 107
instanțe române a fost motivată conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b)
C.pr.civ. român și art. 6 din Convenție.
În ceea ce privește critica din apelul reclamantei vizând nevalorificarea
întregului material probator administrat și greșita apreciere a probelor,
instanța română de apel a constatat că prima instanță română a indicat în mod
expres probatoriile pe baza cărora a concluzionat asupra inexistenței faptei
ilicite.
Pe de altă parte, neexaminarea celorlalte mijloace de probă
administrate, respectiv hotărârea de achitare pronunțată de autoritățile din
Ungaria și celelalte înscrisuri care dovedesc condițiile în care a intervenit
reținerea și arestarea preventivă și durata acestora, precum și declarația
martorului, nu reprezintă o încălcare, de către judecătorul fondului, a
obligațiilor prevăzute în art. 22 alin. (2) C.pr.civ. român, ci a fost consecința
lipsei de relevanță a acestor înscrisuri în stabilirea existenței faptei ilicite a
pârâtului.
Astfel, cu referire la hotărârea penală pronunțată de autoritățile
judiciare din Ungaria, s-a reținut că art. 1357 C.civ. român pe care se
întemeiază pretenția de despăgubire dedusă judecății nu condiționează
angajarea răspunderii civile delictuale de constatarea prealabilă a nelegalității
detenției și arestării preventive de către un organ judiciar abilitat în sensul
legii, ca în ipoteza reglementată de art. 539 alin. (1) C.pr.pen. român. Pe de
altă parte, mențiunea din considerentele acestei hotărâri, potrivit căreia
mandatul european și internațional de arestare a fost emis ca urmare a
identificării reclamantei de către autoritățile din România, nu se opune cu
autoritate de lucru judecat instanței civile române, și nici nu justifică, prin ea
însăși, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pentru că, atât
emiterea mandatului de arestare, cât și măsurile privative de libertate aplicate
reclamantei au fost dispuse în conformitate cu reglementările interne ale
statelor pe teritoriul cărora au fost aplicate.
Critica referitoare la greșita apreciere a probatoriilor administrate cu
privire la existența faptei ilicite a pârâtului a fost apreciată ca neîntemeiată,
întrucât din adresa emisă la data de 24 aprilie 2014 de Poliția orașului
Însurăței și din comunicarea Inspectoratului de Poliție Județean Bihor către
autoritățile din Ungaria – despre care se pretinde că au stat la baza măsurilor
privative de libertate luate împotriva reclamantei apelante – rezultă lipsa
caracterului cert al identificării realizate și lipsa de relevanță a conținutului
celei de-a doua comunicări în demararea procedurilor penale declanșate de
autoritățile judiciare germane și ungare împotriva titularei acțiunii.
Termenii folosiți în cuprinsul adresei Poliției orașului Însurăței nu
stabilesc cu certitudine existența identității la care se referă apelanta, ci, mai
108 Antonia-Eleonora Constantin
mult, accentuează lipsa unei astfel de certitudini prin folosirea sintagmei „se
pare”, care subliniază faptul că asemănarea dintre semnalmentele uneia dintre
persoanele înregistrate și reclamantă nu este în afara oricărui dubiu, deci că
este doar posibilă.
Nu infirmă această concluzie trimiterea pe care organul de poliție a
făcut-o la „semnalmentele” reclamantei, pentru că ele reprezintă totalitatea
datelor, caracteristicilor exterioare după care o persoană poate fi identificată.
Or, atâta vreme cât singurele informații pe care emitentul adresei le avea la
dispoziție pentru posibila identificare erau anumite înregistrări video, este
evident că acesta nu se putea raporta decât la aspectele exterioare ale
persoanelor verificate.
Certitudinea identificării realizată de către organele de poliție române
nu poate fi dedusă nici din faptul indicării numelui și prenumelui reclamantei,
a datelor personale, precum și nici din comunicarea fișei sale personale,
pentru că posibilitatea ca una dintre persoanele care apare în înregistrările
comunicate să corespundă semnalmentelor unui cetățean român nu putea fi
indicată în mod abstract, ci prin indicarea efectivă a persoanei cu privire la
care ea a fost reținută, ale cărei date se impuneau a fi în mod complet
transmise autorităților judiciare ungare, tocmai în scopul efectuării
verificărilor necesare pentru stabilirea identității autorilor faptei penale
cercetate.
Cercetarea acestor informații, inclusiv a concordanței dintre fotografia
reclamantei, existentă pe fișa de evidență a DEPABD, cu fotografiile din
înregistrările bancare deja deținute, precum și stabilirea cu certitudine a
faptului că reclamanta era una dintre persoanele căutate reveneau organelor de
poliție și celor judiciare din Germania și Ungaria care au emis mandatul
european și internațional de arestare și au efectuat cercetarea penală.
Concluzia reținută de instanța de fond a fost apreciată ca fiind
conformă cu jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit că, din moment ce art. 5
paragr. 1 din Convenție impune ca orice măsură privativă de libertate să fie
conformă normelor interne ale unui stat contractant în care aceasta se aplică,
înseamnă că o persoană care se găsește pe teritoriul unui stat contractant nu
poate fi reținută sau arestată decât potrivit normelor legale din acel stat.
Prin urmare, simpla indicare a posibilității ca una dintre persoanele
care apăreau în înregistrările comunicate de autoritățile ungare să corespundă
semnalmentelor reclamantei, indicată de organele poliției române, nu putea
constitui decât un element supus verificării procedurale judiciare străine, fără
a justifica, prin ea însăși, aplicarea măsurilor privative de libertate la care a
fost supusă reclamanta.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 109
Curtea de Apel Constanța a subliniat și faptul că expunerea situației de
fapt din acțiune vizează, de fapt, natura tratamentelor și caracterul nelegal al
măsurilor privative de libertate la care reclamanta a fost supusă de autoritățile
străine, iar legalitatea măsurilor pe care acestea le-au dispus cu privire la
starea de libertate a reclamantei putea fi verificată doar într-o procedură
judiciară conform normelor interne ale statelor respective.
În ceea ce privește comunicarea reprezentantului Inspectoratului de
Poliție Județean Bihor către omologul său din Ungaria, s-a reținut că, distinct
de aspectul referitor la identitatea adresei de e-mail de pe care aceasta a fost
transmisă și fără a contesta caracterul neadecvat al termenului folosit în
conținutul său, informația respectivă este, în sine, irelevantă în demararea
procedurilor judiciare penale declanșate împotriva reclamantei și, pe cale de
consecință, și în soluționarea cauzei, pentru că răspunderea civilă delictuală a
intimatului-pârât a fost raportată la greșita identificare a reclamantei ca fiind
una dintre persoanele ce apăreau în înregistrările transmise de autoritățile
ungare.
§3. Esența problemei de drept. Plan de analiză
16. Se ridică o problemă sensibilă a cooperării judiciare internaționale
în materie penală, insuficient reglementată la nivel european și în dreptul
românesc, referitoare la răspunderea statelor pentru privarea de libertate în
cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare.
În această privință, mai multe probleme urmează a fi discutate,
încercând a le oferi răspuns.
În primul rând, trebuie stabilit dacă, raportat la mecanismul
mandatului european de arestare, la principiile care îl guvernează, astfel cum
au fost enunțate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, la
regulile de transpunere din legislația națională a României, ca stat de
executare, răspunderea pentru privarea de libertate a persoanelor solicitate
revine exclusiv statului membru solicitant, statului membru de executare, ori
dacă există o răspundere comună ori partajată a acestora, precum și condițiile
în care răspunderea patrimonială a fiecăruia dintre statele implicate în
procedură poate fi atrasă.
În al doilea rând, în măsura în care se acceptă ideea unei răspunderi
partajate, urmează a se identifica, pornind de la jurisprudența analizată,
criteriile pe baza cărora se poate stabili caracterul ilicit al faptei ce deschide
persoanei vătămate, într-un drept fundamental – dreptul la libertate și
siguranță –, calea unei acțiuni civile pentru repararea prejudiciului suferit.
17. Dată fiind natura obiectivă a acestui tip de răspundere, din
perspectiva prezentei analize, singurele elemente care interesează, dintre cele
110 Antonia-Eleonora Constantin
prevăzute în art. 1357 alin. (1) C.civ. român23
, sunt doar fapta ilicită și
legătura de cauzalitate.
18. Analiza sub acest aspect va fi circumscrisă situațiilor predominante
din jurisprudența conturată până la acest moment, cu observarea și a două
cazuri în care arestarea provizorie nu era justificată de executarea unui mandat
european de arestare.
19. Astfel, cinci dintre cele opt cauze prezentate pe larg în secțiunile
precedente pot fi circumscrise următoarelor tipologii24
:
23
,,Art. 1357. Condițiile răspunderii
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu
vinovăție, este obligat să îl repare.
[…]” 24
Rezumând cauzele prezentate anterior, observăm următoarele:
a) în cauza P.M., reclamantul a fost reținut de către procuror și prezentat
judecătorului în vederea arestării provizorii și predării. Reclamantul nu a ridicat în fața
procurorului obiecții privind identitatea și a declarat că nu s-a aflat pe teritoriul statului
solicitant în perioada comiterii infracțiunilor de care era acuzat. Procurorul a realizat
identificarea pe baza datelor din semnalarea introdusă în S.I.S. și a solicitat arestarea
reclamantului. Curtea de apel a luat măsura controlului judiciar și, după verificarea identității
reclamantului pe baza evidențelor DEPABD, a constatat că persoana solicitată a fost
identificată în mod greșit de către autoritățile judiciare austriece, refuzând executarea
mandatului european de arestare și dispunând revocarea măsurii controlului judiciar. Ulterior
autoritățile austriece au șters înregistrarea din SIS, ceea ce echivalează cu retragerea
mandatului european de arestare;
b) în cauza B.A.D., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării
din S.I.S., arestat de Curtea de Apel Cluj și predat autorităților judiciare germane. Pe
parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, acesta a învederat
procurorului și instanței că data nașterii persoanei căutate nu coincide cu data sa de naștere,
declarând că nu a fost niciodată în Germania, precum și că nu a săvârșit infracțiunile de care a
fost acuzat.
În aceeași procedură, reclamantul a arătat că dorește ca situația să-i fie clarificată în
România și, în subsidiar, și-a dat consimțământul la predare, declarând că nu renunță la regula
specialității. În procedura de executare a mandatului european de arestare, autoritățile române
au cerut suplimentarea datelor. Autoritățile germane au comunicat că nu dețin fotografia și
amprentele digitale ale persoanei căutate; totodată, au comunicat numărul și data emiterii
cărții de identitate a persoanei căutate, de data aceasta cu un prenume parțial modificat.
După predare, autoritățile judiciare germane au stabilit că nu reclamantul era
persoana căutată și au concluzionat în sensul că autori necunoscuți s-au folosit de identitatea
acestuia. S-a avut în vedere și neconcordanța asupra datei de naștere;
c) în cauza C.M., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării din
S.I.S. Datele de identificare ale reclamantului coincideau parțial cu cele ale persoanei
solicitate, cu excepția locului nașterii, însă acest aspect nu a fost observat și analizat în
procedura de executare a mandatului european de arestare. Reclamantul a fost identificat de
către procuror pe baza documentelor de identitate, reținut și arestat în vederea predării.
Reclamantul nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate, a consimțit la predare,
arătând că dorește să-i fie lămurită situația juridică în Germania și a precizat că nu este
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 111
a) infracțiunile au fost săvârșite în străinătate de persoane care, în mod
fraudulos, și-au însușit identitatea unor cetățeni români;
b) autoritățile judiciare străine au emis mandate europene de arestare
în scopurile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI;
în unele situații, autorităților judiciare române le-au fost furnizate fotografii
ale persoanelor solicitate; din datele spețelor nu rezultă că aceste din urmă
autorități ar fi avut la dispoziție amprente digitale ale persoanelor căutate, nici
dacă mandatele completate potrivit Anexei la decizia-cadru sus-menționată
indicau existența și posibilitatea transmiterii acestor date, precum și persoana
care putea fi contactată în scopul obținerii acestor informații sau a unui profil
ADN (în cazul în care acestea puteau fi comunicate, dar nu au fost incluse);
c) în fața autorităților judiciare române, persoanele prezentate în
vederea reținerii, arestării provizorii și predării fie au ridicat obiecții privind
identitatea, fie, deși nu au ridicat formal aceste obiecții, au declarat că nu sunt
persoanele căutate ori că nu au comis infracțiunile de care erau acuzate. Unii
dintre reclamanții din cauzele analizate au consimțit la predare, arătând expres
că doresc să-și lămurească situația judiciară în străinătate;
d) în toate situațiile, procurorul a dispus reținerea și a sesizat curtea de
apel competentă în vederea arestării și predării;
autorul infracțiunilor pentru care autoritățile judiciare din acest stat solicitau predarea.
Totodată, nu a renunțat la regula specialității.
După predare, autoritățile judiciare germane au stabilit că reclamantul nu a săvârșit
infracțiunile pentru care a fost solicitată predarea. Reclamantul a primit despăgubiri de la
statul german pentru întreaga perioadă în care a fost arestat în vederea predării;
d) în cauza T.L., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării prin
Biroul SIRENE privind existența unui mandat european de arestare emis de autoritățile
judiciare elene, arestat provizoriu și predat. Din datele speței nu rezultă apărările făcute de
reclamant în procedura de executare a mandatului european de arestare, ci doar faptul că
acesta nu a renunțat la regula specialității. După predare, și la finalul procesului penal din
Republica Elenă, reclamantul a fost declarat nevinovat;
e) în cauza M.M.-F., reclamantul a fost reținut de către procuror pe baza semnalării
înaintată de Biroul SIRENE, arestat de curtea de apel în vederea executării mandatului
european de arestare, emis de o instanță franceză în vederea executării pedepsei. Legătura
dintre persoana solicitată și reclamant a fost făcută de autoritățile judiciare franceze în urma
comparării probelor ADN ridicate de la locul faptelor și profilul ADN al unei persoane
eliberate dintr-un penitenciar din Franța. În procedura de executare a mandatului european de
arestare, reclamantul a susținut că nu a fost niciodată în Franța, că în perioada în care se
pretinde că ar fi săvârșit infracțiunile pentru care se solicită predarea s-a aflat în România și a
solicitat verificări suplimentare, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil prin
judecarea sa în lipsă și neconcordanțele din mandat referitoare la probele ADN și lipsa
antecedentelor penale. După predare, în urma rejudecării, reclamantul a fost achitat de
instanțele franceze;
112 Antonia-Eleonora Constantin
e) în majoritatea situațiilor, instanțele au dispus arestarea și, doar în
două cazuri, datorită necesității verificări mai amănunțite a identității și
obținerii unor informații suplimentare din partea autorităților judiciare
solicitante, instanțele s-au orientat spre luarea altor măsuri de natură a preveni
fuga persoanelor (controlul judiciar, obligarea de a nu părăsi localitatea).
Aceste din urmă instanțe, la finalul procedurii, constatând că persoanele ce
le-au fost prezentate nu sunt cele căutate, au refuzat executarea mandatelor;
f) după predarea reclamanților, autoritățile judiciare solicitante au
constatat că aceștia nu sunt autorii infracțiunilor;
g) unele mandate europene de arestare au fost retrase după predare sau
în urma refuzului de predare.
În alte două cauze, caracterul nelegal al privării de libertate în privința
reclamanților în procedurile de executare a unor mandate europene de arestare
emise de autoritățile judiciare din Ungaria și, respectiv, Spania, a fost stabilit
pe baza hotărârii judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție
din România – Secția penală prin care s-a observat că infracțiunea pentru care
se solicita predarea nu era menționată în lista prevăzută în art. 2 alin. (2) al
Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI25
; reținerea, arestarea și restrângerea libertății
25
Cauza P.A.
În contextul acestei spețe, este important să evidențiem Hotărârea din 1 iunie 2016,
pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Bob-Dogi, în care, la sesizarea
Curții de Apel Cluj care întreba Curtea de Justiție a Uniunii Europene dacă prin „mandatul de
arestare” a cărui existență trebuie specificată în mandatul european de arestare, în aplicarea
art. 8 alin. (1) lit. c) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, se înțelege un mandat de arestare
național distinct de mandatul european de arestare și emis înaintea acestuia și dacă, în ipoteza
unui răspuns afirmativ, trebuie să se considere că existența unui mandat de arestare național
care să îndeplinească această cerință constituie un motiv implicit de neexecutare a mandatului
european de arestare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să analizeze
practica autorităților judiciare ungare de a emite mandate europene de arestare în lipsa unui
mandat național, ceea ce, potrivit instanței de trimitere, a generat divergențe de interpretare și
la instanțele din România.
Prin hotărârea dată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, în esență, că,
deși motivele de neexecutare din art. 3-4a ale deciziei-cadru sus-menționate sunt limitative,
totuși acestea pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplinește
condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 din aceeași decizie, astfel încât nerespectarea acestei
cerințe trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs
acestui mandat de arestare (paragr. 62-64 din hotărâre).
În aceste condiții, înainte de a adopta o astfel de decizie care, prin natura sa, trebuie
să rămână excepțională în cadrul aplicării sistemului de predare instituit de decizia-cadru
sus-menționată, sistem care se bazează pe principiile cunoașterii și încrederii reciproce,
trebuie ca această autoritate, în aplicarea art. 15 alin. (2) din aceeași decizie-cadru, să solicite
autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație
suplimentară necesară care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul
european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul că
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 113
efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul european de
arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost menționat
(paragr. 65 din hotărâre).
Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea art. 15 alin. (2) din
decizia-cadru sus-menționată, precum și toate celelalte informații de care dispune, autoritatea
judiciară de executare ajunge la concluzia că mandatul european de arestare, cu toate că se
bazează pe existența unui „mandat de arestare” în sensul art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeași
decizie-cadru, a fost eliberat, fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național
distinct de mandatul european de arestare, autoritatea respectivă trebuie să nu dea curs
mandatului european de arestare, pe motiv că acesta nu îndeplinește condițiile de legalitate
prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată (paragr. 66 din hotărâre).
În contextul acestei cauze, amintim examenul de proporționalitate pe care statele
membre emitente ale mandatelor europene de arestare trebuie să îl efectueze atunci când
decid să recurgă la acest instrument de cooperare judiciară, examen pe care Comisia
Europeană l-a recomandat prin raportul său din 11 aprilie 2011 către Parlamentul European și
Consiliu și căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene i-a dat ulterior expresie în cauza
Aranyosi și Căldăraru.
De pildă, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind
punerea în aplicare, începând cu anul 2007, a Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2012,
privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre [COM.
(2011) 175 final], Comisia a observat că încrederea în aplicarea mandatului european de
arestare a fost subminată de utilizarea sa sistematică pentru predarea persoanelor căutate în
legătură cu infracțiuni adesea foarte minore și că există un acord general între statele membre
conform căruia este necesar un control de proporționalitate pentru a preveni utilizarea
mandatului european de arestare pentru infracțiuni care, deși se încadrează în sfera de aplicare
a art. 2 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată nu sunt suficient de grave pentru a justifica
măsurile și cooperarea impuse de executarea unui mandat european de arestare. De aceea,
Comisia a recomandat ca, înainte de emiterea acestui mandat, statele membre să ia în
considerare mai multe aspecte, inclusiv gravitatea infracțiunii, durata pedepsei, existența unei
abordări alternative mai puțin oneroase atât pentru persoana căutată, cât și pentru autoritatea
de executare, precum și o analiză costuri/beneficii a executării mandatului european de
arestare. Efectul asupra libertății persoanelor căutate este disproporționat atunci când se emit
mandate europene de arestare în cauzele în care arestarea preventivă ar fi, de altfel,
neadecvată. În plus, un exces de astfel de cereri poate fi costisitor pentru statele membre de
executare, aceasta putând conduce, de asemenea, la o situație în care autoritățile judiciare de
executare (spre deosebire de autoritățile emitente) să aibă tendința de a aplica un text de o
proporționalitate, inducând astfel un motiv de refuz care nu este conform deciziei-cadru a
Consiliului sau principiului recunoașterii reciproce pe care se bazează.
În cauza Aranyosi și Căldăraru, prin Hotărârea din 5 aprilie 2016, Curtea de Justiție
a Uniunii Europene (Marea Cameră), reamintind Avizul Plenului nr. 2/2013, dat la solicitarea
Comisiei asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a admis că pot fi
aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre în
situații excepționale (paragr. 82 din hotărâre) și a observat că, astfel cum reiese din art. 1 alin.
(3) din decizia-cadru sus-menționată, ea nu poate avea ca efect modificarea obligației de
respectare a drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate în special în cartă
(paragr. 83 din hotărâre).
114 Antonia-Eleonora Constantin
s-au făcut în baza unei alerte transmise de autoritățile spaniole care viza doar
Prin concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Y.B., analizând
aplicarea principiului proporționalității cu ocazia emiterii mandatelor europene de arestare, a
demonstrat că examenul de proporționalitate trebuie făcut în egală măsură, atât de către
autoritățile judiciare emitente în stadiul individualizării, dar și cu ocazia emiterii unui mandat
european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale (paragr. 137-146 din hotărâre), cât
și de către autoritățile judiciare de executare, în privința cărora art. 4 și art. 5 din
decizia-cadru sus-menționată le permit adaptarea măsurii coercitive, indiferent că aceasta
vizează efectuarea unei urmăriri penale sau executarea unei pedepse privative de libertate,
astfel încât să evite o situație creată de mecanismul unei executări automate și generalizate
care ar duce la desocializarea persoanei în cauză (paragr. 147-149 din concluzii).
Prin Hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
arătat, pe baza art. 6 din Cartă, că autoritatea judiciară de executare nu poate să decidă
menținerea în detenție a persoanei în cauză decât dacă procedura de executare a mandatului
european de arestare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă
durata detenției nu are caracter excesiv (paragr. 100 din hotărâre, precum și jurisprudența
acolo citată). În același context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că această
autoritate trebuie să țină seama în mod corespunzător, în ceea ce privește persoanele care fac
obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale, de principiul
prezumției de nevinovăție garantat de art. 48 din Cartă (paragr. 100 teza finală din hotărâre) și
că, în această privință, autoritatea de executare trebuie să respecte cerința proporționalității
prevăzută în art. 52 alin. (1) din Cartă, cu privire la restrângerea oricărui drept sau a oricărei
libertăți recunoscute prin aceasta, așa încât emiterea unui mandat european de arestare nu
poate justifica menținerea detenției a persoanei în cauză fără nicio limită temporară (paragr.
101 din hotărâre). Pentru a da eficiență practică acestui principiu, în contextul în care a fost
formulată trimiterea preliminară, dat de existența unei deficiențe generalizate ale sistemelor
carcerale din cele două state membre solicitante (Ungaria și România), care prin condițiile
precare și supraaglomerate au ridicat autorităților judiciare germane serioase îndoieli asupra
legalității predării din perspectiva respectării art. 2, 3 și 5 din Convenție și art. 4 din Cartă,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat mijloacele la care poate apela autoritatea
judiciară de executare, respectiv cele prevăzute în art. 12 și art. 17 alin. (5) din decizia-cadru
sus-menționată; totodată, a arătat că, în acest scop, autoritățile judiciare de executare trebuie
să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorităților judiciare emitente, să pună
capăt detenției, să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a persoanei, orice măsură pe
care o consideră necesară pentru a evita fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale
necesare în vederea predării sale efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio
decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare (paragr. 102).
În ipoteza în care informațiile primite de autoritatea judiciară de executare de la
autoritatea judiciară emitentă conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca persoana în
cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent, emite
decizia sa cu privire la executarea mandatului european de arestare, fără a aduce atingere
posibilității persoanei în cauză, odată predată, de a recurge la ordinea juridică a statului
membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este cazul, legalitatea
condițiilor detenției sale într-un penitenciar al acestui stat membru (paragr. 103 din hotărâre,
precum și jurisprudența acolo citată). În schimb, în cazul în care existența acestui risc nu
poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este
necesar să pună capăt procedurii de predare (paragr. 104 din hotărâre).
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 115
citarea reclamantului și în fața instanțelor străine, nu executarea unei pedepse
sau arestări preventive26
.
20. Ultima cauză27
prezentată nu relevă o problemă propriu-zisă din
perspectiva emiterii/executării de către autoritățile judiciare române a unui
mandat european de arestare, ci acțiunile reclamate în litigiul civil ca fiind
cauzatoare de prejudicii s-au plasat într-un context cauzal mai amplu, în care
singura contribuție a organelor de poliție române a fost aceea de a oferi
informații în scopul identificării unei persoane care a săvârșit infracțiuni pe
teritoriul Ungariei, folosindu-se de o identitate falsă. Ca atare, problema nu
s-a pus din perspectiva aplicării Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și a
dispozițiilor din Legea nr. 302/2004.
21. În al treilea rând, vom analiza: dacă prevederile art. 1031 alin. (3)
din Legea nr. 302/2004 enunță singurele ipoteze în care o persoană poate
obține repararea pagubei materiale sau morale în cazul privării sau
restrângerii libertății în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor
mandate europene de arestare; dacă repararea este suportată doar de statul
membru emitent ori dacă pentru aceleași prejudicii poate fi atrasă răspunderea
statului român, ca stat membru de executare; temeiurile juridice și posibilele
ipoteze în care s-ar putea antrena răspunderea sa.
§4. Mecanismul mandatului european de arestare. Principiile de
funcționare și echilibrul acestora. Consecințe în planul răspunderii
statelor membre pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță
consacrat de art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și de art. 6 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene
4.1. Principiul recunoașterii reciproce întemeiat pe un grad ridicat
de încredere între statele membre
22. Încă de la primele sale hotărâri asupra Deciziei-cadru nr.
2002/584/JAI, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că mecanismul
mandatului european de arestare a înlocuit sistemul multilateral de extrădare
între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a
26
Cauza B.L.C.
În această cauză, privarea de libertate a reclamantului și restrângerea libertății au fost
dispuse în contextul aplicării dispozițiilor art. 101 și, îndeosebi, a alin. (7) al acestui articol
coroborate cu art. 100 din Legea nr. 302/2004, care se aplică în mod corespunzător. Situația
generatoare de daune a rezultat din modalitatea de reglementare a procedurii reținerii și
arestării în baza semnalării introduse în S.I.S. care, de lege lata, permite luarea unor măsuri
grave, chiar cu o durată limitată, asupra libertății individuale, în lipsa traducerii în limba
română a mandatului european de arestare. 27
Cererea formulată de reclamanta C.A.-I.
116 Antonia-Eleonora Constantin
persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de
condamnare sau a urmăririlor, având ca „piatră de temelie” principiul
recunoașterii reciproce28
.
Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că
recunoașterea reciprocă a mandatelor de arestare emise în diferite state
membre conform dreptului statului emitent respectiv necesită armonizarea
actelor cu putere de lege și a normelor administrative referitoare la cooperarea
judiciară în materie penală și, mai exact, a normelor privind condițiile,
procedurile și efectele predării între autoritățile naționale29
.
23. Astfel, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI vizează, prin introducerea
unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor
condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, facilitarea și accelerarea
cooperării judiciare în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit
Uniunii Europene de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție,
întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele
membre30
.
Un obiectiv major al noilor proceduri introduse prin decizia-cadru sus-
menționată l-a constituit eliminarea întârzierilor inerente sistemului anterior
de extrădare. După introducerea mandatului european de arestare, termenul
mediu de predare a persoanelor care au consimțit la predare a fost redus la
14-17 zile, iar termenul mediu de predare a persoanelor care nu au consimțit a
fost de 48 de zile31
. Or, tocmai acesta este obiectul deciziei-cadru
sus-menționate în ceea ce privește, printre altele, normele privind categoriile
de infracțiuni enumerate pentru care nu există o verificare a dublei incriminări
[art. 2 alin. (2)], motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui
28
Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, C-303/05,
ECLI:EU:C:2007:261, punctul (în continuare pct.) 28. Ideea este reluată în jurisprudența
ulterioară a Curții de Justiție a Uniunii Europene: Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza
Kozłowski, C-66/08, ECLI:EU:C:2008:437, pct. 31; Hotărârea din 24 mai 2016, cauza
Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:346, pct. 26; Hotărârea din 5 aprilie 2016,
cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU: C:2016:198, pct. 75; Hotărâre
din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, C-42/11, ECLI:EU:C:2012:517, pct. 28;
Hotărâre din 26 februarie 2013, cauza Melloni, C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107, pct. 37. 29
Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, cit. supra, pct.
29. 30
Hotărârea din 29 ianuarie 2013, cauza Radu, C-396/11, ECLI:EU:C:2012:648, pct.
34, precum și jurisprudența acolo citată; Hotărârea din 24 mai 2016, cauza Dworzecki, cit.
supra, pct. 27; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 76. 31
Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza
Radu, C-396/11, cit. supra, pct. 35, precum și raportul Comisiei.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 117
mandat european de arestare [art. 3 și art. 4]32
, conținutul și forma acestuia din
urmă (art. 8), transmiterea unui astfel de mandat și procedura de transmitere
(art. 9 și art. 10), garanțiile minimale care trebuie acordate persoanelor căutate
sau arestate (art. 11-14), termenele și procedurile pentru decizia de executare
a mandatului (art. 17) și termenele pentru predarea persoanelor căutate (art.
23)33
24. Dimensiunea substanțială a principiului recunoașterii reciproce
este explicată în concluziile avocatului general D.R-J.C. prezentate în cauza
Advocaten voor de Wereld VZW (cit. supra). Astfel, spre deosebire de
mecanismul extrădării care pune în contact două state suverane ce acționează
de la început de pe poziții autonome și în care se ține seama de motive ce
depășesc universul strict juridic și intră în domeniul relațiilor internaționale,
unde principiului oportunității joacă un rol semnificativ34
, cooperarea
judiciară se realizează în cadrul unui sistem juridic supranațional de integrare
în care statele membre au renunțat parțial la suveranitatea lor și au transferat
competențe către instanțe independente dotate cu atribuții normative35
.
În această situație, legătura nu se stabilește între state ermetic închise,
ci ideea este de a acorda un sprijin unei persoane cu care împărtășim principii,
valori și angajamente și de a crea astfel o rețea internațională cu propriile sale
surse de drept specifice, de o forță variabilă, însă în final obligatorii, în scopul
de a preveni criminalitatea și de a lupta împotriva acesteia într-un spațiu unic
de libertate, securitate și justiție, această rețea instituțională facilitând
cooperarea între state și armonizarea dreptului penal al acestora36
.
25. În acest context, de încredere reciprocă, orice apreciere asupra
oportunității se dovedește lipsită de pertinență, controlul reducându-se la
un aspect strict juridic. Nu există state suverane cărora le este permis să
coopereze în cazuri individuale, ci membri ai Uniunii Europene obligați să-și
32
Prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, de
consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului
recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la
proces, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a fost completată prin introducerea art. 4a care
instituie și detaliază motivul de nerecunoaștere facultativă a executării mandatului european
de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în
cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost
pronunțată decizia. 33
Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, cit. supra, pct.
30. 34
Concluziile avocatului general D.R.-J.C. prezentate la 12 septembrie 2006 în
cauza Advocaten voor de Wereld VZW, C-303/05, ECLI:EU:C:2006:552, pct. 42. 35
Idem, pct. 43. 36
Idem, pct. 44.
118 Antonia-Eleonora Constantin
acorde reciproc asistență din momentul în care infracțiunea de interes comun
a fost săvârșită37
.
De aceea, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prezumă existența
reciprocității și a dublei incriminări pentru a anumite comportamente, dintre
cele mai grave, limitând motivele de refuz de asistență, fără a lăsa cea mai
mică marjă de apreciere puterii politice38
.
26. În același context, arestarea și punerea la dispoziție efectuate cu
ocazia unui mandat european de arestare nu sunt sancțiuni. Judecătorul
solicitat verifică dacă sunt îndeplinite elementele care îi permit să predea o
persoană aflată în aria sa de competență judecătorului care a emis mandatul,
însă nu trebuie să cunoască fondul cauzei mai mult decât este necesar
pentru procedura predării și trebuie să se abțină de la a evalua probele și
a se pronunța cu privire la vinovăție39
.
27. Anticipând parcă jurisprudența ulterioară a Curții de Justiție a
Uniunii Europene în care se va pune problema armonizării principiului
încrederii și recunoașterii reciproce cu principiul respectării drepturilor
fundamentale, același avocat general arăta: „Carta [drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene] trebuie să se impună ca un instrument esențial de
interpretare pentru apărarea drepturilor fundamentale care face parte din
patrimoniul statelor membre. Această provocare trebuie asumată cu
prudență, dar în același timp cu vigoare, cu deplina convingere că, dacă
protecția drepturilor fundamentale are un caracter indispensabil în pilonul
comunitar, cu atât mai mult nu se poate renunța la ea în cadrul celui de-al
treilea pilon, deoarece, prin însăși natura conținutului său, este susceptibilă
de a influența esența libertății personale, fundamentul tuturor celorlalte
libertăți”40
.
Pe de altă parte, potrivit considerentului (10) al Deciziei-cadru nr.
2002/584/JAI, mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un
grad ridicat de încredere între statele membre, iar punerea sa în aplicare nu
poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul
dintre statele membre a principiilor enunțate în art. 6 alin. (1) din Tratatul
privind Uniunea Europeană, constatată de către Consiliu, în aplicarea art. 7
alin. (1) din tratatul menționat anterior, având consecințele prevăzute în alin.
(2) al aceluiași articol.
Plecând de la acest considerent și în lumina principiului recunoașterii
reciproce, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, în temeiul art. 1
37
Idem, pct. 45. 38
Idem, pct. 46. 39
Idem, pct. 105. 40
Idem, pct. 79.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 119
alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată, statele membre sunt obligate, în
principiu, să dea curs unui mandat european de arestare, și nu pot refuza
executarea unui astfel de mandat decât în cazurile enumerate în aceeași
decizie-cadru și în conformitate cu dispozițiile acesteia41
.
28. În altă ordine de idei, principiul recunoașterii reciproce nu implică
o obligație absolută de predare, ci sistemul deciziei-cadru sus-menționate,
astfel cum reiese din art. 3-5 din această decizie-cadru, dă posibilitatea
statelor membre să permită, în anumite situații, autorităților judiciare
competente să refuze executarea unei predări42
.
Astfel, cu excepția unor situații excepționale, autoritățile judiciare de
executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât în
cazurile, enumerate exhaustiv, de neexecutare prevăzute de decizia-cadru
sus-menționată, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi
supusă decât uneia dintre condițiile limitative prevăzute de aceeași
decizie-cadru. Altfel spus, predarea constituie principiul, refuzul predării fiind
conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte43
.
Caracterul enumerării motivelor de neexecutare prevăzute în art. 3 și
art. 4 din decizia-cadru sus-menționată (în redactarea anterioară modificării
aduse prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI) este explicat în concluziile
avocatului general P.M.: „În special, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede
la articolele 3 și 4, motivele de neexecutare a unui mandat european de
arestare de către autoritățile judiciare ale statului de executare. Enumerate
limitativ de decizia-cadru menționată, pentru a nu pune în pericol chiar
principiul predării, primele dintre aceste motive privesc neexecutarea
obligatorie, iar celelalte, neexecutarea facultativă. Astfel, din titlul art. 4
(„Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”)
reiese că nu motivele sunt cele a căror transpunere de către statele membre
41
Hotărârea din 1 decembrie 2008, cauza Leymann, C-388/08 PPU,
ECLI:EU:C:2008:669, pct. 50-51; Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza Kozłowski, cit. supra,
pct. 32; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 29;
Hotărâre din 26 februarie 2013, cauza Melloni, cit. supra, pct. 38; Hotărârea din 5 aprilie
2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 80. 42
Hotărârea din 28 iunie 2012, cauza Melvin West, C-192/12 PPU,
ECLI:EU:C:2012:404, pct. 64; Concluziile avocatului M.B. prezentate la 11 mai 2016 în
cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:333, pct. 40, precum și jurisprudența
citată la nota de subsol nr. 18; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge,
cit. supra, pct. 30, precum și jurisprudența acolo citată. 43
Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 80-82;
Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503, pct. 19.
120 Antonia-Eleonora Constantin
ar fi facultativă, ci chiar executarea mandatului european de arestare, lăsată
la aprecierea autorităților judiciare naționale”44
.
29. Pe de altă parte, în privința motivelor de refuz prevăzute în art. 4 și
art. 5 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, statele membre dispun de o marjă
de apreciere, însă aceasta nu este largă. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
a evitat să facă referire la o interpretare strictă, dar nici nu a recunoscut că
statele membre dispun de o marjă largă de apreciere45
. În cauza Bob-Dogi,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să arate că, dincolo de
enumerarea limitativă a motivelor de neexecutare, neîndeplinirea unei condiții
de legalitate a mandatului european de arestare dintre cele prevăzute în art. 8
alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată se adaugă acestor motive de
neexecutare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a observat că, deși lipsa
indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat național
nu figurează printre motivele de neexecutare enumerate în art. 3, 4 și 4a din
aceeași decizie-cadru și nici nu intră în sfera de aplicare a art. 5 din
decizia-cadru sus-menționată46
, iar dispozițiile acestei decizii-cadru nu lasă
loc niciunui alt motiv de neexecutare decât cele enumerate în cuprinsul lor,
totuși dispozițiile menționate pornesc de la premisa că mandatul european de
arestare îndeplinește cerințele de legalitate ale mandatului respectiv prevăzute
în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată47
, din moment ce acest text
cuprinde o cerință de legalitate a cărei respectare constituie o condiție pentru
validitatea mandatului european de arestare.
Principiul recunoașterii reciproce, pe baza căruia se consideră că o
decizie adoptată de autoritatea judiciară în conformitate cu dreptul statului
căruia îi aparține are efect direct și deplin în întreaga Uniune Europeană,
astfel încât autoritățile competente ale oricărui alt stat membru trebuie să își
dea concursul la executarea acesteia ca și cum ar emana de la o autoritate
judiciară a propriului lor stat48
, nu lasă autoritatea judiciară de executare fără
un mijloc de protecție a persoanei în cauză, dacă, în mod excepțional, s-ar
dovedi că o cerere de predare ar fi de natură să aducă atingere drepturile
44
Concluziile avocatului general P.M. prezentate la 20 martie 2012 în cauza Lopes
Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 31. 45
Concluziile avocatului general C.V. prezentate la 6 iulie 2010 în cauza I.B.,
C-306/09, ECLI:EU:C:2010:404, pct. 42, precum și jurisprudența acolo citată. 46
Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, C-241/15, ECLI:EU:C:2016:385,
pct. 62. 47
Idem, pct. 63. 48
Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza
C-66/08, Kozłowski, cit. supra, pct. 93.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 121
fundamentale ale acesteia49
. Altfel spus, nu este vorba despre o încredere
oarbă sau fără nicio garanție pentru statul membru de executare50
.
30. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește
colaborarea consolidată în cadrul Convenției de punere în aplicare a
Acordului Schengen. Astfel, încrederea reciprocă ce stă la baza acestui tip de
cooperare presupune acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal
în vigoare în celelalte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea
dreptului lor intern ar conduce la o soluție diferită; sentimentul de încredere
reciprocă necesită ca autoritățile competente în cauză din al doilea stat
contractant să accepte o decizie definitivă care a fost pronunțată pe teritoriul
primului stat contractant, astfel cum a fost comunicată acestor autorități; cu
toate acestea, sentimentul de încredere reciprocă nu se poate dezvolta decât
dacă al doilea stat contractant este în măsură să se asigure, pe baza
înscrisurilor comunicate de primul stat contractant, că decizia în cauză luată
de autoritățile competente din acest dintâi stat constituie, într-adevăr, o
decizie definitivă care conține o apreciere asupra fondului cauzei51
.
4.2. Relația dintre principiul recunoașterii reciproce și sistemul de
protecție a drepturilor fundamentale. O analiză specială a dreptului la
libertate și siguranță
4.2.1. Sistemul de protecție a drepturilor fundamentale consacrat
de C.E.D.O. și Cartă este inerent mecanismului mandatului european de
arestare
31. După cum sintetic observa avocatul general P.M. în concluziile
prezentate în cauza Lopes Da Dilva Jorge, principiul recunoașterii reciproce,
astfel cum este pus în aplicare de Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, oricât de
important ar fi, nu a fost totuși conceput de legiuitorul Uniunii Europene ca
absolut. Evocarea drepturilor fundamentale în art. 1 alin. (3) din decizia-cadru
sus-menționată este o confirmare în acest sens52
. De aceea, principiul
încrederii și recunoașterii reciproce se află în strânsă relație cu sistemul de
protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene și statelor
membre. Conținutul acestei relații este enunțat chiar de art. 1 alin. (3) din
decizia-cadru sus-menționată, care prevede că aceasta nu poate avea ca efect
modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a
49
Idem, pct. 105. 50
Ibidem. 51
Hotărârea din 29 iunie 2016, cauza Kossowski, C-486/14, ECLI:EU:C:2016:483,
pct. 50 și jurisprudența acolo citată, precum și pct. 51-52. 52
Concluziile avocatului general P.M. prezentate la 20 martie 2012 în cauza Lopes
Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 36. În același sens, concluziile avocatului general E.S.
prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, cit. supra, pct. 37-38.
122 Antonia-Eleonora Constantin
principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 6
din Tratatul privind Uniunea Europeană.
32. Raportat la stadiul integrării, nivelul de protecție a drepturilor
fundamentale în decizia-cadru sus-menționată este cel pe care legiuitorul
Uniunii Europene l-a apreciat ca fiind apt pentru atingerea obiectivului
realizării unui spațiu de libertate, securitate și justiție, și nu compromite
eficiența mecanismul mandatului european de arestare, iar statele membre nu
pot pretinde ca nivelul de protecție a drepturilor fundamentale din constituțiile
lor naționale să fie transferat în sistemul deciziei-cadru, art. 53 din Cartă
neputând justifica o altă abordare53
.
53
În acest sens, Hotărârea din 26 februarie 2013, cauza Melloni, cit. supra, pct. 63:
„A permite unui stat membru să se prevaleze de art. 53 din Cartă pentru a supune predarea
unei persoane condamnate în lipsă condiției, care nu este prevăzută în Decizia‑cadru nr.
2009/299/JAI, ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu
scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare
garantate de constituția statului membru de executare, ar conduce, prin faptul că ar repune
în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definit prin
această decizie‑cadru, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe
care aceasta urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului
efectiv al deciziei‑cadru menționate.”
În concluziile prezentate la 2 octombrie 2012 în această cauză, avocatul general Y.B.
a relevat că:
„109. Drepturile fundamentale care trebuie protejate și nivelul de protecție care
trebuie să le fie acordat reflectă opțiunile unei societăți în ceea ce privește justul echilbru
care trebuie atins între interesele persoanelor și cele ale colectivității din care acestea fac
parte. Această determinare este strâns legată de evaluări care sunt specifice ordinii juridice
în cauză, în special în funcție de contextul social, cultural și istoric al acesteia, și nu se poate
transpune, așadar, în mod automat la alte contexte.
110. A interpreta art. 53 din Cartă ca permițând statelor membre să aplice în sfera
de aplicare a dreptului Uniunii norma lor constituțională, care garantează dreptului
fundamental în cauză un nivel de protecție mai ridicat, ar echivala, prin urmare, cu
ignorarea faptului că exercițiul care constă în determinarea nivelului de protecție a
drepturilor fundamentale ce trebuie atins se află în strânsă interdependență față de contextul
în care acesta este efectuat.
111. Chiar dacă obiectivul constă în a tinde spre un nivel ridicat de protecție a
drepturilor fundamentale, specificitatea dreptului Uniunii implică faptul că nivelul de
protecție care rezultă din interpretarea unei constituții naționale nu poate fi transpus în mod
automat la nivelul Uniunii și nici opozabil în cadrul aplicării dreptului Uniunii.
112. În ceea ce privește evaluarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale
care trebuie să fie garantate în cadrul ordinii juridice a Uniunii trebuie să se țină seama de
interesele specifice care animă acțiunea Uniunii. Este vorba în special de necesara
uniformitate îm aplicarea dreptului Uniunii și de imperativele legate de construirea unui
spațiu de libertate, securitate și justiție. Aceste interese specifice determină adaptarea
nivelului de protecție a drepturilor fundamentale în funcție de diferitele interese în cauză.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 123
33. Avocatul general E.S. a precizat că, în ceea ce privește obiectivele
deciziei-cadru sus-menționate, ar fi greșit să se considere că sistemul introdus
de aceasta nu urmărește decât să faciliteze activitatea autorităților
administrative ale statelor membre. Prin introducerea unei forme de
procedură, concepută pentru a fi mai eficientă și mai eficace față de procedura
anterioară, legiuitorul a dorit, de asemenea, să îmbunătățească protecția
victimelor infracțiunilor prin aducerea mai rapidă și mai eficientă a
făptuitorilor în fața justiției54
. Același avocat general a mai menționat că nu se
poate pleca de la premisa că, pentru simplul motiv că predarea persoanei
căutate este solicitată de către un alt stat membru, drepturile acesteia vor fi
garantate în mod automat la sosirea ei acolo; cu toate acestea, poate exista o
prezumție de conformitate care să nu poată fi răsturnată decât printr-o dovadă
contrară neîndoielnică; o asemenea dovadă trebuie să fie specifică; afirmațiile
de natură generală, oricât de întemeiate ar fi, nu sunt suficiente55
.
O interpretare restrictivă care ar exclude în totalitate orice considerație
legată de drepturile omului nu se poate întemeia pe modul de redactare a
113. Decizia-cadru nr. 2009/299 demonstrează tocmai că nivelul de protecție a
drepturilor fundamentale nu trebuie stabilit in abstracto, ci într-un mod adaptat cerințelor
legate de construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.
114. Există, în această privință, o legătură evidentă între apropierea legislațiilor
statelor membre în materia drepturilor persoanelor în cadrul procedurilor penale și
consolidarea încrederii reciproce între aceste state.
115. După cum se arată în considerentul (10) al deciziei-cadru, mecanismul
mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele
membre. În plus, Curtea a avut ocazia de a preciza că decizia-cadru urmărește să faciliteze și
să accelereze cooperarea judiciară și că aceasta vizează, de asemenea, să contribuie la
realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și
justiție, întemeindu-se pe gradul de încredere crescut care trebuie să existe între statele
membre.
116. Din această perspectivă, definirea la nivelul Uniunii a unui standard comun și
ridicat de protecție a dreptului la apărare este de natură să consolideze încrederea pe care o
are autoritatea judiciară de executare în cursul procedurii în vigoare în statul membru
emitent.
[...]
118 Decizia-cadru nr. 2009/299 (...) urmărește nu numai să garanteze executarea
mandatului european de arestare în cazul condamnărilor în lipsă, ci, de asemenea, ca
drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, precum dreptul la un proces echitabil și
dreptul la apărare să fie suficient protejate.
119. Pentru a concilia aceste obiective, legiuitorul Uniunii a stabilit nivelul de
protecție a drepturilor fundamentale în cauză în așa fel încât să nu compromită eficiența
mecanismului mandatului european de arestare.” 54
Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza
Radu, cit. supra, pct. 40. 55
Idem, pct. 41.
124 Antonia-Eleonora Constantin
textului deciziei-cadru sus-menționate, fiind contrazisă chiar de art. 1 alin. (3)
din aceasta, astfel încât obligația de respectare a drepturilor impregnează
întreaga decizie-cadru, iar aceste drepturi pot fi luate în considerare pentru a
întemeia o decizie de neexecutare a mandatului. Contrar, ar însemna ca art. 1
alin. (3) din decizia-cadru sus-menționată să fie lipsit de sens sau, în cel mai
bun caz, să fie transformat într-o „elegantă platitudine”56
.
34. De aceea, putem afirma, fără a greși fundamental, că sistemul de
cooperare judiciară la nivel european se bazează pe o interdependență între
obiectivul deciziei-cadru sus-menționate și principiile care îl guvernează;
recunoașterea, încrederea reciprocă și protecția drepturilor fundamentale
coexistă și se influențează reciproc.
Protecția drepturilor fundamentale stă la baza existenței și
dezvoltării spațiului de libertate, securitate și justiție, legitimează
recunoașterea și încrederea reciprocă în cadrul mecanismului mandatului
european de arestare, iar acest aspect nu este negat, ci, dimpotrivă, afirmat în
Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI57
și de aceea se înfățișează și ca un
principiu de interpretare a acesteia.
Principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază mandatul
european de arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre
statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în
măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor
fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene, în special în Cartă; în
acest fel, ordinea juridică a statului emitent este, prin urmare, aceea în cadrul
căreia persoanele care fac obiectul unor mandate europene de arestare vor
putea să exploateze eventualele căi de atac care permit contestarea legalității
procedurii de urmărire penală sau de executare a unei pedepse ori a unei
măsuri de siguranță privative de libertate sau a procedurii penale pe fond care
a condus la această pedeapsă sau la această măsură58
. Deopotrivă, și predarea
persoanei vizate de un asemenea mandat se efectuează ca urmare a unei
decizii a autorității judiciare a statului membru de executare care trebuie
pronunțată cu respectarea drepturilor fundamentale59
.
Așadar, principiile dreptului Uniunii Europene privind drepturile
fundamentale se aplică atât componentei legislative a Deciziei-cadru nr.
56
Idem, pct. 70. 57
Mutatis mutandis, concluziile avocatului general C.V. prezentate la 6 iulie 2010 în
cauza I.B., cit. supra, pct. 43-44. 58
Hotărârea din 30 mai 2013, cauza Jeremy F., C-168/13 PPU,
ECLI:EU:C:2013:358, pct. 50; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit.
supra, pct. 76. 59
Concluziile avocatului general Y.B. prezentate la 7 septembrie 2010 în cauza
Mantello, C-261/09, ECLI:EU:C:2010:501, pct. 3.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 125
2002/584/JAI, cât și celei judiciare, înfăptuite de către instanțele naționale și
Curtea de Justiție a Uniunii Europene60
.
Ar fi paradoxal ca protecția drepturilor fundamentale să fie mai puțin
asigurată sub influența mandatului european de arestare, marcat de
omniprezența autorităților judiciare, decât sub regimul vechii proceduri de
extrădare caracterizată prin predominanța puterii politice61
.
35. Sistemul mandatului european de arestare cuprinde, în temeiul
cerinței prevăzute în art. 8 alin. (1) lit. c) din decizia-cadru sus-menționată, o
protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor
fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, și anume
protecția judiciară de prim nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare
naționale, cum este mandatul de arestare național, la care se adaugă protecția
care trebuie asigurată la cel de-al doilea nivel, cu ocazia executării mandatului
european de arestare62
. Ca atare, obligația de a respecta drepturile și
principiile juridice fundamentale privește toate statele membre, în special
statul membru emitent și pe cel de executare63
.
36. Ipoteza în care faptele prevăzute în mandatul european de arestare
ar fi fost judecate în statul membru emitent nu constituie o situație strict
internă, a cărei conformitate cu drepturile fundamentale ar trebui să fie
apreciată numai din perspectiva dreptului acestui stat membru, sub controlul
C.E.D.O.64
.
Așadar, începând din momentul în care persoana căutată face obiectul
unui mandat european de arestare, situația sa este reglementată de dreptul
Uniunii Europene, iar executarea acestui mandat trebuie să fie conformă cu
principiile generale ale dreptului care guvernează acțiunea Uniunii Europene,
precum și aceea a statelor membre atunci când pun în aplicare acest drept65
.
37. Văzând că în jurisprudența națională expusă anterior, în cadrul
acțiunilor în despăgubiri, s-a pus problema efectelor consimțământului
reclamantului la predare, subliniem luarea de poziție a avocatului general
Y.B. în cauza Kozłowski, după cum urmează:
60
M. Mareș, Mandatul european de arestare (II). Protecția drepturilor
fundamentale, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/503535/mandatul-european-de-
arestare-ii-protectia-drepturilor-fundamentale.html (accesat la 11 septembrie 2017), precum și
autorul citat la nota de subsol nr. 39. 61
J.Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,
București, 2009, p. 739. 62
Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra, pct. 56. 63
Hotărârea din 30 mai 2013, cauza Jeremy F., cit. supra, pct. 40. 64
Idem, pct. 91. 65
Idem, pct. 92.
126 Antonia-Eleonora Constantin
În sistemul prevăzut de decizia-cadru sus-menționată, lipsa
consimțământului persoanei care face obiectul mandatului european de
arestare nu poate, prin ea însăși, să constituie un motiv de neexecutare și să
justifice o decizie în acest sens; un refuz de executare nu poate rezulta decât
dintr-o decizie a autorității judiciare de executare pentru unul dintre motivele
enumerate limitativ în art. 3 și 4 din aceeași decizie-cadru. Altfel spus,
indiferent dacă persoana în cauză consimte sau nu, predarea sa către
autoritatea judiciară emitentă, obligația de a se pronunța cu privire la
executarea mandatului european de arestare revine autorității judiciare de
executare66
.
Posibilitatea de a consimți sau nu la predare face parte din drepturile
recunoscute persoanei (prevăzute în art. 11 din decizia-cadru sus-menționată)
care face obiectul unui mandat european de arestare, iar singura consecință
juridică a consimțământului ori a lipsei acestuia este aceea prevăzută în art. 17
alin. (2) și (3) din aceeași decizie-cadru, aceasta privind termenele diferite în
care trebuie luată o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului
european de arestare67
.
Așadar, dreptul recunoscut persoanei căutate de a consimți la predarea
sa îi permite acesteia să accelereze procedura de predare; aceasta dispune
astfel de dreptul de a reduce termenele procedurii în statul membru de
executare și, dacă este cazul, durata detenției dispuse în acest stat pentru
aplicarea mandatului european de arestare68
.
Cu toate acestea, lipsa consimțământului la predare și invocarea, de
către persoana solicitată, a unor aspecte care nu rezultă cu evidență din
mandatul european de arestare pot determina instanța de executare să ceară
autorității judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica
existența motivului de neexecutare; este cazul, de pildă, al motivelor de
neexecutare pe care instanța solicitată nu le verifică, în mod necesar, din
oficiu, ținând seama de termenele foarte scurte prevăzute pentru procedura de
predare, caz în care autoritatea judiciară de executare va cere autorității
judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica existența
motivului și pentru a ține seama de aceasta în decizia sa69
. Recunoscând că
această posibilitate nu este expres prevăzută în decizia-cadru sus-menționată,
deoarece legiuitorul Uniunii Europene a intenționat să prevadă predarea
66
Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza
Kozłowski, cit. supra, pct. 49-53, 63, 65. 67
Idem, pct. 54-55. 68
Idem, pct. 56. 69
Idem, pct. 58-60.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 127
persoanei în termene foarte scurte70
, același avocat general a optat pentru o
abordare nuanțată, în funcție de conținutul concret al motivului de
neexecutare invocat, pentru a se constata dacă aplicarea acestuia depinde sau
nu de consimțământul persoanei în cauză71
.
4.2.2. Articolul 5 din Convenție și art. 6 din Cartă sunt aplicabile
în privința privării de libertate în statul membru de executare a
persoanei căutate în vederea predării acesteia autorităților judiciare
solicitante
38. Executarea unui mandat european de arestare are drept consecință
arestarea persoanei căutate, apoi, după caz, plasarea în detenție în statul
membru de executare pentru o perioadă de până la 60 de zile, în cazul în care
persoana căutată nu consimte la predarea sa, și, în sfârșit, transferul său forțat
într-un alt stat membru în fața autorității judiciare emitente. Având în vedere
efectele acestor măsuri asupra libertății individuale, legiuitorul Uniunii
Europene a apreciat că executarea unui mandat european de arestare trebuie
considerată ca parte integrantă din urmărirea penală declanșată de autoritatea
judiciară emitentă72
.
39. Pe de altă parte, în luarea de poziție în cauza Melvin West,
avocatul general P.C.V. a învederat că nu trebuie să se piardă din vedere că
statul membru emitent al unui mandat european de arestare solicită statului
membru de executare o intervenție drastică în sfera libertății persoanei vizate;
aceasta face cel puțin obiectul unei suspendări a exercițiului dreptului său la
libertatea de a-și stabili reședința în statul membru de executare, drept pe care
îl recuperează, sub rezerva art. 28 alin. (2) lit. a) din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI, la încheierea procesului, indiferent dacă a fost achitată sau a
executat pedeapsa; de aceea, legea statului membru de executare, în
conformitate cu decizia-cadru sus-menționată, reglementează condițiile
predării și consecințele acesteia73
.
40. Noțiunea de „detenție”, în accepțiunea dispoziției art. 26 alin. (1)
din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, este o noțiune autonomă a dreptului
Uniunii Europene, care trebuie interpretată în mod autonom și uniform pe
teritoriul acesteia, ținând seama în același timp de termenii acestei dispoziții,
70
Ibidem. 71
Idem, pct. 62. 72
Idem, pct. 90. 73
Luarea de poziție a avocatului general P.C.V. prezentată la 6 iunie 2012 în cauza
Melvin West, cit. supra, pct. 74-75.
128 Antonia-Eleonora Constantin
de contextul său, precum și de obiectivele reglementării din care face parte,
verificarea acestor aspecte revenind instanțelor naționale74
.
41. În pofida diferențelor față de sistemele de extrădare tradiționale pe
care decizia-cadru sus-menționată urmărește să le elimine, se acceptă faptul că
principiul protecției aplicabil detenției anterioare predării, în temeiul
mandatului european de arestare, este acela prevăzut în art. 5 paragr. 1 lit. f)
din Convenție, iar jurisprudența C.E.D.O. referitoare la acest text legal
evidențiază cerințele esențiale care sunt relevante pentru detenția anterioară
predării, în temeiul art. 23 din aceeași decizie-cadru. În primul rând, detenția
este justificată numai dacă procedura este efectuată cu „diligența necesară”. În
al doilea rând, detenția trebuie să fie legală, inclusiv cerințele referitoare la
„calitatea legii”. În al treilea rând, în conformitate cu art. 52 alin. (1) din
Cartă, limitările aduse drepturilor fundamentale, cum ar fi privarea de
libertate, trebuie să respecte principiul proporționalității75
.
42. În cauza Radu, a doua și a treia întrebare formulate de Curtea de
Apel Constanța priveau chestiunea prezentată la punctul anterior76
.
Prin concluziile prezentate, avocatul general E.S. a propus tratarea
împreună a celor două întrebări și oferirea unui răspuns comun77
, și anume:
privarea de libertate și predarea forțată a persoanei căutate pe care le implică
procedura mandatului european de arestare constituie o ingerință în exercițiul
dreptului acestei persoane la libertate, în sensul art. 5 din Convenție și art. 6
din Cartă; aplicând, mutatis mutandis, criteriile din jurisprudența C.E.D.O.
74
Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., C-294/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:610, pct.
38, precum și jurisprudența acolo citată. 75
Concluziile prezentate de avocatul general M.B. la data de 27 octombrie 2016 în
cauza Vilkas, C-640/15, ECLI:EU:C:2016:826, pct. 47-48. 76
Astfel, prin cea de-a doua întrebare, judecătorul național a sesizat Curtea de
Justiție a Uniunii Europene sub aspectul dacă acțiunea autorității judiciare desemnate din
statul de executare a unui mandat european de arestare, constând în privarea de libertate și
predarea forțată, fără acceptul persoanei față de care s-a emis un mandat european de arestare,
constituie o ingerință realizată de statul de executare în exercițiul dreptului persoanei
solicitate la libertatea individuală cuprins în dreptul Uniunii Europene, potrivit art. 6 din
Tratatul privind Uniunea Europeană combinat cu art. 5 paragr. 1 din Convenție, precum și
potrivit art. 6 din Cartă combinat cu art. 48 și art. 52 din aceasta prin raportare la art. 5 paragr.
3 și 4 și art. 6 paragr. 2 și 3 din Convenție. Prin cea de-a treia întrebare, instanța de trimitere
română urmărea să obțină un răspuns la chestiunea dacă ingerința statului de executare a unui
mandat european de arestare, în exercițiul drepturilor și garanțiilor cuprinse în art. 5 paragr. 1
din Convenție și potrivit art. 6 din Cartă combinat cu art. 48 și 52 din aceasta prin raportare la
art. 5 paragr. 3 și 4 și art. 6 paragr. 2 și 3 din Convenție, trebuie să îndeplinească condiția
necesității într-o societate democratică și pe cea a proporționalității acesteia cu scopul concret
urmărit. 77
Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza
Radu, cit. supra, pct. 53, 62 teza I.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 129
asupra art. 5 din Convenție, în general, și îndeosebi asupra literei f) din
paragr. 1 al acestui articol, în privința art. 6 din Cartă, a arătat că această
ingerință va fi justificată, în mod normal, ca fiind „necesară într-o societate
democratică”78
; cu toate acestea, detenția, în temeiul articolului
sus-menționat, nu trebuie să fie arbitrară; pentru a nu fi considerată arbitrară,
o astfel de detenție trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie
strâns legată de motivul de detenție invocat de autoritatea judiciară de
executare79
, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar durata
privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar
pentru atingerea scopului urmărit, îndeplinind astfel condiția
proporționalității.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza
Radu, nu evidențiază tot atât de clar dacă autoritățile judiciare ale unui stat
membru de executare sunt obligate să aibă în vedere drepturile prevăzute de
Convenție și de Cartă atunci când analizează executarea unui mandat
78
Pentru stabilirea caracterului justificat al privării de libertate, mandatul european
de arestare trebuie plasat în contextul său. Scopul acestuia este de a garanta că persoanele cu
privire la care s-a emis un mandat vor fi prezente personal în statul membru emitent pentru a
fi judecate sau pentru a-și executa pedepsele privative de libertate, după caz. Un asemenea
scop este vădit necesar în interesul societății (pct. 54 din concluzii), din perspectiva
jurisprudenței C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, fiind lipsit de importanță
dacă decizia de extrădare inițială poate fi justificată, în temeiul dreptului național sau al
Convenției (pct. 56 din concluzii, precum și jurisprudența C.E.D.O. citată la nota de subsol
nr. 29 a concluziilor). 79
În sensul jurisprudenței C.E.D.O., o privare de libertate, în temeiul celei de-a doua
teze a lit. f) a art. 5 paragr. 1 din Convenție, este justificată doar atât timp cât procedura de
expulzare sau de extrădare se află în curs; dacă această procedură nu este condusă cu diligența
necesară, detenția va înceta să fie justificată. Privarea de libertate trebuie, de asemenea, să fie
legală. Atunci când se pune în discuție „legalitatea” detenției, inclusiv respectarea „căilor
legale”, Convenția face trimitere în esență la legislația națională și prevede obligația de
respectare a normelor de fond și de procedură ale dreptului național. Cu toate acestea,
respectarea dreptului național nu este suficientă, întrucât respectarea art. 5 paragr. 1 din
Convenție impune în plus ca orice privare de libertate să fie conformă cu scopul privind
protecția individului împotriva arbitrariului. Reprezintă un principiu fundamental faptul că
nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 paragr. 1 din Convenție; noțiunea de
„arbitrar” din articolul sus-menționat se întinde dincolo de lipsa conformității cu dreptul
național, astfel încât o privare de libertate poate să fie legală potrivit dreptului național, dar să
fie în același timp arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției. Pentru a nu fi calificată ca
arbitrară, o măsură privativă de libertate luată în temeiul art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție
trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție
invocat de autoritățile naționale, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar
durata privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru
atingerea scopului urmărit (pct. 57 din concluzii, precum și jurisprudența C.E.D.O. citată la
nota de subsol nr. 31 a concluziilor).
130 Antonia-Eleonora Constantin
european de arestare80
, ci arată că din art. 8 și art. 15 ale Deciziei-cadru nr.
2002/584/JAI reiese că, înainte de a decide predarea persoanei căutate în
scopul urmăririi penale, autoritatea judiciară trebuie să efectueze un anumit
control asupra mandatului european de arestare81
.
43. Ulterior, în contextul avut în vedere în cauza Aranyosi și
Căldăraru, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recomandat autorităților
judiciare de executare efectuarea examenului de proporționalitate atunci când
decid asupra detenției persoanei căutate82
.
Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, față de
art. 12 din decizia-cadru sus-menționată, atunci când o persoană este arestată
în temeiul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de
executare decide, în conformitate cu dreptul statului membru de executare,
dacă aceasta trebuie menținută în detenție, precizând în același timp că, în
orice moment și în conformitate cu același drept, punerea provizorie în
libertate a persoanei în cauză poate fi decisă, cu condiția ca autoritatea
competentă să ia toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni
fuga persoanei respective.
În cauza J.Z., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că
efectul privativ de libertate, element constitutiv al unei detenții, poate
caracteriza atât închisoarea, cât și, în cazuri excepționale, alte măsuri care,
fără a constitui o încarcerare în sens strict, sunt totuși atât de constrângătoare
încât trebuie să fie asimilate unei asemenea încarcerări. Astfel s-ar prezenta
situația în cazul măsurilor care, din cauza tipului, a duratei, a efectelor și a
modalităților de executare, ar avea un asemenea grad de intensitate, încât ar
priva persoana în cauză de libertatea sa într-un mod comparabil cu o
încarcerare; în atari condiții, îi revine instanței de trimitere verificarea acestor
împrejurări și a efectului lor asupra libertății individuale83
.
De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că
autoritatea judiciară de executare nu va putea să decidă menținerea în detenție
a persoanei căutate, în conformitate cu art. 6 din Cartă, decât dacă procedura
de predare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare,
dacă durata detenției nu are un caracter excesiv84
.
80
În acest sens, E. Matei, Dreptul la apărare în cadrul mandatului european de
arestare, o elegantă platitudine?, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/241327/dreptul
-la-aparare-in-cadrul-mandatului-european-de-arestare-o-eleganta-platitudine.html (accesat la
11 septembrie 2017). 81
Hotărârea din 29 ianuarie 2013, cauza Radu, cit. supra, pct. 42 teza I. 82
Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 101. 83
Idem, pct. 41, 44, 57. 84
Hotărârea din 25 ianuarie 2017, cauza Vilkas, cit. supra, pct. 43.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 131
44. Se observă, așadar, că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene s-a orientat către preluarea criteriilor pe baza cărora C.E.D.O.
evaluează conformitatea arestării cu art. 5 paragr. (1) lit. f) din Convenție,
pentru a cărui aplicare este suficientă angajarea unei proceduri de expulzare
ce se desfășoară în mod rezonabil, detenția urmând să fie raportată la această
procedură; dacă detenția se prelungește ca urmare a depășirii duratei
rezonabile a procedurii de expulzare sau de extrădare, cel interesat poate cere
punerea sa în libertate85
. Așadar, organele Convenției au decis: din redactarea
textului legal sus-menționat rezultă că numai angajarea unei proceduri de
extrădare sau expulzare justifică o privare de libertate întemeiată pe
dispozițiile sale; dacă o asemenea procedură nu se desfășoară cu celeritate și
cu diligența necesară, detenția încetează a mai fi conformă prevederilor
Convenției86
.
45. Conceptul de „detenție legală” a persoanei (folosit de textul legal
sus-menționat) trimite, ca principiu, la dispozițiile de fond și de procedură
cuprinse în legislația națională aplicabilă, iar privarea de libertate trebuie să
corespundă scopului general al art. 5 din Convenție; pentru statele membre ale
Uniunii Europene trebuie avute în vedere dispozițiile de la nivelul Uniunii
Europene87
.
46. Pentru a examina dacă o privare de libertate în vederea extrădării
sau expulzării respectă principiul legalității interne, C.E.D.O. a examinat nu
numai existența legislației în vigoare, ci și calitatea normelor juridice
aplicabile celor interesați, ceea ce presupune ca legea națională să fie suficient
de accesibilă și precisă, spre a evita orice posibil comportament arbitrar din
partea autorităților naționale88
.
47. În plus, și în privința privării de libertate autorizată de art. 5 paragr.
(1) lit. f) din Convenție funcționează pe deplin principiul legalității,
preocuparea majoră fiind aceea de a evita orice detenție arbitrară și, din
această perspectivă, se impune o respectare minuțioasă a formelor89
.
48. Din această perspectivă, legalitatea expulzării sau a extrădării, în
sine, este, în principiu, străină de legalitatea privării de libertate; dacă o
decizie de extrădare sau de expulzare este ulterior anulată ori amânată, aceasta
nu înseamnă în mod necesar că detenția efectuată în cadrul acestei proceduri
este ilegală, însă principiul poate varia în măsura în care legea internă
85
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.
I, Editura All Beck, București, 2005, p. 329. 86
Idem, p. 328, precum și jurisprudența acolo citată. 87
Idem, p. 329, precum și jurisprudența acolo citată. 88
Idem, p. 329. 89
J. Fr. Renucci, op. cit., p. 323, 333.
132 Antonia-Eleonora Constantin
condiționează legalitatea detenției de legalitatea măsurii de
extrădare/expulzare în sine90
.
4.3. Echilibrul dintre principiul recunoașterii și încrederii
reciproce și principiul respectării drepturilor fundamentale în procedura
executării mandatului european de arestare. Metode de interpretare și
aplicare
49. Punctul de plecare în cadrul acestei analize îl vor constitui
considerentele (155)-(176) din Avizul nr 2/2013 al Curții de Justiție a Uniunii
Europene asupra proiectului de Acord privind aderarea Uniunii Europene la
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale91
, în care sunt indicate modalitățile în care trebuie să fie
interpretate și aplicate în cadrul Uniunii Europene drepturile fundamentale
recunoscute în special de Cartă, și anume:
a) Uniunea Europeană nu poate, având în vedere însăși natura sa, să fie
considerată un stat;
b) spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele
fondatoare ale Uniunii Europene au instituit o nouă ordine juridică, dotată cu
instituții proprii, în favoarea căreia statele membre și-au limitat drepturile
suverane în domenii din ce în ce mai extinse și ale cărei subiecte sunt nu
numai aceste state, ci și resortisanții lor;
c) printre caracteristicile specifice Uniunii Europene și ale dreptului
său se numără cele referitoare la structura constituțională a Uniunii Europene
[care se reflectă în principiul de atribuire a competențelor prevăzut în art. 4
alin. (1) și în art. 5 alin. (1) și (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană92
] și
90
Idem, p. 333, precum și autorii și jurisprudența citate la notele de subsol nr. 158 și
159. 91
J.O. C 65/2 din 23 februarie 2015. 92
Articolul 4 alin. (1) din tratatul sus-menționat prevede:
„(1) În conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este atribuită Uniunii
prin tratate aparține statelor membre.”
La rândul său, art. 5 din același tratat statuează:
„(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și
proporționalității.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele
competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin
tratate aparține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate
nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 133
la cadrul instituțional instituit prin art. 13-19 din același tratat, precum și cele
care țin de însăși natura dreptului Uniunii Europene, drept izvorât dintr-o
sursă independentă, constituită din tratate, care se bucură de supremație în
raport cu dreptul statelor membre și de efect direct aplicabil statelor membre
și resortisanților acestora și care a dat naștere unei rețele structurate de
principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă
reciproc Uniunea Europeană însăși și statele membre, precum și statele
membre între ele;
d) construcția juridică sus-menționată se întemeiază pe premisa
fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu celelalte
state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori
comune pe care se întemeiază Uniunea Europeană, după cum prevede art. 2
din Tratatul privind Uniunea Europeană; această premisă implică și justifică
existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor
valori și, așadar, respectarea dreptului Uniunii Europene care le pune în
aplicare;
e) în centrul construcției juridice sus-menționate figurează drepturile
fundamentale, astfel cum sunt recunoscute de Cartă, care, în temeiul art. 6
alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, are aceeași valoare juridică
cu aceea a tratatelor, respectarea acestor drepturi constituind o condiție a
legalității actelor Uniunii Europene, astfel încât nu pot fi admise în această
Uniune măsuri incompatibile cu aceste drepturi;
f) autonomia de care se bucură dreptul Uniunii Europene în raport cu
dreptul statelor membre, precum și în raport cu dreptul internațional, impune
ca interpretarea drepturilor fundamentale să fie asigurată în cadrul structurii și
obiectivelor acestei Uniuni;
g) respectarea Cartei se impune nu numai instituțiilor, organelor și
oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene, ci și statelor membre, atunci când
acestea pun în aplicare dreptul Uniunii;
h) obiectivele Uniunii Europene prevăzute în art. 3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, printre care și oferirea unui spațiu de libertate, securitate
regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate
mai bine la nivelul Uniunii.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol.
(4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă,
nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.”
134 Antonia-Eleonora Constantin
și justiție se inserează în cadrul unui sistem propriu acestei Uniuni și sunt
structurate astfel încât să contribuie, fiecare în domeniul său specific și cu
caracteristicile sale particulare, la realizarea procesului de integrare;
i) revine statelor membre, în special, în temeiul principiului cooperării
loiale prevăzut în art. 4 alin. (3) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea
Europeană93
, obligația de a asigura aplicarea și respectarea dreptului Uniunii
sus-menționate pe teritoriile lor; în temeiul celui de al doilea paragraf al
aceluiași alineat, statele membre adoptă orice măsură generală sau specială
pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor ce decurg din tratat sau care rezultă
din actele instituțiilor acestei Uniuni;
j) pentru a garanta conservarea caracteristicilor specifice și a
autonomiei ordinii juridice create, tratatele au instituit un sistem jurisdicțional
destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii
Europene;
k) în cadrul instituit, revine instanțelor naționale și Curții de Justiție a
Uniunii Europene obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului acestei
Uniuni în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a
drepturilor conferite justițiabililor;
l) cheia de boltă a sistemului jurisdicțional astfel conceput o constituie
procedura trimiterii preliminare prevăzută în art. 267 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene care, prin instituirea unui dialog de la instanță
la instanță tocmai între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și instanțele din
statele membre, are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului
acestei Uniuni.
50. Pe baza jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii
Europene, îndeosebi a hotărârii din cauza Aranyosi și Căldăraru, putem
spune că „echilibrul instabil”94
devine unul cu o geometrie variabilă, unde
93
Articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede:
„(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă
și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor
Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de
la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.” 94
A se vedea M. Mareș, op. cit.
Observația aparține și altor autori, care au relevat: <<Două interese divergente
trebuie conciliate la nivelul Uniunii Europene: necesitatea ca legiuitorul european să ofere
cetățenilor Uniunii un spațiu de securitate și obligația de a asigura respectarea drepturilor
fundamentale prin crearea unui spațiu de libertate. Atât legiuitorul european, cât și Curtea
de Justiție a Uniunii Europene au observat echilibrul fragil dintre aceste obiective.
„Libertate vs. securitate” este laitmotivul care guvernează deciziile Curții de Justiție a
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 135
recunoașterea reciprocă se bazează pe încrederea reciprocă în respectarea
drepturilor fundamentale95
. Preocuparea instanțelor române de a asigura acest
echilibru a fost remarcată în literatura străină96
. Trei instrumente au fost
identificate în dreptul Uniunii Europene pentru atingerea acestui scop: unul de
nivel interpretativ; apelarea la procedura trimiterii preliminare; cooperarea
directă între autoritățile judiciare implicate în procedură.
4.3.1. Principiul interpretării conforme
51. O primă dimensiune este aceea a interpretării.
În acest context, trebuie amintit că deciziile-cadru sunt acte de drept
derivat, introduse în ordinea juridică europeană prin Tratatul de la
Amsterdam, în care statele membre au dat Uniunii Europene obiectivul
instituit prin Tratatul de la Maastricht, și anume de a crea un veritabil spațiu
de libertate, securitate și justiție. Deciziile-cadru au prin ele însele caracter
obligatoriu, întrucât, potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, obligă
statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând
autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele97
.
Uniunii Europene în materie penală. Dar există oare un echilibru între cele două interese?
Din examinarea legislației și a jurisprudenței poate fi trasă o concluzie interesantă: atunci
când trebuie protejate doar interesele individuale, instituțiile europene acordă prevalență
libertății în fața securității și realizării obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, atunci când
protecția intereselor individuale nu poate fi realizată decât prin afectarea funcționării
dreptului european, dreptul la libertate nu are nicio șansă în interpretarea Curții de Justiție a
Uniunii Europene, atunci când este pus în balanță cu efectivitatea dreptului Uniunii
Europene. (…) Jurisprudența curții în materie penală pune un accent deosebit pe problemele
de politică a justiției penale și analiza este făcută în majoritatea deciziilor sale pe bază de
principii, pe baza spiritului legii, în dauna unei interpretări literale. Și aceasta ar putea fi o
sursă de inspirație pentru instanțele naționale>> {N. Neagu (ed.) ș.a., Foundations of
European Criminal Law, Editura C.H. Beck, București, 2014, în Biblioteca juridică legalis.ro
[disponibilă pe site-ul http://www.beckshop.ro/fisiere/6355_fp_3502_Foundations%20of%20
European%20Criminal%20Law.pdf (accesat la 12 septembrie 2017)]}. 95
Judicial cooperation in criminal matters principles, în N. Neagu, op. cit. 96
Astfel, se observă că în România, lipsa din reglementarea națională a unui motiv
de refuz explicit referitor la drepturile fundamentale nu împiedică instanțele naționale să
refuze executarea pentru acest motiv. Este oferit exemplul Curții de Apel Brașov, care a
statuat că executarea mandatului european de arestare trebuie efectuată cu luarea în
considerare a principiului respectării drepturilor fundamentale (Decizia nr. 30/2008, citată în
The European Arrest Warrant and the Necessary Balance Between Mutual Recognition and
Fundamental Rights in the EU, Institutul National al Magistraturii, p. 11 apud A.
Weyembergh, European Added Value Assessment The EU Arrest Warrant. Critical
Assessment of the Existing European Arrest Warrant Framework Decision-Research paper
[disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/
510979/IPOL-JOIN_ET(2013)510979(ANN01)_EN.pdf (accesat la 1 august 2017)]. 97
Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, C-105/03, ECLI:EU:C:2005:386, pct.
33; Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza
136 Antonia-Eleonora Constantin
52. Conform tratatului sus-menționat, neaplicarea sau aplicarea greșită
a unei decizii-cadru de către un stat nu poate da naștere decât unui diferend
între statele membre care trebuie supus soluționării Consiliului. Curtea de
Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată cu acest diferend dacă nu este
soluționat în termen de 6 luni. Comisia Europeană nu poate introduce o
acțiune în neîndeplinirea obligațiilor împotriva unui stat membru98
.
Deciziile-cadru nu pot avea efect direct, astfel încât dispozițiile unei
decizii-cadru care nu au fost transpuse sau au fost transpuse greșit nu pot fi
aplicate direct de instanțele naționale99
.
53. Pentru a justifica aplicarea interpretării conforme, Curtea de
Justiție a Uniunii Europene nu s-a întemeiat pe principiul supremației, ci pe
acela al cooperării loiale. Astfel, aceasta a apreciat că acest din urmă
principiu, care presupune în special ca statele membre să ia toate măsurile
generale sau speciale pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce decurg din
dreptul Uniunii Europene, trebuie să se impună și în cadrul cooperării
polițienești și judiciare în materie penală, aceasta fiind, de altfel, întemeiată
integral pe cooperarea dintre statele membre și instituții100
.
54. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o instanță
națională, atunci când se confruntă cu un conflict între o decizie-cadru și o
dispoziție de drept intern, este obligată să aplice principiul interpretării
conforme, ceea ce presupune că, atunci când aplică dreptul național, instanța
de trimitere chemată să îl interpreteze are obligația să o facă, în cea mai mare
măsură posibilă, în lumina textului și a finalității deciziei-cadru, pentru a
obține rezultatul urmărit de aceasta, conformându-se astfel Tratatului privind
Uniunea Europeană101
.
Altfel spus, obligația de interpretare conformă a dreptului național este
inerentă sistemului Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
în
măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul
Kozłowski, cit. supra, pct. 113; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct.
28, precum și jurisprudența acolo citată. 98
Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza
Kozłowski, cit. supra, pct. 117. 99
Idem, pct. 118. 100
Concluziile avocatului general Y. B. prezentate la 15 februarie 2017 în cauza
Popławski, cit. supra, pct. 84. 101
Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 43; Hotărârea din 29
iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 32, precum și jurisprudența acolo citată;
Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 53.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 137
competențelor lor, deplina eficiență a dreptului Uniunii Europene, atunci când
judecă litigiile cu care sunt sesizate102
.
55. Cu toate acestea, obligația instanței naționale de a se referi la
conținutul deciziei-cadru atunci când interpretează normele relevante din
dreptul național este limitată de principiile generale de drept, în special acelea
ale securității juridice și neretroactivității103
. Principiul interpretării conforme
nu poate servi ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului
național104
.
56. Pe de altă parte, principiul interpretării conforme impune ca
instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare
ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de
acesta, pentru a garanta eficiența deplină a deciziei-cadru în discuție și pentru
a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta105
.
57. Întrucât, în temeiul art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, aceasta respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt
garantate de Convenție și cum acestea rezultă din tradițiile constituționale
comune ale statelor membre, ca principii generale de drept106
, decizia-cadru ar
trebui interpretată astfel încât să fie respectate drepturile fundamentale107
.
58. În privința dreptului la libertate și siguranță consacrat de art. 6 din
Cartă, în Explicațiile Cartei se arată că acesta corespunde drepturilor garantate
prin art. 5 din Convenție, care au, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Cartă,
același înțeles și domeniu de aplicare. Prin urmare, restrângerile la care pot fi
supuse în mod legal nu le pot depăși pe cele permise de art. 5 din
Convenție108
.
