UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
CZU: 347.44 (043.3)
OCTAVIAN CAZAC
INSTITUŢIA REZOLUŢIUNII ŞI REZILIERII
CONTRACTELOR: METODĂ DE SOLUŢIONARE A
RAPORTURILOR CONTRACTUALE PATOGENE
SPECIALITATEA 12.00.03 – DREPT PRIVAT (DREPT CIVIL)
Teză de doctor în drept
Conducător ştiinţific: BĂIEŞU Sergiu
Doctor în drept
Conferenţiar universitar
Autor:
CHIŞINĂU, 2013
2
© Cazac Octavian, 2013
3
CUPRINS
ADNOTARE ...................................................................................................................................... 5
LISTA ABREVIERILOR ................................................................................................................. 8
INTRODUCERE ............................................................................................................................... 9
1. ANALIZA SITUAŢIEI ŞTIINŢIFICE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR PRIVIND
REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTELOR ......................................................... 18
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice privind instituţia rezoluţiunii şi rezilierii .............................. 18
1.2. Problemele de cercetare propuneri și soluţii ......................................................................... 30
1.3. Concluzii la capitolul 1 ........................................................................................................... 34
2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA
CONTRACTELOR ......................................................................................................................... 36
2.1. Accepţiunile rezoluţiunii şi rezilierii contractului .................................................................. 36
2.2. Natura juridică şi definiţia rezoluţiunii şi rezilierii contractelor ............................................ 39
2.3. Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii contractelor ................................................................. 57
2.4. Delimitarea rezoluţiunii contractului de rezilierea contractului ............................................. 65
2.5. Delimitarea rezoluţiunii şi rezilierii contractelor de instituţii juridice similare ..................... 80
2.6. Concluzii la capitolul 2 ........................................................................................................... 91
3. CONDIŢIILE APARIŢIEI DREPTULUI LA REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA
CONTRACTELOR ......................................................................................................................... 95
3.1. Dreptul legal şi convenţional la rezoluţiunea şi rezilierea contractelor .................................. 95
3.2. Neexecutarea esenţială – temei central al rezoluţiunii şi rezilierii contractelor ................... 104
3.3. Neexecutarea obligaţiilor contractuale după termenul suplimentar acordat ........................ 118
3.4. Neexecutarea anticipată ........................................................................................................ 126
3.5. Relevanţa vinovăţiei pentru invocarea rezoluţiunii şi rezilierii contractelor ........................ 129
3.6. Imposibilitatea ajustării contractului .................................................................................... 134
3.7. Temeiuri legale speciale de rezoluţiune sau reziliere a contractelor .................................... 135
3.8. Domeniul de aplicare a rezoluţiunii şi rezilierii contractelor ............................................... 150
3.9. Concluzii la capitolul 3 ......................................................................................................... 152
4. EXERCITAREA DREPTULUI LA REZOLUŢIUNEA ȘI REZILIEREA
CONTRACTELOR ŞI EFECTELE JURIDICE ALE EXERCITĂRII LOR ........................ 155
4
4.1. Rezoluţiunea şi rezilierea – un remediu opţional al creditorului .......................................... 155
4.2. Procedurile extrajudiciară şi judiciară de rezoluţiune şi reziliere a contractelor .................. 163
4.3. Teoriile privind efectul rezoluţiunii contractului.................................................................. 180
4.4. Efectele juridice ale rezoluţiunii contractului ....................................................................... 188
4.5. Efectele juridice ale rezilierii contractului............................................................................ 197
4.6. Concluzii la capitolul 4 ......................................................................................................... 200
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ..................................................................... 202
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 208
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ....................................................... 222
CV AL AUTORULUI ................................................................................................................... 223
5
ADNOTARE
Cazac Octavian, "Instituţia rezoluţiunii şi rezilierii contractelor: metodă de soluţionare a
raporturilor contractuale patogene", teză de doctor în drept, Chişinău, 2013
Structura tezei: Introducere, 4 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie
din 210 titluri, 207 pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 8 lucrări
ştiinţifice.
Cuvinte cheie: contract, rezoluţiune, reziliere, desfacere, neexecutare esenţială a
obligaţiei contractuale, termen suplimentar pentru executarea obligaţiei, raporturi contractuale
patogene, remediile creditorului, efect retroactiv, raport de lichidare.
Domeniul de studiu şi obiectivele tezei. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului conform
legislaţiei Republicii Moldova, a dreptului comparat şi a proiectelor legislative academice
europene. Obiectivele principale constau în dezvăluirea naturii juridice adevărate a rezoluţiunii şi
rezilierii contractului, determinarea multiaspectuală a regimului său juridic; examinarea dreptului
comparat şi a practicii judiciare; elaborarea recomandărilor de aplicare corectă a normelor legale
de către instanţele de judecate şi propuneri de lege ferenda în domeniul temei.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Este prima cercetare fundamentală a rezoluţiunii şi
rezilierii contractului ca un remediu al creditorului, în baza căreia au fost relevate legităţile
instituţiei şi identificate problemele de aplicare în practica judiciară şi s-a propus o nouă viziune
asupra naturii juridice şi efectelor acestei instituţii juridice.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în cercetarea şi argumentarea rolului instituţiei
rezoluţiunii şi rezilierii contractului în subramura dreptului contractelor de a constitui o metodă
de soluţionare a raporturilor contractuale patogene, precum şi de a examina condiţiile în care se
manifestă acest rol.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării
constă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, juridice, de drept comparat, de jurisprudenţă
privind rezoluţiunea şi rezilierea contractului, analiza regimului său juridic în calitate de metodă
de soluţionare a raporturilor contractuale patogene. Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în
evidenţierea modului de interpretare şi aplicare consistentă a rezoluţiunii şi rezilierii contractului
în lumina noului Cod civil al Republicii Moldova, precum şi a propunerilor de lege ferenda.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele studiului pot fi utilizate în vederea
evoluţiei ştiinţei autohtone a dreptului contractelor; perfecţionării cadrului legal existent, inclusiv
a Codului civil al Republicii Moldova, elaborării hotărârilor explicative ale Curţii Supreme de
Justiţie în materia instituţiei cercetate, soluţionării problemelor practice întâmpinate de
practicienii dreptului, precum şi în procesul didactic în cadrul instituţiilor de învăţământ.
6
АННОТАЦИЯ
Казак Октавиан, «Институт расторжения договора: метод разрешения патогенных
договорных отношений», докторская диссертация по праву, Кишинэу, 2013
Структура работы: Введение, 4 главы, общие выводы и рекомендации,
литература в 210 наименованиях, 207 страниц основного текста. Результаты
опубликованы в 8 работах. Ключевые слова: договор, расторжение, отступление, отказ,
существенное нарушение договорного обязательства, дополнительный срок на
исполнение обязательства, патогенный договорные отношения, средства защиты
кредитора, последствия на прошлое, отношение ликвидации.
Область исследования и цели работы. Расторжение договора по
законодательству РМ, компаративному праву и европейским академическим
законотворческим проектам. Основные цели состоит в выявлении истинной правовой
природы расторжения договора, комплекснои определении правового статуса, изучение
компаративного права и судебной практики, разработки рекомендаций по правильному
применению правовых норм судами, а так же разработки законодательных предложений.
Новизна и оригинальность. Данная работа является первым фундаментальным
исследованием расторжения договора в качестве средства защиты кредитора, в основе
которого были выявлены закономерности института и проблемы применения в судебной
практике, и было предложено новое видение правовой природы и последствий этого
правового института.
Решенная научная задача состоит в исследовании и аргументации роли
института расторжения в рамках подотрасли договорного права как метод разрешения
патогенных договорных отношений, а так же изучить условия проявления этой роли.
Теоретическая значимость и практическая ценность работы. Теоретическая
значимость работы состоит в комплексном исследовании теоретических, правовых,
компаративных и судебных основ расторжения договора, анализа его регламентации как
метод разрешения патогенных договорных отношений. Прикладное значение работы
состоит в освещении порядка последовательного толкования и применения расторжения
договора в свете нового ГК РМ, а также разработки законодательных предложений.
Внедрение научных результатов: результаты могут быть использованы для
развития молдавской науки договорного права, совершенствования существующей
правовой базы, в том числе ГК РМ, разработки пояснительных решений Вышей Судебной
Платы касательно изученного института, решение практических задач, с которыми
сталкиваются практики, а также для преподавания в учебных заведениях.
7
ANNOTATION
Cazac Octavian, "The Institution of Termination of Contracts: Method of Resolution of
Pathogenic Contractual Relationships", Doctoral Thesis, Chisinau, 2013
Structure of the thesis: Introduction, 4 chapters, conclusions and recommendations,
bibliography – 210 titles, 207 pages of basic text. The results obtained are published in 8
scientific works.
Keywords: contract, termination, rescission, avoidance, fundamental breach of
contractual obligations, additional period to perform the obligation, pathogenic contractual
relationships, creditor's remedies, retrospective effect, liquidation relationship.
Scope of the research and objectives of the thesis. Termination of contract under
Moldovan law, comparative law and European academic legislative projects. The principal
objectives are to reveal the true legal nature of termination of contract; propose
recommendations for consistent application of the law by the courts and make proposals de lege
ferenda on the subject.
The scientific novelty and originality. It is the first fundamental research of termination
of contract as a creditor's remedy, based on which the laws of the institutions have been revealed
and the problems of application in practice have been identified, and a new vision on the legal
nature and the legal effects of this institution was put forward.
The solved scientific problem consists in the research and argumentation of the role of
the institution of termination of contract in the sub-branch of contract law as a method of
resolution of pathogenic contractual relationships and to examine the conditions in which this
role is manifested.
Theoretical significance and practical value of the work. The theoretical importance
of the thesis consist in a complex research of the theoretical, legal, comparative, and case law
basis of termination of contract, analysis of its legal regime as a method of resolution of
pathogenic contractual relationships. The applied value of the thesis lies in the making of a
comprehensive manner of interpretation and application of termination of contract in light of the
new Moldovan Civil Code, as well as in the de lege ferenda proposals.
Implementation of the scientific results. The results of the study may be used in the
evolution of local contract law science; improvement of the existing legal framework including
the Moldovan Civil Code; preparation of explanatory judgments of the Supreme Court of Justice
in the researched area, resolution of practical issues confronted by legal practitioners, as well as
in the didactical process of higher educational institutions.
8
LISTA ABREVIERILOR
alin. Alineat
Anteproiectul
Catala
Anteproiect de reformă a dreptului obligaţiilor şi prescripţiei din Codul civil
francez din 2005
art. articol (articolele fără menţiunea actului normativ sunt articole ale Codului
civil al Republicii Moldova)
BGB Codul civil german [143]
Convenţia ONU Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională a mărfurilor
din 11 aprilie 1980
CSJ Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova
DCFR Draft Common Frame of Reference (Proiectul Cadrului Comun de
Referinţă)
ed. ediţie
JO Jurnalul Oficial
lit. literă
MO Monitorul Oficial al Republicii Moldova
mun. municipiu
nr. număr
ONU Organizaţia Naţiunilor Unite
p. pagină
pct. punct
Principiile
Europene
Principiile Dreptului European al Contractelor, elaborate de Comisia pentru
Dreptul European al Contractelor (Comisia Lando) [169]
Principiile
UNIDROIT
Principiile Contractelor Comerciale Internaţionale, ediţia 2010, elaborate de
către UNIDROIT [178]
RM Republica Moldova
RND Revista Naţională de Drept
RSSM Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
UCC Uniform Commercial Code, Codul comercial uniform al S.U.A.
UNCITRAL Comisia ONU pentru dreptul comerţului internaţional
UNIDROIT Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat
vol. Volum
9
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Prezenta teză de doctor în drept
tratează instituţia desfacerii contractelor civile înainte ca ele să fie executate pe deplin, ceea ce
înseamnă, de fapt, eşecul proiectului contractual. În funcţie de tipul contractului, desfacerea
este denumită fie rezoluţiune1, fie reziliere
2, deşi, în fond, ele formează o instituţie juridică
unitară. Este un fenomen nefiresc ca o instituţie care îşi schimbă denumirea şi efectele să
rămână, totuşi, aceeaşi instituţie.
Cel mai adesea eşecul proiectului contractual constă în neexecutarea contractului de către
una dintre părţile contractante.
Principiul forţei obligatorii a contractului – corolar al protecţiei securităţii juridice a
tranzacţiilor – determină legiuitorul să tindă atât spre salvarea contractelor viabile, cât şi spre
condamnarea celor care îl încalcă. Un judecător care examinează o cauză de rezoluţiune sau
reziliere a contractului este chemat să găsească un echilibru între principiul care îi atribuie
contractului un caracter sacru-sfânt, şi cel a protecţiei contractului contra unei neexecutări
prejudiciabile care compromite scopul urmărit de părţi. Protecţia scopului contractului se află,
astfel, în centrul filozofiei reglementării juridice a instituţiei puse în discuţie.
Vom ajunge să constatăm că rezoluţiunea nu este doar o sancţiune sau unul dintre
multiplele remedii juridice disponibile creditorului ca reacţie la neexecutarea contractului. Ea nu
constituie un scop în sine (spre deosebire de nulitatea contractului), ci este o tehnică juridică, un
mecanism, care are multe fațete. Legea o permite nu doar în cazul neexecutării culpabile a
contractului, ci şi în cazul lipsei vinovăţiei debitorului ca soluţie la un contract nefuncţional. De
asemenea, o permite atunci când eşecul contractului constă în a deveni o sursă de prejudicii
pentru o parte contractantă ca urmare a schimbării esenţiale a circumstanţelor, cum ar fi cazul
creşterii neaşteptate a preţurilor pe o anumită piaţă.
În concepţia largă a rezoluţiunii şi rezilierii, pe care o vom promova (şi care include în
sine şi încetarea discreţionară a contractului, tradiţional denumită revocare şi, respectiv,
denunţare), instituţia preia o cu totul altă faţetă, şi nu este exclusiv o reacţie la o situaţie
patogenă, ci o opţiune liber exprimată a părţii contractante care beneficiază de opţiunea dată.
Chiar şi aici, dreptul discreţionar ascunde uneori acelaşi remediu juridic, lipsit însă de
formalismul pe care îl impune legea de a trebui să demonstrăm că într-adevăr a avut loc o
neexecutare şi că aceasta a fost esenţială. În acest context, putem trage o paralelă între dreptul
1 < résolution (fr.) < résourdre (fr.) < resolvo (lat.), a rezolva, în sensul de a dezlega, a desface, a dizolva. Din acest
motiv se poate spune că un act e rezolvat sau (arhaic) rezolvit, adică desfăcut. Verbul a rezoluţiona nu este în limba
română, de altfel nici nu e nevoie de el, din moment ce există a rezolva [111, p. 518]. 2 < résiliation (fr.) < résilier (fr.) < resilio (lat.), a (se) retrage, a sări înapoi [111, p. 518].
10
discreţionar de a rezolvi un contract şi clauza penală. Ultima oferă avantajul practic de a nu
trebui să demonstrăm şi să dezbatem fiecare leu pe care îl cerem cu titlu de prejudiciu.
Penalitatea se plăteşte într-o anumită mărime nedisputată fiindcă părţile aşa s-au înţeles înainte
de apariţia încălcării.
Este, aşadar, o provocare a prezentei teze de a examina legităţile unei instituţii de drept
civil care cu greu poate fi încadrată într-o teorie generală coerentă. Doctrina franceză până acum
rezistă la o asemenea tentaţie de generalizare, care ar înfrânge tradiţia seculară de a vedea în
rezoluţiune doar o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului.
Cu toate acestea, accentul în prezentul studiu îl punem anume pe raporturile contractuale
patogene. Aceasta nu este o categorie juridică, iar un jurist cu greu va putea să definească
conceptul. Prin patogenie, autorul înţelege aici o situaţie de incertitudine sau de rupere a
echilibrului contractual: fie prin neexecutare (care include neexecutarea totală, parţială,
neconformă sau cu întârziere); fie prin apariţia unui risc de neexecutare în viitor demonstrabil
mai mult prin temeri subiective decât pe încălcări reale; fie prin schimbarea esenţială a
circumstanţelor care afectează economia contractului.
Or, dreptul este chemat să soluţioneze în primul rând situaţiile de dificultate, de
neînţelegeri. Iar decizia unei părţi contractante de a desface în mod unilateral contractul cu
siguranţă este un semn de neînţelegere în cadrul proiectului contractual.
Întrucât legislaţia civilă nu prevede un termen unitar, care ar fi de natură să cuprindă
orice incertitudine ori dezechilibru contractual, considerăm potrivită folosirea termenului
"patogen".
În dreptul privat modern sunt împrumutaţi mai mulţi termeni medicali sau din alte
specialităţi, care plastic reflectă fenomenul pus în discuţie. De exemplu, doctrina engleză,
americană, italiană, şi, mai nou, cea românească, utilizează termenul de "remediu" al
creditorului, desemnând totalitatea de drepturi şi mijloace de apărare ale creditorului ale creanţei
sale.
Perspectiva aleasă de autor în tratarea temei este cea care examinează rezoluţiunea şi
rezilierea ca o metodă de soluţionare a acestor raporturi contractuale patogene, în sensul că ea
este un mijloc pe care partea contractantă îl are la îndemână pentru a ieşi, din contractul patogen,
şi a elibera de obligaţii şi a căuta prestaţia dorită în altă parte. În acest sens echivalăm metoda de
soluţionare a acestei patogenii cu acel remediu juridic pe care îl are creditorul ca răspuns la o
neexecutare sau un alt incident care afectează proiectul contractual.
Este superfluu să dedicăm mult timp în a aduce argumente pentru a demonstra importanţa
instituţiei tratate în prezenta teză. Rezoluţiunea şi rezilierea unui contract, pe orice temei, poate
11
avea consecinţe drastice. Bunăoară, rezilierea închirierii unui spaţiu locativ îl poate lipsi pe
locatar de un loc de trai; rezilierea unui contract de furnizare a energiei electrice îl va lipsi pe
consumator de electricitate; rezilierea contractului de studii va lipsi studentul de studii şi, în
final, de o carieră în domeniul studiat. În aceste cazuri, desfacerea contractului are consecinţe
sociale şi uneori chiar psihologice; dar chiar şi în cazul unui contract pur comercial, aşa ca
închirierea unei nave, rezilierea ar putea avea consecinţe economice drastice şi, posibil,
irositoare.
Cu siguranţă, rezoluţiunea şi rezilierea contractului constituia, până nu demult, una dintre
cele mai ignorate instituţii ale dreptului civil în spaţiul doctrinar de care aparţinem, acesta fiind
cazul deopotrivă în doctrina românească, dar şi în cea rusească. Manualele universitare vor
dedica de la câteva pasaje la două-trei pagini pentru a explica studentului funcţionarea instituţiei.
Dreptul muncii a înţeles că aceasta este de nescuzat, iar numai instituţia desfacerii contractului
individual de muncă va ocupa o parte semnificativă din studiul studentului în domeniul relaţiilor
de muncă.
Încheierea actului juridic civil, a contractului civil, condiţiile de valabilitate a acestora, de
regulă, se bucură de o atenţie mult mai mare din partea doctrinei civiliste. La prima vedere,
aceasta este o injustiţie, căci, deşi nimeni nu a făcut o statistică, litigiile privind neexecutarea
contractului, inclusiv rezoluţiunea şi rezilierea sa, sub aspectul frecvenţei şi a complexităţii
problemelor de drept, predomină, de fapt, asupra litigiilor legate de încheierea contractului.
Pentru a ne face clari, vom extrapola această alegaţie la instituţia căsătoriei din dreptul
familiei. Oficierea căsătoriei este o bucurie pentru familiile care se unesc şi care asistă la
formarea unei noi, tinere familii. Micile neînţelegeri sunt soluţionate rapid în scopul ţelului
comun – de unire a destinelor într-un chip memorabil. Adresarea la norme legale, la avocat sau
la judecător nu numai că este inutilă, ci este chiar un tabu.
Din păcate, unele căsătorii ajung să eşueze. Aici intervin marile dificultăţi şi aici sistemul
dreptului şi sistemul judiciar sunt chemate să tranşeze problema complexă a divorţului: este oare
situaţia atât de iremediabilă încât divorţul este unica ieşire; care bunuri sunt comune şi care
personale; cum se împart bunurile comune ale soţilor; cine merită mai mult, iar cine trebuie
sancţionat prin reducerea cotei în averea devălmaşă; cine păstrează copiii şi cine va plăti pensie
alimentară şi care va fi mărimea acesteia?
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului este pentru dreptul civil, ceea ce divorţul este
pentru dreptul familiei.
Dintr-o perspectivă istorică şi politică, regimul juridic al rezoluţiunii şi rezilierii reflectă
atitudinea pe care legiuitorul o are faţă de un contract valabil încheiat: cât de uşor poate o parte
12
"renunţa" la contract şi care sunt temeiurile pentru aceasta. Tot aşa cum sistemul de sancţiuni
penale indică valoarea vieţii umane în societatea respectivă sau tot aşa cum dezvoltarea unui
sistem public de asigurări sociale indică atitudinea societăţii faţă de persoanele în etate şi în
dificultate.
În viaţa economică, contractele reprezintă o valoare şi trebuie să evităm favorizarea
dispariţiei sale [201, p. 650]. Însă aceasta este pe departe o ştiinţă exactă.
A devenit clasic în unele sisteme de drept de a sublinia faptul că definirii şi determinării
anticipate a drepturilor contractuale originare trebuie să-i opunem incertitudinea relativă a
sancţiunii lor. Chiar dacă certitudinea juridică apare ca un imperativ natural al dreptului
contractelor, trebuie să constatăm că sancţiunile pentru neexecutare apar ca o insulă de rezistenţă
în care subzistă o relativă imprevizibilitate. Aceasta se datorează faptului că ele aproape
întotdeauna au o anumită supleţe; ele au o flexibilitate intrinsecă şi se bazează adeseori pe
noţiuni fluctuante, lăsate, în realitate, la discreţia judecătorului, care face orice pronostic foarte
dificil. Totalizând, adeseori este foarte dificil de a şti din timp ce situaţie va decurge dintr-o
neexecutare a contractului.
Supleţei rezoluţiunii judiciare i se opune rigiditatea clauzei rezolutorii. Împreună ele fac
un duet ideal [195, p. 306].
Conceptul de neexecutare esenţială, folosit de sistemele de drept moderne pentru a da
curs rezoluţiunii sau rezilierii, este o busolă care, nici nu este cea mai precisă, ci doar indică o
direcţie.
Menţinerea echilibrului delicat al intereselor, care este necesară în acest domeniu, este, în
mod preeminent, o chestiune de discreţie judiciară, şi nu poate fi determinată în prealabil prin
reguli fixe. Pe de altă parte, există pericole evidente de a lăsa problema rezoluţiunii la discreţia
absolută a judecătorului. În primul rând, în dreptul contractelor, discreţia judecătorească este
sursă de incertitudine, punând părţile într-o dificultate de a şti dacă o neexecutare concretă va da
dreptul la rezoluţiune ori nu. În al doilea rând, formulările vagi ori "de cauciuc" ale principiului
sunt o sursă de pericol dacă neexecutarea supără judecătorul. În aceste cazuri, completa libertate
de apreciere recunoscută judecătorului îi va permite să dea frâu liber indignării sale; şi dacă
rezoluţiunea este decisă (sau validată) în asemenea circumstanţe, este posibil ca aceasta să ducă
la o gravă injustiţie pentru partea care a încălcat. Prin urmare, este util şi necesar de a încerca să
determinăm, măcar în termeni generali, care sunt principiile ce ghidează aprecierea judecătorului
în materie.
Pe lângă aspectele de drept material, deopotrivă interesează partea procesuală a
instituției. Rolul activ al judecătorului a făcut doctrina să afirme că, în fond, rezoluţiunea
13
contractului nu se poate realiza pe deplin decât pe plan judiciar. În pofida acestui fapt, preferinţa
sistemelor moderne de drept este de a institui rezoluţiunea extrajudiciară, adică cea declarată de
către o parte contractantă către cealaltă parte în mod unilateral, şi nu cea pronunţată de către
judecător (numită rezoluţiune judiciară).
Există o legătură dintre procedura de rezoluţiune şi reziliere şi temeiurile care o justifică.
Dacă îi dăm unei părţi dreptul de a rezolvi în mod unilateral contractul, atunci nu trebuie să
abandonăm problema, ci să indicăm din prealabil cazurile în care partea va putea să acţioneze
astfel. Din contra, dacă pornim, ca în dreptul francez, de la principiul că judecătorul decide
distrugerea contractului, necesitatea definirii caracterului neexecutării este mai puţin presantă:
am putea chiar să o ignorăm complet. S-a spus că în dreptul francez prezenţa judecătorului
suplineşte absenţa conceptului de neexecutare esenţială. Aceasta pare a fi un punct de mândrie
naţională pentru doctrina franceză.
După cum se va dezvălui în Capitolul 1, instituţia rezoluţiunii şi rezilierii se află,pentru
moment, la o răscruce ideologică şi structurală, cunoscând o modernizare rapidă prin prisma
convenţiilor internaţionale de drept comercial, dar şi a eforturilor academice de uniformizare a
dreptului contractelor, în special, în spaţiul unic european. Nu în ultimul rând, efortul de a
simplifica această instituţie complexă este dictat şi de fenomenul concurenţei între sistemele de
drept care au devenit obiect de adevărat shopping pentru contractanţii care, aplicând lex
voluntatis, subordonează contractul lor celui mai comod sistem de drept.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul general al tezei este o nouă prezentare a instituţiei
rezoluţiunii şi rezilierii contractului prin prisma prevederilor noului Cod civil al Republicii
Moldova [27], a practicii judiciare [43-55; 66; 109; 200] şi a celor mai noi tendinţe doctrinare în
materie, pentru a releva funcţionalitatea instituţiei din punct de vedere doctrinar, dar şi pentru a
oferi soluţii practice.
În cadrul studiului, autorul şi-a propus să răspundă la următoarele întrebări cu valenţă atât
teoretică, cât şi practică:
• care este natura juridică a rezoluţiunii şi rezilierii contractului: sancţiune civilă,
remediu juridic sau altceva; şi unde o putem plasa printre instituţiile dreptului civil; pot fi oare
definite rezoluţiunea şi rezilierea, care au fost încercările şi ce definiţie ar concilia diversele
teorii care planează în domeniu;
• care este fundamentul juridic al rezoluţiunii şi rezilierii contractului;
• este oare clară şi justificată distincţia dintre rezoluţiune a contractului şi reziliere a
contractului, precum şi cât de viabilă şi certă este clasificarea corelativă a contractelor în
contracte cu executare dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă; vom căuta o nouă
14
clasificare care ar răspunde nevoilor practice şi ar explica regimul juridic conţinut în Codul civil
al Republicii Moldova;
• unde este limita de demarcare dintre rezoluţiunea şi rezilierea contractului, pe de o
parte, şi stingerea contractului pentru imposibilitate, pe de altă parte; în acest context, se va
examina dacă poate fi rezolvit un contract imposibil de executat;
• care sunt principalele concepte legale (aşa ca neexecutarea esenţială ori termenul
suplimentar acordat pentru remedierea neexecutării contractului), utilizate pentru a justifica
rezoluţiunea sau rezilierea contractului; cum soluţionează acestea diferitele patogenii
contractuale;
• care este interacţiunea dintre art. 709 şi 735 din Codul Civil: urmează ele a fi
cumulate pentru a justifica rezoluţiunea sau rezilierea a contractului ori fiecare din ele constituie
un concept autonom;
• este oare culpa debitorului o condiţie de apariţie a dreptului legal la rezoluţiune
pentru neexecutare;
• cum se manifestă caracterul dreptului la rezoluţiune ori reziliere de a fi un drept
potestativ şi care sunt limitele legale ale acestei libertăţi decizionale;
• care sunt avantajele şi dezavantajele noului concept de rezoluţiune extrajudiciară,
preluat de Codul civil al Republicii Moldova din legislaţiile moderne;
• care dintre teoriile privind efectul juridic al rezoluţiunii poate fi acceptată pentru
Codul civil al Republicii Moldova; conceperea unei teorii privind efectele ce le produc
rezoluţiunea, pe de o parte, şi rezilierea, pe de altă parte. În cazul rezoluţiunii o atenţie sporită se
va atrage teoriei franceze a efectului retroactiv şi teoriei germane a raportului de lichidare,
aplicabile rezoluţiunii;
• în ce măsură soluţiile Codului civil al Republicii Moldova în materia rezoluţiunii
şi rezilierii contractului corelează cu legislaţia internaţională (Convenţia de la Viena cu privire la
contractele de vânzare internaţională de mărfuri, la care Republica Moldova este parte), dar şi cu
recentele proiecte academice de codificare, lansate în Uniunea Europeană, precum şi noul Cod
civil al României; şi
• de a contribui cu interpretări şi propuneri de îmbunătăţire a textelor de lege
existente, dar, în special, de aplicare teleologică şi consecventă a reglementărilor existente.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute de către autor. Lucrarea constituie primul
studiu aprofundat la tema tezei în doctrina autohtonă, îşi exprimă atitudinea faţă de opiniile
lansate anterior şi, în caz de nevoie, aduce corectivele ce se impun. Autorul, de asemenea,
tratează problematici care nu au mai fost abordate în doctrina autohtonă, cum ar fi: justificarea
15
delimitării dintre rezoluţiune şi reziliere şi, respectiv, dintre contractele cu executare dintr-o dată
şi cu executare succesivă; rolul culpei ca şi condiţie a rezoluţiunii ori rezilierii contractului;
recepţia teoriei lichidării raportului contractual ca şi teorie consistentă cu prevederile Codului
Civil; aspectele procesuale ale rezoluţiunii etc.