59. De aceea, obiectivul general al deciziei-cadru, și anume facilitarea
și accelerarea cooperării judiciare, trebuie pus – și, de altfel, a fost pus – în
balanță, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu obiectivul specific
102
Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 54,
precum și jurisprudența acolo citată. 103
Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 44; Hotărârea din 29
iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 32; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z.,
C-294/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:610, pct. 32, precum și jurisprudența acolo citată. 104
Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 47 teza finală;
Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 33, precum și jurisprudența
acolo citată; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct.
55; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., cit. supra, pct. 33. 105
Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 34; Hotărârea din 5
septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 56; Hotărârea din 28 iulie 2016,
cauza J.Z., cit. supra, pct. 33. 106
Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 58. 107
Idem, pct. 59. 108
Explicațiile Cartei (2007/C 303/02), J.O. 303 din 14 decembrie 2007, p. 19.
138 Antonia-Eleonora Constantin
al respectării drepturilor fundamentale ale persoanei, iar un argument în sens
contrar, întemeiat pe efectul util al deciziei-cadru, în special din perspectiva
îmbunătățirii recunoașterii reciproce, nu poate fi invocat în defavoarea unor
drepturi fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la o situație în care executarea
mandatului de arestare ar trebui refuzată109
.
4.3.2. Respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă
atunci când statele membre aplică dreptul Uniunii Europene. Rolul
Curții de Justiție a Uniunii Europene prin pronunțarea unor decizii
preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene
60. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii
Europene, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale
ale dreptului Uniunii Europene. În această privință, Curtea se inspiră din
tradițiile constituționale privind protecția drepturilor omului la care statele
membre au cooperat sau au aderat110
.
61. La momentul adoptării sale, Carta nu constituia un instrument
juridic cu forță obligatorie111
.
62. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (care a intrat în vigoare la
data de 1 decembrie 2009) a fost modificat art. 6 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, astfel încât Carta a dobândit aceeași valoare juridică cu aceea a
tratatelor. În cuprinsul aceluiași text din tratat s-a precizat și că drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenție și cum rezultă din
tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii
generale ale dreptului Uniunii Europene.
63. Din perspectiva problematicii analizate în prezentul studiu, o
atenție aparte trebuie acordată dreptului la libertate și siguranță consacrat de
art. 6 din Cartă, text cu o redactare aproape identică aceleia din Convenție
(art. 5).
64. Pe de altă parte, art. 47 alin. (1) din Cartă statuează dreptul oricărei
persoane ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii Europene
sunt încălcate la o cale de atac eficientă, în conformitate cu condițiile
109
Mutatis mutandis, concluziile avocatului general M.B. prezentate la 11 mai 2016
în cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:333, pct. 48-49. În cauză se punea în
discuție dreptul la apărare din perspectiva motivului de neexecutare prevăzut în art. 4a din
Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, însă argumentele pot fi extinse și în privința dreptului la
libertate și siguranță, care face obiectul prezentei analize. 110
Avizul nr. 2/13 al Plenului Curții emis în temeiul art. 218 alin. (11) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii
Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (pct. 37, precum și jurisprudența acolo citată). 111
Idem, pct. 39.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 139
prevăzute în alin. (2) și (3) ale aceluiași articol. Dreptul consacrat este omolog
dreptului la recurs efectiv prevăzut în art. 13 din Convenție.
Articolul 52 alin. (3) din Cartă prevede:
,,(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund
unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor
sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție
nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”
La rândul său, art. 53 din aceeași cartă statuează:
„Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca
restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților
fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de
dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile
internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în
special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.”
Potrivit art. 51 alin. (1) din Cartă, dispozițiile sale se adresează statelor
membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii
Europene. Acest articol confirmă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene referitoare la măsura în care acțiunea statelor membre trebuie să se
conformeze cerințelor care decurg din drepturile fundamentale garantate de
ordinea juridică a Uniunii Europene112
.
65. Astfel, din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii
Europene rezultă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a
Uniunii Europene au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de
dreptul Uniunii Europene, însă nu în afara unor asemenea situații. În această
măsură, Curtea sus-menționată a amintit deja că nu poate aprecia, din
perspectiva Cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul
dreptului Uniunii Europene. În schimb, atunci când intră în domeniul de
aplicare al acestui drept, aceeași Curte, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să
furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța
națională a conformității reglementării naționale cu drepturile fundamentale a
căror respectare o asigură113
.
66. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că,
întrucât drepturile fundamentale garantate de Cartă trebuie să fie respectate
atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii Europene, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul acestei
112
Hotărârea din 26 februarie 2013, cauza Åkerberg Fransson, C-617/10,
ECLI:EU:C:2013:105, pct. 17-18. 113
Idem, pct. 19, precum și jurisprudența acolo citată.
140 Antonia-Eleonora Constantin
Uniuni, fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate.
Aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene o implică pe aceea a drepturilor
fundamentale garantate de Cartă114
.
67. În schimb, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii Europene, Curtea sus-menționată nu este
competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale Cartei nu pot
constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe115
.
68. În aceste condiții, atunci când o instanță a unui stat membru este
chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei
dispoziții sau a unei măsuri naționale ori există o situație în care acțiunea
statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii Europene
și pune în aplicare acest drept în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă, autoritățile
și instanțele naționale sunt libere să aplice standardele naționale de protecție a
drepturilor fundamentale, însă această aplicare nu trebuie să compromită
nivelul de protecție prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretat de Curtea
de Justiție a Uniunii Europene, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv
al dreptului acestei Uniuni116
.
69. În acest scop, atunci când instanțele naționale trebuie să
interpreteze dispozițiile Cartei, ele au posibilitatea și, eventual, obligația de a
sesiza Curtea sus-menționată cu titlu preliminar, conform art. 267 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene117
.
4.3.3. Rolul autorităților judiciare din statele membre implicate în
procedură și cooperarea directă dintre acestea
70. Sistemul de predare pe baza unui mandat european de arestare se
întemeiază pe încrederea reciprocă. În cadrul acestuia, responsabilitatea
primară pentru corectitudinea și exactitatea datelor menționate într-un mandat
european de arestare revine autorităților judiciare emitente. În exercitarea
prerogativelor ce le sunt recunoscute în materie de refuz, autoritățile judiciare
de executare au un rol de control sau de verificare.
71. Chiar dacă se referă la motivul de neexecutare facultativă prevăzut
în art. 4a din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificat prin
Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI, relevante sunt concluziile avocatului general
M.B. prezentate în cauza Dworzecki: „În practică, revine autorității judiciare
emitente sarcina să indice în mandatul de arestare în conformitate cu
formularul anexat la decizia-cadru, astfel cum a fost modificat prin
decizia-cadru 2009/299 maniera în care garanțiile prevăzute de art. 4a au
114
Idem, pct. 21. 115
Idem, pct. 22. 116
Idem, pct. 29, precum și jurisprudența acolo citată. 117
Idem, pct. 30.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 141
fost respectate. (…) Faptul că autoritatea emitentă este obligată să indice
aceste informații factuale la pct. 4 din formular confirmă rolul de control sau
de verificare recunoscut autorității de executare. Astfel, informațiile
conținute în mandatul european de arestare privind maniera în care persoana
în cauză a fost informată permit autorității de executare să își exercite
prerogativele în materie de refuz al executării prin intermediul unei
examinări independente a condițiilor și garanțiilor prevăzute la art. 4a alin.
(1) din decizia-cadru. Acest control independent efectuat de autoritatea de
executare trebuie asigurat în lumina conținutului autonom al garanțiilor
precise și comune enunțate prin excepțiile de la motivul facultativ de
recunoaștere prevăzut la acest articol 4a”118
.
72. Dialogul nemijlocit dintre autoritățile judiciare implicate în
procedură este consacrat de art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI, care arată că, în cazul în care autoritatea judiciară de executare
consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt
insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea
de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu
art. 3-5 și 8 din aceeași decizie-cadru, și poate stabili o dată limită pentru
primirea acestora, ținând seama de necesitatea de a respecta termenele
stabilite de art. 17 din decizia-cadru sus-menționată. Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, în jurisprudența sa, a recomandat statelor membre
implicate în procedură să recurgă la acest mecanism pentru atingerea nivelului
de protecție a drepturilor persoanelor solicitate.
73. Astfel, în contextul încălcării sistematice a art. 3 din Convenție, în
cauza Aranyosi și Căldăraru, Curtea sus-menționată a arătat că, pentru a
asigura respectarea art. 4 din Cartă, în cazul individual al persoanei care face
obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de executare,
care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod
corespunzător din care rezultă existența unor deficiențe, este ținută să verifice
dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că,
în urma predării statului membru emitent, persoana respectivă se va confrunta
cu un risc de a fi supusă în acest stat unui tratament inuman sau degradant, în
sensul articolului din Cartă119
. În acest scop, autoritatea de executare trebuie
să solicite autorității judiciare din statul membru emitent, în temeiul art. 15
alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, furnizarea de urgență a oricărei
118
Concluziile avocatului general M.B. prezentate la 11 mai 2016 în cauza
Dworzecki, cit. supra, pct. 28-29. 119
Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 94.
142 Antonia-Eleonora Constantin
informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează
să fie deținută persoana în cauză în respectivul stat membru120
.
Atunci când se decide amânarea, statul membru de executare
informează Eurojust despre aceasta, conform art. 17 alin. (7) din decizia-cadru
sus-menționată, precizând motivele întârzierii. În plus, în conformitate cu
articolul menționat, un stat membru care a suferit, din partea unui alt stat
membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de
arestare pentru motivele precizate, informează Consiliul despre aceasta, în
scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a
deciziei-cadru121
.
74. Pe de altă parte, conform art. 6 din Cartă, autoritatea judiciară de
executare poate să decidă menținerea în detenție a persoanei în cauză doar
dacă procedura de executare a mandatului european de arestare a fost
efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă durata
detenției nu are un caracter excesiv122
. Această autoritate trebuie să țină seama
în mod corespunzător, în ceea ce privește persoanele care fac obiectul unui
mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale, de
principiul prezumției de nevinovăție garantat de art. 48 din Cartă123
.
75. În această privință, autoritatea judiciară de executare trebuie să
respecte cerința proporționalității prevăzută în art. 52 alin. (1) din Cartă, cu
privire la restrângerea oricărui drept sau a oricărei libertăți recunoscute prin
aceasta. Astfel, emiterea unui mandat european de arestare nu poate justifica
menținerea în detenție a persoanei în cauză, fără o limită temporală124
. Dacă
autoritatea judiciară de executare constată, în urma acestei examinări, că este
obligată să pună capăt detenției persoanei căutate, atunci îi revine sarcina ca,
în temeiul art. 12 și art. 7 alin. (5) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI să ia,
împreună cu punerea provizorie în libertate a acestei persoane, orice măsură
pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acesteia, urmând să se
asigure că condițiile materiale necesare, în vederea predării sale efective,
rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă privind
executarea mandatului european de arestare125
.
76. Deopotrivă, în cauza Bob-Dogi, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a arătat că se poate recurge la dialogul direct (dintre autoritățile
judiciare) prevăzut în art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI. În
120
Idem, pct. 95. 121
Idem, pct. 99. 122
Idem, pct. 100, precum și jurisprudența acolo citată. 123
Ibidem. 124
Idem, pct. 101. 125
Idem, pct. 102, precum și jurisprudența acolo citată.
Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 143
condițiile în care mandatul european de arestare a fost emis de autoritățile
judiciare solicitante, fără a avea la bază un mandat de arestare național,
autoritățile judiciare de executare, înainte de a adopta o decizie de refuz care,
prin natura sa, trebuie să rămână excepțională în cadrul aplicării sistemului de
predare instituit de decizia-cadru sus-menționată, sistem care se bazează pe
principiile recunoașterii și încrederii reciproce, trebuie să solicite autorității
judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență informații
suplimentare necesare, care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării din
mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se
explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național
prealabil și distinct nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există,
dar nu a fost menționat126
.
Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea art. 15 alin.
(2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, precum și toate celelalte informații de
care dispune autoritatea judiciară de executare, această autoritate ajunge la
concluzia că mandatul european de arestare, cu toate că se bazează pe
existența unui mandat de arestare în sensul art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeași
decizie-cadru, a fost eliberat fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat
național distinct de mandatul european de arestare, atunci trebuie să nu dea
curs mandatului european de arestare, pe motiv că acesta nu îndeplinește
condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru
sus-menționată127
.
126
Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra, pct. 65. 127
Idem, pct. 66.
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE
CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
ÎN MATERIE PENALĂ
APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE DUPĂ
LIBERAREA CONDIȚIONATĂ A PERSOANEI CONDAMNATE.
ADMISIBILITATE
ABSTRACT
Provisions of art. 6 from the Romanian Criminal
Code – regarding the enforcement of the most favourable criminal
law after the definitive judging of the case – there are incidents in
the hypothesis in which the most favourable criminal law has
intervened after the parole of the condemned person, and
previously it was ordered the rest of punishment, by a new
definitive court decision of conviction, by which the court has not
pronounced itself regarding the enforcement of the most
favourable criminal law after the definitive judging of the case.
Key words: admissibility, enforcement of the most favourable
criminal law after the definitive judging of the case, parole.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul
normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
13/2017
Completul
pentru
dezlegarea
unor
Codul
penal
Art. 6
Dezlegarea unor
chestiuni de drept cu
privire la aplicarea
legii penale mai
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror
– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și
statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică
− Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail:
Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a … 145
chestiuni
de drept în
materie
penală
favorabile după
liberarea condiționată a
persoanei condamnate
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 21 iunie 2017, a
fost publicată Dec. Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.
Î.C.C.J.) nr. 13/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la
aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a persoanei
condamnate.
Obiectul chestiunii de drept:
,,Dacă instituția aplicării legii penale mai favorabile reglementată de
art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situația în care legea penală
mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată din executarea
pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas
neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă
definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul
penal.”
Dispoziții legale incidente:
– Art. 6 din Codul penal, având denumirea marginală ,,Aplicarea
legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”, cu următorul
conținut:
,,(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și
până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o
lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă
depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea
săvârșită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la
detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede
pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață
se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai
amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși
maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea
executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte
executarea amenzii.
146 Gheorghe Ivan
(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se
mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4),
pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute
în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă
se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul
pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în
conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv
aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în
vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor
alin. (1)-(6).”
Dec. Î.C.C.J. nr. 13/2017 – dispozitiv:
Prin Dec. nr. 13/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
sesizarea formulată de C. Ap. Galați, S. pen. și pentru cauze cu minori, în
dosarul nr. 4.874/233/2016, și a stabilit că:
,,Dispozițiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care
legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a
persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de
pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care
instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile
după judecarea definitivă a cauzei.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Aplicarea legii penale mai favorabile, cu valoare de principiu, este
consacrată prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, care
prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile.
Ilustrarea acestui principiu constituțional se regăsește și în
dispozițiile art. 6 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), în conformitate
cu care, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege
care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se
reduce la acest maxim.
Referindu-se la scopul reglementării art. 6 C.pen., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de
Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a … 147
Casație și Justiție a indicat prin considerentele Deciziei nr. 1/20141 că:
acesta ,,(...) este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu
noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor
interveni prin reabilitare; așadar, principiul legalității pedepselor impune ca
pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă
executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai
favorabilă; mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul
pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate
prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în
raport cu legea penală nouă; acest mecanism implică eliminarea plusului de
pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin
intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal,
asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de
condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi (...)”.
Incidența dispozițiilor art. 6 C.pen. nu poate fi exclusă ori de câte ori
pedeapsa aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă și
există un plus de pedeapsă, deoarece nimeni nu poate fi supus executării
unei pedepse sau unei părți din sancțiune care excedează maximului special
prevăzut de legea nouă. Așa cum s-a arătat în doctrină2, un plus de pedeapsă,
pentru care nu mai există lege, este tot așa de inexistent în fața regulii nula
poena sine lege ca și o pedeapsă întreagă, pentru care nu mai există lege.
Caracterul imperativ al dispozițiilor art. 6 C.pen., derivat din menirea
acestui text legal de a asigura caracterul legal al pedepsei, este consacrat de
legiuitor prin reglementarea unor dispoziții de natură temporară, respectiv
art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și
completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale3,
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014.
2 V. Dongoroz, Drept penal. Tratat (Reeditarea ediției din 1939), Editura Societății
Tempus & Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 111. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
Articolul 23 din legea sus-menționată prevede:
,,(1) Cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data
intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca
obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior
intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se
completează cu dispozițiile Codului de procedură penală.
(2) Cererile, contestațiile și sesizările privind persoanele aflate în executarea
pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate se soluționează de urgență și cu
precădere de către instanța corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei
circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de
reeducare. Dispozițiile prezentului alineat se aplică și cererilor, contestațiilor și sesizărilor
148 Gheorghe Ivan
cu modificările ulterioare, care cuprinde dispoziții speciale de procedură
privind soluționarea cererilor, contestațiilor și sesizărilor, introduse în
termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, având ca obiect
aplicarea art. 6 din acest cod. Pentru aceeași rațiune a fost adoptată
Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile
comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în
cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative
privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual
penale4.
În virtutea aceluiași caracter obligatoriu al dispozițiilor art. 6 C.pen.,
privind persoanele aflate în amânarea sau întreruperea executării pedepselor sau a
măsurilor educative.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), dacă, potrivit Codului de procedură penală,
competența ar reveni mai multor instanțe de grad diferit, competența de a soluționa cauza cu
privire la toate incidentele la executare privind aceeași persoană revine instanței superioare
în grad.
(4) Instanța sesizată cu privire la situațiile prevăzute la alin. (2) va examina și
rezolva, din oficiu, referitor la aceeași persoană, orice aspecte necesare soluționării cauzei.
(5) Comisiile constituite în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind
constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai
favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative
privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale
sesizează instanța competentă în situațiile în care cel puțin unul dintre membrii lor apreciază
că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 sau ale art. 6 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și
completările ulterioare.
(6) În cazurile în care apreciază că executarea pedepsei urmează să înceteze în
cursul lunii februarie 2014, comisiile sesizează instanța competentă potrivit prezentului
articol cu cel puțin 15 zile înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.
(7) Cererile, contestațiile și sesizările privind persoane aflate în stare de libertate se
soluționează de către instanța de executare.
(8) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), procedura se desfășoară fără
participarea procurorului, a condamnatului, căruia i se comunică termenul de soluționare și
posibilitatea de a formula concluzii scrise, și fără participarea avocatului condamnatului.
Dispozitivul hotărârii se comunică procurorului și condamnatului în ziua pronunțării.
(9) Hotărârea poate fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în
termen de 3 zile de la comunicare.
(10) Contestația se soluționează de un complet format dintr-un judecător, cu
participarea procurorului și cu citarea condamnatului, în ședință publică.
(11) Hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 sau a art. 6 din Codul
penal și se dispune punerea în libertate a condamnatului este executorie. Contestația nu
suspendă executarea și se soluționează în termen de 3 zile.” 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie
2013.
Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a … 149
legiuitorul a prevăzut în art. 595 din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.)5 că instanța are obligația să ia măsuri pentru ducerea la
îndeplinire a dispozițiilor art. 6 C.pen. când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură
educativă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă
mai ușoară decât cea care se execută sau urmează a se executa.
De asemenea, este de observat că art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.6
reglementează contestația la executare pentru ipoteza în care se invocă
amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micșorare a pedepsei, iar noua reglementare nu mai face referire la ivirea
incidentului în cursul executării pedepsei, așa cum prevedea art. 461 din
Codul de procedură penală anterior (din 1969)7. Legiuitorul, considerând că
o astfel de procedură se referă la executarea pedepsei, și nu la fondul cauzei,
a reglementat-o în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive, și
nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. Astfel, s-a ales calea
cea mai ușoară de intervenție pentru asigurarea legalității pedepsei, dându-se
posibilitatea condamnatului să acționeze imediat în favoarea sa, după caz, la
instanța de executare sau la instanța corespunzătoare instanței de executare
5 ,,Art. 595. Intervenirea unei legi penale noi
(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin
care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta
pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură
educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri
pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.
(2) Aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori
a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se
află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în
grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori
centrul de detenție.” 6 Art. 598. Contestația la executare
(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele
cazuri:
[…]
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere
ori de micșorare a pedepsei.
[…]” 7 Art. 461. Contestația la executare
(1) Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele
cazuri:
[…]
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere
ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
[…]”
150 Gheorghe Ivan
în a cărei circumscripție se află locul de deținere.
Mai este de remarcat că rațiunea dispozițiilor art. 6 C.pen. nu este
aceea de a repune în discuție criteriile de stabilire și individualizare a
sancțiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat
dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a
înlătura de la executare partea din sancțiune care depășește maximul special
prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului
legalității pedepsei în raport cu dispoziția legală în vigoare. (În același sens
s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 62/2015 a Curții Constituționale a
României8.)
Și în doctrină9 s-a subliniat că: <<în cazul când legea nouă intervine
înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea
caracterului ,,mai favorabil” sunt multiple: cuantumul sau conținutul
pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură
responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și de agravare,
tentativă și recidivă etc.; atunci însă când legea nouă intervine după
judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului ,,mai
favorabil” se are în vedere numai cuantumul sau conținutul pedepsei (mitior
poena)>>.
În cadrul mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile
pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei,
ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privința legii vechi
individualizarea a epuizat toate criteriile (legale și judiciare), pe când în
privința legii noi se va face numai o individualizare legală10
.
În consecință, singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziția
judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorității de
lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate
definitiv este acela al celei mai grele situații la care s-ar putea ajunge, în
abstract, potrivit legii noi.
Analizând dispozițiile art. 6 C.pen. în raport cu principiul autorității
de lucru judecat, prin Decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și
Justiție11
s-a stabilit că: ,,(...) art. 6 C.pen. realizează echilibrul dintre
8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015.
9 S. Kahane, Aplicarea legii penale în raport cu timpul (Limitele aplicării legii
penale), în ,,Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, de V. Dongoroz
ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1969, p. 92. 10
C. Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Editura Științifică, București,
1972, p. 243. 11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014.
Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a … 151
principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile
în cazul pedepselor definitive; dispoziția menționată justifică limitarea
autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității
principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât
în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării); prin urmare, privitor
la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul
nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a
sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care
excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea
care nu mai este prevăzută de legea nouă”.
Verificând dacă, potrivit art. 6 C.pen., se impune modificarea unei
sancțiuni definitiv aplicate, comparația se va realiza numai între cuantumul
pedepsei aplicate și maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera
numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut
de legea nouă, în toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la o limită
inferioară acestui maxim, pentru a se asigura conformitatea cu legea penală
nouă mai favorabilă.
Asigurarea caracterului legal al pedepsei, prin înlăturarea plusului de
pedeapsă care devine lipsit de temei legal, în mecanismul de aplicare a legii
penale mai favorabile cu privire la pedepse definitiv stabilite, se justifică în
cazul în care legea penală mai favorabilă intervine în intervalul cuprins între
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și executarea completă a
pedepsei închisorii, iar persoana se află în executarea pedepsei închisorii.
Persoana liberată condiționat se situează în acest interval, liberarea
condiționată fiind un mijloc de individualizare a pedepsei ce constă în
punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de
executarea în întregime a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei
acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni. Persoana liberată condiționat se
află, virtual, în executarea pedepsei închisorii, executând pedeapsa accesorie
conform art. 65 alin. (3) C.pen.12
.
Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) C.pen. și față de
persoana liberată condiționat cu privire la care instanța dispune revocarea
liberării condiționate și executarea restului de pedeapsă, aceasta fiind situată
12
,,Art. 65. Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii
exercitării unor drepturi
[…]
(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
[…]”
152 Gheorghe Ivan
în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și
executarea completă a pedepsei închisorii.
Având în vedere argumentele anterior expuse, în virtutea aplicării cu
caracter obligatoriu a dispozițiilor art. 6 C.pen., se consideră că momentul
intervenirii legii penale mai favorabile, ca moment ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, se raportează la hotărârea definitivă
inițială de condamnare, iar nu la noua hotărârea definitivă de condamnare
prin care nu s-a analizat incidența dispozițiilor art. 6 din codul
sus-menționat.
Așadar, în măsura în care nu s-a verificat aplicabilitatea dispozițiilor
art. 6 C.pen. prin noua hotărâre definitivă de condamnare, faptul că această
hotărâre este ulterioară momentului intervenirii legii penale mai favorabile
nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 6 din codul sus-menționat, care au
rolul de a asigura legalitatea pedepsei, inclusiv a pedepsei aplicate prin
hotărârea definitivă inițială de condamnare când aceasta excedează
maximului prevăzut de legea nouă mai favorabilă.
Totodată, în măsura în care prin noua hotărâre definitivă de
condamnare nu s-a examinat incidența dispozițiilor art. 6 C.pen., verificarea
aplicabilității dispozițiilor menționate nu înfrânge autoritatea de lucru
judecat a acesteia, restrângerea principiului autorității de lucru judecat fiind
limitată la înlăturarea părții din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de
condamnare care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, în
considerarea principiului legalității pedepsei.
Notă aprobativă:
Într-adevăr, chiar dacă a intervenit o hotărâre definitivă de
condamnare după momentul intrării în vigoare a legii penale noi mai
favorabile, dispozițiile art. 6 C.pen. sunt incidente, instanța urmând să
reducă pedeapsa (închisorii sau a amenzii) la maximul nou. Evident, se va
proceda apoi la recalcularea restului de pedeapsă și dispunerea adăugirii
acestuia la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior liberării
condiționate, în cazul în care condamnatul se află în stare de recidivă
postcondamnatorie13
; se va avea în vedere restul rămas neexecutat din
13
Articolul 43 alin. (1) C.pen. prevede:
,,(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru
aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a … 153
pedeapsa anterioară la data liberării condiționate, și nu la data săvârșirii noii
infracțiuni14
.
14
Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal,
ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 131, 133.
B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL
LEGII
ABANDONUL DE FAMILIE. INFRACȚIUNE UNICĂ CONTINUĂ.
ADMISIBILITATE
ABSTRACT
The offence of family abandonment committed by non-payment,
in bad faith, for three months of the alimony, instituted through a
sole court decision in favor of more persons, constitutes a unique
continuous offence.
Key words: family abandonment, admissibility, unique continuous
offence, appeal in the interest of the law.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul
normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
4/2017
Completul
competent
să judece
recursul în
interesul
legii
Codul penal Art. 378
alin. (1)
lit. c)
Interpretarea și
aplicarea unitară a
dispozițiilor art.
378 alin. (1) lit. c)
din Codul penal
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, a
fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.
Î.C.C.J.) nr. 4/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.
Obiectul recursului în interesul legii:
,,Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit.
c) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii infracțiunii de abandon de familie
prin neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere
datorată mai multor persoane și stabilită printr-o singură hotărâre
judecătorească.”
Dispoziții legale incidente:
– Art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, având denumirea
marginală ,,Abandonul de familie”, cu următorul conținut:
Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate 155
,,(1) Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de
întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele
fapte:
[…]
c) neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere
stabilite pe cale judecătorească,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
[…]”
Dec. Î.C.C.J. nr. 4/2017 – dispozitiv:
Prin Dec. nr. 4/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:
,,Infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata, cu rea-
credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită printr-o
singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane,
constituie o infracțiune unică continuă.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Incriminând faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la
conviețuirea socială, în mod particular a celor de familie, a căror existență
și desfășurare sunt condiționate de respectarea reglementărilor ce au ca
obiect îndeplinirea îndatoririlor de ajutor material și moral între membrii
acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 378 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal
(în continuare C.pen.) că neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, de către
persoana care are obligația legală de întreținere, a pensiei de întreținere
stabilită pe cale judecătorească, față de cel îndreptățit la întreținere,
constituie infracțiunea de abandon de familie și se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Față de modul de incriminare a infracțiunii de abandon de familie în
varianta ce face obiectul prezentei sesizări se constată că reglementarea
actuală a preluat aproape identic conținutul constitutiv al celei din vechiul
Cod penal [art. 305 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969], singura diferență, sub
acest aspect, fiind reprezentată de majorarea intervalului de neplată cu
rea-credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească,
respectiv de la două luni la trei luni.
În această ipoteză, dat fiind faptul că se mențin toate celelalte
elemente de tipicitate ale infracțiunii de abandon de familie din legea
penală abrogată, considerațiile doctrinare și orientarea jurisprudențială
cristalizate anterior anului 2014 își păstrează valabilitatea și cu privire la
156 Gheorghe Ivan
noua incriminare, fără ca schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce
privește unitatea și pluralitatea de infracțiuni să influențeze calificarea
juridică a faptei debitorului obligației de întreținere de a nu plăti cu
rea-credință, timp de trei luni, pensia de întreținere stabilită prin aceeași
hotărâre judecătorească față de cel puțin doi creditori, în sensul reținerii
pluralității de infracțiuni în forma concursului, în loc de unitatea naturală de
infracțiune, adică a infracțiunii continue omisive.
Calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la
lit. c) din art. 378 alin. (1) C.pen. [art. 305 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969],
ca reprezentând o infracțiune continuă rezultă din împrejurarea că
inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în
timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității
infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracțiunea de abandon
de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia
autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei
de întreținere stabilită pe cale judecătorească, și se epuizează la momentul
reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre
judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se
autonomizează activitatea desfășurată până în acel moment.
Includerea infracțiunii de abandon de familie, în varianta normativă
ce face obiectul prezentei sesizări, în sfera unității naturale sub forma
infracțiunii continue a fost îmbrățișată de doctrină, dar și de practica
judiciară, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a noii codificări
penale, fiind exprimată doar izolat opinia conform căreia infracțiunea este
una momentană, întrucât se consumă la data expirării termenului de trei
luni și, având în vedere că obligația de plată are caracter periodic, fapta se
săvârșește în mod repetat, prin neplata la termenele succesive1.
Chiar dacă legiuitorul, în noul Cod penal, a adoptat o altă viziune în
reglementarea unității legale de infracțiune, excluzând din sfera acesteia
ipoteza pluralității de subiecți pasivi, se constată că actuala filosofie nu are
consecințe juridice sub aspectul calificării faptei debitorului care nu își
îndeplinește obligația stabilită prin aceeași hotărâre judecătorească de a
1 I. Oancea, Abandonul de familie (Infracțiuni contra familiei), în ,,Explicații
teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, de V. Dongoroz ș.a., vol. IV, ediția a II-a,
Editura Academiei Române și Editura All Beck, București, 2003, p. 512. În același sens, F.
Streteanu, Întreruperea rezoluției infracționale unice. Criterii de determinare, în ,,Revista de
drept penal” nr. 4/1998, p. 77 (cum obligația de plată a pensiei de întreținere nu este una
permanentă, ci una succesivă, nici infracțiunea nu poate fi continuă, întrucât pensia nu se
datorează permanent, ci doar la termenele stabilite de către instanță; prin urmare, omisiunea
făptuitorului se relevă doar cu ocazia termenelor de plată, ceea ce face să ne aflăm în prezența
unei infracțiuni continuate).
Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate 157
plăti pensie de întreținere în favoarea mai multor creditori, întrucât, așa
cum s-a arătat, o asemenea activitate infracțională realizează conținutul
constitutiv al infracțiunii continue de abandon de familie prevăzută în art.
378 alin. (1) lit. c) C.pen., ca formă a unității naturale de infracțiune.
Construcția juridică recentă și-ar fi găsit aplicabilitate, în situația
particulară ce face obiectul prezentei sesizări, doar în cazul în care,
conform doctrinei și jurisprudenței anterioare datei de 1 februarie 2014,
infracțiunea de abandon de familie ar fi fost considerată o categorie a
unității legale de infracțiune, în varianta continuată a acesteia, împrejurare
ce ar fi permis ca, în raport cu noua reglementare, pluralitatea de subiecți
pasivi să poată face posibilă reținerea concursului de infracțiuni, într-o
asemenea situație.
De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal2, cu modificările și completările ulterioare, se arată că
schimbarea concepției privind existența infracțiunii continuate numai în
ipoteza unității de subiect pasiv a fost generată de incompatibilitatea totală
între această formă a unității legale și pluralitatea subiecților pasivi, în
condițiile în care infracțiunea continuată a fost creată ca o excepție de la
aplicarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, întrucât,
în caz contrar, s-ar ajunge la extinderea nejustificată a domeniului de
incidență al acesteia, în situații în care este vorba de o pluralitate de
infracțiuni. Ulterior însă prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal3, cu modificările și completările
ulterioare, s-a acceptat compatibilitatea limitată, în cazul anumitor categorii
de infracțiuni, susceptibile de comitere în mod continuat, condiția unității
subiectului pasiv considerându-se îndeplinită și atunci când ,,bunurile ce
constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor
persoane” sau ,,infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari
diferiți, iar subiectul pasiv principal este unic” (art. 238 din Legea nr.
187/2012).
Deci schimbarea de optică a legiuitorului penal cu privire la
unitatea și pluralitatea de infracțiuni, în raport cu vechea codificare,
afectează doar îndeplinirea condițiilor de existență ale infracțiunii
continuate, singura pentru care s-a introdus o cerință suplimentară, fără ca
aceasta să influențeze regimul juridic al celorlalte forme de unitate legală,
precum și de unitate naturală, inclusiv în ceea ce privește infracțiunea
continuă, de esența căreia nu este unitatea de subiect pasiv, ci prelungirea,
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
158 Gheorghe Ivan
în mod natural, a acțiunii sau inacțiunii ce formează elementul material al
laturii obiective, după momentul consumării.
În același context este de menționat că, din modul de redactare a
normei de incriminare cuprinse în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., care face
referire la ,,cel îndreptățit la întreținere”, aparent ar rezulta că legiuitorul a
urmărit sancționarea distinctă a făptuitorului pentru neplata pensiei de
întreținere față de fiecare creditor, însă o asemenea interpretare nu poate fi
primită, întrucât calificarea activității ilicite ca unitate sau pluralitate de
infracțiuni nu se realizează doar prin prisma unui singur criteriu, cum ar fi
pluralitatea de subiecți pasivi, ci și prin raportare la alți factori și elemente
de conținut ale infracțiunii.
Așadar, în primul rând, trebuie avute în vedere valorile sociale a
căror proteguire s-a urmărit a se realiza prin trecerea în sfera ilicitului penal
a unor fapte prin care subiectul activ aduce atingere normelor de
conviețuire în societate.
În condițiile în care incriminarea faptelor care se circumscriu
infracțiunii de abandon de familie a avut ca scop apărarea relațiilor sociale
care privesc familia și care impun respectarea obligațiilor și îndatoririlor de
sprijin material și moral față de membrii acesteia, îndreptățiți legal la
întreținere, rezultă că norma juridică protejează, cu prioritate, un interes
general, mai mult decât unul individual, astfel încât persoanele care au
dreptul la pensie de întreținere sunt subiecți pasivi secundari, în timp ce
societatea, prin stat, este subiect pasiv principal.
Așadar, pluralitatea de subiecți pasivi secundari nu atrage existența
unei pluralități sub forma concursului, ci a unei unități naturale de
infracțiune, în cazul de față, a infracțiunii continue omisive, în condițiile în
care valoarea socială lezată de făptuitor este unică, și anume familia,
indiferent de numărul membrilor acesteia care sunt văduviți prin neplata
drepturilor bănești ce li se cuvin și care au fost stabilite prin aceeași
hotărâre judecătorească.
Tot în legătură cu obiectul juridic trebuie menționat și faptul că
inacțiunea debitorului constând în neplata pensiei de întreținere fixată pe
cale judiciară aduce atingere, în mod adiacent, și relațiilor sociale care
asigură autoritatea hotărârilor judecătorești, motiv pentru care infracțiunea
de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. poate fi
asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătorești,
Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate 159
reglementată distinct în cadrul infracțiunilor contra familiei.
Această împrejurare întărește concluzia anterior menționată că
persoanele îndreptățite la plata pensiei de întreținere, stabilită prin aceeași
hotărâre judecătorească, sunt doar subiecți pasivi secundari ai infracțiunii4.
În al doilea rând, poziția subiectivă a făptuitorului față de conduita
ilicită adoptată și urmările pe care aceasta le produce se raportează la
obligația de întreținere instituită în sarcina sa și concretizată prin hotărârea
judecătorească de stabilire a pensiei, și nu la persoana celui/celor
îndreptățit/îndreptățiți la plata acesteia, astfel încât are un caracter unitar,
chiar dacă pensia de întreținere a fost fixată în favoarea mai multor
creditori.
Cu alte cuvinte, neefectuarea plății pensiei de întreținere stabilită pe
cale judecătorească în sarcina debitorului se fundamentează pe o rezoluție
infracțională unică, și anume aceea de a nu executa obligația de întreținere
ce îi revine față de creditori, iar nu pe o pluralitate de asemenea rezoluții, în
raport cu numărul persoanelor îndreptățite la aceasta.
Sub aspectul configurării poziției psihice a autorului prezintă
relevanță și împrejurarea că obligația de întreținere a cărei încălcare
formează latura obiectivă a infracțiunii de abandon de familie, în varianta
reglementată de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., este o obligație unică, ce
constă în asigurarea pentru persoanele îndreptățite a celor necesare traiului
și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire
profesională, pensia de întreținere constituind, potrivit art. 530 din Codul
civil (în continuare C.civ.)5, doar o modalitate subsidiară de executare a
acesteia, în situația în care obligația de a presta întreținerea în natură nu se
realizează de bunăvoie.
Deși cazul particular analizat, ce formează obiectul sesizării,
vizează situația unei pluralități de creditori ai obligației de întreținere
4 În același sens, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului
Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 468. 5 ,,Art. 530. Modalitățile de executare
(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare
traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de
tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă
procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529
alin. (2) și (3) rămân aplicabile.”
160 Gheorghe Ivan
(subiecți pasivi secundari ai infracțiunii de abandon de familie), ipoteză în
care operează, astfel cum prevăd dispozițiile art. 523 C.civ.6, principiul
divizibilității, conform căruia fiecare persoană îndreptățită nu poate
pretinde și urmări decât partea sa de creanță de la debitorul comun, această
împrejurare nu este de natură să afecteze caracterul obligației de întreținere
de a fi unică, divizibilitatea privind doar urmărirea și executarea creanței de
către creditori.
Nu în ultimul rând, caracterul personal al obligației de întreținere
prevăzut în art. 514 alin. (1) C.civ.7 nu influențează calificarea juridică a
faptei debitorului care se sustrage de la plata pensiei de întreținere stabilită
prin aceeași hotărâre judecătorească în favoarea mai multor beneficiari,
întrucât are consecințe strict în sfera dreptului civil, fiind reglementat ca o
măsură de protecție a creditorului aflat în stare de nevoie, pentru a-i asigura
mijloacele minimale de existență.
Deci, toate trăsăturile care decurg din caracterul personal al
obligației de întreținere (incesibilă, netransmisibilă pe calea succesiunii
legale sau testamentare, insesizabilă și la care nu se poate renunța) nu au
relevanță în sfera ilicitului penal din perspectiva calificării ca unitate sau
pluralitate de infracțiuni a abandonului de familie în modalitatea normativă
a neplății pensiei de întreținere instituită prin aceeași hotărâre
judecătorească pentru mai multe persoane îndreptățite, întrucât, prin
incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit să protejeze, în principal,
relațiile de familie, în ansamblul lor, și nu individual pentru anumiți
membri ai acesteia, precum și, adiacent, valorile sociale care privesc forța
executorie a hotărârilor judecătorești.
Astfel, indiferent de existența unor obligații civile distincte, cu
caracter personal, stabilite prin aceeași hotărâre judecătorească față de
fiecare creditor, îndatorirea făptuitorului de a le acorda sprijin material este
unică, iar nesocotirea acesteia în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit.
c) C.pen. constituie o singură infracțiune continuă, iar nu o pluralitate sub
forma concursului de infracțiuni.
6 Art. 523. Divizibilitatea întreținerii
Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor
îndreptățiți să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste
persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca
întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În
acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele
care urmează a o primi.” 7 ,,Art. 514. Caracterul personal al obligației de întreținere
(1) Obligația de întreținere are caracter personal.
[…]”
Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate 161
Concluzionând, caracterul personal al obligației de întreținere nu
generează tot atâtea raporturi juridice de drept penal câte persoane sunt
îndrituite, în temeiul aceleiași hotărâri judecătorești, la pensie de
întreținere, cu consecința incidenței dispozițiilor referitoare la concursul de
infracțiuni, deoarece, la calificarea ca infracțiune unică continuă a
abandonului de familie, în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c)
C.pen., se au în vedere, așa cum s-a menționat anterior, obiectul juridic,
unicitatea subiectului pasiv principal și poziția subiectivă a făptuitorului
față de faptă și urmările sale.
Notă aprobativă:
1. Într-adevăr, infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin
neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită
printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane,
nu poate fi decât o infracțiune unică continuă; aceeași concluzie se impune
și atunci când există mai multe hotărâri judecătorești prin care s-au stabilit
termene de plată distincte pentru fiecare persoană îndreptățită la întreținere8.
2. Referindu-se, în argumentele sale, la infracțiunea continuată,
instanța supremă a avut în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) C.pen. Or,
recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și
împotriva aceluiași subiect pasiv” (noua filosofie a legiuitorului român),
din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.9, este neconstituțională,
întrucât aceasta, impunând condiția unității subiectului pasiv în cazul
infracțiunii continuate, creează o diferență de tratament juridic în cadrul
aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și
rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în fața
legii, fără privilegii și fără discriminări10
.
8 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 468-469.
9 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe
(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
[…]” 10
Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566
din 17 iulie 2017.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII
CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI
MEMBRUL DE FAMILIE ÎN CAZUL VIOLENȚEI ÎN FAMILIE.
NECONSTITUȚIONALITATE
ABSTRACT
The phrase “in case in which they cohabit“, from the content of
art. 5 letter c) from Law no. 217/2013 for the prevention and
combating of the domestic violence is unconstitutional.
Key words: family member, unconstitutionality, domestic violence.
Decizia
C.C.R.
Actul
normativ vizat
Dispoziții
criticate
Obiectul cauzei
Dec. C.C.R.
nr. 264/2017
Legea nr.
217/2003
pentru
prevenirea și
combaterea
violenței în
familie
Art. 5 lit. c) Excepția de
neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 5
lit. c) din Legea nr.
217/2003 pentru
prevenirea și
combaterea
violenței în familie
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, a
fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.
C.C.R.) nr. 264/2017 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței
în familie1, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror
– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și
statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică
− Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail:
[email protected]; [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014.
Membrul de familie în cazul violenței în familie. Neconstituționalitate 163
– Art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie, cu următorul conținut:
,,În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înțelege:
[…]
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți
sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc;
[…]”
Dec. C.C.R. nr. 264/2017 – dispozitiv:
Prin Dec. nr. 264/2017, Curtea Constituțională a României a admis
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. c) din Legea nr.
217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie ridicată de
L.-F. F. în dosarul nr. 25.900/325/2015 al Tribunalului Timiș – S. I civ. și a
constatat că sintagma ,,în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul art. 5
lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie este neconstituțională.
Argumentele C.C.R.:
Analizând jurisprudența instanțelor judecătorești, se observă că
practica acestora referitoare la interpretarea art. 5 lit. c) din Legea nr.
217/2003, în ceea ce privește condiția conviețuirii cerută persoanelor care
au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii,
este neunitară. Majoritatea instanțelor judecătorești consideră că, pentru a se
putea emite un ordin de protecție, alături de îndeplinirea celorlalte condiții
prevăzute de lege, trebuie ca persoanele care au stabilit relații asemănătoare
acelora dintre soți sau dintre părinți și copii să conviețuiască la momentul
depunerii cererii de emitere a ordinului de protecție. Alte instanțe
judecătorești relevă că, pentru a se putea emite un ordin de protecție, alături
de îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege, trebuie ca persoanele
care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și
copii să fi conviețuit, dar nu neapărat la momentul depunerii cererii de
emitere a ordinului de protecție. În fine, Judecătoria Sectorului 4
București opinează că este îndeplinită condiția conviețuirii, indiferent dacă
agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima.
Cerința conviețuirii impusă de prevederile art. 5 lit. c) din Legea
nr. 217/2003 persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre
soți sau dintre părinți și copii, pentru a se putea emite un ordin de protecție,
este nerezonabilă, întrucât poate determina inadmisibilitatea cererii de
emitere a ordinului de protecție, chiar dacă s-ar constata exercitarea unui act
de violență, de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică sau psihică
164 Gheorghe Ivan
sau libertatea victimei și chiar dacă aceasta ar demonstra în fața instanței că
între părți s-au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre
părinți și copii. Astfel, această condiționare impusă de textul de lege criticat
contravine însuși scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 25/2012
privind modificarea și completarea Legii nr. 217/20032, și anume crearea
unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie – ordinul de protecție, prin care instanța poate să
dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre măsurile-obligații
sau interdicții prevăzute în art. 23 din Legea nr. 217/2003, în scopul
protejării vieții, integrității fizice sau psihice ori libertății victimei.
Astfel, în cazul persoanelor care au stabilit relații asemănătoare
acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, condiția conviețuirii, prevăzută
de textul de lege criticat, aduce atingere dreptului la viață și dreptului la
integritate fizică și psihică a persoanei a cărei viață, integritate fizică sau
psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea
unui membru al familiei, persoană care nu poate solicita instanței ca, în
scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție. Având în
vedere acestea, se constată că sintagma ,,în cazul în care conviețuiesc” din
cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 contravine
dispozițiilor art. 22 din Constituția României, republicată, privind dreptul la
viață și la integritate fizică și psihică a persoanei.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau instanța de contencios al
drepturilor omului), care, prin Hotărârea din 9 iunie 2009, pronunțată în
cauza Opuz contra Turciei, a statuat că statele trebuie să ia măsuri
preventive pentru ocrotirea dreptului la viață al cetățenilor (paragr.
128-130) și că statele au obligația pozitivă de a stabili și a aplica eficient un
sistem de pedepsire a tuturor formelor de violență domestică și de a oferi
suficiente garanții pentru victime (paragr. 145). De asemenea, prin
Hotărârea din 2 martie 2017, pronunțată în cauza Talpis contra Italiei,
C.E.D.O. a stabilit că printre obligațiile pozitive care incumbă
autorităților – în anumite cazuri, în virtutea art. 2 sau art. 3 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(denumită în continuare Convenția), iar, în alte cazuri, în virtutea art. 8 sau
a art. 8 coroborat cu art. 3 din Convenție – se regăsește și obligația acestora
de a adopta și a aplica un cadru juridic adaptat care să ofere protecție
împotriva actelor de violență (paragr. 100). În speță, instanța de contencios
al drepturilor omului a stabilit că, deși statul avea obligația pozitivă de a
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012.
Membrul de familie în cazul violenței în familie. Neconstituționalitate 165
aplica preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui
viață este amenințată, prin neluarea unor măsuri prompte cu privire la
plângerea depusă de reclamantă, autoritățile naționale au lipsit plângerea de
orice efect, eșuând în respectarea obligației de a proteja dreptul la viață
(paragr. 123-125).
Totodată, este de relevat că, în cazul persoanelor care au stabilit
relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, impunerea
conviețuirii victimei violenței cu agresorul, ca una din cerințele necesare
pentru emiterea ordinului de protecție, contravine și dispozițiilor
constituționale ale art. 26, în componentele referitoare la viața intimă și
viața privată. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Constituția României,
republicată, autoritățile publice au obligația constituțională de a respecta și
ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei. Or, condiționarea, prin
dispozițiile de lege criticate, a emiterii ordinului de protecție de conviețuirea
victimei cu agresorul, indiferent de felul cum această condiție a fost
interpretată de instanțele judecătorești, echivalează cu încălcarea obligației
autorităților publice de a ocroti viața intimă și privată a cetățenilor. În
același sens este și jurisprudența C.E.D.O., care, prin Hotărârea din 13
noiembrie 2010 (paragr. 46), pronunțată în cauza Hajduova contra
Slovaciei, a reținut că noțiunea de ,,viață privată” include dreptul persoanei
la integritate fizică și psihică și că statele membre au obligația de a proteja
integritatea fizică și psihică a cetățenilor săi. Instanța de contencios al
drepturilor omului a amintit că vulnerabilitatea particulară a victimelor
violenței domestice și necesitatea implicării active a statelor în protejarea
acestora au fost prevăzute printr-o serie de instrumente internaționale, care
au fost enumerate în Hotărârea din 9 iunie 2009 (paragr. 72-82), pronunțată
în cauza Opuz contra Turciei.
Notă aprobativă:
1. Intervenția Curții Constituționale a României este bine-venită, în
contextul în care legiuitorul român nu a luat măsurile cele mai potrivite
pentru ocrotirea victimelor violenței în familie.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 217/2003, ,,violența în familie reprezintă
orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de
autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către
un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care
provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale,
emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte,
constrângerea sau privarea arbitrară de libertate” (sublinierea
noastră – Gh. Ivan); ,,constituie, de asemenea, violență în familie
166 Gheorghe Ivan
împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale”3.
În conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003,
,,persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă
în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un
ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori
mai multe dintre următoarele măsuri-obligații sau interdicții:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei,
indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;
b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;
c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei
părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât
agresorul să nu vină în contact cu victima;
3 Articolul 4 din Legea nr. 217/2003 prevede:
,,Violența în familie se manifestă sub următoarele forme:
a) violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea
de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;
b) violența psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea
de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, violență
demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, prin amenințări verbale, afișare ostentativă a
armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel,
precum și alte acțiuni cu efect similar;
c) violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire,
trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de
orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare,
precum și alte acțiuni cu efect similar;
d) violența sexuală – agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire,
intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol
conjugal;
e) violența economică – interzicerea activității profesionale, privare de mijloace
economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente,
obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei,
interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil
asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci
grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte
acțiuni cu efect similar;
f) violența socială – impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de
prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție,
inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte
acțiuni cu efect similar;
g) violența spirituală – subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii
necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor
membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase,
impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte
acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.”
Membrul de familie în cazul violenței în familie. Neconstituționalitate 167
d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime
determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale
acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a
persoanei protejate;
e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități
sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le
vizitează periodic;
f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin
corespondență sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;
h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora
(sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.
Anterior intervenției Curții Constituționale a României, putea să
ceară emiterea unui ordin de protecție numai persoana care conviețuia cu
făptuitorul [art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003], viața privată nefiind
ocrotită în cazul tuturor victimelor violenței în familie.
2. Există în noul Cod penal (în continuare C.pen.) un text asemănător
[celui din art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003], și anume art. 177 alin. (1) lit.
c), cu următorul conținut: prin membru de familie se înțelege, printre altele,
,,persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau
dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. Opinăm că aceeași
rațiune – ca aceea invocată de Curtea Constituțională a României – subzistă
și când se pune problema tragerii la răspundere penală a făptuitorului pentru
săvârșirea infracțiunii de violență în familie prevăzută în art. 199 C.pen.4
4 ,,Art. 199. Violența în familie
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra
unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o
pătrime.
(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui
membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură
răspunderea penală.”
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE
A DREPTURILOR OMULUI
RESPECTAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL.
REDACTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI DE CĂTRE UN
JUDECĂTOR CARE NU A PARTICIPAT LA PROCES
ABSTRACT
Pensioning of a judge may not be a reason for not wording the
motivation in writing of the issued decisions, and to invoke
exceptional circumstances that would justify a deviation from the
standard internal procedure, that involves the application of the
immediacy principle in the criminal procedures.
This principle supposes the observance by the judge of the case of
the witnesses’ conduct and of the plaintiffs and the assessment of
their credibility, which should constitute an important element, if
not decisive, in assessing the facts on which the convictions of the
plaintiffs are based. The European Court of Human Rights
observes that the pensioning date must have been known by the
judge before the case took place in advance, thus there should
have been taken measures, in principle, for finalizing alone the
cases of the plaintiffs, either to involve another judge in an
incipient stage of the procedure.
Key words: right to defence, the principle of immediacy in the
criminal trial, pensioning of the case judge.
În fapt1,
Reclamanții au fost acuzați, în 2005 și respectiv în 2006, de comiterea
furtului prin tăierea și luarea arborilor dintr-o pădure aparținând unei alte
persoane și prin însușirea lemnului. Aceștia au fost judecați de un judecător
profesionist, A.K., în calitate de judecător unic.
Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro
Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de
documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza
Cerovšek și Božičnik contra Sloveniei (cererile nr. 68939/12 și 68949/12), Decizia din 7
martie 2017, definitivă la 7 iunie 2017, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=
001-171777 (accesat la 5 septembrie 2017).
Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii... 169
Primul reclamant a declarat, în apărarea sa, că a tăiat arbori care au
fost marcați pentru tăiere sau au fost atacați de gândacul de coajă în propria sa
pădure. În cursul procedurii împotriva primului reclamant, judecătorul A.K. a
examinat un număr de martori în cursul audierii principale, a examinat locul
infracțiunii presupuse și a examinat o serie de alte documente, inclusiv o
schiță și o copie a hărții cadastrului.
Niciunul dintre martori nu a mărturisit că a văzut primul reclamant
tăind copacii pe terenul persoanei vătămate. Cu toate acestea, martorii au
depus mărturie cu privire la o serie de alte circumstanțe legate de acuzații, de
exemplu asemănări cu privire la modul în care au fost tăiați arborii pe
pământul primului reclamant și pe cel al persoanei vătămate, urme ale
transportului arborilor, precum și faptul că primul reclamant a vândut în mod
regulat lemn și că a tăiat, de asemenea, arbori, fără marcă, de pe propriul
teren.
Unul dintre martori a mărturisit, de asemenea, că i-a văzut pe primul
reclamant și pe o altă persoană, B.K., că au transportat arborii peste pământul
persoanei vătămate. Un alt martor, soțul persoanei vătămate, a mărturisit că
B.K. și-a confirmat indirect implicarea în tăierea arborilor în cauză. Cu toate
acestea, B.K. a declarat că a crezut că nu a tăiat decât arbori marcați pe
pământul primului reclamant. Instanța a numit, de asemenea, un expert, care a
estimat că valoarea lemnului pretins furat a fost de 2.028 euro (EUR).
Cel de-al doilea reclamant a fost acuzat de două fapte de furt. În
cadrul procedurii împotriva sa, judecătorul A.K. a ascultat un număr de
martori la ședința principală și a examinat mai multe documente, inclusiv
copii ale hărților funciare relevante.
În ceea ce privește prima plângere, cel de-al doilea reclamant a
susținut că a crezut în mod eronat că a tăiat arbori de pe propriul teren, ale
cărui granițe i-au fost prezentate de foștii proprietari, F.H. și J.H., care au
apărut, de asemenea, ca martori în proces. Soțul persoanei vătămate a declarat
că au aflat despre lemnul furat la șase luni după eveniment și că vecinii le-au
spus că cel de-al doilea reclamant a fost văzut în pădure la acea dată, în timp
ce o altă persoană, I.T., a fost văzută transportând lemnul.
De asemenea, el a mărturisit că cel de-al doilea reclamant a recunoscut
că a tăiat arborii, crezând că au aparținut terenului său, dar că nu a fost de
acord cu suma pe care ar trebui să o plătească în compensație. Martorul I.T. a
declarat că l-a ajutat al doilea reclamant să transporte lemnul și că acesta i-a
spus că pământul îi aparținea, fapt pe care I.T. l-a găsit suspect. Un alt martor,
S.P., a declarat că l-a ajutat pe I.T. să încarce un camion cu lemne.
În ceea ce privește a doua plângere, cel de-al doilea reclamant a
susținut că a avut un acord cu persoana vătămată în acest caz, F.B., că ar putea
170 Remus Jurj-Tudoran
să taie arborii în schimbul vinului. Judecătorul a interogat persoana vătămată,
care a negat existența unui astfel de acord. De asemenea, instanța a numit un
expert, care a estimat că valoarea arborilor de fag și carpen a fost de 457
EUR, iar cea a arborilor de salcâm, de 440 EUR.
La 21 iunie 2007, judecătorul A.K. l-a găsit pe primul reclamant
vinovat de a lua proprietatea mobilă a altei persoane cu intenția de a o însuși
ilegal și l-a condamnat la șase luni de închisoare, pedeapsă suspendată timp de
trei ani. Judecătorul a constatat că reclamantul a tăiat și a luat opt stejari
dintr-o pădure, fără cunoștința proprietarului său, și a obținut lemn în valoare
de 2.028 EUR. El a ordonat fie să livreze persoanei vătămate aceeași cantitate
de stejar care a fost luată din pădure, fie să plătească despăgubiri de 2.028
EUR.
Judecătorul a pronunțat verdictul de vinovat și l-a condamnat pe
inculpat pe cale orală.
La 2 iulie 2007, judecătorul A.K., care a pronunțat din nou un verdict
verbal, l-a găsit pe cel de-al doilea reclamant vinovat de a lua proprietatea
mobilă a altei persoane cu intenția de a o însuși ilegal și l-a condamnat la
șapte luni de închisoare, pedeapsă suspendată timp de trei ani. Judecătorul a
constatat că cel de-al doilea reclamant a tăiat și a luat trei fagi și nouă carpeni
în valoare de cel puțin 457 EUR și două sute de copaci de salcâm în valoare
de cel puțin 440 EURdin terenuri aparținând altor persoane. În plus, celui
de-al doilea reclamant i s-a ordonat să plătească compensații în valoare de 457
EUR și respectiv 440 EUR celor două persoane vătămate.
Guvernul a susținut că judecătorul A.K., la pronunțarea verdictului, a
prezentat, de asemenea, un rezumat oral al principalelor motive (a se vedea
paragr. 34 al deciziei analizate), însă niciun indiciu nu poate fi găsit în
procesul-verbal al ședinței.
După audierea verdictului, ambii reclamanți și-au notificat intenția de
a face recurs, ceea ce a dat naștere unei obligații din partea judecătorului A.K.
să întocmească motive întemeiate pentru pronunțarea hotărârilor sale.
A.K. s-a pensionat mai târziu, la o dată nespecificată, iar dosarele din
ambele cazuri au fost pierdute. În 2010, instanța locală a reconstituit dosarele.
Pe baza documentelor conținute în dosarul reconstituit, judecătorul
D.K.M. a prezentat motive scrise la hotărârea pronunțată de judecătorul A.K.,
care au fost comunicate avocatului primului reclamant la 17 august 2010. În
raționamentul său, judecătorul s-a bazat pe înregistrările audierilor, pe
transcriptul inspecției locației și pe celelalte documente din dosar.
Noul judecător al cauzei nu a crezut versiunea de evenimente
prezentată de reclamant și a respins declarațiile lui B.K ca părtinitoare, pentru
că a lucrat pentru primul reclamant. De asemenea, a găsit mărturia sa că este
Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii... 171
în contradicție cu unele dintre celelalte depoziţii. Instanța s-a bazat în mare
măsură pe constatarea că, în timp ce B.K. ar fi tăiat arborii în mod profesional
pe pământul reclamantului, anumiți arbori au fost tăiați neprofesionist atât de
pe terenul reclamantului, cât și de pe cel al persoanei vătămate, iar primul
reclamant și B.K. au fost văzuți transportând arborii peste pământul persoanei
vătămate.
Motivele scrise în cazul celui de-al doilea reclamant au fost prezentate
de judecătorul M.B., care s-a bazat, de asemenea, pe documentele conținute în
dosarul reconstituit, și au fost transmise avocatului său la 17 iunie 2010. În
ceea ce privește prima acuzație, judecătorul a constatat că apărarea celui de-al
doilea reclamant nu a fost convingătoare. În special, judecătorul a considerat
declarațiile a doi martori, F.H. și J.H., ca fiind neconvingătoare. Pe de altă
parte, judecătorul s-a bazat pe declarațiile persoanei vătămate și ale soțului ei,
susținute de alte dovezi, de exemplu avizul expertului, declarațiile martorilor
S.P. și I.T. și copia hărții funciare care arată că pământul persoanei vătămate
nu are frontieră cu pământul celui de-al doilea reclamant.
În ceea ce privește a doua acuzație, instanța s-a bazat pe declarația
persoanei vătămate, F.B., care a negat că a avut un acord cu cel de-al doilea
reclamant. Alte dovezi, cum ar fi opinia experților și fotografiile, au confirmat
faptul că F.B. a fost într-adevăr proprietarul terenului și a indicat numărul de
arbori tăiați.
Ambii reclamanți au făcut apel împotriva hotărârilor, invocând
argumente similare celor prezentate C.E.D.O. De asemenea, aceștia au
susținut că hotărârile ar fi trebuit să fie anulate și trimise primei instanțe
pentru o nouă examinare. Mai mult, ambii reclamanți au făcut apel și cu
privire la constatările factuale pe care s-au bazat convingerile lor, inclusiv la
evaluarea credibilității unui număr de martori. Cel de-al doilea reclamant s-a
plâns, de asemenea, de evaluarea existenței unei intenții din partea sa de a
comite cel de-al doilea furt.
La data de 26 august și respectiv 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel
din Ljubljana a respins recursurile reclamanților, considerând că, deși
motivările scrise ale hotărârilor atacate au fost date la câțiva ani după ce au
fost prezentate oral, totuși acest fapt nu face ca hotărârile să fie ilegale.
Instanța superioară a subliniat că hotărârile atacate se întemeiau pe fapte
stabilite în proceduri contradictorii și pe elemente de probă prezentate în
cadrul audierilor, pe care reclamanții le-au putut contesta prin prezentarea
versiunilor proprii ale evenimentelor în cauză.
Hotărârile de primă instanță au fost pronunțate oral de judecătorul
A.K., care a prezidat ambele audieri ale reclamanților, a pus la îndoială
susținerile reclamanților și a ascultat martorii. Mai mult, temeiurile scrise au
172 Remus Jurj-Tudoran
dezvăluit ce dovezi au fost invocate de judecătorii care le-au furnizat și cum
au evaluat fiabilitatea declarațiilor reclamanților. În opinia instanței
superioare, motivele scrise au fost clare și rezonabile.
În ceea ce privește primul reclamant, instanța superioară a reevaluat
probele, inclusiv declarațiile martorilor, și a ajuns la aceeași concluzie ca și
instanța de fond. În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, instanța
superioară a constatat că instanța de fond a stabilit în mod sincer și corect
toate faptele relevante ale cauzei și că s-a dovedit că cel de-al doilea
reclamant intenționa să comită a doua infracțiune.
La 13 octombrie 2010 și respectiv la 20 ianuarie 2011, reclamanții au
depus cereri de protecție a legalității la Curtea Supremă de Justiție a
Sloveniei, invocând argumente similare celor prezentate C.E.D.O. și făcând
referire la Decizia Curții Constituționale a Sloveniei din 11 octombrie 2006.
Conform acestei decizii (decizia nr. Up-309/04 din 11 octombrie 2006),
Curtea Constituțională a Sloveniei a constatat că esența principiului nemijlocit
este ca o hotărâre judecătorească să fie luată de judecătorii care au participat
la ședința în care părțile au făcut declarațiile și instanța a examinat toate
dovezile. Potrivit instanței constituționale slovene, judecătorii ar putea să
înțeleagă caracteristicile sau particularitățile unei dovezi individuale și să
formeze o opinie subiectivă asupra credibilității martorilor numai dacă au
participat direct la examinarea probelor, astfel încât, prin propriile lor simțuri
(și nu printr-un intermediar), au perceput natura și conținutul elementelor
individuale de probă.
La 6 ianuarie și respectiv la 1 septembrie 2011, Curtea Supremă de
Justiție a Sloveniei a respins cererile reclamanților privind protecția legalității,
considerând că doar partea operativă a hotărârii, și anume verdictul, ar fi putut
interfera cu drepturile părților, în timp ce scopul motivelor scrise a fost să
permită revizuirea unei decizii de către instanțele superioare.
De regulă, motivele scrise ale unei judecăți sunt date de judecătorul
care a condus procesul și a pronunțat verdictul. Cu toate acestea, în anumite
situații, cum ar fi atunci când un judecător a fost absent mult timp sau a murit,
legea trebuie interpretată ca permițând altui judecător să prezinte motivele
scrise2.
2 Conform art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală român (în continuare
C.pr.pen. român): ,,În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată
de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și
președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele
instanței. Când împiedicarea îl privește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-șef. În
toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea”.
Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii... 173
În astfel de cazuri, judecătorul care a scris hotărârea s-a bazat pe
raționamentul logic și pe probele din dosar. Curtea Supremă de Justiție a
Sloveniei a constatat că, în timp ce principiul imprevizibilității impunea ca
judecătorul care a participat la proces să fi dat și verdictul, actul de redactare a
unei hotărâri judecătorești nu era, în mod strict, o parte a procesului.
Mai mult, dacă motivele scrise pentru o hotărâre nu erau
convingătoare, un inculpat a avut mai multe șanse de a reuși cu recursul său.
Având în vedere aceste considerații, Curtea Supremă de Justiție a Sloveniei a
considerat că dreptul la apărare al reclamanților nu a fost încălcat.
La datele de 1 aprilie și 2 decembrie 2011, reclamanții au depus
plângeri la Curtea Constituțională a Sloveniei, reiterând argumentele pe care
le-au formulat în fața instanțelor inferioare.
La 3 aprilie 2012, Curtea Constituțională a Sloveniei a respins
plângerile constituționale ale reclamanților, apreciind că în cazurile prezentate
nu se vizează nicio încălcare a drepturilor omului care are consecințe grave
asupra lor, precum și nicio problemă constituțională importantă.
În paragr. 37, C.E.D.O. reamintește că, pentru a determina problemele
legate de echitatea procedurilor în sensul art. 6 al Convenției europene pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în
continuare Convenția), trebuie să ia în considerare procedura în ansamblu,
inclusiv deciziile instanțelor de apel. Mai mult, funcția sa nu este aceea de a
înlocui propria evaluare a faptelor cu cea a instanțelor naționale și, ca regulă
generală, este de competența instanțelor respective să aprecieze probele care
le sunt prezentate. Sarcina C.E.D.O. este de a verifica dacă procedura a fost
corectă (a se vedea: cauza Edwards contra Regatului Unit, Hotărârea din 16
decembrie 1992, Seria A, nr. 247-B, § 34; cauza Mishgjoni contra Albaniei,
nr. 18381/05, Hotărârea din 7 decembrie 2010 § 49; cauza Saranchov contra
Ucrainei, nr. 2308/06, Hotărârea din 9 iunie 2016, § 45).
În cazul de față, C.E.D.O. este chemată să stabilească dacă reclamanții
au avut un proces echitabil, în ciuda faptului că motivele pronunțării
hotărârilor, și anume condamnarea și sentința, nu au fost date de judecătorul
care le-a pronunțat, ci de alți judecători, care nu au participat la proces.
C.E.D.O. nu este de acord cu poziția guvernului care reafirmă punctul
de vedere al Curții Supreme de Justiție a Sloveniei, respectiv că eșecul
judecătorului care a condus procesul de a emite motivarea scrisă nu ar fi putut
avea niciun impact asupra corectitudinii procesului, deoarece scopul principal
al acestor motive ar fi fost să permită revizuirea verdictului prin recurs.
C.E.D.O. reiterează faptul că, deși motivele deciziei sunt într-adevăr
relevante pentru că fac posibil ca acuzatul să poată exercita în mod util dreptul
la recurs (a se vedea cauza Hadjianastassiou contra Greciei, nr. 12945/87,
174 Remus Jurj-Tudoran
Hotărârea din 16 decembrie 1992, Seria A 252, § 33), adică să folosească pe
deplin acest drept, sunt de asemenea importante, într-un sens mai general, și
prin faptul că asigură buna administrare a justiției și împiedică arbitrariul {a
se vedea, mutatis mutandis, cauza Lhermitte contra Belgiei [GC], nr.
34238/09, Hotărârea din 29 noiembrie 2016, § 67}. C.E.D.O. notează că, în
special, un judecător este conștient de faptul că trebuie să-și justifice decizia
pe motive obiective, oferind una dintre garanțiile împotriva arbitrarietății.
De asemenea, obligația de motivare contribuie la încrederea publicului
și a suspectului în decizia adoptată {a se vedea, mutatis mutandis, cauza
Taxquet contra Belgiei [GC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010 și cauza
Lhermitte contra Belgiei (citată mai sus)} și permite ca posibila părtinire a
judecătorului să fie percepută {a se vedea, de exemplu, cauza Kyprianou
contra Ciprului [GC], nr. 73797/01, §§ 119 și 130-133, C.E.D.O. 2005 XIII}
și remediată, de exemplu, printr-o audiere în fața unui alt judecător sau alți
judecători.
În speță, scopul menționat al cerinței de motivare nu putea fi atins,
deoarece judecătorul care a condus procesul, A.K., nu a prezentat motivele
care l-au determinat să se pronunțe asupra problemei reclamanților, respectiv
a vinovăției și condamnării lor. Mai mult, nu există nicio indicație în
înregistrările audierii că judecătorul a prezentat vreun motiv oral. Motivele
scrise prezentate de către judecătorii D.K.M și M.B., care au fost întocmite
trei ani mai târziu și, după cum rezultă din elementele de probă pe care le-a
prezentat C.E.D.O., nu au avut la bază niciun argument din partea
judecătorului A.K. și nu au putut compensa această deficiență.
În plus, C.E.D.O. constată lipsa de implicare a celor doi judecători în
procesul de colectare a probelor, observând că judecătorii D.K.M și M.B. nu
au participat la proces în niciun fel și și-au întocmit temeiurile exclusiv pe
baza dosarului scris. În schimb, verdictul judecătorului A.K. nu se baza doar
pe documente, ci acesta a audiat reclamanții în timpul procesului, a examinat
un număr de martori și a formulat o opinie cu privire la credibilitatea lor.
De asemenea, judecătorul A.K. trebuie să fi făcut o apreciere a
elementelor presupuselor infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și
anume intenția reclamanților de a le comite, motiv pentru care audierea
directă a reclamanților a fost deosebit de relevantă (a se vedea și cauza
Cutean contra României, nr. 53150/12, Hotărârea din 5 februarie 2014, § 66).
Prin urmare, după cum este recunoscut, aplicarea principiului
nemijlocirii în procedurile penale [a se vedea: cauza Cutean contra României
(citată mai sus), §§ 60 și 61; cauza PK contra Finlandei (dec.), nr. 37442/97,
Hotărârea din 9 iulie 2002; decizia Curții Constituționale a Sloveniei din 11
octombrie 2006] a condus la observarea de către judecătorul A.K. a
Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii... 175
comportamentului martorilor și a reclamanților și la evaluarea credibilității
lor, ceea ce ar fi trebuit să fi constituit un element important, dacă nu decisiv,
în evaluarea faptelor pe care s-au bazat condamnările reclamanților.
În opinia C.E.D.O., aceste observații ar fi trebuit să se regăsească în
motivele scrise care justifică condamnările. C.E.D.O. subliniază că,
într-adevăr, în conformitate cu dreptul intern, aceste observații ar trebui să
constituie una dintre componentele esențiale ale hotărârilor scrise (a se vedea
pct. 364 alin. (7) din Legea privind procedura penală slovenă).
În ceea ce privește aspectul dacă pensionarea judecătorului A.K. ar fi
motivul pentru care nu a redactat motivarea scrisă a celor două hotărâri emise,
ceea ce a condus la circumstanțe excepționale care să justifice o abatere de la
procedura internă standard, C.E.D.O. observă că data pensionării trebuie să fi
fost cunoscută judecătorului A.K. în avans. Prin urmare, ar fi trebuit, în
principiu, să fie luate măsuri fie pentru a finaliza singur cazurile
reclamanților, fie pentru a implica un alt judecător într-un stadiu incipient al
procedurii.
Mai mult, C.E.D.O. constată că cele două cazuri nu erau unele
deosebit de complexe și că reclamanții și-au notificat intenția de a face recurs
de îndată ce a fost pronunțat verdictul. Asta înseamnă că judecătorul A.K. a
fost imediat conștient că va trebui să prezinte motive scrise. Prin urmare,
C.E.D.O. nu poate fi de acord cu guvernul în sensul că există motive
întemeiate să se îndepărteze de la procedura la care acuzatul a avut dreptul în
temeiul dreptului intern.
În plus, este deosebit de surprinzător faptul că, în ciuda unui termen
legal de treizeci de zile3, motivele scrise nu au fost furnizate timp de trei ani
de la pronunțarea verdictelor, timp în care dosarele au fost pierdute și trebuiau
reconstituite. Acești factori ridică și alte preocupări cu privire la modul în care
dosarele reclamanților au fost soluționate de instanțele naționale.
În concluzie, C.E.D.O. consideră că dreptul reclamanților la un proces
echitabil a fost încălcat din cauza neredactării de către judecătorul care a
condus procesul lor a hotărârii care să cuprindă motivele scrise pentru
verdictul său și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze
această deficiență (paragr. 47).
În consecință, a fost încălcat art. 6 al Convenției (paragr. 48).
3 De asemenea, și legea penală română prevede același termen în care trebuie
redactată hotărârea instanței [art. 406 alin. (1) C.pr.pen. român: ,,Hotărârea se redactează în
cel mult 30 de zile de la pronunțare”]. Mai mult, art. 407 C.pr.pen. român prevede
obligativitatea comunicării, în vederea exercitării căii de atac, atât a minutei, cât și a hotărârii
redactate procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat,
administrației locului de deținere.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE
JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
(CAMERA A CINCEA) ÎN CAUZA C-579/15 (29 IUNIE 2017)
ABSTRACT
Any refuse to execute a European Arrest Warrant must be
preceded through the verification by the enforced Judicial
Authority of the possibility to really execute the penalty in
conformity with it’s domestic law. In the case in which the
enforcement member state is in impossibility to engage itself in
enforcing effectively the penalty, the judicial authority has to
execute the task of the European Warrant execution and, thus, to
surrender the person searched by the issuing member.
Key words: police and judicial cooperation in criminal matters,
European Arrest Warrant, grounds for non-execution.
În fapt,
În cauza C-579/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară
formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de
Jos), prin Decizia din 30 octombrie 2015, primită de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, la 6 noiembrie 2015, în procedura referitoare la executarea
mandatului european de arestare emis împotriva lui Daniel Adam Popławski,
cu participarea Openbaar Ministerie (Parchetul olandez)1.
Prin Hotărârea din 5 februarie 2007, rămasă definitivă la 13 iulie 2007,
Sąd Rejonowy w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznan) a pronunțat
împotriva lui Daniel Adam Popławski, resortisant polonez, o pedeapsă
privativă de libertate de un an cu suspendare. Prin Decizia din 15 aprilie 2010,
această instanță a dispus executarea pedepsei.
La 7 octombrie 2013, instanța sus-menționată a emis un mandat
european de arestare împotriva lui Daniel Adam Popławski în vederea
Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro
Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de
documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=ro&jur=C,T,F&num=C-579/15&td=
ALL (accesat la 13 septembrie 2017).
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 177
executării acestei pedepse. În cadrul procedurii principale privind executarea
acestui mandat european de arestare, Tribunalul din Amsterdam (Țările de
Jos) își pune întrebarea dacă trebuie să aplice art. 6 alin. (2) și (5) din OLW
(Overleveringswet – legea specială de executare a mandatului european de
arestare în Țările de Jos), care prevede un motiv de neexecutare a unui mandat
european de arestare, printre altele, în beneficiul persoanelor care au reședința
în Țările de Jos, situație în care se regăsește Daniel Adam Popławski.
Instanța de trimitere arată că, potrivit art. 6 alin. (3) din OLW, atunci
când refuză executarea unui mandat european de arestare, Țările de Jos
trebuie să comunice că sunt „dispuse” să preia executarea pedepsei, în temeiul
unei convenții încheiate între acest stat și statul membru emitent. Ea
precizează că o astfel de preluare depinde, în cauza principală, de o cerere
formulată în acest sens de Polonia. Or, legislația poloneză se opune unei astfel
de cereri în ipoteza în care persoana în cauză este resortisant polonez.
Instanța de trimitere subliniază că, în aceste condiții, refuzul predării
ar putea conduce la impunitatea persoanei vizate de un mandat european de
arestare. Astfel, după pronunțarea hotărârii prin care este refuzată predarea,
preluarea executării pedepsei s-ar putea dovedi imposibilă, în special din
cauza inexistenței unei cereri în acest sens emise de statul membru emitent,
iar această imposibilitate nu ar avea nicio incidență asupra hotărârii prin care
se refuză predarea persoanei căutate.
În aceste condiții, având îndoieli cu privire la conformitatea art. 6 alin.
(2)-(4) din OLW cu art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru a Consiliului nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și
procedurile de predare între statele membre (în continuare Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI)2, care nu permite refuzul predării decât în cazul în care statul
membru de executare „se angajează” să execute pedeapsa în conformitate cu
dreptul său intern, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a
hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii
Europene următoarele întrebări preliminare:
„1. Poate un stat membru să transpună în dreptul său național art. 4
pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel încât:
– autoritatea judiciară de executare competentă din respectivul stat
membru să fie obligată necondiționat să refuze predarea, în scopul executării
unei pedepse, a unui cetățean al statului membru de executare sau a unei
persoane care are reședința în acest stat;
2 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002.
178 Remus Jurj-Tudoran
– acest refuz să reprezinte ipso iure un argument în favoarea
disponibilității de a prelua executarea pedepsei privative de libertate la care a
fost condamnat cetățeanul respectiv sau persoana rezidentă;
– dar decizia de preluare a executării pedepsei să fie luată abia după
refuzul predării în scopul executării pedepsei, iar adoptarea unei decizii în
sensul punerii în executare să depindă (1) de existența unui temei înscris
într-un acord valabil încheiat între statul membru emitent și statul membru de
executare, (2) de condițiile prevăzute de acest acord și (3) de cooperarea
statului membru emitent, de exemplu, în sensul emiterii de către acesta a unei
cereri corespunzătoare, cu riscul ca, după ce a refuzat predarea în scopul
executării pedepsei, statul membru de executare să se afle în imposibilitatea
de a prelua punerea în executare, însă fără ca acest risc să afecteze în vreun fel
obligația de a refuza predarea în scopul executării pedepsei?
2. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare,
a) instanța națională poate să aplice în mod direct dispozițiile
Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, deși, conform art. 9 din Protocolul (nr. 36)
privind dispozițiile tranzitorii [(JO 2012, C 326, p. 322)], după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, această decizie-cadru va continua să
producă efecte juridice până în momentul la care este abrogată, anulată sau
modificată?
b) în cazul unui răspuns afirmativ: art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI este suficient de clar și de previzibil încât să poată fi aplicat de
instanțele naționale?
3. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și la întrebarea a
doua menționată la litera b): este permis ca un stat membru al cărui drept
național condiționează preluarea executării unei pedepse privative de libertate
aplicate în străinătate de existența unui temei înscris într-un acord
corespunzător să transpună în dreptul național art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru
nr. 2002/584/JAI, astfel încât art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru să ofere el
însuși temeiul convențional cerut pentru evitarea pericolului de neexecutare a
pedepsei, rezultat din dispoziția din legea națională privind existența unui
temei convențional?
4. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și la întrebarea a
doua menționată la litera b): este permis ca un stat membru să transpună în
dreptul național art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru, astfel încât pentru
refuzul predării, în scopul executării unei pedepse, a unei persoane care are
reședința în statul membru de executare și care este cetățean al unui alt stat
membru se prevede condiția ca statul membru de executare să aibă
competență asupra faptelor menționate în mandatul european de arestare
[MEA] și că nu trebuie să existe o piedică reală pentru o urmărire penală în
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 179
statul membru de executare a persoanei rezidente în acest stat pentru aceste
fapte (de exemplu, refuzul statului membru emitent de a transmite statului
membru de executare actele de urmărire penală), în timp ce aceste condiții nu
există în privința refuzului predării, în scopul executării unei pedepse, a unui
cetățean al statului membru de executare?”
Cu privire la întrebările preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a subliniat (paragr. 14) că întrebările preliminare privesc
conformitatea cu Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a unei legislații naționale
care nu mai este în vigoare ca urmare a abrogării și a înlocuirii sale cu
măsurile naționale care urmăresc transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI.
Instanța de trimitere consideră că legislația națională menționată
rămâne aplicabilă în litigiul principal, ținând seama, în special, de faptul că
Regatul Țărilor de Jos, în temeiul art. 28 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI,
a făcut o declarație prin care indica, în esență, că va continua să aplice
hotărârilor judecătorești rămase definitive înainte de 5 decembrie 2011, cum
este hotărârea pronunțată împotriva lui Daniel Adam Popławski,
instrumentele juridice anterioare acestei decizii-cadru în materia transferării
persoanelor condamnate. Totuși, Comisia contestă validitatea acestei
declarații, precum și a declarației similare făcute de Republica Polonă și
apreciază că situația în discuție în litigiul principal, contrar a ceea ce
consideră instanța de trimitere, este guvernată de dispozițiile naționale de
transpunere a Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI, însă trebuie să se răspundă la
întrebările adresate de instanța de trimitere pe baza cadrului normativ și
factual definit de aceasta (paragr. 17)3.
Interpretând prima întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene
constată în paragr. 18 că instanța de trimitere solicită, în esență, să se
stabilească dacă art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie
interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru prin care este
3 Conform paragr. 16 din prezenta hotărâre, în această privință, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene a hotărât deja că trebuie să limiteze, în principiu, examinarea la elementele
de apreciere pe care instanța de trimitere a decis să i le prezinte în cererea de decizie
preliminară. Astfel, în ceea ce privește aplicarea reglementării naționale pertinente, Curtea de
Justiție a Uniunii Europene trebuie să se limiteze la situația pe care instanța menționată o
consideră ca fiind dovedită [Hotărârea din 8 iunie 2016, cauza Hünnebeck, C-479/14,
EU:C:2016:412, punctul (în continuare pct. 36) și jurisprudența citată]. În plus, rezultă dintr-o
jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene că întrebările referitoare la
interpretarea dreptului Uniunii Europene, adresate de instanța națională în cadrul normativ și
factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate curtea sus-menționată
nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență (Hotărârea din 8
decembrie 2016, cauza Eurosaneamientos și alții, C-532/15 și C-538/15, EU:C:2016:932,
pct. 28, precum și jurisprudența citată).
180 Remus Jurj-Tudoran
transpusă această dispoziție care, în cazul în care predarea unui resortisant
străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul
acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării
unei pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare
și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare
din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat
membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data
refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în
plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi ulterior imposibilă, un
astfel de refuz să poată fi contestat.
În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază
(paragr. 19) că din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI reiese că aceasta consacră principiul conform căruia statele
membre execută orice mandat european de arestare pe baza principiului
recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași
decizii-cadru. Cu excepția unor situații deosebite, autoritățile judiciare de
executare nu pot refuza, astfel cum a statuat deja curtea sus-menționată, să
execute un asemenea mandat decât în cazurile, enumerate în mod exhaustiv,
de neexecutare prevăzute de această decizie-cadru, iar executarea unui mandat
european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitative
prevăzute de decizia-cadru sus-menționată (a se vedea, în acest sens,
Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și
C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, pct. 80 și 82, precum și jurisprudența citată).
În consecință, în timp ce executarea MEA constituie principiul, refuzul
executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei
interpretări stricte.
În continuare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit (paragr.
20) că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede un motiv de
neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, în temeiul căruia
autoritatea judiciară de executare „poate” refuza executarea unui mandat
european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de
libertate atunci când persoana căutată este rezident al statului membru de
executare, precum în litigiul principal, și dacă acest stat „se angajează” să
pună în executare această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern.
Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr.
21) că reiese din însuși modul de redactare a art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 30 din concluzii, că
atunci când un stat membru a ales să transpună această dispoziție în dreptul
intern, autoritatea judiciară de executare trebuie totuși să dispună de o marjă
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 181
de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu trebuie să refuze
executarea mandatului european de executare. În această privință, autoritatea
respectivă trebuie să aibă posibilitatea de a ține seama de obiectivul urmărit,
de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la dispoziția respectivă care,
potrivit unei jurisprudențe consacrate a curții sus-menționate, are ca scop în
special să permită autorității judiciare de executare să acorde o importanță
deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială ale persoanei
căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată
(a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da
Silva Jorge, C-42/11, EU:C:2012:517, pct. 32 și jurisprudența citată).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr. 22) că din
modul de redactare a art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI rezultă,
astfel cum a arătat avocatul general la pct. 45 din concluzii, că orice refuz de a
executa mandatul european de arestare presupune un veritabil angajament al
statului membru de executare de a pune în aplicare pedeapsa privativă de
libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz,
simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să pună în executare
pedeapsa respectivă nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea
refuz. Reiese de aici că orice refuz de a executa un mandat european de
arestare trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de
executare, a posibilității de a aplica în mod real pedeapsa în conformitate cu
dreptul său intern. În cazul în care statul membru de executare este în
imposibilitate de a se angaja să aplice efectiv pedeapsa, îi revine autorității
judiciare de executare sarcina să execute mandatul european de arestare și,
prin urmare, să predea persoana căutată statului membru emitent.
Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că art. 4
pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că se
opune legislației unui stat membru care transpune această dispoziție și care, în
cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe
durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt
stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate
acestui resortisant printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de o
parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să
prevadă obligația autorităților judiciare din primul stat membru de a informa
autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse să preia
executarea acestei hotărâri fără ca, la data refuzului predării, preluarea
efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care
această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de refuz să poată fi contestat
(paragr. 24).
182 Remus Jurj-Tudoran
Cu privire la a doua și la a treia întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a decis că trebuie examinate împreună, instanța de trimitere
solicitând, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile Deciziei-cadru nr.
2002/584/JAI pot avea efect direct și, în caz contrar, dacă dreptul Țărilor de
Jos poate face obiectul unei interpretări conforme cu dreptul Uniunii
Europene în sensul că, atunci când un stat membru condiționează preluarea
executării pedepsei privative de libertate de existența unui temei juridic
înscris într-o convenție internațională, art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru
constituie el însuși temeiul convențional impus de dreptul intern (paragr. 25).
În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat
(paragr. 26) că Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI este lipsită de efect direct.
Astfel, această decizie-cadru a fost adoptată în temeiul fostului al treilea pilon
al Uniunii Europene, în special în temeiul art. 34 alin. (2) lit. b) din Tratatul
privind Uniunea Europeană (în versiunea sa anterioară Tratatului de la
Lisabona). Or, această dispoziție prevedea că deciziile-cadru nu pot avea efect
direct (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza
Ognyanov, C-554/14, EU:C:2016:835, pct. 56).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat (paragr. 27) că,
potrivit art. 9 din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii, efectele
juridice ale actelor instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale agențiilor
Uniunii Europene adoptate, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană,
înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sunt menținute atât
timp cât nu vor fi fost abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor.
Or, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 67 din concluzii, Decizia-cadru
nr. 2002/584/JAI nu a făcut obiectul unei astfel de abrogări, anulări sau
modificări ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat (paragr.
28) că, deși dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu pot avea, prin
urmare, efect direct, este la fel de adevărat că, în conformitate cu art. 34 alin.
(2) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, aceasta angajează statele
membre în privința rezultatului care urmează să se obțină, dar forma și
metodele sunt lăsate la discreția autorităților naționale (a se vedea, prin
analogie, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct.
56).
În speță, astfel cum rezultă din cuprinsul pct. 19-24 din prezenta
hotărâre, atunci când condițiile prevăzute la art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI nu sunt îndeplinite, art. 11 alin. (2) din această decizie-cadru
obligă statele membre să execute orice mandat european de arestare, pe baza
principiului recunoașterii reciproce (paragr. 29).
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 183
În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit
(paragr. 30) că, potrivit unei jurisprudențe constante a curții, statele membre
trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura
executarea obligațiilor ce le revin în temeiul unei decizii-cadru (a se vedea, în
acest sens, prin analogie, Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino,
C-105/03, EU:C:2005:386, pct. 42).
În special, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr.
31) că așa cum reiese dintr-o jurisprudență constantă a curții, caracterul
obligatoriu al unei decizii-cadru determină în privința autorităților naționale,
inclusiv a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a
dreptului național. La aplicarea dreptului intern, aceste instanțe sunt obligate,
așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina
textului și a finalității deciziei-cadru pentru a atinge rezultatul urmărit de
aceasta. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este
inerentă sistemului Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, în
măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul
competențelor lor, deplina eficiență a dreptului Uniunii Europene atunci când
judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza
Ognyanov, cit. supra, pct. 58-59, precum și jurisprudența citată).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează (paragr. 32) că
principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște însă și anumite
limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei
decizii-cadru atunci când interpretează și aplică normele relevante ale
dreptului național este limitată de principiile generale ale dreptului, în special
cele privind securitatea juridică și neretroactivitatea. Aceste principii se opun,
printre altele, ca obligația respectivă să poată conduce la stabilirea sau la
agravarea, în temeiul unei decizii-cadru și independent de o lege adoptată
pentru punerea în aplicare a acesteia, a răspunderii penale a celor care
acționează cu încălcarea dispozițiilor sale (Hotărârea din 8 noiembrie 2016,
cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 62-64, precum și jurisprudența citată).
În plus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene relevă (paragr. 33) că
principiul interpretării conforme nu poate servi drept temei al unei interpretări
contra legem a dreptului național (Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza JZ,
C-294/16 PPU, EU:C:2016:610, pct. 33 și jurisprudența citată).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr. 34) că totuşi nu
este mai puțin adevărat că principiul interpretării conforme impune ca
instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare
ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de
acesta, pentru a garanta eficacitatea deplină a deciziei-cadru în discuție și
pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta
184 Remus Jurj-Tudoran
(Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct.
56 și jurisprudența citată).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat (paragr. 35) că, în
acest context, a statuat deja că obligația unei interpretări conforme le impune
instanțelor naționale să modifice, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată
atunci când aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern
incompatibilă cu obiectivele unei decizii-cadru (Hotărârea din 8 noiembrie
2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 67 și jurisprudența citată).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai statuat (paragr. 36) că, în
cazul în care o instanță națională consideră că se găsește în imposibilitate de a
interpreta o dispoziție din dreptul intern în conformitate cu o decizie-cadru ca
urmare a faptului că este ținută de interpretarea dată acestei dispoziții
naționale de curtea supremă națională într-o hotărâre în interpretare, revine
instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al deciziei-cadru, lăsând
neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, interpretarea reținută de curtea
supremă națională, din moment ce această interpretare nu este compatibilă cu
dreptul Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 8
noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 69-70).
Aceste precizări fiind făcute, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
considerat că este necesar (paragr. 37) să se sublinieze că, în speță, deși
obligația instanței naționale de a asigura eficacitatea deplină a Deciziei-cadru
nr. 2002/584/JAI determină obligația statului olandez de a executa mandatul
european de arestare în cauză sau, în caz de refuz, obligația de a garanta
executarea efectivă a pedepsei pronunțate în Polonia, aceasta nu are nicio
incidență asupra stabilirii răspunderii penale a lui Daniel Adam Popławski,
care rezultă din hotărârea pronunțată la 5 februarie 2007 împotriva lui de Sąd
Rejonowy w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznan), și nu poate fi
considerată a fortiori ca determinând o agravare a acestei răspunderi.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai arătat (paragr. 38) că
instanța de trimitere consideră, contrar celor sugerate de Openbaar Ministerie
(Ministerul Public, Țările de Jos) în cadrul ședinței, că declarația prin care
acesta din urmă a informat autoritatea judiciară emitentă că este dispus, în
conformitate cu articolul 6 alin. (3) din OLW, să preia executarea pedepsei, în
temeiul mandatului european de arestare în cauză, nu poate fi interpretată că
reprezintă un veritabil angajament al statului olandez de a executa această
pedeapsă, cu excepția cazului în care art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI constituie un temei juridic convențional, în sensul art. 6 alin. (3)
din OLW pentru executarea efectivă a unei astfel de pedepse în Țările de Jos.
În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit
(paragr. 39) că, potrivit unei jurisprudențe constante a curții, aceasta nu este
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 185
competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru (Hotărârea
din 16 februarie 2017, cauza Agro Foreign Trade & Agency, C-507/15,
EU:C:2017:129, pct. 23, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, este
numai de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă dreptul olandez
poate fi interpretat în sensul că asimilează Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI
unui astfel de temei juridic convențional, în sensul art. 6 alin. (3) din OLW.
Cu toate acestea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază
(paragr. 40) că, fiind învestită în cadrul unei trimiteri preliminare cu atribuția
de a furniza instanței naționale răspunsuri utile, este competentă să dea
indicații, întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile
scrise și orale care i-au fost prezentate, de natură să permită instanței naționale
să se pronunțe (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 iulie 2014, cauza
Leone, C-173/13, EU:C:2014:2090, pct. 56).
Din această perspectivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat
(paragr. 41), pe de o parte, că, în conformitate cu considerentul (11) al
Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, mandatul european de arestare trebuie să
înlocuiască, în relațiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare
privind extrădarea, inclusiv dispozițiile titlului III din Convenția de punere în
aplicare a Acordului Schengen, menționată la pct. 3 din prezenta hotărâre, cu
privire la aceste aspecte. În măsura în care decizia-cadru menționată a
înlocuit, așadar, toate convențiile care au existat în această privință între
diferitele state membre și în care coexistă, având în același timp un regim
juridic propriu definit de dreptul Uniunii Europene, cu convențiile de
extrădare încheiate între diferitele state membre și state terțe, o asimilare a
deciziei-cadru menționate cu o astfel de convenție nu pare exclusă ab initio.
Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată
(paragr. 42) că Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu conține nicio dispoziție
care să permită să concluzioneze că s-ar opune ca termenii „o altă convenție
aplicabilă”, care figurează la art. 6 alin. (3) din OLW, să fie interpretați în
sensul că acoperă și art. 4 pct. 6 din decizia-cadru sus-menționată, din
moment ce o astfel de interpretare ar permite să se garanteze că posibilitatea
autorității judiciare de executare de a refuza executarea mandatului european
de arestare este exercitată numai cu condiția de a asigura executarea efectivă
în Țările de Jos a pedepsei pronunțate împotriva lui Daniel Adam Popławski
și de a conduce astfel la o soluție conformă cu finalitatea urmărită prin aceeași
decizie-cadru.
În aceste condiții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis
(paragr. 43) că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că
dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct. Totuși,
instanța națională competentă are obligația, luând în considerare ansamblul
186 Remus Jurj-Tudoran
dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de
acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în
măsura în care este posibil, în lumina textului și a finalității acestei
decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului de a executa un
mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a
făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a
fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritățile judiciare ale
statului membru de executare au obligația de a garanta ele însele aplicarea
efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane.
Cu privire la a patra întrebare, instanța de trimitere solicită, în esență,
să se stabilească dacă art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie
interpretat în sensul că autorizează un stat membru să refuze executarea unui
mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane,
resortisant al unui alt stat membru, care a făcut obiectul unei hotărâri
definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,
pentru singurul motiv că primul stat membru intenționează să înceapă
urmărirea penală a acestei persoane pentru aceleași fapte ca cele pentru care a
fost pronunțată hotărârea, în timp ce acest stat membru refuză în mod
sistematic predarea propriilor resortisanți în scopul executării unor hotărâri
prin care au fost condamnați la pedepse privative de libertate.
În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat
(paragr. 45) că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu conține
niciun element care să permită interpretarea acestei dispoziții în sensul că
autorizează autoritatea judiciară a unui stat membru să refuze executarea unui
mandat european de arestare în ipoteza în care o nouă urmărire penală, pentru
aceleași fapte ca cele care fac obiectul hotărârii penale definitive pronunțate
împotriva persoanei căutate, ar putea fi inițiată împotriva acesteia din urmă pe
teritoriul propriu.
Astfel, în afară de faptul că art. 4 alin. (6) din Decizia-cadru nr.
2002/584/JAI nu menționează nicidecum această posibilitate, trebuie să se
constate că o asemenea interpretare ar intra în conflict cu art. 50 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede, în special, că
nimeni nu poate fi judecat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat
sau condamnat în cadrul Uniunii Europene, prin hotărâre judecătorească
definitivă, în conformitate cu legea (paragr. 46).
În aceste condiții, întrucât această interpretare nu este, în orice caz,
conformă cu dreptul Uniunii Europene, nu este necesar să se adopte o poziție
cu privire la aspectul dacă aceasta ar conduce la o posibilă discriminare între
resortisanții Țărilor de Jos și resortisanții altor state membre, care nu este nici
ea conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 187
Având în vedere ceea ce precedă, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene relevă (paragr. 48) că este necesar să se răspundă la a patra
întrebare că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie
interpretat în sensul că nu autorizează un stat membru să refuze
executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării
unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru singurul motiv că acest
stat membru intenționează să înceapă împotriva acestei persoane urmărirea
penală pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această
hotărâre.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
1. Articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie
interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care transpune
această dispoziție și care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce
deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat
membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei
pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare
și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare
din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat
membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data
refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în
plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de
refuz să poată fi contestat.
2. Dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct.
Totuși, instanța națională competentă are obligația, luând în considerare
ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare
recunoscute de acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în
litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina textului și a
finalității acestei decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului
de a executa un mandat european de arestare emis în vederea predării unei
persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri
definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,
autoritățile judiciare ale statului membru de executare au obligația de a
garanta ele însele aplicarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei
persoane.
3. Articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie
interpretat în sensul că nu autorizează un stat membru să refuze
executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării
unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost
188 Remus Jurj-Tudoran
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru singurul motiv că acest
stat membru intenționează să înceapă împotriva acestei persoane urmărirea
penală pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această
hotărâre.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE
APEL
PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL TÂRGU-MUREȘ PE
ANUL 2015, ÎN MATERIE PENALĂ1
CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACȚIONAL ORGANIZAT,
ȘANTAJUL ȘI UZURPAREA DE CALITĂȚI OFICIALE.
CALCULAREA TERMENULUI DE PRESCRIPȚIE A RĂSPUNDERII
PENALE. APLICAREA GLOBALĂ A LEGII PENALE MAI
FAVORABILE. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR.
CONFISCAREA SPECIALĂ
ABSTRACT
Art. 122 from the previous Criminal Code (from 1969), as much as
art. 154 from the new Criminal Code, which regulates the
prescription terms of the criminal liability, refer to the “the
penalty provided by the law for the committed offence”. The
provision from art. 7 par. (2) from Law no. 39/2003 regarding the
prevention and combating of the organized criminality, with the
amendments and previous completions, is one with a special
character towards the one from art. 7 par. (1) of the same law, the
last one being concerned only by the “applied” penalty, which
cannot be bigger than the sanction provided by the law for the
most serious offence that enters in the purpose of the organized
criminality group, and not the penalty “provided by the law”
meaning art. 122 from the previous Criminal Code (from 1969).
Whereas, according to art. 7 par. (1) from Law no. 39/2003, the
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror
– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și
statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică
− Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail:
[email protected]; [email protected]. 1 Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel
Târgu-Mureș, Buletinul Jurisprudenței, de F. Dima, M. Vasiescu (coordonatori) ș.a., 2015.
190 Gheorghe Ivan
limits of imprisonment were from 5 to 20 years, these being
considered at the calculation of the prescription term for the
criminal liability.
Although for the offence of constituting an organized criminal
group provided by art. 7 par. (1) and (2) from Law no. 39/2003
(the old law), the provided penalty was of imprisonment from 5 to
20 years, and in the present regulation – art. 367 par. (1) and (3)
from the new Criminal Code (new law) – the provide penalty by
the law is imprisonment from 1 to 5 years (meaning the new law
would be more favorable), however it is imposed the global
application of the old law for all the offences, because reported to
the date of the commission of the acts, for the outrage offences
(author or instigator) and of usurpation of official attributes, the
special term of the prescription for the criminal liability calculated
on the basis of the old law – art. 124 reported to art 122 par. (1)
letter d) from the previous Criminal Code – is of 7 years and 6
month (5 years to which it is added the half of 2 years and 6
month) towards the one calculated on the basis of the new
law – art. 155 par. (4) reported to art. 154 par. (1) letter d) from
the new Criminal Code – which is of 10 years (5 years overcame
once more), currently not being completed for all the acts.
Towards the lack of criminal history and passing of a time period
of 8 years from the commission of the offence, it is imposed the
conclusion that separating the defendant from the social and
family environment in which he was involved and to which he has
adapted correspondingly and sending him to prison environment
for 3 years time does not have the effect expected by the legislator,
that of reeducation and, subsidiary, of punishment, the penalty
loosing it’s educative character and rather constituting a
repression measure disproportional with the realities detaching
from the judged case.
Special confiscation is ordered also in the case of termination of
the criminal trial as a consequence of the prescription of the
criminal responsibility, because, on one side, it was proven the
existence of the act and the guiltiness of the defendants under the
aspect of committing the offence of blackmail (authorship and,
respectively instigation), and, on the other side, neither the old
regulation [art. 111 par. (2) from the previous Criminal Code
(from 1969)], on the basis of which the firs instance disposed, and
neither the new regulation [art. 107 par. (2) from the new
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 191
Criminal Code] does not condition taking safety measures of
pronouncing a solution of conviction, but the measures of safety
are taken by “the persons who committed the acts provided in the
criminal law”.
Key words: global enforcement of the most favorable law, special
confiscation, constituting an organized criminal group, organized
crime, judicial individualization of the penalties, blackmail,
prescription term of the criminal liability, usurping of official
attributions.
I. Prezentare speță. Prin cererile înregistrate pe rolul Curții de Apel
Târgu-Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, inculpații T. (fost M.)
R., S.S., D.L.V., C.C.A., M.A. și S.M. și partea civilă V.B., în calitate de
administrator al S. M.C. S.R.L., au declarat apel împotriva Sentinței penale nr.
180/2012, pronunțată de Tribunalul Mureș.
În motivarea apelului, procurorul susține că instanța de fond, în mod
greșit, a procedat la achitarea inculpaților K.E. și Z.F. și solicită încetarea
procesului penal, ca urmare a intervenirii termenului special al prescripției
răspunderii penale față de cei doi inculpați.
Inculpații au solicitat achitarea și respingerea acțiunilor civile,
respectiv încetarea procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii
penale.
Partea civilă V.B. a solicitat majorarea pedepselor aplicate inculpaților
de către prima instanță și admiterea în întregime a acțiunii civile, cu
consecința obligării inculpaților la plata despăgubirilor solicitate, precum și la
plata cheltuielilor de judecată.
Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal (în continuare
C.pen.), instanța a invocat din oficiu, la termenul din 12 martie 2014,
schimbarea încadrării juridice a faptelor în conformitate cu Decizia Înaltei
Curți de Casație și Justiție nr. 2/20142 și cu Decizia Curții Constituționale a
României nr. 265/20143 privind interpretarea art. 5 alin. (1) C.pen.
4
S-a asigurat asistența juridică prin apărători aleși, respectiv desemnați
din oficiu.
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
4 ,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
[…]”
192 Gheorghe Ivan
Inculpații nu au dorit să facă noi declarații în fața instanței de apel.
S-au depus înscrisuri în circumstanțiere.
Examinând apelurile promovate, prin prisma dispozițiilor art. 417 și
urm. din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), instanța de
apel le-a găsit fondate pe cele declarate de către procuror și de către
inculpați și nefondat pe cel declarat de partea civilă, pentru următoarele
considerente:
Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută – pornind de la
conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării
procesului penal –, cu excepția soluției de achitare pronunțată față de
inculpații Z.F. și K.E., hotărârea instanței de fond nu comportă niciun fel de
critică, fiind justă soluția la care s-a oprit prima instanță în momentul
pronunțării, cu privire la: condamnarea fiecărui inculpat, contopirea
pedepselor, stabilirea modalității de executare, soluționarea acțiunilor civile,
luarea măsurilor de siguranță.
Pentru a face o asemenea apreciere, s-a constatat că din conținutul
materialului probator administrat rezultă mai presus de orice dubiu faptul că
fiecare inculpat se face vinovat de comiterea faptelor penale, în modalitatea
reținută de prima instanță.
De altfel, cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de apel, starea de fapt
nici nu a mai fost contestată de o parte dintre inculpați, iar, în subsidiar, s-a
solicitat reducerea pedepselor stabilite de prima instanță pentru săvârșirea
infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și încetarea
procesului penal pentru celelalte infracțiuni, ca urmare a intervenirii
prescripției răspunderii penale.
Analizând mai întâi apărările privind starea de fapt, s-a observat că
acestea erau nefondate. Astfel, participarea inculpatului S.S. la toate cele șase
acte materiale ale infracțiunii de șantaj este dovedită mai presus de orice
dubiu, și sunt lipsite de importanță (sub aspectul întrunirii elementelor
constitutive) următoarele: faptul că inculpatul M.A. ar fi fost prieten cu
persoana vătămată R.A.; împrejurarea că înmânarea filei cec și ridicarea
banilor s-ar fi făcut fără acte de violență; faptul că față de persoanele vătămate
R.A., V.B. și C.L. inculpatul nu ar fi comis acte de violență, ci doar ar fi fost
prezent alături de M.A.; împrejurarea că doar cu persoana vătămată P.S. ar fi
existat mai multe discuții și conflicte, așa cum se susține în apărare.
Modalitatea concretă în care a acționat inculpatul, gradul de participare și de
implicare se răsfrâng în individualizarea judiciară a pedepsei stabilite, iar
acestea nu sunt de natură să ducă la o soluție de achitare a inculpatului pentru
vreuna dintre infracțiunile reținute în sarcina sa.
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 193
Și pentru inculpatul S.M. s-a solicitat, în principal, achitarea, pe
considerentul că nu ar exista probe care să dovedească vinovăția acestuia. În
acord cu judecătorul fondului, s-a reținut că acest inculpat, în baza unei
înțelegeri prealabile cu inculpatul M.A., i-au determinat pe inculpații M.A.,
S.S. și D.L.V. să săvârșească infracțiunea de șantaj asupra persoanei vătămate
V.B., în scopul recuperării unui utilaj forestier. Astfel, inculpatul S.M. este cel
care a hotărât să-și recupereze singur utilajul de la persoana vătămată
sus-menționată, contactându-l în acest sens pe inculpatul M.A., și chiar în
timpul discuțiilor telefonice cu acesta, a fost de acord cu pretențiile sale,
respectiv cu plata sumei de 20 milioane lei vechi pentru „serviciul” ce urma să
i-l facă, delegându-l pentru întreaga operațiune pe acesta din urmă.
Inculpatul C.C.A. a invocat nelegalitatea sentinței, deoarece ar exista
neconcordanțe între dispozitiv și considerente, precum și netemeinicia, bazată
pe lipsa vinovăției. Analizând aceste critici, este de menționat că forma
continuată a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată a fost menținută
în sentință prin reținerea art. 41 alin. (2) din vechiul Cod penal (în continuare
C.pen. din 1969), iar forma de vinovăție a intenției directe cu care a acționat
inculpatul rezultă din modalitatea în care, împreună cu inculpații M.A., S.S. și
D.L.V. i-au adresat amenințări părții civile C.L., în mod repetat, pentru a o
determina pe aceasta să predea autoturismul, astfel încât nu poate fi
pronunțată o soluție de achitare a acestui inculpat, ci una de încetare a
procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.
Cu privire la inculpații-intimați Z.F. și K.E., din materialul probator
administrat rezultă că primul inculpat a discutat cu inculpatul M.A. și i-a
prezentat situația în care se afla, respectiv că persoana vătămată R.A. îi datora
o sumă de bani și a apelat la ajutorul lui M.R., constând în serviciile sale de
„recuperator”, situația fiind identică și în cazul inculpatei K.E. față de
persoana vătămată S.A.
Din coroborarea declarațiilor inculpaților Z.F., M.A. și a părții civile
R.A. rezultă, în mod explicit, faptul că inculpatul Z.F. a apelat la serviciile de
,,recuperator” ale inculpatului M.R., pentru a intra în posesia sumei de bani pe
care partea civilă i-o datora în urma tranzacției cu materialele de construcție.
Chiar dacă inculpatul Z.F. a arătat în declarația sa că: „…am acceptat
propunerea lui M.R. de a-l lăsa să mă ajute…”, în aceeași declarație a precizat
că a făcut acest lucru: „Întrucât doream să-mi recuperez banii…”. Or, pentru
„a accepta” serviciile inculpatului M.R. și pentru ca acesta să le fi putut
„oferi”, mai întâi a trebuit să fie cunoscute problemele bănești dintre cele
două părți, iar acest lucru s-a realizat prin faptul că Z.F. a discutat cu M.R.,
căruia i-a prezentat situația, apelând la „ajutorul” acestuia. Rezultă că ideea
infracțională în sensul instigării îi aparține lui Z.F., care, nemulțumit de
194 Gheorghe Ivan
situația în care se afla, a înțeles să-și rezolve divergențele cu R.A., prin
intermediul inculpatului M.R.
S-a avut în vedere și declarația inculpatului M.R., care a arătat despre
Z.F.: „…m-a rugat să caut o persoană pe nume R.A. din loc. Glăjărie, care îi
datora suma de cca 30 milioane lei. I-am promis lui Z. F. că-l ajut…”.
Așadar, fapta inculpatului Z.F. de a-l încunoștința pe inculpatul M.R.
despre problemele sale financiare și de „a-l ruga” să-l ajute, precizând numele
persoanei debitoare, localitatea unde putea fi găsită, telefonul acesteia, suma
datorată, și chiar dându-i suma de 3 milioane lei vechi pentru deplasarea cu
taxiul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la șantaj
prevăzută în art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969; această faptă
constă în determinarea, cu intenție, a inculpatului M.R. să săvârșească
infracțiunea de șantaj asupra părții civile R.A., în scopul recuperării sumei
datorate.
De asemenea, și în cazul inculpatei K.E., ideea infracțională a
instigării inculpatului M.R. la săvârșirea infracțiunii de șantaj i-a aparținut
acesteia, deoarece ea era cea nemulțumită și astfel a înțeles să-și rezolve
divergențele cu S.A. Din coroborarea declarațiilor rezultă că inculpata a apelat
la serviciile de recuperator furnizate de inculpatul M.R. pentru a-l determina
pe S.A. să-și plătească la bancă obligațiile asumate, lucru care s-a și întâmplat
ulterior. În cazul în care partea vătămată S.A. nu și-ar fi onorat înțelegerea
făcută cu K.E., aceasta s-ar fi aflat în situația să-și piardă garsoniera în care
locuia în favoarea băncii de la care obținuse un împrumut bancar garantat cu
această locuință. Pentru a-și putea oferi astfel de „servicii”, inculpatul M.R. ar
fi trebuit inițial să cunoască despre existența problemelor bănești dintre cele
două părți, aspect care rezultă însă din faptul că a fost contactat telefonic de
către inculpata K.E., care i-a prezentat situația și care i-a cerut „ajutor”.
Încadrarea juridică dată faptelor pentru inculpații Z.F. și K.E., prin
rechizitoriu, este cea corectă, respectiv infracțiunea de instigare la șantaj
prevăzută în art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969.
Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, s-a constatat că
devin incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din acest cod privitoare la aplicarea
legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
Deși, la data de 12 martie 2014, a fost invocată schimbarea încadrării
juridice în conformitate cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție
prin Decizia nr. 2/2014, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile pe
instituții autonome, s-a respins această cerere de schimbare a încadrării
juridice, urmând să se analizeze care dintre legile penale intervenite de la data
săvârșirii faptelor și până la soluționarea definitivă a cauzei este legea mai
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 195
favorabilă, prin aplicarea ei globală, așa cum a stabilit Curtea Constituțională
a României prin Decizia nr. 265/2014.
Astfel, deși pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional
organizat prevăzută în art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea și combaterea criminalității organizate5, cu modificările și
completările ulterioare6 (legea veche), pedeapsa prevăzută de lege era
închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar în actuala reglementare – art. 367 alin. (1)
și (3) C.pen. (legea nouă) – pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la
1 la 5 ani (ceea ce ar însemna că legea nouă ar fi mai favorabilă), totuși se
impune aplicarea globală a legii vechi pentru toate infracțiunile, deoarece,
raportat la data săvârșirii faptelor, pentru infracțiunile de ultraj (autorat sau
instigator) și de uzurpare de calități oficiale, termenul special al prescripției
răspunderii penale calculat în baza legii vechi – art. 124 raportat la art. 122
alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969 – este de 7 ani și 6 luni (5 ani la care se adaugă
jumătatea de 2 ani și 6 luni) față de cel calculat pe baza legii noi – art. 155
alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. – care este de 10 ani (5 ani
depășit cu încă o dată), în prezent, acesta nefiind împlinit pentru toate faptele.
Activitatea inculpaților s-a desfășurat în perioada anilor 2003-2006. În
cursul lunii septembrie 2006, persoana vătămată P.S. a fost contactată
telefonic de inculpatul M.R., s-au întâlnit în apartamentul acestuia din
cartierul Unirii, după care s-au mai întâlnit de două ori în stația PECO din
cartierul 7 Noiembrie (fără însă a se stabili cu exactitate data ultimei întâlniri).
Cert este că, la data de 24 octombrie 2006, inculpații S.S. și D.L.V au fost
reținuți 24 ore, ulterior Judecătoria Târgu-Mureș dispunând arestarea lor
preventivă, iar inculpatul M.R. a fost reținut la data de 26 octombrie 2006,
fiind și el arestat preventiv la data de 27 octombrie 2006.
Așadar, cel mai târziu de la data de 26 octombrie 2006, activitatea
infracțională a inculpaților a încetat, dată de la care, față de forma continuată a
infracțiunii de șantaj, se va calcula termenul special de 7 ani și 6 luni al
prescripției răspunderii penale, termen împlinit cel mai târziu la data de 26
aprilie 2014, atât pentru autori, cât și pentru instigatori.
În privința infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, este de precizat
că inculpatul M.R. s-a prezentat părții civile V.B. ca fiind ofițer de poliție la
data de 5 septembrie 2006, după care au mai discutat de mai multe ori, ocazii
cu care inculpatul îi dădea de înțeles, în permanență, că este ofițer de poliție.
Partea civilă și-a dat seama că a fost păcălită și a anunțat organele penale
(plângerea penală din 16 octombrie 2006). Calculând același termen de 7 ani
și 6 luni de la data de 16 octombrie 2006, rezultă că prescripția specială a
5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
6 În prezent, art. 7 din Legea nr. 39/2003 este abrogat.
196 Gheorghe Ivan
răspunderii penale pentru această infracțiune s-a împlinit la data de 16 aprilie
2014.
Pentru inculpații M.R., S.S., D.L.V. și C.C.A., tratamentul
sancționator al concursului de infracțiuni din legea nouă [art. 39 alin. (1) lit.
b) raportat la art. 38 alin. (1) C.pen.] este unul mai aspru față de vechea
reglementare [art. 34 lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C.pen. din 1969], precum
și tratamentul sancționator al stării de recidivă, respectiv acela din art. 37 lit.
b) C.pen. din 1969, este unul mai blând (spor facultativ) față de acela din art.
43 alin. (5) C.pen. (majorarea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracțiunea nouă cu jumătate).
De asemenea, forma continuată reținută în baza legii vechi [art. 41
alin. (2) C.pen. din 1969] nu se mai regăsește în art. 35 alin. (1) C.pen.
(subiecții pasivi sunt diferiți), astfel încât s-ar încadra în concursul de
infracțiuni prevăzut în art. 38 alin. (1) C.pen., ceea ce înseamnă că tratamentul
sancționator din legea veche (spor facultativ – art. 42 C.pen. din 1969) este
unul mai blând față de acela prevăzut în art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art.
38 alin. (1) C.pen. (spor obligatoriu).
Nu se va admite apărarea inculpatului T. (fost M.) R., potrivit căreia ar
fi prescrisă răspunderea penală și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în
art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 39/2003. S-a invocat faptul că, potrivit art. 7
alin. (2) din legea sus-menționată, pedeapsa aplicată nu poate fi mai mare
decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea scop, iar pentru
infracțiunea de șantaj (în scopul căreia s-a constituit grupul infracțional)
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1 la 5 ani, aceasta urmând să
fie luată în considerare la calcularea termenul de prescripție a răspunderii
penale.
Este de menționat faptul că, atât art. 122 C.pen. din 1969, cât și art.
154 C.pen., care reglementează termenele de prescripție a răspunderii penale,
fac referire la ,,pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită”, iar
dispoziția din art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 este una cu caracter special
față de aceea din art. 7 alin. (1) din aceeași lege, aceasta din urmă privind doar
pedeapsa ,,aplicată”, care nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de
lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului
infracțional organizat, și nu pedeapsa ,,prevăzută de lege” în sensul art. 122
C.pen. din 1969. Întrucât, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,
limitele închisorii erau de la 5 la 20 ani, acestea vor fi avute în vedere la
calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale.
Luând în considerare și caracterul obligatoriu al Deciziei Curții
Constituționale a României nr. 265/2014, așa cum s-a arătat, se impune
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 197
respingerea cererii inculpatului S.S. de schimbare a încadrării juridice în baza
Deciziei instanței supreme nr. 2/2014.
În privința inculpaților T. (fost M.) R., S.S. și D.L.V., față de care
urmează să fie menținute soluțiile de condamnare pentru săvârșirea
infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, s-a constatat că,
la momentul pronunțării sentinței atacate, prima instanță a făcut o justă
apreciere și o corectă aplicare a criteriilor prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969
privind individualizarea judiciară a pedepselor, atât în privința cuantumului
acestora, cât și în privința stabilirii modalității de executare.
Totuși, de la data pronunțării sentinței și până în prezent, s-a constatat
că au intervenit modificări ale criteriilor, acestea fiind prevăzute în art. 74
C.pen.
În primul rând, trebuie precizat că, la data de 1 februarie 2014, au
intrat în vigoare noile coduri.
În al doilea rând, inculpații au fost prezenți la majoritatea termenelor
de judecată în apel, au manifestat o atitudine cel puțin relativ sinceră și și-au
exprimat regretul (chiar dacă numai în ultimul cuvânt) pentru săvârșirea
faptelor.
Pentru infracțiunile de uzurpare de calități oficiale și de șantaj (autorat
și, respectiv, instigare), a intervenit prescripția răspunderii penale, majoritatea
inculpaților nemaiputând fi trași la răspundere. În schimb, doar trei inculpați
urmează să fie condamnați pentru infracțiunea de constituire a unui grup
infracțional organizat.
De asemenea, cauza este definitiv soluționată după o perioadă de
aproximativ 8 ani de la încetarea activității infracționale (amânările fiind
cauzate atât de complexitatea cauzei, cât și de atitudinea tuturor inculpaților
pe parcursul desfășurării procedurilor).
Trebuie reținute și circumstanțele personale ale celor trei inculpați.
Astfel, de la data comiterii faptelor și până în prezent, inculpații au
conștientizat implicațiile infracțiunilor comise și și-au corectat conduita în
societate – au abandonat comportamentul infracțional, au familii și desfășoară
activități din care dobândesc venituri licite. Totodată, aceștia își asumă
responsabilitatea actelor lor. După săvârșirea infracțiunilor care au declanșat
procedurile în cauză, inculpații s-au abținut de la comiterea altor infracțiuni.
Chiar dacă infracțiunea dedusă judecății este una gravă și reacția autorităților
trebuie să fie fermă în fața unor asemenea fapte, totuși, pentru a fi eficientă,
această reacție trebuie să intervină imediat după momentul încălcării valorii
sociale ocrotite de legea penală, numai în acest fel prevenția generală și
specială putând să devină eficace.
198 Gheorghe Ivan
Pentru aceste considerente, ținând seama și de limitele de pedeapsă (de
la 1 la 5 ani), potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003
raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen.,
se impune reducerea cu câte 6 luni a pedepselor stabilite de prima instanță
pentru inculpații T. (fost M.) R. și S.S. (pedepse care erau orientate către
maximul special de 5 ani), însă cu menținerea modalității de executare în
regim de detenție (singura care poate fi aplicată, dată fiind starea de recidivă
în care au săvârșit fapta), precum și suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei aplicate inculpatului D.L.V., în baza art. 861 C.pen. din
1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. (având în vedere vârsta tânără a
acestuia la data săvârșirii faptei, gradul de participare la activitatea
infracțională, lipsa antecedentelor penale, precum și faptul că lucrează,
întemeindu-și totodată o familie); în acest mod, se realizează o justă apreciere
și o corectă aplicare a criteriilor prevăzute în art. 74 C.pen.
Cu privire la ultimul inculpat, față de lipsa antecedentelor penale și
trecerea unui interval de timp de 8 ani de la săvârșirea infracțiunii, se impune
concluzia că ruperea lui din mediul social și familial în care s-a implicat și la
care s-a adaptat corespunzător și trimiterea lui în mediul carceral pentru o
durată de 3 ani nu mai au efectul scontat de legiuitor, acela de reeducare și
abia, în subsidiar, de pedepsire, pedeapsa pierzându-și caracterul educativ și
constituind mai degrabă doar o măsură de represiune disproporționată cu
realitățile care se desprind din prezenta cauză.
În speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 861 C.pen. din
1969 și, în raport cu elementele invocate mai sus în sprijinul îndreptării
inculpatului, aplicarea pedepsei este pentru acesta un avertisment suficient de
puternic să realizeze reinserția sa socială, iar scopul sancțiunii privative de
libertate poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia, dar supus unor
măsuri de supraveghere și obligații.
Având în vedere că acțiunile civile au fost admise ca urmare a
condamnării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj, infracțiuni
față de care în apel se va dispune încetarea procesului penal, ca urmare a
prescripției răspunderii penale, devin incidente dispozițiile art. 25 alin. (5)
C.pr.pen., în sensul că se vor lăsa nesoluționate acțiunile civile formulate în
cauză.
Pentru aceste considerente, apelul promovat de partea civilă V.B. se
impune a fi respins ca nefondat.
Chiar dacă va înceta procesul penal ca urmare a prescripției
răspunderii penale, măsura de siguranță a confiscării speciale dispuse prin
sentință va fi menținută, deoarece, pe de o parte, s-a dovedit existența faptei și
vinovăția inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj (autorat și,
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 199
respectiv, instigare), iar, pe de altă parte, nici vechea reglementare [art. 111
alin. (2) C.pen. din 1969], în baza cărora a dispus prima instanță, și nici noua
reglementare [art. 107 alin. (2) C.pen.] nu condiționează luarea măsurilor de
siguranță de pronunțarea unei soluții de condamnare, ci măsurile de siguranță
se iau față de ,,persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”.
Așadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse:
A. În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., s-au admis apelurile
declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și de către
inculpații T. (fost M.) R., S.S., D.L.V., C.C.A., M.A. și S.M. împotriva
Sentinței penale nr. 180/2012, pronunțată de Tribunalul Mureș.
B. În baza art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința
atacată și rejudecându-se cauza:
1. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen. cu referire la Decizia nr.
265/2014 a Curții Constituționale a României, s-a reținut art. 5 alin. (1) C.pen.
în încadrarea juridică dată faptelor prin sentința atacată.
S-au respins ca nefondate celelalte cereri de schimbare a încadrării
juridice.
2. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a fost condamnat
inculpatul T. (fost M.) R. la pedepsele de 4 ani închisoare și de 3 ani
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din
1969 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003 (în vigoare la data săvârșirii faptei) cu aplicarea art. 7 alin. (2) din
aceeași lege, art. 37 lit. b) C.pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C.pen.
3. În baza art. 396 alin. (6) și art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1)
lit. f) teza a II-a C.pr.pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit
împotriva inculpatului T. (fost M.) R. pentru săvârșirea infracțiunilor de:
a) șantaj în formă continuată prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din
1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (1) lit. a) din
același cod și art. 5 alin. (1) C.pen., ca urmare a împlinirii termenului special
al prescripției răspunderii penale prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin.
(1) lit. d) C.pen. din 1969;
b) uzurpare de calități oficiale prevăzută în art. 240 C.pen. din 1969 cu
aplicarea art. 37 lit. b) din același cod și art. 5 alin. (1) C.pen., ca urmare a
împlinirii termenului special al prescripției răspunderii penale prevăzut în art.
124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969.
S-a înlăturat din sentința atacată aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a),
art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) și (5) C.pen. din 1969 referitoare la
contopirea pedepselor principale și a pedepsei complementare, precum și la
aplicarea sporului de pedeapsă.
200 Gheorghe Ivan
S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată cu privire la
acest inculpat, care nu contravin prezentei decizii.
4. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a fost condamnat
inculpatul S.S. la pedepsele de 3 ani și 6 luni închisoare și de 3 ani
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din
1969 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003 (în vigoare la data săvârșirii faptei) cu aplicarea art. 7 alin. (2) din
aceeași lege, art. 37 lit. b) C.pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C.pen.
5. În baza art. 396 alin. (6) și art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1)
lit. f) teza a II-a C.pr.pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit
împotriva inculpatului S.S. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă
continuată prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41
alin. (2), art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (1) lit. a) din același cod și art. 5 alin. (1)
C.pen., ca urmare a împlinirii termenului special al prescripției răspunderii
penale prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969.
S-a înlăturat din sentința atacată aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a),
art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) și (5) C.pen. din 1969 referitoare la
contopirea pedepselor principale și a pedepsei complementare, precum și la
aplicarea sporului de pedeapsă.
S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată cu privire la
acest inculpat, care nu contravin prezentei decizii.
6. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a fost condamnat
inculpatul D.L.V. la pedepsele de 3 ani închisoare și de 2 ani interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din 1969 pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în
vigoare la data săvârșirii faptei) cu aplicarea art. 7 alin. (2) din aceeași lege și
art. 5 alin. (1) C.pen.
În baza art. 861 și urm. C.pen. din 1969 și a art. 5 alin. (1) C.pen., s-a
dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare
aplicate, pe durata unui termen de încercare (supraveghere, potrivit noului
Cod penal) de 5 ani, stabilit în conformitate cu art. 862 C.pen. din 1969.
În baza art. 863 alin. (1) C.pen. din 1969, pe durata termenului de
încercare (supraveghere, potrivit noului Cod penal), s-a dispus obligarea
inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probațiune Mureș;
b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau
locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele
sale de existență.
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 201
A fost desemnat Serviciul de probațiune Mureș ca organ de
supraveghere.
I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 alin. (1) și
(2) raportat la art. 83 C.pen. din 1969 privitoare la revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, pe durata suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei principale, a fost dispusă și suspendarea
executării pedepsei accesorii prevăzută în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din 1969,
stabilită de prima instanță.
7. În baza art. 396 alin. (6) și art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1)
lit. f) teza a II-a C.pr.pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit
împotriva inculpatului D.L.V. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă
continuată prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41
alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) din același cod și art. 5 alin. (1) C.pen., ca
urmare a împlinirii termenului special al prescripției răspunderii penale
prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969.
S-a înlăturat din sentința atacată aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a),
art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) și (5) C.pen. din 1969 referitoare la
contopirea pedepselor principale și a pedepsei complementare, precum și la
aplicarea sporului de pedeapsă.
S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată cu privire la
acest inculpat, care nu contravin prezentei decizii.
8. În baza art. 396 alin. (6) și art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1)
lit. f) teza a II-a C.pr.pen., ca urmare a împlinirii termenului special al
prescripției răspunderii penale prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin. (1)
lit. d) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen., s-a dispus încetarea
procesului penal pornit împotriva inculpaților:
– C.C.A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată
prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și
art. 75 alin. (1) lit. a) din același cod și art. 5 alin. (1) C.pen.;
– M.A., S.M., K.E. și Z.F. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la
șantaj prevăzută în art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu
aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen.
9. În baza art. 397 alin. (1) și (5) raportat la art. 25 alin. (5) C.pr.pen.,
s-au lăsat nesoluționate acțiunile civile formulate de părțile civile V.B., în
calitate de administrator al S. M.C. S.R.L., C.L. și R.A.
10. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a respins ca nefondat
apelul declarat de partea civilă V.B., în calitate de administrator al S. M.C.
S.R.L., împotriva aceleiași sentințe.
202 Gheorghe Ivan
S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu
contravin prezentei decizii.
11. În baza art. 275 alin. (2) C.pr.pen., a fost obligată partea
civilă-apelantă V.B., în calitate de administrator al S. M.C. S.R.L. la plata
sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parțiale în apel.
12. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., restul cheltuielilor judiciare în
apel rămân în sarcina statului, din care suma de 800 lei, reprezentând
onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații S.S. și M.A., va
fi avansată Baroului Mureș din fondurile Ministerului Justiției.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 61/A/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, în speță, se împlinise
termenul de prescripție a răspunderii penale, dar numai în ceea ce privește
săvârșirea infracțiunilor de șantaj (autorat respectiv instigare) și de uzurpare
de calități oficiale.
Printre criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72
C.pen. din 19697/art. 74 C.pen.
8 nu figura/figurează intervalul de timp scurs
7 ,,Art. 72. Criteriile generale de individualizare
(1) La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale
a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al
faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează
răspunderea penală.
(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține
seama de dispozițiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele
alternative, cât și pentru proporționalizarea acesteia.
(3) La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de
dispozițiile părții generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială
pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care atenuează sau
agravează răspunderea penală.” 8 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele
criterii:
a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține
seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea.”
Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 203
de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei9; perioada
foarte mare de timp (de aproximativ 8 ani) de la încetarea activității
infracționale și până la finalizarea cauzei a fost cauzată și de atitudinea tuturor
inculpaților pe parcursul desfășurării procedurilor, aspect care le este
nefavorabil, și nu favorabil, cum a reținut instanța de apel. Pe de altă parte,
situația familială a inculpatului și conduita anterioară bună nu pot justifica
coborârea pedepsei sub maximul special sau aplicarea unui mijloc de
individualizare judiciară a executării pedepsei mai blând atunci când fapta
prezintă o gravitate mare10
(ca în speța analizată), fiind o infracțiune de crimă
organizată.
2. Cu privire la infracțiunea continuată, Curtea Constituțională a
României a statuat recent că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv”,
din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.11
, este neconstituțională,
întrucât aceasta, impunând condiția unității subiectului pasiv în cazul
infracțiunii continuate, creează o diferență de tratament juridic în cadrul
aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și
rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în fața
legii, fără privilegii și fără discriminări12
.
3. Alineatul (5) al art. 25 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea nr.
9/201713
pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2017
privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii
9 A se vedea, pe larg: Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Editura C.H. Beck,
București, 2007, p. 115-154; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p.
217-225. 10
În același sens: Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr. 49/1987, apud Șt. Daneș,
Criterii de individualizare judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenței Tribunalului
Suprem, în ,,Revista română de drept” nr. 2/1989, p. 50; C. Ap. Brașov, Dec. pen. nr.
26/A/2002, în Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Editura Lumina Lex, București,
2004, p. 162-164 (instanța a decis că nu se justifică coborârea pedepsei sub minimul special,
în condițiile în care fapta comisă – de omor – prezintă un grad ridicat de pericol social). 11
,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe
(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
[…]” 12
Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566
din 17 iulie 2017. 13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017.
204 Gheorghe Ivan
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru
modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, având
următorul conținut:
,,(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului
penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepția
prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a
retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin.
(2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă (sublinierea noastră – Gh.
Ivan).
Așadar, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a intervenției
prescripției răspunderii penale, instanța de judecată este obligată să
soluționeze acțiunea civilă.
ÎMPĂCAREA TARDIVĂ. TEMEI AL UNEI CONTESTAȚII ÎN
ANULARE
ABSTRACT
If in a criminal trial, in which the judgement has started after 1st
of February 2014, the reconciliation was involved subsequently to
the act of reading the referral by the instance, therefore, with the
exceeding of the moment established in art. 159 par. (3) from the
new Criminal Code, the reconciliation act does not lead to the
closing of the criminal action, this reconciliation does not
represent any reason for appealing in annulment grounded on the
case provided in art. 426 letter b) from the new Procedure Code.
Thus, the grounds for appealing in annulment provided in the
above mentioned text of law, function only when the court has
pronounced the conviction in the ordinary cycle of the trial,
although in the file there were evidence regarding a cause for
ceasing the criminal trial, this having to be pre-existent to the
pronunciation of the conviction in the first instance.
Key words: case which removes the criminal liability, appealing in
annulment, reconciliation.
I. Prezentare speță. Prin cererea înregistrată la această instanță pe
rolul Curții de Apel Târgu-Mureș, petentul I.C. a formulat contestație în
anulare împotriva Deciziei penale nr. 71/A/2015, pronunțate de aceeași
instanță în dosarul nr. 583/268/2014.
În calea extraordinară de atac, petentul a contestat legalitatea hotărârii
atacate, prin care i-a fost respins apelul și s-a menținut soluția de condamnare
pronunțată prin Sentința penală nr. 145/2014 a Judecătoriei Odorheiu
Secuiesc. A susținut că, la sugestia completului de judecată în fața căruia s-a
dezbătut apelul, la termenul fixat pentru deliberare și pronunțare, a depus un
înscris autentic de împăcare cu persoana vătămată sub aspectul infracțiunii de
furt calificat. Prin urmare, instanța de apel trebuia să dispună, în temeiul art.
16 alin. (1) lit. g) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)1,
1 ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale
(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu
mai poate fi exercitată dacă:
[…]
g) (...) a intervenit împăcarea (...);
[…]”
206 Gheorghe Ivan
încetarea procesului penal, și nu să mențină hotărârea de condamnare
pronunțată în prim grad.
În drept, petentul a invocat motivul de contestație în anulare prevăzut
în art. 426 lit. b) C.pr.pen.2
Analizând în principiu contestația în anulare formulată, prin prisma
motivelor invocate și a materialului dosarului nr. 583/268/2014, s-au reținut
următoarele:
A. Considerentele exprimate în hotărârea atacată. Prin Decizia penală
nr. 71/A/2015, Curtea de Apel Târgu-Mureș, în baza art. 421 pct. 1 lit. b)
C.pr.pen., a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul I.C. împotriva
Sentinței penale nr. 145/2014 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, obligându-l
pe inculpat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în apel.
În motivarea Deciziei penale nr. 71/A/2015, s-a arătat, în esență, că
este legală și temeinică sentința Judecătoriei Odorheiu Secuiesc prin care I.C.
a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1)
lit. b) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), a fost revocată suspendarea
condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare stabilită prin Sentința
penală nr. 184/2011 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, a fost înlocuită această
pedeapsă cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o
perioadă de 6 luni și a fost majorată pedeapsa de 8 luni închisoare stabilită cu
două luni, pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului fiind astfel de 10 luni
închisoare.
B. Considerentele instanței asupra admisibilității în principiu a
contestației în anulare pendinte. În speță, instanța de apel nu a identificat
nicio cauză dintre cele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.pr.pen. care să
determine încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului I.C.
privitor la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art.
229 alin. (1) lit. b) C.pen., pentru săvârșirea căreia s-a dispus cu caracter
definitiv condamnarea petentului. Totodată, în speță, nu este incident niciunul
dintre celelalte cazuri de contestație în anulare prevăzute în art. 426 C.pr.pen.
Cât privește motivul pe care s-a întemeiat petentul când a promovat
contestația în anulare pendinte, este de menționat că, deși infracțiunea de furt
2 ,,Art. 426. Cazurile de contestație în anulare
Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în
următoarele cazuri:
[…]
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal;
[…]”
Împăcarea tardivă. Temei al unei contestații în anulare 207
calificat care a format obiectul procedurilor ordinare de judecată s-a săvârșit
la data de 6 ianuarie 2014, când era încă în vigoare Codul penal anterior (în
continuare C.pen. din 1969), totuși judecata a debutat la data de 28 aprilie
2014, sub imperiul noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/20093, cu
modificările și completările ulterioare, și al noului Cod de procedură penală,
adoptat prin Legea nr. 135/20104, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, la data de 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare cele două
noi coduri, nu se citise actul de sesizare a instanței, tocmai pentru că instanța
încă nu fusese sesizată cu judecarea cauzei. În această situație, textul art. 159
alin. (3) C.pen.5 este aplicabil așa cum este el redactat, fără să pună vreo
problemă de constituționalitate și fără să cadă sub incidența Deciziei nr.
508/2014 a Curții Constituționale a României6. [De altfel, aceeași concluzie
se desprinde și din considerentele deciziei (instanței constituționale)
sus-menționate (pct. 19 și 20).]
Textul art. 159 alin. (3) C.pen. instituie un termen in limine litis până
la care poate interveni împăcarea – este vorba de citirea actului de sesizare a
instanței. Această limitare este justificată prin finalitatea urmărită, care constă
în mărginirea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice
și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept. Mai mult,
impunerea acestui termen maxim este de natură să asigure ordinea de drept,
indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a
intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți
titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
Depășirea acestui termen lipsește practic actul de împăcare de efectele
juridice atribuite de art. 16 alin. (1) lit. g) C.pr.pen., împăcarea putând să fie
valorificată, cel mult în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, până
când se ajunge la o soluție de condamnare.
Temeiul contestației în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C.pr.pen.
funcționează atunci când instanța de judecată a pronunțat condamnarea în
ciclul ordinar al procesului, deși la dosar existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal. Altfel spus, cauza care lipsește de obiect acțiunea
penală trebuie să fie preexistentă condamnării, dar, în același timp, acea cauză
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.
5 ,,Art. 159. Împăcarea
[…]
(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit
și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
[…]” 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie
2014.
208 Gheorghe Ivan
de încetare trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege ca să
poată avea ca efect încetarea procesului penal. Dacă într-un proces penal, în
care judecata a debutat după data de 1 februarie 2014, împăcarea a intervenit
ulterior citirii actului de sesizare a instanței, actul de împăcare, așa cum s-a
arătat mai sus, nu duce la stingerea acțiunii penale, chiar dacă acel act exista
la dosar la momentul pronunțării hotărârii de condamnare.
În speță, actul de sesizare a instanței a fost citit în ședința din data de
19 iunie 2014. Până la acea dată fusese deja fixat cadrul procesual și stabilită
calitatea de persoană vătămată a S. A.&I. S.R.L., iar inculpatul a avut
suficient timp să încheie actul de împăcare cu aceasta. Cu toate acestea,
înscrisul autentic care consemnează manifestările de voință ale subiecților
infracțiunii de furt calificat, privind împăcarea celor doi, a fost încheiat abia
după terminarea dezbaterilor judiciare în apel, la data de 5 februarie 2015. În
acest fel, împăcarea intervenită cu depășirea termenului prevăzut în art. 159
alin. (3) C.pen. este tardivă și nu este aptă să înlăture răspunderea penală a
inculpatului I.C., nefiind astfel incident în cauză motivul de contestație în
anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C.pr.pen.
În lumina acestor considerente, contestația în anulare promovată de
I.C. este inadmisibilă, urmând să fie respinsă ca atare, în baza art. 431
C.pr.pen., iar respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare împiedică
de plano orice dispoziție de suspendare a executării hotărârii de condamnare.
C. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de
promovarea unei căi de atac inadmisibile, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen.,
petentul va fi obligat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat la
judecarea în principiu a contestației în anulare, în cuantum de 100 lei, care
acoperă contravaloarea suportului tehnic și a celui de hârtie pe care s-au
consemnat actele procesuale și procedurale necesare soluționării căii
extraordinare de atac.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Înch. pen. nr. 206/2015)
II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 159 alin. (3) C.pen.,
împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de
sesizare a instanței.
Prin Decizia nr. 508/2014, Curtea Constituțională a României a statuat
că dispozițiile art. 159 alin. (3) C.pen. sunt constituționale în măsura în care se
aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (1 februarie 2014) și pentru care la acea
dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit. Având în vedere că, în
speță, judecata a debutat la data de 28 aprilie 2014, iar actul de sesizare a
Împăcarea tardivă. Temei al unei contestații în anulare 209
instanței a fost citit în ședința din data de 19 iunie 2014, deci după data de
1 februarie 2014, împăcarea nu mai putea să ducă la stingerea acțiunii penale.
2. Există o anomalie, dar aceasta aparține legiuitorului noului Cod
penal și, deopotrivă, instanței constituționale: anumite cauze care înlătură
răspunderea penală (cum ar fi retragerea plângerii prealabile) își produc
efectele dacă intervin până la pronunțarea unei hotărâri definitive, iar altele
(împăcarea și încheierea unui acord de mediere), doar până la citirea actului
de sesizare a instanței7; nu se cunoaște motivul pentru care legiuitorul a făcut
această distincție arbitrară. În reglementarea anterioară, retragerea plângerii
prealabile și împăcarea aveau același moment final: rămânerea definitivă a
hotărârii [art. 131 alin. (2) și art. 132 alin. (2) C.pen. din 1969]; această soluție
trebuia preluată și de legiuitorul noului Cod penal, subzistând același
fundament: amândouă operează doar în cazul infracțiunilor cu un grad redus
de pericol social8.
7 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Încheierea unui acord de mediere.
Constituționalitate limitată, în ,,Pro Lege” nr. 3/2016, p. 264-268 [disponibil și pe site-ul
http://revistaprolege.ro/incheierea-unui-acord-de-mediere-constitutionalitate-limitata/ (accesat
la 30 august 2017)]. 8 Ibidem.
CAUZA JUSTIFICATIVĂ A ORDINULUI LEGII. MOTIV DE REFUZ
AL EXECUTĂRII UNUI MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE
ABSTRACT
The participation of a Romanian citizen, together with other
persons, in committing a criminal act on the territory of another
state, member of the European Union, having the quality of
informer of the Romanian Authorities, constitutes a reason for
refusal for the execution of the European Arrest Warrant,
determined by the justificatory cause provided in art. 21 par. (1)
the 2nd
thesis from the Romanian Criminal Code, consisting in
fulfilling an obligation provided by the law.
Key words: justificatory cause, cause for impunity, European
Arrest Warrant, reasons for refusing the execution, the order of
the authority, the order of the law.
I. Prezentare speță. Prin sesizarea formulată de către Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș s-a solicitat arestarea și predarea persoanei
solicitate Ș.C. față de care s-a emis un mandat european de arestare de către
autoritățile judiciare daneze [Divizia de vest a Înaltei Curți Daneze (Vestre
Landsret)].
Din conținutul mandatului european de arestare rezultă că acesta a fost
emis în lipsa persoanei solicitate Ș.C., care a fost acuzată de săvârșirea a două
infracțiuni de:
a) furt deosebit de grav, constând în sustragerea unui număr de șase
încărcătoare telescopice, în valoare totală DKK 2.869.000.00 (fără T.V.A.), de
la firma N. & L. A/S, H. 58 U. Danemarca, în perioada 16 decembrie 2013,
ora 23.20-17 decembrie 2013, ora 05.55, în asociere cu D.N. și complici
necunoscuți;
b) furt deosebit de grav, constând în sustragerea unui număr de trei
utilaje de construcții grele, în valoare totală de DKK 1.177.765.00 (fără
T.V.A.), de la firma S.K.S. Danemarca, la data de 26 noiembrie 2013, ora
22.00, în asociere cu complici necunoscuți.
Faptele reținute mai sus au corespondență în legislația română în art.
228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal (în continuare
C.pen. român)1.
1 ,,Art. 228. Furtul
Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării unui... 211
După identificarea persoanei solicitate Ș.C. și aducerii la cunoștința
acesteia a prevederilor art. 103 și art. 104 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală2, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, persoana solicitată a susținut că nu
consimte la predarea sa către autoritățile daneze, deoarece a fost pe teritoriul
statului Danemarca în calitate de informator, fiind infiltrată de către Direcția
de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
(denumită în continuare D.I.I.C.O.T.) – Serviciul teritorial București și
acționând pentru aceasta, astfel încât să fie descoperite persoanele care se
ocupau cu furturile reținute în mandatul european de arestare.
În urma acestei declarații a inculpatului și pentru a se verifica dacă în
cauză nu există vreun motiv de refuz al executării mandatului dintre cele
prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/20043, s-au solicitat relații atât din
partea autorităților daneze, cât și din partea autorităților române.
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
[…]”
,,Art. 229. Furtul calificat
(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:
[...]
b) în timpul nopții;
[...]
se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
[…]” 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
3 ,,Art. 98. Motive de refuz al executării
(1) Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului
european de arestare în următoarele cazuri:
a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu
condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în
curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea
să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii
statului de condamnare;
b) când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este
acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române,
competența de a urmări acea infracțiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde
penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în
conformitate cu legea română.
(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului
european de arestare în următoarele cazuri:
212 Gheorghe Ivan
a) în situația prevăzută la art. 96 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepțional, în
materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, executarea mandatului european
nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau
de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă
și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent;
b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă
unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de
arestare;
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse
cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată
este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul
României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute
pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv
pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu
condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment
în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau
pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii
române, sunt comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara
teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când
s-au comis în afara teritoriului român;
g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris,
dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;
h) când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie
clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a
pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care
împiedică viitoare proceduri;
i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de
cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația
statului emitent:
(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal
sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la
ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în
care nu se prezintă la proces; sau
(ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a
mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea
juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul
respectiv; sau
(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la
cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi
de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea
admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres
la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a
declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau
Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării unui... 213
Ulterior au fost depuse la dosarul cauzei mai multe înscrisuri, și
anume: traducerea sentinței de achitare a persoanei solicitate, pronunțate la
data de 21 mai 2014 de către autoritățile din Danemarca; un set de acte din
partea D.I.I.C.O.T. din care rezultă că s-a autorizat participarea persoanei
solicitate în calitate de informator.
Autoritățile din Danemarca au confirmat faptul că persoana solicitată a
funcționat ca informator al autorităților române, susținând că legea daneză dă
o posibilitate foarte restrânsă unei persoane civile de a participa la acțiuni
polițienești, ca agent sub acoperire al poliției, fiind necesar, printre altele,
acceptul tribunalului dat înaintea începerii oricărei acțiuni, acesta lipsind în
speța de față.
În raport cu această situație, când potrivit legii române, persoana
solicitată avea autorizarea legală din partea autorităților române de a participa
ca informator, calitate care, potrivit legii române, nu atrage urmărirea penală,
fiind o cauză de nepedepsire, întrucât persoana solicitată s-a aflat în
îndeplinirea unei obligații legale impuse de lege, așa cum prevede art. 21 alin.
(1) teza a II-a C.pen. român, se poate aprecia că ne aflăm în situația prevăzută
(iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare,
însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se
va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat,
unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată
inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia
poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată.
(3) În situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit.
c), anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107, autoritatea judiciară română de
executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a
hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea
judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate.
Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de
instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare
este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut
hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data
pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107.
(4) În cazul prevăzut la alin. (3), dacă persoana solicitată se află în stare de arest și
autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, dispozițiile art.
103 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. În situația în care autoritatea judiciară de
emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la
data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea
mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra
posibilității de a solicita recunoașterea și executarea hotărârii penale de condamnare în baza
instrumentelor aplicabile în relația dintre România și statul membru de emitere ori, în lipsa
acestora, în baza reciprocității.”
214 Gheorghe Ivan
în art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004, de refuz al executării
mandatului european de arestare.
În ceea ce privește măsura controlului judiciar dispusă față de
persoana solicitată prin Încheierea din 25 iunie 2015 a Curții de Apel
Târgu-Mureș și prelungită prin Încheierea din 22 iulie 2015 a aceleiași
instanțe, în raport cu soluția ce se va pronunța, de refuz al executării
mandatului european, se impune concluzia că în cauză au încetat temeiurile
avute în vedere la luarea măsurii sus-menționate, astfel că, în baza art. 7 din
Legea nr. 302/20044 coroborat cu art. 242 alin. (1) din Codul procedură
penală român (în continuare C.pr.pen. român)5, se va dispune revocarea
acestei măsuri.
În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 302/20046, cheltuielile judiciare
ocazionate cu judecarea prezentei sesizări vor rămâne în sarcina statului.
Onorariile avocaților din oficiu (desemnați atât de către parchet, cât
și de către instanță), în sumă de câte 420 lei, se vor suporta din fondurile
Ministerului Justiției, sumele respective urmând a fi avansate Baroului Mureș.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Sent. pen. nr. 14/ME/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Codul de procedură penală român face
referire la informator într-un singur text legal7, distingându-l de colaborator.
4 ,,Art. 7. Dreptul aplicabil
Cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de prezenta lege se
îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se
prevede altfel.” 5 ,,Art. 242. Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu
o altă măsură preventivă
(1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat
temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea
măsurii, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a
suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
[…]” 6 ,,Art. 16. Cheltuieli
(1) Cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri reglementate de prezenta lege
sunt suportate, de regulă, de statul solicitat.
[…]” 7 ,,Art. 149. Măsurile de protecție a investigatorilor sub acoperire și a
colaboratorilor (sublinierea noastră – Gh. Ivan)
(1) Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă
identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a
Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării unui... 215
Informatorul ar fi persoana care oferă informații organelor de urmărire penală,
iar colaboratorul, persoana care ajută organele de urmărire penală în
activitatea lor de investigație. Totuși, având în vedere prevederile art. 148
C.pr.pen. român8, precum și ale art. 150 C.pr.pen. român
9, colaboratorul poate
investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(3) Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de
familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de
violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator
sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 8 ,,Art. 148. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a
colaboratorilor
(1) Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de
procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum
60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale,
precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu
precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor
privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor
explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate
acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de
alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se
săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de
libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor
asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în
activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce
urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului
nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286
alin. (2):
a) indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le
desfășoare;
b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c) identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.
(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub
acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio
216 Gheorghe Ivan
și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de
supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare.
În cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism
pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat
care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității
naționale.
(5) Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise
potrivit alin. (1)-(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.
(6) În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune participarea
autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 150.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub
acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate.
Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu
constituie infracțiune.
(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal
în aceleași condiții ca și martorii amenințați.
(9) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în
care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60
de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate
depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de
trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al
materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau
asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, precum și infracțiunilor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
(10) În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1),
iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau
informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate
decât cea reală (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
Dispozițiile alin. (2)-(3) și (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.” 9 ,,Art. 150. Participarea autorizată la anumite activități
(1) Participarea autorizată la anumite activități în condițiile art. 138 alin. (11) se
poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o
perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiuni privind nerespectarea regimului
armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea
persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului,
spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracțiuni care se
săvârșește prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de
libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor
asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este
Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării unui... 217
fi și un informator, acesta putând să furnizeze atât informații, cât și să
participe la efectuarea anumitor activități infracționale, bineînțeles cu
autorizarea procurorului; de altfel, acest tip de ,,agent sub acoperire” este des
întâlnit în practica investigativă și uzitat mai ales atunci când investigatorul
sub acoperire nu găsește ,,portița” de a intra pe scena infracțională sau de a se
,,infiltra” printre membrii unui grup infracțional organizat.
implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile
enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce
urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune
dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau
a unor bunuri de valoare.
(2) Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de
cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la
art. 286 alin. (2):
a) indicarea activităților autorizate;
b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c) persoana care desfășoară activitățile autorizate.
(3) Activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un
investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(4) Desfășurarea activităților autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit.
c) nu constituie contravenție sau infracțiune.
(5) Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal
care conține: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoanele
care au desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul
în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice
de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
(6) Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în
cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați,
dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară
activitățile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității
autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu va
comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie
infracțiuni.
(8) Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic
justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire
neputând depăși 60 de zile.
(9) Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate
depăși un an.”
218 Gheorghe Ivan
Legea procesual penală română permite utilizarea
informatorilor/colaboratorilor, activitatea lor ilicită neconstituind astfel
infracțiune sau contravenție.
2. În atari condiții, informatorii/colaboratorii acționează în
îndeplinirea unei obligații impuse de lege, beneficiind de cauza justificativă
prevăzută în art. 21 C.pen. român10
, și nu de o cauză de nepedepsire, cum în
mod eronat a statuat Curtea de Apel Târgu-Mureș. Se pune întrebarea: este
incident ordinul legii [art. 21 alin. (1) teza a II-a C.pen. român] sau acela al
autorității [art. 21 alin. (2) C.pen. român]? În cazul primului, obligația de a
acționa este impusă de lege (de pildă, obligația organelor de poliție de
prindere a infractorilor sau de menținere a ordinii publice), iar, în cel de-al
doilea caz, obligația este impusă de o autoritate (cum ar fi procurorul, în speța
analizată). Deci, nu poate fi vorba decât de un ordin al autorității pe care
informatorul/colaboratorul îl aduce la îndeplinire, legea nepermițându-i să
desfășoare activități ilicite (de pildă, cumpărare de droguri) fără autorizarea
procurorului11
. Prin urmare, cauza justificativă de care beneficiază
informatorul/colaboratorul este aceea prevăzută în art. 21 alin. (2) C.pen.
român.
3. Cauza justificativă are ca efect înlăturarea caracterului nejustificat al
faptei săvârșite și deci a caracterului său penal12
, spre deosebire de cauza de
nepedepsire, care nu are un asemenea efect, ci doar de înlăturare a răspunderii
penale și, implicit, a sancțiunii penale, fapta săvârșită prezentând în
continuare caracter penal și constituind infracțiune13
.
10
,,Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea
condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege,
dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.” 11
A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p.
155-156. 12
În același sens, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul
Juridic, București, 2016, p. 12-15, 54-67. 13
A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 179.
FURTUL CALIFICAT SĂVÂRȘIT, ÎN ACEEAȘI ÎMPREJURARE, ÎN
DAUNA A DOUĂ PERSOANE VĂTĂMATE. UNITATE NATURALĂ
DE INFRACȚIUNE SAU PLURALITATE DE INFRACȚIUNI?
ABSTRACT
If the defendant could and had to anticipate in a reasonable way
that the possession of stolen assets, in the same circumstance,
could not be exclusively of only one damaged person, his activity
does not represent a natural unity of offence, but a plurality of
offences under the form of a real concurrence, respectively two
offences of qualified theft, each one at the expense of each of the
two injured parties.
Key words: qualified theft, natural unity of offence, plurality of
offences.
I. Prezentare speță. Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș și
inculpatul G.D. au declarat apel împotriva Sentinței penale nr. 302/2015 a
Judecătoriei Târgu-Mureș.
Procurorul a contestat legalitatea sentinței sus-menționate, invocând
următoarele:
Prin Încheierea din 17 aprilie 2015, instanța de judecată a dispus
schimbarea încadrării juridice a faptei (unice) de furt calificat și l-a
condamnat apoi pe inculpatul G.D. pentru două infracțiuni de furt calificat, cu
motivarea că telefoanele mobile aparțineau unor persoane vătămate diferite.
În condițiile în care inculpatul a sustras, în aceeași împrejurare, două
telefoane mobile, chiar dacă din posesia a două persoane vătămate diferite,
activitatea infracțională nu poate constitui un concurs de infracțiuni format
din două infracțiuni de furt calificat, mai ales că nu se poate stabili faptul că a
prevăzut că acele telefoane sunt proprietatea a două persoane diferite. Dar și
în cazul în care inculpatul a prevăzut acest aspect, fapta lui întrunește tot
elementele constitutive ale unei singure infracțiuni de furt calificat, sub forma
unității naturale colective.
În apelul său, inculpatul a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii
Judecătoriei Târgu-Mureș, sub următoarele aspecte:
nu a săvârșit două infracțiuni de furt calificat, ci o singură
infracțiune, activitatea sa fiind comisă în aceleași împrejurări de loc și de
timp;
nu este întrunit conținutul infracțiunii de furt calificat, întrucât cele
două telefoane mobile nu le-a luat, în scopul însușirii lor pe nedrept, ci în
220 Gheorghe Ivan
acela de a verifica dacă persoana vătămată S.Z. avea vreo relație cu un alt
bărbat;
nu a avut intenția să o șantajeze pe persoana vătămată, fapta sa
întrunind doar conținutul infracțiunii de amenințare;
în prim grad, a intervenit împăcarea cu persoana vătămată, astfel că
soluția care trebuia dată pentru infracțiunea de furt calificat era încetarea
procesului penal;
pedepsele stabilite și pedeapsa rezultantă aplicată în prim grad sunt
prea grele în raport cu gravitatea redusă a infracțiunilor săvârșite și cu
persoana inculpatului.
Analizând apelurile declarate, motivele invocate, susținerile și
concluziile reprezentantului Ministerului Public și ale inculpatului, precum și
examinând cauza, din oficiu, în limitele efectelor devolutiv și neagravării
situației în propria cale de atac (efect incident în cauză, întrucât apelul
procurorului este formulat în favoarea inculpatului), instanța de apel a reținut
următoarele:
A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Sentința penală nr. 302/2015,
Judecătoria Târgu-Mureș a dispus, printre altele:
a) în baza art. 396 alin. (1) și (2) din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.) raportat la art. 228 alin. (1)-229 alin. (1) lit. b) și alin.
(2) lit. b) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) cu aplicarea art. 38 alin.
(1) și art. 41 alin. (1) C.pen., condamnarea inculpatului G.D. la pedeapsa de 2
ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat (persoană
vătămată S.Z.);
b) în baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen. raportat la art. 228 alin.
(1)-229 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) și
art. 41 alin. (1) C.pen., condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 ani
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat (persoană vătămată
S.J.);
c) în baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen. raportat la art. 207 alin. (1)
C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) și art. 41 alin. (1) C.pen., condamnarea
inculpatului G.D. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii
de șantaj (persoană vătămată S.Z.);
d) în baza art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g)
C.pr.pen., încetarea procesului penal, ca urmare a retragerii plângerii
prealabile, având ca obiect săvârșirea de către inculpatul G.D. a infracțiunii de
distrugere prevăzute în art. 253 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) și
art. 41 alin. (1) C.pen. (persoană vătămată B.L.);
Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două... 221
e) în temeiul art. 39 C.pen., aplicarea pedepsei cele mai grele de 2 ani
închisoare, sporită cu 1 an închisoare, urmând ca inculpatul G.D. să execute 3
ani închisoare;
f) în temeiul art. 43 alin. (1) C.pen., revocarea beneficiului liberării
condiționate acordate inculpatului, prin Sentința nr. 952/2014 a Judecătoriei
Bistrița și adăugarea la pedeapsa de 3 ani închisoare a restului rămas
neexecutat de 377 de zile închisoare, urmând ca, în final, inculpatul G.D. să
execute pedeapsa de 3 ani și 377 de zile închisoare;
g) în temeiul art. 72 C.pen., scăderea din durata pedepsei pronunțate a
perioadei reținerii și a arestului preventiv din data de 15.01.2015 la zi;
h) în baza art. 399 C.pr.pen., menținerea stării de arest preventiv a
inculpatului G.D.;
i) în baza art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) C.pr.pen., obligarea
inculpatului G.D. la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat.
În motivarea Sentinței penale nr. 302/2015, prima instanță a constatat
următoarele:
La data de 15 ianuarie 2015, în jurul orelor 24.00-01.00, inculpații
G.D. și H.I.J. s-au prezentat la locuința părții civile B.L., cu intenția ca primul
inculpat să ia legătura cu persoana vătămată S.Z., pentru a-i cere socoteală
acesteia despre motivele pentru care nu-i mai răspundea la telefon și nu mai
dorea să reia relația amoroasă. Anterior ambii inculpați consumaseră băuturi
alcoolice atât împreună, la locuința martorului R.M., cât și separat, H.I.J.
împreună cu același martor, R.M., iar inculpatul G.D. într-un bar, locație în
care acesta aflase despre locul în care se afla persoana vătămată S.Z.
Între inculpatul G.D. și persoana vătămată S.Z. s-a derulat o relație
amoroasă pe parcursul multor ani, cu perioade de intermitență determinate de
condamnările inculpatului G.D., precum și de faptul că acesta s-a aflat în
penitenciar. Inculpatul a încercat reluarea relației după liberarea sa din
penitenciar la data de 2 iulie 2014, însă a întâmpinat refuzul persoanei
vătămate. Ca urmare a acestui refuz, inculpatul G.D. a recurs la trimiterea
repetată de mesaje de amenințare și cu conținut obscen către persoana
vătămată, după data de 2 iulie 2014, în scopul constrângerii acesteia de a relua
relația, aspecte care i-au creat persoanei vătămate o stare de teamă cu privire
la siguranța sa.
Așa cum s-a arătat mai sus, aflând despre iminenta plecare a persoanei
vătămate S.Z. în Austria, în jurul datei de 15 ianuarie 2015, inculpații G.D. și
H.I.J., care a fost de acord să îl însoțească pe G.D., ambii aflați sub influența
băuturilor alcoolice, au ajuns în dreptul ușii de acces în apartamentul
persoanei vătămate B.L., în noaptea de 14/15 ianuarie 2015, către miezul
222 Gheorghe Ivan
nopții. Inițial G.D. a bătut la ușă, moment în care persoana vătămată B.L. s-a
deplasat să deschidă, dar când i-a observat pe inculpați, aceasta nu a deschis,
ci s-a deplasat înapoi în locuință, cu speranța că inculpații vor pleca. Întrucât
nu a primit niciun răspuns, inculpatul G.D. a lovit ușa de acces în apartament
cu piciorul de mai multe ori, până în momentul în care yala a cedat, și astfel
G.D. și H.I.J. au pătruns în apartament. În acest timp, alarmat de bătăile
puternice în ușă, B.L. a ieșit să-i întâmpine pe inculpați, iar când a ajuns în
holul locuinței le-a cerut acestora, în mod neechivoc, să părăsească incinta
apartamentului.
După ce a pătruns în apartament, inculpatul G.D. a început să strige
către persoana vătămată S.Z. să iasă afară și să nu se ascundă, iar B.L., văzând
că nu poate să-i oprească pe inculpați și că aceștia nu părăsesc apartamentul, a
ieșit pe casa scării blocului, pentru a apela la concursul organelor de poliție. În
acest timp, inculpatul G.D. a purtat un scurt dialog cu martorul L.L., în timp
ce încerca să ajungă către baia apartamentului, unde se refugiaseră persoanele
vătămate S.Z. și S.J., cerându-le ca acestea să iasă afară, iar în momentul în
care a auzit că B.L. a chemat organele de poliție, a luat hotărârea să
părăsească apartamentul. Pornind către ieșirea din apartament, inculpatul G.D.
a sustras două telefoane mobile, aflate la încărcat, din camera prin care se
făcea accesul la baia apartamentului, și care aparțineau celor două persoane
vătămate.