Cu acest prilej, este lecturată legislaţia specială şi sunt relevate problemele de sistem şi
derogările de la regimul de drept comun în materie.
Autorul speră ca prezenta lucrare să contribuie semnificativ la dezvoltarea gândirii
juridice autohtone atât în domeniul dreptului contractelor, în general, cât şi în cel al rezoluţiunii
şi rezilierii în special.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în cercetarea şi argumentarea rolului instituţiei
rezoluţiunii şi rezilierii contractului în subramura dreptului contractelor de a constitui o metodă
de soluţionare a raporturilor contractuale patogene, a examina condiţiile în care se manifestă
acest rol şi a oferi propuneri de interpretare a legislaţiei în vigoare, precum şi propuneri de lege
ferenda în domeniu.
Importanţa teoretică constă într-un examen complex şi de sistem al doctrinei, legislaţiei
şi practicii judiciare autohtone şi internaţionale dedicate instituţiei studiate în scopul relevării
unei teorii generale a instituţiei aplicabile în primul rând Codului civil al Republicii Moldova,
precum şi evidenţierea modului în care instituţia abordează raporturile contractuale afectate de o
patogenie.
Un loc aparte este dedicat proiectelor de codificare internaţională în dreptul contractelor
– Convenţia ONU; Principiile UNIDROIT; Principiile Europene; precum şi DCFR.
Au fost studiate principalele texte de lege autohtone şi străine (inclusiv Codul civil
german, francez, român vechi şi nou, olandez, spaniol, italian, Codul uniform comercial al SUA
etc.), precum şi tratări şi opinii ale autorilor autohtoni (Sergiu Baieş; Nicolae Eşanu; Gheorghe
Chibac; Dorin Cimil; Andrei Bloşenco; Oleg Efrim; Alexandru Rotari; Sergiu Mămăligă etc.),
români (Constantin Hamangiu; Constantin Stătescu şi Corneliu Bîrsan; Francisc Deak; Gheorghe
Beleiu; Liviu Pop; Ioan Albu; Valeriu Stoica; Ionuţ-Florin Popa; Ioan Adam etc.), germani
(Reinhard Gaier , Reinhard Zimmermann; Peter Schlechtriem; Fritz Enderlein şi Dietrich
Maskow); ruşi (Карапетов А.Г.; М. С. Каменецкая; С. А. Соменков; Егорова М.А.;
Брагинский М.И., Витрянский В.В; Е.А. Суханов; А.П. Сергеев, Ю.К. Толстой; Ю.
Фогельсон; Р.С. Бевзенко; etc.), francezi (Thomas Genicon; Mirelle Taok; Aurelie Brès;
François Terré; Alain Bénabent; Jacques Flour şi Jean-Luc Aubert; Michel Pédamon etc.),
italieni (Gianluca Sicchiero; Francesco Galgano; Antonio Lombardi; M. Cristina Diener),
spanioli (Manuel Albaladejo), englezi, americani şi australieni (John Birds; Allan Farnsworth şi
16
William Youg; Hugh Beale, L. Willmott etc.).
Autorul a identificat şi a studiat principalele monografii la tema tezei din Anglia, Franţa,
România, Rusia şi Italia. A trecut în revistă bogata literatură dedicată rezoluţiunii contractului
de vânzare-cumpărare în sistemul Convenţiei ONU, accesând bazele de date internaţionale
online [157; 158].
Problemele cercetate de autor sunt în primul rând probleme de sistem, de concept: privind
natura şi fundamentul instituţiei studiate şi privind efectele pe care ea le produce – anihilarea
contractului sau lichidarea raportului contractual. O problemă conceptuală alăturată este de a
cerceta condiţiile de fond şi de formă impuse de lege pentru aparţia dreptului la rezoluţiune şi
rolul judecătorului în evaluarea acestor condiţii.
În fine, autorul şi-a propus să stabilească reperele teoretico-practice ale rezoluţiunii şi
rezilierii în calitate de instituţie funcţională, adică o instituţie care este utilizată, într-o
multitudine de situaţii de patogenie contractuală, ca şi remediu juridic – adică metodă de a
soluţiona această patogenie şi a elibera părţile de raportul contractual eşuat.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în efortul autorului de a dezvălui regimul juridic al
rezoluţiunii şi rezilierii conform Codului civil al Republicii Moldova şi de a ridica cele mai
principiale probleme care pot apărea în aplicarea sa practică.
Autorul a studiat peste 100 de hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie şi ale Curţii de Apel
Chişinău, disponibile în arhiva online a acestor instanţe, şi a relevat în prezenta teză de doctor în
drept [43-55] cele mai interesante ori utile soluţii, precum şi a formulat critici la adresa lor. De
asemenea, autorul a studiat practica judecătorească a instanţelor româneşti [66; 109] şi practica
arbitrajului comercial internaţional [200]. Toate acestea confirmă caracterul practic şi utilitar pe
care autorul a dorit să-l imprime prezentei lucrări.
Au fost înaintate şi propuneri de lege ferenda pentru a îmbunătăţi sistemul Codului civil
şi a-i elimina contradicţiile, dar s-au sugerat şi reguli de tehnică legislativă la elaborarea legilor
speciale, în partea în care ele vor reglementa instituţia discutată.
Aprobarea rezultatelor. Principalele rezultatele ale cercetărilor autorului au fost
publicate în reviste de drept, altele au fost aprobate în cadrul reuniunilor ştiinţifice naţionale şi
internaţionale.
Teza este elaborată în cadrul Catedrei Drept civil a Facultăţii de Drept a Universităţii de
Stat din Moldova, unde a fost examinată, dezbătută şi promovată pentru susţinere.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza are următoarea structură: introducere, 4
capitole, concluzii şi recomandări generale.
În Introducere autorul a poziţionat instituţia în cadrul relaţiilor sociale şi i-a relevat
17
importanţa; a trasat principalele sarcini şi problematici pe care şi le-a propus să le abordeze. Este
argumentată noutatea ştiinţifică, importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.
În Capitolul 1, întitulat Analiza situaţiei ştiinţifice în domeniul relaţiilor privind
rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, autorul relevă principalele direcţii de dezvoltare a
doctrinei atât autohtone, cât şi din principalele sisteme de drept ale lumii, precum şi ultimele
tendinţe ale legislaţiei internaţionale în domeniu. Aceste repere permit autorului să formuleze în
detaliu principalele sarcini, problematici şi direcţiile de soluţionare propuse.
În Capitolul 2, sub denumirea Noţiuni generale despre rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor, autorul face precizările terminologice de rigoare, relevând multiplele accepţiuni ale
termenilor rezoluţiune şi reziliere; analizează doctrina şi propune concepţia proprie privind
natura juridică, definiţia şi fundamentul juridic al instituţiei studiate. Este dezbătută ardent
problematica dihotomiei rezoluţiune – reziliere şi a clasificării contractelor care determină
această dihotomie. Sunt trasate liniile de delimitare cu instituţiile de drept civil învecinate.
În Capitolul 3, întitulat Condiţiile apariţiei dreptului la rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor, sunt examinate, în mod sistemic, principalele temeiuri legale ale rezoluţiunii şi
rezilierii; sunt relevate condiţiile de fond ale apariţiei acestui drept; este tratat conceptul inovator
de "neexecutare anticipată" şi criticată teoria culpei şi restricţionarea artificială a rezoluţiunii la
contractele sinalagmatice.
În fine Capitolul 4, sub denumirea Exercitarea dreptului la rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor şi efectele acestora, autorul examinează conţinutul şi limitele dreptului la
rezoluţiunea şi rezilierea contractului. O atenţie sporită este acordată procedurii de rezoluţiune
prin notificare către cealaltă parte contractantă – o noutate pentru sistemul nostru de drept. Nu
este lăsată deoparte nici rezoluţiunea judiciară, care rămâne a fi o realitate în condiţiile în care
rezoluţiunea extrajudiciară este contestată ori dacă o lege specială impune caracterul judiciar. În
privinţa efectelor rezoluţiunii şi rezilierii, din capul locului se fac clarificările teoretice de rigoare
şi ulterior, se purcede la analiza prevederilor legislative privind efectul extinctiv şi constitutiv
(restitutiv) al rezoluţiunii, precum şi efectul specific al rezilierii contractelor.
În Concluzii generale şi recomandări autorul răspunde, sub formă de teze, la întrebările,
problemele şi sarcinile formulate, constituind un ghid rapid şi succint în înţelegerea poziţiei pe
care autorul a preluat-o în prezenta teză de doctor. De asemenea, sunt înaintate propuneri de
lege ferenda şi de interpretare a textelor de lege existente.
18
1. ANALIZA SITUAŢIEI ŞTIINŢIFICE ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR
PRIVIND REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTELOR
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice privind instituţia rezoluţiunii şi rezilierii
Instituţia juridică a rezoluţiunii şi rezilierii a produs o literatură extrem de bogată şi
avansată, fără riscul, însă, de a fi victima unui proces inflaţionist. În opinia autorului, aceasta
stare de fapt are trei explicaţii.
În primul rând, instituţia rezoluţiunii şi rezilierii este bazilară pentru dreptul contractelor,
constituind cel mai serios şi drastic remediu juridic pe care îl are o parte contractantă în cazul
neexecutării obligaţiei contractuale de către cealaltă parte. Dreptul este chemat să intervină şi se
dezvoltă mai ales în domeniile litigioase, discutabile şi relevante pentru practică. Litigiile în
materia contractului apar primordial pe fondul neexecutării lor.
În al doilea rând, comerţul internaţional a impus statele să abandoneze sistemele lor
tradiţionale şi să stabilească, prin tratate internaţionale, reguli uniforme de comerţ. Exponentul
acestei abordări în dreptul privat este Convenţia ONU privind contractele de vânzare
internaţională de mărfuri, adoptată la Viena în 1980, la care, pe lângă alte 76 state ale lumii [172,
p. 2], este parte şi Republica Moldova. Convenţia ONU a generat o doctrină bogată, iar institutul
Pace Institute of International Commercial Law, New York, a stabilit o bază de date universală
on-line, dedicată Convenţiei – CISG Database [157] – care cuprinde peste 9.000 citări, peste
2.600 hotărâri judecătoreşti ori arbitrale şi peste 1.400 texte complete de comentarii, monografii,
articole şi cărţi pe subiecte aferente Convenţiei ONU. Secretariatul UNCITRAL, de asemenea, a
gândit un sistem de colectare şi răspândire a informaţiei privind hotărârile judecătoreşti şi
arbitrale pentru Convenţia ONU [158]. Comisia dată declară că scopul acestui sistem este de a
sensibiliza publicul internaţional referitor la textele juridice formulate de Comisie şi de a facilita
interpretarea şi aplicarea uniformă a acestor texte - un deziderat prevăzut la art. 7 alin.1 al
Convenţiei.
Pentru a respecta acest articol al Convenţiei, judecătorii fiecărui stat contractant, inclusiv
ai Republicii Moldova, ar trebui să cerceteze aceste baze de date şi să aplice Convenţia la cazul
concret într-o manieră consistentă, conformă cu practica din alte state contractante [172, p. 49].
În al treilea rând, în domeniul dreptului contractelor, mai mult ca în orice alt domeniu al
dreptului privat, există numeroase iniţiative internaţionale de uniformizare, fie de natură
academică, fie instituţională. Aceste instrumente nu se încadrează în categoriile tradiţionale ale
19
surselor de drept, în primul rând, prin faptul că nu au putere normativă. Proiectele vizate sunt
rezultatul cercetărilor unor doctrinari, care nu au primit nici o misiune oficială din partea vreunei
autorităţi publice. În viziunea autorilor acestora, proiectele constituie "mijloace nelegislative de
armonizare şi unificare a dreptului". Împrumutând soluţii atât din dreptul continental european,
cât şi din common law, instrumentele vizate pot servi drept "punte" între cele două mari familii
de drept. Ambele instrumente pretind a fi, într-un fel, o codificare a lex mercatoria; în ambele se
declară că ele sunt susceptibile de aplicare atunci când părţile acceptă ca contractul lor să fie
guvernat de "principiile generale ale dreptului", "lex mercatoria" sau o altă formulă similară.
Totodată, întrucât principiile reprezintă un sistem de reguli ale dreptului contractelor, comune
diferitelor sisteme juridice naţionale şi sunt mai bine adaptate condiţiilor specifice ale
operaţiunilor de comerţ internaţional, părţile unui contract ar putea avea temeiuri solide pentru a
le alege expres în calitate de reguli aplicabile contractului lor, în locul unei sau altei legislaţii
naţionale [11, p. 36-37].
Scopul acestora este de a servi drept "sursă de inspiraţie" legiuitorilor naţionali şi
internaţionali; a contribui la armonizarea dreptului contractelor; a facilita comerţul internaţional;
a servi drept o formulare modernă a lex mercatoria pentru judecători şi arbitri în cadrul
soluţionării litigiilor ce apar în comerţul internaţional; a oferi părţilor o specie de drept autonom
neutră pe care pot să-l adopte ca lege care va guverna contractul lor - lex contractus [11, p. 36-
37; 176, p. 242].
Mai recent, acest tip de instrument a fost numit "soft law" (în traducere din engleză –
drept moale), desemnând instrumente quasi-juridice care nu au forţă obligatorie sau a căror forţă
obligatorie este "mai slabă" decât forţa obligatorie a legilor tradiţionale. Termenul contrastează
cu termenul de "hard law" (trad. – "drept tare"), adică legislaţia tradiţională [159].
În domeniul contractelor şi, implicit, al rezoluţiunii şi rezilierii lor, aceste instrumente
sunt:
1) Principiile Contractelor Comerciale Internaţionale, ediţiile 1994-2010 [178],
elaborate de către UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat – în
continuare "Principiile UNIDROIT"), care reglementează desfacerea contractelor la art. 7.1.5,
precum şi 7.3.1.-7.3.6.
2) Principiile Dreptului European al Contractelor, elaborate de Comisia pentru
Dreptul European al Contractelor, o organizaţie neguvernamentală compusă din 22 de jurişti din
statele membre ale UE, prezidată de profesorul danez Ole Lando (numită şi Comisia Lando).
Principiile sunt, în esenţă, o creaţie intelectuală a cărei valoare este incontestabilă ca şi model
pentru potenţiale legiferări naţionale. Partea I şi a II-a este publicată în 1999, iar partea a III-ea –
20
din 2001-2002 [169] ("Principiile Europene") care reglementează desfacerea contractelor la art.
8:106, precum şi 9:301-9:309.
Pe când Principiile UNIDROIT se aplică contractelor de comerţ internaţional, Principiile
Europene nu se limitează la relaţiile comerciale, ci au vocaţia de a se aplica oricărui contract în
general.
3) Draft Common Frame of Reference – Proiectul Cadrului Comun de Referinţă
("DCFR") [168]. DCFR este cel mai recent instrument intelectual la nivelul Uniunii Europene
în materie de principii aplicabile contractelor. S-a spus că, într-o anumita măsură, acesta
constituie forma superioară şi actualizată a Principiilor Europene şi, în materie de desfacere a
contractului, propune o versiune principială extrem de structurată (art. III-3.501 şi urm. DCFR).
DCFR sunt elaborate de către Grupul de Studiu pentru un Cod civil European (Study Group on a
European Civil Code) şi Grupul de Cercetare privind Dreptul Privat al Comunităţii Europene
(Research Group on EC Private Law (Acquis Group)). Acesta a incorporat Principiile Europene
şi le-a revizuit, însă, prin materiile care le acoperă, se apropie deja de un Cod civil European.
Astfel, DCFR cuprinde următoarele Cărţi: Cartea I - Prevederi generale; Cartea II - Contractele
şi alte acte juridice; Cartea III - Obligaţiile şi drepturile corelative; Cartea IV - Contracte speciale
şi drepturile şi obligaţiile care rezultă din ele; Cartea V - Intervenţia benevolă în afacerile altuia;
Cartea VI - Răspunderea extra-contractuală care rezultă din prejudiciul cauzat altuia; Cartea VII
- Îmbogăţirea fără justă cauză; Cartea VIII - Dobândirea şi pierderea proprietăţii asupra
bunurilor; Cartea IX - Garanţii reale asupra bunurilor mobile; Cartea X – Fiducia.
Meritele DCFR sunt: a) reprezintă un nivel net superior al cercetării universitare în
domeniul istoriei dreptului european şi al dreptului european comparat; b) oferă o bibliografie a
materialelor juridice primare în paralel cu o analiză comparativă, fiind cea mai completă sursă
disponibilă pentru cercetătorii de drept european şi istorie a dreptului european; c) autorii DCFR
au fost mandataţi de însăşi Comisia Europeană [137], iar studiul va forma partea centrală a
tuturor discuţiilor viitoare privind armonizarea juridică în cadrul UE; d) constituie o autoritate
majoră în interpretarea prevederilor viitoare ale UE în domeniul dreptului privat, fiind o sursă de
cercetare esenţială pentru practicienii care lucrează în cadrul sistemului de drept al UE.
Instituţia rezoluţiunii şi rezilierii transcede nu doar în secţiunea sa dedicată contractelor şi
obligaţiilor, ci şi în Cartea VIII abordând şi situaţia dreptului de proprietate şi potenţialul său
retransfer către înstrăinătorul original în cazul restituţiei ca efect al rezoluţiunii.
4) Anteproiectul Codului European al Contractelor [170, p. 349], care constituie
propunerea de codificare europeană făcută de un grup de lucru care îşi desfăşoară activitatea sub
egida Academiei Privatiştilor Europeni de la Pavia, sub coordonarea profesorului Giuseppe
21
Gandolfi.
În materie de rezoluţiune, acest proiect, a cărui răspândire intelectuala este pe nedrept
destul de limitată [100, p. 130], se dovedeşte serios influenţat de soluţiile prezente în dreptul
anglo-saxon, pe de o parte, italian, pe de cealaltă parte, dar propune reguli extrem de adaptabile
şi uşor de urmat.
Nu în ultimul rând, merită să menţionăm lucrul imens al savanţilor francezi şi români de
reformare a dreptului civil, care cuprinde şi instituţia rezoluţiunii şi rezilierii printre cele mai
reformate instituţii, nu doar cosmetic, ci şi ideologic:
1) Anteproiectul Catala. În 2005 un grup de emeriţi profesori şi foşti judecători
francezi au propus ministrului justiţiei francez un Anteproiect de reformă a dreptului obligaţiilor
şi prescripţiei din Codul civil francez (Avant-projet de réforme du droit des obligations et de la
prescription [185]), denumit, de asemenea, "Anteproiectul Catala". El propune o reformă de
anvergură a Codului civil francez în vigoare încă din 1804 [191]. Sunt revizuite instituţiile
centrale ale dreptului contractelor, dreptul delictual şi îmbogăţirea fără justă cauză. Ştiinţa
franceză şi europeană la moment încă dezbate acest Anteproiect, inclusiv la capitolul rezoluţiunii
şi rezilierii [154; 182]. Acest proiect de reformă a constituit, se pare, alături de Codul civil
Quebec [147] şi de Codul civil italian [206], una dintre sursele principale de inspiraţie ale
autorilor noului Cod civil român [100, p. 121].
2) Noul Cod civil al României. După mai multe anteproiecte şi proiecte de nou cod
civil, care s-au perindat în mediul academic mai multe decenii, legiuitorul român a adoptat, în
2009, noul Cod civil al României, care a înlocuit, deopotrivă, vechiul Cod civil de la 1865, dar şi
Codul comercial. Codul civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 şi la aceeaşi dată a fost
modificat substanţial, inclusiv, în unele aspecte, în domeniul rezoluţiunii şi rezilierii contractelor
[96].
Anteproiectul Catala încă rămâne un efort academic, Codul civil al României deja este în
vigoare. Se poate observa că abordările Anteproiectului Catala au fost preluate, în mare parte, de
către codul român. Instituţia rezoluţiunii şi rezilierii beneficiază de o nouă reglementare,
detaliată şi progresivă, însă conceptual este un vlăstar al vechiului sistem.
Textul francez şi român pornesc de la principiul că creditorul, odată ce a optat pentru
rezoluţiune şi nu pentru o altă măsură împotriva neexecutării debitorului, are deschisă o a doua
opţiune între rezoluţiunea judiciară (formulă tradiţională, existentă în actualul Cod civil francez
şi vechiul Cod civil românesc) şi rezoluţiunea unilaterală (formulă inovatoare).
Rezoluţiunii prin declaraţie unilaterală îi este dedicat un text extrem de clar, conform
căruia creditorul poate să pună în întârziere pe debitor oferindu-i un termen rezonabil de
22
executare, după care, executarea nefiind îndeplinită, el va fi în drept să rezolve contractul.
Rezoluţiunea îşi produce efectele (devine efectivă) de la data recepţiei notificării prin care
creditorul declară contractul rezolvit, motivând această măsură. Urmare a acestei rezoluţiuni "în
trei paşi" [100, p. 122] (acordarea unui termen suplimentar de executare prin punerea în
întârziere, declararea unilaterală a rezoluţiunii, notificarea rezoluţiunii), instanţa nu are decât
abilitatea de a controla a posteriori, dacă au fost întrunite condiţiile de invocare a rezoluţiunii
(cei trei paşi, precum şi condiţia substanţială care consta în neexecutarea determinantă).
Acest control trebuie să fie provocat de debitor care poate contesta rezoluţiunea declarată
de creditor. Instanţa, odată sesizată, poate "valida" rezoluţiunea (este în realitate vorba de o
constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor rezoluţiunii). Astfel cum se arată în comentariile
raportului de pe marginea textului, o asemenea rezoluţiune este o inovaţie în dreptul francez.
În premieră pentru rezoluţiunea judiciară sau unilaterală, singura condiţie de substanţă o
constituie neexecutarea. Culpa nu este prevăzută ca şi condiţie.
Din păcate, textele ambelor sisteme de drept nu vorbesc nici de neexecutarea esenţială,
nici determinantă, și doar procedura instituită pentru declararea rezoluţiunii lămureşte asupra
acestui aspect: termenul suplimentar pe care creditorul îl poate acorda pentru executare, poate
transforma o simplă neexecutare într-o neexecutare determinantă, menită să provoace
rezoluţiunea. Autorul român, Ionuţ Florin Popa, analizând noul sistem francez şi român, constată
că textul de lege nu este suficient de lămuritor şi că era important să se consacre regula (prezentă
în alte sisteme de drept) conform căreia creditorul nu poate invoca rezoluţiunea decât în cazul
unei neexecutări cu caracter determinant/esenţial, prin raportare la momentul încheierii
contractului [100, p. 122].
Ideologic, autorii noului sistem român şi francez au păstrat principiul că rezoluţiunea
produce efecte retroactive (a se vedea art. 1160-1 alin.4 din Codul Civil francez în redacţia Ante-
proiectului Catala şi art. 1554 alin.1 al noului Cod Civil român care prevăd: contractul desfiinţat
prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat.). Astfel, rezoluţiunea produce
efecte similare anulării contractului, consacrându-se teza unităţii de efecte, atât în materie de
anulare, cât şi în materie de rezoluţiune [100, p. 122].
În acest sistem reformat, desfiinţarea retroactivă dă naştere unui raport contractual "pe
dos". În fine, restituirea prestaţiilor nu are un regim distinct pentru rezoluţiune, ci atât
Anteproiectul Catala, cât şi noul Cod civil român, în premieră pentru un sistem de drept
continental, instituie un titlu separat, dedicat restituirilor, creând astfel un adevărat "drept al
restituirilor" ca instituţie separată. Restituirea prestaţiilor are loc, conform art. 1635 al noului
Cod civil al României, ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile
23
primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect
retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment.
Astfel, aici se include instituţia nulităţii, condiţiei rezolutorii, rezoluţiunii şi denunţării (dacă este
distinctă de rezoluţiune) şi cea a revocării. Astfel, instituţia îmbogăţirii fără justă cauză este
găsită ca nepotrivită pentru efectele rezoluţiunii şi se instituie un regim juridic distinct.
În doctrina rusă, Карапетов [121, p. 741] susţine introducerea unui drept al restituirilor
în sistemul Codului civil rusesc. Autorul vede o incompatibilitate teoretică între restituţia ca
efect al îmbogăţirii fără justă cauză şi restituţia ca efect al rezoluţiunii. Argumentul pregnant
pentru autor este exemplul când ambele părţi deja au prestat ceva şi atunci echilibrul contractual
se păstrează deci nu putem spune că unul s-a îmbogăţit în dauna altuia.
Rezoluţiunea însă învinge această limitare şi permite restituirea tuturor prestaţiilor, în
măsura în care creditorul pierde interesul pentru prestaţiile parţiale deja executate. Astfel,
regimul îmbogăţirii fără justă cauză nu este bine adaptat pentru rezoluţiune.
În general, am observat că, în doctrina rusească, problema abordată este discutată astăzi
cu o deosebită ardoare în contextul noului proiect de reformă a Codului civil rusesc [113],
elaborat de către Consiliul de pe lângă Preşedintele Federaţiei Ruse pentru Codificarea şi
Perfecţionarea Legislaţiei Civile [132; 122]. Actualmente, art. 453 al Codului civil rusesc
prevede doar încetarea pentru viitor a contractului: "În cazul desfacerii contractului, obligaţiile
părţilor încetează." Astfel, ca regulă generală, oricărei desfiinţări a contractului i se vor aplica
efectele rezilierii, dar nu şi restituţia. Totodată, alin.4. este cel mai problematic, având următorul
conţinut: "Părţile nu sunt în drept să ceară restituirea celor executate de ele până la momentul
modificării sau desfacerii contractului, dacă altceva nu reiese din lege sau acordul părţilor." În
fond, acest alineat anihilează efectul constitutiv al rezoluţiunii – restituirea prestaţiilor. Deşi
doctrina iniţială nu a observat vreo problemă cu acest text de lege1, o abundentă literatură
ulterioară a observat lacuna [126; 133, p. 420]. Aşadar, după cum s-a observat de ultimii autori,
dificultatea cea mai gravă privind efectele rezoluţiunii contractului constă în faptul că existenţa
unei obligaţii neexecutate îi acordă în realitate creditorului care şi-a executat prestaţia doar
dreptul de a cere de la debitor executarea în natură a contractului. Astfel, desfacerea contractului
nu va mai fi în interesul creditorului, întrucât el ar putea pierde dreptul de a cere de la debitor
executarea, fără a putea cere restituirea prestaţiei deja executate. Instanţele de judecată ruseşti au
1 A se vedea, cu titlu de exemplu, lucrările: [112, p. 348-359]; [114, p. 529–530]. Poziţia acestor din urmă autori a
fost în mod special criticată, întrucât interpretarea lor a textului este abuzivă: de fapt, drepturile şi obligaţiile născute
înainte de rezoluţiune, continuă şi după rezoluţiune, ceea ce se stinge sunt drepturile care ar putea apărea pentru
viitor. Iar printre comentatori enumerăm: [117, p. 666–667]; [124, p. 419-420]; [125, p. 740]. În acest din urmă
comentariu, totuşi, М.Г. Розенберг observă că „instanţa de judecată ar putea, în cazul existenţei culpei creditorului
în rezoluţiunea contractului să-l oblige pe acesta să restituie prestaţiile primite în baza contractului” [128, p. 39].