În continuare, ambii inculpați au părăsit apartamentul, iar când au
ajuns în fața scării blocului, cei doi s-au despărțit, însă inculpatul G.D. nu a
plecat din zonă, ci s-a întâlnit cu martorul B.B.L. care venise în grabă alarmat
de telefonul primit de la B.L. Împreună, inculpatul și martorul au sosit la
locuința persoanei vătămate B.L., iar mai apoi inculpatul G.D. a condus
organele de poliție la locul, în care ascunsese unul din cele două telefoane
sustrase, respectiv telefonul aparținând persoanei vătămate S.Z. Cel de-al
doilea aparat mobil nu a fost găsit, iar inculpatul G.D. a negat că l-ar fi
sustras.
Pentru a reține situația de fapt sus-menționată, instanța de judecată a
avut în vedere faptul că din coroborarea declarațiilor ambilor inculpați, date
atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, rezultă că a avut loc
o pătrundere a acestora în domiciliul persoanei vătămate B.L. prin distrugerea
de către inculpatul G.D. a yalei, care asigura închiderea ușii de acces în
locuință, pe care a lovit-o, în mod repetat, cu piciorul. În acest sens sunt și
declarațiile persoanelor vătămate B.L., S.Z., S.J., precum și a martorului L.L.
Ca atare, nu există dubii sub aspectele menționate.
De altfel, inculpatul G.D. a declarat că recunoaște faptele săvârșite, cu
excepția sustragerii celui de-al doilea telefon mobil, și care ar fi aparținut
Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două... 223
părții civile S.J. Cu privire la acest din urmă aspect, instanța a reținut că acest
telefon a existat, chiar dacă nu a fost găsit fizic de către organele de poliție. În
acest context este de menționat că din declarațiile martorului L.L. și ale
persoanelor vătămate B.L., S.Z., S.J. rezultă, în mod neechivoc, faptul că
alături de telefonul numitei S.Z. se afla la încărcat și un al doilea telefon care
aparținea persoanei vătămate S.J.
Cu privire la infracțiunea de șantaj de care este acuzat inculpatul G.D.,
instanța a reținut că din coroborarea declarațiilor persoanelor vătămate B.L.
(din faza de urmărire penală) și S.Z. (din fazele de urmărire penală și de
judecată) rezultă fără echivoc faptul că, începând cu data liberării sale din
penitenciar (2 iulie 2014), inculpatul a exercitat presiuni asupra persoanei
vătămate S.Z. prin trimiterea constantă de SMS-uri cu caracter amenințător
și/sau obscen, în scopul de a o determina pe persoana vătămată să reia relația
amoroasă. De altfel, faptul că a trimis diferite mesaje a fost recunoscut chiar
de către inculpatul sus-menționat în declarațiile sale, deși a afirmat că
conținutul respectivelor texte nu cuprindea și amenințări. Instanța a considerat
că prin acțiunile de trimitere de mesaje inculpatul a exercitat presiuni asupra
psihicului persoanei vătămate, chiar dacă aceasta a declarat în faza de
cercetare judecătorească că s-a împăcat cu inculpatul și nu mai are niciun fel
de pretenții față de acesta, întrucât la acel moment, infracțiunea era deja
consumată, mai ales că prin propria-i declarație persoana vătămată S.Z. a
arătat că suferea de depresie, era sub tratament cu Xanax și se speria foarte
ușor.
Așadar, în urma deliberării, pe baza probelor administrate în faza de
urmărire penală și a audierii inculpaților în faza de judecată, instanța a stabilit
dincolo de orice dubiu identitatea făptuitorilor, situația de fapt și încadrarea
juridică a acesteia, precum și că faptele există și au fost săvârșite de către
inculpați cu vinovăția prevăzută de lege.
În drept,
Fapta inculpatului G.D. de a distruge, la data de 15 ianuarie 2015, în
jurul orei 01.00, ușa locuinței persoanei vătămate/părții civile B.L., cu intenția
de a pătrunde în interiorul acesteia, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de distrugere prevăzută în art. 253 alin. (1) C.pen.
Fapta aceluiași inculpat care, la data de 15 ianuarie 2015, în jurul orei
01.00, aflându-se în locuința persoanei vătămate/părții civile B.L., fără
consimțământul acesteia, și refuzând părăsirea imobilului, a sustras un telefon
mobil, aparținând persoanei vătămate/părții civile S.Z., întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1)
raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) C.pen.
224 Gheorghe Ivan
Fapta inculpatului G.D. care, la data de 15 ianuarie 2015, în jurul orei
01.00, aflându-se în locuința persoanei vătămate/părții civile B.L., fără
consimțământul acesteia, și refuzând părăsirea imobilului, a sustras un telefon
mobil, aparținând persoanei vătămate/părții civile S.J., întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1)
raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) C.pen.
Fapta aceluiași inculpat care, începând cu luna iulie 2014, a constrâns
persoana vătămată S.Z., prin amenințări repetate cu acte de violență remise
prin intermediul mesajelor telefonice, să reia relația amoroasă pe care a avut-o
cu acesta, inculpatul urmărind astfel obținerea în mod injust a unui folos
nepatrimonial, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj
prevăzută în art. 207 alin. (1) C.pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei pentru inculpatul G.D. au fost
avute în vedere criteriile generale prevăzute în art. 74 C.pen., și anume:
împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, mijloacele folosite, starea de
pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs
ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul
urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale
ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului
penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, precum și situația
familială și socială a inculpatului.
Aplicând criteriile sus-enunțate la situația inculpatului, instanța, în
procesul de individualizare, s-a orientat către aplicarea pedepsei închisorii cu
executare în regim de detenție. Pentru alegerea acestei pedepse, instanța a
avut în vedere faptul că inculpatul prezenta un risc social ridicat și un indice
de recidivă infracțională extrem de ridicat, pronosticul său de reintegrare
socială fiind modest. Astfel, instanța a observat că inculpatul G.D. a fost
liberat condiționat la data de 2 iulie 2014 prin Sentința penală nr. 952/2014 a
Judecătoriei Bistrița, rămânând un rest neexecutat de 377 de zile. În aceste
condiții, deși inculpatul a trecut prin regimul de penitenciar și putea cu
ușurință prevedea că în cazul în care mai comite fapte penale poate fi
reintrodus în penitenciar, totuși acest lucru nu l-a împiedicat ca la o oră târzie
din noapte să pătrundă prin distrugerea ușii unui apartament într-o locuință în
care nu avea dreptul să se afle. Instanța a opinat că acest comportament
denotă faptul că scopul pedepsei de a preveni săvârșirea de infracțiuni nu a
fost atins, deși chiar inculpatul în declarațiile sale a precizat că regretă că s-a
ajuns aici, întrucât știa că era liberat condiționat. Mai mult decât atât,
modalitatea truculentă a inculpatului de a acționa, deși ar fi putut fi ușor
identificat de colocatarii de pe scara blocului, a relevat că acesta prezenta un
Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două... 225
pericol pentru societate, iar starea de beție în care se afla inculpatul nu este o
scuză, ci poate constitui chiar o circumstanță agravantă.
Din studiul cazierului judiciar al inculpatului G.D. rezultă că acesta a
suferit diferite condamnări și sancțiuni administrative, de unde rezultă
necesitatea reeducării condamnatului sub supravegherea statului în regim de
penitenciar.
B. Considerentele instanței de apel. B.1. Respingerea apelurilor
declarate. Hotărârea atacată este la adăpost de critici. Astfel, argumentele
prezentate de instanța de prim grad în motivarea soluției la care s-a oprit prin
Sentința penală nr. 302/2015 sunt pertinente și nu suportă corecturi sau
adăugiri din partea instanței de apel. Prin urmare, în lipsa vreunui motiv, pe
care să-l reținem din oficiu, de desființare a hotărârii atacate, apelurile
promovate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș și inculpatul
G.D. sunt nefondate, așa încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a
dispus respingerea căilor ordinare de atac declarate în cauză.
Cât privește motivul de apel invocat de procuror și de inculpat,
referitor la unitatea naturală de infracțiune în cazul activității de sustragere a
telefoanelor mobile, acesta nu a fost primit, constatându-se, alături de instanța
de prim grad că, la data de 15 ianuarie 2015, în jurul orei 1.00, inculpatul
G.D., după ce a pătruns, fără drept, în locuința persoanei vătămate B.L., a
sustras, în scopul însușirii pe nedrept, două telefoane mobile, unul marca
Sony, aparținând persoanei vătămate S.Z., și celălalt marca Orange Gova,
aparținând persoanei vătămate S.J. Deși a acționat în aceleași împrejurări de
loc și de timp, inculpatul a sustras cele două telefoane mobile prin două
acțiuni distincte, și nu printr-o singură acțiune. Pe de altă parte, așa cum a
rezultat din declarațiile persoanelor vătămate și din planșa fotografică
criminalistică întocmită cu prilejul cercetării la fața locului, telefoanele, cu
toate că se aflau în aceeași încăpere, erau totuși plasate în locuri diferite,
fiecare fiind legat de câte un acumulator și racordat la câte un dispozitiv
electric. Prin urmare, pentru sustragerea celor două telefoane era nevoie de
efectuarea a două acțiuni distincte de luare a bunurilor. Mai mult, și în aceeași
ordine de idei, prin cele două acțiuni ale sale, inculpatul nu a lezat integritatea
unui singur patrimoniu, ci a două patrimonii diferite – atât al persoanei
vătămate S.Z., cât și al persoanei vătămate S.J. Totodată, inculpatul a prevăzut
în mod rezonabil că posesia bunurilor care se aflau în locuința persoanei
vătămate B.L., și nu a persoanei vătămate S.Z., nu putea să fie exclusiv a
acesteia din urmă, care de altfel la data faptelor se afla doar vremelnic în acel
imobil. În aceste circumstanțe, activitatea inculpatului nu reprezintă o unitate
naturală de infracțiune, ci o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului
real – două infracțiuni de furt calificat, una în dauna persoanei vătămate S.Z.,
226 Gheorghe Ivan
alta în dauna persoanei vătămate S.J., iar la momentul faptelor inculpatul a
prevăzut că telefoanele pot să fie în posesia a doi subiecți pasivi.
Nu au fost reținute nici celelalte motive de apel ale inculpatului,
pentru următoarele considerente:
a) deși mobilul actelor de sustragere a celor două telefoane poate să fie
cel declarat de inculpat – de a afla care sunt persoanele cu care a purtat
convorbiri persoana vătămată S.Z. –, totuși scopul acțiunilor inculpatului a
fost acela de a-și însuși pe nedrept bunurile. Scopul se deduce din
circumstanțele materiale ale săvârșirii activităților infracționale, precum și din
împrejurările ulterioare faptelor. Astfel, este de notat că inculpatul a luat
telefoanele mobile din locuința unde pătrunsese, fără drept, prin acțiuni care
au fost ascunse de ochii celor care se aflau în imobil, profitând de momentele
în care persoanele vătămate nu erau în preajma sa. Ulterior inculpatul a plecat
cu cele două bunuri, le-a ascuns, iar la întoarcerea în imobil nu avea asupra sa
niciunul dintre telefoane, doar mai târziu, după intervenția organelor de
poliție, a indicat locul unde a ascuns telefonul persoanei vătămate S.Z.,
refuzând constant să indice unde a depozitat celălalt telefon. În acest context
și cu referire la apărările inculpatului formulate în cursul urmăririi penale și în
prim grad, este de subliniat că declarațiile persoanelor vătămate S.Z., S.J. și
B.L., procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa fotografică
criminalistică însoțitoare, precum și declarațiile coinculpatului H.I.J. confirmă
faptul că telefoanele au existat anterior pătrunderii inculpatului în cameră, că
inculpatul G.D. este singurul care a intrat în acea încăpere după ce telefoanele
au fost conectate la sursele pentru alimentare și că după ce inculpatul a plecat
din locuință telefoanele nu mai erau în interiorul acesteia. Așadar, în mod
rezonabil a concluzionat prima instanță că inculpatul este autorul atât al
furtului în dauna persoanei vătămate S.Z., cât și al furtului în dauna persoanei
vătămate S.J.;
b) în ceea ce privește infracțiunea de șantaj, în acord cu prima instanță,
ale cărei considerente nu au putut să fie convingător combătute, este de
relevat că acțiunile inculpatului prin care i-a trimis persoanei vătămate S.Z.
mai multe mesaje telefonice cu caracter amenințător și/sau obscen, în scopul
de a o determina pe aceasta să reia relația amoroasă, în condițiile în care era
suferindă de depresie și sub tratament medicamentos, au pus în pericol cert
relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei vătămate și au
acționat ca o constrângere morală asupra acesteia pentru a adopta
comportamentul dorit de către inculpat. Cum amenințările au fost exercitate
de inculpat, în scopul de a o determina pe victimă să reia relația amoroasă,
actele inculpatului constituie infracțiunea de șantaj, care absoarbe infracțiunea
de amenințare;
Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două... 227
c) potrivit art. 159 alin. (3) C.pen., pentru a avea drept consecință
înlăturarea răspunderii penale, împăcarea trebuie să aibă loc până la citirea
actului de sesizare a instanței. În cazul de față, s-a dat citire actului de sesizare
a instanței la termenul de judecată din data de 6 martie 2015, așa cum rezultă
din încheierea de ședință întocmită pentru acel termen. Actul de împăcare
între persoana vătămată S.Z. și inculpatul G.D. s-a realizat la data de 15
aprilie 2015 – deci, după data la care actul de sesizare fusese citit în cauză –,
astfel că declarația tardivă de împăcare nu mai produce efectele scontate de
inculpat, ci este valorificată doar în procesul de individualizare judiciară a
pedepsei;
d) atât pentru infracțiunile de furt calificat, cât și pentru infracțiunea
de șantaj, prima instanță a stabilit și aplicat pedepse la minimul special
prevăzut în textele de incriminare. În cauză, nu a fost identificată incidența
vreunei cauze sau circumstanțe de atenuare a pedepsei, astfel că nu există
niciun temei pentru reducerea pedepselor stabilite și aplicate pentru săvârșirea
fiecăreia dintre cele trei infracțiuni. În ceea ce privește durata pedepsei
rezultante aplicate, de 3 ani și 377 de zile închisoare, este de menționat că
aceasta este rezultatul a două componente fixe: pe de o parte, sporul invariabil
de 1/3 din totalul pedepselor, exceptând pedeapsa cea mai grea stabilită, spor
care se adaugă la această pedeapsă, conform art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., iar,
pe de altă parte, durata restului rămas de executat la momentul liberării
condiționate din executarea pedepsei de 3 ani și 2 luni închisoare aplicate prin
Sentința penală nr. 1147/2012 a Judecătoriei Târgu-Mureș, rest care, potrivit
art. 104 alin. (2) cu referire la art. 43 alin. (1) și (2) C.pen., obligatoriu se
adaugă la pedeapsa rezultantă din concurs.
B.2. Măsurile preventive. Prin Ordonanța din 15 ianuarie 2015,
inculpatul a fost reținut preventiv pe o perioadă de 24 de ore. Prin Încheierea
penală nr. 13/2015, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei
Târgu-Mureș a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30
de zile. Ulterior măsura preventivă a fost menținută succesiv, inițial de
judecătorul de cameră preliminară, apoi de către instanța de judecată, în
prezent inculpatul fiind judecat în stare de arest preventiv.
Însă, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în baza
art. 241 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., arestarea preventivă încetează de drept,
inculpatul intrând în executarea pedepsei de 3 ani și 377 de zile închisoare
care i-a fost aplicată. Din durata acesteia, pe lângă perioada reținerii și a
arestării preventive scăzute, în temeiul art. 72 C.pen., prin hotărârea apelată,
conform art. 424 alin. (3) C.pr.pen., se va deduce și perioada arestării
preventive, începând cu data de 20 aprilie 2015, când s-a pronunțat hotărârea
atacată, la zi.
228 Gheorghe Ivan
B.3. Cheltuielile judiciare. Potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., vor
rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul
procurorului, în cuantum de 250 lei.
Pentru culpa sa procesuală, dată de exercitarea unei căi de atac
nefondate, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen., inculpatul G.D. a fost obligat să
suporte și cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea apelului său, în
sumă de 250 lei, din care 150 lei acoperă costul suportului tehnic și de hârtie
pe care s-au consemnat actele procesuale și procedurale necesare soluționării
căii de atac, iar suma de 100 lei reprezintă o parte din onorariul avocatului
desemnat din oficiu și se va vira din fondurile Ministerului Justiției.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 449/A/2015)
II. Notă critică. Instanțele de judecată au raționat astfel: fiecare bun
are un singur proprietar/posesor; nu există mai mulți coproprietari/coposesori;
mai multe bunuri nu pot aparține unui singur proprietar/posesor. Realitatea
poate fi alta: o singură persoană poate avea în proprietate/posesie unul, două
sau mai multe bunuri, inclusiv de genul celor din speță (telefoane mobile).
Opinia instanței de apel, în sensul că inculpatul putea și trebuia să
prevadă că cele două telefoane mobile erau în posesia a două persoane
vătămate, acest lucru reieșind din împrejurarea că fiecare telefon mobil era
,,legat de câte un acumulator și racordat la câte un dispozitiv electric”, este
exagerată.
Sintagma ,,în aceeași împrejurare” este aceea care reunește acțiunile
de sustragere a celor două telefoane mobile într-o unitate naturală de
infracțiune, sub forma infracțiunii simple1. Faptul că aceste bunuri aparțineau
unor persoane diferite nu se răsfrânge asupra conținutului infracțiunii, acesta
fiind unic prin natura sa. Nu se poate scinda activitatea infracțională în funcție
de numărul subiecților pasivi2; acest lucru îl poate face doar legiuitorul, așa
1 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p.
99-100. 2 Admițând un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte de Casație și Justiție a relevat că
,,diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei
acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea
infracțiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni”.
Prin urmare, a statuat că traficul de persoane comis asupra mai multor subiecți pasivi, în
aceleași condiții de loc și de timp, constituie o infracțiune unică, în formă continuată, iar nu
mai multe infracțiuni aflate în concurs [Decizia nr. XLIX (49)/2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007].
Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două... 229
cum s-a întâmplat atunci când a configurat infracțiunea continuată și
concursul de infracțiuni în noul Cod penal (subiect pasiv unic în cazul
infracțiunii continuate, respectiv subiect pasiv plural în cazul concursului de
infracțiuni); or, recent, Curtea Constituțională a României a statuat că
sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” (care impune condiția unității
subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate), din cuprinsul dispozițiilor
art. 35 alin. (1) C.pen.3, este neconstituțională, întrucât creează o diferență de
tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo
justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art.
16 alin. (1) din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea
cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări4.
3 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe
(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
[…]” 4 Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din
17 iulie 2017.
TENTATIVA LA INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT
SĂVÂRȘITĂ PRIN VIOLARE DE DOMICILIU
ABSTRACT
The activities of the defendant of entering the open gate, without
having the right and without the approval of the victim, in the
courtyard of the residence, and to stay hidden at the entrance of
the cellar, him being known to have the habit of stealing from the
houses of the villagers, are not acts of execution specific to the
qualified theft. Although they demonstrate the existence of the
defendant’s intention to steal goods, yet they do not prove, beyond
any doubt, that the defendant executed this intention.
Key words: qualified theft, attempt, trespassing.
I. Prezentare speță. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighișoara și
inculpatul I.M. au declarat apel împotriva unei sentințe penale pronunțate de
Judecătoria Sighișoara.
Procurorul a contestat legalitatea sentinței Judecătoriei Sighișoara,
invocând următoarele:
Inculpatul I.M. a fost trimis în judecată pentru două infracțiuni de furt
și de violare de domiciliu, ambele în formă continuată, săvârșite în dauna
persoanelor vătămate P.M. și B.I.
Prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice într-o
infracțiune de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. b) din noul Cod
penal (în continuare C.pen.) (persoană vătămată B.I.) și o infracțiune de
violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin. (1) C.pen. (persoană vătămată
P.M.), precum și condamnarea inculpatului pentru cele două infracțiuni,
omițând să dispună vreo soluție pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de
furt în dauna persoanei vătămate P.M. În plus, raportat la tratamentul
sancționator al recidivei mari postexecutorii, legea penală veche era mai
favorabilă. Totodată, instanța a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. o) C.pen., dar a
omis aplicarea pedepsei accesorii cu același conținut.
În apelul său, inculpatul a contestat temeinicia hotărârii instanței de
prim grad, de condamnare a sa la pedeapsa închisorii cu executare în detenție
pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și violare de domiciliu, pe
motiv că, la dosarul cauzei, nu există probe suficiente care să ducă la
concluzia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că el a comis cele două
infracțiuni.
Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de... 231
Analizând apelurile pendinte, prin prisma materialului dosarului al
Judecătoriei Sighișoara, a motivelor invocate, a susținerilor și a concluziilor
reprezentantului Ministerului Public și ale inculpatului, precum și din oficiu,
în limitele efectului devolutiv, instanța de apel a reținut următoarele:
A. Conținutul hotărârii atacate. Printr-o sentință penală, Judecătoria
Sighișoara:
– în temeiul art. 386 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.), a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de
sesizare, aplicând și dispozițiile art. 5 C.pen., și anume: din infracțiunile de
violare de domiciliu în formă continuată prevăzută în art. 192 alin. (1) din
Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 41 alin.
(2) din același cod și de furt în formă continuată prevăzută în art. 208 alin. (1)
C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, ambele cu
aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) și art. 33 lit. a) C.pen. din 1969, în infracțiunile
de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. și de violare de
domiciliu prevăzută în art. 224 alin. (1) C.pen., ambele cu aplicarea art. 41
alin. (1) și art. 43 alin. (5) C.pen.;
– în temeiul art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1)
și art. 43 alin. (5) C.pen., precum și a art. 5 din același cod, l-a condamnat pe
inculpatul I.M. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în dauna
persoanei vătămate B.I., săvârșită la data de 17 iulie 2013, în condițiile
recidivei postexecutorii și prin violare de domiciliu, la pedeapsa închisorii de
3 ani;
– în temeiul art. 224 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art.
43 alin. (5) C.pen., precum și a art. 5 din același cod, l-a condamnat pe același
inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu în dauna
persoanei vătămate P.M., săvârșită la data de 17 iulie 2013, la pedeapsa
închisorii de 5 luni;
– în temeiul art. 5, art. 38 alin. (1) privind concursul real de infracțiuni
și art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea la
care a adăugat un spor de 1/3 din durata celeilalte pedepse stabilite, inculpatul
urmând să execute pedeapsa de 3 ani, 1 lună și 20 zile prin privare de
libertate;
– în temeiul art. 67 C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi și a dispus, în temeiul
art. 66 alin. (1) lit. o) și art. 66 alin. (5) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același
cod și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal1, cu modificările și completările
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
232 Gheorghe Ivan
ulterioare, interzicerea exercitării dreptului de a se apropia de locuințele
persoanelor vătămate P.M. și B.I.;
– în temeiul art. 398 și art. 274 alin. (1) C.pr.pen., obligarea
inculpatului la plata sumei de 280 lei, reprezentând cheltuieli judiciare
avansate de stat, suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli privind avocatul din
oficiu, rămânând în sarcina statului.
Totodată, prin aceeași sentință, s-a menționat că, în baza art. 68 alin.
(1) lit. c) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același cod, executarea pedepsei
interzicerii exercitării unor drepturi, dispusă mai sus, începe după executarea
pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiționate.
În fapt, prima instanță a reținut că inculpatul I.M. a pătruns la data de
17 iulie 2013, pe timp de zi, fără drept, pe poarta deschisă a imobilului, în
curtea casei persoanei vătămate B.I., și apoi în bucătăria de vară a acesteia, de
unde a sustras bunuri alimentare și un șampon. În aceeași zi, la un interval
scurt de timp, inculpatul a pătruns, în aceleași condiții, în curtea imobilului
persoanei vătămate P.M., intenționând să sustragă bunuri, însă nu a reușit,
fiind surprins de martorul T.V., care a alertat proprietarul, moment în care
inculpatul a fugit.
În ceea ce privește individualizarea pedepselor principale stabilite în
privința inculpatului, instanța a ținut seama de dispozițiile art. 5 C.pen.,
respectiv de aplicare a legii penale mai favorabile, întrucât de la data săvârșirii
infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit noua lege
penală. În aceste condiții, respectând principiul aplicării legii mai favorabile,
instanța a procedat la determinarea acesteia, statuând următoarele: încadrarea
faptelor deduse judecății, potrivit legii noi, este aceea prevăzută în art. 228
alin. (1)-229 alin. (2) lit. b) C.pen. de furt calificat săvârșit de inculpat în
dauna persoanei vătămate B.I., în stare de recidivă postexecutorii prevăzută în
art. 41 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 43 alin. (5) din același cod, constând în
luarea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acesteia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, prin violare de domiciliu; este o
infracțiune complexă constituită din acțiunea de pătrundere fără drept într-un
domiciliu al persoanei vătămate și luarea unor bunuri mobile, în scopul
însușirii. Prin urmare, fapta comisă în dauna persoanei vătămate B.I.
constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. b)
C.pen., fără ca această infracțiune să intre în concurs cu infracțiunea de
violare de domiciliu, conform sesizării inițiale a parchetului, în dauna
aceleiași persoane vătămate.
Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de... 233
Noul Cod penal este legea mai favorabilă, având în vedere limitele de
pedeapsă mai reduse în cazul infracțiunii de furt calificat. În speță, deși ambii
termeni ai recidivei au avut loc sub imperiul legii vechi, iar inculpatul a
săvârșit o altă faptă după ce pedeapsa anterioară a fost considerată ca
executată, situație în care limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de
lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, totuși acestea sunt
cuprinse între 3 ani și 10 ani și 5 luni față de acelea cuprinse între 3 ani și 15
ani, la care s-ar fi putut adăuga un spor de până la 10 ani, potrivit Codului
penal anterior.
Fapta comisă de inculpat la data de 17 iulie 2013, prin pătrunderea fără
drept, în orice mod, în curtea imobilului persoanei vătămate P.M., fără
consimțământul acesteia, constituie infracțiunea de violare de domiciliu
prevăzută în art. 192 alin. (1) C.pen. din 1969, aceeași incriminare fiind
preluată de către noul Cod penal în art. 224 alin. (1). Acțiunea penală este
condiționată de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, ca
și în reglementarea anterioară, existând în cauză o astfel de plângere. Sub
aspect sancționator, noul Cod penal conține posibilitatea aplicării sancțiunii
amenzii penale, alternativ cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, față de pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 4 ani prevăzută în Codul penal anterior.
Instanța a reținut că inculpatul a comis o singură infracțiune în dauna
persoanei vătămate P.M., de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin.
(1) C.pen., în stare de recidivă postexecutorie, fiind aplicabile art. 41 alin. (1)
și art. 43 alin. (5) din același cod, comisă înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal; acesta este legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea
sus-menționată, inclusiv sub aspectul tratamentului sancționator al recidivei
postexecutorii, care majorează, în mod obligatoriu, cu jumătate limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de violare de
domiciliu, aceasta constituind cel de-al doilea termen al recidivei; astfel,
pedeapsa închisorii va fi cuprinsă între 4 luni și 15 de zile și 3 ani față de
aceea cuprinsă între 6 luni și 4 ani, la care s-ar putea adăuga un spor de până
la 10 ani, dacă maximul special ar fi neîndestulător, conform Codului penal
anterior. În aceste condiții, din vechea încadrare s-a înlăturat forma continuată
a infracțiunii, având în vedere că noul Cod penal prevede cerința unității de
subiect activ, de conținut și de rezoluție infracțională, precum și (suplimentar)
unitatea de subiect pasiv, cerință neîntâlnită în speța de față, motiv pentru care
nu s-a mai reținut forma continuată a infracțiunii de violare de domiciliu ori
de furt, conform sesizării instanței de către parchet.
Întrucât instanța a stabilit și a aplicat pedepsele principale prevăzute
de legea penală nouă (mai favorabilă) în raport cu pedeapsa principală pentru
fiecare dintre faptele concurente, deopotrivă, a constatat că aceeași lege este
234 Gheorghe Ivan
mai favorabilă și în privința pedepselor complementare, conform principiului
legalității pedepsei și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 coroborat cu art.
5 C.pen. Potrivit art. 67 C.pen., aplicarea pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală
stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și
gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară. În concret, pentru a crește siguranța și securitatea
persoanelor vătămate în cauză și a-l responsabiliza pe inculpat asupra
consecințelor faptei sale, instanța a dispus, conform art. 66 alin. (1) lit. o) și
(5) C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 1 an a
exercitării dreptului de a se apropia de locuințele persoanelor vătămate P.M. și
B.I.
Prima instanță nu a aplicat pedepse accesorii, întrucât noul Cod penal
prevede aplicarea facultativă a acestora.
B. Considerentele instanței de apel. B.1. Admiterea apelurilor
declarate. Cu referire la temeinicia apelurilor Parchetului de pe lângă
Judecătoria Sighișoara și inculpatului I.M., s-a constatat că, în ceea ce privește
expunerea stării de fapt, analiza probelor, constatarea vinovăției inculpatului
la comiterea infracțiunilor de furt calificat și de violare de domiciliu, durata
pedepselor principale stabilite și a celei aplicate în raport cu criteriile de
individualizare judiciară a pedepsei prevăzute în art. 74 C.pen., obligarea
inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză,
precum și cuantumul acestor cheltuieli, hotărârea în discuție este la adăpost de
critici.
Cu toate acestea, apelurile promovate în cauză de către procuror și
inculpat sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a)
C.pr.pen., se dispune admiterea lor, cu consecințele desființării în parte a
sentinței apelate și a rejudecării pricinii în al doilea grad, în următoarele
limite:
Prima instanță a impus inculpatului, ca pedeapsă complementară,
interdicția exercitării dreptului de a se apropia de locuințele persoanelor
vătămate P.M. și B.I. Având în vedere natura infracțiunilor săvârșite – care nu
implică o componentă de violență –, faptul că aceste infracțiuni au fost comise
printr-un singur act material, fără să existe o repetabilitate a actelor de
pătrundere fără drept în domiciliile celor doi subiecți pasivi, împrejurarea că
rămâne la latitudinea P.M. și a succesorilor persoanei vătămate B.I. dacă îi
vor permite, în viitor, inculpatului să se apropie și să pătrundă în domiciliile
lor, precum și faptul că interdicția de a se apropia de cele două locuințe nu
este o măsură aptă să protejeze victimele (cu atât mai mult cu cât B.I. a
decedat pe durata procedurilor) și nici nu este indispensabilă evitării reiterării
Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de... 235
comportamentului infracțional, pentru realizarea acestei finalități fiind
suficientă aplicarea pedepsei principale, s-a constatat că aplicarea pedepsei
complementare sus-menționate nu este oportună în cauză.
În schimb, natura și gravitatea infracțiunilor comise de către inculpat,
natura și durata pedepselor principale stabilite și a celei aplicate și modalitatea
de executare a acesteia îl fac nedemn pe inculpat de exercițiul drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în
autoritățile publice sau în orice alte funcții public, precum și acela de a ocupa
o funcție care implică exercițiul autorității de stat, atât ca pedeapsă
complementară, pe o perioadă de 1 an, cât și ca pedeapsă accesorie, de la data
rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe și până la executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei principale.
Deși aplicarea pedepsei accesorii este facultativă, în condițiile în care
s-a concluzionat că, în raport cu particularitățile cauzei și persoana
inculpatului, este necesară impunerea pedepsei complementare a interdicției
exercițiului drepturilor menționate anterior, este firesc ca această interdicție să
opereze de la rămânerea definitivă a sentinței de condamnare, și nu numai din
momentul executării sau considerării ca executată a pedepsei principale. În
plus, oricum exercițiul celor două drepturi este incompatibil nu numai de iure,
dar și de facto cu executarea pedepsei penale în regim de detenție în
penitenciar, așa încât pedeapsa accesorie cu conținutul prevăzut în art. 66 alin.
(1) lit. a) și b) C.pen. este justificată de un scop obiectiv și legitim, fiind și
proporțională într-o societate democratică.
În aceste împrejurări, în rejudecare:
– s-a înlăturat din hotărârea atacată aplicarea pedepsei complementare
a interzicerii exercițiului dreptului inculpatului I.M. de a se apropia de
locuințele persoanelor vătămate P.M. și B.I., pe o durată de 1 an;
– în baza art. 66 alin. (1) lit. i) C.pen., ca pedeapsă complementară, pe
lângă pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de furt
calificat, i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66
alin. (1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice
sau în orice alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care
implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an;
– în temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., ca pedeapsă accesorie, alăturate
pedepsei principale stabilite pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, i
s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit.
a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice
alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat;
236 Gheorghe Ivan
– potrivit art. 66 alin. (1) lit. i) C.pen., ca pedeapsă complementară, pe
lângă pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de violare de
domiciliu, i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66
alin. (1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice
sau în orice alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care
implică exercițiul autorității de stat;
– în baza art. 45 alin. (3) C.pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa
complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 66 alin.
(1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau
în orice alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat;
– în temeiul art. 45 alin. (5) C.pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa
accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit.
a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice
alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței apelate și
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 3
ani, 1 lună și 20 de zile închisoare aplicate.
B.2. Neprimirea celorlalte motive invocate în apelurile declarate.
Celelalte motive de apel ale procurorului și ale inculpatului au fost găsite
nefondate și nu au fost primite, pentru următoarele considerente:
B.2.1. Inculpatului i se reproșează, prin rechizitoriu, printre altele, că
la data de 17 iulie 2013 a comis o tentativă de furt calificat prin violare de
domiciliu, în dauna persoanei vătămate P.M., reținându-se că a intrat fără
drept în curtea locuinței persoanei vătămate, de unde a încercat să sustragă
bunuri.
Potrivit art. 32 alin. (1) C.pen., tentativa constă în „punerea în
executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă
întreruptă sau nu și-a produs efectul”. Pentru existența tentativei idonee, este
necesar ca autorul să fi început executarea acțiunii care constituie elementul
material al infracțiunii, executare care să fi fost întreruptă din cauze
independente de voința subiectului activ sau deși a fost dusă până la capăt, nu
s-a produs rezultatul periculos. Altfel spus, pentru existența tentativei,
făptuitorul trebuie să fi depășit faza actelor preparatorii și să pună în executare
intenția de a săvârși infracțiunea, adică actele sale trebuie să corespundă
tipicității obiective prevăzute de lege sau să fie intim legate de activitățile
interzise de norma de incriminare.
În prezenta cauză, din declarațiile persoanei vătămate P.M. și
depozițiile martorilor P.N.M., P.V. și Ț.V. rezultă, într-adevăr, că inculpatul a
pătruns pe poarta deschisă, dar fără drept și fără acordul persoanei vătămate,
Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de... 237
în curtea locuinței acesteia, și a stat ascuns în gura pivniței, precum și că
inculpatul era cunoscut cu obiceiul de a fura din locuințele sătenilor. Aceste
activități nu sunt însă acte de executare specifice furtului calificat, ele pot
demonstra existența intenției inculpatului de a fura bunuri, dar nu dovedesc,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a pus în executare această
intenție.
În aceste împrejurări, încadrarea juridică dată de către judecătorie
faptelor este corectă. În același timp, este corect și procedeul ales de
judecătorie, de schimbare a încadrării juridice, reținând doar infracțiunea de
violare de domiciliu – componentă a infracțiunii complexe de furt calificat
prevăzute în art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. –, nu și tentativa la infracțiunea de
furt calificat, care nu a fost probată în cazul persoanei vătămate P.M. În
consecință cererea procurorului formulată în apel, de schimbare a încadrării
juridice, este nefondată și va fi respinsă.
B.2.2. Declarațiile persoanelor vătămate B.I. și P.M., precum și
depozițiile martorilor P.N.M. și Ț.V. și procesul-verbal de constatare întocmit
la data de 17 iulie 2013 de către organul de cercetare penală nu confirmă teza
avansată de inculpat, potrivit căreia el nu a săvârșit cele două infracțiuni
pentru care a fost condamnat, și duc la concluzia certă că, la data de 17 iulie
2013, în jurul orei 19.00, prin violare de domiciliu, inculpatul a sustras din
posesia persoanei vătămate B.I. o bucată de slănină, un șampon și o tavă cu
mici. Bunurile au fost descoperite în plasa pe care o avea inculpatul asupra sa,
imediat după săvârșirea faptei, când a fost prins în curtea locuinței persoanei
vătămate P.M., iar faptul susținut de inculpat că a cumpărat bunurile de la
magazin nu a fost confirmat în cauză. În plus, cele patru declarații indicate
mai sus și relatările martorei P.V. îl plasează pe inculpat la data de 17 iulie
2013, în curtea imobilului în care locuia persoana vătămată P.M., și nu în
exteriorul domiciliului acesteia.
În consecință, cele două fapte există, constituie infracțiunile de furt
calificat (în dauna persoanei vătămate B.I.) și de violare de domiciliu (în
dauna persoanei vătămate P.M.) și au fost săvârșite de către inculpat. Astfel,
în mod corect, prima instanță a dispus condamnarea acestuia. În raport cu
limitele speciale de pedeapsă prevăzute în textele de incriminare, majorate cu
jumătate potrivit exigențelor art. 43 alin. (5) C.pen., cu faptul că, date fiind
natura, împrejurările comiterii infracțiunilor, persoana inculpatului – care nu
este la prima confruntare cu legea penală, având în antecedență infracțiuni
similare –, aplicarea unui spor de pedeapsă era necesar în cauză, noul Cod
penal este lege mai favorabilă în cauză. Totodată, în funcție de circumstanțele
faptelor, de stăruința inculpatului în atingerea rezultatelor dorite și urmărire,
de urmările cauzate, precum și de persoana inculpatului – care, așa cum am
238 Gheorghe Ivan
precizat, a comis noile infracțiuni în condițiile recidivei mari postexecutorii, și
nu și-a asumat responsabilitatea actelor sale –, pedepsele stabilite și pedeapsa
principală aplicată sunt proporționale și răspund, în concret și în mod eficient,
nevoilor reinserției sociale și prevenției generale.
C. Cheltuielile judiciare. Având în vedere soluția principală adusă
apelurilor, potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate
de stat în cauză vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei,
se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 23/A/2015)
II. Notă critică. 1. Pătrunderea inculpatului, fără drept, în curtea
locuinței persoanei vătămate P.M., la data de 17 iulie 2013, de unde a încercat
să sustragă bunuri, constituie, evident, tentativă la infracțiunea de furt
calificat, comisă prin violare de domiciliu. Intenția inculpatului de a sustrage
bunuri rezultă din faptul că s-a ascuns în gura pivniței, așteptând deci
momentul prielnic pentru a-și realiza scopul său achizitiv. În lipsa unei
explicații plauzibile a inculpatului (cum ar fi venirea în vizită la persoana
vătămată, fiind invitat de aceasta, iar pentru a-i face o surpriză, s-a ascuns în
locul sus-menționat), concluzia nu poate fi decât aceasta.
2. Recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și
împotriva aceluiași subiect pasiv” (care impune condiția unității subiectului
pasiv în cazul infracțiunii continuate), din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.
(1) C.pen.2, este neconstituțională, întrucât creează o diferență de tratament
juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare
obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1)
din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în
fața legii, fără privilegii și fără discriminări3.
2 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe
(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
[…]” 3 Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din
17 iulie 2017.
DELAPIDAREA – INFRACȚIUNE DE PERICOL, ȘI NU DE
REZULTAT. ÎNLOCUIREA CONTROLULUI JUDICIAR CU
ARESTAREA PREVENTIVĂ
ABSTRACT
The new Criminal Code changed the philosophy of embezzlement
offence and has included this offence in the category of the service
offences, and not against the patrimony, so that the embezzlement
is a risk offence, and not of result, and for it’s achievement it is
enough that the public clerk to acquire goods, use or traffic, in his
interest or for another, money, valuables or other assets that he
manages or administers, without his activity of clerk to be
connected to causing a damage.
If the defendant violates in bad faith the conditions of the judicial
control and during this period he commits another offence, there
are fulfilled the conditions provided in art. 215 par. (7) and art.
223 par. (1) letter d) from the Criminal Procedure Code for the
replacement of the judicial control with the measure of preventive
arrest.
Key words: preventive arrest, judicial control, embezzlement, risk
offence, result offence.
I. Prezentare speță. La data de 13 martie 2015, Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție (denumită
în continuare D.N.A.) Serviciul teritorial Târgu-Mureș și inculpatul M.J. au
formulat contestații împotriva Încheierii penale nr. 20/DL/2015, pronunțate de
judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Mureș.
Procurorul a criticat încheierea sus-menționată, de admitere în parte a
cererii sale și de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar cu
măsura preventivă a arestului la domiciliu a inculpatului M.J., subliniind, în
esență, că în cauză sunt probe care confirmă îndeplinirea cumulativă a
condițiilor luării măsurii arestării preventive a inculpatului, iar măsura este
necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.
La rândul său, inculpatul a menționat, în esență, că nu sunt îndeplinite
condițiile înlocuirii măsurii preventive inițiale nici cu arestul la domiciliu, nici
cu arestarea preventivă. Astfel, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia
inculpatul a comis o nouă infracțiune pe durata controlului judiciar, aceasta
este nefondată. Astfel, activitatea reproșată inculpatului nu poate constitui
elementele instigării la infracțiunea de delapidare, nu există niciun prejudiciu
240 Gheorghe Ivan
în cauză, suspecta B.E.C. nu poate fi subiect activ al infracțiunii de
delapidare, nu există legătura subiectivă între inculpat și suspectă și, oricum,
inculpatul a urmărit să obțină copii după suportul tehnic pe care s-au
înregistrat dezbaterile ședinței consiliului local din data de 16 februarie 2015,
în calitatea sa de cetățean preocupat de soarta municipiului, și nu în calitate sa
de primar. Mai mult, contrar susținerilor judecătorului din prim grad și
procurorului, infracțiunea de delapidare nu este o infracțiune gravă, care să
justifice arestul la domiciliu sau arestarea preventivă. Suplimentar, procurorul
din cadrul D.N.A. nu avea competența să urmărească el această infracțiune,
care este de competența generală a parchetului de pe lângă judecătorie.
În continuare, inculpatul a subliniat că, în ceea ce privește scrisoarea
care trebuia trimisă Primăriei Sectorului V Budapesta, trebuie observat că nu
el este redactorul acesteia, că scrisoarea trebuia să emane de la consiliul local,
iar convorbirea cu viceprimarul localității referitor la această scrisoare a
avut-o în calitate de om politic, și nu de primar. În plus, de la luarea măsurii
preventive a controlului judiciar, procurorul nu a mai efectuat niciun act
specific urmăririi penale, ci doar s-a preocupat să-l urmărească pe inculpat, ca
acesta să încalce controlul judiciar. Totodată, atât procurorul, în propunerea
sa, cât și judecătorul, în încheierea contestată, nu au analizat în mod complet
probele, reținând din convorbirile telefonice interceptate doar pasaje singulare
pe care le-au interpretat în defavoarea inculpatului, fără să ia în considerare
contextul în care afirmațiile au fost făcute și în ansamblu toate convorbirile
purtate în perioada de referință, din care rezultă fără vreo îndoială că nu a
încălcat controlul judiciar și că este exclusă comiterea oricărei noi infracțiuni.
Analizând contestațiile pendinte, prin prisma materialului dosarului
cauzei, a motivelor invocate, a susținerilor și concluziilor reprezentantului
Ministerului Public și ale inculpatului, precum și din oficiu, în limitele
învestirii date de efectul devolutiv specific, judecătorul de drepturi și libertăți
de la Curtea de Apel Târgu-Mureș a reținut următoarele:
A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Încheierea penală nr.
20/DL/2015, judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Mureș:
în baza art. 242 alin. (3), art. 215 alin. (7) și art. 218 din noul Cod de
procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a admis în parte cererea formulată
de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție – D.N.A. – Serviciul teritorial Târgu-Mureș, în dosarul nr.
142/P/2014;
în baza art. 215 alin. (7), art. 218, art. 223 alin. (1) lit. d) și art. 220
C.pr.pen., a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestului
la domiciliu față de inculpatul M.J., cercetat în dosarul nr. 142/P/2014 al
Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea... 241
D.N.A. – Serviciul teritorial Târgu-Mureș, pe o durată de 30 de zile, începând
cu data de 11 martie 2015 și până la data de 9 aprilie 2015, inclusiv;
în baza art. 221 alin. (1) C.pr.pen., a impus inculpatului M.J.
obligația de a nu părăsi imobilul său, fără permisiunea organului judiciar care
a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza;
în baza art. 221 alin. (2) C.pr.pen., pe durata arestului la domiciliu, a
impus inculpatului următoarele obligații:
a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului
de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de
judecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice cu numiții V.Z., V.C., P.C. și B.E.C.;
în baza art. 221 alin. (4) C.pr.pen., a atras atenția inculpatului M.J.
că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin,
măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive;
a desemnat ca organ de executare a obligațiilor stabilite Poliția
municipiului Gheorgheni, județul Harghita;
a făcut aplicarea dispozițiilor art. 275 alin. (3) C.pr.pen.
În motivarea încheierii contestate, judecătorul de drepturi și libertăți a
reținut, în esență, că din materialul probator administrat (declarațiile
martorilor ascultați în faza de urmărire penală B.E.C., A.Z.I., N.Z., V.Z., S.H.,
precum și procesele-verbale de redare rezumativă a înregistrării
comunicațiilor și ale înregistrările audio ale convorbirilor purtate de inculpat
în intervalul 9 februarie 2015-23 martie 2015) rezultă suspiciunea rezonabilă
că inculpatul a încălcat cu rea-credință obligațiile stabilite în cadrul
controlului judiciar și chiar că ar fi comis o nouă infracțiune.
În ceea ce privește solicitarea de a se lua cea mai aspră dintre măsuri,
aceea a arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că
deși inculpatul a încălcat condițiile controlului judiciar, totuși nu a făcut-o
într-un mod foarte grav care să justifice privarea sa totală de libertate. Dar
cum această atitudine nu poate rămâne nesancționată, deoarece astfel s-ar
ajunge ca măsurile preventive să fie ineficiente, fără efect în plan juridic,
precum și pentru a asigura, pe de altă parte, buna desfășurare a procesului
penal, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că cererea de înlocuire a
controlului judiciar se justifică a fi admisă, urmând să fie luată măsura
preventivă a arestului la domiciliu.
Măsura arestului la domiciliu este necesară și oportună, tocmai pentru
că s-a dovedit că lăsarea în libertate sub control judiciar a inculpatului ar crea
un pericol concret pentru ordinea publică, pericol cert și actual, de o asemenea
intensitate, care să impună, singur, luarea unei măsuri mai severe decât cea
sub imperiul căreia se află la acest moment.
242 Gheorghe Ivan
Corespunde adevărului că infracțiunile amintite, prin natura și prin
gradul de pericol social abstract pe care îl implică, creează un pericol concret
pentru ordinea publică, având în vedere și calitatea specială a
inculpatului – aceea de primar, în exercițiul funcțiunii –, dar și gravitatea
fenomenului infracțional și limitele ridicate de pedeapsă stabilite de lege,
elemente de natură a stârni o reacție de oprobriu general puternică, astfel încât
se poate justifica privarea de libertate a unui inculpat.
Judecătorul de drepturi și libertăți a mai reținut că potrivit practicii
Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.),
orice măsură preventivă trebuie analizată în timp, atât la momentul inițial, cât
și ulterior, cât ea este în ființă, precum și din punct de vedere al oportunității
și al proporționalității. Astfel, potrivit unui punct de vedere exprimat de
C.E.D.O. se acceptă ca, cel puțin la începutul anchetei, suspectul să fie ținut
sub imperiul unei măsuri preventive, pentru a nu perturba sub nicio formă
desfășurarea instrucției penale (a se vedea: cauza W. contra Elveției; cauza
Dumont-Maliverg contra Franței).
De asemenea, potrivit unui punct de vedere exprimat de C.E.D.O.,
gravitatea unei inculpări poate să ducă autoritățile judiciare să plaseze și să
lase suspectul în detenție provizorie pentru a împiedica comiterea de noi
infracțiuni (a se vedea cauza Hesse contra Austriei), sens în care, așa cum
rezultă din practica C.E.D.O. (a se vedea cauza Vrencev contra Serbiei),
măsura arestării preventive trebuie analizată și din punct de vedere al
oportunității și al proporționalității, iar în baza acestor principii judecătorul de
drepturi și libertăți (instanța) este obligat a motiva și de ce o altă măsură
preventivă, mai puțin severă, nu s-ar putea dispune împotriva inculpatului.
Din acest punct de vedere, deși temeiul precizat oral de către
reprezentantul Ministerului Public este real, totuși faptele săvârșite de către
inculpat sunt oarecum atipice, el nesemnând acte în calitatea sa de primar, ci
dând dispoziții orale celor menționați, prevalându-se de relația de
subordonare, din punct de vedere profesional, a celor pe care a încercat să îi
determine să acționeze în sensul dorit de el – atât în ceea ce privește acea
scrisoare ce urma să fie adoptată în ședința consiliului local, cât și punerea la
dispoziția sa a respectivelor casete cuprinzând înregistrarea acelei ședințe –,
aspecte care nu pot fi negate, dar care, în condițiile date, justifică înlocuirea
controlului judiciar cu arestul la domiciliu.
În plus, nu există nici la acest moment, alte date din care să rezulte că
ar fi incident vreun alt temei al arestării, bazat, eventual, pe necesitatea
eliminării riscului intimidării martorilor de către inculpat, în cursul
administrării probelor. Faptele inculpatului sunt grave, mai ales prin prisma
calității sale de care s-a prevalat, în mod evident, și a susținerilor că au fost
Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea... 243
comise în exercițiul funcțiunii respective, însă acest criteriu nu este suficient
pentru a duce la concluzia că este necesară arestarea inculpatului, chiar și
pentru o perioadă scurtă de timp.
În acest context, în cauza de față, nu se poate vorbi de vreo perturbare
a instrucției penale, în situația luării unei măsuri preventive mai puțin grave,
sens în care și pericolul concret pentru ordinea publică poate fi anihilat.
Așadar, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că admiterea în
parte a propunerii parchetului, în sensul înlocuirii măsurii controlului judiciar
cu aceea a arestului la domiciliu, se fondează, în principal, pe existența de
probe și indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul
a săvârșit infracțiunile în discuție, luând în considerare și scopul asigurării
bunei desfășurări a procesului penal prin ținerea inculpatului la dispoziția
organelor judiciare, precum și scopul prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni,
conform prevederilor art. 215 alin. (7) C.pr.pen.
B. Considerentele judecătorului de drepturi și libertăți învestit cu
soluționarea contestațiilor procurorului și ale inculpatului. S-a constatat că,
prin Încheierea penală nr. 7/DL/2015 a judecătorului de drepturi și libertăți de
la Tribunalul Mureș, modificată și definitivă prin Încheierea penală nr.
4/CU/CDL/2015 a judecătorului de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel
Târgu-Mureș, față de inculpatul M.J. s-a luat măsura preventivă a controlului
judiciar pe o perioadă de 60 de zile, calculată începând cu data de 27 ianuarie
2015. Între obligațiile aferente controlului judiciar, inculpatului i s-a impus să
nu exercite activitatea de primar al municipiului Gheorgheni, județul
Harghita. Măsura preventivă a controlului judiciar, obligațiile care o însoțeau,
precum și consecințele încălcării acestora cu rea-credință au fost aduse la
cunoștința inculpatului atât cu prilejul pronunțării celor două încheieri, cât și
prin comunicarea in extenso a încheierilor.
Cu toate acestea, în cunoștință de cauză cu privire la obligațiile
procesuale pe care le avea și la efectele nesocotirii acestor obligații, din
materialul probator pus la dispoziția judecătorului de drepturi și libertăți de
către procuror (însemnând declarațiile date în calitate de martor, apoi de
suspect de către B.E.C., depozițiile martorilor S.H., Z.I. și N.Z., notele de
redare rezumativă a înregistrării comunicațiilor și ale înregistrărilor audio ale
convorbirilor purtate de inculpat în perioada 9 februarie-23 martie 2015, așa
cum temeinic și complet au fost analizate de către judecătorul de drepturi și
libertăți de la tribunal) rezultă suspiciunea rezonabilă că, pe durata controlului
judiciar, inculpatul M.J. a continuat să se comporte, în anumite situații, ca
primar al municipiului Gheorgheni și a săvârșit, cu intenție, o nouă
infracțiune. În acest sens, anterior și ulterior datei de 16 februarie 2015, el a
desfășurat activități pentru determinarea consilierilor locali să adopte, în
244 Gheorghe Ivan
ședință, textul unei scrisori, al cărei inițiator a fost el însuși. Acest document
urma să fie adresat din partea Consiliului local Gheorgheni acționarului
majoritar al SC M. SRL, în continuarea acțiunilor anterioare punerii sub
acuzare a inculpatului, efectuate de M.J., în calitatea lui de primar – avute în
vedere la momentul inițial al luării măsurii preventive a controlului judiciar și
care urmăreau schimbarea administratorului respectivei societăți, dar și
„edificarea” denunțului penal care a declanșat urmăririle penale în cauză.
Discuțiile inculpatului cu A.Z.I., N.Z., B.E.C. și S.K.E. pe marginea
acestei scrisori nu au fost purtate în calitatea sa de om politic, ci de primar, pe
de o parte, tocmai pentru că se înscriau pe linia demersurilor anterioare ale
acestuia întreprinse în calitatea lui de primar, care aveau ca scop îndepărtarea
de la administrarea SC M. SRL a denunțătorului V.Z., iar, pe de altă parte,
deoarece inculpatul nu a fost în măsură să prezinte nicio împuternicire din
partea conducerii partidului al cărui membru este, din care să rezulte că
inițiativa ar fi fost luată în vreo ședință de partid și că el și/sau cei trei
consilieri locali semnatari faptici ai scrisorii (N.Z., K.L. și S.K.E.) ar fi fost
mandatați să redacteze și să susțină o astfel de solicitare în ședința consiliului
local.
În consecință, în acord cu judecătorul de prim grad, este de relevat că
inculpatul M.J., chiar dacă nu a emis dispoziții cu caracter normativ sau
individual, în mod direct și prevalându-se de funcția sa de primar, totuși a
efectuat demersurile de mai sus prin intermediul consilierilor locali amintiți,
în aceeași manieră în care ar fi acționat dacă nu ar fi avut interdicția de a-și
desfășura activitatea de primar. În acest context, pe de o parte, se impune a fi
menționat faptul că, în cazul în care inculpatul ar fi avut cea mai mică îndoială
cu privire la natura și întinderea obligației stabilite de judecător, putea oricând
să solicite lămuriri fie de la procurorul de caz, fie de la judecătorul de drepturi
și libertăți. Nu a procedat însă în această manieră. Pe de altă parte, s-a
constatat că, într-adevăr, inculpatul s-a îngrijit cu prilejul oricărei comunicări
sau convorbiri telefonice să sublinieze că nu acționează în calitate de primar și
că nu poate desfășura anumite activități în calitatea sa de primar, fiind ținut de
interdicția impusă de judecător, însă asemenea afirmații sunt pur formale, prin
intermediul lor inculpatul a încercat practic să își acopere propriile acțiuni
întreprinse în virtutea funcției de primar, și nu fac decât să întărească
reaua-credință cu care acesta nu și-a onorat obligația care i-a fost pusă în
sarcină.
În aceeași ordine de idei, dezbaterile ședinței Consiliului local
Gheorgheni din data de 16 februarie 2015, când a fost pusă în discuție și
scrisoarea menționată mai sus, au fost înregistrate audio-video și stocate pe un
suport magnetic aflat în custodia unui consilier la Primăria municipiului
Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea... 245
Gheorgheni – Compartimentul Administrație Publică Locală. Conținutul
acestor înregistrări, deși este, în principiu, accesibil publicului, poate fi pus la
dispoziția unei persoane interesate numai în anumite condiții, stabilite în
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public1, cu
modificările și completările ulterioare, și în Regulamentul de ordine și
funcționare, adoptat de Consiliul local Gheorgheni, prin Hotărârea nr.
189/2012. Potrivit acestui regulament, un cetățean interesat poate solicita
copii ale înregistrării, prin depunerea unei cereri în acest sens și plata
cheltuielilor de efectuare a copiei. În nicio situație, originalele nu pot fi puse
la dispoziția cetățenilor, nici la sediul instituției, nici în altă parte. Totuși, fără
să acționeze în concordanță cu acest regulament și ca un cetățean preocupat
de soarta urbei, inculpatul M.J. a acționat în calitatea sa de primar și
preocupat mai degrabă de situația scrisorii și de maniera în care demersul său
a eșuat printre consilierii locali, a determinat-o la data de 17 februarie 2015 pe
suspecta B.E.C., secretara primăriei, să se deplaseze la biroul consilierului
A.E., să ia înregistrările respective și să i le trimită la domiciliul său, fapt care
s-a întâmplat ulterior.
Activitatea inculpatului poate să constituie elementele instigării la
infracțiunea de delapidare pentru care s-a extins acțiunea penală prin
ordonanța procurorului din data de 5 martie 2015, cu sublinierea că încadrarea
juridică – instigare sau participație improprie – nu prezintă relevanță în
procedura adusă în fața judecătorului de drepturi și libertăți, din moment ce
tratamentul sancționator al celor două forme de participație este identic. În
viziunea noului Cod penal, prin limitele de pedeapsă prevăzute în art. 295,
infracțiunea de delapidare este una de gravitate medie spre ridicată, dar acest
aspect este mai puțin relevant în raport cu particularitățile prezentei cauze, în
care se analizează temeiul arestării preventive prevăzut în art. 215 alin. (7) cu
referire la art. 223 alin. (1) lit. d) C.pr.pen., dar și cu circumstanțele în care
noua infracțiune se presupune că a fost săvârșită. Declarațiile date ca martor și
ca suspect de către B.E.C., depoziția martorei A.E. și notele de redare a
convorbirilor din datele de 17 și 23 februarie 2015 purtate de către inculpat cu
suspecta B.E.C. constituie probe suficiente din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a săvârșit noua infracțiune care i se reproșează;
infracțiunea este una intenționată, iar aparența îndeplinirii elementului
subiectiv al acesteia și legăturii subiective între inculpat și suspectă reiese
tocmai din conținutul convorbirilor dintre cei doi. Față de noua infracțiune,
procurorul în mod legal a extins acțiunea penală la data de 5 martie 2015. În
plus, noua infracțiune nu este deloc întâmplătoare pentru inculpat, vine în
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie
2001.
246 Gheorghe Ivan
contextul în care el nu și-a respectat obligațiile fixate de către judecător prin
încheierea din data de 30 ianuarie 2015. În pofida împrejurărilor că față de
inculpat era pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunile de abuz în
serviciu și șantaj, că în privința lui era în ființă măsura preventivă a
controlului judiciar și că trebuia să respecte obligațiile și interdicțiile care
însoțesc această măsură, inculpatul și-a continuat activitatea infracțională.
Răspunzând apărărilor inculpatului, este de observat că noul Cod
penal a schimbat filosofia infracțiunii de delapidare și a inclus această faptă în
categoria infracțiunilor de serviciu, și nu contra patrimoniului, astfel că
delapidarea este o infracțiune de pericol, și nu de rezultat, iar pentru realizarea
acesteia este suficient ca funcționarul public să-și însușească, să folosească
sau să traficheze, în interesul său sau pentru altul, bani valori sau alte bunuri
pe care le gestionează sau le administrează, fără ca activitatea acelui
funcționar să fie legată de producerea vreunui prejudiciu. Totodată, existând
legătură de conexitate, dată de identitatea subiectului activ și de împrejurările
în care se susține că a fost săvârșită – în timpul efectuării urmăririi penale
pentru celelalte două infracțiuni de care este acuzat M.J. –, procurorul din
cadrul D.N.A. are competența să instrumenteze noua infracțiune.
Deopotrivă, contrar celor invocate de inculpat, se remarcă faptul că,
după luarea măsurii preventive a controlului judiciar, urmărirea penală nu a
stat niciun moment în nelucrare, procurorul aducând la dosar noi înscrisuri,
precum și noi depoziții de martori (Ț.M., C.T., M.A., S.H.N.V., W.R., K.Z.,
P.A.I., T.K.J., S.M., B.L.K.J., S.T., B.L., C.G., S.H., C.T.A., L.K. , A.E.,
K.A.), care întăresc acuzele inițiale aduse inculpatului, și declanșând
procedura pentru efectuarea perchezițiilor informatice.
În aceste împrejurări, măsura preventivă a controlului judiciar s-a
dovedit ineficientă în cazul inculpatului M.J. și insuficientă pentru a-l opri pe
acesta să săvârșească noi infracțiuni. Cum atât actele prin care controlul
judiciar a fost încălcat, cât și noua infracțiune au fost comise de acasă, iar
inculpatul, așa cum rezultă din propriile declarații și afirmații făcute în fața
judecătorului, își minimalizează propriile acțiuni, și nu se consideră
responsabil pentru ele, la acest moment al procedurilor, nici arestul la
domiciliu nu este o măsură preventivă eficace în cauză, iar pentru a evita orice
deturnare a urmăririi penale de la scopul său, precum și riscul ca inculpatul să
continue activitatea infracțională, este necesară înlocuirea controlului judiciar
cu măsura arestării preventive a inculpatului, pe o perioadă de 30 de zile,
calculată din momentul predării sau al prinderii acestuia.
În lumina considerentelor expuse, contestația procurorului declarată
împotriva Încheierii penale nr. 20/DL/2015, pronunțate de judecătorul de
drepturi și libertăți de la Tribunalul Mureș, este fondată, urmând ca, în temeiul
Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea... 247
art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C.pr.pen. cu referire la art. 204 alin. (10)
C.pr.pen., să fie admisă, cu consecințele desființării în parte a hotărârii atacate
și a înlocuirii măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestării
preventive a inculpatului M.J. acuzat de comiterea infracțiunilor de abuz în
serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție2, cu modificările și
completările ulterioare, raportat la art. 297 din noul Cod penal (în continuare
C.pen.), șantaj prevăzut în art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207
alin. (1), (2) și (3) C.pen. și instigare la delapidare prevăzută în art. 47 raportat
la art. 295 C.pen., în concurs real , pe o durată de 30 de zile, calculate
începând cu data predării sau a prinderii inculpatului. Aceleași motive
dezvoltate mai sus confirmă caracterul nefondat al contestației inculpatului
formulată împotriva aceleiași încheieri, contestație care va fi respinsă, în baza
art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) cu referire la art. 204 și art. 203 alin. (5)
C.pr.pen.
C. Cheltuielile judiciare. Văzând soluția principală adusă căilor de
atac, pentru culpa sa procesuală, dată de promovarea unei contestații
nefondate, conform art. 275 alin. (2) C.pr.pen., inculpatul a fost obligat să
suporte o parte din cheltuielile judiciare avansate de stat în contestație, în
sumă de 100 lei, care acoperă costul suportului tehnic și de hârtie pe care s-au
efectuat actele procesuale și procedurale necesare soluționării căii de atac.
Potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., va rămâne în sarcina statului restul
cheltuielilor judiciare avansate de stat în judecarea contestației procurorului.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Înch. pen. nr. 11/CU/DL/2015)
II. Notă aprobativă. Într-adevăr, urmarea imediată a infracțiunii de
delapidare prevăzute în art. 295 C.pen.3 constă, în principal, în crearea unei
stări de pericol pentru relațiile de serviciu din unitatea în care își desfășoară
activitatea subiectul activ, aspect ce rezultă chiar din norma de incriminare;
această urmare este condiționată însă de atingerea adusă patrimoniului
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
3 ,,Art. 295. Delapidarea
(1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său
ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se
pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcție publică.
(2) Tentativa se pedepsește.”
248 Gheorghe Ivan
subiectului pasiv secundar, prin aceea că bunul este scos (definitiv sau
temporar) de către gestionar sau administrator4.
Prejudiciul (aspect esențial al laturii civile a cauzei) nu se confundă cu
„urmarea” ca element component al laturii obiective a infracțiunii; în literatura
juridică, precum și în jurisprudență, s-au adoptat soluții în acest sens5.
4 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,
ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 393-394. În același sens:
C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de
licență, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București, 2006, p. 405; A. Boroi,
Drept penal. Partea specială, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București,
2014, p. 463; G. Paraschiv, Delapidarea (Infracțiuni de serviciu), în ,,Explicațiile noului Cod
penal, Vol. IV. Articolele 257-366”, de G. Antoniu (coordonator) ș.a., Editura Universul
Juridic, București, 2016, p. 312; I. Pascu, Delapidarea (Infracțiuni de serviciu), în ,,Noul Cod
penal comentat. Partea specială”, de V. Dobrinoiu (coordonator) ș.a., ediția a III-a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 554; V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept
penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 520;
S. Bogdan (coordonator), D.A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,
explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic, București, 2014, p.
433-434; L. Barac, Drept penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 154; N.M. Vlădoiu, Drept penal român. Partea specială. Curs universitar,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 274. Există și opinia, neargumentată și rămasă
izolată, că urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube (T. Toader, Drept penal. Partea
specială, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 169). Or, norma de incriminare
[art. 295 alin. (1) C.pen.] nu conține o asemenea cerință, așa cum este prevăzut în cazul
infracțiunii de înșelăciune [,,inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă,
se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sublinierea noastră – Gh. Ivan)” – art. 244
alin. (1) C.pen.]. 5 Trib. județean Suceava, Dec. pen. nr. 171/1977, în ,,Revista română de drept” nr.
11/1977, p. 52-53 [În sensul că subzistă infracțiunea de delapidare, a se vedea Nota I de Gh.
Vizitiu și Nota II de D. Pavel. Un argument interesant aduce D. Pavel în sprijinul tezei existenței
delapidării, arătând că „întotdeauna, folosirea produce o pagubă materială”, chiar dacă nu se
poate calcula, dar care cu timpul se regăsește „într-o uzură finală” ușor de apreciat valoric – p.
54; argumentul este inteligent și corect (O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea
specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 152)].
INFRACȚIUNILE DE FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI ȘI DE
FALS INTELECTUAL SĂVÂRȘITE PRIN ACEEAȘI OMISIUNE.
CONCURS REAL DE INFRACȚIUNI. NEDEZINCRIMINARE
ABSTRACT
The offence of favoring the offender committed under the rule of
the Criminal Code from 1969 has not been concretely
decriminalized once with the enforcement of the new Criminal
Code. The phrase “in a criminal case” used by the legislator in the
text of art. 269 from the new Criminal Code, which presently
incriminates favoring the actor, and not of the offender, does not
have the significance according to which at the moment of the
favoring acts, towards the favored one it must have been started a
prosecution. The understanding of this phrase is intimately
connected to the purpose of the incrimination- sanctioning of any
interference of the third parties in the act of criminal justice or in
exercising to the end of the state’s right to punish. This way, the
meaning of the expression in discussion does not strictly cover the
notion of criminal trial which the legislator would have used if he
had wished this limitation, but it is a larger sense referring to any
activity of the judicial bodies specific as much to the discovery of
the act and the actor, as to the beginning of the criminal trial in
rem and in personam.
So, neither the offence of intellectual forgery has been
decriminalized, but it is found in the new Criminal Code, however
the active subject has to be a public clerk.
Key words: real concurrence of offences, formal concurrence of
offences, decriminalization, intellectual forgery, favoring the
actor, offence, non-decriminalization.
I. Prezentare speță. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel
Târgu-Mureș, la data de 15 iulie 2014, inculpatul G.E. a declarat apel
împotriva Sentinței penale nr. 164/2014, pronunțate de Judecătoria
Gheorgheni.
Inculpatul a contestat legalitatea și temeinicia sentinței subliniate,
arătând, în esență, că:
este nelegală dispoziția Judecătoriei Gheorgheni, prin care s-a
respins cererea de disjungere a cauzei, în privința infracțiunilor de fals
intelectual și de favorizare a făptuitorului, întrucât, în acest fel, pe de o parte,
250 Gheorghe Ivan
s-a confirmat o dispoziție nelegală a procurorului de reunire a cauzelor, deși
nu exista motiv de conexitate, iar, pe de altă parte, nu i s-a dat posibilitatea să
uzeze de prevederile art. 375 și art. 396 alin. (10) din noul Cod de procedură
penală (în continuare C.pr.pen.), respectiv art. 3201 din Codul de procedură
penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969) privind judecata după
procedura abreviată;
în ceea ce privește legea penală mai favorabilă, din perspectiva
conținutului fiecărei infracțiuni care se judecă, a tratamentului sancționator
prevăzut în noile texte de incriminare și a modalităților alternative la
condamnare pe care noul Cod penal (în continuare C.pen.) le prevede, legea
penală nouă este mai favorabilă în cauză;
în privința celor două infracțiuni de fals intelectual pentru comiterea
cărora s-a dispus o soluție de condamnare în prim grad, având în vedere că la
data faptelor inculpatul nu era funcționar public, acestea nu întrunesc
condițiile infracțiunilor de fals intelectual, ci ale infracțiunilor de fals în
înscrisuri sub semnătură privată;
cât privește cea de-a doua infracțiune de fals intelectual, aceasta nu
există, întrucât la momentul în care inculpatul s-a deplasat la locul, unde ar fi
fost tăiat materialul lemnos, a constatat că pe drum era o căruță încărcată, iar
P.J. avea în mână o drujbă, context în care nu a văzut cine a tăiat acel material
lemnos. Aflându-se în fața unui astfel de fapt ca pădurar, nu putea decât să
prezume cine a săvârșit acea faptă, motiv pentru care a întocmit un
proces-verbal doar pentru această persoană. Soluția care trebuia pronunțată
referitor la această infracțiune este, în opinia inculpatului, aceea de achitare;
referitor la infracțiunea de favorizarea făptuitorului, aceasta este
dezincriminată in concreto, astfel că soluția corectă era aceea de achitare.
Analizând apelul pendinte, prin prisma materialului dosarului
Judecătoriei Gheorgheni, a motivelor invocate, a probelor noi administrate în
apel, a susținerilor și concluziilor apelantului și ale reprezentantului
Ministerului Public, precum și din oficiu, în limitele efectelor devolutiv și
neagravării situației în propria cale de atac, Curtea de Apel Târgu-Mureș a
reținut următoarele:
A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Sentința penală nr. 164/2014,
Judecătoria Gheorgheni:
în temeiul art. 289 alin. (1) din Codul penal anterior (în continuare
C.pen. din 1969) raportat la art. 5 C.pen. coroborat cu dispozițiile art. 74 alin.
(1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, l-a condamnat pe inculpatul
G.E. la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals
intelectual;
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 251
în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca
pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a și b) din același cod, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile
publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție
implicând exercițiul autorității de stat;
în temeiul art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 5 C.pen.
coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen.
din 1969, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual;
în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca
pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a și b) din același cod;
în temeiul art. 264 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 5 C.pen.
coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen.
din 1969, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare,
în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului
(favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), săvârșită la data de 28
februarie 2012;
în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca
pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)
teza a II-a și b) din același cod;
în baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din
1969, a contopit pedepsele (stabilite) de 5 luni închisoare, de 5 luni închisoare
și de 2 luni închisoare și a aplicat pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare;
în temeiul art. 81 C.pen. din 1969, a suspendat condiționat
executarea pedepsei aplicate pe o durată de 2 ani și 5 luni, termen de încercare
(supraveghere, potrivit noului Cod penal) stabilit în condițiile art. 82 alin. (1)
din același cod;
în temeiul art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, a suspendat executarea
pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei
închisorii;
în temeiul art. 359 C.pr.pen. din 1969, a atras atenția inculpatului
asupra dispozițiilor art. 83 C.pen. din 1969 a căror nerespectare are ca urmare
revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate;
în baza art. 386 C.pr.pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din
infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2)
C.pen. din 1969 în infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare
prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 din acest ultim
cod;
252 Gheorghe Ivan
în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6)
C.pr.pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce privește săvârșirea de
către inculpatul G.E. a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare
prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 din acest ultim
cod;
în temeiul art. 397 alin. (3) raportat la art. 25 alin. (3) C.pr.pen., a
dispus desființarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900
întocmit de către inculpatul G.E. la data de 28 februarie 2012;
a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni
privind desființarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052
întocmit de către inculpatul G.E. la data de 14 august 2012;
în temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., l-a obligat pe inculpat la plata
sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care
120 lei, în cursul urmăririi penale;
a respins cererea de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.000
lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de către persoana vătămată N.A.,
ca nefiind dovedite.
În fapt (1),
Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052,
prima instanță a reținut că acesta a fost încheiat la data de 14 august 2012 de
către inculpatul G.E., în calitate de pădurar, care a menționat că, în zilele de
10, 11 și 12 august 2012, persoana vătămată N.A. ar fi tăiat de pe picior și
ulterior ar fi sustras un număr de 11 arbori, nemarcați, de esență rășinoase,
specia molid, cu un volum total de 10,262 m3, de pe terenul împădurit,
aparținând Composesoratului Remetea căruia i-ar fi cauzat o pagubă de
1150,38 lei.
După efectuarea cercetărilor, Parchetul de pe lângă Judecătoria
Gheorgheni a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în
judecată sub aspectul săvârșirii de către pădurarul G.E. a infracțiunilor de fals
intelectual și de denunțare calomnioasă (inducere în eroare a organelor
judiciare, potrivit noului Cod penal).
Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută în
art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, s-a constatat că, fiind audiată în calitate de
făptuitor, persoana vătămată N.A. a negat săvârșirea faptelor pentru care era
cercetat, arătând că nu a fost prezent la întocmirea procesului-verbal de
constatare a infracțiunii silvice și nici la cercetarea locului faptei, relevând
totodată că datele referitoare la cartea sa de identitate nu mai sunt reale,
întrucât la data de 21 iunie 2011 i-a fost eliberată o nouă carte de identitate cu
alte date.
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 253
Fiind audiat, inculpatul G.E. a recunoscut faptul că doar a presupus că
persoana vătămată N.A. este autorul tăierii și furtului celor 11 arbori, întrucât
aceasta a mai comis infracțiuni de acest gen și locuia în apropierea locului
faptei. De asemenea, inculpatul a mai recunoscut că nu a întocmit
procesul-verbal sus-menționat în prezența martorilor și nici nu i-a solicitat
persoanei vătămate N.A. să-l semneze, deși în cuprinsul acestuia s-a
consemnat că aceasta ar fi fost prezentă la întocmirea actului și a refuzat să
semneze.
Apoi inculpatul a arătat că la data de 13 august 2012 s-a deplasat la
domiciliul persoanei vătămate N.A. pentru a-i comunica cele constatate,
ocazie cu care aceasta ar fi afirmat, pe un ton batjocoritor, că nu se poate lua
nicio măsură împotriva sa, întrucât nu există martori și că lemnul nu s-ar mai
afla în curtea sa, motiv pentru care, a doua zi, s-a deplasat la sediul Ocolului
Silvic, unde a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii pe numele
persoanei vătămate, folosind datele de identitate ale acesteia, existente în
evidențele Ocolului silvic, după care i-a contactat telefonic pe martorii B.C. și
P.C.Z. cărora le-a cerut să semneze procesul-verbal, în calitate de martori.
Fiind audiat în instanță, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei,
recunoaștere care se coroborează atât cu declarația persoanei vătămate, cât și
cu declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, respectiv ale
martorilor B.C. și P.C.Z., care au arătat că deși au semnat, în calitate de
martori, procesul-verbal sus-menționat, în realitate săvârșirea infracțiunii nu a
fost constată personal de către aceștia.
În drept (1),
S-a relevat că, pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1
februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal1, cu modificările și
completările ulterioare, iar prin acest act normativ au fost aduse modificări
multiple prevederilor Codului penal anterior, aflat în vigoare la momentul
comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la
săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una
sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era
prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile
fiind situate între 6 luni și 5 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea
sus-menționată este prevăzută în art. 321 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei
fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare.
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
254 Gheorghe Ivan
În aceste condiții, prima instanță a apreciat că legea penală mai
favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv
prevederile Codului penal anterior.
În ceea ce privește infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută în
art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969, s-a reținută că după ce a întocmit
procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 3052/2012, inculpatul a
sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni în vederea tragerii la
răspundere penală a persoanei vătămate N.A., pentru o infracțiune pe care
aceasta nu a comis-o, ticluind și producând în același timp probe mincinoase,
în sprijinul unei învinuiri nedrepte.
La momentul comiterii faptei, infracțiunea de denunțare calomnioasă
era prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969, limitele pedepsei
aplicabile fiind situate între 6 luni și 3 ani închisoare [în cazul alin. (1) al
textului sus-menționat] și de la 1 la 5 ani închisoare [în cazul alin. (2) al
textului sus-menționat], iar în prezent infracțiunea analizată este prevăzută în
art. 268 alin. (1) și (2) C.pen., sub denumirea de inducere în eroare a
organelor judiciare, limitele pedepsei fiind aceleași. Însă, în alin. (3) al art.
268 C.pen. este reglementată o cauză de nepedepsire, fiind prevăzut de
legiuitor că „nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a
organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de
punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut
denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau
probele sunt nereale”.
În legătură cu acest aspect, prima instanță a reținut că, așa cum rezultă
din actele și lucrările dosarului nr. 891/P/2012 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Gheorgheni, prin rezoluția din data de 12 februarie 2013 s-a
dispus neînceperea urmăririi penale (clasarea, potrivit noului Cod de
procedură penală) față de persoana vătămată N.A., cercetată sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de tăiere, fără drept, de arbori din fondul forestier
național și de furt de arbori din fondul forestier național, întrucât fapta nu
fusese săvârșită de către aceasta.
Având în vedere că la data de 6 noiembrie 2013, prin declarația dată în
fața instanței, inculpatul a recunoscut că în mod nereal a consemnat că a
surprins-o pe persoana vătămată N.A., în timp ce tăia de pe picior arbori, în
realitate acest fapt nefiind constatat personal, întocmind astfel, în fals,
procesul-verbal de constatare a infracțiunii, iar până la acea dată nu s-a dispus
reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana
vătămată N.A., prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile art. 268
alin. (3) C.pen.
În fapt (2),
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 255
Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900,
prima instanță a notat că în acesta, încheiat la data de 28 februarie 2012 de
către inculpatul G.E., în calitate de pădurar, se menționează că, la data de 24
februarie 2012, P.I. ar fi tăiat de pe picior și ulterior ar fi sustras un număr de
4 arbori, nemarcați, de esență rășinoase de pe terenul împădurit aparținând
Composesoratului Intern Remetea.
Pe parcursul cercetărilor, s-a procedat la audierea martorilor P.I., P.J.
și P.B. (angajat al Composesoratului Intern Remetea), din declarațiile cărora
rezultând că la săvârșirea faptelor a participat și P.J., acesta fiind depistat de
organele silvice împreună cu celălalt autor, aspect confirmat și de fotografiile
puse la dispoziția organelor de urmărire penală, în același timp cu
procesul-verbal sus-menționat, precum și de P.J. Cu toate acestea, în cuprinsul
procesului-verbal nr. 900/2012, inculpatul G.E. a menționat că doar P.I. ar fi
tăiat și sustras singur cei 4 arbori și deși P.J. a fost prezent la întocmirea
procesului-verbal, acest lucru nu s-a menționat în cuprinsul actului întocmit,
care de altfel nici nu a fost semnat de făptuitor.
Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută în
art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, pe parcursul cercetării judecătorești, prima
instanță a procedat la audierea făptuitorului P.J., acesta arătând că l-a însoțit
pe verișorul său, P.I., în pădure, a fost de față când P.I. a tăiat lemnele, fiind
prezent și când au fost surprinși de către inculpatul G.E. În acest context,
instanța a apreciat că declarațiile făptuitorului P.J. sunt parțial sincere, fiind
contrazise de declarațiile date de către acesta în cursul urmăririi penale în
cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 452/234/2013 al Judecătoriei
Gheorgheni, în care a recunoscut că a tăiat și el un copac. De asemenea,
susținerile făptuitorului P.J. sunt contrazise de către martorul P.I., care a arătat
că fiecare dintre cei doi a tăiat câte un copac, iar acest fapt a fost comunicat
inculpatului G.E. Martorul P.B. a arătat că inculpatul sus-menționat și-a notat
numele celor două persoane care fuseseră surprinse în pădure, aspect despre
care martorul a luat la cunoștință în mod nemijlocit, întrucât îl însoțea pe
inculpat.
Cu toate acestea, procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr.
900/2012 a fost întocmit de către inculpat patru zile mai târziu, iar în
cuprinsul acestuia inculpatul l-a indicat doar pe P.I. ca fiind autorul
infracțiunilor, omițând să specifice că la fața locului a fost surprins și P.J.
În declarațiile date în cursul urmăririi penale, inculpatul G.E. a
precizat că la fața locului erau ambele persoane, identificate ca fiind P.I. și
P.J., împreună cu două sănii pe care erau încărcați arborii tăiați, însă a avut
convingerea că doar P.I. a tăiat arbori de pe picior, întrucât cei doi aveau o
singură drujbă care aparținea făptuitorului P.J. Totodată, inculpatul
256 Gheorghe Ivan
sus-menționat a negat că: avea cunoștință că P.J. era cunoscut cu antecedente
penale; a intenționat să-l ajute pe acesta în scopul zădărnicirii urmăririi
penale.