24
soluţionat problema prin apelarea la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză [129, p. 155]. Soluţia,
însă, a fost, pe bună dreptate, criticată, deoarece îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi invocată
chiar în virtutea formulării art. 453 alin.2 din care rezultă că desfacerea contractului în dreptul
rusesc produce efecte doar pentru viitor şi contractul nu se consideră desfiinţat în mod retroactiv,
astfel încât prestaţiile nu sunt subsecvent lipsite de cauză [127, p. 32]. Unica soluţie în viziunea
autorilor ruşi este de a modifica fie art. 453 alin.4, care se referă la efectele rezoluţiunii [127, p.
40], fie de a exclude art. 453 alin.4 şi a modifica art. 1103 al Codului civil al Federaţiei Ruse,
care se referă la îmbogăţirea fără justă cauză, şi de a include desfacerea contractului ca unul din
cazurile când se aplică regulile acestei instituţii generale [126].
Noul proiect de reformă a Codului civil rusesc vine să rezolve această lacună prin
modificarea art. 453 alin.2 şi adăugarea cuvintelor "dacă altceva nu este prevăzut de lege,
contract sau nu rezultă din esenţa obligaţiei". La alin.4 al articolului se adaugă un paragraf nou,
cu textul: în cazul în care până la desfacerea contractului una dintre părţi, primind de la cealaltă
parte executarea obligaţiei contractuale, nu şi-a executat obligaţia sa sau a oferit celeilalte părţi o
prestaţie neechivalentă, raporturilor părţilor li se aplică regulile privind obligaţiile rezultate din
îmbogăţirea fără justă cauză (capitolul 60), dacă altceva nu este prevăzut de lege sau contract.
Ambele modificări au ca efect introducerea unei reguli generale privind restituţia în
dreptul rusesc, însă nu ca instituţie de sine stătătoare, ci ca efect al regulilor îmbogăţirii fără justă
cauză.
Savantul rus Карапетов critică aceste soluţii ale proiectului de lege şi consideră că
articolele privind efectele rezoluţiunii trebuie rescrise [122]. În special, în viziunea sa,
modificările propuse nu răspund la cazurile când, deşi contractul este unul de durată divizibil
("длящийся делимый договор", echivalentul, în doctrina noastră, a contractului cu executare
succesivă, unde prestaţiile sunt clar divizibile), este posibil că creditorul va pierde interesul în
prestaţiile anterioare dacă are loc o încălcare a prestaţiilor posterioare.
Susţinem observaţia autorului şi credem că soluţiile propuse mai jos răspund acestor
probleme practice ridicate.
Un alt punct de divergență a proiectului respectiv de reformă a Codului civil rusesc este
păstrarea rezoluţiunii judiciare ca metodă de bază (supletivă) de operare a rezoluţiunii. Pentru
moment, conform art. 452 al acestui cod, contractul se desface doar de către instanţa de judecată.
Proiectul introduce un nou articol 4501 care reglementează dreptul de a desface contractul printr-
o simplă notificare (односторонний отказ от договора) doar când această procedură
extrajudiciară este prevăzută expres de lege sau de contract. Astfel, proiectul tolerează
rezoluţiunea extrajudiciară însă nu face din ea o regulă de bază. Recent, doctrina rusă a criticat
25
această soluţie ca fiind arhaică [122].
Majoritatea proiectelor de codificare academică şi principalele sisteme de drept au
avansat mult şi se caracterizează prin următoarele trăsături:
favorizează rezoluţiunea unilaterală (adică extrajudiciară), iar câteva conferă
creditorului un drept de opţiune (mai mult sau mai puţin limitat) între rezoluţiunea judiciară şi
rezoluţiunea unilaterală;
de regulă, prevede un controlul judiciar a posteriori - este vorba de acele sisteme
care admit cu valoare de regulă rezoluţiunea unilaterală şi de cazurile în care este permisă
opţiunea pentru această rezoluţiune, iar ea este utilizată;
impun ca singură condiţie de fond neexecutarea esenţială pentru invocarea
rezoluţiunii şi, alternativ sau în mod complementar utilizează mecanismul numit Nachfrist1
compus dintr-o somaţie de executare şi un termen suplimentar, acordat debitorului pentru a-şi
executa obligaţiile;
impun notificarea rezoluţiunii unilaterale, pentru ca aceasta să fie efectivă;
în privinţa efectelor rezoluţiunii, se pare că majoritatea sistemelor s-au detaşat de
vechea tradiţie a efectelor retroactive, optând pentru soluţii nuanţate, care pot să presupună
retroactivitatea sau nu; ultima tendinţă promovată de DCFR şi preluată de noul Cod Civil român
este de a institui un drept al restituirilor aplicabil nu doar rezoluţiunii, ci şi altor temeiuri de
desfiinţare retroactivă sau neretroactivă a contractelor;
în sfârşit, în unele sisteme, rezoluţiunea nu mai este privită în sensul său restrâns,
de sancţiune pentru neexecutare culpabilă, ci este analizată ca o instituţie funcţională, o tehnică
juridică depersonalizată care poate fi utilizată într-o multitudine de ipoteze. Aceasta a permis
acestor sisteme de drept să structureze o adevărată teorie generală a rezoluţiunii contractului,
indiferent de temeiuri şi reguli specifice de restituţie.
Este notabil că sistemul Codului civil al Republicii Moldova, făcând abstracţie de la
detaliile de tehnică legislativă, corespunde acestor caracteristici ale celor mai reprezentative
sisteme de drept. Această concluzie va traversa capitolele ce urmează ale prezentei teze.
Proiectul Codul Civil al Republicii Moldova [107] a preluat atât prevederile Codului civil
german privind contractul sinalagmatic, cât şi ale Principiilor Europene – sisteme structurate
diferit. Noul Cod civil autohton a preluat fidel, cu mici excluderi, prevederile proiectului său în
materie de rezoluţiune şi reziliere. Ajungem la concluzia că, în sistemul Codului civil, din punct
de vedere structural, conceptele de neexecutare esenţială şi termenul suplimentar acordat
1 În continuare, vom folosi şi acest termen de provenienţă germană. Conceptul se regăseşte în art. 609 şi 709 ale
Codului civil al Republicii Moldova.
26
(Nachfrist) sunt paralele; ideologic însă ideea centrală rămâne cea de neexecutare esenţială,
serioasă, determinantă (inspirată din sistemul Convenţiei ONU şi a Principiilor Europene);
mecanismul termenului suplimentar nu este decât un instrument subordonat conceptului central.
În sens contrar, se expune comentatorul art. 735 al Codului civil al Republicii Moldova,
autorul Nicolae Eşanu [38, p. 341], care atribuie la condiţiile necesare rezoluţiunii în temeiul art.
735 nu doar neexecutarea esenţială, ci şi faptul ca debitorul să fi fost pus în întârziere; aceasta, în
opinia civilistului, este obligatorie în temeiul art. 709, deşi sunt cazuri când ea nu este necesară
în temeiul art. 710. Motivele noastre în sensul respingerii acestei soluţii sunt expuse mai detaliat
în secţiunea 3.3 in fine din Capitolul 3. Credem că aceste două concepte pot fi comparate cu
două drumuri diferite, care duc la acelaşi punct de destinaţie. Conceptul de neexecutare esenţială
este un drum mai rapid, dar mai riscant; pe când cel de Nachfrist durează mai mult (trebuind să
aşteptăm termenul suplimentar stabilit), dar este mai sigur pentru creditor în strategia sa de a
justifica ruptura contractului.
De asemenea, în doctrina autohtonă, Aurel Băieşu a relevat diferenţa de regim între art.
709 şi 735 poziţionând-o ca un conflict între regimul de drept comun (art. 735) şi regimul
special, aplicabil contractelor sinalagmatice (art. 709) [8, p. 386]. Autorului i-a fost suficient
argumentul că art. 709 este poziţionat în capitolul din Codul civil dedicat contractelor
sinalagmatice. În rest, el evită în a se expune privind interacţiunea dintre cele două regimuri.
În doctrina autohtonă, savantul Nicolae Eşanu a examinat cel mai detaliat instituţia
discutată cu ocazia comentării articolelor 704-711 şi 733-748 ale noului Cod civil.
Savantul moldovean Aurel Băieşu a studiat cel mai detaliat subiectul rezoluţiunii şi
rezilieri contractului din perspectiva dreptului comparat [9-13, 186], culminând cu recenta
susţinere a tezei de doctor habilitat în drept [13]. Studiul său se axează pe conceptul de încălcare
a contractului şi a sistemului remediilor de care dispune creditorul în cazul încălcării
contractului. Astfel, autorul a prezentat regimul neexecutării contractului în sistemul de drept
anglo-saxon, german, francez, comunitar, precum şi al Convenţiei ONU şi al eforturilor
academice, aşa ca Principiile Europene. Pe lângă spiritul comparatist al lucrării, este salutabil că
autorul face paralele cu sistemul Codului civil al Republicii Moldova şi înaintează unele
propuneri de lege ferenda.
Totuşi, în doctrina autohtonă lipseşte anume un efort monografic de studiere a temei în
discuţie. De asemenea, nu putem releva lucrări care ar studia practica judiciară în domeniu.
În doctrina românească, prima monografie dedicată subiectului a fost elaborată de către
politicianul, avocatul şi profesorul român Valeriu Stoica în 1997.
Cel mai recent şi pertinent studiu al instituţiei rezoluţiunii şi rezilierii în doctrina
27
românească l-a lansat, în 2010, savantul român Ionuţ-Florin Popa de la Universitatea "Babeş-
Bolyai" din Cluj, România [100; 101], culminând cu monografia omonimă, lansată în 2012
[102]. Studiul face o prezentare a inovaţiilor aduse dreptului privat românesc, în materia
rezoluţiunii, prin reglementarea în noul Cod civil al României [36] din 2009, în vigoare din 1
octombrie 2011. Autorul recurge, în primul rând, la o retrospectivă a dreptului rezoluţiunii în
Codul civil vechi al României de la 1865, dar efectuează şi o incursiune în dreptul comparat,
unde formula adoptată de noul Cod civil al României este cunoscută de mult timp. Pe lângă
aceasta, studiul cuprinde un examen sistematic al instituţiei rezoluţiunii, cu un interes particular
asupra concepţiei generale a rezoluţiunii, tipurile sale, condiţiile de invocare, efectele lor şi
disocierea de alte instituţii. Autorul prezintă, argumentat, reforma substanţială a rezoluţiunii în
noul Cod civil românesc, atât la nivel formal - prin reglementarea rezoluţiunii unilaterale
extrajudiciare, cât şi la nivel material - prin reglementarea condiţiei esenţiale de "neexecutare
determinantă", necesară pentru invocarea rezoluţiunii.
Studiul constată că noul cod român a păstrat abordarea ideologică a vechiului cod -
rezoluţiunea produce efecte retroactive. Printre meritele lucrării notăm:
sunt prezentate argumente convingătoare potrivit cărora, în noul sistem, culpa
debitorului nu este o condiţie de invocare a rezoluţiunii [101, p. 88];
sunt identificate trei tipuri de rezoluţiune în sistemul noului cod: rezoluţiunea
judiciară (pe care o pronunţă judecătorul); rezoluţiunea unilaterală (declarată de o parte
contractantă prin notificare extrajudiciară); rezoluţiunea de drept (un concept întâlnit mai rar în
dreptul comparat, potrivit căruia, dacă termenul fixat pentru prestaţia uneia dintre părţi este
stipulat ca fiind esenţial în interesul celeilalte, aceasta din urmă trebuie să notifice celeilalte părţi
dacă vrea executarea după împlinirea termenului; în lipsa notificării, contractul se consideră
desfiinţat de plin drept chiar dacă rezoluţiunea nu a fost expres prevăzută);
în special, evidenţiază avantajele rezoluţiunii extrajudiciare şi se constată ca fiind
una dintre marele realizări ale noului cod [101, p. 94];
analizează diferenţele dintre rezoluţiunea parţială şi reducerea preţului, şi ajunge
la concluzia că ele sunt instituţii identice [101, p. 108];
critică nereglementarea expresă în noul cod românesc a rezoluţiunii pentru
neexecutare anticipată, însă foloseşte argumente de interpretare juridică pentru a demonstra că,
de fapt, simplul risc că la scadenţă va avea loc o neexecutare, poate fi invocat de creditor pentru
a declara rezoluţiunea chiar înainte de scadenţă [101, p. 107].
Autorul concluzionează că noutăţile noului cod vor ridica nivelul mediului juridic
28
românesc. Dumnealui laudă efortul legiuitorului român de a introduce conceptele notorii ale
dreptului internaţional şi european (conceptul de neexecutare determinantă, procedura de
Nachfrist, posibilitatea rezoluţiunii extrajudiciare), pe care le susţine. De asemenea, critică noile
reglementări în materie, ca fiind prea complicate şi adesea confuze, necorelările între unele
reglementări din partea generală dedicată rezoluţiunii şi cele aferente, dedicate contractelor
speciale. Considerăm că aceste critici pot fi deopotrivă aduse şi Codului Civil al Republicii
Moldova.
Doctrina românească este de abia la început de cale în examinarea noilor reglementări ale
instituţiei în discuţie. Însă doctrina anterioară îşi păstrează valenţa pentru că numeroase aspecte
ideologice sunt preluate de noul cod.
Cea mai recentă şi de anvergură lucrare în ştiinţa juridică franceză aparţine savantului
Thomas Genicon [195] şi este datată cu anul 2007. Autorul a efectuat o adevărată sinteză a
ştiinţei pe subiectul rezoluţiunii contractului pentru neexecutare. În lucrare se constată că există
numeroase întrebări deschise pe acest subiect, însă ceea ce-l face cu adevărat original – şi
trezeşte întregul interes – pentru a efectua un studiu consacrat rezoluţiunii pentru neexecutare
ţine de curioasa combinare a dificultăţilor foarte teoretice, care uneori invită la reflecţii
fundamentale, şi dificultăţile foarte tehnice, care invită, în mod divers, la exerciţii concrete şi
reglementări practice.
Genicon porneşte de la constatarea că, în doctrina franceză, s-a scris mult despre aspecte
separate ale rezoluţiunii, însă nu există o privire de ansamblu a acestui subiect complex [195, p.
4].
El a avut meritul de a ridica o problemă de cercetare principială: trebuie să cercetăm
mecanismul tehnic prin care este distrus contractul sau, mai degrabă, să cercetăm motivele, mai
teoretice, pentru care este decisă rezoluţiunea contractului? [195, p. 67] Astfel, el arată caracterul
pluridisciplinar al instituţiei şi dificultatea în a formula o teorie generală a acestuia.
Tot Genicon are meritul de a înţelege criticile întemeiate la adresa teoriei clasice a
rezoluţiunii şi propune trecerea de la retroactivitatea ficţiune la retroactivitatea tehnică. Astfel, el
lansează o nouă teorie care postulează că neexecutarea, aşa cum este, impune revenirea asupra
operaţiunii economice în care părţile se angajaseră anume pentru a o corija într-o manieră
adecvată [195, p. 511]. Cea mai bună metodă de a remedia neexecutarea constă în a retrage
operaţiunea declanşată de încheierea contractului, plasându-l pe creditor în acea situaţie în care
s-ar fi aflat dacă contractul nu debuta sau, cel puţin, punând baza restabilirii unui just echilibru.
Poziţia conceptuală nouă este, aşadar, că rezoluţiunea este o retragere a operaţiunii
economice decisă ca reacţie la neexecutare.
29
Anteproiectul Catala şi noul Cod civil românesc sunt locul unde această nouă teorie şi-a
găsit reflecţia.
Revelator, pentru autoarea franceză Rigalle-Dumetz, rezoluţiunea contractului nu există
[195, p. 42]. Dacă s-a recurs la rezoluţiunea contractului, trebuie să înţelegem că ea are efect
doar asupra raportului obligaţional generat de contract, dar nu asupra contractului, care rămâne
intact. Această teză începe a se răspândi în doctrina italiană şi franceză.
Această abordare nu se regăseşte în niciun text de lege, în nici un sistem de drept
examinat de noi. Toate codurile civile vorbesc despre "rezoluţiunea contractului". Cea mai
recentă codificare în dreptul european, DCFR, însă a adoptat pe deplin această concepţie. În loc
să utilizeze "rezoluţiunea contractului", utilizează "rezoluţiunea obligaţiilor contractuale". Iar la
art. III-3.501(2) dispune că "rezoluţiunea" (în engleză "termination", în franceză "résolution")
înseamnă rezoluţiunea totală sau parţială a raportului contractual. Alineatul (1) precizează că
Secţiunea respectivă se aplică doar obligaţiilor contractuale şi raporturilor contractuale.
Aceasta constituie o distanţare intenţionată şi gândită de la Principiile Europene (care au
servit drept text de pornire pentru DCFR), care utilizau conceptul de rezoluţiune a contractului
("termination of contract").
De asemenea, Genicon are meritul de a sistematiza observaţii fragmentare ale doctrinei
privind imperfecţiunea clasificării contractelor în contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi
contracte cu executare succesivă. Aceasta duce şi la abandonarea distincţiei artificiale dintre
rezoluţiune, pe de o parte, şi reziliere, pe de altă parte.
În doctrina autohtonă, Oleg Efrim a observat [25, p. 74] această contradicţie nescuzabilă:
"Deoarece obligaţia dobânditorului persistă pe toată durata vieţii beneficiarului, urmând a fi
executată în permanenţă, contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă este
unul cu executare succesivă. În pofida acestui fapt, prin derogare de la regula stabilită la art.
747, încetarea pentru neexecutare se va produce prin rezoluţiune (deşi doar parţial cu efect
retroactiv – art. 845), şi nu prin reziliere".
Este o situaţie într-adevăr jenantă pentru doctrină de a constata că, în pofida calificării
contractului, trebuie să-i aplicăm regimul calificării adverse; şi că chiar Codul civil al Republicii
Moldova este contradictoriu în normele sale speciale atunci când dispune, în mod expres,
rezoluţiunea contractului cu executare succesivă.
Astfel, Genicon va propune o nouă clasificare a contractelor şi propune să distingem
contractele de utilitate continuă de contractele de utilitate globală (adică care ia în considerație
toate elementele unui ansamblu).
Contractele de utilitate globală, în fond, indiferent dacă executarea lor se înscrie sau nu
30
într-o durată mai mult sau mai puţin lungă, nu sunt decât proiecte în curs de realizare. Ele
cuprind o operaţiune cu un obiectiv spre care tinde ansamblul actelor îndeplinite în acest scop şi
care, fiind lipsit de orice utilitate proprie, nu are sens şi valoare decât atunci când proiectul a fost
îndeplinit.
Contractele de utilitate continuă au drept obiect executarea unei operaţiuni care nu
încetează de a fi utilă pe măsura executării; ele îşi găsesc utilitatea deşi treptat ele se epuizează;
acest contract este constant în curs de execuţie, în acelaşi timp, considerându-se executat în mod
perfect.
Fără teama de a greşi şi fără să intrăm în detalii pentru că vom analiza această problemă
atunci când urmează să discutăm această clasificare a contractului, putem spune că teoria merită
a fi luată în dezbatere şi constituie un început teoretic solid, care ar putea explica soluţiile pe care
judecătorii deja le dau, ignorând rigiditatea şi contradictorialitatea clasificării clasice.
Problema nu trebuie privită numai teoretic, dimpotrivă ea este o dificultate reală pe care o
întâmpină practica judecătorească. Situaţia ştiinţei în domeniul clasificării contractelor cu
executare dintr-o dată (uno ictu) şi a contractelor cu executare succesivă constă într-o "dezordine
ancestrală" [195, p. 589].
1.2. Problemele de cercetare propuneri și soluţii
Metoda de cercetare utilizată de autor este una profund comparatistă. Am constatat că
compararea doctrinei din diverse sisteme de drept este inutilă, dacă, în prealabil, nu studiem
prevederile legale de bază ale rezoluţiunii şi rezilierii contractelor. În majoritatea cazurilor,
sistemele de drept folosesc diferite metodologii de reglementare şi, deşi ajung la soluţii similare,
abordările conceptuale diferă substanţial. Cercetarea instituţiei studiate sub aspectul dreptului
comparat se dovedeşte a fi cu atât mai corectă când ajungem să constatăm că, în cadrul aceluiaşi
sistem de drept, doctrina este relativ unanimă pe marginea aspectelor juridice ale rezoluţiunii şi
rezilierii contractelor. Astfel, dacă există divergenţe între doctrinarii diverselor state, este fiindcă
ei pornesc de la baze legislative diferite.
Studiul întreprins de autor încearcă o nouă prezentare a instituţiei rezoluţiunii şi rezilierii
contractului prin prisma prevederilor noului Cod civil al Republicii Moldova [27], a practicii
judiciare [43-55; 66; 109; 200] şi a celor mai noi tendinţe doctrinare în materie, pentru a releva
funcţionalitatea instituţiei din punct de vedere doctrinar, dar şi pentru a oferi soluţii practice.
Pentru a fundamenta aceasta nouă prezentare, autorul a tins să cerceteze următoarele
aspecte, să le critice şi să propună recomandări:
a) precizarea aspectelor teoretico-conceptuale privind instituţia rezoluţiunii şi
31
rezilierii contractului
• de a identifica accepţiunile termenilor "rezoluţiune şi reziliere a contractului";
• de a determina dacă este corectă sintagma "rezoluţiunea şi rezilierea contractului"
ori juridiceşte exact este "rezoluţiunea şi rezilierea raportului contractual";
• de a dezvălui natura juridică a rezoluţiunii şi rezilierii contractului: sancţiune
civilă, remediu juridic sau altceva; şi unde îl putem plasa printre instituţiile dreptului civil;
• de a examina definiţiile de doctrină pe marginea rezoluţiunii şi rezilierii
contractului şi de a propune o definiţie potrivită conceptului Codului civil al Republicii
Moldova;
• de a identifica o teorie satisfăcătoare privind fundamentul juridic al rezoluţiunii şi
rezilierii contractului;
b) determinarea problemelor legate de domeniului de aplicare al instituţiei
rezoluţiunii şi rezilierii contractului
• de a analiza distincţia dintre rezoluţiune a contractului şi reziliere a contractului
sub aspectul viabilităţii şi certitudinii clasificării corelative a contractelor în contracte cu
executare dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă;
• de a identifica o nouă clasificare care ar răspunde nevoilor practice şi ar explica
regimul juridic conţinutul în Codul civil;
• de a stabili limita de demarcare dintre rezoluţiunea şi rezilierea contractului, pe de
o parte, şi stingerea contractului pentru imposibilitate; poate oare fi rezolvit un contract imposibil
de executat, pe de altă parte;
• de a examina instituţia "rezoluţiunii parţiale" în raport cu conceptul de "reducere a
prestaţiei corelative";
• de a determina distincţia dintre rezoluţiunea şi rezilierea contractului şi nulitatea
contractului;
• de a examina viabilitatea restrângerii mecanismului rezoluţiunii şi rezilierii doar la
contractele sinalagmatice; dacă există cazuri când apare un interes de a supune şi contractele
unilaterale rezoluţiunii ori rezilierii;
c) analiza problemelor legate de apariţia şi exercitarea dreptului la rezoluţiune şi
rezilierii în cadrul raporturilor contractuale patogene
• de a determina dacă Codul civil al Republicii Moldova permite clasificarea
dreptului de rezoluţiune în drept legal şi drept convenţional de rezoluţiune şi reziliere a
contractului;
• de a identifica şi examina aplicabilitatea principalelor concepte legale (conceptul
32
de neexecutare esenţială şi conceptul de termen suplimentar acordat de creditor după scadenţă),
utilizate pentru a justifica rezoluţiunea sau rezilierea a contractului; şi determinarea modului în
care ele soluţionează diferitele patogenii contractuale;
• de a determina modul de interacţiune dintre art. 709 şi 735 din Codul civil:
urmează ele a fi cumulate pentru a justifica rezoluţiunea sau rezilierea a contractului, ori fiecare
din ele constituie un concept autonom?;
• de a răspunde la întrebarea dacă culpa debitorului constituie o condiţie de apariţie
a dreptului legal la rezoluţiune pentru neexecutare;
• de a identifica legităţile care pot fi desprinse din multitudinea de temeiuri legale
speciale de rezoluţiune sau reziliere a contractului conţinute în capitolele din Codul civil al
Republicii Moldova, dedicate contractelor speciale, dar şi în legile speciale;
• de a stabili caracterul dreptului la rezoluţiune ori reziliere de a fi un drept
potestativ şi a determina limitele legale ale acestei libertăţi decizionale;
• de a determina avantajele şi dezavantajele noului concept de rezoluţiune
extrajudiciară, preluat de Codul civil al Republicii Moldova din legislaţiile moderne;
• de a identifica aspectele procesuale care influenţează funcţionarea instituţiei
discutate în contextul raporturilor contractuale patogene;
d) analiza problemelor legate de efectele juridice ale rezoluţiunii şi rezilierii şi
efectul lor asupra raporturilor contractuale patogene
• de a examina aspectele conceptuale ale restituţiei ca efect al rezoluţiunii
contractului;
• de a propune o teorie privind efectele ce le produc rezoluţiunea, pe de o parte, şi
rezilierea, pe de altă parte. În cazul rezoluţiunii, o atenţie sporită se va atrage teoriei franceze a
efectului retroactiv şi teoriei germane a raportului de lichidare sub aspectul identificării teoriei
aplicabile în sistemul Codului Civil al Republicii Moldova;
e) analiza de drept comparat şi de lege ferenda
• de a determina măsura în care soluţiile Codului civil al Republicii Moldova
corelează cu legislaţia internaţională (Convenţia de la Viena cu privire al vânzarea internaţională
de mărfuri, la care Republica Moldova este parte), dar şi cu recentele proiecte academice de
codificare, lansate în Uniunea Europeană, precum şi noul Cod civil al României; şi
• de a contribui cu interpretări şi propuneri de îmbunătăţire a textelor de lege
existente, dar şi, în special, de aplicare teleologică şi consecventă a reglementărilor existente.
Materia dizolvării contractului, şi a efectului mai mult sau mai puţin întins a anumitor
moduri de dizolvare (dizolvare ex nunc sau ex tunc), este una dintre cele mai complexe şi
33
delicate în tot dreptul civil. Soluţiile sunt departe de a fi omogene, iar doctrina dă dovadă, în
acest domeniu, de o incertitudine rară, care se traduce fie prin contradicţiile între autori, fie prin
sobrietatea semnificativă a anumitor autori în expunerea acestei părţi a dreptului [195, p. 579].
În căutarea celei mai fidele metode de reglementare a desfacerii diverselor operaţiuni
economice, am conchis că cea mai bună metodă este cea aleasă de părţi. Într-un scenariu ideal,
după declararea rezoluţiunii ori rezilierii, părţile ar trebui să se reunească şi să analizeze ce s-a
executat şi ce trebuie restituit, și care este partea proiectului eşuat pe care părţile vor, totuşi, s-o
păstreze. Evident că un asemenea lux nu este accesibil; mai mult decât atât, legea şi judecătorul
intervine atunci când situaţia contractuală patogenă nu este soluţionată amiabil. Metoda de
reglementare se bazează atunci pe o prezumţie a voinţei părţilor pentru ipoteza desfacerii
contractului. Criteriile acestei desfaceri ar trebui să fie păstrarea echilibrului economic între
părţi: dacă se restituie, să se restituie totul de ambii; dacă se păstrează ceva, să păstreze ambii în
mod proporţional.
Rolul adevărat al legii şi judecătorului în cazul raporturilor contractuale patogene nu este
de a face ca şi cum contractul nu a fost încheiat niciodată, şi nici de a face ca şi cum el nu a fost
executat niciodată. Finalitatea ar trebui să depăşească acest cadru simplist de "contract inversat",
ci constă în remedierea încălcării; în corijarea consecinţelor patogeniei, a neexecutării
contractului [195, p. 646].
Deosebit de controversată în doctrină este rolul culpei debitorului în cadrul rezoluţiunii
contractului. Este oare rezoluţiunea o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului ori
rezoluţiunea este un fenomen mai general care nu este condiţionat de culpă? În funcţie de
răspunsul care se oferă, privim rezoluţiunea ca şi o măsură de răspundere civilă sau ca un
remediu obiectiv pe care îl are orice creditor, victimă a neexecutării.
Teoria sancţiunii pentru neexecutare culpabilă se bazează pe o realitate intuitivă: în
majoritatea cazurilor, contractul este încălcat din culpa unei părţi contractante. Victima, pe lângă
faptul că solicită rezoluţiunea, în quasi-totalitatea cazurilor, cere şi despăgubiri, care, prin esenţa
lor, sunt acordate doar în cazul încălcării culpabile a obligaţiilor contractuale. Aceasta este şi
observaţia empirică a autorului la analiza practicii judiciare autohtone [43-55], cea a instanţelor
judecătoreşti româneşti [66; 109] şi a practicii arbitrajului internaţional [200].
Într-adevăr, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare culpabilă este atât de
înrădăcinată în sistemele de drept încât ea domină instituţia rezoluţiunii, chiar sub riscul de a
crea o confuzie teoretică privind natura juridică a altor tipuri de rezoluţiune – rezoluţiunea în caz
de neexecutare din lipsa vinovăţiei debitorului ori rezoluţiunea bazată pe un drept discreţionar al
părţii contractante.
34
Totuşi, scopul prezentei teze este de a elabora o concepţie universală şi nu fragmentară
asupra instituţiei.
Vom arăta că tendinţa sistemelor de drept contemporane şi a doctrinei este de a abandona
ideea de culpă în domeniul rezoluţiunii. Culpa rămâne relevantă ca una din circumstanţele care
califică o încălcare ca fiind esenţială. Ea însă nu afectează celelalte criterii care indică o
neexecutare esenţială.
Una dintre dificultăţile întâmpinate de autor a fost că sistemele contemporane de drept
încă nu au dezvoltat o teorie generală a rezoluţiunii şi rezilierii contractului ca şi concept
funcţional care ar cuprinde desfiinţarea contractelor valabile pentru toate temeiurile privite în
sistem (neexecutare culpabilă; neexecutare fără culpă; cazurile de simplă discreţie a părţii
contractante – denunţarea unilaterală, revocarea). Unii autori studiază rezoluţiunea pentru
neexecutare [110; 121; 195; 210]; alţi autori se axează pe rezoluţiunea ca urmare a imposibilităţii
executării obligaţiei [209]; pe când unele lucrări examinează aspecte specifice, cum ar fi
rezoluţiunea extrajudiciară [119; 189]. O asemenea teorie generală se prefigurează în sistemele
de drept în care rezoluţiunea este privită mai larg decât ca şi sancţiune pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor [119; 134; 135; 139; 177; 173].
Instituţia pe care ne-am propus să o discutăm nu este una exclusiv de drept material. Or,
a examina doar aspectele de drept material în condiţiile şi efectele rezoluţiunii şi rezilierii
(ignorând aspectele procedurale) înseamnă a privi instituţia în mod fragmentar. Puţine alte
instituţii de drept civil au nevoia să combine aspecte de drept material şi procedural într-o
asemenea măsură. Am menţiona aici nulitatea ca o altă instituţie care prinde viaţă prin
desfăşurarea procedurii judiciare.
Când spunem aspecte procesuale ale rezoluţiunii şi rezilierii, nu ne referim doar la
procedura civilă, în care se examinează acţiunile relative la rezoluţiune şi reziliere, ci şi la
procedurile care întemeiază rezoluţiunea şi rezilierea (a se vedea, procedura de acordare a
termenului suplimentar, tratată în secţiunea 3.3); declanşarea rezoluţiunii şi rezilierii prin
notificare scrisă; lichidarea relaţiei contractuale.
Justificarea acestei coroborări dintre material şi procedural o regăsim în natura juridică a
instituţiei de a fi un mijloc de apărare a drepturilor contractuale, un remediu al creditorului, care,
adeseori, este utilizat în condiţii contencioase, pre- şi intra-judiciare.
1.3. Concluzii la capitolul 1
Instituţia rezoluţiunii şi rezilierii contractului cunoaşte o literatură bogată, în special, în
sistemele dezvoltate de drept. În Republica Moldova, doctrina juridică este la început de cale și
35
încă urmează să apară un studiu comprehensiv la tema pusă în discuţie. Opiniile expuse în
vechea doctrină sovietică nu răspund necesităţilor epocii, marcate de o complexitate sporită a
reglementărilor preluate din Codul civil german (BGB) [143] şi Principiile Europene.
Sistemele de drept acordă o importanţă mare reglementării rezoluţiunii şi rezilierii
contractelor, însă sunt pe de parte de a fi uniforme. Diverse teorii tradiţionaliste marchează
specificul fiecărui sistem. Terminologia este diferită, uneori intraductibilă; temeiurile legale care
întemeiază desfacerea contractului au formulări diferite, deşi toate converg spre o neexecutare
serioasă; creditorul alege să declare rezoluţiunea prin notificare sau să solicite pronunţarea de
către instanţa de judecată, în alte sisteme rezoluţiunea judiciară este regula, iar, uneori, doar ea
este posibilă; efectele juridice sunt influenţate de teoria retroactivităţii sau teoria lichidării.
Urmează să studiem aceste aspecte în continuare.
36
2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA
CONTRACTELOR
2.1. Accepţiunile rezoluţiunii şi rezilierii contractului
Ca urmare a cercetării efectuate de autor, dorim să precizăm din capul locului structura
instituţiei rezoluţiunii şi rezilierii şi locul de studiere a fiecărei componente ce o constituie.
Astfel, autorul priveşte rezoluţiunea şi rezilierea în trei accepţiuni: (1) drept subiectiv al părţii
contractante de a declara ori cere rezoluţiunea sau rezilierea; (2) actul prin care partea
contractantă declară sau cere rezoluţiunea sau rezilierea şi astfel îşi exercită dreptul subiectiv
nominalizat; (3) rezultatul exercitării dreptului subiectiv asupra raporturilor contractuale.
Rezoluţiunea şi rezilierea – drept subiectiv civil. Dreptul subiectiv poate fi exprimat în
mai multe feluri: "dreptul de a rezolvi/rezilia", "dreptul de a declara rezoluţiunea/rezilierea",
"dreptul de a cere rezoluţiunea/rezilierea". Pentru unii autori ultimele două exprimări denotă
diferenţa dintre rezoluţiunea extrajudiciară (care se declară prin notificare scrisă) şi rezoluţiunea
judiciară (care se pronunţă de către judecător la cererea părţii contractante îndreptăţite)1. În
prezenta teză vom alterna, între aceste trei exprimări, fără ca aceasta să însemne că ne referim
doar la rezoluţiunea extrajudiciară ori cea judiciară.
Dreptul de a rezolvi este unul dintre drepturile creditorului2, acordat în temeiurile expres
prevăzute de lege (neexecutarea obligaţiei contractule, eşecul în ajustarea contractului la
circumstanţele schimbate) ori de contract (numită şi facultate de rezoluţiune pentru a indica
discreţia care poate fi ataşată exerciţiului acestui drept). În acest sens s-a spus că el este un
remediu juridic ori, în terminologia art. 11 al Codului civil al Republicii Moldova, un mijloc de
apărare a drepturilor subiective civile.
Pe drept cuvânt s-a apreciat [189, p. 275] că acest drept se exercită "pe riscul şi pericolul"
titularului său, în sensul că el este pasibil de sancţionare în cazul în care judecătorul va decide în
1 În dreptul rusesc, М.А. Егорова [119, p. 26] observă aceeaşi legitate, însă, de asemenea, o critică şi susţine, într-un
final, că chiar şi atunci când Codul civil rusesc menţionează "dreptul de a cere desfacerea contractului", partea
îndreptăţită îl poate exercita şi pe cale extrajudiciară. 2 Termenul "creditor" este folosit aici, bazându-ne pe prezumţia că rezoluţiunea se datorează unei încălcări a
dreptului contractual al creditorului prin neexecutarea obligaţiei de către debitor. Aşadar, termenul nu este potrivit
pentru o teorie generală a rezoluţiunii, aplicabilă nu doar cazurilor de neexecutare a obligaţiilor. Mai mult decât
atât, termenul ar putea sugera, în mod fals, că suntem în prezenţa unui contract unilateral, în care o parte este doar
creditor, iar alta doar debitor. Vom arăta însă că rezoluţiunea a fost concepută, şi se aplică cu precădere,
contractelor sinalagmatice, în cadrul cărora fiecare parte contractantă are atât calitatea de creditor, cât şi de debitor.
Mai exactă este exprimarea "partea îndreptăţită la rezoluţiune" ori, cum sugerează doctrina rusească [119] – "partea
activă" şi "partea pasivă" a rezoluţiunii. Oricând vom utiliza termenul de "creditor" ori "debitor" această precizare
terminologică se va impune.
37
cadrul unui eventual control a posteriori că desfacerea contractului nu era justificată. Unii autori
merg mai departe în această analiză şi spun că o prerogativă care se exercită pe riscul şi pericolul
autorului său nu este un veritabil drept subiectiv, căci un drept anume acordă o securitate celui
care îl poartă. Exercitarea unui drept nu ar trebui să expună titularul unui risc. Rezoluţiunea
extrajudiciară pentru motiv de neexecutare a obligaţiilor este astfel, într-o opinie, o anticipare a
hotărârii judecătorului, şi nu expresia unui drept subiectiv.
Nu putem susţine această ultimă teză; diverse drepturi subiective civile sunt supuse unei
serii de condiţii de fond şi de formă, iar judecătorul are competenţa de a verifica dacă aceste
condiţii au fost reunite la data exercitării dreptului. Astfel, dreptul la rezoluţiune şi reziliere
rămâne un drept subiectiv.
În acest sens drepturile subiective civile se deosebesc de libertăţile civile [189, p. 277].
Pe când drepturile subiective civile constituie o posibilitate a subiectului activ, în limitele
normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului [6, p.
142; 17, p. 61], libertăţile civile sunt acordate într-o manieră necondiţionată care acordă
titularului posibilităţi nedefinite. Drepturile subiective se exercită doar în interesul titularului şi
în scopuri care nu contravin legii.
Din punctul de vedere al naturii sale, acest drept subiectiv civil nu poate fi încadrat în
summa divisio drept real – drept de creanţă, ci constituie ceea ce doctrina numeşte drepturi
potestative [3, p. 159]. Conceptul îşi are originea în dreptul german, unde aceste drepturi sunt
numite drepturi formatoare (Gestaltungsrecht). În doctrina germană, în comentariul la BGB,
Reinhard Gaier include dreptul la rezoluţiune în mod expres în această categorie de drepturi
fiindcă exercitarea acestui drept transformă raportul contractual într-un raport de restituire sau de
lichidare [205, p. 2166]. Acesta, de asemenea, este calificat ca un drept temporar, în temeiul §
350 BGB [143] (corespondentul art. 741 al Codului civil autohton).
Potrivit autoarei franceze Aurelie Brès, drepturile care conferă titularului posibilitatea de
a dobândi un alt drept sau de a modifica o situaţie juridică nu poate fi asimilat într-o manieră
convingătoare nici drepturilor reale privitoare la bunuri, nici drepturilor de creanţă contra unei
persoane [189, p. 282]. Ele sunt numite drepturi potestative. Originalitatea drepturilor
potestative rezidă astfel în conţinutul lor, precum şi a modului de a le exercita. Ele oferă
posibilitatea de a modifica o situaţie preexistentă şi se exercită prin intermediul unei manifestări
unilaterale de voinţă. Dreptul la rezoluţiune şi reziliere a contractului se încadrează în această
calificare. În acelaşi sens, autoarea analizează dreptul de a se adresa în instanţa de judecată
pentru a obţine pronunţarea rezoluţiunii ori rezilierii.
38
În doctrina românească, autorul Ion Negru a studiat detaliat categoria drepturilor
potestative cu ocazia studiului său în domeniul teoriei generale a dreptului de preemţiune [99, p.
237 şi urm.]. El acceptă definiţia dominantă, conform căreia dreptul potestativ este o putere prin
care titularul său poate influenţa asupra situaţiilor juridice preexistente, modificându-le,
stingându-le sau creând noi situaţii printr-o activitate unilaterală. Se disting trei categorii de
drepturi potestative: 1) drepturi care se realizează prin acte materiale (de exemplu, uzufructul,
servituţile, drepturile în materia relaţiilor familiale); 2) drepturi care se exercită prin intermediul
actelor juridice unilaterale (de exemplu, dreptul de opţiune, de preemţiune, dreptul de alegere în
cadrul obligaţiei alternative, dreptul de retract litigios, dreptul de opţiune succesorală, dreptul de
rezoluţiune sau reziliere extrajudiciară); şi 3) drepturi care se exercită prin intermediul unei
acţiuni judiciare (de exemplu, dreptul de a cere nulitatea relativă, rezoluţiunea sau rezilierea
judiciară, dreptul la acţiune pauliană şi la acţiune oblică).
Specific drepturilor potestative este puterea conferită titularului de a acţiona asupra unei
situaţii juridice generând o stare de supunere. A te folosi de un drept potestativ, înseamnă a da
voinţei deplină putere fără ca din aceasta să decurgă un arbitrar ilicit sau imoral. De altfel,
dreptul potestativ se exercită în interesul titularului său.
Raportul de supunere se stabileşte între subiectul activ (titularul dreptului) şi subiectul
pasiv, acesta din urmă este obligat să suporte intervenţia subiectivului activ în sfera sa juridică
[99, p. 243].
Drepturile potestative opţionale, precum dreptul la rezoluţiune şi reziliere, sunt distincte
prin incertitudinea situaţiei juridice care formează obiectul lor, dar şi prin alternativa de care
titularul dispune. Aşadar, unul dintre aspectele potestativităţii, în general, şi al rezoluţiunii şi
rezilierii, în special, rezultă din faptul că nu necesită consimţământul celui împotriva căruia se
exercită.
Autoarea Marieta Avram atribuie dreptul la rezoluţiune şi reziliere la categoria
drepturilor potestative extinctive [3, p. 159].
Dreptul de rezoluţiune şi reziliere de asemenea este un drept contractual prin sursa sa,
întrucât derivă din existenţa unui contract şi din interdependenţa obligaţiilor contractuale.
Acesta nu poate fi cesionat separat de restul drepturilor de creanţă ce derivă din contract;
însă, cu certitudine, se cesionează împreună cu acestea ca un accesoriu. Soluţia se deduce din
regula că cesionarul dobândeşte drepturile cesionate în forma şi în volumul existente la cedent.
În fine, dreptul la rezoluţiune sau reziliere extrajudiciară este delimitat de forma sa
jurisdicţională de exercitare – dreptul de a depune acţiune în justiţie pentru pronunţarea
rezoluţiunii ori rezilierii [189, p. 278].
39
În prezentul studiu ne interesează în ce condiţii apare acest drept la rezoluţiune şi, în
fond, acestui subiect îi dedicăm Capitolul 3 al prezentei teze.
Rezoluţiunea şi rezilierea – actul distructiv al părţii îndreptăţite. Actul prin care se
exercită dreptul la rezoluţiune – declaraţia de rezoluţiune – este un act juridic unilateral al părţii
îndreptăţite, îndreptat spre stingerea unor raporturi juridice contractuale şi naşterea altor raporturi
juridice specifice. În acest caz, se spune că o parte contractantă "a rezolvit" sau "a reziliat"
contractul. În acest sens, acesta este un act juridic unilateral extinctiv [3, p. 241].
Detaliile instituţiei declaraţiei de rezoluţiune sunt examinate în secţiunile 4.1 şi 4.2 din
prezenta teză.
Rezoluţiunea şi rezilierea – rezultat al exercitării dreptului subiectiv. În fine, sensul
propriu-zis al termenului rezoluţiunii este cel de rezultat al exercitării dreptului la rezoluţiune,
adică de operaţiune juridică de stingere a raportului juridic contractual şi naştere a altor raporturi.
Anume acest rezultat prefigurează instituţia rezoluţiunii şi o delimitează de instituţiile învecinate;
influenţează condiţiile de apariţie a dreptului la rezoluţiunii (având în vedere faptul că
rezoluţiunea înfrânge forţa obligatorie a contractului, dreptul la rezoluţiune nu trebuie acordat în
condiţii prea uşoare); şi determină, în definitiv, natura sa juridică.
Sub acest aspect rezoluţiunea va fi studiată în prezentul Capitol 2 şi în secţiunile 4.3 şi
4.5 din Capitolul 4.
În final, se impune o precizare. Adeseori se folosesc sintagmele "rezoluţiunea anticipată
a contractului" ori "rezoluţiunea înainte de termen a contractului"; acestea sunt veritabile
pleonasme, şi trebuie evitate, întrucât rezoluţiunea intervine, de regulă, înainte de încetarea
contractului prin executare conformă. Sintagma, de asemenea, nu este exactă având în vedere că
rezoluţiunea poate interveni şi după expirarea termenului normal de executare a obligaţiilor
contractuale. De exemplu, vânzătorul ar putea preda bunul la termen, însă rezoluţiunea să
intervină în câteva luni, ca urmare a ieşirii în evidenţă a unui viciu ascuns al bunului. În acest
caz, putem spune că rezoluţiunea intervine după "termenul contractului".
La fel este criticabilă sintagma "rezoluţiunea unilaterală a contractului", care, de
asemenea, este un pleonasm având în vedere faptul că în dreptul nostru, rezoluţiunea, ca regulă,
operează în mod unilateral. Sintagma are sens în sistemele de drept unde rezoluţiunea este
tradiţional judiciară (cum ar fi sistemul francez şi român) şi în care sintagma are o valenţă.
2.2. Natura juridică şi definiţia rezoluţiunii şi rezilierii contractelor
Dreptul roman. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului pe motivul neexecutării nu
exista în dreptul antic roman în contractele consensuale, dintre care vânzarea-cumpărarea era
40
tipul clasic [201, p. 585]. Astfel, pe drept cuvânt se spune că în dreptul antic roman exista o
regulă "de fier" că contractul nu poate fi desfăcut [184, p. 800]. Rezulta că vânzătorul, care a
acordat un termen cumpărătorului, nu putea cere restituirea bunului său şi se vedea expus la
riscul insolvabilităţii. Pentru a evita acest risc, practica romană a recurs la inserarea în actele de
vânzare-cumpărare a unei clauze numite lex commissoria – care în doctrina de inspiraţie franceză
este numită şi pact comisoriu – care acorda vânzătorului dreptul, în cazul în care cumpărătorul
nu plătea preţul la termenul convenit, de a rezolvi contractul. Era o rezoluţiune, însă rezoluţiunea
rezulta din convenţia părţilor.
Astfel, Digestele lui Iustinian dau următoarea explicaţie:
Lex commissoria. Cum venditor fundi in lege ita caverit: "si ad diem pecunia soluta non
sit, ut fundus inemptus sit", ita accipitur inemptus, si venditor inemptum eum esse velit (D. 18. 3.
2.). –[Când vânzătorul terenului include în contract condiţia: "dacă preţul de cumpărare nu va fi
plătit în termenul cutare", terenul trebuie să se considere nevândut, dacă vânzătorul o doreşte
[116, p. 417].
Redacţia articolului 1184 al Codului civil francez de la 1804 (în vigoare şi astăzi) –
"condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice" – demonstrează că
redactorii acestui cod civil s-au inspirat din practica Romei antice, care s-a menţinut în vechiul
drept francez medieval. Însă acestor autori le-a scăpat adevărata origine a facultăţii de
rezoluţiune judiciară consacrată prin acest articol 1184, considerând-o ca fiind o lex commissoria
tacită, întrucât între aceste două reguli există diferenţe caracteristice. Astfel, facultatea de a
rezolvi există în toate contractele sinalagmatice şi putea fi invocată de către oricare dintre
contractanţi, în timp ce o lex commissoria se insera doar în contractul de vânzare-cumpărare şi
anume în favoarea vânzătorului. În plus, aceasta opera de plin drept, pe când, conform articolului
1184, justiţia este cea care decide dacă trebuie sau nu pronunţată rezoluţiunea.
Un alt pact ce putea însoţi contractul de vânzare-cumpărare în dreptul antic roman era
in diem addicatio, adică adjudecarea la termen, care permitea vânzătorului să invoce
rezoluţiunea contractului dacă, înaintea unei date fixate, un alt cumpărător oferea un preţ mai
ridicat; pactum de retrovendendo sau convenţia de răscumpărare, prin care părţile conveneau ca
vânzătorul să-şi poată relua bunul, într-un anumit termen, sub condiţia restituirii preţului şi a
cheltuielilor de vânzare; pactum displicentiae sau vânzarea pe încercate, care permitea
cumpărătorului să restituie bunul, într-un anumit timp, dacă el nu corespundea calităţilor
aşteptate de cumpărător.
Dreptul antic roman a cunoscut, într-un domeniu limitat, acela al contractelor
sinalagmatice nenumite, o acţiune întemeiată pe lipsa de cauză, ale cărei efecte erau similare cu
41
cele ale rezoluţiunii judiciare din dreptul modern, şi anume: condictio causa data causa non
secuta, prin care partea care îşi executa prestaţia la timp putea cere restituirea acesteia când
cealaltă parte nu şi-o executa pe a sa la scadenţă [2, p. 130; 145].
În realitate, rezoluţiunea judiciară a contractelor sinalagmatice are la originea sa nu
dreptul antic roman, ci dreptul canonic. Canoniştii au scos în lumină legătura care uneşte
obligaţiile reciproce generate de contractele sinalagmatice şi ei au dedus regula că contractantul
care nu-şi respectă promisiunea pierde dreptul de a cere executarea promisiuni făcute lui în
schimb: Frangenti fidem non est fides servanda (celui care rupe angajamentul nu i se mai
datorează vreun angajament). Din această regulă ei au dedus că contractantul care nu se ţine de
promisiunea sa, nu putea obţine executarea prestaţiei, iar adversarul său avea dreptul, nu doar de
a nu şi-o executa pe a sa (exceptio non adimpleti contractus), ci şi de a cere rezoluţiunea
contractului. Doar că, pentru a obţine această rezoluţiune, contractantul trebuia să se adreseze în
justiţie, întrucât doar tribunalul îl putea elibera de propria sa obligaţie. Astfel, judecătorul avea o
puterea largă de decizie, de natură a lua în considerare nu doar voinţa părţilor, ci şi moralitatea
lor şi circumstanţele economice în care ele se aflau. Judecătorul poate, aşadar, în funcţie de
circumstanţe, admite sau respinge rezoluţiunea, şi dacă o respingea, el deseori acorda un termen
pentru executare; dacă o admitea, el putea acorda şi despăgubiri suplimentare, inclusiv pedepse
ecleziastice. Rezoluţiunea contractelor era astfel înţeleasă de canonişti înainte de toate ca o
sancţiune, cea mai importantă pedeapsă pentru partea contractantă în culpă care consta în
pierderea beneficiului contractului încheiat: sancţiune întemeiată pe încălcarea jurământului, dar
aplicată şi în cazul în care angajamentul nu a fost asumat sub jurământ, în virtutea ideii că
încălcarea unei promisiuni este o înşelăciune, deci un păcat.
Pornind de la dreptul canonic francez, instituţia rezoluţiunii s-a transferat treptat în
dreptul civil francez. Totuşi, transpunerea a fost îndelungată din motivul rezistenţei romaniştilor,
care pretindeau în special de a menţine pentru vânzare-cumpărare soluţiile clare din dreptul
roman, care acorda rezoluţiunea doar vânzătorului şi doar dacă s-a inserat o lex commissoria.
Autorii ţărilor dreptului scris s-au arătat în deosebi fideli tradiţiei romane.
În ţările cutumiare, acest aspect era mai puţin principial, şi în sec. XVI, sub influenţa lui
Dumoulin, au admis teoria rezoluţiunii aşa cum o construiseră dreptul canonic. Jurisprudenţa
franceză cutumiară a mers pe urmele acestei teorii. În sec. XVII, Domat enunţă într-un mod
general principiul rezoluţiunii contractelor de fiecare dată când o obligaţie reciprocă nu este
executată. Regula este aceeaşi şi pentru vânzare-cumpărare, afirmă el; este inutil, în cadrul
vânzării-cumpărării, să existe o condiţie rezolutorie pentru ca să fie posibilă rezoluţiunea; într-
adevăr, adaugă el, părţile contractante doresc ca contractul să subziste exclusiv pentru cazul când
42
fiecare îşi execută angajamentele; ideea de cauză este pusă la fundamentul rezoluţiunii.
Această tradiţie a fost menţinută în sec. XVIII, iar Pothier a preluat-o. Autorul constată
că, în dreptul francez, spre deosebire de dreptul roman, rezoluţiunea în cadrul vânzării-
cumpărării poate fi cerută atât de cumpărător, cât şi de vânzător. Şi pentru a justifica
rezoluţiunea, el nu vorbeşte despre condiţia rezolutorie subînţeleasă; el leagă rezoluţiunea direct
de voinţa părţilor. "Neexecutarea obligaţiilor vânzătorului sau cumpărătorului atrage
rezoluţiunea atunci când ceea ce a fost promis are o asemenea importanţă, încât fără aceasta nu
ar fi fost încheiat contractul". În aşa mod apare ideea mai clară de "cauză" ca fundament al
rezoluţiunii.
Cum atunci, după toate aceste evoluţii, redactorii codului civil francez, care l-au respectat
cu fidelitate pe Pothier, au putut să asimileze rezoluţiunea de o condiţie rezolutorie, spunând că
aceasta este "subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice"? Din simplul fapt că Pothier,
revenind la teoria rezoluţiunii în capitolul său privind condiţia rezolutorie, zice că este inutil de a
insera o asemenea condiţie rezolutorie, fiindcă judecătorul poate pronunţa rezoluţiunea din
oficiu. Şi redactorii codului civil, în loc de a spune că inserarea condiţiei este inutilă, au spus că
există o condiţie rezolutorie subînţeleasă, ceea ce sunt două lucruri total diferite.
În concluzie, aşa cum este el, articolul 1184 al Codului civil francez, operează cu o
condiţie rezolutorie subînţeleasă în contractele sinalagmatice, iar dreptul părţii contractante care
nu a primit prestaţia de a cere rezoluţiunea contractului îşi găseşte fundamentul pe conexiunea
care uneşte obligaţiile reciproce create de contractele sinalagmatice [201, p. 587].
Textele de lege studiate, inclusiv codurile şi proiectele de codificare, nu definesc
conceptul de rezoluţiune şi reziliere, ci direct stabilesc regimul său juridic sau, uneori, doar
operează cu acest concept în cadrul variatelor contracte speciale.