În drept (2),
Elementul material constă, în speța dedusă judecății, în omisiunea
inculpatului G.E. de a insera în procesul-verbal nr. 900/2012 împrejurarea că
a surprins două persoane la fața locului, respectiv P. I. și P. J., ambii comițând
infracțiunea de furt de arbori, fiind condamnați ulterior pentru această faptă,
prin Sentința penală nr. 219/2013, pronunțată în dosarul nr. 452/234/2013 al
Judecătoriei Gheorgheni.
Pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1 februarie 2014
a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012, iar prin acest act normativ au fost
aduse modificări multiple prevederilor Codului penal anterior, aflat în vigoare
la momentul comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la
săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una
sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era
prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile
fiind situate între 6 luni și 5 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea
sus-menționată este prevăzută în art. 321 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei
fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare.
În aceste condiții, prima instanță a apreciat că legea penală mai
favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv
prevederile Codului penal anterior.
Cu referire la infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută în art.
264 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 [favorizarea făptuitorului prevăzută în art.
269 alin. (1) și (2) C.pen.], prima instanță a relevat că deși în realitate și P.I.,
și P.J. au fost surprinși în pădure, în timp ce tăiau arbori, în scopul însușirii pe
nedrept, în procesul-verbal de constare a infracțiunii nr. 900/2012 a fost
menționat, în calitate de făptuitor, doar P.I., care nu avea antecedente penale.
Potrivit susținerilor Ministerului Public, intenția de a-l ajuta pe P.J. reiese din
faptul că acesta nu a fost consemnat în cuprinsul procesului-verbal
sus-menționat nici măcar în calitate de martor, iar mențiunea că fapta ar fi fost
comisă împreună de două persoane ar fi atras aplicarea circumstanței
agravante ce era prevăzută în art. 108 și art. 110 din Legea nr.
46/2008 – Codul silvic (în continuare Codul silvic)2, republicată, cu
modificările și completările ulterioare3.
2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015.
3 În prezent, art. 108 și art. 110 din Codul silvic au un alt conținut.
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 257
La momentul comiterii faptei, infracțiunea de favorizarea infractorului
era prevăzută în art. 264 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile
fiind situate între 3 luni și 7 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea
analizată este prevăzută în art. 269 alin. (1) C.pen., sub denumirea de
favorizarea făptuitorului, limitele pedepsei fiind cuprinse între 1 an și 5 ani
închisoare, existând ca alternativă amenda.
În ceea ce privește situația preexistentă în cazul favorizării
infractorului, aceasta este conturată de o infracțiune săvârșită de către o altă
persoană decât favorizatorul. Infractorul favorizat poate fi, în conformitate cu
dispozițiile art. 144 C.pen. din 1969, un autor, instigator sau complice la
comiterea unei fapte pe care legea o pedepsește ca infracțiune consumată sau
tentativă, cu mențiunea că cel favorizat împlinise, în momentul săvârșirii
actelor de favorizare, toate condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerat
un infractor. Prin urmare, instanța nu a reținut apărarea inculpatului, în sensul
că la momentul încheierii procesului-verbal nr. 900/2012 P.J. nu avea calitatea
de infractor. Elementul material al infracțiunii constă în inacțiunea
inculpatului G.E., respectiv omisiunea acestuia de a-l menționa în cuprinsul
procesului-verbal de constatare a infracțiunii sus-menționat, favorizarea
personală a acestuia rezultând și din aspectul că acesta nu a fost menționat,
nici măcar în calitate de martor, în cuprinsul procesului-verbal anterior
menționat, fapta fiind săvârșită deci cu intenție.
Pe de altă parte, prima instanță a apreciat că din cuprinsul probelor
administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești nu reiese
că inculpatul ar fi avut cunoștință despre faptul că P.J. are antecedente penale,
însă instanța a reținut că, în cazul infracțiunii de tăiere, fără drept, de arbori
[art. 108 alin. (1) lit. a) din Codul silvic (în vigoare, la data săvârșirii faptei)],
se prevedea, ca circumstanță agravantă, săvârșirea acestei infracțiuni de două
sau mai multe persoane împreună [conform alin. (2) lit. a) al articolului
sus-menționat (în vigoare, la data săvârșirii faptei)]; aceeași circumstanță era
prevăzută și în ceea ce privește infracțiunea de furt de arbori [art. 110 alin. (1)
lit. a) și alin. (2) lit. a) din Codul silvic (în vigoare, la data săvârșirii faptei)].
Având în vedere dispozițiile art. 5 C.pen., raportat la limitele de
pedeapsă, mai ales aspectul că potrivit noului Cod penal sancțiunea închisorii
este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii, prima instanță a apreciat că
legea mai favorabilă, raportat și la circumstanțele personale ale inculpatului,
este Codul penal anterior. Este de observat că, potrivit art. 269 alin. (1)
C.pen., pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda, iar conform
dispozițiilor art. 61 alin. (4) lit. c) din același cod, limitele speciale ale
zilelor-amendă sunt cuprinse între 180 și 300 zile-amendă, astfel că, prin
raportare la alin. (2) al art. 61 C.pen., limitele amenzii sunt cuprinse între
258 Gheorghe Ivan
1.800/90.000 lei și 3.000/150.000 lei pentru infracțiunea de favorizarea
făptuitorului.
Luând în considerare buna comportare a inculpatului avută anterior
comiterii infracțiunii, probată atât prin fișa de cazier judiciar, cât și prin
declarația martorului L.C., audiat la data de 14 mai 2014, prima instanță a
subliniat că aceste împrejurări pot fi încadrate ca fiind circumstanțe atenuante
prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, iar limitele de pedeapsă
pentru infracțiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) din același cod, calculate
conform dispozițiilor art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, este de 15 zile
închisoare sau amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, limita maximă
fiind de 50.000 lei.
Prin urmare, față de cele expuse, prima instanță a statuat că legea mai
favorabilă, raportat la circumstanțele personale ale inculpatului, este legea
veche, respectiv prevederile Codului penal anterior.
La individualizarea pedepselor stabilite în sarcina inculpatului, prima
instanță a urmărit criteriile prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969, precum și
circumstanțele personale ale inculpatului, care potrivit fișei de cazier judiciar
nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind la prima confruntare cu legea
penală, împrejurare care poate fi încadrată în sfera circumstanțelor atenuante
judiciare facultative, inserate în economia art. 74 alin. (1) lit. a) din același
cod, circumstanță pe care a reținut-o și i-a dat eficiență juridică conform
prevederilor art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969.
Având în vedere că cele trei fapte au fost comise de inculpat înainte de
a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, s-a constatat săvârșirea
infracțiunilor în concurs real.
Fiind îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru aplicarea
suspendării condiționate a executării pedepsei, și anume cuantumul pedepsei
aplicate, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum și aprecierea
instanței că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim
de detenție, în baza art. 81 C.pen. din 1969, a fost suspendată condiționat
executarea pedepsei pe o durată de 2 ani și 5 luni.
În ceea ce privește latura civilă, instanța a reținut că persoana vătămată
nu s-a constituit parte civilă în cauză, la termenul din data de 6 noiembrie
2013 precizând că solicită ca inculpatul să îi achite suma de 1.000 lei, având
în vedere zilele în care s-a prezentat să dea declarații la poliție și în instanță,
pretenții ce au fost încadrate însă de către instanță ca fiind cheltuieli judiciare
făcute de persoana vătămată, conform prevederilor art. 276 alin. (1) C.pr.pen.
B. Considerentele instanței de apel. Hotărârea atacată este la adăpost
de critici. Astfel, argumentele prezentate de instanța de prim grad în Sentința
penală nr. 164/2014 sunt pertinente și nu suportă corecturi din partea instanței
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 259
de apel. Prin urmare, în lipsa vreunui motiv, susceptibil de a fi reținut din
oficiu, de anulare a hotărârii atacate, apelul promovat de inculpatul G.E. este
nefondat, așa încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a dispus
respingerea acestuia.
Cât privește motivele de apel invocate de inculpat, acestea nu au fost
primite pentru următoarele considerente:
a) dispoziția organelor de urmărire penală de reunire a cauzelor este
conformă strictei legalități. Motivul de conexitate era dat la momentul reunirii
tocmai de identitatea de subiect activ al celor patru infracțiuni, iar reunirea
pricinilor era în interesul bunei administrări a justiției, prin pronunțarea unei
singure hotărâri pentru toate faptele care formau obiectul acuzei. În aceeași
ordine de idei, este corectă dispoziția Judecătoriei Gheorgheni de respingere a
cererii de disjungere formulată de avocatul inculpatului. În caz de conexitate
sau de indivizibilitate, regula este ca toate faptele să fie urmărite penal și
judecate împreună, disjungerea fiind o măsură de excepție. Faptul că
inculpatul a recunoscut o parte dintre infracțiuni și a urmărit ca pentru
infracțiunile recunoscute judecata să aibă loc după procedura simplificată și să
beneficieze de cauza de reducere a limitelor speciale ale pedepsei nu
reprezintă un motiv temeinic pentru buna administrare a justiției care să
justifice disjungerea. Dimpotrivă, în condițiile în care judecata în procedura
abreviată poate avea loc doar dacă inculpatul recunoaște integral faptele
reținute în sarcina sa, prin disjungerea cauzei în privința infracțiunilor
recunoscute, s-ar fi deturnat procedura prescurtată de la scopul
său – simplificarea și urgentarea procedurilor judiciare. În plus, prin
disjungere, procedurile penale ar fi fost prelungite inutil, întrucât față de
inculpat s-ar fi pronunțat două hotărâri de condamnare, în urma cărora s-ar fi
provocat alte proceduri judiciare incidente la executare pentru anularea
suspendărilor condiționate și modificarea pedepselor. Or, respingerea cererii
de disjungere a preîntâmpinat tocmai abaterea de la obiectivul procedurii
simplificate, dar și procedurile ulterioare incidente la executare, fiind astfel o
măsură care a contribuit la buna înfăptuire a justiției;
b) pe lângă criteriile specifice evaluării legii penale mai favorabile, la
determinarea în concret a acestei legi în apelul declarat doar de inculpat,
instanța de al doilea grad este ținută inevitabil și de principiul neagravării
situației în propria cale de atac. În prezenta cauză, prima instanță a reținut în
beneficiul inculpatului circumstanțe atenuante judiciare, care nu se mai
regăsesc în noul Cod penal, și a dispus suspendarea condiționată a executării
pedepsei aplicate, măsură care, de asemenea, nu se mai regăsește în noul Cod
penal, acesta fiind legea mai favorabilă, prin conținut și efecte, decât
260 Gheorghe Ivan
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută în art. 91 și urm.
C.pen.
Din cauza circumstanțelor în care infracțiunile au fost săvârșite, a
scopului urmărit și a întinderii urmărilor cauzate, cele trei infracțiuni comise
de inculpat pentru care s-a dispus condamnarea prezintă o gravitate ridicată,
ceea ce exclude în cauză luarea măsurii alternative la condamnare, a
renunțării la aplicarea pedepsei prevăzute în art. 80 C.pen. Împrejurările
concrete ale săvârșirii celor trei infracțiuni, perseverența inculpatului în
comiterea într-un interval scurt de timp a unor infracțiuni de aceeași natură
(cum sunt falsurile), precum și amploarea urmărilor cauzate sunt elemente
care întăresc ideea că stabilirea pedepsei alternative a amenzii (prevăzute în
noul Cod penal pentru cele trei infracțiuni) este disproporționată, și nu
satisface nevoile reinserției sociale și ale prevenției generale, în aceste
finalități fiind necesare stabilirea și aplicarea pedepsei închisorii.
Amânarea aplicării pedepsei ar putea să fie o măsură mai favorabilă în
circumstanțele speței decât suspendarea condiționată a executării pedepsei,
deoarece nu implică o condamnare și atrage un termen de supraveghere mai
scurt decât suspendarea condiționată a executării pedepsei. Cu toate acestea,
în apelul inculpatului principiul enunțat deja (al neagravării situației în propria
cale de atac) se opune pronunțării acestei soluții procesuale. Aceasta, întrucât
amânarea aplicării pedepsei presupune inițial stabilirea câte unei pedepse
pentru fiecare faptă componentă a concursului de infracțiuni, pedeapsă care
pentru infracțiunile de fals intelectual nu poate fi mai mică de 6 luni, iar în
cazul favorizării făptuitorului nu poate fi mai mică de un an. Totodată,
pedeapsa stabilită pentru concurs are în componentă un spor obligatoriu. Mai
mult, în ipoteza amânării aplicării pedepsei, pe durata termenului de
supraveghere, în sarcina persoanei față de care s-ar fi luat această măsură intră
obligațiile de supraveghere prevăzute în art. 85 C.pen.
Inculpatului G.E. i s-au stabilit pedepse de câte 5 luni închisoare
pentru infracțiunile de fals intelectual și de 2 luni închisoare pentru
favorizarea infractorului, iar prima instanță nu a aplicat niciun spor și nici nu
a impus inculpatului vreo măsură de supraveghere.
În aceste circumstanțe, în propriul apel al inculpatului, nu se mai poate
reține că legea penală nouă constituie în ansamblu legea penală mai favorabilă
titularului apelului;
c) concluzia de mai sus este importantă și în cazul infracțiunilor de
fals intelectual. În accepțiunea art. 150 alin. (2) C.pen. din 1969, înscrisul
oficial era orice înscris care emana de la o autoritate dintre cele la care se
referea art. 145 C.pen. din 1969 sau care aparținea unei asemenea unități, mai
exact: autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 261
juridice de interes public ori instituțiile sau alte persoane juridice care
administrau, foloseau sau exploatau bunuri proprietate publică, servicii de
interes public, precum și bunuri de orice fel care, potrivit legii, erau de
interes public.
În speță, cele două procese-verbale de constatare a infracțiunilor
silvice (nr. 3052/2012 și nr. 900/2012) emanau de la S. ,,O.S.R.G.” S.A. Este
adevărat că această societate este o persoană juridică de drept privat, însă
potrivit statutului acesteia, ea administrează, folosește și exploatează pădurile
și terenurile proprietate privată care aparțin fondului forestier național, iar
fondul forestier național este, potrivit art. 3 din Codul silvic, bun de interes
național care intră în categoria bunurilor de interes public.
În consecință, sub imperiul Codului penal anterior, falsificarea celor
două procese-verbale cu prilejul întocmirii acestora constituia două infracțiuni
de fals intelectual prevăzute în art. 289 alin. (1) din acest cod.
În schimb, în filosofia art. 321 C.pen., înscrisul oficial este înscrisul
întocmit de către un funcționar public. Potrivit art. 178 alin. (2) C.pen.,
înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre
cele la care se referă art. 176 din același cod4 ori de la persoana prevăzută în
art. 175 alin. (2) din codul sus-menționat5 sau care aparține unor asemenea
persoane. S. ,,O.S.R.G.” S.A. nu intră în niciuna dintre categoriile de persoane
juridice enunțate în cele două texte legale. În plus, inculpatul G.E., angajat al
societății sus-menționate, în calitate de pădurar, nu se include în vreuna dintre
categoriile de funcționari publici prevăzute în art. 175 C.pen. Aceasta nu
înseamnă însă că faptele sale sunt dezincriminate, ci că ele constituie, potrivit
noului Cod penal, infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată
4 ,,Art. 176. Public
Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile
publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică.” 5 ,,Art. 175. Funcționar public
(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de
stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale,
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public.”
262 Gheorghe Ivan
prevăzute în art. 322. Acest text sancționează falsul cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani (sau cu amendă). Cum pedepsele stabilite în prim grad pentru cele
două infracțiuni de fals sunt de câte 5 luni închisoare, iar circumstanțele
atenuante reținute de judecătorie, în temeiul Codului penal anterior, nu mai au
corespondent în legea nouă și astfel nu li se mai poate da eficiență, același
principiu al neagravării situației în propria cale de atac împiedică instanța de
apel să procedeze la schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de fals
intelectual prevăzute în art. 289 C.pen. din 1969 în infracțiunile de fals în
înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în art. 322 C.pen.;
d) referitor la fapta de fals intelectual săvârșită de inculpat prin
atestarea în procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 900/2012 a
împrejurării necorespunzătoare adevărului că P.I. ar fi comis singur
infracțiunile de tăiere ilegală de arbori și de furt de arbori, se constată, așa
cum a reținut și prima instanță, că fapta există, că ea constituie infracțiunea de
fals intelectual prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, fiind săvârșită
de către inculpatul G.E. cu prilejul întocmirii procesului-verbal sus-menționat.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că la săvârșirea faptelor a
participat atât P.I., cât și P.J., acesta din urmă fiind de față când au fost
surprinși de către inculpatul G.E., iar cei doi i-au comunicat inculpatului că
ambii au tăiat câte un copac, moment în care inculpatul și-a notat numele
celor două persoane care fuseseră surprinse în pădure. Cu toate acestea, în
cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii silvice, inculpatul G.E.
a menționat că doar martorul P.I. ar fi tăiat și sustras singur cei 4 arbori,
nemarcați, și deși P.J. a fost prezent la întocmirea procesului-verbal, acest
lucru nu s-a menționat în cuprinsul actului întocmit. În aceste împrejurări,
inculpatul știa sau cel puțin a avut posibilitatea rezonabilă să știe că nu doar
P.I., ci și P.J. a participat la comiterea infracțiunilor silvice, mai ales a
infracțiunii de furt de arbori, însă în cunoștință de cauză a omis să-l
menționeze și pe P.J. în procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice. În
acest fel, este realizată latura subiectivă a infracțiunii de fals intelectual, sub
forma intenției directe. Scopul urmărit de inculpat odată cu realizarea falsului
intelectual prezintă importanță pentru determinarea laturii subiective a
infracțiunii de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului, potrivit
noului Cod penal), iar în cazul infracțiunii de fals intelectual interesează doar
din perspectiva individualizării judiciare a pedepsei;
e) în ceea ce privește infracțiunea de favorizarea infractorului
(favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), aceasta s-a realizat prin
omisiunea inculpatului G.E. de a-l menționa și pe P.J. în cuprinsul
procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012, favorizarea
personală a acestuia rezultând și din aspectul că el nu a fost trecut nici măcar
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 263
în calitate de martor în cuprinsul procesului-verbal sus-indicat. Această
omisiune nu a fost întâmplătoare sau o simplă greșeală a inculpatului, în
contextul în care el avea deja la data faptei o vastă experiență în calitate de
pădurar, cunoștea care sunt rigorile pe care trebuia să le îndeplinească odată
cu descoperirea unei infracțiuni silvice și știa care sunt consecințele în cazul
în care nu menționează în procesul-verbal de constatare integral cele
constatate. În acest context, și cu atât mai mult cu cât la data la care P.I. și P.J.
au comis infracțiunile silvice, săvârșirea acestora de două sau mai multe
persoane împreună era o circumstanță agravantă specială, independent dacă
inculpatul a cunoscut sau nu trecutul infracțional al lui P.J., omisiunea sa fiind
efectuată cu scopul îngreunării urmăririi penale față de acesta din urmă.
Infracțiunea de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului,
potrivit noului Cod penal) săvârșită de către inculpatul G.E. nu este
dezincriminată in concreto odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Sintagma „într-o cauză penală” utilizată de legiuitor în textul art. 269 C.pen.,
care incriminează în prezent favorizarea făptuitorului, nu are semnificația dată
de avocatul inculpatului, potrivit căreia la momentul actelor de favorizare,
față de cel favorizat trebuia să se fi început o urmărire penală. Înțelesul acestei
sintagme este intim legat de scopul incriminării – sancționarea oricăror
imixtiuni ale terților în actul de justiție penală sau în exercitarea până la capăt
a dreptului statului de a pedepsi. În acest fel, sensul expresiei în discuție nu
acoperă strict noțiunea de proces penal, pe care legiuitorul ar fi folosit-o dacă
ar fi dorit această limitare, ci este unul mai larg care se referă la orice
activitate a organelor judiciare specifică atât descoperirii faptei și a
făptuitorului, cât și declanșării procesului penal in rem și in personam.
C. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de
exercitarea unei căi de atac nefondate, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen.,
inculpatul G.E. a fost obligat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat
în judecarea recursului, în sumă de 200 lei, care acoperă costul suportului
tehnic și de hârtie pe care s-au consemnat actele procesuale și procedurale
necesare soluționării căii de atac.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 51/A/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, favorizarea personală a
infractorului, care era prevăzută în art. 264 C.pen. din 19696, nu a fost
6 ,,Art. 264. Favorizarea infractorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan)
(1) Ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul
săvîrșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau
264 Gheorghe Ivan
dezincriminată, ci a fost preluată în art. 269 C.pen.7, cu unele excepții, printre
care: s-a modificat denumirea marginală (din ,,favorizarea infractorului” în
,,favorizarea făptuitorului”); s-a renunțat la folosirea noțiunilor de
,,infracțiune” și de ,,infractor” în favoarea celor de ,,faptă prevăzută de legea
penală” și de ,,făptuitor”8 – consecința: subzistă infracțiunea de favorizare,
chiar dacă preexistă o faptă prevăzută de legea penală și un făptuitor, și nu o
infracțiune și un infractor, indiferent dacă urmărirea penală a fost începută sau
nu9.
2. În speță, reținerea atât a infracțiunii de fals intelectual, cât și a
infracțiunii de favorizarea făptuitorului este susceptibilă de discuții.
Omisiunea inculpatului G.E. de a-l menționa și pe P.J. în conținutul
procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012 constituie numai
prima infracțiune, neexistând nicio altă acțiune sau inacțiune a inculpatului
pentru a-l ajuta pe făptuitorul P.J. să se sustragă de la tragerea la răspundere
penală pentru fapta comisă; cu alte cuvinte, lipsește latura obiectivă a
infracțiunii de favorizarea făptuitorului10
.
3. Pe de altă parte, este de menționat că cele două infracțiuni – falsul
intelectual și favorizarea făptuitorului – trebuiau reținute în concurs formal
(ideal), și nu real (material), fiind săvârșite prin aceeași inacțiune (art. 38
C.pen.11
, respectiv art. 33 C.pen. din 196912
).
executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decît pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor.
(3) Favorizarea săvîrșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește.” 7 ,,Art. 269. Favorizarea făptuitorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan)
(1) Ajutorul dat făptuitorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan) în scopul împiedicării
sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării
unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani
sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor.
(3) Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.” 8 Cu privire la analiza comparativă între incriminarea din noul Cod penal și cea din
Codul penal din 1969, a se vedea Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială. Cu referiri la Noul
Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 515. 9 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,
ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 267. 10
În același sens: O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de
Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 213; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 258. 11
,,Art. 38. Concursul de infracțiuni
(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost
săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată
Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 265
4. Aplicând dispozițiile Codului penal anterior cu privire la unele
infracțiuni și dispozițiile noului Cod penal cu referire la alta, instanțele au
combinat cele două legi penale, deși trebuiau să aplice global tuturor
infracțiunilor aflate în concurs real una din legi, care era mai favorabilă, așa
cum a statuat Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 265/201413
.
definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre
infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de
o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conținutul mai multor infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 12
,,Art. 33. Concursul de infracțiuni
Concurs de infracțiuni există:
a) cînd două sau mai multe infracțiuni au fost săvîrșite de aceeași persoană, înainte
de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre
infracțiuni a fost comisă pentru săvîrșirea sau ascunderea altei infracțiuni;
b) cînd o acțiune sau inacțiune, săvîrșită de aceeași persoană, datorită
împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai
multor infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
INFRACȚIUNILE DE ÎNȘELĂCIUNE ȘI DE OBȚINERE ILEGALĂ
DE FONDURI. DISTINCȚIE
ABSTRACT
The offence of illegal obtaining of funds represents a special form
of fraud either by using of documents or fake data, inaccurate or
incomplete, which corresponds to the offence of fraud in a
qualified form provided in art. 244 par. (2) from the new Criminal
Code, but, given the special and complex character of the offence
of obtaining illegal funds provided in art. 306 from the same code
has a more specific judicial object, which aims at protecting the
social relations referring to the accuracy of the request and to
obtaining the finances from the public funds.
Key words: using and presentation in bad faith of documents or
fake statements, inaccurate or incomplete, if the act has as result
obtaining unjustly obtaining of funds from the general budget of
the European Union or from the budgets administered on her
behalf, offence, fraud, illegal obtaining of funds.
I. Prezentare speță. La data de 6 februarie 2015, Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție (denumită
în continuare D.N.A.) Serviciul teritorial Târgu-Mureș, inculpații B.E. și
M.M. și partea civilă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
(denumită în continuare A.P.I.A.) au declarat apel împotriva Sentinței penale
nr. 100/2014, pronunțată de Judecătoria Sighișoara.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș a solicitat:
1. Schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina
inculpatului B.E. în infracțiunile de:
a) folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații
false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept
de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată prevăzută în art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție1, cu modificările și completările ulterioare,
cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.) și art. 35 alin. (1)
din același cod (3 acte materiale);
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 267
b) înșelăciune continuată prevăzută în art. 244 alin. (1) și (2) C.pen. cu
aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din același cod (3 acte materiale),
infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în condițiile art. 38 alin. (2)
C.pen. referitoare la concursul formal (ideal) de infracțiuni;
c) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 47
raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din
același cod (2 acte materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în
condițiile art. 38 alin. (1) C.pen. referitoare la concursul real (material) de
infracțiuni.
2. Schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei
M.M. în infracțiunea de fals intelectual în formă continuată prevăzută în art.
321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din același cod (2 acte
materiale).
3. Condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor
sus-menționate.
4. Suspendarea sub supraveghere, potrivit art. 91 C.pen., a executării
pedepselor aplicate inculpaților.
Ulterior, procurorul și-a precizat motivele de apel formulate în scris și
a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina
inculpatului B.E. în infracțiunile de:
a) folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații
false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept
de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută în art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen.
(3 acte materiale);
b) obținere ilegală de fonduri în formă continuată prevăzută în art. 306
alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din același cod (3 acte
materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în condițiile art. 38
alin. (2) C.pen.;
c) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 47
raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din
același cod (2 acte materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în
condițiile art. 38 alin. (1) C.pen.
Inculpatul B.E. a solicitat achitarea cu referire la cele trei infracțiuni
reținute în sarcina sa și respingerea acțiunii civile.
Și inculpata M.M. a solicitat achitarea sa.
Partea civilă A.P.I.A. a solicitat admiterea în întregime a pretențiilor
civile solicitate.
Inculpatul B.E. a fost ascultat în fața instanței de apel.
268 Gheorghe Ivan
Inculpata M.M. nu a dorit să facă noi declarații în fața instanței de
apel.
A fost asigurată asistența juridică prin apărători aleși.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de apel a reținut
următoarea situație de fapt:
Prin Sentința penală nr. 100/2014, pronunțată de Judecătoria
Sighișoara, s-a dispus:
A. În baza art. 386 din noul Cod de procedură penală (în continuare
C.pr.pen.), schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina
inculpaților:
1. B.E. din infracțiunile continuate prevăzute în art. 181 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal anterior (în
continuare C.pen. din 1969) (3 acte materiale) și în art. 25 C.pen. din 1969
raportat la art. 17 lit. c) din Legea 78/20002 combinat cu art. 289 C.pen. din
1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod (2 acte materiale), ambele cu
aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1969 referitoare la concursul real
(material) de infracțiuni , în infracțiunile continuate prevăzute în art. 181
alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în forma anterioară modificării prin Legea
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal3, cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C.pen. din 1969 (3 acte materiale) și în art. 25 raportat la art. 289 C.pen. din
1969 instigare la fals intelectual cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același
cod (2 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1969 și art.
5 C.pen.
2. M.M. din infracțiunea continuată prevăzută în art. 17 lit. c) din
Legea 78/2000 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) din același cod (2 acte materiale) în infracțiunea prevăzută în art. 289
C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod (2 acte materiale)
și art. 5 C.pen.
B. Respingerea cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate
de către reprezentantul D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș cu privire la
inculpatul B.E. și la cele formulate de către acest inculpat.
C. În baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în forma anterioară
modificării prin Legea 187/2012) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969
și art. 5 C.pen., condamnarea inculpatului B.E. la pedeapsa de 3 ani închisoare
și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în
2 În prezent, art. 17 lit. c) din Legea 78/2000 este abrogat.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 269
art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.pen. din 1969, pe o durată de 1 an, după
executarea pedepsei principale.
D. În baza art. 25 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art.
41 alin. (2) din același cod și art. 5 C.pen., condamnarea aceluiași inculpat la
pedeapsa de 1 an închisoare.
E. În baza art. 33 lit. a ) și art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969,
contopirea pedepselor aplicate, inculpatul B.E. urmând să execute pedeapsa
cea mai grea de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.pen. din 1969,
pe o durată de 1 an, după executarea pedepsei principale.
F. În baza art. 861 C.pen. din 1969, suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei aplicate inculpatului sus-menționat pe durata termenului
de încercare de 5 ani.
G. În baza art. 863
C.pen. din 1969, obligarea inculpatului, pe durata
termenului de încercare, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă
Tribunalul Mureș;
b) să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau
locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui
de existență.
H. Desemnarea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul
Mureș pentru supravegherea executării măsurilor instituite în sarcina
inculpatului.
I. Atragerea atenției inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C.pen. din
1969 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
J. În baza art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
același cod și art. 5 C.pen., condamnarea inculpatei M.M. la pedeapsa de 1 an
închisoare.
K. În baza art. 81 C.pen. din 1969, suspendarea condiționată a
executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 ani.
L. Atragerea atenției inculpatei sus-menționate asupra dispozițiilor art.
83 C.pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării
pedepsei.
M. În baza art. 19 și art. 397 C.pr.pen., art. 998 și urm. din Codul civil
anterior (din 1864), precum și a art. 121 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 125/20064 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți
4 În prezent, abrogată.
270 Gheorghe Ivan
naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu
anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind
societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificările și
completările ulterioare, obligarea inculpatului B.E. la plata sumei de
424.275,61 lei reprezentând despăgubiri civile, plus dobânzi și penalități
calculate până la data plății efective, către partea civilă A.P.I.A.
N. Respingerea celorlalte pretenții civile formulate de partea civilă
sus-menționată.
O. În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 C.pr.pen.,
menținerea măsurii sechestrului asigurator instituit prin Ordonanța din 11
martie 2011 a D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș în dosarul 2/P/2011
asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului B.E.
P. În baza art. 274 alin. (2) C.pr.pen., obligarea inculpatului B.E. la
plata sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, precum și
obligarea inculpatei M.M. la plata sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.
Pentru a pronunța Sentința penală nr. 100/2014, prima instanță a
reținut următoarea situație de fapt:
Inculpatul B.E. a fost autorizat la plată pentru campaniile 2008, 2009,
2010, fiindu-i achitate de către A.P.I.A. următoarele sume:
1. Prin decizia de plată nr. 2530240 din 27 iunie 2009, suma totală de
61.406,59 lei, din care:
suma de 15.924,54 lei în cadrul schemei de plată unică pe suprafață
(în continuare SAPS), sumă ce a fost plătită cu Ordinul de plată (în continuare
O.P.) nr. 356779/29.06.2009;
suma de 30.987,77 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu
pachetul 1, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 369860/20.08.2009 (25.409,97
lei) și cu O.P. nr. 369872/19.08.2009 (5.577,79 lei);
suma de 14.494,28 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu
pachetul 2, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 369860/02.08.2009 (11.885,32
lei) și cu O.P. nr. 36.9872/19.08.2009 (2.608,96 lei).
2. Prin decizia de plată nr. 22882 din 27 noiembrie 2009, în avans
suma de 39.452,73 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr.
388401/30.11.2009.
3. Prin decizia de plată nr. 3342953 din 19 mai 2010, suma totală de
150.668,746 lei, din care:
suma de 12.963,01 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost plătită cu O.P.
nr. 454629/03.06.2010;
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 271
suma de 93.821,48 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu
pachetul 1, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 477758/09.08.2010 (76.933,62
lei) și cu O.P. nr. 477773/09.08.2010 (16.887,86 lei);
suma de 43.884,25 lei în cadrul Schemei Măsuri de agromediu
pachetul 2, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 477758/09.08.2010 (35.985,07
lei) și cu O.P. nr. 477773/09.08.2010 (7.899,18 lei).
4. Prin decizia de diferență de plată nr. 3719373 din 16 septembrie
2010, suma totală de 97,22 lei, din care:
suma de 25,14 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr.
485760/28.09.2010;
suma de 47,07 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul
1, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 488197/13.10.2010 (38,59 lei) și cu O.P.
nr. 488207/13.10.2010 (8,48 lei);
suma de 22,01 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul
2, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 488197/13.10.2010 (18,05 lei) și cu O.P.
nr. 488207/13.10.2010 (3,96 lei).
5. Prin decizia de plată în avans nr. 1094631/12.11.2010, suma de
25.978,05 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost achitată cu O.P. nr.
507496/29.11.2010.
6. Prin decizia de plată nr. 3180703 din 10 august 2011, suma totală de
146.675,28 lei, din care:
suma de 25.785,01 lei în cadrul SAPS;
suma de 82.364,82 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu
pachetul 1;
suma de 38.525,45 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu
pachetul 2.
Pentru campania 2008, inculpatul B.E. a solicitat sprijin financiar prin
cererea de plată înregistrată sub nr. 320 din 12 mai 2008 inițială (dosar nr.
2462316) pentru suprafața de 181,06 hectare (în continuare ha).
Ulterior, la data de 22 mai 2008, inculpatul a renunțat la suprafața de
2,08 ha, motivul fiind ,,am renunțat la suprafață” (formularul M1 înregistrat la
A.P.I.A. sub nr. 86/22.05.2008), suprafața rămasă fiind de 178,98 ha, pentru
care s-a solicitat plata în modul următor: 178,98 ha în cadrul SAPS, 173,01 ha
în cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul 1 și 173,01 ha în cadrul
schemei Măsuri de agromediu pachetul 2.
Pentru campania 2009, inculpatul a solicitat sprijin financiar prin
cererea de plată nr. MS230 din 28 aprilie 2009 pentru suprafața de 163,29 ha.
Ulterior, la data de 21 mai 2009, inculpatul a renunțat la suprafața de
11,36 ha pe motivul ,,am înapoiat suprafața respectivă proprietarului”
(formularul M3 înregistrat la A.P.I.A. sub nr. 1420/21.05.2009), la aceeași
272 Gheorghe Ivan
dată inculpatul adăugând 28,50 ha și 7,54 ha pe motivul arendării ulterior
depunerii cererii (formularul M2 înregistrat la A.P.I.A. sub nr.
1419/21.05.2009), suprafața rezultată fiind așadar 187,97 ha pentru care s-a
solicitat: 187,97 ha în cadrul SAPS, 174,47 ha în cadrul schemei Măsuri de
agromediu pachetul 1 și 174,47 ha în cadrul schemei Măsuri de agromediu
pachetul 2.
La data de 28 iulie 2010, inculpatul B.E. a renunțat la suprafața de
9,07 ha pe motivul ,,identificare greșită”.
Pentru campania 2010, sprijinul financiar a fost solicitat de către
inculpat prin cererea de plată nr. MS 268361 din 11 mai 2010, pentru
suprafața de 191,88 ha, la aceeași dată el depunând și o declarație de
eligibilitate, înregistrată sub nr. 2077/11.05.2010, în cuprinsul căreia a
declarat, pe proprie răspundere, că a solicitat drept de utilizare pe baza
animalelor pe care le deținea, pentru pășunatul acestora.
Ulterior, la data de 12 mai 2010, inculpatul a renunțat la suprafața de 4
ha (parcela 026) pe motivul ,,înapoiată la proprietar”, suprafața rămasă fiind
de 187,88 ha, pentru care s-a solicitat: 187,88 ha în cadrul SAPS, 187,88 ha în
cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul 1 și 187,88 ha în cadrul
schemei Măsuri de agromediu pachetul 2.
În cei trei ani, A.P.I.A. a efectuat mai multe controale pe teren, vizual
și administrativ, pe baza rapoartelor și proceselor-verbale întocmite,
determinându-se suprafețele pentru plată, și anume:
procesul-verbal pentru controlul vizual pentru cererea de plată pe
suprafața aferentă anului 2008, efectuat la data de 12 mai 2008, proces-verbal
în care s-a menționat că cererea nu conține erori;
raportul din data de 23 octombrie 2008, întocmit în baza controlului
efectuat de către inspectorii M.G. și V.F., raport în cuprinsul căruia a fost
menționată o diferență de 35,71 ha între suprafața declarată (de 178,98 ha) și
suprafața determinată (de 143,27 ha);
raportul de control administrativ din data de 24 februarie 2009 prin
care s-a constatat o eroare: ,,categoria de folosință a parcelei 120254-1038-17
nu corespunde cu categoria de folosință a blocului 9 fizic din LIPS clasificată
cu atenționare”;
raportul de control administrativ din data de 17 iunie 2009 prin care
s-a constatat 40 de erori clasificate, după caz: de atenționare, de sancționare
sau de respingere parcelă:
procesul-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru
2008 din data de 18 iunie 2009, proces-verbal în cuprinsul căruia a fost
indicată o diferență de 35,71 ha între suprafața declarată (de 178,98 ha) și
suprafața determinată (de 143,27 ha), diferență indicată la blocurile fizice
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 273
1123, 1134, 1111, 689, 688, 686, 732, 493, 494, 495, 1038, 1126, 1141 și
517;
procesul-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru
2009 din data de 25 noiembrie 2009 din data de 26 august 2010, proces-verbal
în care a fost indicată o diferență de 0,09 ha între suprafața declarată (de
187,97 ha) și suprafața determinată (de 187,88 ha), diferență identificată la
blocul fizic 1038;
procesul-verbal pentru controlul vizual referitor la cererea unică de
plată pe suprafață pentru 2009 din data de 28 aprilie 2009, proces-verbal în
care s-a menționat că cererea nu conține erori;
procesul-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru
2010 din data de 5 noiembrie 2010, precum și procesul-verbal pentru cel de-al
doilea control al solicitării pentru 2010 din data de 2 august 2011, în ambele
procese-verbale fiind indicată o diferență de 9,07 ha între suprafața declarată
(de 187,88 ha) și suprafața determinată (de 178,81 ha), diferențe identificate
la blocurile fizice 1038 (5,03 ha) și 517 (4,04 ha);
procesul-verbal pentru controlul vizual referitor la cererea unică de
plată pe suprafață pentru 2010 din data de 11 mai 2010, proces-verbal în care
s-a menționat că cererea nu conține erori.
Pentru a justifica suprafețele solicitate, inculpatul B.E. a depus la
A.P.I.A. următoarele:
17 hărți ortofotoplane alăturate cererii de plată pe anul 2008, 13 hărți
ortofotoplane alăturate cererii de plată pe anul 2009, hărți pe care au fost
marcate limitele terenurilor pe care le avea în folosință, datate 12 mai 2008,
respectiv 28 aprilie 2009, fiind semnate de către inculpat;
(în dosarul A.P.I.A. aferent anului 2009, în copie) contractul de
închiriere nr. 1304 încheiat la 22 august 2006 cu Consiliul local Vânători, cu
privire la trupul de pășune denumit ,,Saghirt” în suprafață de 52,27 ha, situat
pe raza satului Archita nr. top. PS2551 (termenul de închiriere fiind de 8 ani),
contractele de arendare încheiate cu M.S. pentru terenul în suprafață de 3,45
ha, cu H.M. pentru terenul în suprafață de 5 ha, cu B.M. pentru terenul în
suprafață de 10 ha, cu P.D.E. pentru terenul în suprafață de 2,42 ha, cu
M.A.M. pentru terenul în suprafață de 1 ha, cu A.C.T. pentru terenul în
suprafață de 5,50 ha, cu A.L. pentru terenul în suprafață de 2 ha, cu B.V.
pentru terenul în suprafață de 2 ha, cu C.E. pentru terenul în suprafață de 5 ha,
cu P.N.I. pentru terenul în suprafață de 5 ha, cu V.I.V. pentru terenul în
suprafață de 10 ha, cu B.S. pentru terenul în suprafață de 50 ha, cu P.D. pentru
terenul în suprafață de 6,3 ha, cu M.A. pentru terenul în suprafață de 5,91 ha,
precum și cu V.M. pentru terenul în suprafață de 10 ha, toate terenurile luate
274 Gheorghe Ivan
în arendă fiind considerate ,,categorie de folosință pășune” și situate în
extravilanul localității Archita, județul Mureș;
(în dosarul A.P.I.A. aferent anului 2010, pe lângă contractul de
închiriere nr. 1304 din 22 august 2006) contractul de închiriere nr.
18/30.04.2009 încheiat cu Consiliul local Vânători, având ca obiect suprafața
de 35 ha pășune situată în zona denumită ,,Saghirt”, Calea Bundorfului,
constituită din parcelele T92 PS 2551/1-35 ha de categoria a II-a, termenul de
închiriere fiind de 8 ani.
Inculpatul a prezentat la A.P.I.A. și adeverințele nr. 339/02.02.2010 și
nr. 1409/11.05.2010, prin prima adeverindu-se că acesta figurează în registrul
agricol al comunei Vânători, localitatea Archita, vol. 2, poz. 028 nr. 159 cu un
teren agricol total de 187,88 ha în folosință, arendă, în următoarele blocuri
fizice BF 1141-20,00 ha, BF 1038-16,91 ha, BF 1134-24,00 ha, BF
1124-20,00 ha, BF 1144-20,00 ha, iar prin a doua că figurează în registrul
agricol al comunei Vânători, localitatea Archita, vol. 2, poz. 028, nr. 159 cu
un teren agricol total de 187,88 ha, din care terenul de 187,88 ha în folosință,
arendă, cu următoarele blocuri fizice BF 1123-13,00 ha, BF 1146-9,20 ha, BF
465-0,70 ha, BF1134-24,00 ha, BF 1111-11,99 ha, BF 686-2,87 ha, BF
732-1,27 ha, BF 1038-16,91 ha, BF 1126-38,90 ha, BF 1141-20 ha, BF
1037-5 ha, BF 517-4,04 ha, BF 1124-20,00 ha, BF 1144-20,00 ha, precum și
că deține un număr de 600 de capete ovine.
Articolul 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
125/20065 prevedea că pentru a beneficia de acordare de plăți în cadrul
schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuiau să îndeplinească
următoarele condiții generale: să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date
reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plată direct pe
suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor [lit. c)]; să
prezinte documentele necesare care dovedeau dreptul de folosință și care
puteau face dovada că utilizau terenul pentru care s-a depus cererea [lit. f)].
Potrivit art. 4 din Ordinul ministrul agriculturii și dezvoltării rurale nr.
246/20086 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice
și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și
ajutoare naționale tranzitorii în sectorul vegetal și pentru acordarea sprijinului
aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, cu modificările și
completările ulterioare, documentele doveditoare solicitate producătorului
agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 125/2006, erau, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale
dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de
5 În prezent, abrogată.
6 În prezent, abrogat.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 275
concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere
sau alte asemenea.
Conform art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008 privind
registrul agricol7, cu modificările și completările ulterioare, ,,registrul agricol
constituie documentul oficial de evidență primară unitară, în care se înscriu
date cu privire la gospodăriile populației și la societățile/asociațiile agricole,
precum și la orice alte persoane fizice sau juridice care au teren în
proprietate/folosință și/sau animale”.
În conformitate cu art. 6 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr.
28/2008, ,,registrul agricol pe suport hârtie, având caracterul unui document
oficial care constituie o sursă importantă de informații, va fi numerotat,
parafat, sigilat, paginile fiind numerotate corespunzător, evitându-se
desprinderea filelor datorită utilizării îndelungate a registrului agricol și va fi
înregistrat în registrul de intrare-ieșire de la nivelul autorității executive a
administrației publice locale respective”8.
Articolul 8 alin. (1) din actul normativ sus-menționat prevedea că
,,înscrierea datelor în registrul agricol în a cărui rază
administrativ-teritorială își are domiciliul capul gospodăriei se face pe baza
declarației date pe proprie răspundere de capul gospodăriei sau, în lipsa
acestuia, de un alt membru major al gospodăriei care dispune de capacitate
deplină de exercițiu”9.
7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 29 august 2008.
8 Alineatul 2 al art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008 a fost modificat prin
Legea nr. 54/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 12 aprilie
2017), având următorul conținut:
,,(2) Registrul agricol pe suport hârtie, având caracterul unui document oficial care
constituie o sursă importantă de informații, va fi numerotat, parafat și sigilat, filele
necesitând a fi cusute pentru evitarea desprinderii acestora, ca urmare a utilizării
îndelungate a registrului agricol, precum și înregistrat în registrul de intrare-ieșire de la
nivelul autorității executive a administrației publice locale respective. Informațiile conținute
în baza de date a registrului agricol gestionat în format electronic sunt informații oficiale și
sunt supuse reglementărilor legale privind securitatea, integritatea și funcționalitatea
sistemelor informatice. Documentele eliberate pe suport hârtie în baza informațiilor existente
în baza de date electronică privind registrul agricol se supun acelorași prevederi legale ca în
cazul în care registrul agricol este gestionat numai pe suport hârtie.” 9 În urma modificării prin Legea nr. 54/2017, alineatul (1) al art. 8 are următorul
conținut:
,,(1) Înscrierea datelor în registrul agricol în a cărui rază administrativ-teritorială
își are domiciliul capul gospodăriei se face pe baza declarației date pe propria răspundere
sau pe bază de documente, de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru
major al gospodăriei care dispune de capacitate deplină de exercițiu. Pentru persoanele
juridice datele se înscriu în registrul agricol pe baza declarațiilor date de reprezentantul
legal respectiv, însoțite de documente.”
276 Gheorghe Ivan
Potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008,
,,persoanele fizice și juridice au obligația să declare date pentru a fi înscrise
în registrul agricol și în afara acestor interval de timp, în cazul în care au
intervenit modificări în patrimonial agricol, în termen de 30 de zile de la
apariția modificării”10
.
Ordinul ministrul agriculturii și dezvoltării rurale, ministrului
internelor și reformei administrative și ministrului economiei și finanțelor nr.
344/239/742/200711
pentru aprobarea Normelor tehnice privind modul de
completare a registrului agricol pentru perioada 2007-2011, cu modificările și
completările ulterioare, în anexa 1 titlul I pct. 6 prevedea: „Înscrierea datelor
în registrul agricol se va face pe baza declarației date sub semnătura proprie
de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru major al
gospodăriei, prin vizitarea gospodăriilor de către persoanele împuternicite cu
completarea registrului agricol. Înregistrarea în registrul agricol a datelor
privind clădirile și terenurile, a titularului dreptului de proprietate asupra
acestora, precum și schimbarea categoriei de folosință se pot face numai pe
bază de documente anexate la declarația făcută sub semnătura proprie a
capului de gospodărie sau, în lipsa acestuia, a unui membru major al
gospodăriei, sub sancțiunea nulității. În cazul în care nu există documente,
înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile, a
titularului dreptului de proprietate asupra acestora, precum și schimbarea
categoriei de folosință se pot face pe baza declarației date sub semnătura
proprie de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru major
al gospodăriei, sub sancțiunea nulității. Înscrierea datelor în registrul agricol
se poate face și la sediul primăriei în cazul în care capul gospodăriei se
10
În prezent, alin. (1) al art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008 are următorul
conținut:
,,(1) Termenele la care persoanele fizice și juridice au obligația să declare datele
pentru înscrierea în registrul agricol sunt următoarele:
a) între 5 ianuarie și ultima zi lucrătoare a lunii februarie, pentru datele anuale
privind membrii gospodăriei, terenul aflat în proprietate/folosință, clădirile și mijloacele de
transport cu tracțiune animală și mecanică, mașinile, utilajele și instalațiile pentru
agricultură și silvicultură, efectivele de animale existente în gospodărie/unitatea cu
personalitate juridică la începutul fiecărui an, precum și modificările intervenite în cursul
anului precedent în efectivele de animale pe care le dețin, ca urmare a vânzării-cumpărării, a
produșilor obținuți, a morții sau a sacrificării animalelor ori a altor intrări-ieșiri;
b) între 1 și ultima zi lucrătoare a lunii mai, pentru datele privind categoria de
folosință a terenului, suprafețele cultivate, numărul pomilor în anul agricol respectiv;
c) persoanele fizice și juridice au obligația să declare date, pentru a fi înscrise în
registrul agricol, și în afara termenelor prevăzute la lit. a) și b), în termen de 30 de zile de la
apariția oricărei modificări.” 11
În prezent, abrogat.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 277
prezintă din proprie inițiativă sau pentru rezolvarea altor probleme.
Persoanele care nu au domiciliul în localitate vor trimite declarația
prevăzută la alin. (1) prin poștă, cu confirmare de primire, pe cheltuiala lor,
sau vor putea face declarația prin procură. În cazul indiviziunii, oricare
dintre coindivizari va putea da declarația în condițiile alin. (1) sau, după caz,
ale alin. (3). Pentru unitățile cu personalitate juridică datele se înscriu în
registrul agricol pe baza declarațiilor date de conducătorul unității
respective, însoțite de documente”.
Ulterior, Ordinul ministrul agriculturii și dezvoltării rurale, ministrului
internelor și reformei administrative și ministrului economiei și finanțelor nr.
344/239/742/2007 a fost abrogat prin Ordinul ministrului agriculturii și
dezvoltării rurale, ministrului administrației și internelor, ministrului
finanțelor publice și președintelui Institutului Național de Statistică nr.
95/153/1998/3241/2010 pentru aprobarea Normelor tehnice de completare a
registrului agricol pentru perioada 2010-201412
, care în art. 6 din aceste norme
prevede, printre altele:
„(1) Înscrierea datelor în registrul agricol se face pe baza declarației
date pe propria răspundere de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un
alt membru major al gospodăriei, care dispune de capacitate deplină de
exercițiu, după cum urmează:
a) prin vizitarea persoanelor fizice de către persoanele împuternicite
cu completarea registrului agricol;
b) la primărie, în cazul în care un reprezentant major al persoanei
fizice se prezintă din propria inițiativă sau pentru rezolvarea altor probleme;
c) pe baza declarației trimise prin poștă, cu confirmare de primire, pe
cheltuiala persoanei care are obligația de a fi înregistrată în registrul
agricol;
d) pe baza unei procuri notariale date de capul gospodăriei;
e) prin invitarea la primărie a persoanelor fizice care au obligația să
efectueze declarațiile pentru înscrierea datelor în registrul agricol.
(2) Înscrierea în registrul agricol a datelor privind clădirile și
terenurile, a titularului dreptului de proprietate asupra acestora, precum și a
schimbării categoriei de folosință se poate face numai pe bază de documente
anexate la declarația făcută sub semnătura capului de gospodărie sau, în
lipsa acestuia, a unui membru major al gospodăriei, sub sancțiunea nulității.
În cazul în care nu existau documente, înregistrarea în registrul agricol a
datelor privind clădirile și terenurile, a titularului dreptului de proprietate
asupra acestora, precum și a schimbării categoriei de folosință se puteau face
12
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 20 septembrie
2010.
278 Gheorghe Ivan
pe baza declarației date sub semnătura capului gospodăriei sau, în lipsa
acestuia, de un alt membru major al gospodăriei, sub sancțiunea nulității.
Aceste declarații puteau fi date, potrivit opțiunii persoanei fizice obligate să
declare în registrul agricol, după cum urmează:
a) în fața secretarului localității;
b) în fața notarului public;
c) la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României.”
Potrivit contractelor de arendare încheiate de către inculpatul B.E. cu
numiții M.S., H.M., B.F., P.D.E., M.A.M., P.N.I., V.I.V., B.S., P.D., M.A.,
suprafața de teren pe care o utiliza în 2008 era de 113,58 ha.
Chiar inculpatul B. E. a precizat în declarația dată la 3 martie 2011 că
din suprafața de 52,27 ha închiriată de la Consiliul local Vânători în baza
contractului de închiriere nr. 1304/22.08.2006 a folosit doar 15 ha.
Cât privește terenul în suprafață de 23 ha închiriat de la numitul A.V.,
acesta a fost folosit doar în anii 2006 și 2007, astfel cum a recunoscut chiar
inculpatul, astfel că nu poate fi luat în calcul la stabilirea suprafeței totale
utilizată în 2008.
De asemenea, nu poate fi luată în considerare nici suprafața de 10 ha
ce a făcut obiectul contractului de arendare încheiat cu numita V.M., contract
ce nu apărea înregistrat la primărie și despre care inculpatul a declarat că îl
considera reziliat de drept, având în vedere decesul arendatorului la data de 9
septembrie 2007. Mai mult, potrivit mențiunilor din registrul agricol, V.M. era
înregistrată doar cu 6,44 ha.
În același registrul al Primăriei Vânători inculpatul era înregistrat în
anul 2008 cu suprafața de 70 ha.
Prin urmare, suprafața de teren utilizată de inculpatul B. E. în 2008 era
doar de 125,58 ha (113,58 ha + 15 ha).
În anul 2009, inculpatul a utilizat doar suprafața de 148,58 ha, având
în vedere cele 14 contracte de arendare înregistrate la primărie și contractul de
închiriere nr. 18 încheiat la data de 30 aprilie 2009 (113,58 ha + 35 ha). La
încheierea acestui contract însă nu au fost respectate prevederile Hotărârile
Consiliului local nr. 58/2008 și nr. 7/2009 referitoare la durata de închiriere a
pășunilor, și anume de 1 an, cu posibilitatea prelungirii lor pe o perioadă de
până la 8 ani, urmând a se încheia acte adiționale la contractele respective. De
la data încheierii contractului sus-menționat, 30 aprilie 2009, primul contract
încheiat cu Consiliul local Vânători și înregistrat sub nr. 1304/22.08.2006, a
fost reziliat în mod tacit. Așadar, din suprafața de 35 ha pășune ce făcea
obiectului contractului nr. 18/30.04.2009, 15 ha erau situate în zona ,,Saghirt”,
pe care inculpatul le folosea în baza vechiului contract, iar diferența de 20 ha
era situată în Calea Bundorfului, teren aflat în rezerva Comisiei de fond
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 279
funciar Vânători, cele două zone în care era situată pășunea închiriată nefiind
învecinate.
Audiat fiind la data de 7 martie 2011, în cursul urmăririi penale,
martorul D.D., secretarul comunei Vânători, a declarat că, în urma unei
licitații, organizată de Consiliul local Vânători în vara anului 2006, inculpatul
B.E. și-a adjudecat suprafața de 52,27 ha în zona denumită ,,Saghirt”, sens în
care a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1304/22.08.2006. Acest
contract l-a semnat pentru legalitate. Martorul a precizat, de asemenea, că a
participat la ședințele Consiliului local Vânători din 16 decembrie 2008, când
s-a adoptat Hotărârea nr. 5/2018 privind organizarea pășunatului. El a
întocmit procesul-verbal al ședinței, a contrasemnat hotărârea sus-menționată,
la ședință participând 12 consilieri, inclusiv inculpatul B.E., care era consilier
din 2004. Tot el a întocmit procesul-verbal al ședinței Consiliului local din 29
ianuarie 2009, când s-a adoptat Hotărârea nr. 7/2009 privind prețurile
minimale de pornire la licitația publică care urma să aibă loc privind
închirierea unor suprafețe excedentare de pășune, aparținând comunei
Vânători. În baza celor două hotărâri, la data de 24 martie 2009, s-a organizat
o licitație publică în sediul primăriei, la acea vreme aparținând S. ,,T.S.C.”
S.R.L. Vânători, administrată de către T.L. Au fost prezente persoanele
menționate în procesul-verbal, iar ideea a fost ca fiecărei persoane să i se
acorde o suprafață de pășune din domeniul public al comunei, în raport cu
numărul de animale pe care îl avea. Inculpatul B.E. a solicitat să i se acorde o
suprafață în plus față de aceea pe care o avea, deoarece intenționa să-și
înmulțească numărul de oi. Prin urmare, comisia de licitație i-a acordat
inculpatului B.E. o suprafață de 35 ha în trupul de pășune ,,Saghirt”. La finele
acelei licitații, membrii comisiei au discutat cu toți participanții care aveau
deja contracte de închiriere încheiate cu Consiliul local Vânători, în sensul de
a rezilia pe cale amiabilă contractele de închiriere și de a încheia contracte noi
de închiriere, cu chirii mai mari decât cele existente. Toți chiriașii au fost de
acord cu rezilierea pe cale amiabilă a contractelor de închiriere, fiind de
părere că și inculpatul B.E. a fost de acord cu acest lucru, în condițiile în care
a semnat noul contract de închiriere cu Consiliul local Vânători.
Martorul D.D. a mai precizat că în timpul licitației a întocmit un
proces-verbal, care nu a fost contrafăcut ulterior. El nu a semnat niciun act
prin care chiriașii să fie anunțați de rezilierea contractelor respective. Ulterior
licitației a fost întocmit contractul de închiriere nr. 18/30.04.2009, contract pe
care l-a semnat pentru legalitate în locul consilierului S.T., prin care i s-a
închiriat inculpatului B.E. suprafața de 35 ha în zonele denumite ,,Saghirt” și
,,Calea Bundorf”, zone care nu se învecinează. Cu acordul participanților, în
280 Gheorghe Ivan
același timp deținători de animale, s-a purces la o nouă licitație, știindu-se
dinainte că contractele de închiriere existente urmează să fie reziliate.
Referitor la contractele de arendare încheiate, prezentate de către
inculpatul B.E., martorul sus-menționat a declarat că i-au fost prezentate și lui
de către inculpat, el dându-le numere de înregistrare și datându-le, cele mai
multe fiind din luna martie 2008. Contractele le-a înregistrat într-un caiet
studențesc, acesta fiind registrul de arendări înființat în 1995, dar care ulterior
a dispărut în condiții necunoscute. Acest lucru s-a întâmplat în toamna anului
2009, când s-au mutat în noul sediu, fiind ajutați la transportul documentelor
inclusiv de către locuitorii din comună, beneficiari ai Legii nr. 416/2001
privind venitul minim garantat13
, cu modificările și completările ulterioare.
Lipsa acestui registru de arendări a constatat-o în anul 2010, însă ulterior nu
l-a reconstituit. Contractele de arendare există, fiind așezate pe ani. Pe cele
mai multe persoane din contractele de arendare le cunoaște, însă nu a verificat
strict în registrul agricol dacă aceste persoane posedă terenurile respective. Nu
cunoștea nici faptul dacă aceste terenuri se învecinau sau nu.
Fiindu-i prezentat cu ocazia audierii registrul agricol al satului Archita
în original, martorul a declarat referitor la faptul că pentru anii 2009-2010
inculpatul B.E. are menționată suprafața de 184,44 ha teren în arendă că nu
știe dacă pentru aceste modificări de la 70 ha cât avea în 2008 la 184,44 ha, el
a dat sau nu vreun aviz scris. La data de 2 aprilie 2010, a dat un asemenea
aviz inginerul M.M., pentru modificări privind numărul de animale ale
inculpatului B.E. Au fost și alte modificări, dar nu și le mai amintește. Nu știe
dacă suma suprafețelor din contractele de arendare prezentate de către
inculpatul B.E. corespunde cu suprafața trecută în registrul agricol; acest lucru
îl putea prezenta M.M. Nu-și amintește ca în perioada 28.04.2009-15.06.2009,
inculpatul B.E. să-i fi prezentat și alte contracte de arendare, însă nu crede că
i-au fost prezentate.
Martorul a declarat, de asemenea, că: a semnat adeverința nr.
339/02.02.2010 emisă de Primăria Vânători pentru a-i folosi inculpatului B.E.
la A.P.I.A. Mureș, în vederea obținerii de subvenții; în adeverință s-a
menționat că inculpatul avea în folosință, arendă, suprafața de 187,88 ha, în 5
blocuri fizice care totalizau 100,91 ha; ceilalți doi semnatari ai adeverinței au
fost M.M. și viceprimarul D.G.; nu-și explică în niciun fel mențiunea
precizată mai sus, răspunzător fiind funcționarul care a întocmit actul,
respectiv M.M.; a semnat și adeverința nr. 1409/11.05.2010 emisă de Primăria
Vânători pentru a-i servi inculpatului B.E. la obținerea de subvenții de la
A.P.I.A. Mureș, împreună cu M.M. și R.C.M. care avea drept de semnătură în
13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 20 iulie 2001.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 281
locul primarului; inculpata M.M. era persoana care cunoștea blocurile fizice
în care inculpatul B.E. avea teren în folosință.
Martorului i-a fost prezentat, în original, și tabelul intitulat „Contracte
de închiriere” depus la D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș de către
inculpatul B.E., tabel pe care acesta a cerut să îl vizeze, lucru pe care l-a și
făcut, viza fiind probabil cerută de către inculpat pentru a se confirma
existența contractelor pe care le avea încheiate.
În cursul cercetării judecătorești, martorul D.D. a declarat că: în
primăvara anului 2009 a participat la licitație, fiind membru în comisie, ocazie
cu care inculpatului B.E. i s-a închiriat o suprafață de 35 ha, încheindu-se un
contract de închiriere; comisia a fost condusă de viceprimarul M.F.; anterior,
în anul 2006, s-a organizat o altă licitație, în urma căreia inculpatul și alte
persoane au obținut suprafețe; fostul primar a discutat cu titularii să încheie
noi contracte de închiriere, iar cele vechi să fie reziliate amiabil, lucru
consemnat în procesul-verbal întocmit în urma licitației; inculpatul i-a
prezentat mai multe contracte de arendare; până în anul 2009, contractele erau
înregistrate într-un registru foarte vechi din 1994, iar el făcea înregistrările;
contractele erau arhivate pe ani; în toamna anului 2009, primăria s-a mutat în
noul sediu, iar documentele au fost transportate de diverse persoane fizice; s-a
procedat la inventarierea generală a actelor de către o persoană fizică
autorizată din Târgu-Mureș; atunci când D.N.A. a cerut acest caiet (registru),
s-a constatat lipsa lui; începând cu data de 1 ianuarie 2011, s-a ținut un nou
registru; contractele de arendă, în original, au fost trimise la D.N.A.; din anul
2009, de la mutare și până la data de 1 ianuarie 2011, contractele nu au mai
fost notate în niciun registru, dar au fost depuse de către titulari la primărie;
ținerea și completarea registrului agricol era în sarcina M.M., consilier
superior, care avea această atribuție menționată în fișa postului din vara anului
2008; înainte, de acest registru răspundea R.D. care, în urma câștigării
alegerilor de către primarul T.D, și-a dat demisia.
Martorul a declarat, de asemenea, că: nu poate preciza dacă suprafețele
din registrul agricol corespundeau cu cele din contractele de arendă; M.M.
completa registrul conform Ordonanței Guvernului nr. 28/2008, îl punea pe
titular să semneze și elibera adeverințe.
Apărarea inculpatei M.M. în sensul că adeverințele se eliberau
solicitanților, în urma verificării acestora de către primarul comunei și doar
din dispoziția sa, acesta exercitând presiuni asupra angajaților primăriei, nu a
putut fi acceptată, întrucât, în situația în care existau astfel de presiuni sau
ingerințe în eliberarea documentelor, putea să nu execute dispozițiile date cu
încălcarea legii și să formuleze plângeri, sesizări împotriva persoanei care
făcea astfel de presiuni.
282 Gheorghe Ivan
Inculpata M.M., în calitate de inspector superior la Compartimentul
agricol al Primăriei Vânători, avea ca atribuție, printre altele, conform fișei
postului, să completeze și să țină la zi registrele agricole, precum și să
întocmească documentele care erau de competența primăriilor cu privire la
acordarea subvențiilor în agricultură și zootehnie.
Atât în anul 2009, cât și în anul 2010, ea a completat registrul agricol
al localității Archita, județul Mureș, la poziția 28-B.E., în sensul că acesta ar
utiliza suprafața de 184,44 ha teren în arendă și 3,44 ha teren sub alte forme.
Cele menționate nu corespundeau adevărului, întrucât din contractele
de arendare a rezultat în mod clar că suprafața totală utilizată de inculpatul
B.E. era de 113,58 ha.
Cele invocate în apărare de către inculpata M.M., în sensul că nu putea
fi atrasă răspunderea sa penală pentru înregistrarea datelor în registrul agricol,
având în vedere prevederile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008,
precum și faptul că inculpatul B.E. a dat o declarație la data de 30 ianuarie
2009 prin care a afirmat că datele înscrise în registrul agricol pe anul 2009
corespundeau realității, fără a menționa sub ce forme utiliza terenul, nu a
putut fi primită, întrucât, astfel cum rezulta din dispozițiile legale
sus-menționate, se cerea și anexarea de documente la declarația dată,
inculpata având obligația de a verifica veridicitatea celor declarate de inculpat
și documentele anexate.
Concluziile raportului de expertiză contabilă au fost următoarele:
– suprafața de teren declarată de fermierul B.E. pentru campania 2008
era de 178,98 ha, conform cererii de plată, pentru schemele de sprijin pe
suprafață pentru anul 2008, nr. 320 din 12 mai 2008 inițială (dosar nr.
2462316) și a rectificării din data de 22 mai 2008;
– suprafața de teren determinată de A.P.I.A., în urma controalelor
efectuate (raportul de control administrativ din data de 24 februarie 2009,
raportul de control administrativ din data de 17 iunie 2009, procesul-verbal
pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru 2008 din 18 iunie 2009,
procesul-verbal pentru controlul vizual pentru cerere de plată pentru 2008
efectuat la data de 12 mai 2008, raportul de control pe teren din data de 23
octombrie 2008), era de 143,27 ha;
– suprafața de teren identificată de expertul contabil, în baza
contractelor de închiriere/arendare încheiate, puse la dispoziție de inculpatul
B.E., era de 159,75 ha, cu mențiunea că expertul contabil nu era autorizat
pentru a verifica legalitatea și valabilitatea acestora;
– procentul de sancționare aplicabil fermierului B.E. pentru campania
2008 se încadrează în limitele stabilite în decizia de plată a A.P.I.A.,
respectiv: sancțiunea aplicată în cazul supradeclarării este cuprinsă între 3% și
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 283
30%, sancțiunea calculându-se ca diferență procentuală între suprafața de
parcele ce ar fi trebuit declarată în cerere, conform contractelor de
închiriere/arendare, puse la dispoziția expertului contabil și suprafața
constatată în timpul controlului administrativ pe teren de către A.P.I.A.,
conform art. 138 din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei; s-a
procedat la reducerea lineară a plăților, reprezentând reducerea proporțională
a sumelor rezultate după aplicarea sancțiunilor de supradeclarare, întârziere și
nedeclarare a tuturor parcelelor pentru toți fermierii eligibili la plată pentru
schema de sprijin respectivă, conform art. 71a din Regulamentul (CE) nr.
796/2004 al Comisiei, coeficientul de reducere aplicat fiind de 0,015;
sancțiunea aplicată pentru nerespectarea bunelor condiții agricole și de mediu
GAEC – conform prevederilor art. 6 și art. 7 din Regulamentul (CE) nr.
1782/2003 al Consiliului și ale art. 66 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 al
Comisiei, precum și ale Ordinului ministrul agriculturii, pădurilor și
dezvoltării rurale și ministrul mediului și gospodăririi apelor nr.
791/1381/2006 pentru definirea bunelor condiții agricole și de mediu în
România14
– este: valoarea totală a plăților directe care trebuiau acordate în
anul calendaristic, în cursul căruia s-a constatat neregula, a fost redusă cu un
procent de 1%;
– valoarea subvenției cuvenite fermierului B.E. pentru campania 2008,
în situația în care acesta ar fi declarat suprafețele de teren conform
contractelor de închiriere/arendă puse la dispoziția expertului contabil, era de
95.007,49 lei (24.448,66 lei SAPS + 48.073,05 lei AM-P1 + 22.485,78 lei
AM-P1.2);
– suprafața de teren declarată de fermierul B.E. pentru campania 2009
era de 187,97 ha, conform cererii de plată pentru schemele de sprijin pe
suprafață pentru anul 2009, nr. MS320 din 22491/28.04.2009 inițială și a
rectificării din data de 21.05.2009;
– suprafața de teren determinată de A.P.I.A. în urma controalelor
efectuate (procesele-verbale pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru
2009 din datele de 25 noiembrie 2009, 12 mai 2010 și din data de 26 august
2010, precum și procesul-verbal pentru controlul vizual în cazul cererii unice
de plată pe suprafață 2009 din data de 28.04.2009) era de 187,88 ha, prin
decizia de plată nr. 3719373 din data de 7 septembrie 2010 corectându-se
suprafața determinată de la 187,88 ha la 187,97 ha;
– suprafața de teren identificată de expertul contabil în baza
contractelor de închiriere/arendare puse la dispoziție de inculpatul B.E. este
14
În prezent, abrogat.
284 Gheorghe Ivan
de 188,15 ha, cu mențiunea că expertul contabil nu era autorizat pentru a
verifica legalitatea și valabilitatea acestora;
– procentul de sancționare aplicabil fermierului B.E. pentru campania
2009 se încadrează în limitele stabilite în decizia de plată a A.P.I.A.,
respectiv: nu s-a aplicat nicio sancțiune în cazul supradeclarării, conform art.
138 din Regulamentul (CE) 1973/2004 al Comisiei; s-a aplicat reducerea
lineară a plăților, reprezentând reducere proporțională a sumelor rezultate
după aplicarea sancțiunilor de supradeclarare, întârziere și nedeclarare a
tuturor parcelelor pentru toți fermierii eligibili la plată pentru schema de
sprijin respectivă, conform art. 71a din Regulamentul CE nr. 796/2004 al
Comisiei, coeficientul de reducere aplicat fiind de 0,07;
– valoarea subvenției cuvenite fermierului B.E. pentru campania 2009
este conformă cu aceea acordată acestuia de către A.P.I.A., potrivit deciziilor
de plată nr. 3342953 din 19 mai 2010, nr. 22882 din 27 noiembrie 2009 și nr.
3719373 din 16 septembrie 2010, respectiv 190.215,696 lei, fermierul B.E.
justificând prin înscrisuri (contracte de închiriere/arendare puse la dispoziția
expertului contabil) suprafețele de teren înscrise în cererea de plată;
– suprafața de teren declarată de fermierul B.E. pentru campania 2010
era de 187,88 ha, conform cererii de plată pentru schemele de sprijin pe
suprafață pentru anul 2010, nr. MS 268361 din 11 mai 2010 inițială și a
rectificării din data de 12 mai 2010;
– suprafața de teren determinată de către A.P.I.A., în urma controalelor
efectuate (procesul-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru
2010 din data de 5 noiembrie 2010, procesul-verbal pentru cel de-al doilea
control al solicitării pentru 2010 din data de 2 august 2011 și procesul-verbal
pentru control vizual în cazul cererii unice de plată pe suprafață pentru 2010
din data de 11 mai 2010), era de 178,81 ha;
– suprafața de teren identificată de expertul contabil în baza
contractelor de închiriere/arendare încheiate, puse la dispoziție de inculpatul
B.E., era de 195,15 ha, cu mențiunea că expertul contabil nu era autorizat
pentru a verifica legalitatea și valabilitatea acestora;
– procentul de sancționare aplicabil fermierului B.E. pentru campania
2010 se încadrează în limitele stabilite în decizia de plată a A.P.I.A.,
respectiv: s-a aplicat sancțiunea în cazul supradeclarării, conform art. 16 alin.
(2) paragr. 1 din Regulamentul CE 484/2009 al Comisiei; s-a aplicat
reducerea lineară a plăților, reprezentând reducerea proporțională a sumelor
rezultate după aplicarea sancțiunilor de supradeclarare, întârziere și
nedeclarare a tuturor parcelelor pentru toți fermierii eligibili la plată pentru
schema de sprijin respectivă, conform art. 71a din Regulamentul CE nr.
796/2004 al Comisiei, coeficientul de reducere aplicat fiind de 0,0615; s-a
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 285
aplicat procentul de penalizare pentru nerespectarea condițiilor generale în
cazul AM-P1.2 de 3%;
– valoarea subvenției cuvenite fermierului B.E. pentru campania 2010
este conformă cu aceea acordată acestuia de către A.P.I.A., conform deciziilor
de plată nr. 1094631 din 15 noiembrie 2010 și nr. 3180703 din 10 august
2011, respectiv 172.653,33 lei, fermierul B.E. justificând prin înscrisuri
(contracte de închiriere/arendare) puse la dispoziția expertului contabil)
suprafețele de teren înscrise în cererea de plată.
Partea din expertiză referitoare la identificarea suprafețelor de teren a
fost înlăturată, întrucât expertul, la identificarea suprafețelor de teren, a luat în
calcul nu numai contractele de arendare înregistrate la Primăria Vânători și
anexate la cererile de subvenții, ci și contractele de închiriere încheiate cu
S.V., S.D., D.A., T.A., B.M., M.M., M.E. (puse la dispoziție de către
inculpat), deși acestea nu aveau număr de înregistrare la primărie, iar A.P.I.A.
nu le-a acceptat.
Articolul 181 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data
săvârșirii faptelor de către inculpatul B.E.) prevedea: ,,(1) Folosirea sau
prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care
are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al
Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în
numele lor, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor
drepturi. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează omisiunea de a furniza, cu
știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul
general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea
ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor
fonduri. (3) Dacă faptele prevăzute la alineatele (1) și (2) au produs
consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani
și interzicerea unor drepturi.”
Conform art. 79 pct. 12 și art. 247 din Legea nr. 187/2012, începând
cu data de 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal), art. 181 din Legea nr. 78/2000, în urma modificării, are
următorul conținut: ,,(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de
documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca
rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general a Uniunii
Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele ei, se
pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Cu
pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza cu
știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul
general a Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în
numele ei, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.
286 Gheorghe Ivan
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de
grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.”
Legea penală mai favorabilă este legea nouă, având în vedere limitele
de pedeapsă a închisorii.
Instanța a reținut însă că prin art. 183 C.pen. s-a majorat cuantumul
pagubei materiale la 2.000.000 lei. Or, paguba materială produsă părții civile
A.P.I.A. este mai mică de 2.000.000 lei, astfel că, în ceea ce-l privește pe
inculpatul B.E., nu se mai impunea reținerea caracterului agravant al
infracțiunii.
Conform art. 79 pct. 10 și art. 247 din Legea nr. 187/2012, începând
cu data de 1 februarie 2014, se abrogă art. 17 din Legea 78/2000.
Pedeapsa pentru infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 289
C.pen. din 1969 era închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În noul Cod penal, fapta
este incriminată în art. 321, pedeapsa fiind închisoarea de la 1 la 5 ani. Deci,
legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, având în vedere
limitele pedepsei închisorii.
Pentru considerentele expuse mai sus și, ținând seama de dispozițiile
art. 5 C.pen., de Decizia Curții Constituționale a României nr. 265/201415
privind aplicarea legii penale mai favorabile într-o manieră globală,
Judecătoria Sighișoara, la momentul deliberării, apreciind și asupra
individualizării pedepsei, în baza art. 386 C.pr.pen., a dispus schimbarea
încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților, așa cum s-a arătat
mai sus.
Actele materiale din 12 mai 2008, 28 aprilie 2009, 11 mai 2010, date
la care s-au înregistrat la APIA Mureș cererile prin care inculpatul B. E. a
solicitat subvenții, au fost săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale,
astfel că, infracțiunile reținute au îmbrăcat forma continuată. Este de
menționat că pentru existența acestor infracțiuni era suficientă falsificarea
documentelor, nefiind cerută expres condiția folosirii acestora.
Infracțiunea prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000 consta în
„folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau
incomplete, care aveau ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea
sau în numele lor”. Modalitatea de redactare a normei de incriminare a relevat
faptul că infracțiunea de obținere pe nedrept a fondurilor europene era o
formă atipică a infracțiunii de înșelăciune. Latura obiectivă a acesteia se putea
realiza printr-o acțiune, ce presupunea prezentarea unor documente ori
declarații false, inexacte sau incomplete. Era indusă în eroare autoritatea
15
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 287
competentă să decidă asupra eligibilității unui proiect și să acorde fonduri
bănești din bugetele europene.
Faptele comise de către inculpatul B.E. nu au constat în acte materiale
prevăzute în art. 215 C.pen. din 1969. Prin urmare, nu s-a impus reținerea în
concurs și a infracțiunii de înșelăciune.
În atari condiții, prima instanță a respins cererile de schimbarea
încadrării juridice formulate de către reprezentantul D.N.A. Serviciul
teritorial Târgu-Mureș cu privire la inculpatul B.E. și la cele formulate de
către acest inculpat.
Examinând apelurile promovate, prin prisma dispozițiilor art. 417 și
urm. C.pr.pen, instanța de apel l-a găsit fondat pe cel declarat de către
procuror, doar sub aspectul încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina
inculpatului B.E., prin aplicarea legii penale mai favorabile, și nefondate pe
cele declarate de către inculpați și partea civilă, pentru următoarele
considerente:
Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută – pornind de la
conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării
procesului penal –, hotărârea primei instanțe nu comportă niciun fel de critică,
fiind justă soluția la care s-a oprit judecătorul fondului, respectiv
condamnarea fiecăruia dintre cei doi inculpați și la admiterea în parte a
acțiunii civile.
Pentru a face o asemenea apreciere, instanța de apel a constatat că din
conținutul materialului probator administrat rezultă fără putință de tăgadă
faptul că fiecare dintre cei doi inculpați se face vinovat de comiterea faptelor
penale reținute în sarcina lor prin actul de sesizare și pentru care s-au
pronunțat soluțiile de condamnare prin hotărârea atacată. De asemenea, din
conținutul aceluiași material probator administrat rezultă fără putință de
tăgadă faptul că inculpatul B.E. se face vinovat și de producerea prejudiciului,
între faptele inculpatului și prejudiciu existând legătură de cauzalitate.
În virtutea efectului devolutiv al apelului, consacrat în art. 417 alin. (1)
și (2) C.pr.pen, având în vedere existența atât a apelului promovat de către
parchet, care vizează încadrarea juridică a faptelor, cât și a apelurilor celor doi
inculpați – condamnați în primă instanță – și a părții civile, pe lângă
temeiurile invocate și cererile formulate, a fost reanalizată cauza sub toate
aspectele de fapt și de drept.
Mai întâi au fost verificate apărările inculpatului B.E., acesta susținând
că faptele nu ar exista, motiv pentru care a solicitat achitarea sa.
Nu a fost primită această apărare, deoarece existența faptelor este
dovedită mai presus de orice dubiu și rezultă din întregul material probator,
care se coroborează inclusiv cu declarațiile inculpatului. Acesta nu a negat
288 Gheorghe Ivan
niciodată faptul că a depus la A.P.I.A. cererile însoțite de înscrisuri și a
obținut sumele de bani reprezentând fonduri din bugetul general al
Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în
numele lor, precum și fonduri naționale, astfel încât nu se poate pronunța o
soluție de achitare a inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.
Inculpatul a mai susținut că suprafețele de teren declarate de el erau în
consonanță cu contractele pe care anterior le încheiase, că nu a avut niciodată
mai mult teren decât cel declarat, așa cum a rezultat din înscrisuri și din
declarațiile martorilor, iar prin raportul de expertiză s-a constatat că ceea ce a
declarat inculpatul, s-a regăsit în teren. Or, inculpatul nu a fost trimis în
judecată și condamnat în primă instanță pentru că ar fi avut mai mult teren
decât cel declarat, ci dimpotrivă, pentru că a declarat mai mult teren decât cel
avut în arendă sau închiriat, respectiv a obținut subvenții pentru suprafețe mai
mari decât cele deținute în realitate.
Așa cum a reținut judecătorul fondului, inculpatul a depus și înregistrat
la A.P.I.A. trei cereri prin care a solicitat subvenții, folosind și prezentând
documente false cu privire la suprafețele de teren deținute, după cum
urmează:
– prin cererea înregistrată la A.P.I.A. Mureș sub nr.
2462316/02.05.2008 a solicitat subvenții pentru 181,06 ha suprafață agricolă,
în condițiile în care în registrul agricol al comunei Vânători era înregistrat în
anul 2008 cu suprafața totală de 70 ha, obținând astfel prin decizia A.P.I.A.
Mureș nr. 2530240/27.06.2009 suma totală de 61.406,59 lei pentru suprafața
de 143,27 ha;
– prin cererea înregistrată la A.P.I.A. Mureș sub nr.
MS-22491/28.04.2009 a solicitat subvenții pentru 163,29 ha suprafață
agricolă, folosindu-se de adeverința Primăriei comunei Vânători nr.
339/02.02.2010, întocmită de către inculpata M.M., din care a reieșit faptul că
figura în registrul agricol cu suprafața de 187,88 ha (din care 184,44 ha în
arendă și 3,44 ha sub alte forme), în condițiile în care din contractele depuse
la A.P.I.A. a rezultat că avea în arendă doar 113,58 ha, obținând astfel prin
deciziile A.P.I.A. nr. 2288212/27.11.2009, nr. 3342953/18.05.2010 și nr.
3719370/07.09.2010 suma totală de 190.215,69 lei pentru suprafața de 187,88
ha;
– prin cererea înregistrată la A.P.I.A. Mureș sub nr.
MS-26836/11.05.2010 a solicitat subvenții pentru 191,88 ha suprafață
agricolă, depunând în acest sens și adeverința Primăriei comunei Vânători nr.
1409/11.05.2010, întocmită de către inculpata M.M., din care a reieșit faptul
că figura în registrul agricol cu 187,88 ha, precum și două contracte de
închiriere nr. 1304/2006, având suprafața de 52,27 ha (rămas fără obiect la
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 289
data de 30 aprilie 2009), respectiv nr. 18/2009, având suprafața de 35 ha,
ambele încheiate cu Consiliul local Vânători; prin decizia A.P.I.A. nr.
1094631/12.11.2010 inculpatul a obținut în avans suma de 25.978,05 lei
pentru suprafața de 178,81 ha.
Nu a fost primită nici apărarea inculpatului, în sensul că au fost
efectuate controale și supracontroale, în urma cărora s-a stabilit că suprafețele
deținute de el corespundeau cu cele declarate, deoarece rapoartele încheiate cu
ocazia efectuării respectivelor controale și supracontroale nu au fost de natură
să înlăture probele din care a rezultat diferențele dintre suprafețele declarate
de către inculpat și cele deținute efectiv, cu atât mai mult cu cât martorul
M.V.G., consilier superior la A.P.I.A. și conducătorul echipei care a efectuat
controlul, a declarat că pentru anii 2007-2008 A.P.I.A. nu a cerut documente
justificative, ci doar în anul 2009, pentru suprafețele diminuate sau mărite față
de anul 2008 sau cele noi adăugate.
De asemenea, asupra raportului de expertiză efectuat în cauză, în mod
just a apreciat judecătorul fondului că partea din expertiză referitoare la
identificarea suprafețelor de teren se impune a fi înlăturată, așa cum s-a arătat
mai sus.
O altă apărare formulată de inculpat a fost aceea că, în momentul
prezentării la A.P.I.A. a contractului de închiriere nr. 1304/2006, acesta își
producea efectele, deoarece neplata chiriei de către inculpat nu atrăgea
rezilierea contractului, ci era sancționată, potrivit clauzelor, cu acumularea
penalităților.
Și această susținere este una nefondată. Din adresa nr.
1374/24.05.2013 emisă de Primăria Vânători rezultă că, prin participarea la
licitația din 24 martie 2009, a fost reziliat implicit contractul nr. 18/2006, prin
acordul tacit al părților, inclusiv al inculpatului B.E., care a încheiat noul
contract de închiriere pășune nr. 18/30.04.2009, așa cum rezultă chiar și din
declarația dată de către inculpat în cursul urmăririi penale. De asemenea, în
același sens este și mențiunea de la sfârșitul procesului-verbal încheiat cu
ocazia licitației din 24 martie 2009, potrivit căreia comisia de licitație a
hotărât actualizarea tuturor contractelor de închiriere a pășunilor, prin acordul
ambelor părți, liber consimțit, pentru încadrarea în prevederile Hotărârii
Consiliului local nr. 7/2009.
Față de cele reținute, nu se poate susține că faptelor inculpatului le-ar
lipsi atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă, așa cum se invocă în
apărare, deoarece acesta a prezentat la A.P.I.A. documentele despre care
cunoștea că sunt false, având ca rezultat obținerea pe nedrept a subvențiilor.
Judecătorul fondului a făcut o justă apreciere a probelor, potrivit
dispozițiilor art. 103 C.pr.pen., pe baza cărora a pronunțat soluțiile de
290 Gheorghe Ivan
condamnare, care nu sunt rezultatul unei greșite interpretări a probelor, așa
cum susține inculpatul.
Temeiul răspunderii civile a inculpatului este răspunderea delictuală, și
nu cea contractuală, fiind lipsit de relevanță dacă toate sumele obținute au fost
investite în agricultură, și nu au fost folosite în alte scopuri, așa cum a arătat
inculpatul în ultimul cuvânt.
Prin săvârșirea faptelor penale, inculpatul a obținut, fără drept, sumele
respective, astfel încât, indiferent de modalitatea utilizării acestora, este
obligat la restituirea lor către partea civilă.
Și inculpata M.M. a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare, pe
considerentul că nu ar fi săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată
și condamnată în prim grad.
Ca și în cazul inculpatului B.E., nu numai existența faptelor, ci și
săvârșirea acestora de către inculpata M.M., cu forma de vinovăție cerută de
lege, sunt dovedite mai presus de orice dubiu.
Inculpata a invocat aceeași apărare ca și în fața primei instanțe,
respectiv că ar fi completat registrul agricol în conformitate cu Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 28/2008, în baza declarației date de inculpatul B.E.
pe propria-i răspundere la data de 30 ianuarie 2009, precum și a bilețelelor
prezentate de acesta, obținute de la A.P.I.A.
În fața instanței de apel inculpata nu a adus probe noi. Instanța de apel,
reanalizând probele administrate în faza de urmărire penală și în prim grad, în
acord cu judecătorul fondului, a reținut că inculpata M.M., în calitate de
inspector superior la Compartimentul agricol al Primăriei Vânători, avea ca
atribuție, printre altele, conform fișei postului, completarea și ținerea la zi a
registrelor agricole, precum și întocmirea documentelor care erau de
competența primăriilor cu privire la acordarea subvențiilor în agricultură și
zootehnie.
Atât în anul 2009, cât și în anul 2010, ea a completat registrul agricol
al localității Archita, județul Mureș, la poziția 28-B.E., în sensul că acesta ar
utiliza suprafața de 184,44 ha teren în arendă și 3,44 ha teren sub alte forme.
Cele menționate nu corespundeau adevărului, întrucât din contractele
de arendare rezulta în mod clar că suprafața totală utilizată de inculpatul B.E.
era de 113,58 ha.
Ceea ce interesează sub aspectul răspunderii inculpatei nu este faptul
că suprafața din blocurile fizice menționate în adeverințe nu este egală cu
aceea totală, neputând, de altfel, să existe o corespondență, întrucât se
menționau doar blocurile fizice unde avusese loc mărirea suprafeței, ci faptul
că inculpata, determinată fiind de către inculpatul B.E., a menționat în
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 291
cuprinsul acelor adeverințe că figurează în registrul agricol cu suprafața totală
de 187,88 ha, fără ca ea să dețină documente justificative.
Se are în vedere aceeași adresă – nr. 1374/24.05.2013 emisă de
Primăria Vânători – din cuprinsul căreia rezultă că în perioada anilor
2008-2010 nu existau documente în sistem informatic cu privire la blocurile
fizice, primăria deținând hărți cadastrale, iar în anul 2007 s-a primit de la
A.P.I.A. harta ortofotoplană comuna Vânători, sc: 1:10.000 cu blocurile
fizice, aceasta putând fi folosită efectiv pentru identificarea terenurilor.
Pe de altă parte, în condițiile în care inculpata avea obligația să
completeze adeverințele doar cu datele existente în registrul agricol, ea a
înscris în conținutul lor și blocurile fizice, pe baza unor bilețele sau ciorne
prezentate de către inculpatul B.E., la cererea acestuia, fără ca primăria să
dețină asemenea evidențe. Mai mult, aceeași suprafață totală de 187,88 ha a
fost descrisă în mod diferit în cele două adeverințe, respectiv în prima
adeverință cu nr. 339/02.02.2010 s-a arătat că suprafața s-ar regăsi într-un
număr de 5 blocuri fizice, iar în cea de-a doua adeverință cu nr.
1409/11.05.2010, fără nicio justificare, se arată că aceeași suprafață s-ar
regăsi de fapt într-un număr de 14 blocuri fizice. Afirmația inculpatei potrivit
căreia ,,așa se proceda” ori că în lipsa menționării în adeverință a blocurilor
fizice, A.P.I.A. nu ar mai fi acordat subvențiile, nu o exonerează de
răspunderea penală.
Așadar, fiind dovedite existența faptelor și săvârșirea acestora de către
cei doi inculpați cu vinovăție, instanța de apel a analizat corectitudinea
încadrării în drept a acestora, ca urmare a intervenirii legilor penale succesive
de la data săvârșirii faptelor și până la soluționarea definitivă a cauzei.
Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei se realizează în conformitate cu dispozițiile art. 5 C.pen.,
care în alin. (1) prevede că ,,în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până
la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea mai favorabilă”.
Conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, legea
dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile.
Drept urmare, principiul activității legii penale prevăzut în art. 10
C.pen. din 1969, dar și în art. 3 C.pen., are ca excepții retroactivitatea legii
penale, respectiv ultraactivitatea legii penale mai blânde.
Rezultă, așadar, că aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5
C.pen. este incidentă în situații tranzitorii, caracterizate printr-o succesiune a
legilor penale intervenită de la data săvârșirii faptei prevăzute de legea penală,
292 Gheorghe Ivan
când ia naștere raportul juridic penal de conflict, și până la soluționarea
definitivă a cauzei.
În speță, suntem într-o asemenea situație, întrucât după comiterea
infracțiunii și mai înainte de judecarea definitivă a cauzei, la data de 1
februarie 2014, a intrat în vigoare noul Cod penal, care a adus modificări
substanțiale, acestea fiind în măsură să influențeze soluția ce urmează a fi
pronunțată în cauză.
În ceea ce privește mecanismul de stabilire a legii penale mai
favorabile, trebuie să se țină seama de caracterul obligatoriu al Deciziei nr.
265/2014 a Curții Constituționale a României.
Verificând limitele de pedeapsă, s-a constatat că în legea veche faptele
se încadrau, după cum urmează:
– art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C.pen. din 1969 – închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării
unor drepturi;
– art. 215 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2)
din același cod – închisoare de la 3 la 15 ani;
– art. 25 C.pen. din 1969 cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr.
78/2000 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
același cod – închisoare de la 6 luni la 7 ani și 6 luni;
– art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C.pen. din
1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod – închisoare de la 6 luni la 7
ani și 6 luni.
În legea nouă faptele se încadrează, după cum urmează:
– art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr.
187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen – închisoare de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi;
– art. 306 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din același
cod – închisoare de la 2 la 7 ani;
– art. 47 raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin.
(1) din același cod – închisoare de la 1 la 5 ani;
– art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din același
cod – închisoare de la 1 la 5 ani.
În privința inculpatului B.E., deși regimul sancționator al concursului
de infracțiuni prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C.pen.
din 1969 – care prevede aplicarea facultativă a unui spor de pedeapsă – ar fi
mai blând față de cel prevăzut în art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin.
(1) C.pen. – care prevede aplicarea obligatorie a sporului de pedeapsă –, totuși
legea penală mai favorabilă luată în ansamblul ei este legea nouă, deoarece
limita minimă de pedeapsă pentru una dintre infracțiuni potrivit legii vechi
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 293
este închisoarea de 10 ani, ceea ce ar presupune executarea în regim de
detenție a pedepsei rezultante, câtă vreme limitele de pedeapsă prevăzute de
legea nouă, chiar cu aplicarea obligatorie a sporului de pedeapsă, permit
suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, iar inculpatul
și-a exprimat în fața primei instanțe acordul de a presta o muncă
neremunerată.
Relativ la inculpata M.M., chiar dacă limitele de pedeapsă sunt mai
reduse potrivit legii noi, legea penală mai favorabilă rămâne vechea lege,
deoarece suspendarea condiționată a executării pedepsei dispuse de prima
instanță, în baza art. 81 și urm. C.pen. din 1969, nu presupune stabilirea
niciuneia dintre obligațiile prevăzute în art. 91 și urm. C.pen. privind
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Făcând aplicarea în concret a legii penale mai favorabile în privința
inculpatului B.E., instanța de apel a relevat următoarele:
În sarcina inculpatului s-a reținut că, prin folosirea și prezentarea
documentelor false, acesta a avut drept scop inclusiv inducerea în eroare a
A.P.I.A., în vederea obținerii de fonduri europene și naționale.
S-a constatat, astfel, că activitatea infracțională a inculpatului nu a fost
reținută doar prin raportare la folosirea și prezentarea documentelor false, ci și
cu privire la acțiunile acestuia de inducere în eroare prin prezentarea ca
adevărată a unei situații ce nu corespundea realității, respectiv aceea că
deținea suprafețe de teren mai mari decât în realitate.
Din acest motiv, atât stabilirea încadrării juridice potrivit legii vechi,
cât și potrivit legii noi, inclusiv în ceea ce privește cuantumul prejudiciului,
trebuie să se facă prin luarea în considerare a tuturor acțiunilor ilicite reținute
în sarcina inculpatului prin actul de sesizare și prin hotărârea atacată, și nu
doar prin raportare la obținerea subvențiilor.
În atari condiții, s-a constatat că sunt întrunite elementele constitutive
a două infracțiuni, atât a celei de înșelăciune prevăzute în art. 215 alin. (1) și
(2) C.pen. din 1969, cât și a celei prevăzute în art. 181 alin. (1) și (3) din
Legea nr. 78/2000, raportat la prejudiciul cauzat prin obținerea fondurilor
europene.
De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reținut și infracțiunea de uz
de fals, constând în aceea că în vederea inducerii în eroare în scopul obținerii
unui folos material injust, inculpatul a utilizat cele două adeverințe falsificate.
Potrivit legii noi, fapta de inducere în eroare a autorității contractante
în scopul acordării finanțării din fondurile bugetului de stat al României, prin
utilizarea celor două adeverințe false, în baza aceleiași rezoluții infracționale,
nu mai corespunde infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 244 C.pen., ci
infracțiunii de obținere ilegală de fonduri prevăzute în art. 306 C.pen.
294 Gheorghe Ivan
Rezultă, așadar, că infracțiunea de obținere ilegală de fonduri
reprezintă o formă specială de înșelăciune prin utilizarea ori prezentarea de
documente sau date false, inexacte sau incomplete, ceea ce corespunde
infracțiunii de înșelăciune în formă calificată prevăzută în art. 244 alin. (2)
C.pen., însă, dat fiind caracterul special și complex al infracțiunii prevăzute în
art. 306 C.pen., această infracțiune trebuie reținută în mod prioritar.
Dispozițiile art. 244 C.pen. reglementează varianta tip a infracțiunii de
înșelăciune, al cărei obiect juridic îl constituie protejarea în general a
încrederii în relațiile sociale, în timp ce infracțiunea prevăzută în art. 306
C.pen. are un obiect juridic mai specific, ce vizează protejarea relațiilor
sociale referitoare la corectitudinea solicitării și obținerii finanțărilor din
fondurile publice.
Drept care, analizând comparativ legea veche – potrivit căreia fapta de
înșelăciune prin folosire de documente false în scopul obținerii finanțării de la
bugetul de stat al României a fost încadrată în art. 215 alin. (1) și (2) C.pen.
din 1969 (sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi) – cu legea nouă – aceeași faptă constituie
infracțiunea de obținere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 C.pen.
(sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani) – s-a constatat că legea
nouă este mai favorabilă.
Pe de o parte, limitele de pedeapsă sunt mult mai scăzute, iar, pe de
altă parte, legea nouă nu mai prevede obligativitatea aplicării pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Potrivit legii vechi, fapta de inducere în eroare a autorității
contractante în scopul acordării finanțării din fondurile europene a fost
încadrată în art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 (sancționată cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi).
Conform art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012, aceste dispoziții legale au
fost modificate prin diminuarea sancțiunii, prevăzându-se pentru forma tip a
infracțiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi. O altă modificare importantă prevăzută
de legea nouă este aceea a menționării exprese, ca și element constitutiv al
infracțiunii sus-menționate, comiterea cu ,,rea-credință”, ceea ce înseamnă că
infracțiunea trebuie comisă cu intenție directă.
În speță, sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii
prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 187/2012. Astfel, așa cum rezultă din considerentele
sentinței penale, în sensul că inculpatul a acționat, în mod conștient, în scopul
obținerii ilegale a fondurilor europene, prin utilizarea celor două adeverințe
falsificate și a contractelor care nu mai erau în vigoare, forma de vinovăție
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 295
este aceea a intenției directe, deoarece a prevăzut rezultatul faptei sale și l-a
urmărit prin comiterea infracțiunii, așa încât este îndeplinită condiția săvârșirii
faptei cu rea-credință.
Chiar în condițiile modificării în parte a conținutului constitutiv al
infracțiunii sus-menționate, se observă că fapta inculpatului corespunde
formei de incriminare potrivit legii noi, iar dacă se ia în considerare
tratamentul sancționator mai blând, se poate releva că legea nouă este mai
favorabilă, respectiv art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost
modificat prin art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012.
Rezultă, în concluzie, că activitatea infracțională a inculpatului
primește, potrivit legii noi, o altă calificare juridică, urmând ca pe lângă
infracțiunea sus-menționată să fie reținută și infracțiunea prevăzută în art. 306
C.pen.
În schimb, această din urmă infracțiune a fost săvârșită în modalitatea
,,folosirii și prezentării” documentelor false, astfel încât ea nu absoarbe
infracțiunea de instigare la fals intelectual, săvârșită de inculpat, urmând ca
aceasta să fie reținută în cadrul concursului de infracțiuni.
Față de cele expuse mai sus, urmează să se dispună schimbarea
încadrării juridice a faptelor doar în privința inculpatului B.E., respingându-se
celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice a faptelor.
Este de menționat că judecătorul fondului a făcut o justă apreciere și o
corectă aplicare a criteriilor prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969, astfel încât,
ținând seama de circumstanțele reale și personale, se va stabili câte o
pedeapsă pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni reținute în sarcina
inculpatului, la minimul special.
În urma contopirii acestora, se observă că executarea pedepsei
rezultante de 3 ani închisoare poate fi suspendată sub supraveghere, fiind
îndeplinite condițiile art. 91 și urm. C.pen.
Așa cum s-a arătat, în cazul inculpatei M.M. legea penală mai
favorabilă este legea veche, prin compararea dispozițiilor art. 81 C.pen. din
1969 cu cele ale art. 91 C.pen., astfel că se va menține soluția pronunțată de
prima instanță în privința acesteia.
Analizând apelul formulat de către partea civilă, s-a constatat că,
într-adevăr, în cauză nu există niciun temei delictual pentru admiterea acțiunii
civile în privința diferenței de 209.759,08 lei, deoarece obținerea acestor
fonduri de către inculpat reprezintă sprijinul financiar acordat în campania
anului 2011, iar aceasta excede prezentului cadru procesual stabilit în baza art.
296 Gheorghe Ivan
371 C.pr.pen.16
, inculpatul fiind trimis în judecată pentru infracțiunile
săvârșite în anii 2008, 2009 și 2010.
De asemenea, prin sentința atacată au fost acordate dobânzi și
penalități la despăgubirile civile stabilite, iar în motivare se face trimitere la
dispozițiile art. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006
17,
care prevedeau că ,,sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin din
fondurile europene și/sau din fondurile publice naționale aferente acestora se
recuperează cu aplicarea accesoriilor fiscale calculate potrivit prevederilor
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea,
constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea
fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 142/2012, cu modificările
și completările ulterioare”, de unde rezulta că dobânzile și penalitățile puteau
fi calculate cu ocazia unei eventuale executări silite.
Prin urmare, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., instanța de apel a
admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș împotriva Sentinței
penale nr. 100/2014, pronunțate de Judecătoria Sighișoara.
În temeiul art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința
atacată și rejudecând cauza:
A. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen, s-a dispus schimbarea încadrării
juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului B. E., din infracțiunile de:
a) folosire sau prezentare de documente sau declarații false, inexacte
sau incomplete care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general consolidat al Comisiei Europene sau bugetele administrate de acestea
și în numele lor, în formă continuată prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea
nr. 78/2000, în forma anterioară modificării prin Legea 187/2012, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 (3 acte materiale) și art. 5 C.pen.;
b) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 25
raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același
cod (2 acte materiale) și art. 5 C.pen., infracțiunile sus-menționate fiind
săvârșite în condițiile art. 33 lit. a) C.pen. din 1969,
în infracțiunile de:
c) folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații
false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept
de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
16
,,Art. 371. Obiectul judecății
Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a
instanței.” 17
În prezent, abrogată.
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 297
administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată prevăzută în art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (modificată prin Legea nr. 187/2012) cu
aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen. (3 acte materiale),
d) obținere ilegală de fonduri în formă continuată prevăzută în art. 306
alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen. (2 acte materiale);
e) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 47
raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen.
(2 acte materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în condițiile art.
38 alin. (1) C.pen.
B. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a fost condamnat
inculpatul B.E. la pedepsele de:
a) 2 ani închisoare – pedeapsă principală – și 1 an interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b)
C.pen.18
– pedeapsă complementară – pentru săvârșirea infracțiunii
menționate mai sus la lit. c);
b) 2 ani închisoare – pedeapsă principală – pentru săvârșirea
infracțiunii menționate mai sus la lit. d);
c) 1 an închisoare – pedeapsă principală – pentru săvârșirea
infracțiunii menționate mai sus la lit. d).
C. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., s-au contopit pedepsele
principale stabilite și i s-a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 3 ani
închisoare, la care, în baza art. 45 alin. (1) din același cod, i s-a adăugat
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.
66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen., pe durata de 1 an.
D. În baza art. 65 alin. (1) și (3) C.pen., i s-au interzis inculpatului
drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, ca pedeapsă
accesorie.
E. În baza art. 91 C.pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei
rezultante sub supravegherea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul
Mureș, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în baza art. 92
alin. (1) și (2) din același cod.
18
,,Art. 66. Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în
interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;
[…]”
298 Gheorghe Ivan
F. În baza art. 93 alin. (1) raportat la art. 92 alin. (3) C.pen., pe durata
termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului respectarea următoarelor
măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul
Mureș la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care
depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existență.
G. În baza art. 93 alin. (3) C.pen., s-a dispus ca, pe parcursul
termenului de supraveghere, inculpatul să execute un număr de 60 de zile de
muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Albești sau în
cadrul Primăriei Sighișoara, județul Mureș.
H. I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 93 alin. (5) și
art. 96 C.pen. privitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei.
I. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen., s-au respins celelalte cereri de
schimbare a încadrării juridice a faptelor.
J. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (3) C.pr.pen.,
complinindu-se în apelul parchetului omisiunea primei instanțe, s-a dispus
desființarea totală a următoarelor înscrisuri:
a) cele două adeverințe eliberate de Primăria Vânători, județul Mureș
nr. 339/02.02.2010 și nr. 1409/11.05.2010;
b) mențiunile făcute în registrul agricol al localității Archita, comuna
Vânători, județul Mureș, la poziția ,,028 – B. E.” pentru anii 2009 și 2010.
K. S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu
contravin prezentei decizii.
L. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-au respins ca nefondate
apelurile declarate de către inculpații B.E. și M.M. și partea civilă A.P.I.A.
împotriva Sentinței penale nr. 100/2014, pronunțate de Judecătoria Sighișoara.
M. În baza art. 275 alin. (2) și (4) C.pr.pen, au fost obligați
apelanții-inculpați și partea civilă la plata sumei de 150 lei cu titlu de
cheltuieli judiciare parțiale în apel (fiecare câte 50 lei).
N. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen, s-a dispus ca restul cheltuielilor
judiciare în apel să rămână în sarcina statului.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 282/A/2015)
Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 299
II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, incriminarea din art. 306
C.pen.19
are prioritate față de aceea din art. 244 C.pen.20
2. Însă, prin Decizia nr. 4/201621
, Înalta Curte de Casație și Justiție,
Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis:
,,Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 181 alin. (1)
din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție și art. 215 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal de la 1969,
respectiv art. 244 alin. (1) și (2) și art. 306 din Codul penal, stabilește că:
Fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a
autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea,
pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul
național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de
art. 181 alin. (1) alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea
penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 474 alin. (4) din Codul de
procedură penală.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2016.”
19
,,Art. 306. Obținerea ilegală de fonduri
(1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete,
pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau
garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri, se
pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Tentativa se pedepsește.” 20
,,Art. 244. Înșelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de
infracțiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.” 21
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016.
INFRACȚIUNILE DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE ȘI DE OMOR.
ÎNCADRARE JURIDICĂ. CIRCUMSTANȚA AGRAVANTĂ A
PROFITĂRII DE STAREA DE VĂDITĂ VULNERABILITATE A
PERSOANEI VĂTĂMATE
ABSTRACT
The act of the offender which with direct intention, applied the
victim (his sun) more axe blows, hits that led to the death of the
victim, meets the constitutive elements of the offence of domestic
violence provided in art. 199 par. (1) reported in art. 188 par. (1)
from the new Criminal Code.
The new Criminal Code has expressly provided the act committed
over the members of the family as a distinct offence, respectively
domestic violence.
This is an independent offence, reported to the typicality of the
basic offences which makes reference to art. 199 par. (1) from the
new Criminal Code.
It cannot be retained the aggravating circumstance provided in
art. 77 letter e) from the new Criminal Code that refers to taking
advantage of the obvious vulnerability state of the injured person,
although the victim was in an obvious vulnerability state due to
other causes (being asleep, having at the moment of death an
alcohol percentage of 1,20‰), with all these the offender has not
taken advantage of this state, as long as in the room with the
victim there were the brother and his sister, and the defendant
initially entered to put off the TV and then has came back with the
axe, but not before shouting “where are you, I am going to kill
you”.
Key words: aggravating circumstance, murder, offence, taking
advantage of the obvious state of vulnerability of the victim,
domestic violence.
I. Prezentare speță. La data de 1 octombrie 2015, Parchetul de pe
lângă Tribunalul Mureș a declarat apel împotriva Sentinței penale nr.
234/2015, pronunțată de Tribunalul Mureș.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a invocat nelegalitatea și
netemeinicia hotărârii atacate și a solicitat:
respingerea propunerii invocate de instanță din oficiu de schimbare
a încadrării juridice reținute în rechizitoriu;
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 301
condamnarea inculpatului C.S. la pedeapsa închisorii spre maximul
special, cu reținerea în mod corect a criteriilor generale de individualizare a
pedepsei prevăzute în art. 74 din noul Cod penal (în continuare C.pen.) cu
aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. e) raportat la art. 78 alin. (1) din același cod
referitoare la circumstanțele agravante și cu înlăturarea dispozițiilor art. 75
alin. (2) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) C.pen. referitoare la circumstanțele
atenuante;
confiscarea specială a toporului folosit la săvârșirea faptei, conform
art. 112 alin. (1) lit. b) C.pen.
În susținerea apelului, s-au depus înscrisuri de către procuror.
Inculpatul a depus un memoriu însoțit de acte medicale.
A fost asigurată asistența juridică a inculpatului, prin apărător
desemnat din oficiu.
Inculpatul a uzat de prevederile art. 83 lit. a) din noul Cod de
procedură penală (în continuare C.pr.pen.), în sensul că nu a dorit să facă noi
declarații în fața instanței de apel.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control a reținut
următoarea situație de fapt:
Prin Sentința penală nr. 234/2015, pronunțată de Tribunalul Mureș,
s-au hotărât următoarele:
1. În temeiul art. 386 C.pr.pen., a fost admisă cererea formulată din
oficiu referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina
inculpatului și, în consecință:
s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina
inculpatului C.S. din infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 raportat la art.
199 alin. (1) C.pen. în infracțiunea de violență în familie prevăzută în art. 199
alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C.pen.
2. În temeiul art. 199 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C.pen. cu
aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) din același
cod, precum și cu aplicarea art. 375 alin. (1) și (2), art. 374 alin. (4) și art. 396
alin. (10) C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul C.S. la pedeapsa de 4 ani și 6
luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de violență în familie.
3. În baza art. 55 lit. a) coroborat cu art. 67 alin. (2) raportat la art. 188
alin. (1) teza finală C.pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară
prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, respectiv a interzicerii
exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții
publice, precum și a exercitării dreptului de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat, pe o durată de 5 ani.
4. În temeiul art. 54 raportat la art. 65 alin. (1) și (3) C.pen., s-a aplicat
inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercițiului
302 Gheorghe Ivan
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, începând cu
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.
5. În baza art. 72 alin. (1) C.pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. a)
C.pr.pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii de 24 ore și durata
arestului preventiv, începând cu data de 29 mai 2015 și până la zi.
6. În temeiul art. 399 alin. (1) C.pr.pen., a fost menținut inculpatul în
stare de arest preventiv.
7. În baza art. 162 alin. (1) și (3) C.pr.pen., bunurile, respectiv:
3 (trei) fragmente de țesut osos (posibil dinți) ridicate de pe podeaua
camerei în care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care au fost ambalate în
plicul nr. 1 și sigilate cu etichetă autocolantă a Inspectoratului de Poliție
Județean (denumit în continuare I.P.J.) Mureș;
1 (una) probă biologică ridicată prin tamponare cu bețigaș steril din
pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe pătura aflată pe colțarul
din camera în care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care a fost ambalată
în plicul nr. 2 și sigilată cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;
1 (una) probă biologică ridicată prin tamponare cu bețigaș steril din
pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe perna aflată în camera în
care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 3 și
sigilată cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;
1 (una) probă biologică ridicată prin tamponare cu bețigaș steril din
pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe podeaua din camera în
care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 4 și
sigilată cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;
1 (una) probă biologică ridicată prin tamponare cu bețigaș steril din
pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe lama din partea dreaptă
a toporului găsit în magazie, care a fost ambalată în plicul nr. 5 și sigilată cu
etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;
1 (una) probă biologică ridicată prin tamponare cu bețigaș steril din
pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe lama din partea stângă a
toporului găsit în magazie, care a fost ambalată în plicul nr. 6 și sigilată cu
etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;
un topor ridicat din magazia din spatele imobilului, care fost ambalat
în plicul nr. 7 și sigilat cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;
1 (una) probă biologică ridicată de pe pantoful drept al victimei
C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 8 și sigilată cu etichetă autocolantă a
I.P.J. Mureș;
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 303
1 (una) probă biologică ridicată de pe pantoful stâng al victimei
C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 9 și sigilată cu etichetă autocolantă a
I.P.J. Mureș;
anexă planșă foto (plic nr.10), ce conține: necropsia victimei C.S.C.,
plic nr. 1-periaj bucal, plic nr. 2-depozit subunghial mâna dreaptă, plic nr.
3-depozit subunghial mâna stângă,
având regimul mijloacelor materiale de probă păstrate în prezent la
Camera de corpuri delicte a Tribunalului Mureș, fiind înregistrate la poziția nr.
6/2015 în Registrul de valori și corpuri delicte, în baza procesului-verbal
încheiat la data de 19 iunie 2015 , vor urma traseul dosarului de fond.
8. În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date
Genetice Judiciare1, cu modificările și completările ulterioare, și la pct. 1 din
anexa la legea sus-menționată, s-a dispus prelevarea, de la inculpat, a probelor
biologice necesare în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul
Național de Date Genetice Judiciare, după rămânerea definitivă a prezentei
hotărâri.
9. În baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, a fost informat
inculpatul cu privire la faptul că probele biologice recoltate vor fi utilizate
pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a
profilului său genetic.
10. S-a luat act că numita C.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
11. În baza art. 274 alin. (1) C.pr.pen., a fost obligat inculpatul să
plătească în favoarea statului suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare,
din care suma de 800 lei provine din faza de urmărire penală.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 29 mai 2015, în jurul orelor 02.15, numita P.D. a anunțat
prin Serviciul de Urgență - SNAU 112 că, la familia C., tatăl și-a lovit fiul cu
un topor în cap.
Având în vedere cele de mai sus și ținând seama și de primele date de
anchetă, s-a apreciat că existau indicii de săvârșire a unei infracțiuni de omor,
motiv pentru care la fața locului s-a deplasat echipa operativă (formată din
procurorul B.C. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, subcomisar de
poliție M.C. și subinspector de poliție B.O., ambii de la Serviciului de
Investigații Criminale și agent-șef principal de poliție P.V. din cadrul Secției
nr. 8 Poliție Rurală Petelea, toți polițiștii fiind în cadrul I.P.J. Mureș), care a
procedat la cercetarea la fața locului.
De asemenea, la fața locului au fost prezenți C.S., C.O. și C.C.A.
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 aprilie 2008.
304 Gheorghe Ivan
Din procesul-verbal de cercetare la fața locului rezultă că imobilul
cercetat, se află situat pe partea dreaptă a D.J.153C în direcția
Ibănești-Ibănești Pădure.
În mijlocul camerei și la o distanță de aproximativ 2,5 metri (în
continuare m) de la ușa de acces în această încăpere, a fost identificat cadavrul
unei persoane de sex masculin, care a fost identificat ca fiind C.S.C., fiul lui
..., născut la data de ..., domiciliat în ..., posesor al C.I. seria MS nr. ..., având
CNP ...
Cadavrul se afla în poziția pe spate, fiind orientat cu capul spre ușa de
acces în camera nr. 2, iar picioarele se aflau în poziția întinse înspre masa din
acea încăpere. Mâna dreaptă a cadavrului era flexată pe lângă corp, iar mâna
stângă era flexată spre bazin. În partea inferioară, cadavrul era îmbrăcat cu o
pereche de pantaloni lungi, din material textil de culoare albastră prevăzut cu
o curea de culoare neagră, pe care s-a observat mai multe pete de culoare
brun-roșcată cu aspect de sânge, iar în picioare avea șosete din material textil
de culoare negru cu alb. În partea superioară, cadavrul era dezbrăcat în zona
abdomenului și a toracelui, având în zona pieptului montați 2 electrozi
medicali.
Pe mâna stângă a cadavrului și sub cadavru se aflau mai multe articole
de îmbrăcăminte, care prezentau urme de tăiere, respectiv o cămașă din
material textil de culoare albastră, o cămașă din material textil cu dungi de
culoare alb cu negru și o bluză din material textil de culoare verde. Pe aceste
din urmă articole de îmbrăcăminte s-au observat mai multe pete și stropi de
culoare brun-roșcată cu aspect de sânge. În gură, cadavrul avea o canulă din
plastic. Sub picioarele cadavrului se afla o pătură din material textil de culoare
alb cu roșu-vișiniu.
În urma examinării cadavrului, s-au constatat următoarele leziuni: la
nivelul obrazului stâng [7x1 centimetri (în continuare cm)], a buzei
superioare, în partea stângă (3x1 cm), la degetul mijlociu al mâinii drepte, în
partea exterioară (7x1 cm), prezintă plăgi tăiate-despicate. Pe fața cadavrului,
s-au observat mai multe pete și stropi de culoare brun-roșcată cu aspect de
sânge. De asemenea, la nivelul mâinii stângi, la degetul mic, s-a observat lipsa
unui fragment din acesta. La aproximativ 5 cm de bazinul cadavrului, în
partea stângă a acestuia, se afla un fragment de deget, având lungimea de
aproximativ 5 cm. La o distanță de aproximativ 60 cm de bazinul cadavrului,
în partea stângă, înspre un colțar și la o distanță de 52 cm de fragmentul de
deget descris anterior, se afla un fragment osos, posibil dinte.
La aproximativ 1,80 m față de ușa de acces, în camera nr. 2, și la o
distanță de aproximativ 1 m, respectiv 90 cm față de capul cadavrului se aflau
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 305
două fragmente de os, posibil dinți. În zona cadavrului, se observau mai mulți
stropi și pete de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge.
În spatele curții și la o distanță de aproximativ 25 m față de poarta de
acces în curte, se mai afla o curte betonată, având dimensiunea de aproximativ
11x7 m. În partea dreaptă a acesteia, se află un imobil, având lățimea de 5 m și
lungimea de 7 m, în interiorul căruia a fost identificat numitul C.S. La o
distanță de aproximativ 13 m, în partea stângă, cum se iese din veranda casei,
și vizavi cu acest din urmă imobil, se afla o magazie din lemn, având
dimensiunea de 5x5 m. Accesul în această magazie se făcea, prin intermediul
unei uși din scândură. Cum se intra în această magazie, în partea stângă se afla
o scară, precum și o ladă din lemn pentru depozitatul cerealelor. Vizavi de
această ușă se mai afla o ladă din lemn pentru depozitatul cerealelor, în fața
căreia se aflau 3 butuci. În partea dreaptă a magaziei, se aflau 3 lăzi din lemn
pentru depozitatul cerealelor, iar în fața primei lăzi, din partea dreaptă, se afla
o masă din lemn de culoare albastră, având lungimea de 1,25 cm, lățimea de
73 cm și înălțimea de 80 cm. Sub această masă, se aflau mai multe perechi de
încălțăminte, iar în fața ei, se afla o bancă din lemn. Pe masa respectivă se afla
o secure, având coada din lemn de lungime 40 cm și lama din fier având
lungimea de 10,5 cm. Numita C.C.A. a indicat locul unde se afla securea
descrisă mai sus, iar aceasta a declarat verbal că inculpatul C.S. l-a lovit pe
numitul C.S.C. cu ajutorul acestei securi. Pe lama respectivă, pe ambele părți,
și pe coada de lemn, în zona muchiei, se observau pete de culoare brun-roșcată
cu aspect de sânge.
În urma discuțiilor purtate cu numiții C.C.A. și C.O. a rezultat faptul
că tatăl său a vrut să se spânzure de o grindă după ce l-a lovit pe numitul
C.S.C., însă nu a reușit, această acțiune fiind oprită de către C.O., care a tăiat
sfoara.
Din declarațiile martorilor C.C. și C.O., coroborate cu declarațiile
inculpatului C.S., a rezultat că în jurul orelor 03.00, inculpatul C.S. s-a
deplasat în camera în care dormea victima C.S.C., cu fratele său C.O., și a
lovit-o în cap cu un topor. Ulterior inculpatul a ieșit din cameră și s-a deplasat
în șura din spatele casei, însă a fost împiedicat de fiul său C.O. să se spânzure.
Din raportul medico-legal de necropsie nr. 2242/A3/371 din data de 3
iunie 2015, întocmit de către Institutul de Medicină Legală (denumit în
continuare I.M.L.) Târgu-Mureș, a rezultat faptul că moartea victimei C.S.C.,
în vârstă de 46 ani, a fost violentă. Ea s-a datorat asfixiei mecanice prin aspirat
masiv de sânge în căile respiratorii și plămâni, în condițiile unui
politraumatism cu plăgi multiple tăiate-despicate la nivel facial și a membrelor
superioare. Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au putut produce prin
mecanismul de lovire directă repetată cu corp tăietor-despicător (posibil topor)
306 Gheorghe Ivan
și au legătură de cauzalitate directă cu decesul victimei. Poziția
victimă-agresor a fost cu victima culcată pe spate, pe pat, și agresorul în
picioare, deasupra și lateral dreapta față de victimă. Alcoolemia victimei a fost
de 1,20 gr.‰, alcooluria de 1,40 gr.‰, iar grupa sanguină A(II).
În raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 2280/A1 din data
de 11 iunie 2015, întocmit de către I.M.L. Târgu-Mureș, s-a precizat că
inculpatul C.S., în vârstă de 82 ani, prezintă diagnosticul: ,,Tulburare
neurocognitivă minoră/medie pe fond vascular și post TCC. Focar iritativ
EEG”. S-a considerat că la data de 28/29 mai 2015, când a comis infracțiunea
pentru care era cercetat, inculpatul C.S. a avut discernământul ușor atenuat
(diminuat) în raport cu fapta comisă. De asemenea, în raport s-a mai
menționat faptul că afecțiunile pe care le prezenta inculpatul nu necesită
obligarea la tratament medical sau internarea obligatorie.
Examinând apelul promovat, prin prisma dispozițiilor art. 417 și urm.
C.pr.pen, Curtea de Apel Târgu-Mureș l-a găsit fondat doar sub aspectul
omisiunii confiscării speciale, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută – pornind de la
conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării
procesului penal –, hotărârea instanței de fond nu comportă niciun fel de
critică, fiind justă soluția la care s-a oprit tribunalul, respectiv la schimbarea
încadrării juridice a faptei, la condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii
și la stabilirea modalității de executare a pedepsei în regim de detenție.
Pentru a face o asemenea apreciere, este de subliniat că din conținutul
materialului probator administrat rezultă fără putință de tăgadă faptul că
inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale, în modalitatea descrisă.
În acord cu prima instanță, se constată că declarația de recunoaștere
dată de inculpat în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile art. 375 alin.
(1) și (2) C.pr.pen. se coroborează cu probele administrate în cursul urmăririi
penale, respectiv: ordonanța de efectuare a cercetării la fața locului, la care se
adaugă procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto; declarațiile
suspectului/inculpatului; declarațiile martorilor; declarațiile persoanei
vătămate; ancheta socială; raportul de expertiză medico-legală psihiatrică;
raportul medico-legal de necropsie, la care se adaugă planșa foto.
De altfel, situația de fapt nici nu a fost contestată de parchet.
O primă critică adusă de parchet este aceea a greșitei încadrări juridice
dată faptei de către prima instanță.
Analizând acest motiv de nelegalitate, instanța de apel a constatat că
inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor
prevăzute în art. 188 raportat la art. 199 alin. (1) C.pen., iar prin sentință s-a
dispus schimbarea încadrării juridice a faptei și condamnarea inculpatului
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 307
pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie prevăzute în art. 199 alin.
(1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.
Procurorul a susținut că art. 199 alin. (1) C.pen. prevede doar o formă
agravantă, calificată a infracțiunilor de bază la care face referire în conținutul
lui, fiind lezate aceleași valori sociale, și anume viața și integritatea corporală
sau sănătatea persoanelor. S-a făcut trimitere și la incriminarea din art. 309
C.pen., care nu poate fi considerată o infracțiune distinctă, ci o formă
agravantă a infracțiunilor de bază la care se face referire în articolul respectiv.
Nu s-a primit acest motiv de nelegalitate a hotărârii, ci, în acord cu
judecătorul fondului, s-a constatat că noul Cod penal a prevăzut expres fapta
comisă asupra membrilor de familie ca infracțiune distinctă, respectiv violența
în familie.
Aceasta este o infracțiune de sine stătătoare, cu raportare la tipicitatea
infracțiunilor de bază la care face trimitere art. 199 alin. (1) C.pen.
Asupra temeiniciei hotărârii atacate, procurorul a invocat gradul ridicat
de periculozitate a faptei și a solicitat înlăturarea circumstanței atenuante
prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen. și reținerea circumstanței agravante
prevăzute în art. 77 lit. e) C.pen., cu consecința aplicării unei pedepse
orientate spre maximul special.
Nu au fost primite aceste susțineri, constatându-se că pentru fapta
comisă, inculpatului-intimat i s-a aplicat o pedeapsă corect individualizată,
atât ca și cuantum, cât și ca modalitate de executare, prima instanță făcând o
riguroasă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 74 C.pen., ținând seama de
circumstanțele reale ale comiterii faptei, precum și de circumstanțele
personale ale inculpatului. Toate aceste criterii au fost avute în vedere de
prima instanță, după ce a reținut că inculpatul a fost de acord să fie judecat pe
baza probelor administrate în faza de urmărire penală, conform dispozițiilor
art. 375 alin. (1) și (2) raportat la art. 374 alin. (4) C.pr.pen., reducând limitele
de pedeapsă prevăzute de lege cu o treime, conform dispozițiilor art. 396 alin.
(10) C.pr.pen., iar apoi a făcut aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C.pen.,
ca urmare a reținerii circumstanței atenuante prevăzute în art. 75 alin. (2) lit.
b) C.pen.
Instanța de apel a constatat că, într-adevăr, fapta săvârșită de inculpat
prezintă o gravitate relativ ridicată, raportat la modul de comitere, mijloacele
folosite și caracterul ireversibil al rezultatului produs.
Însă, așa cum s-a reținut, stabilirea pedepsei aproape de minimul său
special este rezultatul unei juste interpretări și a unei corecte aplicări a
criteriilor prevăzute în art. 74 C.pen.
În mod corect, s-a reținut circumstanța atenuantă prevăzută în art. 75
alin. (2) lit. b) C.pen., pornind de la împrejurările legate de fapta comisă.
308 Gheorghe Ivan
Potrivit art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen., pot constitui circumstanțe
atenuante judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează
gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Din modul cum este
enunțată această circumstanță, instanța are posibilitatea să rețină o multitudine
de împrejurări legate de faptă.
Pe bună dreptate, a apreciat judecătorul fondului că relațiile foarte
tensionate existente între inculpat și victimă, precum și amenințările
anterioare ale victimei, unele chiar în seara respectivă, constituie împrejurări
legate de fapta comisă, în sensul art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen., care
diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.
Trebuie făcută precizarea că prima instanță nu a reținut circumstanța
atenuantă a provocării prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen., ci relațiile
foarte tensionate în care a fost săvârșită fapta.
Chiar dacă discernământul ușor diminuat al inculpatului, constatat prin
raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, reprezintă o circumstanță
personală, aceasta justifică stabilirea pedepsei aproape de minimul special, în
cadrul individualizării judiciare a pedepsei potrivit criteriilor prevăzute în art.
74 C.pen., după reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, în baza art. 76
alin. (1) C.pen., ca urmare a reținerii circumstanței atenuante prevăzute în art.
75 alin. (2) lit. b) C.pen., respectiv împrejurarea legată de săvârșirea faptei în
cadrul relațiilor foarte tensionate.
De asemenea, vârsta înaintată a inculpatului, starea critică de sănătate
în care se află, suferind de numeroase boli grave, lipsa antecedentelor penale,
regretul sincer manifestat după săvârșirea faptei, urmat chiar de o tentativă de
suicid, recunoașterea săvârșirii infracțiunii pe tot parcursul procesului penal și
urmarea procedurii simplificate prevăzute în art. 375 raportat la art. 374 alin.
(4) C.pr.pen., constituie circumstanțe reale și personale care reflectă un grad
de periculozitate scăzut al inculpatului și faptul că reeducarea lui se poate
realiza prin pedeapsa stabilită de prima instanță aproape de minimul special,
respectiv 4 ani și 6 luni închisoare.
Parchetul nu a adus alte probe care să justifice majorarea cuantumului
pedepsei stabilite de judecătorul fondului, circumstanțele reale și personale
fiind avute în vedere.
Nu poate fi reținută circumstanța agravantă prevăzută în art. 77 lit. e)
C.pen., deoarece, chiar dacă s-ar accepta faptul că victima se afla în stare de
vădită vulnerabilitate datorită altor cauze (aceasta dormea, iar la momentul
decesului avea o alcoolemie de 1,20‰), inculpatul nu a profitat de această
stare, câtă vreme în cameră cu victima se mai aflau fratele și sora acesteia, iar
inculpatul a intrat inițial să stingă televizorul și apoi a revenit cu toporul, însă
nu înainte de a striga „unde sunteți, că vă omor, vă omor”.
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 309
Instanța de apel nu a constatat, și nici nu au fost invocate alte
circumstanțe agravante legale sau judiciare.
Apelul va fi admis însă pentru motivul de nelegalitate a hotărârii
atacate, deoarece, conform art. 162 alin. (1) și (3) C.pr.pen, prima instanță a
dispus ca toporul ridicat cu ocazia cercetării la fața locului și păstrat în camera
de corpuri delicte a Tribunalului Mureș să urmeze traseul dosarului de fond,
deși, conform art. 112 alin. (1) lit. b) C.pen., instanța ar fi trebuit să dispună
confiscarea specială a acestui corp delict, fiind un bun care a fost folosit, în
mod direct, la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Așadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, în temeiul art. 421
pct. 2 lit. a) C.pr.pen, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Mureș împotriva Sentinței penale nr. 234/2015 a Tribunalului
Mureș.
În temeiul art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința
atacată și, rejudecându-se cauza, s-a dispus:
1. În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C.pr.pen. raportat la art. 112 alin. (1)
lit. b) C.pen., confiscarea specială a toporului folosit la săvârșirea faptei,
ambalat în plicul nr. 7 sigilat cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș.
2. În baza art. 422 teza finală și art. 424 alin. (3) C.pr.pen. raportat la
art. 72 alin. (1) C.pen., deducerea din pedeapsa aplicată inculpatului și a
duratei arestării preventive din 15 septembrie 2015 până la zi.
3. Menținerea celorlalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu
contravin deciziei instanței de apel.
4. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., rămânerea cheltuielilor judiciare
făcute în apel rămân în sarcina statului, din care suma de 260 lei, reprezentând
onorariul apărătorului desemnat din oficiu, va fi avansată Baroului Mureș din
fondurile Ministerului Justiției.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 525/A/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Încadrarea juridică făcută de instanțe
este corectă. Fapta săvârșită de către inculpatul C.S. întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de violență în familie prevăzute în art. 199 alin.
(1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., și nu ale infracțiunii de omor
prevăzute în art. 188 raportat la art. 199 alin. (1) C.pen.2 Într-adevăr,
2 ,,Art. 199. Violența în familie
(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra
unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o
pătrime.
310 Gheorghe Ivan
legiuitorul a creat conținuturi agravate ale infracțiunilor prevăzute în art. 188,
art. 189 și art. 193-195 (de bază)3, însă încadrarea juridică este cea menționată
anterior.
2. În cauză, trebuia reținută circumstanța agravantă prevăzută în art. 77
lit. e) C.pen.4, fiind evidentă starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate, iar inculpatul a profitat de această stare, chiar dacă în acea cameră
se mai aflau și alte persoane.
3. Ordinea în care instanțele de judecată au aplicat dispozițiile
privitoare la cauzele modificatoare de pedeapsă nu este conformă legii penale.
Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) C.pen.5, în caz de concurs între cauzele de
atenuare, mai întâi se aplică dispozițiile privitoare la tentativă, apoi acelea
referitoare la circumstanțe atenuante și, în cele din urmă, dispozițiile
privitoare la cazuri speciale de reducere a pedepsei; această ordine este
obligatorie. Deci, în speță, pedeapsa trebuia stabilită în modul următor:
limitele speciale ale pedepsei închisorii pentru infracțiunea de violență în
familie {10 ani și 25 ani [20 de ani + 5 ani (adică o pătrime din maxim)]} se
reduceau mai întâi potrivit dispozițiilor privitoare la circumstanțe atenuante
[art. 76 alin. (1) C.pen.6], adică cu o treime, acestea devenind astfel: 6 ani și 8
(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui
membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură
răspunderea penală.”
,,Art. 188. Omorul
(1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepsește.” 3 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,
ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 90-91. 4 ,, Art. 77. Circumstanțe agravante
Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante:
[…]
e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze;
[…]” 5 ,,Art. 79. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare
(1) Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții
care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă,
circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).
[…]” 6 ,,Art. 76. Efectele circumstanțelor atenuante
(1) În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.
[…]”
Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 311
luni, respectiv 16 ani și 8 luni; în fine, limitele speciale rezultate (6 ani și 8
luni, respectiv 16 ani și 8 luni) se reduceau potrivit dispozițiilor privitoare la
cazul special de reducere a pedepsei prevăzut în art. 396 alin. (10) C.pr.pen.7,
adică cu o treime, acestea devenind astfel: 4 ani, 5 luni și 10 zile, respectiv 11
ani, 1 lună și 10 zile; deci, între minimul de 4 ani, 5 luni și 10 zile și maximul
de 11 ani, 1 lună și 10 zile trebuia individualizată pedeapsa. Se observă că
pedeapsa aplicată inculpatului (4 ani și 6 luni închisoare) se încadrează între
aceste limite, fiind mai mare decât minimul rezultat (4 ani, 5 luni și 10 zile).
7 ,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale
[…]
(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când
cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când
cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar
instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de
condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în
cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.
Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii
educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se
dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.”
INFRACȚIUNEA SILVICĂ DE FURT DE ARBORI ȘI TÂLHĂRIA –
ÎNCADRARE JURIDICĂ. INFRACȚIUNILE DE ULTRAJ
SĂVÂRȘITE ÎMPOTRIVA UNOR FUNCȚIONARI PUBLICI
DIFERIȚI – IMPOSIBILITATEA REȚINERII UNEI INFRACȚIUNI
CONTINUATE
ABSTRACT
For the preservation of the stolen woods, the defendants used
violence and threats over the policemen, gendarmes and rangers
which have ceased to recover them. The fact that, the defendants
have followed since the beginning and finally managed to keep the
stolen woods demonstrates that, even if the mobile of the stolen
goods has joined also another mobile, it has not disappeared for
any moment, and has subsisted during the altercation, so that the
accurate judicial framing of the act is that of robbery and not of
stealing trees.
The offences of outrage in concurrence cannot be absorbed in a
single continue offence, in the situation in which the acts were
committed by actions of threats and hits or other violences
directed against different natural persons. Even if the state has an
interest in protecting the public clerks, it is improper to retain
that the fact were committed against a sole passive subject, the
state, in the meaning of art. 35 par. (1) from the new Criminal
Code.
Key words: concurrence of offences, trees theft, trees offence,
continued offence, robbery, outrage.
I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 195/2015, Judecătoria
Reghin a dispus:
A. 1. În temeiul art. 386 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.), respingerea cererilor inculpaților B.L. și S.J. de
schimbare a încadrării juridice a faptei, reținute în actul de sesizare cu privire
la acești inculpați, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 233 din noul
Cod penal (în continuare C.pen.) în infracțiunea de furt de arbori ce era
prevăzută în art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (în
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 313
continuare Codul silvic)1, republicată, cu modificările și completările
ulterioare2.
2. În baza art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g)
C.pr.pen., încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea de către
inculpații B.L. și S.J. a infracțiunii de distrugere prevăzută în art. 253 alin. (1)
C.pen., ca urmare a încheierii unui acord de mediere între inculpat și partea
civilă.
3. În temeiul art. 233 C.pen., condamnarea inculpaților B.L. și S.J. la
pedeapsa de câte 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.
4. În temeiul art. 233 teza finală C.pen., aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin.
(1) lit. a), b) și h) C.pen. – pe o perioadă de 5 ani, care curge conform
dispozițiilor art. 68 C.pen. –, și anume:
a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții
publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de
stat.
c) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme.
5. În conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) C.pen., interzicerea
exercitării – cu titlu de pedeapsă accesorie, pe durata prevăzută în art. 65 alin.
(3) C.pen. – drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen.
(sus-menționate).
6. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpaților
B.L. și S.J. la pedeapsa de câte 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea
infracțiunii de ultraj în dauna agentului de poliție G.S.
7. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., condamnarea inculpaților
B.L. și S.J. la pedeapsa de câte 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii
de ultraj în dauna subofițerului de jandarmi C.O.D.
8. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpaților
B.L. și S.J. la pedeapsa de câte 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii
de ultraj în dauna agentului de poliție S.I.
9. În temeiul art. 257 alin. (1) C.pen., condamnarea inculpaților B.L. și
S.J. la pedeapsa de câte 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de
ultraj în dauna tehnicianului silvic M.L.
10. Constatarea că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților B.L. și
S.J. se află în concurs real, motiv pentru care, în temeiul art. 38 alin. (1) și 39
alin. (1) lit. b) C.pen., contopirea pedepselor aplicate și dispunerea ca cei doi
inculpați să execute pedeapsa cea mai grea de câte 2 ani închisoare la care se
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015.
2 În prezent, art. 110 din Codul silvic are un alt conținut.
314 Gheorghe Ivan
adaugă un spor de 1/3 din suma celorlalte pedepse aplicate (1/3 din 3 ani și 9
luni), urmând ca în final inculpații să execute pedeapsa rezultantă de câte 3
ani și 3 luni închisoare.
11. În temeiul art. 45 alin. (1) și (5) C.pen., aplicarea atât a pedepsei
complementare a interzicerii exercitării, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen., cât și a pedepsei accesorii a
interzicerii exercitării, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) din același cod, a
drepturilor sus-menționate alături de pedeapsa principală rezultantă.
12. În baza art. 72 alin. (1) C.pen., deducerea din pedeapsa aplicată
inculpaților a duratei reținerii, respectiv a arestării preventive și a arestului la
domiciliu, începând cu data de 9 iulie 2014 și până la data de 6 decembrie
2014.
13. În baza art. 399 alin. (1) C.pr.pen., menținerea măsurii preventive a
controlului judiciar față de inculpații B.L. și S.J.
B. 1. În temeiul art. 386 alin. (1) C.pr.pen., respingerea cererii
inculpatei S.C. de schimbare a încadrării juridice a faptei, reținute în actul de
sesizare cu privire la această inculpată, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută
în art. 233 C.pen. în infracțiunea de furt de arbori ce era prevăzută în art. 110
alin. (1) lit. a) din Codul silvic.
2. În temeiul art. 233 C.pen., condamnarea inculpatei S.C. la pedeapsa
de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.
3. În temeiul art. 233 teza finală C.pen., aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin.
(1) lit. a), b) și h) C.pen. (sus-menționate), pe o perioadă de 3 ani, care curge
conform dispozițiilor art. 68 C.pen.
4. În conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) C.pen., interzicerea
exercitării – cu titlu de pedeapsă accesorie, pe durata prevăzută în art. 65 alin.
(3) C.pen. – drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen.
(sus-menționate).
5. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpatei
S.C. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj în
dauna agentului de poliție G.S.
6. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpatei
S.C. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj în
dauna subofițerului de jandarmi C.O.D.
7. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpatei
S.C. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj în
dauna subofițerului de jandarmi T.D.
8. Constatarea că infracțiunile reținute în sarcina inculpatei se află în
concurs real, motiv pentru care, în temeiul art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b)
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 315
C.pen., contopirea pedepselor aplicate și dispunerea ca inculpata S.C. să
execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă un spor
de 1/3 din suma celorlalte pedepse aplicate (1/3 din 2 ani), urmând ca în final
inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare.
9. În temeiul art. 45 alin. (1) și (5) C.pen., aplicarea atât a pedepsei
complementare a interzicerii exercitării, pe o perioadă de 3 ani, a drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen., cât și a pedepsei accesorii a
interzicerii exercitării, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) din același cod, a
drepturilor sus-menționate alături de pedeapsa principală rezultantă.
10. În baza art. 72 alin. (1) C.pen., deducerea din pedeapsa aplicată
inculpatei a duratei reținerii și a arestării preventive, începând cu data de 9
iulie 2014 și până la data de 11 august 2014.
11. În baza prevederilor art. 91 C.pen., suspendarea sub supraveghere
a executării pedepsei principale și a celei accesorii aplicate inculpatei, pe
durata unui termen de supraveghere de 4 ani, conform prevederilor art. 92
C.pen.
12. În temeiul art. 93 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de
supraveghere, obligarea inculpatei să se supună următoarelor măsuri de
supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Mureș la datele fixate de
acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care
depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existență.
13. În temeiul art. 93 alin. (3) C.pen., pe parcursul termenului de
supraveghere, obligarea inculpatei să presteze o muncă neremunerată în
folosul comunității, pe o perioadă de 120 zile, la Administrația Domeniului
Public Reghin (activități de salubrizare, măturat, golit coșuri gunoi, săpat,
greblat, curățenie alei, peluze etc.),
14. Desemnarea Serviciului de Probațiune Mureș pentru
supravegherea executării măsurilor și obligațiilor instituite în sarcina
inculpatei.
15. În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de
supraveghere, comunicarea datelor prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e)
C.pen. Serviciului de Probațiune Mureș.
316 Gheorghe Ivan
16. Atragerea atenției inculpatei asupra prevederilor art. 96 alin. (1)
C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei,
în cazul în care inculpata nu va respecta, cu rea-credință, măsurile de
supraveghere sau obligația de a presta o muncă în folosul comunității.
17. Atragerea atenției inculpatei asupra prevederilor art. 96 alin. (4)
C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei,
în cazul în care inculpata va săvârși din nou o infracțiune în cursul termenului
de supraveghere de 4 ani.
18. Conform art. 241 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., constatarea ca încetată
de drept măsura controlului judiciar dispusă față de inculpata S.C.
C.1. În temeiul art. 386 alin. (1) C.pr.pen., respingerea cererii
inculpatului Ș.I. de schimbare a încadrării juridice a faptei, reținute în actul de
sesizare cu privire la această inculpat, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută în
art. 233 C.pen. în infracțiunea de furt de arbori ce era prevăzută în art. 110
alin. (1) lit. a) din Codul silvic.
2. În temeiul art. 233 C.pen., condamnarea inculpatului Ș.I. la
pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.
3. În temeiul art. 233 teza finală C.pen., aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin.
(1) lit. a), b) și h) C.pen. (sus-menționate), pe o perioadă de 5 ani, care curge
conform dispozițiilor art. 68 C.pen.
4. În conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) C.pen., interzicerea
exercitării – cu titlu de pedeapsă accesorie, pe durata prevăzută în art. 65 alin.
(3) C.pen. – drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen.
(sus-menționate).
5. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpatului
Ș.I. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de
ultraj în dauna agentului de poliție G.S.
6. Constatarea că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului se află în
concurs real, motiv pentru care, în temeiul art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b)
C.pen., contopirea pedepselor aplicate și dispunerea ca inculpatul Ș.I. să
execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă un spor
de 1/3 din suma celorlalte pedepse aplicate (1/3 din 1 an și 6 luni), urmând ca
în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare.
7. În temeiul art. 45 alin. (1) și (5) C.pen., aplicarea atât a pedepsei
complementare a interzicerii exercitării, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen., cât și a pedepsei accesorii a
interzicerii exercitării, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) din același cod, a
drepturilor sus-menționate alături de pedeapsa principală rezultantă.
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 317
8. În baza art. 72 alin. (1) C.pen., deducerea din pedeapsa aplicată
inculpatului a duratei reținerii și a arestării preventive, începând cu data de 9
iulie 2014 și până la data de 6 decembrie 2014.
9. În baza art. 399 alin. (1) C.pr.pen., menținerea măsurii preventive a
controlului judiciar față de inculpatul Ș.I.
D. Constatarea că acțiunea civilă exercitată de partea civilă R.R. a fost
soluționată prin mediere.
E. În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., obligarea fiecărui inculpat la
plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat în cuantum de câte 500 lei, din
care suma de 100 lei pentru fiecare inculpat provine din faza de urmărire
penală.
În motivare, prima instanță a precizat că, în seara zilei de 4 iulie 2014,
inculpații B.L., S.J. și Ș.I., însoțiți de martorii M.C., C.M. și C.C., s-au
deplasat în zona pădurii Bodogaia UP 3-ua28 cu trei căruțe. Din acea zonă
persoanele sus-menționate au sustras un număr de 7 arbori pe care i-au
încărcat în căruțe. În timp ce se întorceau cu lemnele spre casă (cartierul
Apalina din municipiul Reghin), căruțele au fost oprite de tehnicianul silvic
M.L. Anterior opririi căruțelor, lucrătorii silvici au apelat la ajutorul unor
echipaje de poliție, dirijate la fața locului de către ofițerul de serviciu din
cadrul Poliției municipiului Reghin.
După oprire lucrătorul silvic le-a solicitat persoanelor să transporte
materialul lemnos, pentru care nu existau documente de proveniență spre
depozitul Ocolului silvic. Deși inițial păreau a fi de acord cu dispoziția
tehnicianului responsabil cu paza, M.L., de a duce lemnele la un depozit de
material lemnos din apropiere, pentru a le inventaria și preda, totuși inculpații
aflați în căruțe au început să mâne caii cu viteză și au luat-o la un moment dat
în altă direcție. Cu toate că au fost somați de organele de poliție în repetate
rânduri să oprească respectivele atelaje, inculpații au refuzat și au efectuat
anumite manevre menite să lovească mașinile de poliție angrenate în urmărire.
La un moment dat, în perimetrul Stațiunii de cercetare pomicole,
inculpata S.C. (care venea dinspre cartierul Apalina în întâmpinarea forțelor
de ordine, alături de un grup format din mai multe alte persoane) s-a postat în
fața mașinii de poliție conduse de agentul G.S., iar când polițistul a ocolit-o
pentru a continua urmărirea, inculpata s-a aruncat în iarbă țipând că polițistul
a vrut să o calce cu mașina. Urmare a acestui incident, s-au oprit și căruțele
urmărite, din care au coborât mai multe persoane, având în mâini răngi, coase
și pari, îndreptându-se către organele de poliție, jandarmi și reprezentanți ai
ocolului silvic, ocazie cu care au început proferarea unor amenințări cu
moartea și le-au cerut acestora imperativ să plece de acolo.
318 Gheorghe Ivan
În învălmășeala creată, inculpații i-au lovit cu diverse obiecte
contondente, cu pumnii și picioarele, pe agentul de poliție G.S. din cadrul
Poliției Reghin, Biroul de Ordine Publică pentru Mediul Urban, și pe
jandarmii C.O.D. și T.D. din cadrul Detașamentului 4 de Jandarmi Reghin,
cauzând totodată avarii însemnate unui autoturism aparținând Ocolului Silvic
Reghin.
În ceea privește materialul lemnos aflat în căruțe, conform
procesului-verbal de constatare, procesului-verbal de cercetare la fața locului
și fișei de calcul, s-a constatat că valoarea celor 7 arbori sustrași este de
866,64 lei.
Împotriva sentinței Judecătoriei Reghin au formulat apel inculpații
B.L., S.J. și Ș.I. A formulat apel și coinculpata S.C., însă apelul ei a fost
disjuns, în urma retragerii sale.
Apelanții nu și-au motivat apelurile. Inculpații B.L. și S.J. au dat însă
declarații în apel, în care și-au menținut poziția anterioară (de nerecunoaștere
a comiterii faptelor).
Apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În ce privește starea de fapt reținută de prima instanță, ea corespunde
celei care rezultă din probele dosarului, cu o singură excepție.
Cu privire la infracțiunea de ultraj comisă în dauna agentului de poliție
S.I., este de menționat că nu există probe concrete care să se releve loviri sau
amenințări la adresa acestuia. El însuși, audiat în calitate de martor de către
prima instanță, a arătat că nu a fost lovit sau amenințat de către inculpați.
Rămân în discuție doar probele din care rezultă că între grupul agenților
publici și cel al membrilor comunității locale a existat un conflict, dar acestea
sunt echivoce. Singura împrejurare a implicării martorului și inculpaților
într-un conflict este insuficientă pentru a reține săvârșirea unei infracțiuni
concrete de ultraj. În mod similar a raționat și parchetul, în momentul în care
nu le-a inculpat pe toate persoanele din grupul localnicilor și nu a reținut
infracțiuni de ultraj în dauna tuturor agenților publici prezenți în respectivele
grupuri.
Ca urmare, se impune achitarea inculpaților apelanți pentru săvârșirea
infracțiunii de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) și (4) C.pen. în dauna
agentului de poliție S.I., întrucât nu a fost săvârșită nicio astfel de infracțiune
la adresa agentului.
În rest, celelalte fapte sunt în mod suficient probate.
Agentul G.S. a fost lovit de inculpații B.L. și S.J., potrivit raportului
întocmit de el și declarațiilor sale, fiind și amenințat cu moartea de B.L.,
potrivit declarației colegului său, T.D.M. Aceste probe se coroborează cu
declarația martorului M.L., care a arătat că inculpatul S.J. l-a lovit pe G.S. și
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 319
cu aceea a martorului C.O., care a precizat că ambii inculpați l-au lovit pe
G.S. cu parii.
Ș.I. l-a lovit cu piciorul în piept pe jandarmul C.O.D., potrivit
rapoartelor și declarațiilor concordante ale polițiștilor, jandarmilor și
pădurarilor, care au observat personal faptele. Același jandarm a fost
îmbrâncit de inculpații B.L. și S.J., potrivit declarațiilor sale și raportului
întocmit de agentul de poliție G.S.
În ceea ce îl privește pe tehnicianul silvic M.S.L., acesta a declarat,
mai întâi, că inculpații B.L. și S.J. au încercat să îl lovească, dar nu au reușit,
motiv pentru care soluția ar trebui să fie similară cu aceea adoptată în cazul
agentului de poliție S.I. Diferența constă în aceea că totuși în cazul
tehnicianului silvic, există acțiuni concrete ale inculpaților la adresa sa,
acțiuni care au avut un efect intimidant și care sunt încadrabile în infracțiunea
de ultraj prin amenințare. Așa cum a precizat chiar tehnicianul silvic, cei doi
inculpați au lovit mașina în care se afla, cu scopul de a-l intimida. De
asemenea, în finele declarației a menționat că atunci când inculpații s-au
îndreptat spre mașină, ei afirmau: „vă omorâm”. În același mod a declarat și
în cursul urmăririi penale.
Declarațiile tehnicianului silvic M.S.L. se coroborează în mod
suficient cu ansamblul declarațiilor polițiștilor, jandarmilor și agenților silvici,
din care rezultă că inculpații i-au amenințat și i-au agresat.
Dimpotrivă, declarațiile inculpaților, care susțin contrariul, sunt
absurde, contradictorii și nu se coroborează cu probe concludente. Inculpații
au declarat că ei ar fi vrut să se conformeze solicitărilor autorităților, dar nu au
vrut caii lor, și au cedat în fața voinței celor din urmă. În momentul în care au
aflat că agenții publici au călcat-o cu mașina pe S.C., ei au oprit ca să le ceară
socoteală. Aceasta înseamnă că în realitate ei, și nu caii lor, erau cei care
decideau cursul faptelor. Inculpații au mai precizat că au fost provocați la
comiterea faptelor tocmai de această împrejurare: S.C. a fost călcată cu
mașina. Susținerea este în mod îndoit absurdă. Pe de o parte, nu puteau în
mod serios să creadă că sus-numita fusese „omorâtă”, de vreme ce aceasta,
cum ea însăși recunoaște, se apucase să îi lovească pe polițiști cu șlapii. Pe de
altă parte, din moment ce inculpații nu admit comiterea niciunei fapte penale,
devine de neînțeles la ce anume au fost provocați. În ce îi privește pe martorii
propuși de ei, M.C., B. I., C.M., C.C. și P.M., declarațiile acestora, atunci
când se referă la împrejurările esențiale cauzei, se traduc prin aceea că
martorii nu au văzut, nu știu sau nu își amintesc nimic concret. Declarațiile nu
sunt întâmplătoare, ci concordă cu poziția inculpaților, care, ei înșiși, se feresc
să răspundă în mod concret probelor concrete din cauză. Ca urmare, nu sunt
apte să le contrazică pe acestea din urmă.
320 Gheorghe Ivan
În ceea ce privește furtul lemnelor, este probată săvârșirea acestuia în
modalitatea și cu privire la materialul lemnos descrise de prima instanță.
Inculpații înșiși au arătat că, într-adevăr, au luat lemnele din parcela
identificată cu ocazia cercetării la fața locului. Declarațiile lor se coroborează
cu declarația martorului B.I., șef de district în cadrul Ocolului Silvic Reghin,
care a menționat că lemnele au fost tăiate și sustrase de acolo, întrucât în zonă
se patrulează zilnic, iar după incident au și găsit cioatele arborilor tăiați.
Inculpații au invocat totuși faptul că lemnele luate erau subțiri, fiind
„crengi”, motiv pentru care valoarea lor nu s-a ridicat la pragul prevăzut în
Codul silvic pentru reținerea infracțiunii de furt de arbori, și anume de cel
puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă
pe picior. Prin urmare, au dedus ei, fapta lor nu constituie infracțiunea de furt,
așa încât nu poate intra ca infracțiune absorbită în infracțiunea complexă de
tâlhărie. Nu pot fi, în consecință, întrunite elementele constitutive ale acestei
infracțiuni. Instanța de apel nu consideră acum necesar să analizeze caracterul
judicios al acestui raționament, fiindcă ei pleacă de la o premisă de fapt
greșită. În realitate, în cauză există probe suficiente că inculpații au sustras
materialul lemnos indicat în fișa de calcul atașată la dosar, în valoare de
866,64 lei. Aceasta este de peste 5 ori mai mare decât prețul mediu, de 115 lei
conform legii, al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.
Proba directă în acest sens nu mai poate fi administrată, întrucât
inculpații au împiedicat ridicarea și măsurarea lemnelor sustrase. Așa cum a
arătat inculpatul B.L. în apel, inculpații au dus lemnele acasă și le-au pus pe
foc. Dar chiar comportamentul inculpaților, de a împiedica în mod violent
constatarea caracterului penal al faptei prin măsurarea lemnelor sustrase,
constituie un indiciu grav că fapta a avut acest caracter. El se coroborează cu
proba constând în calcularea volumului și calității materialului lemnos sustras
pe baza cioatelor găsite la fața locului și cu indiciile grave și concordante
oferite de declarațiile din faza urmăririi penale ale inculpaților și de
declarațiile agenților publici care au văzut lemnele în căruțe, și anume:
lemnele erau tăiate probabil cu o drujbă (declarația inculpatului S.J.); lemnele
sustrase erau puse în grămezi, unele erau proaspăt tăiate, având încă frunze pe
ele, altele păreau tăiate mai demult (declarația inculpatului Ș.I.); erau lemne
de foc, esență carpen, cu trunchiurile groase, proaspăt tăiate, încă cu frunze pe
ele; nu era vorba de crengi (declarația martorului S.I.); aveau un diametru
însemnat, de 20-40 centimetri (în continuare cm) (declarația martorului M.L.,
care este tehnician silvic) sau 16-20 cm, care în orice caz nu erau crengi
(declarația martorului B.I., alt silvicultor), motiv pentru care li s-a cerut
inculpaților să le ducă la depozitul de bușteni. Aceste declarații se
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 321
coroborează cu constatările la fața locului, potrivit cărora cioatele găsite aveau
diametrul între 13 și 34 cm.
Ca urmare, este dovedit în cauză faptul că inculpații au sustras lemne
în valoare de 866,64 lei.
Pentru păstrarea acestor lemne inculpații s-au folosit de violențe și
amenințări la adresa polițiștilor, jandarmilor și pădurarilor, care au încercat să
le recupereze. Acest scop al violențelor este dovedit de materialitatea
faptelor – inculpații au fugit cu lemnele, apoi s-au implicat într-o altercație cu
urmăritorii lor, pentru ca în final să păstreze aceste lemne. Singurul element
pe care inculpații îl pot invoca împotriva logicii acestor fapte este incidentul
în care coinculpata S.C. ar fi fost lovită cu mașina de un polițist. Dar, așa cum
s-a argumentat, acest incident nu a avut un caracter serios în cursul altercației,
ci mai degrabă caracterul unui pretext. Oricum, faptul însuși că inculpații au
urmărit de la început și au reușit în final să păstreze lemnele furate
demonstrează că, chiar dacă mobilului păstrării bunului furat i s-a alăturat și
un alt mobil, el nu a dispărut niciun moment, subzistând în cursul altercației.
Faptele inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor
de tâlhărie, și nu de furt (așa cum susțin inculpații), precum și de ultraj
reținute de prima instanță.
Relativ la infracțiunile de ultraj în concurs, este de menționat că
acestea nu pot fi absorbite într-o singură infracțiune continuată, așa cum
doresc inculpații. Faptele s-au comis prin acțiuni de amenințare și lovire sau
alte violențe îndreptate împotriva unor persoane fizice diferite. Chiar dacă și
statul are un interes în protejarea funcționarilor publici, este impropriu să se
afirme că faptele au fost comise împotriva unui unic subiect pasiv, statul, în
sensul art. 35 alin. (1) C.pen.
La individualizarea pedepselor, prima instanță a folosit în mod
judicios criteriile de individualizare pentru a stabili cuantumurile pedepselor.
Instanța de apel le va menține. Doar că, în urma achitării pentru una dintre
infracțiuni, pedeapsa corespunzătoare nu va mai intra în calculul pedepsei
rezultante aplicabile inculpaților B.L. și S.J., cu consecința reducerii ei
corespunzătoare.
În ceea ce privește regimul de executare a pedepselor aplicate, acesta a
fost în mod temeinic stabilit pentru inculpatul B.L. Acesta a avut un rol
important în desfășurarea faptelor. Faptele au un caracter în mod special grav,
fiindcă sunt în mod frontal îndreptate împotriva legitimității forței publice în
exercitarea rolului ei de combatere a infracțiunilor și de menținere a ordinii
publice. Nu există vreun element concret din care să rezulte că, după
săvârșirea lor, inculpatul s-a îndreptat. Acordul de mediere încheiat cu
Direcția Silvică Mureș a fost deja avut în vedere de prima instanță pentru a
322 Gheorghe Ivan
dispune încetarea procesului penal pentru infracțiunea de distrugere și
aplicarea pentru infracțiunea de tâlhărie a unei pedepse la minimul special.
Potrivit referatului de evaluare, inculpatul nu a muncit și nu muncește cu
forme legale. Este adevărat că, potrivit referatului, își câștigă existența din
diverse activități, precum vânzarea de animale. Dar, până la soluționarea
dosarului în care este acuzat, între altele, că a primit și vândut animale furate,
respectiva mențiune din referatul de evaluare trebuie privită cu prudență.
Aceste elemente sunt suficiente pentru justificarea pedepsei și a modalității de
executare dispuse, chiar dacă cercetarea sa în dosarul nr. 1216/P/2015 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, anexat în copie la dosarul cauzei,
pentru fapte comise în cursul judecării prezentei cauze, nu i se poate la acest
moment imputa, în baza prezumției de nevinovăție.
Cu referire la inculpatul S.J., este de relevat că rolul său în comiterea
faptelor este comparabil cu cel al inculpatului B.J. La fel ca acesta, este
înscris în cazierul judiciar cu o infracțiune, dar aceasta nu atrage starea de
recidivă și este săvârșită fără violență. Spre deosebire de inculpatul din urmă,
el oferă însă temeiuri pentru a se putea deduce că și-a revizuit
comportamentul și că se poate îndrepta fără executarea pedepsei în regim de
detenție. În special, este de menționat că el s-a angajat cu contract de muncă,
potrivit referatului de evaluare și caracterizării de la locul de muncă.
Inculpatul S.I., pe de altă parte, a avut o contribuție limitată la
conflictul cu autoritățile, în mare măsură fiind similară cu aceea a coinculpatei
S.C. La fel ca aceasta, nu are antecedente penale de niciun fel.
Instanța de apel a considerat că, în cazul inculpaților S.J. și S.I., față de
aceste elemente, de împrejurarea că au petrecut deja o perioadă în stare de
arest preventiv, este suficientă pentru atingerea scopului preventiv al pedepsei
suspendarea executării ei sub supraveghere și supunerea lor unor obligații
asemănătoare celor la care a fost supusă de prima instanță coinculpata S.C.
Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.,
instanța de apel a admis apelurile promovate de către inculpați, a desființat
parțial sentința atacată și, în rejudecare:
a) în baza art. 16 alin. (1) lit. a) și art. 396 alin. (5) C.pr.pen., au fost
achitați inculpații B.L. și S.J. pentru comiterea infracțiunii de ultraj prevăzută
în art. 257 alin. (1) și (4) C.pen. în dauna agentului de poliție S.I.;
b) s-au menținut celelalte pedepse stabilite de prima instanță în sarcina
acestor inculpați;
c) în baza art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b) C.pen., în urma
contopirii acestor pedepse, i s-a aplicat fiecăruia dintre inculpații B.L. și S.J.
pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare;
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 323
d) s-a menținut pedeapsa aplicată de prima instanță inculpatului Ș.I. de
2 ani și 6 luni închisoare;
e) în baza prevederilor art. 91 C.pen., a fost dispusă suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei principale și a celei accesorii aplicate
inculpaților S.J. și Ș.I., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani,
conform prevederilor art. 92 C.pen.;
f) în temeiul art. 93 alin. (1) C.pen., s-a dispus ca pe durata termenului
de supraveghere inculpații sus-menționați să se supună următoarelor măsuri
de supraveghere:
– să se prezinte la Serviciul de Probațiune Mureș la datele fixate de
acesta;
– să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa;
– să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care
depășește 5 zile;
– să comunice schimbarea locului de muncă;
– să comunice informații și documente de natură a permite controlul
mijloacelor lor de existență;
g) în temeiul art. 93 alin. (3) C.pen., s-a dispus ca pe parcursul
termenului de supraveghere inculpații S.J. și Ș.I. să presteze o muncă
neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 120 zile la
Administrația Domeniului Public Reghin (activități de salubrizare, măturat,
golit coșuri gunoi, săpat, greblat, curățenie alei, peluze etc.);
h) a fost desemnat Serviciul de Probațiune Mureș pentru
supravegherea executării măsurilor și obligațiilor instituite în sarcina
inculpaților;
i) în baza art. 94 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de
supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunică
Serviciului de Probațiune Mureș;
j) li s-a atras atenția inculpaților asupra prevederilor art. 96 alin. (1) și
(4) C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere;
k) s-au menținut restul dispozițiilor primei instanțe, compatibile cu
prezenta decizie;
l) conform art. 241 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., s-a constatat încetată de
drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, măsura
controlului judiciar dispusă față de inculpații din cauză. Ca urmare, este
rămasă fără obiect cererea de înlocuire a acestei măsuri cu măsura arestului
preventiv în cazul inculpatului B. L.;
324 Gheorghe Ivan
m) în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de
stat în apel vor rămâne în sarcina statului.
(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Dec. pen. nr. 615/A/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Furtul de arbori prevăzut în art. 109
alin. (1) lit. a) din Codul silvic3 [art. 110 alin. (1) lit. a) din Codul silvic, la
data comiterii faptei de către inculpați], ca infracțiune silvică, poate intra în
conținutul infracțiunii de tâlhărie prevăzute în art. 233 C.pen.4, atât timp cât
acest din urmă text legal face referire la furt, fără a indica și art. 228 C.pen.5
2. În cazul în care au fost agresați, cu aceeași ocazie, mai mulți
funcționari publici aflați în exercițiul funcțiunii, în sarcina făptuitorului se va
reține tot atâtea infracțiuni de ultraj câte persoane vătămate au fost lezate, și nu
o singură infracțiune, sub forma unității naturale sau sub formă continuată6.