Lipsa definiţiilor legislative şi a multitudinii de faţete pe care le prezintă instituţia au
generat o doctrină extrem de bogată ca şi volum şi viziuni.
Opiniile doctrinare privind natura juridică a rezoluţiunii şi rezilierii, precum şi definirea
ei, sunt influenţate, în linii mari, de prevederile legii sale naţionale referitoare la instituţie. Putem
evidenţia două curente. Primul curent, tradiţionalist, promovat de sistemul de drept francez şi
sateliţii săi (sistemul spaniol, românesc) care includ rezoluţiunea în categoria sancţiunilor civile
pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale. Un al doilea curent, priveşte
rezoluţiunea mai larg, ca un remediu juridic ignorând culpa debitorului ca şi condiţie de
invocare a rezoluţiunii. Sistemul anglo-saxon şi cel german sunt exponenţii acestui sistem care
devine dominant.
Urmează să le examinăm detaliat.
43
Doctrina franceză şi cea română, bazată pe vechiul Cod civil românesc de la 1865,
este, în principiu, unanimă şi defineşte rezoluţiunea contractului pentru neexecutare ca şi
încetarea – în principiu retroactivă – a contractului [194, p. 159; 201, p. 585; 188, p. 252]. Ea
permite, adaugă autorii, de a da o soluţie la situaţiile pentru care excepţia de neexecutare nu le
mai poate rezolva. Aşadar, ei văd rezoluţiunea ca o ultimă, cea mai extremă, soluţie pentru o
neexecutare.
În esenţă, rezoluţiunea este văzută că o "sancţiune a neexecutării culpabile" [pentru
doctrina franceză: 190, p. 341; pentru doctrina română: 60, p. 539; 108, p. 86; 103, p. 78] a
contractului sinalagmatic care constă în desfiinţarea acestuia cu efect retroactiv.
În monografia sa extensivă, dedicată rezoluţiunii pentru neexecutare [195, p. 11], autorul
francez Genicon vede în instituţia juridică discutată o tehnică originală de distrugere a
contractului. Ea este originală şi nu trebuie confundată cu alte instituţii care, de asemenea, duc la
încetarea unui pact. Susţinând ideea, consacrată în doctrina franceză, că rezoluţiunea constă într-
o "sancţiune", el compară termenul cu anglicismul "remediu", care se răspândeşte, şi
concluzionează că termenul remediu este mai larg şi mai exact. Pe lângă sensul restrâns de
pedeapsă, termenul sancţiune desemnează, mai larg, instrument de protecţie a dreptului
subiectiv, este ceea ce îi dă forţă şi îi asigură eficacitate. În aceste condiţii, spune autorul, se
poate spune că rezoluţiunea este o sancţiune posibilă a neexecutării fortuite a contractului.
Notăm aici că tradiţional, în doctrina franceză, neexecutarea fortuită (fără culpa debitorului) a
contractului nu atrage rezoluţiunea contractului, ci încetarea lui (a obligaţiilor sale) pe motiv de
imposibilitate (teoria riscului contractului). Detaliile acestui conflict al instituţiilor sunt studiate
în secţiunea 2.5 a) din prezentul Capitol.
Acelaşi autor compară două viziuni asupra rezoluţiunii: una obiectivă – dispariţia
obiectivă a contractului pe care judecătorul doar o constată; şi una subiectivă – rezoluţiunea este
o decizie, fie a părţii contractante, fie a judecătorului prin care ambele părţi contractante sunt
eliberate de obligaţiile ce le legau. El reţine concepţia subiectivă pentru legislaţia franceză.
Analiza este utilă în a arată că rezoluţiunea constituie un drept, o opţiune a părţii contractante.
Revelator, pentru autoarea franceză Rigalle-Dumetz, rezoluţiunea contractului nu există
[195, p. 42]. Dacă s-a recurs la rezoluţiunea contractului, trebuie să înţelegem că ea are efect
doar asupra raportului obligaţional, generat de contract, dar nu asupra contractului, care rămâne
intact. Această teză începe a se răspândi în doctrina italiană şi franceză.
Potrivit acestei viziuni, atunci când contractul a fost încheiat, acordul părţilor generează o
nouă normă juridică, obiectul principal al căreia este crearea unui nou raport juridic obligaţional.
Forţa obligatorie a contractului trebuie, aşadar, înţeleasă ca supunerea părţilor legii contractuale
44
astfel create, legea care organizează raporturile dintre părţi fiind şi izvorul obligaţiilor dintre ele.
Astfel, autoarea concluzionează că rezoluţiunea nu afectează norma juridică contractuală, ci doar
efectul ei obligaţional. Doar raportul obligaţional este afectat de efectul extinctiv. În acest sens,
rezoluţiunea contractului este un concept fals. Contractul continuă să existe, doar obligaţiile se
sting.
Meritul teoriei este că aceasta, în sfârşit, dă răspuns la mai multe întrebări de ordin
practic, legate de rezoluţiune, cum ar fi faptul că explică, de ce, dacă contractul este rezolvit,
subzistă răspunderea contractuală pentru prejudiciul cauzat. Iată de ce unele clauze ale
contractului produc efecte şi după rezoluţiune.
În alte cuvinte, rezoluţiunea nu afectează toate raporturile contractuale, ci doar cele
compromise prin neexecutare.
Contractul, marele ordonator al raportului, rămâne intact, iar raporturile obligaţionale
(singurele care pot fi supuse rezoluţiunii) se menţin ori se sting după cum o neexecutare anume a
adus atingere echilibrului acelui raport concret, fără ca stingerea unuia să afecteze în mod
necesar stingerea celorlalte raporturi din aceeaşi contract. Deşi gândim că efectele rezoluţiunii şi
rezilierii se măsoară în timp (retroactiv ori pentru viitor), se observă că acestea, de fapt, se
măsoară în spaţiu: nu o perioadă a contractului rămâne intactă, ci o parte a conţinutului său
obligaţional se menţine.
Această abordare nu se regăseşte în niciun text de lege, în niciun sistem de drept
examinat de noi. Toate codurile civile vorbesc despre "rezoluţiunea contractului". Cea mai
recentă codificare în dreptul european, DCFR, însă, a adoptat pe deplin această concepţie. În loc
să utilizeze "rezoluţiunea contractului", utilizează "rezoluţiunea obligaţiilor contractuale". Iar la
art. III-3.501(2) dispune că "rezoluţiunea" (în engleză "termination", în franceză "résolution")
înseamnă rezoluţiunea totală sau parţială a raportului contractual. Alineatul (1) precizează că
Secţiunea respectivă se aplică doar obligaţiilor contractuale şi raporturilor contractuale.
Pentru autorul Genicon însă această teorie seducătoare nu este la adăpost de critică.
Pentru el, nu este chiar sigur că rezoluţiunea afectează doar obligaţiile create şi nu contractul
însuşi. În primul rând, simpla stingere a obligaţiilor este insuficientă, ea nu explică obligaţia de
restituire a prestaţiilor primite. Credem că critica este valabilă pentru specificul sistemului
francez de drept – în care însuşi contractul are efect translativ de drepturi reale. Proprietatea
revine la vânzător, ca efect al rezoluţiunii, doar dacă constatăm că contractul nu doar a încetat, ci
s-a desfiinţat, astfel desființându-se şi efectul său translativ al proprietăţii.
Francezii însă recunosc că această logică (această critică) nu se aplică în acele sisteme de
drept în care transferul proprietăţii nu este condiţionat doar de încheierea contractului, ci şi unele
45
formalităţi subsecvente. Tipul este sistemul german, în care, în virtutea principiului abstractizării,
contractul generează doar obligaţii, iar transferul de proprietare se produce printr-un alt act
juridic. Deşi nu atât de bine argumentat teoretic, credem că acesta este şi sensul art. 321 din
Codul civil al Republicii Moldova, care disociază, ca principiu, încheierea contractului de
transmiterea proprietăţii. Aşadar, pentru aceste sisteme de drept, restituirea dreptului de
proprietate nu se explică prin desfiinţarea contractului, ci prin instituirea unei obligaţii pozitive
de a re-transmite dreptul de proprietate. Până atunci, se consideră că posesorul este şi proprietar
şi suportă toate sarcinile legate de această proprietate.
Cea de a două critică adusă teoriei este că nu rezolvă situaţia raporturilor care rezultă din
contractele cu executare succesivă şi care nu au fost încă încălcate. Criticii constată astfel că
teoria este mai degrabă una de suspendare temporară, dar ireversibilă, a contractului şi nu una de
stingere a obligaţilor.
În ce ne priveşte, considerăm că teoria merită a fi susţinută. Efectul extinctiv al
rezoluţiunii şi rezilierii nu poate fi negat; iar în sistemul nostru de drept nu există o necesitate
practică de a recurge la conceptul de desfiinţare retroactivă a contractului, care, în fond, este un
acord de voinţe care chiar a avut loc. După încheierea contractului, trebuie să detaşăm obligaţiile
ce le produce acesta.
Dacă este să adoptăm această teorie, trebuie să constatăm că sintagma "rezoluţiunea
contractului" este o elipsă (la fel ca și sintagma "neexecutarea contractului") şi este mai corectă
sintagma "rezoluţiunea obligaţiilor contractuale" (respectiv: "neexecutarea obligaţiilor
contractuale"). Aceasta corespunde şi intenţiei interne a părţii contractante care rezolveşte
contractul – să se elibereze de obligaţii, şi nu neapărat să distrugă acordul de voinţă original.
Ezitarea pe care o exprimăm este că teoria dezvăluie fidel rezoluţiunea din perspectiva
mecanismului său de funcţionare şi a efectelor sale. Rămâne totuşi deschisă întrebarea privind
finalitatea acestui mecanism – este el oare folosit ca o sancţiune ori ca un remediu, ori ca
altceva?
Doctrina românească de la începutul sec. XX atribuia rezoluţiunea la categoria
desfiinţării contractelor [60, p. 530]. Constantin Hamangiu şi alţii nu dau o definiţie expresă
rezoluţiunii, ci, comparând-o cu nulitatea, afirmă: "contractele se pot desfiinţa şi pentru alte
cauze: prin împlinirea unei condiţii rezolutorii sau prin justiţie, în urma reclamaţiei uneia din
părţi, pentru neîndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi. În aceste cazuri, desfiinţarea contractului se
operează prin rezoluţiunea sau reziliere. [...] Când rezoluţiunea se aplică unui contract având ca
obiect prestaţii succesive (cum este locaţiunea), ea se numeşte reziliere. Ea desfiinţează
contractul, însă numai în viitor, fără efect retroactiv".
46
Autorii propun următoarea clasificare a rezilierii: "Rezilierea este convenţională (cum ar
fi, spre exemplu, stipularea pactului comisoriu expres într-un contract de locaţiune) sau
unilaterală (cum ar fi denunţarea unui contract de locaţiune de servicii pe durată nedeterminată,
sau denunţarea contractului de locaţiune în cazul art. 1243 al vechiului Cod civil al României).
Rezilierea se mai poate concepe în contractele încheiate intuitu personae, în ipoteza
decesului părţii a cărei persoană a fost luată în consideraţie la încheierea contractului; astfel sunt:
contractele de locaţiune de servicii şi antrepriza, contractul de societate şi mandatul [60, p. 542]."
Literatura românească mai recentă, de la finele sex. XX, reprezentată, în primul rând, de
Constantin Stătescu şi Corneliu Bîrsan, defineşte rezoluţiunea contractului ca "o sancţiune a
neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia
şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului" [108, p. 86]. Rezilierea nu
este definită în mod separat, ci afirmă că "spre a distinge rezilierea de rezoluţiune se impune o
primă precizare, şi anume: rezoluţiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu
execuţie instantanee; rezilierea se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu execuţie
succesivă". "De aici decurge şi deosebirea dintre rezoluţiune şi reziliere; pe când rezoluţiunea
desfiinţează retroactiv contractul, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru
viitor, lăsând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii". Definiţii
similare sunt susţinute şi de alţi doctrinari români [1, p. 92; 56, p. 151; 103, p. 76;].
Valeriu Stoica, în monografia sa dedicată temei de faţă, defineşte rezoluţiunea, în sens
restrâns, ca desfiinţarea – pe cale judiciară sau convenţională – a contractului sinalagmatic, cu
executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin
convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive [110, p. 15].
De aici autorul deduce următoarele consecinţe: în primul rând, rezoluţiunea nu este o
desfiinţare de drept a convenţiei, ci de una judiciară, spre deosebire de imposibilitatea fortuită de
executare, care determină, după caz, fie desfiinţarea de drept a contractului sinalagmatic, fie doar
stingerea obligaţiei imposibil de executat. În al doilea rând, "desfiinţarea, cu daune interese" a
convenţiei sinalagmatice implică ideea de vinovăţie (culpă) pentru că numai neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor contractuale de către debitori dă creditorului dreptul la daune interese.
Observăm aici că autorul confundă dreptul la rezoluţiunea contractului cu dreptul de a cere
repararea prejudiciului pentru neexecutare. Aceste drepturi sunt, totuşi, separate.
În sens larg, autorul include în termenul "rezoluţiune" atât rezoluţiunea în sens restrâns,
cât şi rezilierea. Aceasta din urmă este definită ca desfiinţarea – judiciară sau convenţională – a
unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în cazul în care nu se execută, în mod culpabil,
obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte numai pentru viitor.
47
Aşadar, abordarea doctrinei românești tradiţionale, pornind de la textele Codului civil
român de la 1865, dar şi de la tradiţia juridică, rezoluţiunea apare doar în cazul unei neexecutări
culpabile, iar desfiinţarea contractului pe motiv de imposibilitate fortuită nu intră sub incidenţa
rezoluţiunii.
Constantin Hamangiu şi alţii [60, p. 530] enumeră rezoluţiunea şi rezilierea la capitolul
Desfiinţarea contractelor, menţionând următoarele: "cauzele de desfiinţare a contractelor se pot
împărţi în două categorii: unele care au efect retroactiv, aşa încât contractul desfiinţat este
considerat ca şi cum nu ar fi existat niciodată; altele care nu au efect decât pentru viitor, aşa încât
opresc efectele contractului din ziua în care desfiinţarea are loc, fără a desfiinţa efectele
îndeplinite în trecut.
Cauzele retroactive sunt nulitatea şi rezoluţia; la aceasta din urmă trebuie să adăugăm
excepţia non adimpleti contractus. Cauzele neretroactive sunt revocarea şi rezilierea, la care mai
putem adăuga scadenţa termenului extinctiv".
Potrivit lui Valeriu Stoica, întemeindu-se şi pe ideea de culpă, rezoluţiunea şi rezilierea
sunt sancţiuni civile. Această calificare, continuă autorul, deşi exactă, este însă insuficientă
pentru a stabili natura juridică a rezoluţiunii şi rezilierii pentru că ele nu sunt sancţiuni civile sui
generis, ci ele sunt varietăţi ale răspunderii civile contractuale. Autorul ajunge la concluzia că
rezoluţiunea şi rezilierea constituie o varietate de executare silită prin echivalent, întrucât
rezoluţiunea este "echivalentul" executării în natură, atunci când ea nu mai este posibilă sau nu
mai prezintă interes pentru creditor datorită culpei debitorului. Autorul explică teoria
echivalentului prin faptul că creditorul primeşte un echivalent al executării în natură, şi anume
neexecutarea propriilor prestaţii sau lipsirea de cauză a celor executate, ceea ce va permite
ulterior restituirea lor [110, p. 30].
Chiar şi în cazul acestei doctrine, termenul "sancţiune" rămâne însă discutabil atâta timp
cât se adevereşte că rezoluţiunea nu implică neapărat vinovăţia debitorului [100, p. 107].
Sancţiunea reprezintă într-o anumită măsura pedepsirea unei greşeli, a unei fapte săvârşite cu o
anume vinovăţie. Potrivit autorului, făcând referinţă la doctrinarul român Liviu Pop, uneori lipsa
elementului culpă din seria condiţiilor rezoluţiunii face să fie discutabilă (sau cel puţin imposibil
de generalizat) calificarea de "sancţiune" acordată rezoluţiunii atât de des. Tendinţa de a califica
rezoluţiunea ca sancţiune se datorează influenţei patente a dreptului canonic care se află în
realitate la baza concepţiei codului actual francez asupra mecanismului rezoluţiunii. În dreptul
canonic, rezoluţiunea reprezentă o pedeapsă (deci sancţiune) a încălcării cuvântului dat (adică,
un păcat), încălcare care constituia o minciună, deci un păcat care nu putea să rămână
nesancţionat [201, p. 586].
48
În doctrina italiană [210, p. 40] s-a criticat statutul de sancţiune al rezoluţiunii şi rezilierii
pentru următoarele motive:
dreptul privat, spre deosebire de dreptul public, nu este conceput astfel încât o
parte contractantă să aplice celeilalte sancţiuni; se acceptă doar că nulitatea unui act juridic este,
într-o anumită măsură, o sancţiune fiindcă privează ambele părţi de la beneficiul contractului nul,
pe motiv că nu au respectat normele ordinii juridice;
o sancţiune ar trebui să fie suportată doar de către partea care a încălcat contractul;
rezoluţiunea însă afectează ambele părţi în egală măsură, fără discriminări, cu excepţia dreptului
părţii-victimă să ceară repararea prejudiciului de la partea contractantă vinovată. Astfel,
diferenţa dintre partea victimă şi partea vinovată este că doar partea victimă decide rezoluţiunea,
iar partea vinovată trebuie să o primească ca atare. Nu putem exclude însă că partea vinovată este
de acord, în fond, cu rezoluţiunea.
Considerăm că această analiză oferă o privire de detaliu fidelă, peste aparenţele teoriei
sancţiunii.
O discuţie similară este purtată în doctrina rusească. Pentru Карапетов [121, p. 152]
faptul, dacă rezoluţiunea contractului este o măsură de răspundere civilă, este doar o problemă de
definiţie a conceptului de răspundere civilă. În accepţiunea lui Иоффе [120, p. 97], dominantă
pentru doctrina sovietică şi contemporană, răspunderea civilă constă într-o sancţiune pentru
încălcarea normei juridice care atrage consecinţe negative pentru făptuitor sub forma decăderii
sale din drepturi subiective ori stabilirea pentru făptuitor a unor obligaţii civile noi sau
suplimentare. Forma răspunderii ce constă în decăderea din drepturi ar putea include în sine şi
rezoluţiunea contractului, care duce la stingerea unor drepturi.
Карапетов critică o asemenea definiţie şi mai ales soluţia – că rezoluţiunea ar fi o formă
a răspunderii civile. Incompatibilitatea dintre răspunderea civilă şi rezoluţiune, în opinia sa, este
că o condiţie a răspunderii este vinovăţia făptuitorului, pe când rezoluţiunea este independentă de
conceptul de vinovăţie. El propune să definim răspunderea civilă ca fiind sancţiunea care se
aplică la iniţiativa şi în favoarea persoanei care a avut de suferit de pe urma unei încălcări, sub
forma unei sarcini patrimoniale suplimentare asupra făptuitorului, care se manifestă prin
pierderea de către făptuitor a anumitor valori patrimoniale [121, p. 155]. Într-o asemenea
definiţie, rezoluţiunea şi răspunderea civilă sunt concepte distincte.
Карапетов este susţinut de către М.А. Егорова [119, p. 14] care constată că Codul Civil
rusesc [113], într-o serie de cazuri, prevede dreptul de refuz unilateral de la executarea
contractului, care nu sunt legate de neexecutarea contractului de către partea adversă. În aceste
situaţii, refuzul nu poate fi calificat ca şi sancţiune, întrucât cocontractantul este corect, ci trebuie
49
calificat drept un mijloc juridico-civil de apărare a intereselor legale ale părţii îndreptăţite la un
asemenea refuz.
În doctrina română, Marieta Avram arată că declaraţia de rezoluţiune sau reziliere este un
act juridic, care, pentru a-şi produce efectul extinctiv, trebuie exercitat doar atunci când sunt
îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile contractuale [3, p. 254].
Doctrina italiană afirmă că [210, p. 50], dacă este să examinăm mecanismul rezoluţiunii
sub aspectul funcţionalităţii sale, putem nota că aspectul său central constă pur şi simplu în a
acorda posibilitatea de a înceta contractul în cazul în care schimbul prestaţiilor nu se pune în
aplicare din cauza unei încălcări relevante din punct de vedere economic a interesului părţii-
victimă, dar nu ca unic remediu, întrucât partea poate să decidă să menţină contractul.
Este dominantă teoria, prevalentă astăzi în doctrina italiană, potrivit căreia rezoluţiunea
pentru neexecutare reprezintă un remediu obiectiv pentru neexecutarea obligaţiei, independent
de motivele care au determinat-o; independent de imputabilitate, de existenţa titlului ori culpei, şi
a comportamentului părţii, obligaţiile căreia nu au fost executate [207, p. 832].
Pornind de la prevederile art. 12 al Codului civil rusesc [113] doctrina rusă [121, p. 151]
nu ezită să califice rezoluţiunea ca şi metodă de apărare a drepturilor civile (способ защиты
гражданских прав). Pornind de la această optică de drept pozitiv, având în vedere că, potrivit
art. 11 lit. j) al Codului civil al Republicii Moldova, desfiinţarea raportului juridic este o metodă
de apărare a dreptului civil, constatăm că şi în dreptul nostru rezoluţiunea este văzută ca un
remediu obiectiv. Or, art. 11 nu condiţionează apărarea drepturilor încălcate de culpa
făptuitorului, chiar şi drepturile încălcate fără nevinovăţie merită a fi apărate de ordinea juridică.
Mai mult decât atât, Карапетов [121, p. 159-160] plasează rezoluţiunea judiciară în
categoria de formă jurisdicţională de apărare a drepturilor, iar rezoluţiunea extrajudiciară – în
categoria metodelor de autoapărare a drepturilor civile, sub-categoria metodelor de reacţie
operativă (мера оперативного воздействия). Credem că analiza teoretică este corectă, însă
aplicabilitatea teoriei autoapărării la legislaţia Republicii Moldova creează inconveniente
vizibile. Art. 13 al Codului nostru civil, reglementând autoapărarea, stabileşte că ea poate fi
folosită de victimă doar dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente. Această condiţie
contravine esenţei rezoluţiunii extrajudiciare.
Mai recent, datorită influenţei instrumentelor de soft law (cum ar fi Principiile
UNIDROIT, PDED şi Proiectul DCFR), a început să se vorbească şi în literatura românească de
noţiunea de "remedii", categorie din care face parte şi rezoluţiunea.
Doctrina recentă românească [100, p. 107] consideră "imună" şi mai obiectivă
calificarea, conform căreia rezoluţiunea este o tehnică originală de desfiinţare a contractului
50
promovată de unii doctrinari francezi [195, p. 11]. Într-o formulare plastică a autorului francez
Thomas Genicon, rezoluţiunea pentru neexecutare constituie o "tehnică originală de distrugere a
contractului".
În analiza autorului român Ionuţ Florin Popa [100, p. 133], deşi codificările moderne au
renunţat la terminologia tradiţională existentă în sistemele de drept continental, în a denumi
măsurile pe care creditorul le are la îndemână în ipoteza neexecutării obligaţiilor contractuale,
numindu-le generic remedii, noul Cod civil al României se menţine pe o orbita neutră şi preferă
să nu le denumească astfel, deşi pe alocuri se întrezăresc reminiscenţe ale terminologiei citate. În
general, autorul observă că noua reglementare din România vorbeşte de "drepturi ale
creditorului" în caz de neexecutare, pentru ca apoi să nominalizeze remediile propriu-zise şi să le
circumscrie ca "executare silita în natură" (art. 1527-1529 noul Cod civil al României). Autorul
în discuţie conchide că, din punct de vedere tehnic, rezoluţiunea reprezintă, alături de celelalte
mijloace de protecţie a creditorului în caz de neexecutare, remedii şi preferă să le numească ca
atare.
El continuă prin a vedea în rezoluţiune şi reziliere cauze de încetare a contractului şi
stabileşte că, de principiu, această poziţie este consistentă cu prevederile noului cod.
Autorul spaniol Manuel Albaladejo [203, p. 227] tratează rezoluţiunea din iniţiativa unei
părţi la capitolul privind stingerea contractelor (pe lângă nulitate şi rezoluţiunea prin acordul
ambelor părţi). Aşadar, se afirmă că stingerea raportului contractual în baza voinţei uneia dintre
părţi are loc atunci când el încetează la cererea părţii care are dreptul la ea. Această facultate
poate decurge din lege sau poate fi acordată prin contract; ea poate fi acordată uneia dintre părţi
sau ambelor părţi; ea poate fi acordată fără vreun temei sau doar la întrunirea anumitor condiţii.
Efectele încetării contractului pot varia, după caz şi, conform lor, terminologia utilizată
este diferită pentru a denumi ruptura legăturii contractuale în baza voinţei uneia dintre părţi.
Astfel, se vorbeşte despre revocare (revocación) pentru donaţie; rezoluţiune (resolución) pentru
vânzare-cumpărare; resciziune (rescisión) în cazul leziunii; denunţare (denuncia), etc. În
realitate, sintetizează autorul, toţi aceşti termeni converg în conceptul de suprimare, în baza
voinţei uneia dintre părţi (ceea ce diferă de acordul privind rezoluţiunea – mutuo disenso), a
relaţiei contractuale în cazul în care el a fost format valabil (ceea ce îl deosebeşte de dispariţia sa
pentru nulitate), ceea ce duce la încetarea efectelor contractului.
În doctrina germană autorii văd ca fiind cea mai indicată cale pentru ca un contract şi
raportul contractual obligaţional, privit în mod global, să înceteze, este cea stabilită iniţial de
părţi, adică, evident, ca fiecare dintre ele să-şi execute cu scrupulozitate obligaţiile. Îndeplinindu-
şi scopul, contractul "dispare de pe scena juridică" [198, p. 165]. Însă contractul mai poate
51
dispărea şi în alt mod, şi anume, prin acordul de voinţe al părţilor care l-au încheiat (contrarius
consensus): în acest caz, contractanţii revocă ceea ce ei au făcut anterior – Aufhebungsvertrag –
şi au grijă să determine dacă această dispariţie se referă numai la prestaţiile viitoare, ci şi la cere
anterioare.
În sistemul de drept german, contractul poate dispărea prin voinţa unilaterală a uneia
dintre părţi. Există două instituţii care se bazează pe o asemenea voinţă:
rezoluţiunea (Rücktritt) – care se caracterizează prin încetarea drepturilor şi
obligaţiilor născute din contract (în măsura în care ele un au fost executate) şi prin apariţia unui
raport juridic nou, având ca scop restituirea prestaţiilor deja executate;
rezilierea (Kündigung) – care nu se referă la trecut, ci pune capăt efectelor
contractului pentru viitor.
Dreptul la rezoluţiune (reziliere) se poate baza fie pe o stipulaţie contractuală
(rezoluţiunea convenţională – vertragliches Rücktrittsrecht), fie pe o dispoziţie legală
(gesetzliches Rücktrittsrecht).
Regimul juridic al rezoluţiunii a făcut obiectul unei reforme, odată cu adoptarea Legii
germane privind modernizarea dreptului obligaţiilor din 10 noiembrie 2001 [156], care a
modificat Codul civil german [143]. Proiectul Codului civil [107] şi, astfel, actualul Cod civil al
Republicii Moldova, în mare parte, au preluat textele din această lege care se referă la
rezoluţiune şi reziliere.
Autorii Брагинский М.И., Витрянский В.В nu acordă o definiţie a rezoluţiunii
(расторжение), ci doar constată domeniul larg de aplicabilitate acestei instituţii [112, p. 349].