3 ,,Art. 109
(1) Furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți
sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de
protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din
vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse
specifice ale fondului forestier național constituie infracțiune și se pedepsește după cum
urmează (sublinierea noastră – Gh. Ivan):
a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului
lemnos sustras este de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior;
[…]” 4 ,,Art. 233. Tâlhăria
Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea
victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de
întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu
închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi (sublinierea noastră – Gh.
Ivan).” 5 ,,Art. 228. Furtul
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a
altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt
fel de energie care are valoare economică.” 6 În același sens: Curtea Supremă de Justiție, S. pen., Dec. nr. 1136/2003, în ,,Revista
de drept penal” nr. 3/2004, p. 178; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială
Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 325
3. Recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și
împotriva aceluiași subiect pasiv” (care impune condiția unității subiectului
pasiv în cazul infracțiunii continuate), din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.
(1) C.pen.7, este neconstituțională, întrucât creează o diferență de tratament
juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare
obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1)
din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în
fața legii, fără privilegii și fără discriminări8.
conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 247. 7 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe
(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).
[…]” 8 Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din
17 iulie 2017.
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE
NOILE INCRIMINĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR AUTO
ABSTRACT
Recently, the Romanian Parliament has adopted Law no. 132/2017
regarding the obligatory insurance of auto civil responsibility for
damages produced to third parties by vehicle accidents and trams,
containing discussable incriminations.
Key words: accident, auto insurance, Law no. 132/2017 regarding
the mandatory insurance of auto responsibility for damages
produced to third parties by accidents of vehicles, trams, civil
liability, damage.
Actul normativ Obiectul
Legea nr. 132/2017 asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto
pentru prejudicii produse terților prin accidente de
vehicule și tramvaie
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, a
fost publicată Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și
tramvaie.
Prezintă interes art. 38 din Legea nr. 132/2017:
,,Art. 38. Infracțiuni
(1) Emiterea și comercializarea polițelor de asigurare RCA1 false sau
falsificate constituie infracțiune, care se pedepsește conform Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare.
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror
– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și
statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică
− Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail:
Noile incriminări în domeniul asigurărilor auto 327
(2) Utilizarea în reparația vehiculelor avariate a pieselor sau
ansamblelor contrafăcute și/sau falsificate de către unitățile reparatoare
auto.”
Notă parțial aprobativă:
1. Incriminarea este bine-venită.
Alineatul (1) al art. 38 din Legea nr. 132/2017 conține o normă de
incriminare cadru. Așadar, sunt incidente dispozițiile art. 322 și art. 323
teza a II-a din noul Cod penal (în continuare C.pen.)2, întrucât polița de
asigurare RCA este un înscris sub semnătură privată. În cazul emiterii unei
polițe de asigurare RCA false, se reține infracțiunea de fals în înscrisuri
sub semnătură privată prevăzută în art. 322 alin. (1) C.pen.; falsificarea are
loc prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului
ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări; verbum
regens – emiterea – ne arată acest lucru. Dacă se comercializează o poliță
de asigurare RCA falsificată, atunci se reține infracțiunea de uz de fals
prevăzută în art. 323 teza a II-a C.pen. Tot astfel, dacă se folosește o
asemenea poliță de asigurare.
2. Alineatul (2) al art. 38 din Legea nr. 132/2017 pare neterminat.
Se înțelege că utilizarea în reparația vehiculelor avariate a pieselor sau
ansamblelor contrafăcute și/sau falsificate de către unitățile reparatoare
auto constituie infracțiune, dar nu este stabilită nicio pedeapsă și nici nu se
face trimitere la Codul penal sau la o normă penală singulară.
1 Asigurarea RCA semnifică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și de tramvaie [art. 1 lit. a) din Legea nr.
132/2017]. 2 ,,Art. 322. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl
încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepsește.”
,,Art. 323. Uzul de fals
Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă, când înscrisul este sub semnătură privată (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”
CAUZA JUSTIFICATIVĂ SPECIALĂ A CONFLICTULUI DE
INTERESE PERMIS ÎN DOMENIUL PARLAMENTAR
ABSTRACT
Recently, the Romanian Parliament adopted Law no. 30/2017 for
the completion of Law no. 96/2006 regarding the Status of the
deputies and Senators, introducing the special justificatory cause
of the conflict of interest allowed in the parliamentary field,
profoundly controversial.
Key words: special justificatory cause, allowed conflict of interest,
deputy, Law no. 96/2006 regarding the Status of the deputies and
Senators, Law no. 30/2017, senator.
Actul normativ Obiectul
Legea nr. 30/2017 completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul
deputaților și al senatorilor, republicată
În Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 212 din 28 martie 2017,
a fost publicată Legea nr. 30/2017 pentru completarea Legii nr. 96/2006
privind Statutul deputaților și al senatorilor1, republicată.
Prezintă interes art. unic din Legea nr. 30/2017:
<<ARTICOL UNIC
La articolul 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al
senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din
22 ianuarie 2016, după alineatul (12) se introduce un nou alineat, alineatul
(121), cu următorul cuprins:
,,(121) Prin derogare de la art. 301 din Legea nr. 286/2009 privind
Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, nu constituie conflict
de interese angajarea la biroul parlamentar a persoanelor cu care senatorii
sau deputații s-au aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani.”>>
Notă critică:
1. Legea nr. 30/2017 nu este bine-venită, în condițiile în care
fenomenul criminal în domeniul parlamentar se menține la un nivel ridicat.
Pe de altă parte, s-a creat o inegalitate de tratament juridic: deputații și
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016.
Cauza justificativă specială a conflictului de interese permis în… 329
senatorii nu vor fi trași la răspundere penală atunci când își angajează la
biroul parlamentar persoanele cu care ei s-au aflat în raporturi de muncă în
ultimii 5 ani, în timp ce ceilalți funcționari publici, da (de pildă, primarul
care își angajează la primărie o persoană cu care s-a aflat în aceeași relație).
2. Legiuitorul român a instituit o altă cauză justificativă specială, pe
lângă aceea prevăzută în alin. (2) al art. 301 din noul Cod penal (în
continuare C.pen.)2, pe care putem să o denumim conflictul de interese
permis în domeniul parlamentar3. Astfel, nu constituie infracțiunea de
conflict de interese prevăzută în art. 301 alin. (1) C.pen. angajarea la biroul
parlamentar a persoanelor cu care senatorii sau deputații s-au aflat în
raporturi de muncă în ultimii 5 ani. Deci, neavând caracter ilicit, o
asemenea faptă nu va putea antrena răspunderea penală, dar nici răspunderea
civilă sau de altă natură.
Pe de altă parte, cauza justificativă sus-menționată, operând in rem,
în mod obiectiv (potrivit voinței legiuitorului, și nu în mod natural) se
extinde și asupra participanților [art. 18 alin. (2) C.pen.4]
5.
2 ,,Art. 301. Conflictul de interese
(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau
indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de
foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării
actelor normative.”
Prin Dec. nr. 603/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845
din 13 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma ,,raporturi
comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen. este neconstituțională.
Prin Legea nr. 193/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
598 din 25 iulie 2017), a fost modificat substanțial art. 301 C.pen.; analiza acestei modificări
va fi făcută în paginile 330-333 ale prezentului număr al revistei ,,Pro Lege”. 3 Cu privire la cauza justificativă specială a conflictului de interese permis, a se
vedea M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul Juridic, București, 2016,
p. 223-224. 4 ,,Art. 18. Dispoziții generale
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna
dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).” 5 M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 67.
CONFLICTUL DE INTERESE ÎN NOUA VIZIUNE A
LEGIUITORULUI ROMÂN. APARIȚIA UNEI NOI INCRIMINĂRI:
FOLOSIREA FUNCȚIEI PENTRU FAVORIZAREA UNOR
PERSOANE
ABSTRACT
Recently, the Romanian Parliament adopted Law no. 193/2017,
substantially amending art. 301 from the new Criminal Code,
which incriminated the conflict of interest, as well as art. 308 of
the same code.
Key words: special justificatory cause, the conflict of interest, using
the position for favoring persons, new incrimination, offence, Law
no. 193/2017, amending the new Criminal Code.
Actul normativ Obiectul
Legea nr. 193/2017 modificarea Legii nr. 286/2009
privind Codul penal
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017, a
fost publicată Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare.
Prezintă interes art. unic din Legea nr. 193/2017:
<<ARTICOL UNIC
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și
completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
1. Articolul 301 se modifică și va avea următorul cuprins: ,,ART. 301
Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane (1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru
sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se
pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau
decizia se referă la următoarele situații:
a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;
Conflictul de interese în noua viziune a legiuitorului român. Apariția … 331
b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei
obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de
aceasta.”
2. La articolul 308, alineatul (1) se modifică și va avea următorul
cuprins: ,,ART. 308
(1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304 privitoare la
funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de
către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei
persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice.” >>
Notă critică:
1. Legiuitorul român a modificat substanțial conținutul infracțiunii de
conflict de interese, schimbându-i și denumirea în folosirea funcției pentru
favorizarea unor persoane. Articolul 301 din noul Cod penal (în continuare
C.pen.), în forma anterioară modificării prin Legea nr. 193/20171, era în
măsură să contribuie la combaterea tuturor faptelor de natură să creeze
suspiciuni cu privire la conduita incoruptibilă a funcționarilor publici; astfel,
nu exista posibilitatea interferării interesului public cu interesul personal al
celor îndrituiți să pună în aplicare dispozițiile legale în vigoare.
2. Legiuitorul român a instituit o altă cauză justificativă specială, pe
lângă aceea ce exista în alin. (2) al art. 301 C.pen., pe care putem să o
denumim folosirea permisă a funcției pentru favorizarea unor persoane2.
Astfel, nu constituie infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea
1 ,,Art. 301. Conflictul de interese
(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau
indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi
comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de
foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării
actelor normative.”
Prin Dec. nr. 603/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845
din 13 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma ,,raporturi
comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen. este neconstituțională. 2 Cu privire la cauza justificativă specială a conflictului de interese permis, existentă
în vechea reglementare, a se vedea M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura
Universul Juridic, București, 2016, p. 223-224.
332 Gheorghe Ivan
unor persoane prevăzută în art. 301 alin. (1) C.pen. și fapta săvârșită în
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații
impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Deci, neavând caracter ilicit, o asemenea faptă nu poate antrena răspunderea
penală, dar nici răspunderea civilă sau de altă natură.
Pe de altă parte, cauza justificativă sus-menționată, operând in rem, în
mod obiectiv (potrivit voinței legiuitorului, și nu în mod natural) se extinde și
asupra participanților [art. 18 alin. (2) C.pen.3]4.
Se observă că lit. b) a alin. (2) al art. 301 C.pen. reprezintă o preluare a
alin. (1) al art. 21 C.pen.5 Așadar, chiar dacă nu se introducea lit. b) la alin. (2)
al art. 301 C.pen., opera cauza justificativă a exercitării unui drept sau a
îndeplinirii unei obligații.
3. Înlăturându-se din conținutul infracțiunii prevăzute în art. 301 alin.
(1) C.pen. sintagma ,,pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi (…)
de muncă în ultimii 5 ani”, cauza justificativă introdusă prin Legea nr.
30/20176 nu mai poate subzista.
4. Din conținutul art. 308 C.pen.7 a fost înlăturată referirea la art. 301
C.pen., legiuitorul român conformându-se astfel Deciziei Curții
Constituționale a României nr. 603/20158 prin care s-a statuat că incriminarea
3 ,,Art. 18. Dispoziții generale
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna
dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților (sublinierea
noastră – Gh. Ivan).” 4 M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 67.
5 ,,Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea
condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
[…]” 6 Această cauză justificativă a fost analizată în paginile 328-329 ale prezentului
număr al revistei ,,Pro Lege”. 7 Anterior modificării prin Legea nr. 193/2017, art. 308 C.pen. avea următorul
conținut:
,,Art. 308. Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane
(1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici
se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele
care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei
persoane juridice (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.” 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie
2015.
Conflictul de interese în noua viziune a legiuitorului român. Apariția … 333
conflictului de interese în mediul privat este neconstituțională9. În schimb,
legiuitorul român trebuia să mențină incriminarea conflictului de interese în
domeniul serviciilor publice, aceasta nefiind neconstituțională; atât persoana
care exercită o funcție publică – funcționarul public în accepțiunea art. 175
alin. (1) C.pen.10
–, cât și persoana care prestează un serviciu
public – asimilată funcționarului public potrivit art. 175 alin. (2)
C.pen. – trebuie să răspundă în aceeași măsură pentru eventualul conflict de
interese în care s-ar putea regăsi la un moment dat; or, prin modificarea
efectuată recent – prin Legea nr. 193/2017 – s-a creat o inegalitate de
tratament juridic: funcționarul public este tras la răspundere penală pentru
infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, iar
persoana asimilată funcționarului public, nu, deși se aduce atingere aceleiași
valori sociale: interesul public11
.
9 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 385,
387. 10
,,Art. 175. Funcționar public
(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de
stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice
sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.” 11
Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,
ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 314.
MĂSURA COMPENSATORIE A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎN
CONDIȚII NECORESPUNZĂTOARE. REGLEMENTARE RECENTĂ
ABSTRACT
Recently, the Romanian Parliament adopted Law no. 169/2017 for
the modification and completion of Law no. 254/2013 regarding
the execution of the penalties and measures of deprivation of
liberty ordered by the judicial bodies during the criminal trial,
introducing as a compensatory measure the execution of the
penalty in improper conditions.
Key words: compensatory measure, execution of the penalty in
improper conditions, Law no. 254/2013 regarding the execution of
penalties and deprivation of liberty measures order by the judicial
bodies during the criminal trial, Law no. 169/2017.
Actul normativ Obiectul
Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.
254/2013 privind executarea pedepselor și a
măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, a
fost publicată Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.
254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal1, cu modificările și
completările ulterioare.
Prezintă interes art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017:
,,3. După articolul 55 (din Legea nr. 254/2013, adăugirea
noastră – Gh. Ivan) se introduce un nou articol, articolul 551, cu următorul
cuprins:
ART. 551
Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare
(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere,
indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și
executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.
Măsura compensatorie a executării pedepsei în condiții… 335
perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă
acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din
pedeapsa aplicată.
(2) În sensul prezentului articol, se consideră condiții
necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din
România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.
(3) În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în
condiții necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situațiile următoare:
a) cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se
calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de
depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de
deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de
dotarea spațiului în cauză;
b) lipsa accesului la activități în aer liber;
c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori
disponibilitatea de ventilație;
d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;
e) lipsa posibilității de a folosi toaleta în privat și de a se respecta
normele sanitare de bază, precum și cerințele de igienă;
f) existența infiltrațiilor, igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor
de detenție.
(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și la
calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în
centrul de reținere și arestare preventivă în condiții necorespunzătoare.
(5) În sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei
în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:
a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale
din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a
Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua sanitară publică;
b) în tranzit.
(6) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care
persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție,
prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a
Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și
a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții
necorespunzătoare.
(7) Beneficiul aplicării dispozițiilor alin. (1) nu poate fi revocat.
(8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în
compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu
24 iulie 2012.”
336 Gheorghe Ivan
Notă aprobativă:
Articolul 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost introdus prin
Legea nr. 169/2017, constituie o noutate pentru dreptul nostru.
În urma condamnării României de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului la data de 25 aprilie 2017 pentru condițiile precare de
detenție din închisori2, legiuitorul român a luat o primă măsură de ameliorare
(dar nu suficientă), și anume compensarea executării pedepsei în condiții
necorespunzătoare cu zile considerate executate suplimentar.
2 Cauza Rezmiveș și alții contra României, Hotărârea din 25 aprilie 2017, disponibilă
pe site-ul https://www.juridice.ro/507211/cedo-condamnare-impotriva-romaniei-25-aprilie-
2017-decizia-pilot-ref-situatia-din-penitenciare-prof-univ-dr-iulia-motoc-membru-completul-
de-judecata.html (accesat la 1 august 2017).
VARIA
PENTRU UNITATEA MAGISTRATURII1
Bertrand LOUVEL
Prim-președinte al Curții de Casație
a Republicii Franceze
Marți, 6 iunie 2017
Magistratura din Franța este împărțită în două grupuri, din momentul
în care Bonaparte a hotărât să pună Justiția sub controlul Executivului: pe de o
parte, judecătorii, iar de cealaltă, procurorii.
Judecătorii, a căror sarcină este aceea de a judeca, adică de a lua o
hotărâre cu privire la interese contrarii, beneficiază, pentru a putea îndeplini
această misiune, de garanții constituționale specifice în ceea ce privește
independența. Conducerea unei instanțe (Curtea de Casație, prim-președinții
curților de apel, președinții tribunalelor de mare instanță) este numită la
propunerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ceilalți judecători
ai curților și tribunalelor fiind numiți cu avizul acestora.
Procurorii, a căror sarcină constă mai ales în urmărirea în justiție a
presupușilor făptuitori ai infracțiunilor și care, în exercitarea acestei funcțiuni,
pun în aplicare directivele de politică penală stabilite de guvern (ceea ce
justifică existența unui ministru al justiției), beneficiază în mod legal de o
independență de principiu pentru exercitarea acțiunilor de urmărire în justiție
individuale, dar garanțiile constituționale ale independenței lor statutare sunt
mai puțin însemnate decât cele ale judecătorilor.
Astfel, toți procurorii sunt numiți la propunerea ministrului justiției,
avizul emis de membrii Consiliului Superior al Magistraturii la propunerile
acestuia nefiind decât un simplu aviz căruia ministrul are posibilitatea,
consacrată prin Constituție, de a nu-i da curs.
Rezultă din acest sistem de carieră dual o cultură a suspiciunii,
răspândită pe scară largă, cu privire la independența efectivă a procurorului în
exercitarea acțiunii publice. Această suspiciune, prin capilaritate, aduce
atingere justiției în ansamblul său, inclusiv activității penale a judecătorilor, în
sensul că aceasta depinde în mod esențial de inițiativa procurorilor.
Mijlocul prin care poate fi înlăturată, în cele din urmă, această
suspiciune constă în realizarea unității efective a corpului magistraților, prin
1 Disponibil pe site-ul https://www.courdecassation.fr/publications_26/discours_
tribunes_entretiens_2039/tribunes_8215/bertrand_louvel_36924.html. Traducere din limba
franceză: Silviu Dănilă.
338 Bertrand Louvel
supunerea tuturor aceluiași statut garantat de un Consiliu Superior al
Magistraturii, și el unic la rândul său.
Instanțele și tribunalele ar fi astfel compuse dintr-o singură categorie
statutară de magistrați cu funcții diferențiate. Există deja, în rândul
judecătorilor, funcții specializate, precum aceea a judecătorului de instrucție,
ce nu poate să judece cauzele pe care le-a instrumentat. Se poate concepe cu
ușurință ca, pe acest model, funcția de urmărire penală să fie încredințată unui
magistrat care, pentru a se specializa în această atribuție specifică, să aparțină
și tribunalului sau instanței decât doar să funcționeze pe lângă tribunal sau
instanță, după cum este cazul în prezent.
Într-adevăr, particularitatea funcției de procuror angajat în acțiunea de
urmărire penală, ce constă în punerea în practică a politicii penale a
guvernului, nu pune prin natura sa o distanță insurmontabilă față de judecători
care, conform aceleiași logici, au ei înșiși obligația de a aplica legile dorite de
legiuitor.
Astfel, fără a pune la îndoială dualitatea funcțiilor de urmărire și de
judecată, între care nu poate exista în mod evident nicio confuzie, realizarea
unității statutare a magistraților și a garanțiilor lor de independență, punând
capăt dependenței organice a ministerului public față de guvern, ar permite
stabilirea unei încrederi publice solide între francezi și propria justiție.
RESTITUIRI
RECHISITORUL DEFINITIV
ÎN AFACEREA FITOWSKI-MIHĂILEANU ȘI ÎN COMPLOTUL
CONTRA M. S. REGELUI ROMÎNIEI1
Noi primul procuror al Trib. Ilfov ;
Văzînd actele de instrucțiune coprinse în dosarul d-lui jude-instructor
cab. I, No. 30/900, în care, prin rechisitorul nostru introductiv din 7 Februarie
1900, se inculpă pentru crimă de omor, săvîrșită cu pîndire și precugetare în
seara de 1 Februarie 1900, asupra lui Kiril G. Fitowski, fapt prevăzut și
pedepsit de art. 226 și 232 Cod. penal :
Boiciu Ilieff, Alexandru Trifanoff, Nicola Miteff, Mitu Stoiceff, Kristu
Karambuleff, George Theodoroff, Marcu Ivan Bosniacoff, Anghel Pop Arsoff,
Traiciu Svetkoff, Coti Zafiroff sau Zamfiroff.
Avînd în vedere rechisitorul nostru suplimentar No. 17.851 din 900,
prin care se mai inculpă ca agenți provocatori (art. 47 comb. 226 și 232 Cod.
pen.) în același fapt, următorii :
Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, Gheorghe Petroff și D. Davidoff.
Avînd în vedere și actele de instrucțiune coprinse în dosarul No.
160/900 al d-lui jude-instructor, cab. 4, în care, prin rechisitoriile noastre No.
15.695 și 16.119/900, se inculpă pentru crimă de omor cu pîndire și
precugetare, comisă asupra profesorului Ștefan Mihăileanu, în noaptea de 22
spre 23 Iulie (226 și 232 Cod. pen) :
Stoian Dumitroff, născut în Uschiub, Spiru Alexoff, Achim Peteff.
Avînd în vedere rechisitorul nostru suplimentar No. 17.131 900 prin
care se inculpă :
Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, Dimitrie Troleff,
Dimitrie Iconomoff, Alexandru Burlacoff și Nicola Bogdanoff.
Avînd în vedere că prin rechisițiunile coprinse în ordonanța d-lui
jude-instructor cab. 4 cu data de ..., s’a mai pus sub inculpare : Vladimir
Kazacoff.
Avînd în vedere rechisitorul nostru cu No. 17.706/900 prin care se
inculpă pentru crimă de complot uneltit contra vieții Suveranului nostru (art.
Rubrică realizată de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații
internaționale și programe, e-mail: [email protected] 1 Publicat în Dreptul, Anul XXIX, nr. 63, 12 octombrie 1900, p. 505-507, 513-516.
340 Em. Miclescu
76 comb. cu 79 Cod. pen.) : Nicola Bogdanoff, Boris Sarafoff, Marcu
Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff.
Avînd în vedere, că în interesul unei bune administrațiuni a justiției,
ambele aceste dosare au fost declarate conexe prin ordonanța d-lui
jude-instructor, cab. 4 din ...., dată pe baza ordonanței de desesisare a d-lui
jude-instructor cab. I, în ce privește crima Fitowski, conexitate care resultă din
faptul că Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, Marcu Bosneacoff și
Anghel Pop Arsoff, figurau ca inculpați în ambele dosare, și din faptul că toate
aceste trei crime se presintau ca o operă de continuitate a acelorași agenți
provocători.
Avînd în vedere în fine actele de instrucțiune formate de d-l
jude-instructor cab. 4, după conexarea dosarelor,
Expunem următoarele :
A) Afacerea Fitowski
In seara de 1 Februarie 1900, comisarul secției 41 este înștiințat, că în
strada Ceauș-Radu în dreptul casei No. 2 a lui Adolf Solomon, se găsește
trîntit lîngă trotuar un om grav lovit și în nesimțire. Autoritățile judiciare
informate îndată, se transportă la fața locului, unde d-l jude-instructor cab. I,
constată că acel necunoscut lîngă care se afla și un topor aruncat, încetase deja
din viață și că fără îndoială o crimă fusese comisă.
O carte poștală găsită asupra mortului cu adresa : «D-lui Danciov, str.
Cantemir No. 70, pentru Fitowski», face să apară primul indiciu, cum că
victima ar fi de naționalitate bulgară.
D-l jude-instructor mergînd la acea adresă dă peste o ceainărie, ținută
în adevăr de Danciov, care întrebat cine este persoana pentru care era
destinată acea scrisoare, răspunde că nu o cunoaște, explicând însă că în
prăvălia sa se adună mulți bulgari și macedoneni care dîndu-și adresa la el,
vin apoi la contoir și le ridică. Printre clienții ce se aflau acolo, unul din ei a
indicat pe un bragagiu Grigore, care locuia chiar peste drum, și care fiind în
relațiuni mai strînse cu acel Fitowski, ar putea să dea informațiuni asupra lui.
D-l jude-instructor mergînd îndată la acel bragagiu (Calea Dudești No.
90) cu numele de Grigore Dumitru Boicoff, se convinge numai decît după
descrierea figurii și a hainelor ce-i face acesta și care corespundea întocmai cu
cadavrul din stradă, că victima nu era altul decît însuși Kiril Fitowski. Tot de
la acest bragagiu a mai aflat că un oare-care Trifanoff, student, era bun prieten
cu Fitowski, că chiar în acea seară, pe la orele 8 ½, toți trei, adică el (Grigore),
Trifanoff și Fitowski mersese împreună la ceinăria Iosef din Calea Dudești,
apoi la o bragagerie din Calea Văcărești 38, în fine de aci s’au despărțit de ei,
lăsîndu-i împreună în stradă.
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 341
Însuși Grigore D. Boicoff conduce pe d-l jude-instructor la locuința lui
Trifanoff, Calea Văcărești No. 38, pe care îl găsește dormind la un alt bulgar,
Coti Zaffiroff. Ambii sînt arestați și conduși la secție. Iuțeala cu care
procedase justiția a desconcertat pe Trifanoff; el se afla în starea aceea
psihologică a vinovatului, care sub impresiunea recentă a crimei comisă nu
dobîndise încă liniștea necesară și stăpînirea de sine, pentru a-și pregăti o
apărare; astfel că de la primele cercetări face oare-cari mărturisiri
incomplecte, dar totuși folositoare; el ne spune că în adevăr a participat la
fapt, dar nu în alt mod decît că a arătat pe victimă și a condus-o pînă la locul
crimei, că însă adevăratul omorîtor este un oare-care Boiciu Ilieff, indicînd în
acelaș timp că se poate găsi în strada Campoducelui No. 56, la bulgarul Cristu
Karambuleff. O nouă descindere se face acolo și aceștia sînt de asemenea
arestați. Boiciu Ilieff și Karambuleff protestau de inocența lor, declarînd că ei
nici nu-l cunosc pe Trifanoff.
Conduși îndată la locul crimei, Trifanoff se oprește la 15 pași de
cadavru, declarînd că nu are forța necesară pentru a privi acest lugubru
spectacol, cînd cu cîte-va ore mai înainte fusese la brațul acestui om.
Karambuleff avea pasul greoi, dar totuși se apropie; singur Boiciu Ilieff nu
manifestează nici cea mai mică repulsiune și privește victima sa cu nepăsarea
unui adevărat criminal învechit.
Mobilul crimei.
Trifanoff întrebat chiar în acea nopte ce a putut să-l îndemne la
asemenea faptă, ne desvălue că el este președintele unui comitet revoluționar
de curînd înfințat în București, al cărui sediu principal este în Sofia, sub
denumirea de Supremul Comitet revoluționar macedonian; că Fitowsky era
considerat ca un spion turcesc și că din acestă cauză comitetul a trimes trei
omeni din Sofia din care unul era Boiciu Ilieff deja arestat, cu îndatorire de a
îndeplint omorul; că în fine, cei-l-alți tovareși de la Sofia se numesc Nicolla
Miteff și Mittu Stoiceff, cel dintîi descins la hotel Dacia, cel de al doilea la
hotel Macedonia din Calea Griviței. Poliția fiind pusă imediat în urmărirea
acestora, i-a prins și arestat în dimineța de 2 Februarie 1900, la cafeneaua
Macedonenilor de sub palatul Nifon. Conductorul inteligent al misiunii era
Nicola Miteff; dar pe lîngă aceștia au mai participat la comiterea faptului:
Kristu Karambuleff, Marcu Bosniacoff și studentul George Theodoroff. Vom
arăta mai departe modul cum a fost preparată crima și rolul fie-cărui în acestă
tristă operațiune.
George Theodoroff, locuind într’o cameră din aceeași casă cu
Trifanoff, fu arestat de poliție odată cu acesta. Trifanoff fiindu-i bun prieten, a
știut atît de bine să-l acopere, încît după o deținere de 24 de ore Theodoroff a
342 Em. Miclescu
fost lăsat în libertate ca și cum ar fi fost cu totul strein de fapt. Presimțind însă
descoperirele ulteriore ale justiției, profită de primul tren pentru a trece
dincolo, peste hotar, unde impunitatea îi era asigurată.
Așadar, de la primele cercetări se constată că autorii intelectuali ai
aceste crime sînt însuși membrii comitetului secret macedonian din Sofia, care
după spusele lui Trifanoff se compune din Boris Sarafoff ca președinte, D.
Davidoff ca vice-președdinte, Vladimir Kovaceff ca secretar, și George Petroff
casier. – Vom arăta mai departe care a fost activitatea acestui comitet în
general, și, în special pentru București, care a fost modul seu de acțiune.
Menționăm de o cam dată, că scopul său era de a se obține prin mijloce
revoluționare autonomia Macedoniei și alipirea ei la Principatul Bulgar ; – că
pentru acesta se făcea o propagandă vie nu numai în Bulgaria, dar încă și
pintre bulgarii emigrați în alte țeri, că în fine acest comitet aduna și
contribuțiuni bănești, pentru întreținerea agitațiunei și pregătirea revoluțiunii.
Să ne oprim privirile un moment asupra comitetului din București;
înființarea lui dateză cam de la a doua jumătate lunei Noembrie, anul 1899.
Alexandru Trifanoff, simplu student la școla de sciințe din București,
avu cel întîi ideea unei acțiuni speciale și directe asupra bulgarilor de aci, și se
puse în corespondență cu membrii comitetului din Sofia, caria probară în totul
vederile sale (vezi scrisorea lui Davidoff și Kovaceff din 8 Decembre 1899)
La 9 Decembre Sarafoff vine în personă la București pentru a da
consecrațiune acestui nou organ de propagandă macedoniană, luînd jurămînt
lui Alexandru Trifanoff pe care l’a numit președinte, dîndu-i ca membrii
consilieri pe Nicola Bogdanoff zis Hagiu, Angel Pop Arsoff și Marcu
Bosneacoff. Puțin timp după acesta numărul consilierilor fu sporit cu
următorele persone : studentul George Theodoroff, Kristu Karambuleff, Coti
Zafiroff și Traciu Zvetcoff. Toți aceștia, spre deosebire de membrii ordinari,
nu se puteau primi decît cu jurămînt, care se presta pe un pumnal și un
revolver. Formula acestui jurămînt ne-a fost dată de însuși Trifanoff și se
găsește în traducere la dosar. Ca în tote asociațiunile secrete, amenințarea și
intimidarea cu morte, formeză solemnitatea principală a jurămînsului.
Sarafoff, după ce dădu tote instrucțiunile sale lui Trifanoff și
consilierilor săi asupra modului cum trebuia condusă acțiunea de propagandă,
plecă înapoi la Sofia la 11 Decembre 1899.
Iată acum după propia mărturisire a lor : Nicola Miteff, Boiciu Ilieff și
Mitu Stoiceff, cum acestă crimă, a fost preparată în Sofia de membrii
supremului comitet macedonian.
Conducerea acestei întreprinderi fu încredințată lui Nicola Miteff, un
om încercat pentru devotamentul seu către comitet, și care pe lîngă inteligența
sa naturală, avea și ore-care cultură; ast-fel că corespundea perfect greului rol
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 343
ce avea de îndeplinit. Pe la 16–17 Ianuarie 1900, Miteff fiind chemat la
cancelaria comitetului, Sarafoff îi pune în vedere bănuelile de spionaj ce
planau asupra lui Fitowski, cum și sentința de morte pronunțată de el și
tovareșii sei : Davidoff Kovaceff, și cei-l-alți contra sa, zicîndu-i să Boiciu
Ilief are însărcinarea specială de a asasina pe Fitowski cu toporul, că el
(Miteff) și cu Mittu Stoiceff, trebuie numai să asiste pe cel dintîi, și decă la
întîmplare, n’ar reuși în lovitura sa, atunci unul din cei-l-alți doi, va trebui să-i
curme zilele cu ori-ce preț. Miteff adaogă, că în acel moment mai erau de față:
Vladimir Kovaceff și casierul G. Petroff, cari cu toții îl îndemnară să comită
crima arătînd pe Fitowski ca un om foarte periculos intereselor macedonene,
amintindu-i că comitetul știe să răsplătească pe devotații săi, că în fine
Bucureștii este un oraș mare, unde lesne vor putea scăpa de urmăririle
justiției.
Apoi Sarafoff i-a dat întîlnire pentru aceiași seară la hotelul
Constantinopol, unde trebuia să vină și Boiciu Ilieff spre a primi bani și
armele necesare. Intîlnirea a avut loc și însuși Sarafoff a remis lui Boiciu
toporul cu care victima trebuia lovită; Miteff a primit un pumnal și două
revolvere, din care unul pentru Stoiceff, deja prevenit de însărcinare. In fine,
ca bani de cheltuială li s’au dat de-o-cam dată 150 lei.
Boiciu Ilieff confirmă în totul această declarațiune, spunînd că și
dînsul a fost chemat de Sarafoff, că și lui i-a comunicat ordinul de suprimare a
lui Fitowski, pe care comitetul îl acusa că în anul 1897, ar fi trădat turcilor
secretul introducerii unui deposit de arme la Vinitza, că în fine Sarafoff cu
George Petroff și Kovaceff i-au înflăcărat capul cu discursuri patriotice,
îndemnîndu-l să ucidă pe Fitowski cu ori-ce preț, căci este în posesiunea unui
mare secret, care, dacă ar fi divulgat, ar da Bulgaria cu 500 ani înapoi; Boiciu
istorisește apoi în acelaș mod întîlnirea de seară la hotel Constantinopol.
Mitu Stoiceff în fine ne spune că ordinul de executare i-a fost
comunicat de George Petroff seara la o cafenea din Sofia, iar a doua zi
dimineață se întîlniră toți trei la gară, apucînd drumul spre Rusciuk.
Atît Miteff cît și cei-l-alți ne explică că aveau ordinul să omoare pe
Fitowski, la Rusciuk, unde se spera că va putea fi adus, și numai în casul cînd
nu ar fi venit acolo, trebuia să treacă la Bucuresci.
Aci este locul să spunem în cîte-va cuvinte ceea-ce vom desvolta mai
departe pe larg, cum că Fitowski Kiril era soldat în regimentul II infanterie
(Iskarski) din Rusciuk, și se afla sub ordinele căpitanului Popoff ; că pe lîngă
aceasta era și membru important în supremul comitet macedonean din Sofia,
că în fine în această din urmă calitate avuse o misiune specială în Romînia,
acea de a cumpăra arme necesare revoluțiunii, lucru care era cunoscut atît
căpitanului Popoff cît și altor oficeri din acel regiment (Iskarski), precum
344 Em. Miclescu
căpitanul Alex. Protogheroff și locotenentul Ivan Stoianoff ; toți acești militari
membri ei însăși în comitetul revoluționar din Rusciuk. Probabil această
misiune nu a dat resultatele așteptate și atunci s’a născut o neînțelegere între
Fitowski și comitetul suprem, care i-a atras sentința de moarte, despre care am
vorbit mai sus.
Fitowski era deci în București pe cînd Miteff și tovarășii săi îl așteptau
zadarnic de cîteva zile în Rusciuk. Atunci căpitanul Popoff, în care Fitoswki
avea mare încredere, se decide să plece în persoană la București, sperînd că-l
va putea atrage în cursă și a-l da pe mîna călăilor săi. Popoff reușește să-l
aducă chiar pînă la Giurgiu, dar în momentul de a trece Dunărea, Fitowski
refusă de a-l urma mai departe și pleacă înapoi la București. El primise de
sigur vre-o înștiințare despre ceea-ce îl așteaptă, fie de la nevasta sa, fie de la
vre-o altă rudă, ast-fel că încercarea lui Popoff nu isbutise. Comitetul din
Sofia este imediat informat despre toate acestea și atunci locotenentul
Stoianoff fu însărcinat să pornească pe asasini în București, să le dea banii și
recomandațiile necesare. El le scoase la Rusciuk pașapoartele de care aveau
nevoe (acestea au No. 32, 33 și 34, și se află la dosar), și în ziua de 25
Ianuarie 1900, Mitu Stoiceff, Boiciu Ilieff și Nicola Miteff intră prin portul
Giurgiu, lucru ce se constată prin visa comisarului acelui port pe passe-porte.
Comiterea crimei
Sosiți în Bucuresci, ei se gândesc deja la precauțiunile de luat pentru a
nu fi observați; astfel numai Nicola Miteff se opresce în gara Filaret și
descinde la hotel Dacia, iar Boiciu și cu Stoiceff trec mai departe, la gara de
Nord, petrecînd prima noapte la o cîrciumă din apropiere. Tocmai a doua zi,
29 Ianuarie, au luat și ei o cameră la hotel Macedonia, din Calea Griviței, ca și
cum ar fi sosit în acea zi din Sofia. înțelegerea era ca Miteff să vină să-i
găsească la acel hotel.
Odată cu venirea acastora, Trifanoff primise o scrisoare de la Sarafoff,
prin care era informat de misiunea celor trei tovarăși și în acelaș timp i se
punea îndatorirea ca împreună cu Marcu Bosniacoff, să arate asasinilor
persoana și locuința lui Fitowski, care atunci stetea la un cumnat al său în
Calea Călărași No. 221.
Zilele de 29 și 30 Ianuarie au fost exclusiv întrebuințate la explorarea
locului celui mai favorabil unde să se comită crima.
Am arătat de la început că Marcu Bosniacoff făcea parte din secțiunea
de aci a comitetului secret. El trăia de cât-va timp în București, cunoștea bine
orașul și limba, bucurându-se de o mare încredere pe lângă membrii
comitetului din Sofia; era întrebuințat pentru răspândirea idei revoluționare în
folosul Macedoniei printre bulgarii de aci. Acestă încredere se poate măsura
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 345
după importanța rolului ce-i era reservat într’o crimă, mult mai îndrăsneață,
urzită contra siguranței Statului nostru, despre care vom vorbi mai la vale. Din
acestă causă, participarea sa la asasinarea lui Fitowski a fost mai mult
lăturalnică, mărginindu-se a arăta în aceste două zile, împreună cu Trifanoff,
locuința lui Fitowski și cafenelele frecuentate de el; iar în seara crimei a stat
pe lângă Nicolla Mitteff, pe care l’a recondus la hotel, ferindu-l astfel să se
rătăcescă prin stradele Capitalei și a cădea în măinele justiției.
În fine, pentru ziua de 31 Ianuarie se hotărîse o consfătuire la casa lui
Trifanoff, unde trebuia să se formeze planul definitiv de executare.
La acestă întrunire au asistat toți cei-l’alți consilieri ai Comitetului
secret din București, adică : Kristu Karambuleff, studentul George
Theodoroff, Anghel Pop Arsoff, Coti Zafiroff și Traicu Zvetcoff, lipsind numai
Nicola Bogdanoff, care se afla la Rusciuk. Aci, după planul expus de Nicola
Miteff, s’a stabilit rolul fiecăruia, fixându-se data executărei pentru seara de 1
Februarie 1900.
Trifanoff trebuia ca să iasă din cafeneaua Iosef (Calea Dudești), la braț
cu Fitowski, și sub pretextul de a face o plimbare împreună, avea să-l ducă
pînă într’o stradă lăturalnică și întunecosă; iar cei-l’alți trebuiau să’i urmeze la
distanță, în ordinea următore: 1) Boiciu Ilieff, care avea îndatorirea ca în
momentul când Trifanoff va părăsi pe Fitowski de la braț, să-i aplice imediat
lovituri de topor în cap și pe la spate; el trebuia să fie însoțit de Kristu
Karambuleff, care cunoștea bine Bucureștii și care avea sarcina de a-l duce,
imediat după fapt, la casa sa în strada Campoducelui No. 56, spre a-l adăposti
pe timpul nopței.
În al doilea rînd trebuia să vie George Theodoroff și Mitu Stoiceff cel
dintîi armat cu un revolver, cel de al doilea cu un pumnal. Fie-care din ei avea
îndatorirea de a lovi pe victimă în casul cînd Fitowski, prinzînd de veste, ar fi
reușit să evite atacul lui Boiciu.
În fine, în al treilea rînd, Nicola Miteff și Marcu Bosniacoff, a căror
presență la fapt, ca conductori ai acestei valoroase întreprinderi, avea de
obiect să privegheze că executarea se va face întocmai. Theodoroff mai
trebuia să adăpostească pe Mitu Stoiceff acasă la dînsul, în noaptea crimei.
Pentru a face să se piardă și mai bine urma de presența lor în
București, Boiciu și cu Stoiceff au petrecut noaptea de 31 Ianuarie, iar după
fapt trebuiau să plece cu toții în Austria și de acolo înapoi în Bulgaria. Cum
pentru aceasta mai aveau nevoe de ceva bani, Miteff a cerut telegrafic 100 lei
locotenentului Stoianoff din Rusciuk, care i-a și trimes pe adresa lui Trifanoff.
În timpul acestei consfătuiri, Boiciu Ilieff observă că coada de topor,
desfăcută de fierul său, o uitase sub pat la hotel Macedonia. Ne mai voind să
se întoarcă pe acolo, de frică de a fi observat, Traiciu Zvetcoff s’a dus în curte
346 Em. Miclescu
și din un lemn ce a găsit acolo, a cioplit o nouă coadă, adaptînd’o la topor,
care este ceea ce s’a găsit la locul crimei.
În seara de 1 Februarie Fitowski veni, ca de obicei, la cafeneaua Iosef,
pe la ceasurile 8, la masa cărui se așeză Trifanoff și un alt bulgar Grigore D.
Boicoff. După un interval de 20 minute, merseră toți trei la o bragagerie din
calea Văcărești tocmai dedesuptul locuinței lui Trifanoff, după puțin timp au
eșit și de acolo, Grigore Dumitru i-a părăsit iar Trifanoff rămase singur la braț
cu Fitowski mergînd astfel pînă în strada Ceauș-Radu.
În acest moment Trifanoff părăsește de odată brațul lui Fitowski și
îndată se năpustește asupra acestuia Boiciu Ilieff.
La orele 8 și 40 minute el cădea mort în stradă sub repetatele lovituri
de topor ale lui Boiciu, aplicate pe la spate cu atîta abilitate și putere, îneît
victima nu a mai putut scoate nici măcar un țipăt de ajutor.
Toți ceilalți au asistat la crimă în ordinea rînduită, în ajun,
împrăștiindu-se imediat în modul convenit, afară de Mitu Stoiceff care s’a
rătăcit de Theodoroff din causă că acesta eșise cu revolverul înaintea lui
Fitowski, lăsînd astfel pe Stoiceff mai de lături la oarecare
depărtare. – Intîmplarea făcu ca Trifanoff să-l întîlnească pe stradă în
apropierea casei sale și atunci l’a condus cu birja la hotel Macedonia, pentru
timpul nopței. – Astfel se explică cum Boiciu Ilieff și Karambuleff au putut fi
prinși la un loc; cum înfine Mitu Stoiceff nepetrecînd din întîmplare noaptea
crimei la studentul Theodoroff acesta a putut, ajutat și de generositatea lui
Trifanoff, să inducă justiția în eroare și să fie pus în libertate imediat după
arestarea sa la poliție.
Mărturisirile și dovezile.
În primele momente ale instrucțiunii, numai Trifanoff făcuse
mărturisiri mai sincere, toți cei-l-alți declaraseră, că nici nu se cunosc între ei.
Cînd însă li s’a dovedit prin pașapoarte ale căror număr și viză se succedau în
ordine regulată, – cînd însă s’a găsit coada de topor uitată la hotel
Macedonia, – cînd li s’au mai dovedit că Stoiceff și Miteff fuseseră împreună
într’o prăvălie din Calea Victoriei, – cînd în fine li s’a demonstrat că adevărul
declarațiunii lui Trifanoff reese tocmai din faptul că cu toții au fost prinși
chiar în noaptea crimei la locurile indicate de acesta, – atunci au început să
intre, într’o măsură oare-care, pe calea mărturisirilor.
Perchizițiunile făcute pe la diferiții arestați în noaptea crimei nu
procuraseră justiției nici o dovadă scrisă despre existența comitetului
revoluționar din București și despre relațiunile sale cu acel din Sofia.
Tocmai la 3 Februarie Trifanoff se hotărăște să ne destăinuiască că
asemenea acte se găsesc în păstrarea unui bragagiu, Traiciu Zvetcoff, în Calea
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 347
Văcărești 45, la care, în adevăr, s’au găsit următoarele acte: 1) un caet cu
procesele-verbale de ședințe secrete ale comitetului; 2) un carnet cu matci
trimis din Sofia, stampilat de comitet, pe lîngă care se văd semnăturile lui
Davidoff si Kovaceff, din care se eliberau chitanțe pentru cotizațiunile
adunate; o scrisoare cu data de 8 Decembrie 1899, prin care Kovaceff și
Davidoff aduceau, în numele comitetului, mulțumirile lor pentru zelul și
activitatea depusă de Trifanoff în cauza macedoneană ; în fine, al 4) o
scrisoare originală a lui Sarafoff cu instrucțiuni către cei din București, scrisă
și subscrisă de mîna sa și datată 15 Ianuarie 1900. Prin această descoperire
s’au putut cunoaște toți membrii comitetului secret din București și consecința
a fost, că s’au arestat imediat Anghel Pop Arsoff, Marcu Bosniacoff, Coti
Zafiroff și Traiciu Zvetcoff, contra cărora a fost deschisă acțiune publică.
Singur Nicola Bogdanoff, deși el însuși consilier secret, a scăpat de orice
cercetare a justiției fiind lipsă din București în acele momente.
Toate aceste acte dovedeau existența unui comitet revoluționar, regulat
organizat, dar nu aveau prin ele însuși o relațiune directă cu crima Fitowski.
Importanța lor avea să se reveleze mai tîrziu. Trifanoff întrebat asupra mai
multor pasage din scrisoarea lui Sarafoff, al căror înțeles nu putea fi cunoscut
decît de acei ce corespundeau, dădea răspunsuri evasive și spunea că se referă
la întruniri sau la mijloace de propagandă.
El rămăsese fidel comitetului din Sofia și ascundea o mare parte din
adevăr. El arătase d-lui jude-instructor cab. I numai atît cît nu se mai putea
tăgădui, atît cît apucase a mărturisi în primele momente, cînd mintea nu-l
ajuta încă la organisarea unui sistem de apărare. Trifanoff acoperea cu energie
pe toți acei în contra cărora nu existau alte indicii decît faptul că figurau între
consilierii secreți ai comitetului, păstrase în fine un secret absolut asupra
activității proiectată de comitetul secret din Sofia în Romînia, care, precum
vom vedea, era îndreptată în contra liniștii și siguranții Statului romîn. Din
cauza acestei tăceri, probele despre participarea la crimă a lui Anghel Pop
Arsoff, Marcu Bosniacoff, Coti Zafiroff și Traiciu Zvetcoff, lipseau.
În asemenea condițiuni deținerea lor mai departe în prevenție, era greu
de justificat; astfel se explică cum la începutul lunei Iulie toți aceștia au fost
lăsați în libertate.
La 22 Iulie se comite crima în contra lui Mihăileanu, a cărui cercetare
a fost încredințată d-lui jude-instructor cab. 4; printre cei bănuiți se arestează
și un băcan, Spiru Alexoff, la care făcîndu-se o descindere, se găsește o
corespondență întreagă între cei implicați în afacerea Fitowski și membrii
comitetului din Sofia. Această prețioasă corespondență a dat un îndoit folos
justiției : 1) a stabilit în mod cert participarea membrilor comitetului la acest
348 Em. Miclescu
asasinat; 2) a hotârît pe Trifanoff să dea pe față complotul urzit contra vieții
regelui nostru.
Cine era Fitowski.?
Pentru a cunoaște pe Fitowski avem diferite isvoare: 1) un număr
destul de însemnat de telegrame și scrisori găsite la domiciliul său, în Calea
Văcărești No. 221; 2) un memoriu adresat de el șefilor săi din reg. II, Iskarski,
care-l pusese în urmărire pentru deșertare și al 3) un memoriu dat și semnat de
soția sa. Aceste două din urmă documente ne-au fost trimise sub plic de către
George Fitowski, fratele defunctului, însoțite și de o petițiune către justiția
romînă, prin care protestează cu tărie contra acusațiunii adusă nenorocitului
său frate, că ar fi fost un spion al patriei sale. Această petițiune este tradusă și
anexată la dosar.
Kiril G. Fitowski era un om de 30–31 ani; probabil că reușise a scăpa
nerecrutat, dar acum în anul 1899 a fost înrolat în reg. II infanterie din
Rusciuk și dat judecății ca desertor. Pe cînd se urmărea încă instrucțiunea
afacerei sale, a presentat șefilor săi memoriul pe care îl posedăm, în bruillion
și traducere la dosar. Cum prin acest memoriu arată, că servise totdeauna
causa macedoneană, că ’și pusese chiar viața în pericol pentu a spiona pe
turci, că în fine el era membru în comitetul macedonean, a reușit să capete
simpatia și încrederea șefilor săi, între alții căpitanii Ivan Popoff și Alex.
Protogheroff, membrii ei însăși în comitet și probabil că prin influența lor
reușise a fi ertat pentru faptul de desertare.
In adevăr, de pe la 30 Noembrie 1899 pînă pe la 10 Ianuarie 1900,
vedem pe Kiril Fitowski eșit din închisoarea militară, în permisie continuă și
călătorind în serviciul comitetului revoluționar la Nicopoli, Corabia,
Turnu-Măgurele, Giurgiu și București. Numeroasele telegrame ce-i erau
adresate în aceste diferite orașe, o scrisoare a căpitanului Popoff și a
locotenentului Stoianoff, acte ce se află în posesiunea, noastră, atestă că
Fitowski avea, însărcinare specială pentru cumpărarea de arme în Romînia.
Cum că Fitowski era membru în comitetul suprem, aceasta resultă din
o scrisoare scrisă de mîna locotenentului-colonel Țerkovski, prin care acesta
certifică lui Fitowski, că de la 31 Decembrie 1899–la 5 Ianuarie 1900
inclusiv, linia Roșiori-de-Vede era închisă, din care causă a fost reținut
întregul acest timp în Roșiori și l-au petrecut împreună. Această certificare îi
era data de sigur pentru a se servi de ea la Rusciuk ; dar ceea-ce e caracteristic
de semnalat, este că colonelul Țerkovski, comandantul reg. XVII Dorostolsky
dă această scrisoare lui Fitowski nu ca soldat al reg. II Iskarski, dar ca
membru în comitetul suprem macedonean, singura calitate de care pomenesce
acel bilet. Aceasta dovedește că Fitowski pînă aproape de ultimele zile ale
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 349
vieții sale era considerat ca un membru devotat al comitetului, că se bucura de
încrederea sa deplină, fiind trimes pentru cumpărarea de arme, misiune prea
delicată și care nu se putea da ori-cui. Numai ast-fel se explică cum un simplu
soldat stătea în relațiuni intime nu numai cu șefii lui direcți, dar încă cu un
oficer superior din alt regiment, ca colonel Țerkovski.
Biletul despre care am vorbit, poartă data de 7 Ianuarie 1900 și este
dat în București. Cum în scurtul timp de la 7–15 Ianuarie, Fitowski a putut
pierde întru atîta încrederea comitetului suprem, încît acesta să decreteze
moartea lui ?
Acesta este un mister nu tocmai greu de străbătut, analisînd lucrurile
mai aproape. Dacă Fitowski era trădător, precum era acuzat, este imposibil ca
Trifanoff și mai ales Miteff, inițiat în secretele comitetului, să nu fi cunoscut
actele sale de trădare. Ei se mulțumesc a repeta ceea ce le spusese Sarafoff,
cum că în anul 1897 ar fi trădat Turcilor secretul introducerei unor arme la
Vinița, în Macedonia ; mai spun că era în posesiunea altor secrete atît de
importante încît dacă le ar fi divulgat, Bulgaria ar fi dat cu 500 ani înapoi.
Contrazicerea e prea mare pentru a nu o semnala : dacă Fitowski
trădase la 1897 și lucrul se știa, cum i s’a mai acordat acea mare încredere la
1899 ? Spiru Alexoff ne spune însă că aflase de ia Troleff că se punea în
sarcina lui Fitowski dilapidarea unor sume de bani importante, primite de la
căpitanul în activitate Protogheroff pentru cumpărarea de arme. De aceeași
acuzațiune ne vorbise și soția defunctului, în memoriul ei, protestind, însă, cu
energie, că bărbatul său ar fi primit mai mult decît 600–700 franci,
întrebuințați în diferite cheltueli ale misiunei sale. Ea acuză cu tărie pe
căpitanii Popoff și Protogheroff și pe locotenentul Stoianoff ca răspunzători
de nenorocirea căzută asupra bărbatului ei, pentru a ascunde lipsurile de bani
provenite de aiurea. Nu este în posibilitatea noastră de a cerceta ce este
adevărat în toate aceste declarațiuni ale văduvei Polixenia Fitowski.
E destul pentru noi să constatăm că o crimă a fost comisă și să facem
să reiasă că sub masca unui act patriotic se ascundea o ceartă ordinară pentru
o lipsă de bani între un simplu soldat și șefii săi, lucrînd în afară de legi.
În resumat deci, rămîne bine stabilit că autorul material al acestui
omor este Boiciu Ilieff, că Nicola Miteff, Mitu Stoiceff, Kristu Karambuleff,
Alex. Trifanoff, George Theodoroff și Marcu Bosniacoff sînt complicii celui
dintîi, pentru că prin diferitele roluri ce au ținut, au ajutat pe omorîtor în
perpetrarea acestei crime, atît mai înainte, prin actele de pregătire expuse, cît
și prin asistența lor în momentul săvîrșirei faptului.
Că a mai fost complice și Traicu Zvetcoff, care pe lîngă ca a luat parte
la consfătuire, dar a cioplit chiar, pentru Boiciu, coada toporului cu care
acesta a ucis pe Fitowski, știind bine la ce avea să servească. Că în fine mai
350 Em. Miclescu
sînt complici și Anghel Pop Arsoff și Coti Zafiroff pentru că prin participarea
lor la planul crimei, au ajutat cu bună știință pe autorul crimei în unul din
acele fapte ce a pregătit.
Cerem deci d-lui jude-instructor să declare ca este caz de urmărire
penală contra lui Boiciu Ilieff pentru crimă de omor cu pîndire și
precugetare, prevăzută și pedepsită de art. 226 și 232 C. p.; iar contra
celor-l-alți mai sus menționați pentru faptul de complicitate la acea crimă
prevăzut și pedepsit de art. 50 comb. cu 226 și 232 C. p.
În fine mai cerem d-lui jude-instructor să declare că există caz de
urmărire contra lor: Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, George Petroff și
locotenentul Ivan Stoianoff, toți aceștia fără domiciliu în Romînia, pentru că
prin îndemnul lor, prin uneltirile lor, prin bani și arme procurate asasinilor,
au provocat direct la comiterea crimei asupra lui Fitowski, fapt prevăzut și
pedepsit de art. 47 C. p. combinat cu art. 226 și 232 C. p.
B) Crima în contra lui Mihăileanu.
Ștefan Mihăileanu, profesor la liceul Sf. Sava, era născut în orașul
Ochrida din Macedonia și stabilit în București deja de 20 de ani. Pe la anul
1892 înființase în București ziarul Peninsula Balcanică, care însă încetă de a
mai apare la 1895. Bun patriot, profesor distins și scriitor plăcut, nu renunțase
însă, pentru totdeauna, la ideea de a reîncepe publicațiunea ziarului său în care
cu multă căldură apărase interesele Romînilor din pămîntul său natal, și la
începutul anului 1900 reușește a pune aceasta dorință în executare. Primul
număr reapare în ziua de 23 Ianuarie.
Comitetul presidat de Trifanoff, se alarmează numai decît de
reînvierea acestui organ de publicitate; o probă despre aceasta o avem în
registrul pentru procesele-verbale de ședință, sesisat la Traiciu Zvetcoff cu
ocaziunea omorului Fitowski și în care vedem că la o ședință secretă ținută în
ziua de 25 Ianuarie, s’a hotărît să se semnaleze lui Sarafoff unul din articolele
«Penisulei Balcanice» și să se ceară instrucțiuni de urmare.
La 2 Februarie toți membrii comitetului sînt arestați și de aci înainte
nu mai putem ști cine anume s’a ocupat de cele scrise în «Peninsula
Balcanică» – dar de sigur că era mult citită la Sofia, și că a adus multă
turburare în sînul comitetului macedonian prin desvăluirea tuturor actelor sale
criminale, prin lupta ce acest jurnal întreprinsese în contra acestei asociațiuni
de răi-făcători, pe care în totdeauna ’i-a deosebit de națiunea bulgară onestă și
muncitoare.
Acest comitet, pentru care o viață omenească costa atît de puțin, hotărî
în curînd și moartea lui Mihăileanu.
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 351
Am arătat deja cum pe la a doua jumătate a lunei Martie, Dimitrie
Iconomoff, om de mare încredere al comitetului suprem, fusese trimis în
București, cu misiunea, pe de o parte, de a continua propaganda începută, pe
de alta, de a găsi mijlocul stabilirei unei corespondențe cu cei închiși în
afacerea Fitowski, pentru ca aceștia să fie informați că comitetul are grija
soartei lor, că le va pune advocați, că în fine își va depune toate silințele
pentru a-i scoate din închisoare chiar prin evadare, dacă nu prin judecată.
Iconomoff mai avea însărcinarea de a face să se omoare Trifanoff și în
fine să organiseze omorîrea lui Mihăileanu, care, prin energicele sale articole,
compromitea cu totul reputațiunea comitetului.
Stoian Dumitroff, un simplu lucrător-croitor, tînăr, cu o cultură
inferioară de tot, dar inteligent și fanatic, el însuși macedonean, din orașul
Scopia (Usckiub), fu persoana aleasă de Iconomoff pentru a-i înarma brațul
contra lui Mihăileanu.
Înflăcărîndu-i capul cu tot felul de vorbe, înfățișînd pe Mihăileanu ca
un fel de spion turcesc, i-a infiltrat, încetul cu încetul, ideia acestui omor, ca
un act de mare patriotism și eroism, și ast-fel a reușit să-l hotărască, să aducă
la îndeplinire sentința de moarte a comitetului.
Iconomoff era ajutat în opera sa și de ațîțările altor Bulgari, precum
fotograful Fackiroff, socialistul Alex. Burlaooff, băcanul Spiru Alexoff și
studentul Achim Petcoff, și mai cu seamă de acești doi din urmă.
Se întîmplă însă, că Iconomoff, observat de poliție în agitațiunile sale,
să fie expulsat din țară pe la începutul lunei Iunie, împreună cu Fackiroff,
expulsare pe care aceștia o atribuiau influenței lui Mihăileanu și atunci dorința
de resbunare crește și mai vie, căci prin aceasta se aducea o nouă piedică
acțiunei comitetului. Insistențele lui Iconomoff pe lîngă Dumitroff devin și
mai mari și la plecarea sa obține de la el promisiunea că se vor întîlni în
curînd la Sofia spre a-l presenta lui Sarafoff și a primi din gura acestuia
ordinul de executare.
În adevăr, pe la 17 Iunie, Dumitroff pleacă la Rusciuk pentru a căuta
pe Iconomoff, pe care însă nu-l găsește. Pentru a trece în Bulgaria se servește
de pașaportul studentului Achim Petcoff, a cărui semnalmente nu se potriveau
de loc cu ale sale. Temîndu-se din causa aceasta de poliția din Rusciuk, care-i
reținuse pașaportul, se pune numai decît sub protecțiunea comandantului de
pompieri Troleff, către care adusese și o scrisoare din partea lui Karambuleff.
Troleff îl servesce numai decît și Dumitroff nu fu de loc supărat de poliție.
După o așteptare zadarnică de cîte-va zile a lui Iconomoff, Dumitroff se
hotărăsce să plece singur la Sofia, în care scop Troleff îi înlesnește mijloacele
de drum, dîndu-i lei 12 și 50 bani, și cunoscînd bine planurile sale.
352 Em. Miclescu
La Sofia, Dumitroff se presintă îndată la Sarafoff, ca nepot al lui
Iconomoff, și este numai decît primit de el, de Kovaceff și Davidoff, cari cu
toții au început să-i făgăduiască că-i vor da mijloace pentru a-și complecta
studiile (el absolvise numai clasele primare), că îi vor da slujbă bună, că în
fine se va bucura totdeauna de protecțiunea comitetului, dacă va omorî pe
Mihăileanu. Apoi i-au dat instrucțiuni cum să procedeze, sfătuindu-l să
întrebuințeze de preferință toporul, căci nu face sgomot, iar în casul cînd ar fi
prins, să nu spună eu nici un preț că a lucrat în numele comitetului, dar numai
din propria sa indignare patriotică. In fine, l’au sărutat cu toții în gură, ca un
fel de bine-cuvîntare spre reușita întreprinderei, dîndu-i și 50 lei de cheltuială.
La 2 Iulie, Dumitroff este întors deja în București, după ce se oprise
mai întîi în Rusciuk, unde concursul lui Troleff îi era necesar. Pentru a trece
în Romînia, avea nevoe de un pașaport în regulă, neputîndu-se servi de acel al
lui Peteff pentru motivele arătate. Atunci Troleff, pus deja în cunoștință de
Dumitroff despre ceea ce se hotărîse la Sofia, se grăbește a-i înlesni trecerea
în Romînia, scoțîndu-i de la Primăria Ruscikului un bilet de trecerea
fruntariei, valabil pe 15 zile și ast-fel a putut veni nesupărat în țară.
Pînă acum, în crima Fitowski văzurăm militari în activitate, făcîndu-se
complici cu criminalii; aici mai avem și complicitatea unui funcționar civil.
Dumitroff ca și cei-l-alți inculpați, Alexoff și Peteff, afirmă, toți în o
concordanță, că acest Troleff era membru important în comitetul macedonean
și ca atare cunoaște multe din secretele sale, că avea chiar cunoștință de
complotul urzit în contra siguranței statului nostru. Avem deci toate temeiurile
de a crede pe Dumitroff că atunci cînd Troleff îi înlesnea ast-fel venirea în
Romînia, el avea cunoștință de scopul ce urmărea.
Odată în capitală, Dumitroff, întărit în hotărîrea sa de a curma zilele
lui Mihăileanu, prin onoarea de a fi fost sărutat în gură de însuși membrii
comitetului suprem, se gîndește neîncetat la mijloacele pentru a aduce la
îndeplinire acea sentință de moarte. Nefiind de forța și abilitatea lui Boiciu în
mînuirea toporului, își cumpără un revolver în prețul de10 lei, de la un
bragagiu Nicola, din strada Lucaciu. In secretul acestei afaceri mai erau :
studentul Achim Peteff, băcanul Spiru Alexoff și socialistul Alexandru
Burlacoff, acesta originar din Tulcea, cari cu toții într’o voce l’au îndemnat să
îndeplinească, cît mai în grabă, ordinul comitetului, exaltînd valoarea acestei
crime ca un mare act de patriotism.
Alexandru Burlacoff este acela, care a dat o întîlnire lui Dimitroff la
cafeneaua Macedonenilor din palatul Nifon, luîndu-și însărcinarea de a-i arăta
pe Ștefan Mihăileanu, ceea ce a și făcut. Dimitroff odată ce și-a fixat figura
lui Mihăileanu, a început să-l urmărească timp de mai multe zile, pas cu pas,
pentru a-i cunoaște mișcările și obiceiurile. Cu cît întîrzia însă mai mult în
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 353
executarea crimei, cu atît creșteau și ațîțările lui Achim Peteff, care căuta să-l
ridiculiseze, zicîndu-i că este fricos și că mai bine să recunoască că nu este în
stare să îndeplinească ceea ce i s’a ordonat, pentru ca să se însărcineze
alt-cine-va.
Nehotârîrea lui Dimitroff provenea din faptul, că i se recomanda
necontenit de Peteff și cei-l-alți, să se servească de topor, și dînsul nu se
bizuia de ajuns în puterile sale pentru aceasta. Intr’un timp reușise să fure un
topor de la bulgarul Radiceff, din str. Nerva-Traian No. 122 ; aceasta o făcuse
cu precauțiune, pentru a nu fi silit să cumpere acest instrument, și deci a fi
recunoscut mai ușor în cașul cînd ar fi comis crima. Tocmai în acel timp
Marcu Bosniacoff fusese liberat din Văcărești, și Dimitroff întîlnindu-l, i-a
arătat toporul, spunîndu-i și fapta ce trebuia să comită. Bosniacoff l’a
deconsiliat să se servească de acel topor, căci lovitura n’ar fi fost sigură, fiind
prea mic, și discutînd împreună asupra inconvenientului acestei arme de a fi
ascunsă sub haină, Bosniacoff’i-a zis că cunoaște el un tîmplar, Haralambie
Danevski, care va putea să-i facă o coadă de topor potrivită, adică care să se
poată desface în două bucăți.
Acest Danevski, era el însuși bulgar și ura lui contra lui Mihăileanu
era atît de bine răspîndită printre ei, încît îndată ce Dimitroff și Bosniacoff
i-au explicat cele ce le trebuia, el i-a întrebat dacă pregătesc ceva pentru
cuțovlahul Danevski, deși a consimțit să efectueze lucrarea, a cerut însă mai
multe zile pentru aceasta, fiind ocupat cu alte comande. În acest interval,
Dimitroff s’a mai dus pe la băcanul Spiru Alexoff, cu care întreținîndu-se
despre crimă și arătîndu-i revolverul ce cumpărase, acesta a observat că nu
merge regulat, și i-a dat doui lei ca să-l dreagă la un armurier. După ce arma a
fost reparată, Dimitroff s’a dus în cîmp.ul Teilor să o încerce, și văzînd că
funcționează bine, s’a dus pe la Alexoff să-i ceară ceva parale pentru a avea,
cu ce să fugă în Bulgaria, după crimă. Alexoff i-a răspuns că îndată ce va
comite omorul, să vină acasă la el să-l ascundă și îi va găsi apoi bani pentru
drum. Tot atunci i-a procurat și adresa esactă a lui Mihăileanu, de care însă
Dimitroff nu mai avea nevoe, căci îl urmărise el singur în toate mișcările sale
și îi cunoscea obiceiurile.
Pregătit astfel, cu un revolver sigur, Dimitroff renunță la ideia de a
mai întrebuința toporul, și hotărăște să execute crima în seara de 22 Iulie. Incă
de pe la ceasurile 8 se postează în fața casei lui Mihăileanu, pentru a Observa
cînd va eși din casă.
Se întîmplă că în acea seară Mihăileanu a eșit însoțit de nevastă și de
fiica sa, cu care s’a dus să petreacă seara la un prieten în str. Țepeș-Vodă.
354 Em. Miclescu
Dimitroff ne istorisește în detaliu cum l’a urmărit pînă acolo și l’a
așteptat la o circiumă din apropiere, de unde putea observa ușor cînd avea să
iasă.
Se făcuse ceasurile 12 din noapte, și totuși Mihăileanu nu mai pleca.
Dimitroff nu-și pierdu însă răbdarea ; hotărîrea sa era nestrămutată, și
presența familiei nenorocitului profesor nu-i fu nici de cum piedică în
îndeplinirea ordinului comitetului.
În fine, pe la ceasurile 12 1/4, plecă Mihăileanu din strada Țepeș-Vodă
la brațul soției sale și al fiicei sale; Dimitroff îi urmărește, și în apropierea
casei sale, profitînd de un moment cînd nu se mai afla nimenea pe stradă, se
apropie ca la trei-patru metri distanță de ei și slobode, un glonț în spatele lui
Mihăileanu. Pentru a fi mai sigur că nu-i scapă, a voit să tragă și al doilea foc,
dar revolverul nu a mai funcționat, și speriat, o rupe de fugă pe strada Liniștei,
în care timp și-a pierdut pălăria. Stoian fiind cu capul gol, putea lesne fi
bănuit dacă ar fi fost văzut, și atunci văzînd în str. Plantelor, cu totul în
apropiere de locul crimei, o casă în construcție, a intrat într’însa, pitulîndu-se
într’o cameră din fund. Sergenții la auzul detunăturei au alergat spre locul
crimei, unde informîndu-se de cele întîmplate, au înștiințat imediat secția și
poliția se puse îndată în urmărirea făptuitorului. Intîmplarea făcu să le vină în
gînd sergenților Tudor Constantin și Zornescu Gheorghe, să exploreze și
binaua în construcție din str. Plantelor; cînd de-odată la lumina unui chibrit,
zăresc în fund un om culcat, ce se prefăcea că doarme. Cum pălăria lui
Dumitroff fusese găsită în stradă, iar dînsul se afla cu capul gol, sergenții n’au
mai avut nici o îndoială, cum că au pus în adevăr mîna pe asasin și l’au
condus imediat la Prefectura Poliției, unde Parchetul a intrat îndată în
cercetarea casului. Dimitroff după oare-care șovăire, a finit prin a mărturisi că
a lucrat din ordinul și în numele supremului comitet macedonean din Sofia.
Nenorocitul Ștefan Mihăileanu fusese lovit de moarte în spate și în
partea dreaptă. Transportat imediat la Spitalul Colței, ajutoarele medicale nu
i-au fost de nici un folos, căci glonțul pătrunsese adînc în plămîni, și peste o
jumătate de oră nu mai era în viață.
Iată în intervalul numai a 5 luni, a doua crimă comisă în București de
un comitet revoluționar adăpostit într’o țară străină, și care de astă dată
întinsese acțiunea sa de terorisare nu numai asupra conaționalilor săi bulgari
macedoneni, dar încă și în contra romînilor macedoneni, voind prin aceasta să
înfricoșeze pe toți aceia cari pe viitor ar încerca să apere, ca și Mihăileanu,
interesele Romînilor din acele părți. Nesimțindu-se în stare a duce lupta pe
tărîmul ideilor, ei răspund la atacurile cu condeiul, prin atacuri cu toporul și
cu revolverul.
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 355
Acțiunile criminale ale lor nu trebuiau să se oprească aci. După crima
lui Fitovski, trebuia să se omoare, tot aci în București, turcul Ciamil, care
fiind în serviciul țărei sale, căuta să descopere uneltirile comitetului de aici.
După Mihăileanu trebuiau să fie omorîți: albanezul Iașar și bulgarul Nicola
Gheorghieff, bănuiți asemenea de spionaj în folosul Turciei.
Paralel cu aceste omoruri, comitetul din Sofia plănuise să opereze mai
multe spargeri în București, pentru ca din produsul acestor furturi, să
alimenteze casa comitetului, care probabil se golise.
Din cele expuse, reese în mod neîndoios culpabilitatea lui Stoian
Dimitroff în crima lui Ștefan Mihăileanu. Asemenea mai reies cu precisiune
complicitatea lui Spiru Alexoff și Alexandru Burlacoff; cel dintîi procurînd
mijloace bănești lui Dimitroff pentru a repara revolverul, cu care avea să
omoare pe Mihăileanu și oferindu-i să-l ascundă în casa sa, îndată după
săvîrșirea faptului; iar cel de al doilea, arătîndu-i persoana lui Mihăileanu și
încurajîndu-l la efectuarea crimei.
În fine, mai sînt culpabili: Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, Dimitrie
Davidoff, Dimitrie Iconomoff și Achim Peteff; toți aceștia pentru că prin
ațîțări, prin îndemnuri, prin promisiuni de a procura asasinului mijloace
bănești care să-i înlesnească viața, au provocat direct pe Stoian Dimitroff la
comiterea acestei crime, așa fel încît fără aceste uneltiri culpabile crima nu
s’ar fi comis.
Cît despre Dimitrie Troleff, complicitatea sa reiese atît prin faptul că a
înlesnit lui Dimitroff drumul la Sofia, cît mai ales prin aceea că ’i-a înlesnit
trecerea în Romînia, fabricîndu-i în Rusciuk un pașaport mincinos în care se
afirma că el este locuitor în Rusciuk, pe cînd el era din Usckiub, aceasta știind
bine cu ce intențiuni hotărîte mergea la București.
Mai avem cîte-va cuvinte de spus cu privire la Nicola Bogdanoff și
Vladimir Kozacoff, ambii implicați ca complici în acest asasinat.
Pentru Nicola Bogdanoff instrucțiunea n!a putut stabili nici un fapt de
participarea sa fie înainte, fie în timpul crimei și deci urmează a fi scutit de
ori-ce urmărire în această privință.
Pentru Vladimir Kazacoff, ceea ce a provocat oare-cari bănueli contra
sa la începutul cercetărilor, era faptul că la o perchiziție ce i s’a făcut s’a găsit
o scrisoare cu plicul său primită din Sofia și semnată Sarafoff, scrisoare
trimisă lui cu rugăminte de a fi publicată în jurnalele romînești și avînd de
scop apărarea criminalilor lui Fitowski.
Indiferent de a ști dacă în adevăr era de mîna lui Sarafoff sau numai
inspirată de el, destul că cercetările ulterioare nu au putut aduce nici un nou
indiciu contra lui Kazacoff; astfel că după o deținere de cîte-va zile, a fost
lăsat în libertate și acum urmează a înceta ori-ce urmărire contra sa.
356 Em. Miclescu
Cerem deci d-lui jude-instructor ca prin ordonanța sa, să declare că
nu există caz de urmărire penală contra lor: Nicola Bogdanoff și Vladimir
Kazacoff pentru omorul lui Ștefan Mihăileanu.
Că din contră, există caz de urmărire contra lui Stoian Dumitroff
pentru faptul prevăzut și pedepsit de art. 226 și 232 C. p.
Că există caz de urmărire contra lor: Spiru Alexoff, Alexandru
Burlacoff și Dimitrie Troleff pentru faptul prevăzut și pedepsit de art. 50
comb. cu art. 226 și 232 C. p.
Că asemenea există caz de urmărire contra lor: Achim Peteff Dimitrie
Iconomoff, Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, pentru faptul de provocațiune
la crima executată de Stoian Dimitroff, care se pedepsește de art. 47 comb. cu
226 și 232 C. p. – Că tot pentru aceleași texte există caz de urmărire contra
lui D. Davidoff.
C) Complotul contra Suveranului.
Sarafoff și tovarășii săi, prin înființarea comitetului de aci, urmăreau
nu numai o acțiune de propagandă în folosul cauzei macedonene printre
bulgarii din București, dar încă un plan întreg de acțiuni ostile contra Statului
romîn. La formarea cum s’ar zice : «oficială» a secțiunii București, Sarafoff
vine în București și dă instrucțiuni despre ceea ce trebue să se lucreze de
membrii numiți de el.
Cea dintîi idee destinată a fi răspîndită printre Bulgarii de aci, este că
Romînia ar fi singura piedică la realizarea scopurilor comitetului cu privire la
Macedonia. Apoi într’o consfătuire intimă cu Alexandru Trifanoff, Nicola
Bogdanoff Marcu Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff, discută modul cum s’ar
putea crea dificultăți Statului romîn, pentru ca în timpul cînd revoluțiunea ar
isbucni în Macedonia, Romînia să nu poată interveni militărește în Bulgaria.
Este o adevărată deriziune de a vedea persoane ca Bogdanoff,
Trifanoff și ceilalți, căutînd să dea soluțiuni la chestiuni de acest fel. Cu toate
acestea Sarafoff, care era ecoul întregului comitet în Sofia, știa bine ce face ;
știa că acei cu care vorbea erau numai instrumente de supunere oarbă, față de
care discuta numai de formă și cărora avea numai ordine de transmis.
Trifanoff, ca cel mai cult, a propus să ni se creeze dificultăți prin o
agitațiune îndreptată în contra ovreilor, la care Sarafoff ’i-a răspuns că el este
numai un idealist și că agitațiunea pe chestia ovreiască nu ajunge; că pentru a
ajunge la desordinea și confusiunea în Statul romîn, Regele Romîniei trebue
ucis și în acelaș timp ar trebui să se arunce o bombă cu dinamită la Camera
deputaților; că Romînia fiind aliată cu Serbia, acelaș atentat trebue pornit și
în contra vieței Suveranului acelei țări.
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 357
Ideia aceasta a fost numai decît primită de Bogdanoff, Bosniacoff, și
Pop Arsoff. Singur Trifanoff a stat în rezervă; Sarafoff a și distribuit rolurile :
Marcu Bosniacoff, împreună cu Anghel Pop Arsoff, trebuiau să ucidă pe
Regele nostru; îndată după comiterea faptului, trebuiau să se travestească în
brutari și să stea ascunși la Nicola Bogdanoff acasă, pînă cînd va sosi
momentul favorabil ca să poată pleca în Bulgaria.
Nu putem ști dacă acest complot ar fi fost în adevăr adus la executare;
dar el a fost perfect hotărît la hotel Unirea în București, în camera pe care a
ocupat-o Sarafoff în zilele de 9, 10 și 11 Decembrie 1899.
E posibil încă ca arestarea lui Bosniacoff și Pop Arsoff în crima
Fitowski și deținerea lor în prevenție pînă la Iulie, să fi fost cauza că atentatul
n’a fost încercat.
După declarațiunile inculpatului Nicola Bogdanoff, omul cel mai
devotat și de încredere al lui Sarafoff, acest atentat trebuia să se comită la un
moment cînd ar fi isbucnit și revoluțiunea în Macedonia.
Se pare însă, după evenimentele ce s’au desfășurat, că această mișcare
a fost amînată, căci autoritățile otomane presimțind lucrurile la timp, au luat
măsuri în consecință. Nu e mai puțin adevărat că complotul a fost urzit și
dovezile cari stabilesc existența lui sînt din acele ce nu se pot tăgădui.
Găsirea corespondenței lui Spiru Alexoff, despre care am vorbit deja, a
avut de efect să deslege limba tuturor inculpaților, a acelor din afacerea
Fitowski ca și acelora din crima Mihăileanu.
Nicola Bogdanoff, care nu participase la cele-l-alte crime, avea să
joace, după cum am văzut, un rol important în complotul ce se pregătise. El
era inima lui, la dînsul trebuia să se aducă bombele cu dinamită și să se
ascundă omorîtorii după fapt. Modul cum atentatul a fost plănuit și hotărît,
este reprodus în toate detaliile sale și în mod identic, atît de Nicola Bogdanoff
cît și de Alexandru Trifanoff. Această concordanță are o putere probantă
sdrobitoare, căci acești inculpați cari să despărțiseră din luna Ianuarie, nu mai
avuseseră nici un contact împreună.
O consfătuire între ei fusese deci imposibilă ; mai mult încă, Trifanoff
era osînditul comitetului și prin urmare exista o dușmănie vădită între el și
Bogdanoff. Așa dar un fapt, care apărea din două isvoare atît de diferite, avea
toată siguranța adevărului. De altmintrelea, însuși Nicola Miteff mărturisește
că Marcu Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff i-au destăinuit la închisoare
complotul în contra regelui Romîniei; el istorisește cum Anghel Pop Arsoff
le-a spus într'o zi cu mare tristețe teama lor, că Trifanoff ar fi mărturisit și
acest complot, care avea să atragă asupra lor rigorile cele mai mari ale
închisorii.
358 Em. Miclescu
În realitate, însă, Trifanoff nu a divulgat nimic de cît atunci, cînd a
văzut că comitetul, pe care îl servise cu atîta credință, decretase și moartea sa.
Atunci punîndu-se sub protecția întreagă a justiției noastre, ne-a mărturisit că
scrisoarea cu data de 15 Ianuarie 1900, scrisă și semnată de Sarafoff, găsită la
perchisiția de la Traiciu Zwetkoff, se referea la acest complot. El susține că
această scrisoare fusese trimisă lui Marcu Bosniacoff și că rîndurile
următoare: «băgați bine de seamă, principalul scop să se realiseze. Examinați
chestiunea din toate părțile, așa în cît în ziua cînd veți primi ordinul de
executare să fiți gata», se raportează exclusiv la complot.
Acum se explică, cu deplină lumină, interesul cel mare pe care
comitetul avea de a face să dispară cît mai repede Trifanoff, acel martor
incomod, care la un moment dat putea să divulge acest mare secret. Acum se
poate convinge oricine că nu pentru slăbiciunea de a fi arătat pe omorîtorii lui
Fitowski, se hotărîse perderea lui. Interesul acestui nou asasinat era de a se
îngropa, odată cu cadavrul lui Trifanoff, și posibilitatea de a se da la lumină
seria neîntreruptă de fapte criminale, a acestei asociațiuni de făcători de rele,
care devenise un pericol nu numai pentru Bulgaria, dar încă și pentru Statele
vecine.
Am zis că acești oameni din supremul comitet macedonian, compun o
adevărată asociațiune de răi-făcători și afirmațiunea o ilustrăm cu însuși actele
scrise ale acestor triști asociați, din care se poate vedea cît de puțin îi costă
viața unui omfși în fine care era isvorul de unde casa comitetului se alimenta.
Avem printre actele sesizate la Spiru Alexoff o scrisoare originală a lui
Dim. Troleff, șeful pompierilor din Rusciuk, rudă cu Nicola Bogdanoff, și iată
ce găsim într’un pasaj din ea, cu privire la un negustor din București, Pândele
Stoilov : «Dacă Stoilov se opune întru ceva, rog, «comunicați-mi, eu «îl voiu
amenința, dacă și atunci se va opune, îi voiu propune bun lucru aici (Rusciuk),
ca să scăpăm de el acolo; iar în «cas extrem poate chiar să se suprime. Pentru
acesta am și vorbit cu «Kovaceff, și om are».
Explicațiunea acestei noui crime proectate, o găsim într’o scrisoare a
acestui Pandele Stoilov către Spiru Alexoff, din care resultă că amîndoi erau
în ceartă pentru o femee și că Spiru Alexoff în speranța de a rămînea cu
femeia, a pîrît pe Stoilov comitetului, înfățișîndu-l ca puțin credincios causei
sfinte și, precum am văzut, comitetul îi pregătise deja om prin care să-l
suprime.
Iată cu ce ușurință de suflet se pronunțase sentințele de moarte de
acești oameni.
Să vedem acuma din ce mijloace trăia acest comitet, cu organisațiunea
atît de întinsă.
Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 359
Să trimisese în toate părțile carnete pentru adunarea de subscripțiuni
benevole. Carnetul trimis lui Trifanoff poartă No. 7357, după care se poate
aprecia cît de mare era numărul persoanelor însărcinate să facă astfel de apel
la punga patrioților.
Se vede că acest mijloc de contribuțiuni forțate, smulse prin
intimidare, apoi prin loviri și, în fine, prin spargeri și omoruri, cînd primele
mijloace nu reușesc. Agenții comitetului, precum, Krapceff și Gherasimoff se
duceau pe la diferiți negustori, pretinzîndu-le cîte o sumă oare-care de bani,
proporționată după cît se credea că este de bogat. Dacă nu reușea să obțină
ceva, atunci după plecarea lor veneau amenințările, bătăile și în fine știrea că
negustorul este condamnat la moarte.
Aceasta este cașul lui Alex. Stefanoff cîrciumar din București, lîngă
hotel Avram, la care a fost însuși Sarafoff să-l amenințe, (vezi deposiția
acestuia). Cum însă omorîrea lui Stefanoff presenta dificultăți, fiind-că trebuia
să se facă aci, generositatea lui Sarafoff mersese pînă acolo, în cît să-l erte de
această pedeapsă, mulțumindu-se de a da ordin lui Marcu Bosniacoff, văr cu
Alex. Stefanoff, ca să-i spargă casa de bani și produsul furtului să fie trimes
comitetului.
Trifanoff ne spune că scrisoarea lui Sarafoff din 15 Ianuarie, prin care
întreabă: «ce s’a făcut cu lucrul de lîngă hotel Avram ?» se referă la această
spargere.
Dar se mai hotărîse de către Sarafoff, și alte două furturi cu efracțiune,
unul la brutarul Marcu din Calea Văcărești și altul la d-na Hagi Velicu din
Calea Moșilor ! Acest lucru este mărturisit de Nicola Miteff, de Nicola
Bogdanoff și de Alex. Trifanoff. (Vezi suplimentul de interogatoriu de la 26
August a. c.).
In fine Trifanoff ne mai spune că inculpatul Mitu Stoiceff, cînd era în
Macedonia, avea misiunea de a fura copii de pe la oameni bogați, lucru pe
care Anghel Pop Arsoff l-a făcut cunoscut în Văcărești; că acești copii erau
duși în munți și înapoiați numai atunci cînd părinții vărsau sumele cerute de
acești patrioți umanitari; iar produsul acestui nou mod de contribuțiune, era
înaintat la casieria comitetului din Sofia.
Dar aceste lucruri nu sînt spuse numai de inculpații din
Văcărești, – întîmplarea a făcut că d-l jude-instructor al cabinetului No. 4,
făcînd o descindere în strada Lucaci la bulgarul Ștefan Nedelcoff, să găsească
o scrisoare, primită de el la 23 Iulie de la un oare-care Spase Tossef Zicoff, în
care acesta îi face un tablou îngrozitor despre jafurile la care sînt supuși
negustorii din Rusciuc; ast-fel îi scrie, că comercianților macedoneni mai
bogați li -s’au luat cîte 100 și 200 napoleoni și care s’au opus, au mîncat bătae
de moarte și tot li s’a luat; citează casul unui oare-care Karamfil, pe care,
360 Em. Miclescu
după ce l’au bătut în mod îngrozitor, i-a luat și 1000 lei ca contribuțiune
benevolă.
Iată dară, în puține cuvinte, acțiunea acestui comitet revoluționar, care,
sub masca patriotismului, jefuește lumea, respîndește doliu prin nenumărate
familii; tâlhărește averea particularilor, și, cutezanță ne mai auzită, își permite
și luxul unui organ de publicitate «Reformele», unde toate aceste acte de
banditism sînt glorificate.
Din cele expuse, resultă în mod neîndoios că Boris Sarafoff, Niculae
Bogdanoff, Marcu Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff au complotat contra
siguranței interioare a Statului romîn, urzind un atentat contra vieței Regelui
nostru.
Acest complot a fost urmat și de oare-care acte destinate a pregăti
executarea lui, căci îndată după scrisoarea lui Sarafoff, de la 15 Ianuarie 1900,
comitetul hotărește să se cumpere arme lui Marcu Bosniacoff și Pop Arsoff.
Aceasta se dovedește prin procesul-verbal al ședinței secrete de la 17 Ianuarie,
adică chiar a doua zi după primirea scrisoarei; iar conturile din același registru
(acel sesisat la Traiciu Zvetcoff), dovedesc că s’au cumpărat în adevăr două
pumnale pentru Bosniacoff și Pop Arsoff, tocmai aceștia însărcinați cu
săvîrșirea atentatului.
Cerem deci d-lui jude-instructor, ca prin ordonanța sa să declare că
în contra lor: Nicola Bogdanoff, Boris Sarafoff, Marcu Bosniacoff și Anghel
Pop Arsoff este cas de urmărire pentru crima prevăzută la art. 79, al. I, comb.
cu 76 C. p.
Că în fine contra lor Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, Anghel Pop
Arsoff și Marcu Bosniacoff este loc a se aplica și art. 40 C. p. pentru cumul de
delicte.
Dat la parchetul nostru astădi, 11 Septembrie 1900.
Em. Miclescu
Prim-procuror,
O PRIVIRE ÎN VIITOR: TENDINȚELE INVESTIGAȚIEI
CRIMINALISTICE LA NIVEL EUROPEAN
Prof. univ. dr. Augustin LAZĂR Marius FOITOȘ
Procuror general adjunct – Parchetul Procuror-șef – Parchetul de pe lângă
de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia Înalta Curte de Casație și Justiție,
Biroul de criminalistică
Alexandru GEORGESCU
Procuror criminalist – Parchetul
de pe lângă Tribunalul București
Conferința practicienilor și experților europeni pe tema „Proba
științifică în materie penală”, organizată de Ministerul de Justiție al Franței la
Lyon, în perioada 15-16 octombrie 2008, a examinat în cursul dezbaterilor
realizate în plen și pe ateliere de lucru problematica administrării probelor
științifice în procesul penal. Discuțiile au relevat faptul că buna desfășurare a
procesului penal este determinată, în măsură importantă, de calitatea
constatărilor din teren, ceea ce a condus la o specializare tot mai mare a
administrării probelor științifice, fiind implicate domenii variate, precum
explozibilii, dactiloscopia, protecția patrimoniului cultural etc. Totodată, în
condițiile acestei specializări, cererea de expertiză științifică depășește, în cele
mai multe cazuri, oferta existentă într-un anumit stat1.
Încă din 1980 a fost înființat un grup de lucru pentru a compara
procedurile de administrare a probelor științifice în Franța, Marea Britanie,
Germania și pentru a contribui la dezvoltarea unei reflecții la nivel european
pe această temă. În perioada parcursă până în prezent, la nivelul Uniunii
Europene se remarcă o consolidare a cooperării în domeniul penal,
contribuții semnificative în acest sens fiind principiul recunoașterii reciproce a
deciziilor judecătorești, mandatul european de arestare și decizia-cadru
privind intensificarea cooperării în domeniul combaterii terorismului și a
criminalității organizate transfrontaliere.
A fost invocat unul dintre filozofii marcanți ai promovării metodelor
științifice, Karl Popper, pentru a atrage atenția că probele științifice devin din
ce în ce mai importante în cadrul justiției penale, această evoluție fiind
Lucrare efectuată în urma participării la Conferința practicienilor și experților
europeni pe tema „Proba științifică în materie penală”, organizată de Ministerul de Justiție al
Franței la Lyon, în perioada 15-16 octombrie 2008, postată inițial pe site-ul
http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/tendinte.pdf. 1 J. M. Huet, Director al Direcției Penale și Grațieri, Ministerul de Justiție din Franța,
Expunere în deschiderea Plenarei Conferinței practicienilor și a experților europeni, Lyon
15-16 octombrie 2008.
362 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
determinată nu de progresul științei, ci de creșterea necesității utilizării lor.
Folosirea tot mai extinsă a probelor științifice este generată și de
conștientizarea vulnerabilităților care afectează declarațiile martorilor, ca
mijloace de probă. În practica judiciară se apreciază că mărturia ca mijloc de
probă este afectată de următoarele vulnerabilități: profesia, memoria,
așteptările și contextul cultural al persoanei. Aceste aspecte au făcut ca
mărturia, mijloc de probă, să fie receptată într-un mod din ce în ce mai critic
de către instanțele penale2.
Invocând argumentele filozofiei, se arată că esența metodelor
științifice este verificabilitatea acestora prin intermediul unor teste. Nici
celelalte mijloace de probă, precum prezentarea mijloacele materiale de probă
obținute de pe teren, nu oferă o certitudine absolută, asemănător depozițiilor
martorilor.
Potrivit unor statistici, 2% dintre rezultatele expertizelor științifice
realizate de institutele de specialitate sunt eronate, ceea ce înseamnă că
trebuie să avem mereu în vedere relativitatea acestui tip de probe. În acest
sens, ar trebui accentuată evaluarea certitudinii probelor științifice pe baza
tehnicilor matematice convenționale ale probabilității și statisticii3. Spre
exemplu, valoarea probatorie a unor fibre găsite la locul unei crime trebuie
corelată cu probabilitatea găsirii acestora în mod obișnuit în mediul
înconjurător. Totodată, trebuie acceptată ideea că laboratoarele științifice pot
furniza expertize eronate în orice moment. Se invocă existența unor obstacole
în comunicarea dintre expert și magistrat, determinate de specificitatea
probelor științifice4.
Poate exista un decalaj între așteptările determinate de progresele
științifice importante și realitate. Astfel, în unele legislații a fost preluat ca
fapt absolut principiul identificării ADN a persoanelor, postulându-se că
fiecărui individ îi este propriu un anumit cod genetic. În practică s-au
înregistrat și unele eșecuri din cauza lipsei de rigoare în culegerea,
conservarea, transportul și examinarea probelor materiale.
Există mai multe elemente care influențează credibilitatea probelor
științifice, spre exemplu, un expert care furnizează servicii de expertiză
într-un caz îndreptat împotriva unui stat aflat în conflict cu statul de origine al
2 Prof. dr. K. Himberg, Director, The Crime Laboratory of the National Bureau of
Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in
criminal cases. 3 Despre rapoartele de expertiză criminalistică ce conțin concluzii cu caracter de
probabilitate și analiza Teoremei lui Bayes, a se vedea A. Lazăr, S. Alămoreanu, Expertiza
criminalistică a documentelor, Editura Lumina Lex, București, 2008. 4 Prof. dr. C. Champod, Institut de Police Scientifique Lausanne, Switzerland, The
challenges and special problems of including scientific proof in criminal justice.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 363
expertului5. Rezultă necesitatea stabilirii clare a reglementărilor aplicabile la
nivel național în domeniul furnizării serviciilor de expertiză.
Cooperarea internațională și schimbul de informații facilitează
esențial obținerea unor rezultate pozitive în rezolvarea dosarelor aflate în
lucru. De asemenea, este importantă stabilirea unor norme comune, care să
permită utilizarea probelor obținute într-un alt stat în cadrul procesului penal.
În absența normelor, există mari riscuri legate de compromiterea probelor,
acestea devenind inutilizabile. Alți experți au observat că testele efectuate
pentru a verifica corectitudinea expertizei pot avea în vedere doar nivelul
tehnic al acesteia, nu și nivelul moral.
În cursul dezbaterilor Conferinței au fost analizate răspunsurile oferite
de statele membre ale Uniunii Europene la cele 17 întrebări ale chestionarului
privind administrarea probelor, materialul de sinteză fiind expus de
reprezentantul Ministerului Justiției din Franța6.
Răspunsurile la întrebările chestionarului permit conturarea unor
tendințe comune, dar și a unor divergențe între statele europene. Utilizarea
unor noțiuni comune în analiza răspunsurilor permite compararea unor
sisteme juridice distincte. Spre exemplu, în unele state noțiunea de autoritate
judiciară are și sensul unei autorități de efectuare a urmăririi penale. Astfel,
rezultatele chestionarului trebuie privite prin prisma vocabularului folosit,
observând următoarele aspecte:
1. Autoritatea care dispune asupra prelevării probelor. Din dezbateri
a rezultat că decizia prelevării probelor este luată fie de autoritatea judiciară,
fie de reprezentanții Poliției sub controlul autorității judiciare. Ultimul caz
implică, la rândul său, două variante: fie autoritatea judiciară decide ea însăși
cu privire la prelevarea probelor, fie autoritatea judiciară doar controlează
activitatea Poliției, cum sunt cazurile Spaniei, României, Olandei, Germaniei
etc.
2. Alt aspect în discuție privește autoritatea de prelevare a probelor.
Astfel, în majoritatea țărilor, această activitate este desfășurată de
reprezentanții Poliției, în timp ce în alte state, precum Danemarca, activitatea
este desfășurată de un serviciu cu competență națională. O altă excepție o
constituie Estonia, în care, în anumite cazuri, prelevarea probelor nu este
efectuată de către anchetatori, ci de către experți independenți.
5 Ronald K. Noble, Secretary General of Interpol, The challenges of international
cooperation for scientific proof. 6 A. Marland, Head of the Criminal Investigation Department, Criminal Matters and
Pardons Directorate, Ministry of Justice, France, Presentation of the answers to the
questionnaire on scientific proof in criminal trials.
364 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
3. Al treilea aspect vizează calitatea probelor, trasabilitatea
(istoricul), necesitatea marcării și înregistrării lor. Această problemă
reprezintă o prioritate pentru toate statele membre, sens în care la nivel
național au fost adoptate reglementări variate: regulamente, ca în cazul
Ungariei și Poloniei sau protocoale și recomandări, ca în cazul României și
Austriei. O altă manieră de a asigura calitatea probelor o reprezintă pregătirea
profesională a celor care prelevează probele. Trasabilitatea probelor este
asigurată în unele țări, precum Belgia, Olanda și Luxemburg, prin
înregistrarea lor într-o bază de date națională.
4. Există mai multe tipuri de experți la care se apelează în soluționarea
dosarelor. Aceștia aparțin fie unor laboratoare specializate, fie sunt experți
independenți înscriși sau nu pe liste naționale și care fac obiectul unor
evaluări periodice, fie sunt doar persoane calificate, iar nu experți în sens
strict.
În Marea Britanie se recurge exclusiv la laboratoare private, iar în
Suedia, în mod exclusiv la laboratoare publice. În multe țări, precum Spania,
Belgia, România etc., se recurge la o soluție de mijloc, apelându-se atât la
laboratoare publice, cât și la experți privați.
În funcție de reglementările existente la nivel național, laboratoarele
trebuie să obțină o serie de acreditări. Astfel, în cazul Franței și Marii Britanii
este obligatorie certificarea laboratoarelor de către o comisie special
abilitată, pentru ca acestea să poată efectua analize genetice.
5. Un alt aspect avut în vedere este forța probantă a probelor
științifice. În sistemele judiciare ale tuturor statelor europene, există un
consens cu privire la principiul potrivit căruia valoarea probatorie a probelor
științifice nu este superioară altor mijloace de probă.
De asemenea, la nivelul statelor membre se remarcă un consens cu
privire la principiul conform căruia, obiectiv vorbind, nu există nici un alt
mijloc de probă a cărui valoare probantă să fie superioară probei științifice.
Un alt principiu care întrunește consensul la nivelul statelor europene este
acela al liberei aprecieri a probelor, acesta constituind baza intimei
convingeri a judecătorului. Spre exemplu, în Portugalia, judecătorii care au o
opinie diferită de cea a expertului sunt obligați să își justifice acest punct de
vedere.
6. Sistemele judiciare europene recunosc principiul potrivit căruia nu
există infracțiuni pentru care legea să interzică în mod aprioric utilizarea
probelor științifice. Mai mult, în Polonia există obligația de a se recurge la
probe științifice indiferent de tipul de infracțiune. Cu titlu de excepție, în
Slovacia există interdicția legală de a se folosi probe științifice în cazul
delictelor administrative.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 365
7. Contestarea probelor științifice de către apărare. În unele state,
acestea pot fi contestate încă din etapa de investigație ori poate fi contestată
valoarea probatorie a serviciilor furnizate de un anumit expert (cazul
Slovaciei). Pot fi contestate, de asemenea, rezultatele expertizei (exemplul
României, Spaniei, Danemarcei) ori poate fi solicitată o nouă expertiză sau
examinări suplimentare (exemplul României). În Luxemburg și în Belgia nu
este posibilă contestarea probelor științifice în timpul etapei inițiale a
investigației.
Unele domenii științifice au cunoscut progrese importante. Astfel, în
Olanda, Belgia și Franța se folosește analiza probelor de sânge la locul faptei.
În Belgia se mai folosesc la scară largă analizele urmelor de ureche și a vocii,
precum și reconstrucția facială. În Germania s-a dezvoltat reconstituirea
ADN-ului plantelor și animalelor, precum și analiza zgomotelor, iar în Franța
se cunosc progrese importante în identificare amprentelor și în analiza
probelor genetice.
Alte două teme de reflecție, importante în analiza probelor științifice,
trebuie să le reprezinte posibilitatea de a apela la serviciile unor laboratoare
sau institute din afara țării, precum și raportul costuri/beneficii.
Reprezentantul Institutului de Criminalistică al Jandarmeriei franceze
a atras atenția asupra complexității infracțiunilor care implică adesea
utilizarea unor servicii de expertiză din cele mai variate domenii. Astfel,
magistrații trebuie să aibă posibilitatea de a accede la toată gama de experți.
Prelevarea probelor trebuie să se bazeze pe o viziune globală, pe valorificarea
întregului potențial științific. În Franța, la nivelul Jandarmeriei și al Poliției,
există coordonatori în ceea ce privește utilizarea probelor științifice, care au
misiunea de a observa și aplica posibilitățile de probare oferite de știință.
În Olanda, institutele care furnizează servicii de expertiză sunt
instituții publice, ceea ce îmbunătățește raportul costuri/beneficii.
În Franța, atât institutele publice, cât și cele private, care furnizează
servicii de expertiză, trebuie să ofere garanțiile independenței. În unele cazuri,
faptul că un laborator aparține Poliției sau Jandarmeriei este invocat ca un
motiv pentru a pune la îndoială independența acestuia. Publicul crede că
Poliția nu este imparțială sau că se încearcă cu orice preț găsirea unui vinovat.
Crearea de laboratoare private nu este o soluție pentru îmbunătățirea
credibilității rezultatelor furnizate de laboratoare în general. La nivelul
Uniunii Europene trebuie făcute demersuri pentru a pune pe baze de
reciprocitate utilizarea resurselor și a expertizei de specialitate. Este inutilă
dublarea resurselor și structurilor științifice, în măsura în care expertiza
respectivă poate fi furnizată de un institut dintr-o altă țară.
366 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Existența în Marea Britanie a unei piețe a serviciilor științifice,
așezată pe baze comerciale și concurențiale, este benefică atât pentru raportul
costuri/beneficii, cât și pentru accesibilitatea acestora, atât pentru acuzare, cât
și pentru avocații apărării. Totodată, acest sistem reduce posibilitatea unor
contestații cu privire la obiectivitatea expertizei furnizate.
Oricare ar fi laboratorul sau expertul implicat, acesta lucrează în
beneficiul anchetei și al coordonatorului științific, care va utiliza aceste
rezultate sub controlul magistratului. O posibilă temă de reflecție ar putea fi
crearea unor criterii pentru statutul de „laborator european” sau de „expert
european”.
Dezbaterile au fost organizate pe trei ateliere, primul privind
gestionarea locului crimei, cel de-al doilea privind normele tehnice, statutul
laboratoarelor și al experților, cel de-al treilea privind integrarea
(administrarea) probei științifice în procedurile penale.
Atelierul I a reunit reprezentanți ai structurilor de poliție, institutelor
de criminalistică și procurori din statele europene care au dezbătut
problematica gestionării locului (scenei) crimei7.
S-a concluzionat că sintagma „locul crimei” nu trebuie înțeleasă ad
litteram, întrucât în multe state termenul de "crimă" nu include și delictele.
Prin "crimă" trebuie să înțelegem, în acest context, noțiunea generală de
infracțiune. Totodată, activitățile desfășurate de autoritățile abilitate la locul
crimei acoperă o paletă largă, de la investigații la strângerea de probe,
ambalarea și transportul acestora. Tematica atelierului are în vedere
managementul scenei crimei, formulare ce cuprinde o varietate de infracțiuni
și presupune strângerea de dovezi.
Unele categorii de infracțiuni presupun folosirea unor dispozitive
specializate, precum utilizarea unor detectoare de metale în cazul furturilor
din siturile arheologice. Acest tip de infracțiune reprezintă un nou gen de
activitate criminală contra patrimoniului cultural european sau internațional.
Specificul acestui tip de infracțiuni implică necesitatea furnizării unei
expertize obiective, de înaltă calificare.
În Finlanda, specificul țării este o densitate mică a locuitorilor pe
unitate de suprafață, ceea ce înseamnă că adesea trebuie parcurse distanțe
mari pentru a ajunge la locul crimei. Totodată, forțele de poliție sunt reduse
din punct de vedere numeric, ceea ce implică necesitatea unei alocări atente a
resurselor. Acest specific ridică numeroase întrebări legate de limitele
investigației la locul crimei și de resursele alocate cercetării. În prezent,
7 Atelierul privind managementul locului faptei a fost moderat de Jan de Kinder,
vicepreședinte al Rețelei Europene a Institutelor de Științe Forensic, ENFSI, Belgia.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 367
aproximativ 70% dintre investigațiile la locul crimei sunt efectuate de polițiști
în uniformă, care sunt capabili să respecte procedurile de bază. Numai în
cazul unor infracțiuni grave, precum incendiile, se apelează la experți din cei
140 disponibili la nivel național. Astfel, aspectele criminalistice legate de
investigarea locului crimei ar trebui să facă parte din pregătirea profesională a
oricărui polițist. Echipajele de polițiști în uniformă ar trebui să poată efectua
investigațiile de bază la locul crimei.
O problemă importantă de discutat este și cea a autorității care decide
utilizarea unor probe criminalistice. În Franța, decizia de utilizare a probelor
criminalistice aparține unor ofițeri specializați în investigația la locul crimei și
autorităților judiciare.
În Luxemburg există o situație similară cu cea din Franța, decizia de
utilizare a probelor criminalistice fiind luată pe baza unui raport întocmit de
ofițerii care investighează locul crimei. Aceștia întocmesc un raport în care
sunt prezentate probele colectate, magistrații fiind apoi cei care iau decizia
finală privind care anume dintre aceste probe vor fi analizate mai departe.
Excepția o constituie cazurile unor infracțiuni ușoare, în care decizia aparține
ofițerilor investigatori8.
În sistemul judiciar din România strângerea probelor este în sarcina
ofițerilor investigatori, sub supravegherea procurorului. Pentru ilustrare este
expus exemplul cercetării locului faptei, descoperirii și ridicării probelor
materiale, precum și acțiunea de cooperare judiciară internațională, în cazul
recuperării unui artefact foarte important pentru Patrimoniului Cultural
Național, acțiune desfășurată împreună cu structurile specializate ale Poliției
Naționale Franceze, cu ocazia expoziției bienale a anticarilor organizate la
Paris, în anul 2006. Pentru stabilirea originii și autenticității artefactului,
expertiza tehnică judiciară a fost efectuată de experți din cadrul Centrului de
Cercetare și Restaurare a Muzeelor din Franța, Louvre, ceea ce reprezintă un
exemplu ilustrativ de cooperare europeană în materie de expertiză judiciară.
Rezultă necesitatea includerii aspectelor legate de cercetarea locului crimei în
pregătirea profesională de bază a polițiștilor9.
În Finlanda, etapa strângerii dovezilor este condusă de autoritățile
polițienești, acestea doar informându-l pe procuror, iar decizia de trimitere în
judecată aparține procurorului. Se aplică principiul evaluării libere a probelor,
iar analiza acestora depinde de comunicarea dintre ofițerii investigatori și
laboratorul criminalistic. În sistemul judiciar din Olanda, Poliția este cea care
8 L. Schuler, expert, Luxembourg.
9 Prof. dr. A. Lazăr, procuror general adjunct, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Alba Iulia, România, Expunerea cadrului legal și a regulilor tactice de investigare a scenei
crimei în sistemul judiciar român.
368 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
strânge dovezile și decide cu privire la analiza acestora. În cazul probelor
ADN, Poliția are nevoie de acordul procurorului, iar în cazurile mai grave este
consultat și Institutul olandez de criminalistică. Cercetarea locului crimei este
considerată o profesie în sine, fiind necesară o pregătire specifică. În prezent,
în sistemul judiciar finlandez acest rol este îndeplinit în principal de ofițeri de
poliție care au absolvit un program de pregătire de 25 de săptămâni. Experții
care lucrează în laborator nu pot fi făcuți responsabili cu cercetarea la locul
crimei. Există aproximativ 25-30 de cazuri pe an în care este necesară
prezența unui expert de laborator, cum este de exemplu cazul unor infracțiuni
care implică droguri de mare risc. Se consideră că nu există compatibilitate
între rolul de strângere a probelor de la locul crimei și funcția de analiză a
acestora10
.
În Polonia există experți criminaliști care participă în calitate de
consultanți la strângerea probelor de la locul faptei. Un rol similar a fost
remarcat și în Olanda, unde există, de asemenea, consultanți, dar polițiștii
rămân „stăpânii locului crimei”. În Danemarca, cazurile în care se apelează la
experți din mediul privat sunt destul de rare, acestea fiind adeseori cazurile de
incendii. Experții olandezi nu se deplasează la locul faptei, dar există o echipă
specială care cercetează scena crimei; în cazurile în care este necesar, se poate
apela la un expert pe domeniul respectiv, de exemplu ADN.
În Luxemburg, ofițerii de poliție sunt cei care strâng probele, însă, în
unele cazuri, probele pot fi culese și de către reprezentanți ai instanțelor, pe
baza unui mandat.
Este prezentată comparativ situația sistemului românesc, unde există și
inspectorate specializate care se ocupă cu cercetarea accidentelor la locul de
muncă sau a accidentelor aviatice, iar specialiștii lor participă la cazurile
complexe din aceste domenii, cum ar fi accidentele de avion.
În Olanda, în unele cazuri, în etapa de strângere a probelor pot
participa reprezentanți ai Institutului Criminalistic Olandez, care fac parte
dintr-o echipă specială ce îndeplinește aceste atribuții. În sistemul judiciar din
Polonia se prezintă cazul unui ofițer de poliție pensionat, care participă la
strângerea probelor în calitate de funcționar public. În Danemarca, în cazurile
grave, sunt implicați atât reprezentanți ai poliției locale, cât și ai procuraturii,
care examinează împreună modalitatea de analiză a probelor. Locul crimei
este închis pentru persoanele din afara echipei de investigație. Martorii sau
alte persoane nu au acces în acea locație.
10
Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of
Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in
criminal cases.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 369
Sistemul judiciar din Franța presupune existența unui judecător de
instrucție care decide în aspecte precum solicitarea unei contraexpertize.
Totodată, există rolul de coordonator criminalistic al strângerii de probe la
locul faptei. Acesta furnizează consultanță organelor poliției judiciare cu
privire la aspecte precum raportul cost/beneficii în strângerea de probe.
Coordonatorii pot asigura și legătura tehnică între mai multe cazuri în care pot
apărea elemente comune. Aceștia au un rol important datorită complexității
cercetării la locul faptei, asigurând repartizarea rolurilor experților. Atunci
când se efectuează cercetarea locului faptei, pot participa și martori asistenți.
De asemenea, există un număr de proceduri la care participă și părțile în
cauză. Spre exemplu, persoana suspectată trebuie să semneze raportul
cuprinzând rezultatele investigației, alături de 2 martori. Investigatorii care
acționează trebuie să fie imparțiali. Fiecare instituție implicată, atât
Jandarmeria cât și celelalte structuri de poliție au proprii coordonatori ai
activităților de la locul faptei11
.
În sistemul judiciar din România, procurorul este cel care are rolul de
coordonator al unei anchete complexe, precum și în cazul faptelor care îi atrag
competența materială, spre exemplu în cazurile infracțiunilor contra vieții
persoanei. Asemănător sistemului judiciar francez, în cazul unor anchete
complexe în care se apelează la un nivel ridicat de expertiză, este necesară și o
coordonare din punct de vedere tehnic, criminalistic, a cercetării locului
faptei, prin implicarea Institutului Criminalistic al Inspectoratului General al
Poliției Române. Dacă organele judiciare au îndoieli cu privire la exactitatea
concluziilor raportului de expertiză, dispun efectuarea unei noi expertize,
procedeu probator similar contra-expertizei din sistemul francez. Noile
orizonturi ale investigației criminalistice impun descoperirea, conservarea și
examinarea microurmelor rămase la locul faptei. Calitatea concluziilor este
condiționată, în măsură esențială, de conservarea urmelor în câmpul
infracțional12
.
Experții francezi au relevat că trebuie asigurată integritatea locului
faptei, întrucât prezența prea multor persoane poate afecta negativ capacitatea
probatorie. Astfel, în Franța este sancționată interferența neregulamentară în
activitățile de la locul crimei. Orice prezență care nu este necesară la locul
crimei ridică un risc, fie de distrugere a unor probe, fie de contaminare.
11
G. Le Magnen, Direction Centrale de la Police Judiciaire Sous-Direction de la
Police Technique et Scientifique, Service Central D'identité Judiciaire, France. 12
Prof. dr. A. Lazăr, procuror general adjunct, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Alba Iulia, România, Expunerea cadrului legal și a regulilor tactice de investigare a scenei
crimei în sistemul judiciar român.
370 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Se prezintă cazul detonării unei bombe în Helsinki, faptă comisă de
către un tânăr, ocazie în care a fost dificilă asigurarea integrității probelor de
la fața locului din cauza mediatizării excesive a cazului. Prin natura
incidentului, foarte multe persoane au dorit să vadă locul crimei, ceea ce a
ridicat numeroase probleme, un polițist fiind nevoit să interzică chiar accesul
ministrului de interne în locul respectiv. În Finlanda aceste aspecte nu sunt
reglementate la nivel legislativ13
.
În Danemarca, similar Finlandei, nu este reglementată la nivel
legislativ problema accesului la locul faptei. Acest aspect cade în
responsabilitatea Poliției care decide cui îi este permis accesul14
.
Experții francezi au relevat din practica organelor judiciare franceze,
metoda instalării la locul faptei a unui coridor de protecție care oferă o barieră
fizică de protecție a scenei crimei.
Datorită diversității reglementărilor interne în ceea ce privește
protecția locului crimei, este recomandabilă adoptarea unui protocol la nivel
european în materie, care să stabilească standarde comune. În practica
judiciară din România există o metodologie investigativă care prevede că
primii reprezentanți ai organelor judiciare care ajung la locul faptei sunt
responsabili cu protecția acestuia, prin luarea unor măsuri de ordine. Este
importantă existența unei metodologii care să reglementeze gestionarea
locului crimei.
Alți experți au relevat exemplul manifestațiilor violente, caz în care
este dificil de delimitat și de protejat locul infracțiunii. Datorită contactului
acestora cu locul faptei, în multe legislații se iau mostre de ADN de la ofițerii
de poliție pentru a putea diferenția aceste probe biologice de celelalte găsite la
locul faptei.
În sistemul judiciar din Danemarca nu există un protocol în materia
protecției locului faptei, fiind preferată varianta stabilirii unor bune practici
comune și a unor linii generale de orientare, decât a unui protocol rigid15
.
Într-o altă opinie excluderea ADN-ului și probelor biologice ale
investigatorilor dintre probele strânse de la locul crimei poate duce la
eliminarea din câmpul cercetării a unor posibili infractori întrucât se poate
întâmpla ca infractorii să fie chiar din rândul investigatorilor. Dacă nu sunt
eliminate, probele biologice ale investigatorilor pot genera costuri financiare
și de muncă suplimentare inutile.
13
Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of
Investigation, Finlanda. Presentation of the main scientific progress made in proof in
criminal cases. 14
R. Thomassen, expert, Danemark. 15
Ibidem.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 371
Problema calității probelor și a trasabilității acestora, presupune
abordarea aspectelor privind standardele și reglementările naționale în cazul
probelor materiale și biologice, nivelul reglementării legislative sau
regulamentele interne. S-a remarcat că în practică, adesea se aplică regulile de
bun simț, pentru protecția integrității probelor biologice.
În Belgia s-au elaborat proceduri speciale de prelevare și ambalare a
probelor. Practica judiciară a consacrat principiul potrivit căruia “poți să iei ce
vrei, atât timp cât servește la aflarea adevărului”. Probele prelevate de la locul
crimei vizează în special identificarea persoanelor, iar procedurile de
prelevare a probelor biologice sunt prevăzute la nivel legislativ16
.
În sistemul judiciar din România, în procedurile de examinare a
probelor sunt implicate următoarele instituții: Institutul de Criminalistică al
Inspectoratului General al Poliției Române, Institutul Medico-Legal și
Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Justiție. Institutul de
Criminalistică a stabilit o metodologie de prelevare a datelor, fiind utilizate
standardele ISO care trebuie respectate de ofițerii de poliție în momentul în
care colectează probe. Standardele ISO 17025 sunt utilizate de laboratoare, iar
cele ISO 17020 sunt aplicabile locului crimei17
.
În Finlanda, la nivel legislativ nu sunt precizate procedurile ce trebuie
urmate în colectarea și gestionarea probelor, ci este statuat doar rolul
Institutului de Criminalistică în calitatea sa de furnizor de expertiză. Există un
manual utilizat de unitățile de cercetare la locul faptei, precum și proceduri de
remediere a erorilor. Nu este agreată utilizarea unor protocoale, întrucât
acestea pot deveni limitative. Esența succesului în această activitate nu stă în
reglementări, ci în oameni, în competența și pregătirea lor profesională,
precum și punerea la dispoziție a unor resurse financiare.
La nivel național, există 24 de echipe pentru cercetarea locului faptei.
Totodată, structurile de poliție finlandeze trec printr-un amplu proces de
reorganizare, ceea ce înseamnă că din anul 2009 fiecare structură locală de
poliție va avea o unitate de cercetare a locului faptei. Fiecare dintre cele 24
de echipe existente la nivel național are propriile manuale de proceduri pentru
asigurarea calității, aplicabile la nivel intern. Aceste manuale nu reprezintă
totuși o reglementare a colectării de probe la locul crime. În prezent în
16
V. De Cloet, Directeur, Direction de la Police Technique et Scientifique, Police
Judiciaire Fédérale, Bruxelles. 17
M. Foitoș, Procuror-șef al Biroului de criminalistică din cadrul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, România, Expunerea procedurilor aplicate în
sistemul judiciar român.
372 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Finlanda se evaluează dacă activitatea la locul crimei ar trebui reglementată
conform standardelor ISO 1702018
.
La nivel european, se remarcă tendința de acreditare a echipelor care
efectuează cercetări la locul crimei.
În sistemul judiciar din Danemarca, există diverse infracțiuni în cazul
cărora legea permite prelevarea probelor biologice. În cazul unui refuz, din
partea persoanelor este responsabilitatea criminalistului să asigure recoltarea
acestora. Prevederi similare există și în Franța și în Marea Britanie. La
sfârșitul cercetării locului faptei este redactat un raport în care este precizat ce
probe au fost colectate și din ce loc.
În Olanda există o metodologie și standarde de colectare și gestionare
a probelor, în funcție de tipul acestora. În Polonia există mai multe
instrucțiuni și proceduri care reglementează desfășurarea investigațiilor,
precum și activitatea ofițerilor criminaliști la locul faptei.
Experții din Franța au remarcat că aplicarea protocoalelor care
reglementează activitățile desfășurate la locul crimei trebuie să fie una
flexibilă, și nu rigidă, astfel încât să permită și aplicarea normelor de bun
simț.
Alți experți au observat reglementarea colectării de probe biologice de
la persoane conform anumitor reguli. Astfel, în unele țări este necesar ca
infracțiunea de care este suspectată persoana căreia i se recoltează probe să fie
pasibilă de pedeapsa cu închisoarea până la 18 luni pentru a-i preleva o probă
de salivă. În cazul în care persoana respectivă se opune, în Danemarca este
permisă prelevarea probelor prin utilizarea forței, în timp ce în Polonia,
această sarcină cade în responsabilitatea ofițerilor de poliție.
Conform sistemului judiciar din Franța, persoana care refuză
recoltarea probelor biologice poate fi urmărită penal. În Belgia, legea prevede
că, în anumite cazuri, persoanele sunt obligate să furnizeze probe biologice,
iar în Luxemburg poate fi utilizată forța pentru obținerea probelor biologice:
salivă, fire de păr, sânge.
În Marea Britanie a fost adoptat Coercitive Means Act, care
reglementează utilizarea mijloacelor coercitive în obținerea de probe. În
această reglementare se prevedere obligativitatea furnizării de probe ADN
pentru persoanele suspecte de a fi comis o faptă pasibilă cu o pedeapsă cu
închisoarea de cel puțin 6 luni. În practică, această reglementare exclude
cazurile cele mai puțin grave, de furt, însă se aplică infracțiunii de conducere
sub influența băuturilor alcoolice.
18
Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of
Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in
criminal cases.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 373
În sistemul judiciar din Olanda, dacă persoana este cooperantă, poate
alege dacă să furnizeze o probă de salivă, de sânge sau fire de păr, precum și
dacă recoltarea probelor să fie efectuată de către un ofițer de poliție sau de
către un cadru medical. Dacă persoana refuză, judecătorul poate emite un
ordin prin care să o oblige să furnizeze proba biologică respectivă. În acest
caz, persoana poate, încă, alege dacă recoltarea probelor să fie efectuată de
către un ofițer de poliție sau de către un cadru medical.
În Franța ambalarea probelor este realizată de către ofițerii de poliție
și personalul tehnic, în conformitate cu regulile practice existente. Există un
Centru pentru păstrarea probelor ADN, care este aflat în subordinea
Jandarmeriei și se află lângă Paris, probele ADN fiind păstrate în unități de
refrigerare.
În Luxemburg fiecare probă are un cod de bare, care permite
trasabilitatea acestora. Un Departament central pentru Investigații Criminale,
precum și structuri regionale gestionează colectarea și păstrarea probelor. Este
necesară asigurarea unui spațiu mai mare de stocare și a unor "frigidere"
adecvate. În cazul unor infracțiuni grave, ofițerul de poliție este cel care
transportă probele la laborator, iar în cazul unor infracțiuni mai puțin grave,
probele sunt transportate prin poștă. În Luxemburg nu există un laborator care
să efectueze analize asupra probelor ceea ce înseamnă că acestea trebuie
trimise în străinătate19
.
Problema spațiului de stocare este amintită și de reprezentanții Belgiei
și Franței.
În Finlanda, datorită particularităților acestei țări, densitatea mică de
locuitori pe unitatea de suprafață și existența unui singur laborator
criminalistic în apropiere de Helsinki, pentru transportul probelor biologice
sunt utilizate serviciile poștei obișnuite. În acest scop, a fost închiriată o
căsuță poștală pe un nume fictiv, asigurându-se astfel transportul probelor
biologice sub forma unor pachete obișnuite. Singura excepție o constituie
pachetele cu probe ADN care sunt transportate în niște recipiente standard de
culoare galbenă.
În Polonia legea prevede utilizarea serviciilor de poștă ale Poliției
pentru transportarea probelor biologice. Există reglementări speciale în ceea
ce privește transportul probelor ADN, care trebuie păstrate în recipiente
speciale. În cazul unor aspecte de natură să afecteze integritatea probei, spre
exemplu ruperea sigiliului de la recipientul de păstrare a acesteia, laboratorul
criminalistic decide dacă aceasta mai poate fi utilizată20
.
19
L. Schuler, expert, Luxembourg. 20
P. Rybicki, Director, Central Forensic Laboratory of the Police, Warsaw, Poland.
374 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Alți experți au remarcat că practicile laboratoarelor criminalistice
influențează decisiv modul de gestionare a probelor științifice. Astfel, trebuie
avute în vedere nu numai reglementările formale existente, ci și aspectele
derivate din practica de expertiză. Laboratoarele trebuie să păstreze un
echilibru între respectarea regulilor și atingerea unor rezultate eficiente,
respectiv analiza probelor. În anumite probleme ele trebuie să dea dovadă de
flexibilitate.
Dezbaterile celui de-al II-lea atelier au relevat împrejurarea că
sistemul de analiză diferă de la o țară la alta, autoritățile de analiză a
probelor fiind laboratoare de stat ori institute publice cu puternice conotații
comerciale, institute în întregime private sau experți din mediul privat.
În Belgia toate probele prelevate sunt analizate și colectate la nivelul
unor structuri independente la nivelul unei structuri centrale care depinde de
Poliția Federală. Institutul Belgian de Criminalistică, în cadrul căruia se
păstrează și bazele de date naționale, este una dintre cele mai importante
instituții de analiză a probelor din Belgia. Atunci când este necesară
consultarea unor experți se apelează fie la domeniul academic, fie la institute
private, ori la laboratoare specializate, cum ar fi cel din cadrul Academiei
Militare Regale în domeniul explozivilor.
În Suedia analizele probelor sunt efectuate la mai multe niveluri, atât
în structuri locale cât și centrale. Astfel, la nivelul Poliției există mai multe
laboratoare de mici dimensiuni în cadrul cărora se efectuează analize
specifice, precum compararea amprentelor digitale. În cazul în care probele
nu pot fi analizate la nivel local, se caută soluții alternative, apelându-se fie la
structurile existente la nivel regional fie la experți externi.
În Germania, în general, analiza probelor se face în cadrul
laboratoarelor proprii ale poliției. În măsura în care este necesar, se apelează
la experți din exterior sau din cadrul celorlalte structuri ale Poliției. La nivelul
landurilor, există atât laboratoare cât și institute importante care participă la
analiza probelor științifice. La nivelul Brundeskriminalamt – BKA există un
grup de experți distinct, care nu face parte din laboratorul criminalistic
central21
.
Deși, în ultimii ani, utilizarea probelor ADN a devenit tot mai
răspândită, acest tip de probe nu trebuie sa le excludă pe celelalte, care au
propria lor relevanță.
Acreditarea laboratoarelor și institutelor furnizoare de servicii de
expertiză reprezintă o garanție a calității acestora.
21
R. Hannich, prosecutor in the Supreme Court of Karlsruhe, Germany.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 375
Pentru a putea delimita statutul expertului, trebuie stabilită mai întâi o
definiție comună a expertului, întrucât criteriile ce trebuie îndeplinite pentru
obținerea acestui statut diferă de la un sistem de drept la altul. În unele țări,
statutul de expert este definit la nivel legislativ, în timp ce în altele acesta este
determinat de apartenența la o categorie profesională sau la o instituție
specializată. Totodată, există posibilitatea utilizării serviciilor unor persoane
calificate și nu neapărat ale unor experți. În Franța, în cazul identificărilor pe
baza amprentelor genetice trebuie ca expertul să fie nu numai înscris pe o listă
oficială, dar să aibă și acreditarea unei comisii special abilitate în acest sens.
Astfel, în Franța, experții sunt înscriși pe o listă oficială și organizați pe
categorii detaliate.
Statele europene se diferențiază din punct de vedere al modalității de
acordare a statului de expert într-un anumit domeniu. Acesta poate fi acordat
fie de către o instituție independentă, fie prin recunoașterea de către
autoritățile judiciare, fie prin îndeplinirea unor criterii sau prin înscrierea pe o
listă oficială.
În Letonia există două categorii de experți. Conform legii penale, un
expert este o persoană care deține cunoștințe specializate într-un domeniu, iar
conform altei proceduri, un expert este o persoană care trece o serie de teste
date de o Comisie formată din reprezentanți ai Ministerului Public,
Ministerului de Justiție, Ministerului de Interne, Poliției, directorii
laboratoarelor poliției și persoane care dețin la rândul lor calitatea de experți
în domeniul respectiv.
În alte state există sisteme după care are loc reevaluarea experților la
fiecare 6 ani, nefiind necesar un număr minim de ani de practică.
În Germania există liste de experți, dar acestea sunt informale și sunt
create la nivel local. În domeniul civil există o listă de experți alcătuită de
Camera de Comerț și Industrie. În această țară nu există, ca în Marea
Britanie, consilii speciale pentru acreditarea experților sau norme profesionale
foarte stricte.
În Marea Britanie, de nouă ani, există o listă a experților acreditați
pentru a furniza servicii de expertiză Poliției. Există 26 de domenii pentru
care experții pot fi înscriși pe listă, precum ADN, analiza fibrelor etc. Odată
înscriși pe listă, nu există limite geografice pentru acei experți.
După alte opinii stabilirea unor criterii comune de acreditare a
experților trebuie corelată cu standardele educaționale pe care aceștia trebuie
să le îndeplinească. Se poate vorbi astfel de o triplă acreditare: a
laboratoarelor, a procedurilor utilizate și una individuală, a experților.
O temă de reflecție o poate constitui includerea formării judiciare a
experților în pregătirea lor profesională, astfel încât aceștia să cunoască locul
376 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
și rolul expertizei în cadrul procesului penal. Pregătirea profesională poate fi
organizată pe două direcții: una generală, referitoare la regulile generale de
desfășurare a procedurilor penale și una specializată, pe domeniul de
expertiză. În mod similar, evaluarea experților ar trebui să vizeze cele două
dimensiuni.
Crearea unui statut de expert european implică definirea unor criterii
de stabilire a acestuia. Dacă un expert trebuie să furnizeze expertiză în fața
unui tribunal dintr-o altă țară, după alte proceduri, pot apărea probleme.
Astfel, a fost prezentat cazul unui omor comis în Slovacia, cauză în care a fost
folosit un expert german în balistică. În urma acestei experiențe, expertul a
declarat că nu dorește să mai participe la o asemenea procedură, datorită
diferențelor de metodă dintre cele două sisteme naționale. Într-un alt caz,
expertul străin chemat să furnizeze servicii a fost mai întâi supus unui
adevărat interogatoriu cu privire la metodele și identitatea sa.
În Franța nu este reglementat statutul de expert judiciar, acest statut
fiind apreciat de la caz la caz, în funcție de domeniul de specialitate.
Elementele comune sunt regulile de morală și independență ce trebuie
respectate. Listele cu experți judiciari sunt afișate la sediul fiecărei curți de
justiție, iar lista națională este disponibilă pe site-ul Curții de Casație.
Din dezbateri rezultă existența a două perspective, una care
accentuează privilegierea experților din țara în care au loc procedurile, iar alta
pentru care nu există o condiționalitate dată de naționalitate, întrucât știința
este aceeași peste tot. Ar trebui definit un standard minim care trebuie
îndeplinit de experți pentru a putea oferi garanția unei expertize de calitate.
ENFSI, deși reprezintă doar laboratoarele naționale, ar putea întocmi o
evaluare a resurselor existente la nivel european în domeniul criminalistic. S-a
observat că prin caracterul său asociativ, ENFSI ar putea reprezenta în viitor o
sursă pentru cazurile în care este necesară participarea unor experți străini. O
asemenea modalitate de cooperare ar trebui armonizată cu reglementările
naționale, fiind ridicate probleme legate de recunoașterea experților, precum
și de credibilitatea acestora.
Trebuie folosite mecanismele existente și trebuie evitată dublarea
acestora prin crearea de noi organisme. De asemenea, ar trebui să existe o
structură sau o autoritate care să consilieze magistrații cu privire la cea mai
bună abordare în cazurilor în care este necesară utilizarea unor servicii de
expertiză.
Dezbaterile celui de-al III-lea atelier au avut ca temă probațiunea în
cadrul procesului penal care este realizată din perspectiva următoarelor
aspecte:
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 377
a) Admisibilitatea probelor științifice în cadrul procesului penal. A
fost administrat un chestionar pe această temă, în urma căruia s-a
concluzionat că există puține dezbateri la nivelul țărilor participante, acest
aspect fiind lăsat de obicei la latitudinea magistraților.
b) Evaluarea valorii probelor. În urma consultării experților a rezultat
că în general această evaluare este una liberă.
c) Problema independenței expertului.
d) Disponibilitatea serviciului de expertiză, dacă apărarea are un acces
la fel de facil ca și acuzarea la expertiza științifică, respectiv problema
accesului echitabil.
e) Posibilitatea creării unui statut european al expertului.
f) Utilitatea practică a schimburilor internaționale de expertiză.
În ceea ce privește problema independenței experților, trebuie avută în
vedere existența unor reguli diferite în etapa anchetei și în etapa de judecată.
Acest aspect apare cu precădere în cazurile în care, datorită caracterului
specific al domeniului abordat (exemplul accidentelor de avion din Franța),
numărul de experți este limitat sau atunci când expertul activează în același
domeniu profesional ca și subiecții procesului penal. Ipoteza lansată de un
judecător de instrucție din Franța este aceea că problema independenței
experților poate fi specifică sistemului de drept francez, datorită caracterului
inchizitorial al acestuia. Independența experților poate fi legată și de formarea
profesională a acestora.
În Olanda se încearcă definirea unor criterii care trebuie respectate de
experți pentru a fi recunoscuți ca atare. Totodată, justiția penală trebuie să
ofere posibilitatea furnizării de contraexpertiză. Mai mult, trebuie definite
norme la nivel european în acest sens.
La nivel național, sistemul este organizat în mod diferit. În unele țări
laboratorul de analiză și institutele științifice se află sub autoritatea
Ministerului Justiției, în timp ce în altele este subordonat Poliției. Trebuie
avut în vedere modul în care se realizează această subordonare. În cele mai
multe cazuri aceasta este doar financiară, fără a fi influențată expertiza
furnizată.
Opinia unui judecător din Olanda este aceea că institutele private nu
sunt viabile întrucât nu oferă garanția independenței. Se încearcă încheierea
unui contract deontologic care să rezolve această problemă. Judecătorii sunt
generaliști, ei nu au posibilitatea să evalueze expertiza furnizată de specialiști.
Existența unui organism profesional care să definească norme comune ar
putea furniza garanțiile necesare. În Olanda, se încearcă implementarea unui
sistem care să asigure independența experților, nu numai în domeniul tehnic
sau științific, dar care să implice, în cazurile unor infracțiuni grave, și
378 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
participarea unor psihologi și psihiatri. Totodată, în această țară există deja un
sistem nu neapărat de schimb, ci de colaborare internațională în aceea ce
privește furnizarea de expertiză.
În legislația germană, judecătorul trebuie să controleze activitatea
expertului și să expună motivele științifice în cadrul deciziei sale. Problema
calității expertizei furnizate este relevantă cu atât mai mult în cazul domeniul
psihiatric, datorită numeroaselor școli de gândire existente.
În Marea Britanie, sistemul judiciar este unul adversarial.
Independența experților trebuie să țină de obiectivitatea științei. Există o listă
cu experți recunoscuți, iar înregistrarea pe această listă costă 200 de lire. Se
poate vorbi de o adevărată piață de furnizare a acestui tip de servicii, fiind
necesară supravegherea contractelor încheiate. Este responsabilitatea
autorităților care apelează la experți să asigure respectarea regulilor. În Marea
Britanie există câteva mii de experți înregistrați pe baza experienței și
dosarului profesional. Analiza independenței expertului trebuie raportată în
permanență la controlul exercitat de către judecător și la dosarul de caz în
ansamblul său. În cazul sistemelor inchizitoriale, întregul dosar este coordonat
de judecătorul de instrucție, însă pot apărea dezechilibre cauzate de accesul
părților la expertiză22
.
În Austria, costurile legate de expertiză sunt reținute în sarcina
condamnatului fără însă a ajunge la sume foarte costisitoare. Întrucât este un
stat de dimensiuni reduse, se apelează adesea la experți din Germania pe
baza liberei aprecieri a judecătorului, fără a exista limitări legate de caracterul
public/privat al institutului care furnizează expertiza.
În Luxemburg, legislația prevede că se poate apela la experți străini în
măsura în care aceștia sunt recunoscuți în statul de proveniență. Este
importantă comunicarea dintre expert și judecător, utilizarea unui limbaj de
specialitate adecvat.
În cadrul sistemului de drept francez, raportul expertului poate fi supus
examinării altui expert, fiind astfel furnizată o nouă garanție a corectitudinii
acestuia.
Dezbaterea a vizat, de asemenea, aspecte legate de limitele financiare
și bugetare ale accesului apărării la serviciile de expertiză. Utilizarea
probelor științifice în cazurile mai puțin grave implică costuri foarte ridicate.
Un alt element care trebuie avut în vedere este utilizarea expertizei unor
institute publice, în condițiile în care cheltuielile sunt mai mici decât cele ale
institutelor private.
22
E. Downham, expert, United Kingdom.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 379
În Franța, cheltuielile efectuate cu expertizele sunt determinate în
special de dimensiunile bugetului Ministerului Justiției. Cu toate acestea, în
cazurile importante pot fi alocate fonduri chiar dacă acestea nu au fost
prevăzute inițial. Elementele de cost pot fi considerate și un aspect dinamic,
pozitiv, din perspectiva reducerii acestora datorită concurenței. Utilizarea
sistematică a mijloacelor tehnice, în sensul facilitării dezvoltării anchetei
implică și necesitatea stabilirii unor limite etice și normative. Analiza ADN
are costuri relativ reduse, prin comparație cu mijloacele clasice de anchetă
cum sunt interceptările telefonice etc. Mai mult, odată cu avansul tehnologic,
costurile s-au redus considerabil, acest tip de analiză începând să fie utilizat
pe scară largă și în cazurile mai puțin grave. Elementele de cost generate de
utilizarea experților trebuie apreciate de judecător prin raportare la utilitatea
acestora în contextul dosarului cazului. Există și riscul multiplicării
mijloacelor folosite pentru a acoperi toate posibilitățile tehnice. Trebuie găsită
o limită între “a nu face nimic” și „a face totul”, întrucât „a face totul” este
prea costisitor. Judecătorul este manifestarea adevărului, motiv pentru care
acesta poate hotărî utilizarea oricăror probe științifice atât timp cât acestea
contribuie la aflarea adevărului.
În sistemul judiciar din Marea Britanie, sub egida Home Office
(Ministerului de Interne), a fost creat rolul de „Forensic Regulator”, ca
urmare a privatizării pieței de furnizare a acestui tip de servicii de expertiză.
„Forensic Regulator” este implicat atât în încurajarea dezvoltării unor noi
metode de analiză a probelor științifice, cât și în reglementarea metodelor
existente. Sub egida acestei autorități de reglementare funcționează mai multe
grupuri de lucru la nivel de experți organizate pe domenii, spre exemplu
A.D.N. etc. Noile descoperiri sau mecanisme de analiză a probelor științifice
presupun nu numai considerente de natură tehnică, ci implică și aspecte
morale, etice, cum ar fi cele legate de identitatea persoanei. Autoritatea
consiliază magistrații în ceea ce privește utilizarea serviciilor de expertiză și
fixează normele care reglementează furnizarea acestui tip de servicii. Chiar
dacă vorbim de o piață concurențială a serviciilor de expertiză în Regatul
Unit, aproape 90% din aceasta este reprezentată de analizele ADN.
În Olanda problema calității expertizei este o prioritate. Este de dorit
crearea unui rol similar celui al Regulatorului din Regatul Unit, posibil prin
crearea unui Comitet independent cu funcții asemănătoare.
Un magistrat din Franța a prezentat un caz în care au fost furnizate
probe obținute prin noi mijloace tehnice din domeniul olfactiv, care au permis
identificarea persoanelor implicate. Considerând că aceste probe, care
reprezentau singurele argumente ale acuzării, sunt neconvingătoare,
judecătorul le-a refuzat.
380 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Utilizarea mijloacelor tehnice trebuie să aibă în vedere respectarea
libertății și legitimității (exemplul identificării genetice care trebuie să
protejeze drepturile omului). Ideea a fost reluată și de un expert din Olanda
care arată că în această țară a fost adoptată și o lege pe această temă.
În Plenara Conferinței din 16 octombrie 2008 s-au expus concluziile
atelierelor de lucru.
Discuțiile atelierului I au vizat probele științifice, decizia de utilizare a
lor și diversele practici utilizate în statele membre pentru colectarea
acestora23
. În dezbaterile atelierului au fost evidențiate mai multe sensuri ale
sintagmei “locul crimei”, în cele din urmă fiind utilizat un sens larg al
acesteia.
Un aspect important adus în discuție a fost stabilirea autorității care ia
decizie cu privire la utilizarea probelor științifice. La nivelul statelor membre
există mai multe sisteme: decizia poate aparține fie anchetatorilor sub
controlul sau coordonarea autorității judiciare, fie autorității judiciare. O
caracteristică comună statelor europene este diferențierea dintre autoritatea
care ia decizia cu privire la utilizarea probelor științifice și autoritatea care
decide cu privire la analiza acestora. Colectarea probelor este realizată de
echipa de anchetatori, aceasta fiind sprijinită, atunci când este cazul, de
experți specializați în anumite domenii. Astfel, în cazul infracțiunilor care
implică utilizarea armelor de foc poate fi necesară prezența unui expert în
balistică.
În general, este interzisă prezența suspectului, a victimei sau a
martorilor la locul crimei, atunci când se colectează dovezile însă, în anumite
țări, se admite prezența suspectului în etapa de colectare a probelor, acestuia
prezentându-i-se probele găsite. Totodată, în multe dintre statele europene,
suspectului i se oferă posibilitatea solicitării unei contraexpertize (noi
expertize) a probelor găsite.
În majoritatea statelor există funcția de coordonator al investigației la
locul crimei, acesta având rolul de a prezenta anchetatorilor opțiunile
existente pentru prelevarea probelor științifice. Decizia cu privire la utilizarea
probei științifice aparține persoanei care conduce ancheta.
Nu se poate vorbi de o protecție legislativă a scenei crimei însă, în
majoritatea statelor europene, au fost adoptate coduri de bune practici sau
diverse reglementări care să asigure integritatea acestui spațiu. Totodată,
multe state fac demersuri pentru realizarea unor baze de date ADN, progrese
importante în acest sens fiind realizate de Finlanda.
23
J. de Kinder, vicepreședinte al ENFSI, Expunerea concluziilor rezultate din
dezbaterile atelierului I.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 381
S-a concluzionat că trasabilitatea probelor este deosebit de
importantă, fiind preferat un sistem de marcare a acestora prin cod de bare.
Modalitatea de transport a probelor este extrem de importantă, pentru
protejarea acestora fiind remarcate două sisteme: transportul acestora prin
reprezentanții Poliției sau prin curieri privați. În cazul afectării integrității
probelor științifice, conducătorul anchetei este cel mai adesea cel care decide
cu privire la continuarea utilizării acestor probe.
Este necesară stabilirea unor principii comune la nivel european care
să preia cele mai bune elemente din modelele existente la nivel național și a
unui ghid european de bune practici în domeniul gestionării probelor
științifice.
Tematica atelierului al II-lea a vizat locul infracțiunii, așa-numita
"scenă a crimei"24
. Reglementările privind cercetarea scenei crimei variază de
la un stat la altul, un rol central avându-l autoritatea care decide utilizarea și
condițiile utilizării probelor științifice. Un alt aspect important în gestionarea
investigației locului crimei îl reprezintă regulile de acces. Rolul
coordonatorului la locul crimei variază de la unul de orientare la unul de
impunere a anumitor metode.
Calitatea activităților criminalistice este esențială pentru reușita
anchetei. Trebuie avute în vedere în special etapele anterioare prezentării
probelor la laborator, aceasta fiind perioada în care este cea mai probabilă
apariția unor erori. Cu toate acestea, din punct de vedere al investițiilor
efectuate, se constată că resursele alocate pentru asigurarea calității în aceste
etape sunt reduse în comparație cu importanța lor.
Prelevarea probelor științifice este decisă, în majoritatea statelor
europene de conducătorul anchetei. Din cauza resurselor limitate, probele
științifice sunt utilizate mai mult în cazul infracțiunilor grave.
În Franța a fost creat un grup de lucru în cadrul căruia sunt dezbătute
aspecte legate de pregătirea profesională a anchetatorilor care gestionează
diversele probe științifice, precum amprentele digitale, probele ADN, analiza
fibrelor etc. Majoritatea personalului din laboratoarele criminalistice are
statutul de polițiști, având însă o specializare științifică.
În Belgia înainte de reformă, membrii laboratoarelor criminalistice
aveau statutul de polițiști. După reformă, a fost angajat personal civil, pe
motive de reducere a costurilor.
24
Concluziile dezbaterilor celui de-al II-lea atelier au fost expuse de moderatorul
atelierului D. Saint Dizier, consultant științific, Direcția Generală de Poliție Tehnică și
Științifică a Poliției Naționale, Franța.
382 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Tematica atelierului al III-lea a vizat administrarea probelor
științifice și statutul experților25
. Concluziile discuțiilor au vizat necesitatea
existenței unei proceduri de acreditare a experților în toate statele membre
ale Uniunii Europene. Inexistența unei astfel de proceduri creează foarte
multe dificultăți, punând la îndoială calitatea serviciilor de expertiză oferite și
facilitând contestarea rezultatelor expertizei de către apărare.
În unele state criteriile care definesc statutul experților sunt stabilite
de laboratoarele și institutele științifice, în timp ce în alte state aceste criterii
sunt stabilite la nivel legislativ. În Finlanda s-a început formarea unor
anchetatori civili, mizându-se pe o concentrare a specializărilor.
Un magistrat francez a relevat că în calitatea sa de magistrat “de teren”
a remarcat numeroase dificultăți practice în cercetarea locului crimei, care
implică numeroase riscuri legate de integritatea probelor științifice. Aceste
dificultăți sunt, în general, legate de insuficienta pregătire profesională a
anchetatorilor care efectuează cercetarea la locul crimei. Reușita unei anchete
depinde adesea de primele momente ale cercetării la locul crimei, în această
etapă asigurându-se integritatea probelor științifice.
În Marea Britanie profesia de anchetator al locului crimei este o
profesie în sine și de aceea presupune o pregătire profesională specifică. Dacă
cercetarea locului crimei este apreciată ca putând fi efectuată de polițiști
obișnuiți, acestora trebuie să li se asigure o pregătire profesională adecvată.
În Luxemburg se consideră că simpla cooperare transfrontalieră nu
este suficientă, este necesară formularea unor reguli la nivel european care să
asigure existența unor standarde comune în materie de expertiză. Dificultatea
obținerii unui consens în acest domeniu plasat în cadrul celui de-al treilea
pilon al Uniunii Europene, Justiție și Afaceri Interne, facilitează adoptarea
unor reglementări cu caracter de recomandare mai degrabă decât a unor
reglementări cu caracter obligatoriu.
Se relevă că din punct de vedere financiar, analiza probelor științifice
implică în mod necesar o utilizare cât mai eficientă a resurselor existente.
Introducerea analizelor ADN a bulversat spectrul de analiză al probelor
științifice, câștigând din ce în ce mai mult teren.
O concluzie comună tuturor statelor participante o reprezintă
necesitatea existenței unui organism independent de acreditare care să asigure
calitatea analizelor efectuate de laboratoare. Trebuie realizată o clarificare
conceptuală: acreditarea se referă la metode, competența persoanelor fiind un
alt aspect. De aceea, în materie de laboratoare se poate vorbi de poli de
excelență. În Marea Britanie, existența acreditării poate să reprezinte unul
25
Concluziile dezbaterilor celui de-al III-lea atelier au fost expuse de prof. dr. C.
Champod, Institutul de Poliție Științifică Lausanne, Elveția.
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 383
dintre criteriile incluse în apelurile pentru cererea de ofertă. Inexistența
acreditării ridică mari riscuri legate de posibilitatea respingerii probelor de
către apărare pe aceste considerente.
O temă de reflecție importantă o reprezintă modalitățile de
selecționare, evaluare și recunoaștere a experților. În acest sens, se remarcă o
lipsă de uniformitate la nivelul statelor europene cu privire la conținutul
semantic al noțiunii de expert. Spre exemplu, în timp ce în Franța statutul de
expert este asigurat prin înscrierea respectivei persoane pe o listă oficială, în
Marea Britanie, statutul de expert este acordat în urma evaluării realizate de o
comisie specializată.
Principalul actor care ar putea juca un rol important în configurarea
unui statut european al experților este Rețeaua Europeană a Institutelor de
Științe Forensic - ENFSI. Aceste laboratoare naționale pot juca un rol de
consultant pe lângă magistrați pentru a-i ghida către furnizorii de servicii
adecvați.
Un expert medic legist din Franța a observat că acreditarea și
certificarea reprezintă două concepte fundamentale pentru statutul experților.
Acreditarea se referă la metodologie, la managementul laboratoarelor, în timp
ce certificarea se referă mai degrabă la persoane. Spre exemplu, în cadrul
Academiei Americane de Criminalistică există Consilii specializate pe
domeniile de analiză criminalistică care stabilesc condițiile minime pentru
recunoașterea calității de expert într-un anumit domeniu.
Reprezentantul Ministerului de Justiție din Suedia a precizat că în
cadrul viitoarei președinții suedeze a Uniunii Europene, prioritatea în
domeniul cooperării polițienești o va constitui schimbul de informații și
inițiativa implementării la nivel european a unui sistem de acreditare
obligatorie în domeniile ADN și al amprentelor digitale26
. Secretarul General
de Interpol a remarcat că schimbul de informații reprezintă nu numai o
prioritate, ci și o necesitate în sine27
. Alți experți au observat că inițiativa
suedeză ar trebui extinsă, astfel încât sistemul de acreditare să cuprindă toate
domeniile de activitate ale unui laborator criminalistic.
În Marea Britanie se apreciază că trebuie să vorbim de o acreditare la
trei niveluri: a laboratorului, a procedurilor – normele 17025 și a expertului.
În sistemul britanic există un Consiliu de înregistrare a practicienilor în
domeniul științific și tehnic, având rolul de fixare a normelor în domeniu și de
supraveghere a aplicării acestora.
26
L. Bolinder, expert, Ministry of Justice, Sweden. 27
Ronald K. Noble, Secretary General of Interpol, The challenges of international
cooperation for scientific proof.
384 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
Administrarea probelor trebuie să respecte principii fundamentale,
precum protejarea datelor personale și a drepturilor individuale. Principiul
libertății probelor trebuie să fie unul fundamental. Generalizarea utilizării
probelor ADN ridică numeroase întrebări legate de limitele etice ale utilizării
acestora, precum și imperativul actualizării legislației în conformitate cu
progresele științei. Inițiativa “Forensic Regulator” de a realiza o sinteză cu
privire la relevanța probelor științifice reprezintă un progres important pentru
adoptarea unor practici comune la nivel european. Au fost propuse două
coduri etice pentru experți, unul de către “Forensic Regulator”, iar altul de
către ENFSI28
.
Adoptarea unui cod european de conduită pentru experți ar reprezenta
un progres important. Totodată, cooperarea interstatală ar fi facilitată în mod
considerabil de existența unui sistem european de înregistrare a experților
acreditați. În ceea ce privește integrarea armonioasă a probelor științifice în
cadrul procesului penal, este necesar ca magistrații să înțeleagă limitele
tehnice ale analizelor furnizate de experți. Un bun sistem de administrare a
probelor științifice presupune existența unor mecanisme eficiente de recurs
împotriva erorilor. Apărarea trebuie să aibă un acces suficient de facil pentru
obținerea unor argumente care să justifice aprobarea de către magistrat a unui
contraexpertize; din acest punct de vedere, accesibilitatea probelor științifice
este considerată disproporționată între apărare și acuzare.
Alți experți au relevat că definirea unor norme și standarde
profesionale pentru experți trebuie să vină din interiorul profesiei și să nu dea
naștere la reguli artificiale. În ceea ce privește accesul apărării la serviciile de
expertiză, în Germania există o prevedere potrivit căreia atunci când este
ascultat un expert este obligatoriu a fi audiat și de către apărare.
În Austria conform Codului de procedură penală intrat în vigoare în
iulie 2008, este recunoscut dreptul tuturor părților, precum și al Poliției de a
solicita o contraexpertiză. În cazul în care există îndoieli cu privire la
independența unui expert, Tribunalul Federal al Austriei este cel care decide
dacă expertul în cauză va mai participa sau nu la proces. Totodată, Tribunalul
Federal consideră că testarea cu detectorul de minciuni nu constituie o probă.
În Austria ca și în Germania, există o listă cu experții acreditați, disponibilă
pe Internet și care poate fi consultată. Din punct de vedere financiar, trebuie
păstrat un echilibru între costuri și rezultate.
În Marea Britanie a fost înființat un grup independent de consiliere în
ceea ce privește utilizarea probelor ADN. Acest grup este format din 12
membri – medici, juriști etc. și este condus de un profesor de la Universitatea
28
Prof. dr. C. Champod, Lausanne Forensic Police Institut
O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 385
din Birmingham. Conform unei reglementări anterioare, era necesară o
hotărâre a judecătorului pentru utilizarea probelor științifice. Această
reglementare a fost ulterior, înlăturată pe criterii de eficiență29
.
Un expert francez a remarcat faptul că utilizarea unor experți din alte
state poate crea dificultăți legate de fidelitatea traducerii dintr-o limbă în alta
a vocabularului specific, fiind create astfel obstacole în comunicare. Mai mult,
există diferențe și între experți în ceea ce privește utilizarea teoriilor și a
conceptelor. Cu toate acestea, în general interpreții care își desfășoară
activitatea în cadrul tribunalelor sunt familiarizați cu vocabularul tehnic.
În cadrul procesului penal, analiza furnizată de expert nu trebuie
considerată un adevăr absolut, ci trebuie supusă evaluării autorităților
competente. Din punct de vedere legal, proba științifică nu are o valoare
probatorie superioară altor mijloace de probă.
Concluzionând, observăm că dezbaterile Conferinței pe tema „Proba
științifică în materie penală” au vizat examinarea diversității sistemelor
naționale în materie de cercetare a probei științifice, a utilizării acesteia în
procesul penal și a rolului diverșilor actori ai procedurii (judecători, procurori,
experți, avocați). Conferința a urmărit și obiectivul identificării soluțiilor pe
plan european, în scopul realizării schimbului de experiență și dezvoltării
know-how-ului, precum și ale coordonării abordărilor la nivel național.
Proba științifică ocupă un loc tot mai important în cadrul anchetelor
penale, iar practica judiciară demonstrează că la baza reușitei anchetei și
procesului penal stau mai mulți factori:
– rigoarea și calitatea pe timpul exploatării locului faptei (scenei
crimei), constatările la fața locului la primele ore după descoperirea
infracțiunii;
– opțiunile operate pentru procesarea urmelor și a mijloacelor
materiale de probă recoltate;
– modul în care aceste elemente de probă sunt “integrate”
(administrate) în procedura penală în vederea discutării lor pe timpul
procesului.
Realizările științifice recente deschid noi orizonturi pentru
investigațiile criminale, reînnoind astfel tehnicile de investigare: balistică,
exploatarea amprentelor digitale și genetice, determinarea urmelor
explozivilor etc.
Diferențele dintre practicile și normele tehnice din cadrul statelor
membre pot împiedica aplicarea mijloacelor de probă. Utilizarea acestor
29
E. Downham, expert, United Kingdom.
386 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu
tehnici noi presupune, uneori, existența unor operatori cu o calificare tot mai
înaltă, importante resurse umane și materiale care nu sunt întotdeauna
disponibile la nivel național. În consecință s-a concluzionat că în prezent, la
ora edificării unui „spațiu judiciar european” este util să ne punem problema
unei mai bune partajări, în cadrul Uniunii Europene, a cunoștințelor și
realizărilor științifice în materie penală, precum și a posibilităților în materie
de structuri și know-how în acest domeniu.
Pentru a garanta calitatea expertului, au fost efectuate mai multe
propuneri cum ar fi implementarea unui proces de acreditare, validarea
standardelor și a regulilor etice, la nevoie prin intermediul unei structuri
independente și apropierea standardelor naționale. În această privință, s-a
apreciat că implementarea unui cod de conduită european s-ar putea dovedi
utilă.
Există un interes major pentru mutualizarea capacităților de expertiză,
spre exemplu prin înființarea unui „registru european al experților”, făcând
astfel posibilă desemnarea de experți de către un alt stat, precum și interesul
pentru ca aceștia să beneficieze de o pregătire în materie de sistem și
proceduri judiciare ale statului ale căror autorități judiciare i-au desemnat.
Pentru a ușura definirea misiunii expertului, a fost pus în evidență
interesul pentru un dialog strâns între judecător și expert, precum și pentru
asocierea părților la acest dialog. Se mai evidențiază importanța, pentru
elaborarea raportului, a definirii de modalități de comunicare echilibrate,
ținând cont de nivelurile diferite de accesibilitate a actorilor din cadrul
procedurii judiciare.
S-au examinat, într-o manieră mai largă, mizele recurgerii la proba
științifică în privința exercitării dreptului la apărare, a exigențelor respectării
principiului egalității armelor și a principiului contradictorialității, care
presupun ca apărarea să poată să desemneze efectiv sau să ceară desemnarea
de experți independenți, fără ca cheltuielile legate de expertiză să constituie o
piedică. Fiind vorba de costurile legate de recurgerea la proba științifică, s-a
relevat importanța rolului judecătorului și aprecierii acestuia, pentru a realiza
un echilibru între un imperativ al controlării costurilor, exigența calității și
necesitatea luării în considerare a cererilor de acte formulate de către apărare.
S-a evidențiat, de asemenea, utilitatea unei pregătiri tehnice suficiente în
materia probei științifice, a magistraților și actorilor, în cadrul procedurii
judiciare.
IN MEMORIAM
CONSTANTIN ROȘCA
procuror și președinte al Consiliului Legislativ
S-a născut la data de 7 noiembrie 1937, în orașul Bușteni, județul
Prahova.
Absolvent al Facultății de Drept din București, promoția 1958, a fost
numit în același an în funcția de procuror la Procuratura Raionului Mizil.
În anul 1962 a fost transferat în aceeași funcție la Procuratura
Raionului 1 Mai, iar în anul 1965 a fost promovat la Procuratura municipiului
București, în funcția de procuror-șef criminalist.
În anul 1972 a fost promovat în funcția de procuror-șef la Procuratura
locală a Sectorului 2 București, iar în anul 1976 a fost promovat în funcția de
procuror-șef adjunct la Procuratura municipiului București.
În anul 1976 a fost promovat în funcția de procuror la Procuratura
Generală (în prezent, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție),
în anul 1978 fiind numit procuror-șef al Direcției judiciare pentru cauzele
penale din cadrul aceleiași instituții.
În anul 1971 a beneficiat de o bursă de studii O.N.U., deplasându-se în
Belgia și Franța, unde a efectuat un stagiu de 4 luni de pregătire în domeniul
drepturilor omului.
În anii 1978, 1979 și 1983 a reprezentat România la Congresele
Internaționale de Criminologie ce s-au desfășurat în Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste, Polonia, Ungaria și Austria.
De-a lungul celor 28 de ani ca procuror, Constantin Roșca a dovedit o
pregătire profesională de excepție și calități manageriale, ceea ce s-a reflectat
în evoluția permanent ascendentă a carierei sale. Activitatea sa ca procuror și
apoi ca procuror-șef a fost apreciată permanent cu calificativul „foarte bine”.
De asemenea, Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Tudor
Vladimirescu” și alte 4 medalii au răsplătit silințele profesionale depuse de
procurorul Constantin Roșca.
Ca o încununare a întregii cariere, în anul 1986 a fost numit
președintele Consiliului Legislativ.
Prin tot ceea ce a înfăptuit, Constantin Roșca rămâne un nume de
referință în istoria Ministerului Public.
Procuror-șef adjunct secție Ilie PICIORUȘ
VITRINA CĂRȚII JURIDICE
Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul
penal al viitorului
Un volum de excepție apărut, In Honorem,
la Editura Hamangiu, pentru prima dată în limba
română, îl reprezintă Criminalitatea colectivă a
statelor și dreptul penal al viitorului, aparținând
reputatului jurist de talie internațională Vespasian
V. Pella, traducerea fiind asigurată de doamnele
Aurora Ciucă, Alina Gentimir și Rodica Boca.
Lucrarea examinează consecințele juridice
ale calificării războiului drept crimă internațională,
ca reală premisă a noului drept internațional,
dreptul păcii. Autorul era convins de necesitatea unei politici penale
internaționale coerente, bazată pe un Cod represiv al națiunilor care să
permită „reprimarea tuturor acțiunilor individuale sau colective” care „se vor
găsi într-un raport direct sau indirect de cauzalitate cu pregătirea sau
declanșarea” unui război de agresiune.
Lucrarea este concepută în trei părți și conține solide argumente
teoretice și propuneri de soluții practice pentru a sublinia cauzele și caracterul
criminalității colective a statelor, dar și normele necesare în activitatea de
prevenție și reprimare a agresiunii. De asemenea, sunt evidențiate
caracteristicile dreptului penal al „viitorului”: caracterul, definiția, principiile
ce stau la baza incriminării și a sancționării, tipurile de crime, precum și
procedura penală internațională.
Este demn de amintit faptul că acest volum a fost publicat de către
profesorul Pella după prezentarea sa ca proiect al grupului român la cea de-a
XXIII-a Conferință a Uniunii Interparlamentare de la Washington pentru
codificarea dreptului internațional și incriminarea războiului de agresiune.
Rubrică îngrijită de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și
programe, e-mail: [email protected].
389
Integritatea în spațiul public și privat.
Prevenție și necesitate în asigurarea încrederii
în raporturile sociale
Editura C.H. Beck oferă spre lectură
publicului avizat o lucrare cu caracter de noutate
în spațiul juridic românesc prin eterogenitatea
contribuțiilor autorilor – Integritatea în spațiul
public și privat, respectiv Prevenție și necesitate
în asigurarea încrederii în raporturile sociale.
Volumul reprezintă coagularea eforturilor
creatoare ale unui colectiv de autori, aflat sub
coordonarea doamnei judecător Rodica Aida Popa,
specialiști atât din domeniul public, cât și din
mediul privat.
Problema integrității în ansamblu reprezintă o preocupare a zilelor
noastre, fie că vorbim de integritatea magistratului, a funcționarului, a
educatorului sau a corporatistului, societatea românească fiind frământată de
suficient de multe cazuri în care s-au constatat derapaje în zona integrității și a
deontologiei profesionale. Lucrarea de față vine ca un răspuns al
profesioniștilor mai multor domenii de activitate, printr-o strădanie sinergică,
multidisciplinară, la o problemă de actualitate.
Regăsim în lucrare aspecte privind: jurisprudența Curții
Constituționale a României asupra integrității în funcții și demnități publice;
infracțiunile de serviciu; individualizarea pedepselor în cazul infracțiunii de
conflict de interese (în prezent, folosirea funcției pentru favorizarea unor
persoane) și abuz în serviciu, prin prisma jurisprudenței Înaltei Curți de
Casație și Justiție – Secția penală; aspecte deontologice în sistemul judiciar și
protecția prin prisma recomandărilor Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni; instituționalizarea eticii în magistratură – provocări pentru un
proiect românesc; integritatea arbitrilor, factor determinant în asigurarea unui
arbitraj comercial credibil; etica profesională în domeniul bancar, ca
necesitate în asigurarea încrederii în raporturile între părți; metodologia
programului de conformitate, măsurile de prevenție ca parte a sistemelor de
conformitate; training și comunicare în organizație; sisteme de alertă de etica
whistleblowing ș.a.
390 Simona Frolu
Dreptul proprietății intelectuale –
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene
Volumul Dreptul proprietății intelectuale –
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene, apărut la Editura Universul Juridic, ce-i
are ca autori pe Adrian M. Truichici și Luiza
Neagu, reprezintă, așa cum ne indică și titlul, o
culegere de jurisprudență. Astfel, regăsim în
lucrare cele mai reprezentative hotărâri ale Curții
de Justiție a Uniunii Europene în materia dreptului
proprietății intelectuale.
Autorii își propun să ofere practicienilor răspunsuri și rezolvări la
probleme ivite în activitatea acestora, în domeniul circumscris dreptului
proprietății intelectuale, cum ar fi: încălcarea dreptului de proprietate
intelectuală, competența materială pentru litigiile în această materie, noțiuni și
principii aplicabile în materia proprietății intelectuale, dreptul de autor și
drepturile conexe, desenele sau modelele industriale, marca comunitară și
brevetul.