În opinia acestora, rezoluţiunea are loc atât din cauza neexecutării obligaţiilor, culpabile sau nu,
fie din alte motive, modificarea esenţială a circumstanţelor, denunţarea în contractele intuitu
personae, revocarea liberalităţilor. Toate acestea sunt tratate de autori ca forme ale rezilierii
contractului.
De asemenea, rezilierea nu este tratată că o formă a răspunderii civile contractuale.
Capitolul VII al lucrării citate, analizează aşa forme ca: repararea prejudiciului, încasarea
penalităţi; încasarea dobânzilor ce curg în raport cu obligaţiile pecuniare. Totuşi, la acest capitol
ele sunt sumar examinate ca şi consecinţe ale neexecutării obligaţiilor contractuale.
Ca şi în cazul vechiului Cod civil al RSSM, în vigoare până la 11 iunie 2003 [28], în
sistemul de drept rusesc, nu se face o distincţie dintre rezoluţiune (care ar fi aplicabilă
contractelor cu executare dintr-o dată) şi reziliere (pentru cele cu executare succesivă).
С. А. Соменков defineşte rezoluţiunea contractului ca fiind un act îndreptat spre
încetarea acţiunii unui contract neexecutat (sau a unui contract cu executare succesivă), astfel
52
încetând pentru viitor şi obligaţiile rezultate din acesta [133, p. 42]. În acelaşi sens, Карапетов
[121, p. 160-161] admite că rezoluţiunea extrajudiciară este un act juridic unilateral, deoarece
întruneşte toate elementele unei asemenea categorii. Această abordare, în opinia noastră, este
produsul unei confuzii dintre rezoluţiune şi declaraţia de rezoluţiune, ultima într-adevăr fiind un
act juridic unilateral. Or, simplul mod de punere în funcţiune a instituţiei nu poate constitui un
indicator al naturii juridice adevărate şi profunde a acestei instituţii. Teoria, de asemenea, nu are
vocaţie de a se aplica tuturor formelor de rezoluţiune, inclusiv cea judiciară; deci, este
insuficientă.
Prin urmare, М. С. Каменецкая consideră că conceptul de rezoluţiune are două sensuri:
de fapt juridic, care are ca efect încetarea obligaţiilor contractuale, şi de raport juridic între
părţile contractului rezolvit [128, p. 37].
În concluzie, în dreptul rusesc rezoluţiunea este înţeleasă în sensul ei cel mai larg, aceasta
fiind posibilă atât în cazul unei neexecutări, în caz de hardship, cât și în cazul când este permisă
de contract sau de lege, independent de orice idee de neexecutare.
După cum explică redutabilii comentatori ai Convenţiei ONU asupra contractelor de
vânzare internaţională a mărfurilor din 11 aprilie 1980, Fritz Enderlein şi Dietrich Maskow –
aceasta operează, în versiunea ei engleză, cu termenul de "avoidance", ceea ce denotă forma ei
neutră. Termenii ca "termination" sau "withdrawal", care au definiţii clare în terminologia multor
sisteme de drept au fost în mod intenţionat evitate. S-a menţionat astfel că Convenţia ONU a
elaborat un concept original privind încetarea prematură a contractului [153, p. 339]. Din păcate,
această intenţie nu s-a perpetuat şi în celelalte versiuni ale Convenţiei ONU. Dovada cea mai
clară este că termenul "avoidance" a fost tradus în Romania ca "rezoluţiune", iar în Republica
Moldova – "reziliere", deşi constituie traducerea oficială a aceluiaşi text juridic în aceeaşi limbă.
În opinia altor comentatori ai Convenţiei ONU, prin rezoluţiune se înţelege încetarea
(terminación) actului juridic prin voinţa uneia dintre părţi [204]. Autoarea mai face o observaţie
relevantă: "despre noţiunea de rezoluţiune, aşa cum este consacrată ea în Convenţia ONU, se
poate spune că este amplă şi generică în raport cu sensul pe care acelaşi concept îl are în multe
alte sisteme de drept, deoarece ea nu are un sens unitar în toate aceste sisteme.
О. Овечкина consideră că esenţa conceptului de rezoluţiune a contractului, conform
Convenţiei ONU, rezidă în caracterul său de mijloc de apărare juridică a unui drept
(правозащитный характер) [131, p. 123]. Pe de o parte, declarând rezoluţiunea, partea
vătămată se eliberează atât pe sine, cât şi pe cocontractant de obligaţiile contractuale, iar, pe de
altă parte, ea poate solicita restituirea tuturor prestaţiilor.
Într-o altă definiţie, rezoluţiunea este încetarea prematură a unui contract atunci când o
53
parte îl încalcă [174, p. 7].
În fine, într-o altă opinie rezoluţia este desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract de
vânzare-cumpărare internaţională cu executare imediată, la iniţiativa uneia dintre părţi, ca urmare
a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia [59, p. 40]. Având în
vedere argumentele aduse de Fritz Enderlein şi Dietrich Maskow această definiţie nu poate fi
acceptată din simplul motiv că ea se bazează nu pe textul Convenţiei ONU, ci pe textele şi teoria
franceză şi românească.
În dreptul Republicii Moldova o definiţie exprimată cu ocazia examinării instituţiei
nulităţii actului juridic a autorilor Sergiu Băieşu şi Nicolae Roşca [5, p. 217-218; 6, p. 189; 7, p.
190], este că rezoluţiunea constituie "o sancţiune civilă care desfiinţează retroactiv actul juridic,
motivul fiind neexecutarea culpabilă a unei obligaţii într-un contract cu executare imediată".
Rezilierea, la rândul, ei este definită ca fiind "o sancţiune care desfiinţează pentru viitor un
contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp (arenda) ca rezultat al neexecutării
culpabile a obligaţiei de către una din părţi. [...] Diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere,
precizează autorii, constă în faptul că prima are un efect retroactiv, iar cea de a doua nu
desfiinţează efectele actului ce s-au produs anterior acesteia, adică produce efecte numai pentru
viitor". Această definiţie nu se deosebeşte principial de cea anterioară şi, în fond, este o preluare
a definiţiilor doctrinei româneşti.
Pentru Dorin Cimil şi Inesa Poiras [26, p. 28], rezoluţiunea contractului "este o sancţiune
a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare instantanee, constând în
desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului." Observăm astfel că definiţia cuprinde următoarele elemente: condiţia rezoluţiunii;
domeniul de aplicare al rezoluţiunii; efectul rezoluţiunii.
Iar "reziliere" înseamnă mod de desfacere a unui contract cu prestaţii succesive, la
cererea uneia din părţi, justificat de neexecutare, adică culpă, a obligaţiei corelative, asumate de
cealaltă parte." Această definiţie face referire la un domeniu de aplicare diferit (adică, contractele
cu prestaţii succesive). O altă diferenţă este că rezoluţiunea este caracterizată ca o "desfiinţare
retroactivă", pe când rezilierea o simplă "desfacere a unui contract". Totuşi, termenii desfiinţare
şi desfacere nu sunt termeni juridici exacţi, chiar dacă partea predominantă a doctrinei îi
utilizează.
Este de notat faptul că în aceste definiţii, autorii fac trimitere la literatura juridică
românească, ceea ce ne pare impropriu pentru a determina rezoluţiunea şi rezilierea în sensul
legislaţiei autohtone, care diferă principial de cea românească. Aurel Baieşu [8, p. 381, 382]
susţine aceeaşi definiţie şi abordare.
54
Autorul Nicolae Eşanu [38, p. 337], de asemenea, înţelege prin rezoluţiunea contractului
desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare uno ictu (instantanee) în cazul în care una din
părţi nu execută obligaţiile contractuale. Deci, spune autorul, prin declaraţia de rezoluţiune,
contractul încetează să producă efecte juridice chiar din momentul încheierii contractului, iar
terţii, dobânditori ai bunurilor, de asemenea, vor fi afectaţi de rezoluţiune în baza principiului
resoluto iure dantis… [38, p. 348]. Prin reziliere, autorul menţionat înţelege acea sancţiune
juridică ce intervine în cazul neexecutării unui contract cu executare succesivă şi constă în
încetarea efectelor contractului pentru viitor.
Aceste definiţii avansează prin faptul că exclud culpa ca şi condiţie de apariţie a dreptului
de rezoluţiune şi reziliere, întrucât însuşi autorul dat constată că nu este relevantă culpa [38, p.
339 şi 341]. În rest, autorul se conduce de teoria clasică a efectului retroactiv.
Delimitând instituţia discutată de revocare, autorul arată că, spre deosebire de rezoluţiune
şi reziliere, care intervin în cazul în care nu este executată obligaţia contractuală de către una
dintre părţi, pentru revocare nu este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale
[38, p. 337]. Credem că delimitarea este doar parţial exactă, întrucât există situaţii de drept legal
de reziliere care nu se justifică prin neexecutarea obligaţiilor, ci pe simpla discreţie a unei părţi
contractante (de exemplu, dreptul oricare din părţile contractului de locaţiune pe termen
nedeterminat îl poate rezilia fără motive, conform art. 905 alin.(1)). De asemenea, stabilind un
drept de rezoluţiune convenţional, pot să-l prevadă pentru alte situaţii decât neexecutarea (de
exemplu, încetarea închirierii unui spaţiu locativ dacă fiul locatorului se întoarce de peste hotare
şi are nevoie de un spaţiu locativ) sau chiar şi fără a invoca motive. Detaliile acestei abordări
sunt expuse în secţiunile 3.1 şi 3.7 ale Capitolului 3 al prezentei teze de doctorat.
Potrivit lui Sergiu Mămăligă [98, p. 197], în accepţiunea Codului civil [al Republicii
Moldova] termenul "rezoluţiune" desemnează orice desfiinţare a unui contract valabil încheiat,
ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de una din părţi, indiferent dacă neexecutarea este
culpabilă sau e determinată de o împrejurare neimputabilă părţii respective. În continuare,
autorul recunoaşte că, în concepţia noului Cod civil în sfera noţiunii de rezoluţiune este inclusă,
alături de desfiinţarea contractului pentru neexecutarea, culpabilă sau fortuită, a obligaţiilor
asumate de părţi, şi desfiinţarea contractului datorită schimbării împrejurărilor care au stat la
baza încheierii contractului (hardship), dacă ajustarea acestuia la noile împrejurări este
imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi (art. 623 alin.(5)) [98, p. 198].
Rezilierea este caracterizată de acest autor ca încetare "cu efecte pentru viitor (ex nunc) [a
unui] contract cu executare succesivă" – este privită în două accepţiuni:
într-o primă accepţiune, rezilierea nu se distinge de rezoluţiune decât prin aceea că
55
este aplicabilă contractelor cu executare succesivă, producând efecte numai pentru viitor (art.
747 alin.(1));
într-o a doua accepţie, termenul "reziliere" este folosit pentru a desemna o
desfacere a contractului cu executare succesivă prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi
(denunţare unilaterală), drept acordat prin lege sau printr-o clauză contractuală. Anume în acest
mod, potrivit autorului, este folosit termenul "reziliere" în art. 866 (contractul de comodat), art.
905 alin.(1) (contractul de locaţiune), art. 942 (contractele de antrepriză şi de prestări servicii),
art. 974 (contractul de prestări servicii), art. 992 (contractul de transport), art. 1072 (contractul de
comision), art. 1143 (contractul de servicii turistice), art. 1176 alin.(2) (contractul de
franchising), art. 1183 alin.(1) (contractul de intermediere), art. 1233 alin.(1) (contractul de cont
curent bancar), art. 1242 alin.(3) (contractul de credit), art. 1352 alin.(1) şi (2) (contractul de
societate civilă) din Codul civil.
Totuşi, autorul ajunge să concluzioneze că legiuitorul înţelege prin rezoluţiune (reziliere)
practic orice încetare a unui contract valabil încheiat.
Această constatare nu este, totuşi, exactă: în cadrul acestei definiţii largi am putea include
şi încetarea contractului datorită unor evenimente externe părţilor şi independent de manifestarea
de voinţă a părţilor (de exemplu, expirarea termenului unui contract cu executare succesivă) sau
încetarea contractului ca urmare a executării tuturor obligaţiilor pe care el le-a generat. Aceste
fapte juridice nu pot fi încadrate în conceptul de rezoluţiune (reziliere).
Astfel, meritul acestor consideraţii este că s-a făcut distincţie dintre rezoluţiune (reziliere)
în sens restrâns şi sens larg:
în sens restrâns, în baza influenţei făcute de doctrina de inspiraţie franceză,
termenul "rezoluţiune" desemnează o sancţiune a neexecutării obligaţiilor contractuale de către o
parte prin care cealaltă parte încetează contractul, ambele părţi fiind ţinute să restituie prestaţiile
şi veniturile; şi
în sens larg, în modul utilizat de Codul civil, orice încetare, la iniţiativa uneia sau
ambelor părţi şi înainte de executarea lui definitivă, a unui contract încheiat valabil.
Pentru autorul autohton Sergiu Mămăligă, rezoluţiunea (rezilierea) contractului pentru
neexecutarea culpabilă a unei obligaţii contractuale privită în doctrină ca o varietate a răspunderii
contractuale. Astfel, în ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiilor născute dintr-un contract,
creditorul are posibilitatea, dacă s-ar aplica răspunderea contractuală de drept comun, să ceară fie
executarea silită în natură a obligaţiei cu eventuale daune moratorii, fie executarea silită în natură
indirectă (despăgubiri în locul prestaţiei). Totuşi, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărui caz
în parte, oricare din aceste două soluţii ar putea fi dezavantajoase pentru partea care a executat
56
sau se declară gata să-şi execute obligaţiile. După cum s-a observat, o parte contractantă ar fi
dezavantajată dacă cealaltă parte ar deveni insolvabilă sau, chiar dacă ar fi solvabilă, întârzierea
ei ar face să dispară interesul creditorului faţă de obligaţia respectivă. În toate aceste situaţii,
salvgardarea principiului echităţii nu este posibilă prin aplicarea regulilor de drept comun ale
răspunderii contractuale, ci doar prin rezoluţiunea sau rezilierea contractului. Oricare din aceste
forme speciale de răspundere contractuală permite părţii să ceară şi restituirea tuturor prestaţiilor
efectuate. Recunoscând acestei părţi posibilitatea de a alege între executarea silită şi desfiinţarea
contractului prin rezoluţiune ori reziliere, legiuitorul a realizat echilibrul firesc între principiul
forţei obligatorii a contractului, principiul executării în natură şi cu bună-credinţă a obligaţiilor
asumate şi principiul echităţii. Concluzia logică este că rezoluţiunea şi rezilierea contractului
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei constituie varietăţi ale executării silite prin echivalent
şi, deci, de răspundere civilă contractuală [98, p. 200].
În altă opinie, dreptul de a cere executarea silită în natură este diametral opus dreptului de
a rezolvi contractul [175, p. 131].
Concluzii. Rezoluţiunea este o instituţie funcţională; în fiecare caz ea duce la stingerea
raporturilor obligaţionale şi apariţiei unui raport de lichidare. Temeiurile rezoluţiunii şi forma de
exercitare a rezoluţiunii sunt variate.
De regulă, un doctrinar va defini rezoluţiunea prin prisma unuia dintre temeiurile
rezoluţiunii. Această definiţie însă nu va corespunde cu celelalte temeiuri ale rezoluţiunii.
Patogenia raporturilor contractuale este prea variată. Totodată, rezoluţiunea poate opera şi fără
patogenie, la discreţia unei părţi contractante ce şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune ori reziliere a
contractului.
O concluzie intermediară este, aşadar, că rezoluţiunea este un concept care fie e mai bine
să nu fie definit deloc, având în vedere riscul de a genera o definiţie incorectă, fie de a elabora
mai multe definiţii pentru fiecare temei şi formă de exercitare a rezoluţiunii.
Întrucât pledăm pentru o teorie generală a rezoluţiunii, considerăm că într-un astfel de
caz are vocaţie de a fi reţinută definiţia rezoluţiunii ca şi instituţie funcţională – ca şi metodă de
stingere a raporturilor contractuale şi lichidare a raportului contractual, de regulă, eşuat, patogen.
Un început de teorie generală a rezoluţiunii este aşa-numitul "drept al restituirilor" preluat
deja de noul Cod civil românesc. Indiferent de temeiul desfiinţării unui raport contractual,
raportul dat se va lichida conform regulilor dreptului restituirilor. Această instituţie emergentă
este însă mai largă, fiindcă se aplică şi pentru cazurile de desfiinţare pentru nulitate, caducitate,
condiţie rezolutorie etc.
O definiţie corectă trebuie să întrunească mai multe condiţii: să capteze toate obiectele pe
57
care le defineşte; să excludă obiectele pe care nu le defineşte; să fie clară şi fără echivoc; să fie
scurtă şi fără cuvinte inutile [142]. O definiţie este întotdeauna periculoasă fiindcă este greu de a
evita incorectitudinile, în special datorită evoluţiilor viitoare ale ştiinţei1.
Din cele expuse mai sus, conchidem că rezoluţiunea (şi rezilierea) constituie o tehnică
juridică de stingere a obligaţiilor contractuale neexecutate la iniţiativa uneia dintre părţi,
întemeiată pe un drept legal sau convenţional, iar în cazul în care prestaţiile deja primite nu
prezintă interes pentru partea care provoacă rezoluţiunea, stingerea obligaţiilor va fi urmată de
restituţie bilaterală a prestaţiilor executate anterior.
2.3. Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii contractelor
Derogare de la principiul forţei obligatorii a contractului. Contractul este guvernat de
principiul forţei obligatorii al efectelor sale (art. 668). Obligativitatea contractului prezintă o
deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile dintre părţi, dar şi pentru certitudinea şi
eficienţa raporturilor juridice, în general.
Ea nu decurge numai din voinţele individuale ale părţilor contractante, ci constituie un
adevărat imperativ social; societatea însăşi, legislaţia impun respectarea strictă a contractelor
legal încheiate. În climatul de securitate şi ordine juridică ce trebuie să existe în societate,
respectarea contractelor constituie un deziderat ce se impune în cazul tuturor contractelor,
deoarece prin aceste contracte se realizează drepturile subiective juridiceşte ocrotite ale
persoanelor fizice [108, p. 59].
Forţa obligatorie a contractului este crucială unei părţi contractante atunci când cealaltă
parte nu îşi execută obligaţiile asumate. Ea fundamentează şi justifică executarea silită asupra
debitorului. Dreptul părţii vătămate la rezoluţiunea sau rezilierea contractului constituie o
derogare de la principiul forţei obligatorii a contractului.
În doctrina românească [108, p. 84] s-a afirmat că, de fapt, rezoluţiunea nu este o abatere
de la principiul forţei obligatorii a contractului. Potrivit autorilor, ea se întemeiază tocmai pe
caracterul obligatoriu al contractului, pe necesitatea îndeplinirii obligaţiilor corelative născute
din contractul sinalagmatic, reprezentând o formă specifică de sancţiune a încălcării
obligativităţii contractului.
Autorii scapă din vedere efectul rezoluţiunii: încetarea contractului, care este o abatere de
la forţa sa obligatorie. Într-adevăr, respectarea întocmai a forţei obligatorii a contractului ar duce
la faptul că creditorul va avea doar dreptul la executarea silită în natură sau prin echivalent a
1 Omnis definitio in iure civili periculosa est; parum est enim, ut non subverti posset (Definiţiile în dreptul civil
sunt periculoase, fiindcă rare sunt cazurile când ele nu pot fi combătute). D 50. 17. 202. Lucius Iavolenus Priscus,
jurisconsult roman.
58
obligaţiei, dar nicidecum încetarea lui.
Aşadar, ne-am propus drept scop să cercetăm şi identificam raţiunea, justificarea, pentru
această abatere de la principiul forţei obligatorii a contractului, adică de a determina fundamentul
dreptului la rezoluţiune şi reziliere.
Ca urmare a studiului doctrinei identificăm următoarele teorii:
Teoria condiţiei rezolutorii. Pornind de la formularea art. 1020 al vechiului Codului
Civil român de la 1865 ("condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele
sinalagmatice, în cazul când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său"), în doctrina
românească anterioară s-a apreciat că fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii s-ar afla într-o
condiţie rezolutorie convenită tacit care ar fi tocmai neexecutarea obligaţiei unei părţi; această
neexecutare ar semnifica îndeplinirea condiţiei rezolutorii care ar avea ca efect desfiinţarea
convenţiei (cu efecte retroactive în cazul contractelor cu executare uno ictu sau cu efecte pentru
viitor în cazul contractelor cu executare succesivă).
Teoria a fost respinsă prin următoarele argumente [110, p. 23]:
- redactorii Codului civil francez din 1804 şi, implicit, ai vechiului Cod civil român
de la 1865 a admis o eroare, întorcându-se la forma istorică a rezoluţiunii, cunoscute de dreptul
antic roman – lex commissoria. La fel, s-a spus că limbajul legiuitorului nu angajează la nimic;
legea nu are de dat explicaţii, ci numai norme de tranşare a conflictelor;
- dacă rezoluţiunea ar echivala cu o condiţie rezolutorie, desfiinţarea contractului s-
ar produce de plin drept prin îndeplinirea condiţiei; dimpotrivă, dacă nu s-a stipulat un pact
comisoriu expres, rezoluţiunea şi rezilierea, în unele legislaţii, se declară de către creditor, iar în
altele – se pronunţă de instanţa judecătorească, care are competenţa de a cenzura opţiunea
reclamantului în favoarea unei asemenea acţiuni;
- executarea obligaţiilor constituie un efect esenţial al contractului, astfel încât ea
nu poate fi privită ca o condiţie rezolutorie. Clauzele contractuale referitoare la obligaţiile
părţilor formează conţinutul principal al convenţiei, în timp ce condiţia nu poate fi decât un
accesoriu al acestui conţinut principal [110, p. 24].
Teoria voinţei prezumate a părţilor. Pentru autorul român M. Mureşan, "dacă una dinte
părţi, refuzând fără un motiv obiectiv să-şi execute în natură obligaţia asumată, îşi manifestă,
astfel, implicit, voinţa de a se proceda la rezoluţiunea contractului din vina sa, nimic nu se opune
ca cealaltă parte, dacă găseşte această soluţie convenabilă, să renunţe la dreptul său de a cere
executarea silită în natură şi să accepte ca obligaţia să fie desfiinţată şi părţile repuse în situaţia
anterioară. Câtă vreme nu sunt în joc interese superioare, ale colectivităţii, voinţa concordantă a
părţilor – chiar prezumată din atitudinea lor – poate determina producerea acestui efect, care nu
59
contravine câtuşi de puţin textelor şi spiritului legislaţiei în vigoare" [citat în 110, p. 24].
Teoria nu poate fi reţinută întrucât voinţa reală a părţilor, manifestată la momentul
încheierii contractului, era executarea prestaţiilor în mod corespunzător. Faptul că o parte
contractantă încalcă contractul încă nu este o manifestare a voinţei de a-l rezolvi. Din contra,
debitorul ar putea dori menţinerea contractului, întrucât rezoluţiunea lui i-ar putea cauza daune
imense, legate de restituirea prestaţiilor. A accepta această teorie înseamnă a afirma că nu au fost
şi nici nu vor fi litigii cu privire la rezoluţiunea sau rezilierea contractelor civile, deoarece părţile
de fiecare dată ar ajunge la un acord, şi debitorul nu va contesta temeinicia rezoluţiunii sau
rezilierii.
Potrivit comentatorului Codului civil italian, Sicchiero, în doctrina italiană de la mijlocul
sec. XX, tezele primelor două teorii au fost criticate: ideea că rezoluţiunea ar trebui să fie
ancorată într-o presupusă voinţă implicită pare mai mult o relicvă istorică a unei metode care a
fost abandonată, fiindcă se bazează pe presupuneri. Metoda este criticată tocmai pentru că îşi
propune să arate fundamentul instituţiilor de drept pe baza unor ficţiuni care nu sunt deloc
necesare. În primul rând, teoriile date par să nu admită o probă contrarie, ceea ce înseamnă că ele
se bazează pe o prezumţie absolută, axiomatică; iar în al doilea rând, ele sunt criticabile fiindcă
reduc norma legală la o intenţie ipotetică, care nu este pasibilă de verificare efectivă [210, p. 37].
Teoria echităţii şi bunei-credinţe. Aşadar, pentru autorul român V. Babiuc, echitatea şi
buna-credinţă "se manifestă în echilibrul obligaţiilor asumate şi care trebuie să fie executate de
părţile contractante întocmai cum au fost asumate" [citat în 110, p. 25]. Deşi nu se neagă că
aceste principii în final pot fundamenta rezoluţiunea, ele sunt de ordin prea general. Modul în
care este înţeles "echilibrul obligaţiilor" trimite, totuşi, la noţiunea de cauză, aşa cum se
manifestă aceasta pe terenul executării contractelor sinalagmatice [citat în 110, p. 25].
Teoria reparării prejudiciului cauzat. Într-o altă opinie, a lui D. Cosma, rezoluţiunea şi
rezilierea sunt fundamentate pe ideea de reparare a prejudiciului, cauzat unei părţi de cealaltă
parte care nu-şi execută obligaţiile asumate. Totuşi, această idee conduce la o alta – aceea de
executare prin echivalent a obligaţiilor, ceea ce înseamnă mai mult decât a stabili fundamentul
rezoluţiunii şi rezilierii; înseamnă chiar a lămuri natura juridică a acestor cauze de ineficacitate a
contractului.
Teoria reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor rezultate din contractele
sinalagmatice. Potrivit art. 704 alin.(1) Cod civil, un contract este sinalagmatic dacă fiecare
dintre părţi se obligă reciproc, astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei
celeilalte. Fiecare parte asumându-şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, se
spune că obligaţiile sunt interdependente.
60
Potrivit acestei teorii, rezoluţiunea se fundamentează pe reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este
cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipseşte de suport
juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea – rezolvirea – întregului contract se impune.
În acest mod, pentru Constantin Stătescu şi Corneliu Bîrsan, se restabileşte certitudinea
raporturilor juridice, a căror siguranţă era pusă sub semnul întrebării din cauza refuzului uneia
dintre părţi de a-şi executa obligaţia; în acelaşi timp, partea care îşi executase obligaţia va putea
să obţină restituirea prestaţiei făcute, rămasă, prin neexecutarea obligaţiei corelative, fără temei
juridic.
Potrivit lui Valeriu Stoica, noţiunea de cauză – privită ca o condiţie de fond a încheierii
contractului şi ca unul din elementele voinţei juridice, alături de consimţământ – explică, dar nu
în totalitate, interdependenţa obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic [110, p. 22]. Într-
adevăr, referindu-ne doar la cauza imediată, într-un asemenea contract fiecare parte se obligă
numai pentru că are reprezentarea subiectivă a obiectului obligaţiei celeilalte părţi şi acţionează
cu scopul ca şi cealaltă parte să se oblige.
În doctrina italiană [210, p. 40] s-a afirmat că orice anomalie care afectează relaţia de
interdependenţă, poate afecta durata de viaţă a contractului, în cazul în care acest lucru
zădărniceşte scopul pentru care a fost încheiat contractul.
Aşadar, doctrinarii vorbesc despre "anomaliile care influenţează sinalagma".
În literatura de specialitate mai veche s-a identificat ca şi fundament al rezoluţiunii
contractului în modificarea contractului, din punct de vedere funcţional şi nu formal.
Autorul Enrietti arată că rezoluţiunea este un remediu preventiv împotriva pericolului de
ruptură a reciprocităţii (atât temporale, cât şi teleologice) care are ca obiect foloasele urmărite de
părţi. La fel şi pentru Messineo, potrivit căruia rezoluţiunea este menită să evite efectele negative
ale rupturii raportului de interdependenţă dintre prestaţii.
Aceasta este doctrina dominantă şi la ora actuală în Italia. Jurisprudenţa italiană indică
ferm ca fundament al rezoluţiunii ruptura echilibrului contractual.
Literatura italiană contemporană confirmă aceeaşi direcţie. Nerespectarea obligaţiilor
contractuale determină o alterare a scopului (cauzei) contractului: schimbul, planificat, de
prestaţii nu poate fi realizat, ori condiţiile economice s-au schimbat. Se vorbeşte în această
privinţă despre un defect ori "patologie funcţională a cauzei", în contrast cu lipsa ei ori
ilegalitatea ei originală, căreia i s-a spus "defect genetic al cauzei" [208, p. 504].
În doctrina franceză recentă Th. Genicon [195, p. 136] aduce o critică convingătoare
acestei teorii. Pentru acest autor, eşecul în executarea obligaţiilor nu atrage după sine eşecul
61
proiectului contractual. Esenţial este că, chiar şi după neexecutare, creanţa rămâne valabilă şi
utilă. A spune că obligaţia nu are cauză din simplul fapt al neexecutării ar fi tot atât de absurd
cum ar fi a spune că obligaţia corelativă nu mai are obiect din simplul motiv că ea nu fuseseră
executată şi că, deci, ea trebuie să decadă. Observăm clar că încălcarea unei obligaţii încă nu o
privează de obiectul său, dacă mai există speranţa de a primi în viitor prestaţia datorată, chiar şi
cu forţa coercitivă a statului.
Autorul constată că, doar atunci când obligaţia nu se execută pe motiv de imposibilitate
de executare, putem identifica dispariţia cauzei contraprestaţiei.
Teoria asocierii ideii bivalente de cauză cu principiul forţei obligatorii a
contractului şi cu ideea de vinovăţie. Potrivit lui Valeriu Stoica, cea mai răspândită concepţie
este aceea care aşează la baza rezoluţiunii şi rezilierii ideea de scop, singura în măsură să explice
interdependenţa obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic.
Potrivit acestei teorii, pe lângă ideea de cauză în cadrul contractelor sinalagmatice, ea
trebuie asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului pentru a fundamenta nu numai
rezoluţiunea şi rezilierea, ci şi celelalte efecte specifice ale contractelor bilaterale. Astfel, s-a
observat că nici unul dintre aceste efecte specifice nu contrazice principiul forţei obligatorii a
contractului, ci, dimpotrivă, se întemeiază pe el. Caracterul doar parţial corect al acestei afirmaţii
l-am demonstrat mai sus.
Urmare a unei ample analize, Genicon vede în rezoluţiune o sancţiune pentru
neexecutare, care constă într-o tehnică juridică. Aceasta este concepută să fie un act de distrugere
intenţionată şi specifică a efectelor contractului, decisă pentru a răspunde în mod adecvat
încălcării sale. Este un instrument util care serveşte la mai multe lucruri, caracterizându-se astfel
prin polivalenţa sa: măsură de însănătoşire economică, instrument de reparare sau pedepsire, ea
se defineşte şi se percepe prin ceea la serveşte şi prin modul în care este folosită. Este, într-
adevăr, o noţiune funcţională [195, p. 152].
Neexecutarea contractului nu este prin sine un eveniment rezolutoriu, fiindcă
rezoluţiunea – fiind un act juridic – este întotdeauna decisă în mod intenţionat: ea este o tehnică,
şi nu o situaţie juridică.
Sintetizând toate teoriile expuse mai sus, notăm că ele au fost lansate în cadrul sistemului
francez şi român de drept, care priveşte rezoluţiunea ca şi o sancţiune pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor contractuale – adică o viziune restrânsă. Desfacerea contractului fără
motive (dar în baza unui drept expres legal ori contractuale) nu este tratată ca o rezoluţiune, ci o
dezicere ori o denunţare unilaterală, care preia alt regim juridic.
Paradoxal, dar anume autorii din sistem au ajuns să identifice apariţia unei noi teorii
62
privind fundamentul rezoluţiunii, invocând acele sisteme de drept unde rezoluţiunea contractului
echivalează cu orice desfiinţare a unui contract valabil.
Numită teoria pierderii interesului [195, p. 57], această teorie este tentată de a elabora o
"teorie generală" a rezoluţiunii şi priveşte rezoluţiunea nu doar pentru ipoteza neexecutării
contractului, ci ca pe un mecanism mai larg în care contractul dispare dacă interesul pentru care
el a fost încheiat a dispărut. Un asemenea sistem îl observăm în cele mai recente proiecte de
codificare a dreptului contractelor – Principiile UNIDROIT, Principiile Europene şi DCFR. O
asemenea abordare o are sistemul german de drept, dar şi sistemul Codului civil al Republicii
Moldova. În această teorie rezoluţiunea pentru neexecutare nu este decât una din formele
instituţiei; ea fiind doar punctul de plecare în studiul teoriei generale a rezoluţiunii.
Teoria în discuţie îşi are originea în teoria cauzei (expusă mai sus), potrivit căreia fiecare
obligaţie generată de un contract sinalagmatic are drept cauză obligaţia asumată în schimb de
către cealaltă parte contractantă. Neexecutarea, atunci când aceasta compromite în definitiv
beneficiul pe care creditorul îl aştepta de la contract, trebuie să ducă la desfacerea contractului.
Neexecutarea atrage rezoluţiunea nu prin ea însăşi, ci prin faptul că ea a avut drept efect
pierderea interesului în continuarea contractului, interes care consta în obţinerea de către fiecare
a unei contra-prestaţii.
Teoria pierderii interesului însă merge mai departe, dezvoltând teoria cauzei. Pentru
renumitul savant francez Mazeaud ea constă în "subiectivizarea cauzei" obligaţiei [201, p. 351].
În această nouă abordare cauza obligaţiei nu se limitează la contra-prestaţia aşteptată de către
fiecare contractant, ci trebuie să cuprindă şi alte finalităţi care animă contractanţii, care i-au
influenţat să încheie contractul şi care va decide destinul contractului. Cauza nu se va reduce
astfel la contra-prestaţie, ci, mai general, va cuprinde orice interes.
Noua definiţie a cauzei integrează şi elemente care nu sunt în controlul părţilor
contractante (ceea ce o distinge de conceptul de prestaţie). S-a indicat că mecanismul condiţiei
rezolutorii era folosit anume în acest sens de părţile contractante, pentru a putea include în
câmpul contractual un eveniment care excede părţile. Astfel, părţile recunosc că contractul lor
este subordonat satisfacerii unui interes precis şi adeseori specific tranzacţiei cu pricina.
S-a arătat că teoria în discuţie este o reeditare a teoriei previziunii elaborată de juriştii
germani ai sec. XIX şi, în special, Windscheid. Ea este similară cu teoria bazei contractului a lui
Oertmann, care punea la baza contractului totalitatea elementelor prezente ale spiritului unei
părţi contractante la momentul încheierii contractului, elemente suficient de recognoscibile
pentru a putea admite că cealaltă parte contractantă nu s-a opus la aceea că elementele date joacă
un rol.
63
Conform teoriei previziunii orice motiv determinant al consimţământului uneia dintre
părţi – şi care corespunde în realitate cu interesul particular pe care ea vrea să-l extragă din
contract – poate deveni cauză atunci când el a fost integrat în câmpul contractual. Dacă acest
interes nu poate fi atins in fine, contractul trebuie să dispară, fiindcă nu mai are niciun rost.
Teoria astfel formulată explică nu doar rezoluţiunea pentru neexecutare, ci şi rezoluţiunea
în caz de impreviziune (hardship), prevăzută de art. 623 al Codului civil al Republicii Moldova.
Ea ar putea îngloba şi rezoluţiunea contractului pentru imposibilitate de executare, însă Codul
nostru civil utilizează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză şi a stingerii obligaţiilor pentru acest
incident. Deşi art. 606 alin.(4) denotă că forţa majoră nu împiedică rezoluţiunea contractului,
ceea ce indică faptul că instituţia riscului contractului nu întră în concurenţă cu cea a rezoluţiunii
contractului, ele, mai degrabă, completându-se.
La o asemenea unificare a diferitor temeiuri ale rezoluţiunii a recurs Codul civil italian
[206]. Cea mai recentă codificare în dreptul european, DCFR [168], reglementează în Secţiunea
5, Capitolul 3, Cartea III, patru temeiuri ale rezoluţiunii, legate de neexecutare: neexecutarea
esenţială (art. III-3.502); neexecutarea după acordarea termenului suplimentar (art. III-3.503);
neexecutarea anticipată (art. III-3.504) şi absenţa asigurării adecvate a executării prestaţiei (art.
III-3.505).
Rezoluţiunea pentru imposibilitate de executare nu este reglementată, însă reamintim că
DCFR nu impune condiţia culpei la rezoluţiunea pentru neexecutare, astfel că neexecutarea pe
motiv de imposibilitate cade sub incidenţa acestei rezoluţiuni.
La art. III-1:110, DCFR reglementează rezoluţiunea pe motiv de schimbare esenţială a
circumstanţelor (hardship). La art. II-5:101 este reglementat, separat, dreptul de revocare
(denumit "withdrawal right"), ca regulă aplicabilă contractelor de consumator. Regimul juridic al
restituirii prestaţiilor în cazul revocării este, în temeiul prevederii exprese, identic regimului
stabilit pentru rezoluţiune.
Punând pe prim plan noţiunea de cauză a obligaţiei, şi cea de economie a contractului, se
va autoriza rezoluţiunea de fiecare dată când circumstanțele permit de a scoate în evidenţă că
contractul a eşuat în unul din scopurile care au justificat crearea sa, oricât de diferite ar fi acestea
[195, p. 59]. Pentru Genicon o asemenea abordare ar duce la redefinirea rezoluţiunii din
sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor în suprimarea contractului pentru cazul în
care un eveniment care survine la momentul executării sale are drept consecinţă privarea utilităţii
care i-a fost definită la momentul încheierii sale. Rezoluţiunea pentru neexecutare va deveni
astfel un simplu caz particular al unei instituţii mai largi, coerente.
În viziunea noastră, în raporturile contractuale survin diverse incidente; patogenia se
64
caracterizează prin diversitatea ei. Astfel, rezoluţiunea şi rezilierea constituie un mecanism
uniform pe care îl aplicăm într-o diversitate de situaţii. La fel cum putem aplica nulitatea pentru
o mare diversitate de încălcări de lege cu ocazia încheierii unui act juridic civil.
Multitudinea de faţete nu ne împiedică însă să vedem în instituţia discutată trăsături
comune şi un scop comun – de a înceta un raport contractual, de regulă, cu titlu de soluţie pentru
o situaţie patogenă.
Concluzii: multitudine de fundamente. Considerăm că toate teoriile expuse mai sus
contribuie, fiecare în măsură diferită, la a înţelege fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii. Una din
dificultăţile acceptării acestor teorii în legislaţia Republicii Moldova, este că Codul Civil al
Republicii Moldova conţine o reglementare diferită a instituţiei rezoluţiunii şi rezilierii. În
special, culpa sau vinovăţia, nu este o condiţie de apariţie a dreptului la rezoluţiune. A se vedea
secţiunea 3.5 pentru detalii.
În plus, am analizat deja că, deşi se întemeiază pe principiul forţei obligatorii a
contractului, rezoluţiunea, în acelaşi timp, are ca efect derogarea de la acest principiu.
În linii mai generale, merită să spunem că, dacă este să acceptăm definiţia largă a
rezoluţiunii, constatăm că există o multitudine de temeiuri pentru rezoluţiune. În aceste condiţii,
pentru fiecare temei putem identifica câte un fundament separat:
rezoluţiunea întemeiată pe neexecutarea contractului (fie că este esenţială, fie că
este produsă după expirarea termenului suplimentar stabilit) într-adevăr este întemeiată pe
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contractului sinalagmatic. Nu putem nega că aceasta
este patogenia de bază a raporturilor contractuale şi, astfel, acest fundament primează în materie
de rezoluţiune şi reziliere;
rezoluţiunea întemeiată pe modificarea esenţială a împrejurărilor se
fundamentează pe ideea de echitate;
rezilierea contractelor cu executare succesivă în timp pe termen nedeterminat, cu
acordarea unui preaviz, îşi trage temeiul în ideea că nimeni nu poate fi obligat la infinit, ceea ce
ar fi imposibil;
în fine, rezoluţiunea convenţională, fie că este însoţită de careva condiţii sau este
la discreţia absolută a persoanei îndreptăţite, se bazează pe principiul libertăţii contractuale şi a
teoriei autonomiei de voinţă.
65
2.4. Delimitarea rezoluţiunii contractului de rezilierea contractului
a) Probleme terminologice
Francezul T. Genicon [195, p. 18] constată că rezoluţiunea şi rezilierea sunt două
instituţii, care, într-un anumit fel, sunt cuprinse într-o singură instituţie. Atunci când contractul
este unul cu executare succesivă, restituirile prestaţiilor anterioare nu trebuie, ca regulă, să aibă
loc, se spune deci că rezilierea are efecte doar pentru viitor. Instituţia rezoluţiunii, aşadar, îşi
schimbă denumirea în "reziliere". Este un fenomen straniu ca o instituţie care îşi schimbă
denumirea şi efectele să rămână, totuşi, aceeaşi instituţie.
Etimologic rezoluţiunea se trage din franţuzescul "résolution", care provine de la
latinescul resolutio însemnând "acţiune de denunţare", "dezagregare, descompunere". Pe când
rezilierea (în franceză, résiliation) provin de la latinescul resiliere însemnând "a sări în urmă", "a
reveni la paşii săi", "a pleca de la".
Confuzia terminologică este adâncită prin regimul lor juridic. Aşadar, este posibil ca
rezoluţiunea să nu producă efectul de restituire a prestaţiilor, de exemplu, dacă prestaţiile au
devenit imposibile, părţile îşi datorează despăgubiri reciproce, care se compensează şi astfel ele
sunt eliberate de contract. Totodată, art. 748 contemplă rezilierea având ca efect restituirea
prestaţiilor anterioare în care creditorul nu poartă nici un interes (de exemplu, o haină prost
croită, într-un raport de antrepriză).
S-a observat însă că, faptul că nu au loc restituiri ale prestaţiilor nu este temei de a
constata, în cazul respectiv, că a intervenit o reziliere şi nu o rezoluţiune; acelaşi lucru este
valabil în raport cu rezilierea care are efectul restituirii.
Autorul francez Genicon [195, p. 18] vede un avantaj în unificarea terminologiei, pentru
a indica că rezoluţiunea şi rezilierea constituie una şi aceeaşi instituţie. În accepţiunea sa,
"rezoluţiunea" ar putea îngloba ambele concepte, şi, va avea efecte diferite, în funcţie de tipul
contractului.
Atragem atenţia că, indiferent de tipul contractului, contractul ilegal se declară nul.
Efectele nulităţii ar putea să difere dacă prestaţiile într-un contract cu executare succesivă nu pot
fi restituite. Observăm că art. 220 Cod civil al Republicii Moldova, admiţând că o prestaţie ar
putea să nu fie pasibilă restituirii, nu recurge la clasificarea contractelor, ci, indiferent de tipul
contractului, se referă la caracteristica prestaţiei în discuţie. Deci, există un exemplu de unificare
a terminologiei, care funcționează.
În continuare, cel mai recent proiect de codificare a dreptului privat european, DCFR
66
[168] utilizează termenul generic englezesc de termination – tradus în franceză ca résolution –
fără a uzita un termen pentru reziliere şi fără măcar a-i dedica rezilierii careva prevederi.
Diferenţa terminologică (şi efectele diferite pe care, de principiu, le produce rezoluţiunea
şi rezilierea) duce la abordări contradictorii în practica judiciară autohtonă. Aşadar, într-o cauză
[44] privind neexecutarea contractului de antrepriză în construcţii, beneficiarul iniţial a solicitat
rezilierea contractului. Ulterior, având intenţia de a cere restituirea preţului lucrării executate
defectuos, reclamantul şi-a modificat pretenţia din declararea rezilierii în declararea rezoluţiunii.
Instanţa de fond şi CSJ a RM, ca instanţă de recurs, nu au ridicat nici o obiecţie faţă de o
asemenea pretenţie, şi, în fapt, au dispus restituirea preţului beneficiarului şi au permis
antreprenorului să ridice toate materialele din lucrările deja executate.
Ceea ce le-a scăpat atât reclamantului, cât şi instanţelor era că o asemenea contradicţie –
rezoluţiunea contractului de antrepriză fiind contract cu executare succesivă – nu era necesară,
având în vedere art. 748 alin.(4) al Codului civil al Republicii Moldova, care permite
cocontractantului într-un contract cu executare succesivă, care a pierdut interesul în prestaţiile
primite, să extindă efectele rezilierii asupra prestaţiilor anterioare. Astfel, reclamantul trebuia să
modifice temeiul pretenţiilor, dar nu natura lor.
Într-o altă cauză soluţionată de către CSJ [51], s-au menţinut hotărârile instanţei de fond
şi de apel pe cererea de reziliere a unui contract de antrepriză în construcţie (în speţă, ca formă a
achiziţionării apartamentului în cadrul unui bloc locativ ridicat de antreprenor), depusă de
antreprenor, contra clientului care refuza primirea apartamentului pe motiv de vicii. S-a cerut, iar
instanţa a dispus "rezilierea contractului de antrepriză cu repunerea părţilor în situaţia iniţială",
inclusiv restituirea preţului către client, cu reţinerea penalităţii de 10% din suma preţului.
Instanţele nu au oferit explicaţii de ce rezilierea este însoţită de restituţie, deşi din circumstanţele
faptei era evident că, întrucât antreprenorul solicită restituirea apartamentului, el trebuie să
restituie preţul primit.
Concluzionăm că delimitarea dintre efectele rezoluţiunii şi rezilierii nu este una fixă nici
în Codul civil autohton şi nici chiar în practica judecătorească. Deciziile judiciare jonglează cu
terminologia, pentru ca în final să adopte hotărârile care le consideră juste şi echitabile, adeseori
ezitând să recurgă la o argumentare completă şi corectă din punct de vedere normativ. În cele
două speţe analizate mai sus, autorul susţine soluţiile adoptate de instanţe în partea efectelor
desfacerii contractelor, însă consideră că argumentele juridice care au întemeiat soluţia lasă de
dorit şi sunt contradictorii din punct de vedere teoretic.
Observăm că efectele unei părți uneori pot fi ale celeilalte, şi atunci diviziunea dintre ele
se diluează. Aceste considerente susţin ideea uniformizării terminologiei şi utilizării unui termen
67
unic pentru rezoluţiune şi reziliere.
Susţinem, aşadar, cu titlu de lege ferenda, într-o viitoare reglementare, utilizarea unui
singur termen (tradiţional, rezoluţiune) pentru a desemna încetarea de către una dintre părţi a
unui contract neexecutat. Din cercetarea noastră rezultă că mai multe texte de drept comparat
deja au recurs la această abordare.
DCFR foloseşte "termination" indiferent că se reglementează un contract cu executare
dintr-o dată ori un contract cu executare succesivă.
Din acelaşi motiv, Convenţia ONU, în versiunea sa de bază, în limba engleză, a recurs la
termenul "avoidance", care nu are sens de rezoluţiune ori reziliere în common law.
Rezoluţiunea versus alte desfiinţări. În continuare, sintagma "rezoluţiune sau reziliere
voluntară" este vehement criticată de autorii de inspiraţie franceză, utilizând termeni speciali –
revocare (atunci când există acordul ambelor părţi, ceea ce Codul nostru civil numeşte acordul
de rezoluţiune) sau denunţare unilaterală (când există doar manifestarea de voinţă a unei părţi).
Doctrina română, din epoca vechiului Cod civil al României, făcea o paralelă între rezoluţiune şi
reziliere, pe de o parte, şi revocare şi denunţare, pe de cealaltă parte. Astfel, revocarea constituie
desfiinţarea discreţionară, cu efect retroactiv, a unui contract cu executare uno ictu, pe când
denunţarea reprezintă desfiinţarea discreţionară, cu efecte pentru viitor, a unui contract cu
executare succesivă [3, p. 240].
Într-o cauză autohtonă [45] de rezoluţiune fără motive a unui antecontract de vânzare-
cumpărare, în temeiul prevederilor contractuale care permiteau o asemenea rezoluţiune
discreţionară, CSJ a calificat (nu neapărat intenţionat) o asemenea rezoluţiune sub termenul de
denunţare unilaterală. În speţă, nu s-a pus problema aplicării efectelor restitutive ale rezoluţiunii,
întrucât nu erau prestaţii pasibile de restituire.
Prin opoziţie, DCFR foloseşte "termination" indiferent că temeiul desfiinţării contractului
este neexecutarea ori un drept discreţionar al părţii care rezolveşte. Totuşi, în materie de
retragere a consumatorului în mod discreţionar dintr-un contract, DCFR foloseşte "withdrawal"
(retractare), iar în materie de donaţie utilizează "revocation" (revocare). Întrucât DCFR dispune
de un capitol dedicat restituirilor, toate aceste instituţii terminologic distincte generează aceleaşi
efecte juridice.
b) Critica clasificării contractelor în funcţie de modul de executare
Materia dizolvării contractului, şi a efectului mai mult sau mai puţin întins al anumitor
moduri de dizolvare (dizolvare ex nunc sau ex tunc), este una dintre cele mai complexe şi
delicate în tot dreptul civil. Soluţiile sunt departe de a fi omogene, iar doctrina dă dovadă, în
68
acest domeniu, de o incertitudine rară, care se traduce fie prin contradicţiile între autori, fie prin
sobrietatea semnificativă a anumitor autori în expunerea acestei părţi a dreptului nostru [195, p.
579].
Abordarea doctrinei franceze, urmată de cea românească [56, p. 49; 108, p. 37; 103, p.
43-44] şi cea moldovenească [8, p. 291, 381, 390; 38, p. 337] este tradiţională – după modul
(durata) de executare, contractele se clasifică în contracte cu executare imediată şi contracte cu
executare succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror executare se
produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp.
Aşa este, de exemplu, cazul contractului de furnizare de partide de mărfuri, al contractului de
locaţiune, al contractului de asigurare etc. Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un
contract care, în mod obişnuit, se execută dintr-o dată, să capete o execuţie succesivă.
Din deosebirile existente între cele două categorii de contracte decurge şi interesul
distincţiei: în cazul neexecutării de către o parte a obligaţiei ce-i revine, sancţiunea va fi
rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în cazul contractului cu executare
imediată; în cazul contractului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care are ca
efect desfacerea contractului pentru viitor.
S-a spus, pe drept cuvânt [195, p. 579], că doctrina franceză perseverează în eroarea sa şi
se pare nu poate să se detaşeze de argumentele diabolice.
Acestei clasificări a contractelor şi prin urmare, diviziuni dintre rezoluţiune şi reziliere i
se aduce următoarea critică [195, p. 580]:
1) Premisa clasificării respective este că restituţia în natură este imposibilă în cazul
contractelor cu executare succesivă, spre deosebire de contractele cu executare dintr-o dată.
Există însă contracte cu executare succesivă în care restituţia în natură este posibilă, aşa cum
există contracte cu executare dintr-o dată în care o asemenea restituţie este imposibilă. Aşa
exemple ca o ţeavă de transport a produselor petroliere prin care, luni întregi, se pompează petrol
către un loc de stocare; ori plăţile efectuate în baza contractului de rentă, au fost date pentru a
arăta posibilitatea restituţiei în cadrul contractelor cu executare succesivă. Și invers, s-a arătat
imposibilitatea restituirii a seminţelor care au fost sădite în pământ de către cumpărător. Un
exemplu anecdotic este imposibilitatea restituirii ouălor din care s-a făcut o omletă. În aceste
condiţii, nu putem decât constata că imposibilitatea materială de restituire nu este o caracteristică
proprie contractelor cu executare succesivă.
2) Se acceptă că restituţia poate avea loc nu doar în natură, ci şi prin echivalent; în acest
caz, orice contract, orice prestaţie este susceptibilă de restituţie. Art. 1393 al Codului civil al
Republicii Moldova prevede, la capitolul îmbogăţirii fără justă cauză, atât restituirea valorii
69
bunului care nu poate fi restituit în natură, cât şi plata pentru folosinţa care nu poate fi restituită
în natură.
3) Poziţia, potrivit căreia contractele cu executare succesivă se supun doar rezilierii
contravine unităţii profunde prin care se pot caracteriza unele dintre aceste contracte: deşi
prestaţiile părţilor se întind în timp, actele de executare nu sunt decât etape intermediare, fără
interes prin ele însele sau de valoare independentă, a unui proiect contractual care nu va fi util
decât dacă este îndeplinit până la capăt. Este cazul, de exemplu, al auditului unei întreprinderi
care trebuie să se finalizeze cu emiterea raportului de audit şi opiniei de audit; o campanie
publicitară orchestrată în etape, care dacă încetează înainte de termen, rămâne fără valoare. În
acest cazuri, simpla oprire a contractului, fără a efectua restituirea prestaţiilor care nu se justifică
cu un interes, creează un dezechilibru inacceptabil.
4) Și invers, există contracte care, prin natura lor, sunt de executare dintr-o dată, dar
prestaţiile sunt astfel formulate încât ele se execută în rate şi fiecare rată poate fi considerată o
obligaţie separată. Această observaţie o face şi autorul Nicolae Eşanu [38, p. 338], care acceptă
astfel că nu atribuirea contractului la o categorie sau alta duce la aplicarea rezoluţiunii sau
rezilierii, ci natura prestaţiilor.
5) Însăşi distincţia între contractele cu executare dintr-o dată şi executare succesivă este
imprecisă şi impracticabilă. Astăzi nici doctrina şi nici jurisprudenţa nu pot identifica un criteriu
fiabil de delimitare. Dacă trecem peste exemplele clasice ale vânzării-cumpărării şi locaţiunii, ne
lovim de mari dificultăţi în a include contractele în una din aceste categorii: contractul de
transport; contractul de antrepriză în construcţie "la cheie"; contractul de credit; vânzarea cu
condiţia plăţii unei rente viagere; vânzarea în credit1; reparaţia pe care o face un depanator;
interpretarea unei artiste; contractul de asigurare pentru un risc punctual (de exemplu, o singură
săritură cu paraşuta ori o singură cursă de raliu).
Dacă spunem că acestea sunt contracte cu executare succesivă, restituţia nu poate avea
loc; deşi jurisprudenţa franceză a contrazis aceasta. Unii autori [188, p. 14] redefinesc conceptul
de contract cu executare dintr-o dată ca cel care se execută "o singură dată" sau care are "o
prestaţie unică" indiferent de durata în timp, şi, astfel, includ cazurile de mai sus la categoria
contractelor cu executare dintr-o dată.
Dacă este să acceptăm această redefinire, am spune că şi locaţiunea este cu executare
dintr-o dată: folosinţa este de durată, dar este unică; iar plata chiriei este una pentru toată
folosinţa, însă se plăteşte treptat, în timp. Ar fi o soluţie inacceptabilă. Din altă perspectivă,
1 În practica judecătorească autohtonă, automobilul vândut în credit a fost restituit vânzătorului, din cauza neplăţii
cumpărătorului, [52] – soluţia este a judecătoriei de fond.
70
trebuie să acceptăm că orice prestaţie, cât de instantanee nu ar fi, ia ceva timp.
Folosind această clasificare viciată, ajungem la unele cazuri de a plasa unul şi acelaşi
contract în ambele categorii: contractul de leasing financiar, care prevede plata pentru folosinţa
bunului, iar la expirarea contractului transmiterea proprietăţii către locatar contra valorii
reziduale1; contractul de licenţă pentru un brevet de invenţie în care mai întâi se acordă o plată
unică de pornire, iar pe urmă se plătesc sume periodice (royalty); contractul prin care
câştigătoarea unui concurs de frumuseţe, în schimbul titlului şi a "premiilor" acceptă să participe
la campanii publicitare timp de un an şi să respecte nişte reguli de bună conduită; cumpărarea
unui site pe Internet, care cuprinde cesiunea înregistrării mărcii şi a domenului, a abonamentului
pe un an pentru domen şi hosting, a informaţiei plasate pe site şi elaborate de un dezvoltator;
contractul încheiat cu artiştii pentru o anumită perioadă, dar care prevede că la finele contractului
producătorul primeşte anumite drepturi de exploatare a operelor create.
În doctrina autohtonă, doctrinarul Oleg Efrim a observat [25, p. 74] această contradicţie
nescuzabilă: "Deoarece obligaţia dobânditorului persistă pe toată durata vieţii beneficiarului,
urmând a fi executată în permanenţă, contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii
pe viaţă este unul cu executare succesivă. În pofida acestui fapt, prin derogare de la regula
stabilită la art. 747, încetarea pentru neexecutare se va produce prin rezoluţiune (deşi doar parţial
cu efect retroactiv – art. 845), şi nu prin reziliere".
În privinţa contractului de rentă, acelaşi autor consideră că "renta este un contract cu
executare succesivă. Din acest considerent, încetarea contractului operează prin reziliere, deşi,
potrivit unei opinii, renta cu titlu oneros este unul dintre contractele atipice, în cazul cărora
obligaţia unei părţi este cu executare dintr-o dată, iar a celeilalte cu executare succesivă şi
datorită acestui fapt, este mai corect de a utiliza termenul de rezoluţiune, care înglobează şi
rezilierea" [25, p. 83]. Codul Civil utilizează pentru acest contract "rezilierea", deşi, prevede o
restituţie unilaterală - bunul se restituie întotdeauna, iar renta se restituie doar dacă contractul o
prevede.
În privinţa împrumutului, acelaşi autor îi recunoaşte caracterul de contract cu executare
succesivă, deşi consideră că ar putea fi şi uno ictu [25, p. 91].
În continuare, autorul arată că contractul de prestări servicii nu pot fi executate uno ictu,
astfel încât contractul este cu executare succesivă, iar încetarea pentru neexecutare va opera prin
reziliere [25, p. 168]. Credem că aprecierea dată nu răspunde la toate formele de prestare a
serviciilor, care pot fi concepute şi uno ictu: de exemplu, serviciul avocatului de a întocmi o
1 Specific este că dacă contractul de leasing financiar se desface din neexecutarea pentru care este culpabil locatarul,
restituţia nu are loc, el pierde ratele achitate; în celelalte cazuri, o oarecare restituţie va avea loc.
71
cerere de chemare în judecată pentru care primeşte un onorariu fix; apelul telefonic pe care îl
facem de la un aparat din stradă ori de la oficiul poştal şi pentru care plătim o singură taxă;
serviciul bancar de primire a banilor prin sistemul internaţional de plăţi rapide ori efectuarea unei
plăţi prin ordinul de plată etc. Aceeaşi problematică ar putea fi relevată la antrepriză când se
execută o lucrare concretă: o frizură; reparaţia robinetului de către meşter; spălarea
automobilului sau a hainei de către firma de spălătorie şi exemplele pot continua.
Contractul de servicii turistice este catalogat ca şi contract care se execută în decursul
unei perioade de timp, succesiv; deci el încetează prin reziliere [25, p. 297]. În caz de reziliere a
contractului de către turist, agentul turistic pierde dreptul asupra preţului convenit [25, p. 303].
Astfel, are loc o restituţie unilaterală, proprie rezoluţiunii şi nu rezilierii.
Este o situaţie într-adevăr jenantă pentru doctrină de a constata că, în pofida calificării
contractului, trebuie să-i aplicăm regimul calificării adverse; şi că însuşi Codul Civil este
contradictoriu în normele sale speciale atunci când, uneori, dispune în mod expres rezoluţiunea
contractului cu executare succesivă.
Doctrina franceză a ridicat cazuri şi mai frapante la adresa clasificării discutate. Astfel, s-
a decis că dacă contractul de locaţiune nu a fost executat iniţial de către locator (nu a transmis
bunul închiriat ori el prezintă vicii ce fac imposibilă folosinţa de către chiriaş), ar trebui să se
aplice rezoluţiunea contractului, iar locatarului să i se restituie toate chiriile plătite. Acelaşi este
cazul oricăruia alt contract cu executare succesivă în care beneficiarul serviciului (mandantul,
pasagerul, beneficiarul construcţiei, depozitarul, debitorul unui credit bancar sau
împrumutătorul) aşa şi nu a primit nimic, dar a efectuat careva plăţi către prestator (onorarii,
taxe, comisioane etc.). Alţii afirmă că suntem în prezenţa unei rezilieri care produce efecte încă
din data încheierii contractului.
Ambele soluţii sunt incompatibile cu clasificarea discutată a contractelor şi cu diviziunea
clasică dintre rezoluţiune şi reziliere. Or, dacă ajungem să acceptăm că există rezoluţiunea fără
restituţie, şi reziliere cu restituţie, ne întrebăm dacă merită să operăm cu doi termeni paraleli,
niciunul din ei nefiind veritabil.
Aceste exemple, care doar se răspândesc în practica contractelor, vin să demonstreze că
clasificarea discutată nu mai este o summa divisio şi că se impune un nou criteriu de clasificare
pentru a putea şti dacă, la desfacerea lor, va avea loc o restituţie a prestaţiilor anterioare sau nu.
În doctrina rusească, problema abordată este discutată astăzi cu o deosebită ardoare în
contextul noului proiect de reformă a Codului civil rusesc [113], elaborat de către Consiliul de pe
lângă Preşedintele Federaţiei Ruse pentru Codificarea şi Perfecţionarea Legislaţiei Civile [132;
122]. Actualmente, art. 453 al Codului civil rusesc prevede doar o desfiinţare a contractului cu
72
efecte pentru viitor: "În cazul desfacerii contractului obligaţiile părţilor încetează." Totodată,
alin.4. este cel mai problematic, având următorul conţinut: "Părţile nu sunt în drept să ceară
restituirea a celor executate de ele până la momentul modificării sau desfacerii contractului, dacă
altceva nu reiese din legea sau acordul părţilor." În fond, acest alineat anihilează efectul
constitutiv al rezoluţiunii – restituirea prestaţiilor. Deşi doctrina iniţială nu a observat vreo
problemă cu acest text de lege1, o abundentă literatură ulterioară a observat lacuna [126; 133, p.
42; 127, p. 30]. Aşadar, după cum au sesizat ultimii autori, dificultatea cea mai gravă privind
efectele rezoluţiunii contractului constă în faptul că existenţa unei obligaţii neexecutate îi acordă
în realitate creditorului care şi-a executat prestaţia sa doar dreptul de a cere de la debitor
executarea în natură a contractului. Desfacerea contractului nu este în interesul creditorului,
întrucât el ar putea pierde dreptul de a cere de la debitor executarea, fără a putea cere restituirea
prestaţiei deja executate. Instanţele de judecată ruseşti au soluţionat problema prin apelarea la
instituţia îmbogăţirii fără justă cauză [129, p. 155]. Soluţia însă a fost, pe bună dreptate, criticată,
deoarece îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi invocată chiar în virtutea formulării art. 453
alin.2 din care rezultă că desfacerea contractului în dreptul rusesc produce efecte doar pentru
viitor şi contractul nu se consideră desfiinţat în mod retroactiv, astfel încât prestaţiile nu sunt
subsecvent lipsite de cauză [127, p. 32]. Unica soluţie în viziunea autorilor ruşi este de a
modifica fie art. 453 alin.4, care se referă la efectele rezoluţiunii [127, p. 40], fie de a exclude art.
453 alin.4 şi a modifica art. 1103 al Codului civil al Federaţiei Ruse, care se referă la
îmbogăţirea fără justă cauză, şi de a include desfacerea contractului ca unul din cazurile când se
aplică regulile acestei instituţii generale [126].
Noul proiect de reformă a Codului civil rusesc vine să rezolve această lacună prin
modificarea art. 453 alin.2 şi adăugarea cuvintelor "dacă altceva nu este prevăzut de lege,
contract sau nu rezultă din esenţa obligaţiei".
La alin.4 al articolului se adaugă un paragraf nou, cu textul: în cazul în care până la
desfacerea contractului, una dintre părţi, primind de la cealaltă parte executarea obligaţiei
contractuale, nu şi-a executat obligaţia sa sau a oferit celeilalte părţi o prestaţie neechivalentă,
raporturilor părţilor li se aplică regulile privind obligaţiile rezultate din îmbogăţirea fără justă
cauză (capitolul 60), dacă altceva nu este prevăzut de lege sau contract.
1 A se vedea, cu titlu de exemplu, lucrările: [112, p. 348-359]; [114, p. 529–530]. Poziţia acestor din urmă autori a
fost în mod special criticată, întrucât interpretarea lor a textului este abuzivă: de fapt, drepturile şi obligaţiile născute
înainte de rezoluţiune, continuă şi după rezoluţiune, ceea ce se stinge sunt drepturile care ar putea apărea pentru
viitor. Iar printre comentatori enumerăm: [117, p. 666–667]; [124, p. 419-420]; [125, p. 740]. În acest din urmă
comentariu, totuşi, М.Г. Розенберг observă că „instanţa de judecată ar putea, în cazul existenţei culpei creditorului
în rezoluţiunii contractului să-l oblige pe acesta să restituie prestaţiile primite în baza contractului” [128, p. 39].
73
Ambele aceste modificări au ca efect introducerea unei reguli generale privind restituţia
în dreptul rusesc, însă nu ca instituţie de sine stătătoare, ci ca efect al regulilor îmbogăţirii fără
justă cauză.
Savantul rus Карапетов critică aceste soluţii ale proiectului de lege şi consideră că
articolele privind efectele rezoluţiunii trebuie rescrise [122]. În special, în viziunea sa,
modificările propuse nu răspund la cazurile când, deşi contractul este unul de durată divizibil
("длящиеся делимый договор"; echivalentul, în doctrina noastră, a contractului cu executare
succesivă, unde prestaţiile sunt clar divizibile), este posibil ca creditorul să piardă interesul în
prestaţiile anterioare dacă are loc o încălcare în prestaţiile posterioare.
Susţinem observaţia autorului şi credem că soluţiile propuse mai jos răspund acestor
probleme practice abordate.
c) O nouă abordare în determinarea aplicabilităţii restituţiei
Legislatorii au avansat teoreticienii în învingerea contradicţiilor ce le prezintă clasificarea
contractelor, discutată mai sus a. Articolul 7.3.6(2) al Principiilor UNIDROIT prevede că
"Totuşi, dacă contractul s-a prelungit în timp şi dacă el este divizibil, restituţia nu poate avea loc
decât pentru perioada de după rezoluţiune". Principiile UNIDROIT operau cu regula restituţiei.
Codul civil al Portugaliei prevede la art. 434(2) că, în contractele cu executare continuă
sau periodică, rezoluţiunea nu atinge prestaţiile deja executate, cu excepţia cazului dacă între
aceste prestaţii şi cauza rezoluţiunii există o legătură ce justifică rezoluţiunea tuturor prestaţiilor.
Principiile Europene au pornit de la un efect invers al rezoluţiunii: contractul încetează pe
viitor; cu titlu de excepţie, o parte poate cere restituirea bunurilor transmise anterior dacă nu a
fost plătită pentru ele ori nu a primit o altă contraprestaţie pentru ele (art. 9:308).
DCFR, care reprezintă metamorfozarea Principiilor Europene, a stabilit regula că toate
prestaţiile trebuie restituite (art. III. – 3:510). Următorul articol stabileşte o regulă inversă:
restituirea nu trebuie efectuată dacă executarea adecvată a unei părţi corespunde executării
adecvate de către cealaltă parte. Totuşi, partea care rezolveşte poate alege să considere că
executarea nu este adecvată dacă ceea ce ea a primit nu are valoare sau are o valoare
fundamental redusă pentru ea, din cauza neexecutării admise de cealaltă parte.
Observaţia generală pe care o putem face după lecturarea acestor codificări internaţionale
în materie de contracte este că, pentru a edicta aceste soluţii, redactorii lor nu au avut nevoie să
recurgă la o clasificare a contractelor (cum ar fi cea a contractelor cu executare dintr-o dată şi cea
cu executare succesivă) şi nici nu au avut nevoie să distingă între rezoluţiune şi reziliere,
folosind în limba engleză termenul generic termination (încetare). Notăm că versiunea în limba
franceză utilizează termenul résolution (rezoluţiune), acestuia, însă, nu îi este opusă résiliation
74
(rezilierea).
În ceea ce ţine de Codul civil al Republicii Moldova, observăm că el este înarmat de
prevederi care permit de a contrabalansa adoptarea clasificării improprii de contracte cu
executare dintr-o dată şi cu executare succesivă:
1) Potrivit art. 709 alin.(3), în caz de rezoluţiune creditorul "poate rezolvi contractul
integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială" a prestaţiei pe care
deja a primit-o.
2) Conform art. 748 alin.(4), dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă
interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii1.
În acelaşi sens dispune și art. 943 alin.(3) C. civ. pentru antrepriză şi prestări servicii ("dacă
reziliază contractul, antreprenorul sau prestatorul poate cere pentru lucrările sau prestaţiile
efectuate o parte proporţională a retribuţiei, în măsura în care beneficiarul are un interes în
aceste lucrări sau prestaţii").
3) În materie de prestări servicii dispune la art. 978 alin.(2) propoziţia 1, că:
- dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de
nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar; sau
- dacă beneficiarul reziliază contractul din cauză că prestatorul nu respectă prevederile
contractului, atunci "prestatorul nu are dreptul la retribuţie în măsura în care serviciile sale de
până atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii".
4) Potrivit art. 1139 alin.(3) – în cazul rezilierii contractului de servicii turistice,
organizatorul pierde dreptul asupra preţului convenit. El poate cere totuşi o indemnizaţie
corespunzătoare pentru serviciile prestate deja şi pentru cele necesare în vedea încheierii
călătoriei, cu excepţia cazului în care serviciile nu prezintă interes pentru turist în legătură cu
rezilierea contractului de servicii turistice.
Astfel, atât în partea generală, cât şi în partea specială, putem identifica principiul după
care restituţia prestaţiilor poate avea loc şi în contractele cu executare succesivă dacă creditorul a
pierdut interesul în acestea ca urmare a neexecutării.
Art. 747 alin.(2) şi 748 alin.(1) ale Cod civil al Republicii Moldova sunt contradictorii:
art. 747 face referinţă la art. 735 (neexecutarea esenţială) ca şi temei, care, după cum vom vedea,
nu necesită acordarea unui termen prealabil; însă art. 748, de asemenea pentru reziliere, dispune
că dacă rezilierea se face pe temeiul neexecutării, ea trebuie obligatoriu precedată de acordarea
1 Acest articol corect face referinţă la art. 738 în ceea ce ţine de restituirea prestaţiilor. Referinţa la art. 731 este însă
una absurdă şi deci inaplicabilă, întrucât acest articol se conţine în alt Capitol (Interpretarea contractului) şi nu are
nimic comun cu instituţia rezoluţiunii şi rezilierii contractului.
75
unui termen suplimentar (Nachfrist). Credem că soluţia ar trebui să fie identică cu cea a
conflictului dintre art. 709 şi 735 în ceea ce ţine de rezoluţiune şi să spunem că aceste sunt două
temeiuri paralele, alternative de desfacere a contractului.
Dreptul german [166, p. 436] cunoaşte categoria contractelor continue
(Dauerschuldverhältnisse), definite ca şi contracte care nu sunt îndeplinite printr-un singur act de
executare de către fiecare parte, ci care cer acte continue de executare, aşa ca locaţiunea,
societatea civilă şi contractele de muncă. Se precizează că aceste contracte, de regulă, nu se
supun regimului restituţiei. Aceste raporturi pe termen lung pot fi stabilite pe o perioada
determinată sau nedeterminată. În ultimul caz, ambele părţi pot înceta contractul cu efecte pentru
viitor, prin notificare, cu condiţia că se respectă termenul de preaviz. El nu presupune o
neexecutare din partea debitorului. În cazul rezilierii (Kündigung), raportul obligaţional
încetează în momentul recepţiei notificării şi acţionează în raport cu prestaţiile încă neexecutare.
Respectiv, doctrina germană consideră că prestaţiile scadente, dar încă neexecutate trebuie
executate [166, p. 437]. Motivul pentru care această încetare a contractului nu afectează fostele
prestaţii trebuie identificat în aceea că, pentru toate scopurile practice, multitudinea de prestaţii
de fiecare parte, care au avut loc în trecut, nu poate fi ignorată deoarece aceasta a avut loc în
cadrul unui raport juridic funcţional. Astfel, această încetare nu are efect restitutiv, ci doar stinge
obligaţiile din momentul încetării pentru viitor.
Notăm, de asemenea, că BGB [143], similar art. 748 al Codului autohton civil, prevede
că contractelor continue ar putea să li se aplice restituţia dacă creditorul şi-a pierdut interesul în
prestaţiile primite anterior.
Doctrina, de asemenea, şi-a adus contribuţia la identificarea unei juste teorii în funcţie de
care se va decide restituţia în contractele desfăcute.
Într-o primă abordare [195, p. 602], s-a propus delimitarea dintre contracte divizibile şi
contracte indivizibile. Autorii care susţin abordarea consideră că fiecare contract trebuie să treacă
prin filtrul analizei care permite de a şti dacă conţinutul acestui contract este divizibil ori
indivizibil. Astfel, dispariţia ansamblului de obligaţii contractuale se va impune dacă executarea
este concepută ca indivizibilă; rezoluţiunea parţială, pentru viitor, care, în mod obişnuit, este
ataşată contractelor cu executare succesivă, este justificată, în general, doar dacă prestaţiile
executate până atunci, sau o parte a lor, ar putea fi privite ca formând o "tranşă divizibilă" a
executării. În acest chip, efectele rezoluţiunii vor fi diferite după cum executarea este concepută
ca răspunzând unui echilibru global sau dacă ea poate fi formulată ca o succesiune de echilibre
parţiale şi potenţial autonome. Pe scurt, fie contractul formează un tot indivizibil şi trebuie să
intre în joc restituţia, fie el poate fi executat prin fracţiuni periodice divizibile şi el va înceta doar
76
în raport cu prestaţiile viitoare.
Teoria este criticabilă prin aceea că ea este prea tehnică şi ignoră intenţia părţilor. Chiar
şi în contractele divizibile ar putea exista interesul creditorul de a-l desface în raport cu toate
prestaţiile, întrucât scopul final nu a fost atins prin prestaţiile succesive divizibile anterioare.
Înainte de a formula o nouă teorie, satisfăcătoare, T. Genicon [195, p. 607] critică
opoziţia dintre rezoluţiune şi reziliere. În primul rând, este greu de conceput cum aceste două
sub-instituţii una fiind inversul alteia, pot forma împreună o singură instituţie.
Premisele tradiţionale ale acestor sub-instituţii. de asemenea, sunt contradictorii: deşi
constau din aceeaşi măsură juridică, rezoluţiunea consideră că contractul niciodată nu a existat,
pe când rezilierea acceptă existenţa contractului şi doar îl încetează pentru viitor. În plus, în
practică s-a arătat falsitatea unei distincţii clare a rezoluţiunii cu efecte ex tunc şi a rezilierii cu
efecte ex nunc.
Pentru a putea formula o nouă teorie trebuie să pornim de la aceea că rezoluţiunea este o
măsură juridică, luată pentru realizarea completă a unei măsuri de ordin economic: de a reveni
asupra operaţiunii în care s-au angajat părţile şi pentru realizarea căreia ele au încheiat
contractul. Astfel, două directive trebuie să stea la baza teoriei asupra efectelor desfacerii
contractului: (1) încetarea efectelor juridice ale contractului are drept obiect pur şi simplu de a
permite retragerea efectivă a operaţiunii economice cuprinsă de contract; şi (2) această retragere
este îndreptată spre corectarea dezechilibrului cauzat prin neexecutare. Trebuie întotdeauna să
tindem să păstrăm echilibrul între aceste două directive şi să ţinem cont că retragerea operaţiunii
economice este subordonată ideii centrale de corectare a încălcării, a dezechilibrului creat.
Retragerea operaţiunii economice nu are loc într-un mod identic pentru toate contractele
şi toate situaţiile. Astfel, autorul propune să distingem contractele de utilitate continuă de
contractele de utilitate globală (adică care ia în considerație toate elementele unui ansamblu).
Contractele de utilitate continuă au drept obiect executarea unei operaţiuni care nu
încetează de a fi utilă pe măsura executării; ele îşi găsesc utilitatea, deşi treptat ele se epuizează;
acest contract este constant în curs de execuţie în acelaşi timp considerându-se executat în mod
perfect. În acest sens există o utilitate continuă, permanentă, care nu încetează: o utilitate care
rezistă la trecerea timpului. Este vorba de locaţiune, contractul de muncă, contractul de
distribuţie şi, în linii mari, de toate contractele-cadru. Din această categorie nu fac parte decât
contractele cu întindere în timp, deşi contractele din cea de a doua categorie pot fi atât contracte
cu întindere în timp, cât şi cu executare instantanee.
Contractele de utilitate globală, în fond, indiferent dacă executarea lor se înscrie sau nu
într-o durată mai mult sau mai puţin lungă, nu sunt decât proiecte în curs de realizare. Ele
77
cuprind o operaţiune care are un obiectiv spre care tinde ansamblul actelor îndeplinite în acest
scop şi care, fiind lipsit de orice utilitate proprie, nu are sens şi valoare decât atunci când
proiectul a fost îndeplinit. Este vorba de vânzare (de orice timp, inclusiv în credit), reprezentaţia
teatrală, contractul de construcţie, contractul de transport, contractul de tranzacţie, închirierea
unui spaţiu pe un termen determinat pentru a filma în el o secvenţă dintr-un film etc.
În opinia autorului tezei această nouă teorie merită a fi reţinută şi în sistemul Codului
civil al Republicii Moldova în lumina textelor de lege arătate mai sus, care se axează pe teoria
interesului (un echivalent al utilităţii) creditorului în prestaţiile primite.
Primele observaţii care le putem face sunt: a) durata contractului este mai puţin
importantă; mult mai relevant este măsura în care prestaţiile parţiale sunt utile, prezintă interes
pentru creditor; b) este imposibil de a atribui contracte speciale concrete strict la una sau la
cealaltă categorie. Atribuirea contractului la una sau cealaltă categorie se va face în funcţie de
specificul operaţiunii economice concrete avute în vedere de părţi.
Autorul T. Genicon propune următoarele criterii, indicii, în baza cărora vom atribui
contractul la una sau cealaltă categorie:
1) judecătorul va examina voinţa părţilor exprimată în contract privind natura aşteptărilor
lor. În special, se va întreba dacă executarea care deja a avut loc are o utilitate ori dacă părţile
urmăreau un alt scop, care aşa şi nu s-a materializat;
2) judecătorul se va baza pe durata contractului, sub două aspecte: a) se va prezuma că
contractul de durată este unul de utilitate continuă, şi invers; b) se va cerceta dacă contractul este
pe termen determinat sau nedeterminat. Dacă contractul este pe termen nedeterminat, părţile au
un drept discreţionar de desfacere a contractului, astfel încât se poate identifica o utilitate
continuă;
3) judecătorul va studia dacă contractul este unul eterogen, adică dacă prestaţiile
reciproce se repartizează sporadic în timp, sau dacă este un contract omogen, adică prestaţiile
acestuia se repartizează armonios în timp.
Niciunul dintre criterii nu este absolut şi nu este determinant de unul singur; ci trebuie
aplicate toate împreună pentru a înţelege structura economică a contractului.
O asemenea abordare complexă pare a fi problematică pentru sistemele de drept care se
bazează pe rezoluţiunea extrajudiciară (cum ar fi cel al Republicii Moldova), întrucât, în lipsă de
intervenţie a judecătorului, care ar determina dacă contractul este de utilitate continuă sau de
utilitate globală, această apreciere va reveni creditorului. De regulă, creditorul va indica efectele
dorite ale rezoluţiunii în însăşi declaraţia sa de rezoluţiune. În caz de dezacord, debitorului nu îi
rămâne decât să conteste declaraţia în instanţă sau să stea în pasivitate, aşteptând acţiunea
78
judiciară a creditorului, ridicând argumentele care îi întemeiază dezacordul în faţa judecătorului.
Analiza posibilelor soluţii. Rezoluţiunea pentru neexecutare nu este decât o măsură
juridică care permite retragerea operaţiunii economice cuprinse de contract şi, în acest scop,
corectează dezechilibrul creat prin încălcarea contractului.
Întinderea acestei retrageri a operaţiunii economice depinde de tipul contractului şi a
operaţiunii propriu-zise. În cazul contractelor de utilitate globală, părţile vor fi ţinute la
restituţie, în timp ce în cadrul contractelor de utilitate continuă, prestaţiile conforme, care s-au
caracterizat prin păstrarea echilibrului contractual, vor fi menţinute; restituţia se va putea aplica
prestaţiilor patogene.
Astfel, cu titlu de propunere de lege ferenda, susţinem excluderea din Codul civil al
Republicii Moldova a menţiunilor privind "contractele cu executare instantanee" şi, după caz,
"contractele cu executare succesivă" (ne referim in concreto la art. 623 alin.(5), 666 alin.(3), 747
şi 748, 1171). Articolul 747 urmează a fi expus în redacţie nouă, prevăzând că efectele juridice
menţionate la art. 738 se aplică contractelor de utilitate globală, adică contractul care cuprinde o
operaţiune economică în care creditorul prestaţiei specifice are interes doar dacă ea este
executată integral ori aproape integral. Acelaşi articol 747 va prevedea că în cazul contractelor
de utilitate continuă în cazul desfacerii lor, părţilor le va reveni o obligaţie de restituţie a
prestaţiilor primite. Autorul nu insistă să folosească conceptele de "contract de utilitate globală"
şi "contract de utilitate continuă", ci de a delimita clar aplicabilitatea restituţiei în funcţie de
natura operaţiunii economice avute în vedere de contract. În această concepţie, nu se va recurge
la o atribuire automată şi formală a unui contract la una dintre aceste două categorii. Din contra,
indiferent de tipul contractului, se va cerceta natura operaţiunii economice şi intenţia părţilor, şi
se va da aplicare restituţiei ori se va exclude restituţia.
În acest sens ne raliem la norma art. III. – 3:511 al DCFR, întitulat "Când nu are loc
restituţia":
"(1) Nu există obligaţia de a restitui, în condiţiile prezentei Sub-secţiuni, în măsura în
care o prestaţie adecvată a unei părţi a fost întâmpinată de prestaţia adecvată a celeilalte părți.
(2) Partea care desface contractul poate decide să considere prestaţia drept neadecvată
dacă ceea ce a primit respectiva parte nu are valoare ori are o valoare fundamental redusă din
cauza neexecutării admise de către cealaltă parte.
(3) Restituţia, în condiţiile prezentei Sub-secţiuni, nu este necesară dacă contractul este
cu titlu gratuit."
O abordare diferită o propune savantul Aurel Băieşu în teza sa de doctor habilitat în drept
[13, 36]: "În acest context propunem ca art.747 C. civ. R.M. să fie completat cu un nou alineat
79
cu următorul cuprins:
„Contractul cu executare succesivă poate fi rezolvit, dacă prestaţiile deja efectuate nu
prezintă nici un interes pentru creditor: a) atunci când valoarea bunurilor s-a redus substanţial
în rezultatul neexecutării; b) atunci când prestaţiile succesive sunt legate, alcătuind un tot
întreg, astfel încât contractul este indivizibil” ".
Meritul propunerii este că şi autorul observă problema practică constă în faptul că, uneori,
contractelor, cărora, după modul lor de executare sunt cu executare succesivă, nu le este potrivit
doar efectul rezilierii (stingerea pentru viitor a obligaţiilor), ci li se cere și aplicarea efectelor
rezoluţiunii – restituţia. Critica care o putem înainta la adresa acestei propuneri este că ea
adânceşte, din punct de vedere teoretic, contradicţia dintre contractele cu executare succesivă şi
rezoluţiune. Acestor contracte, spun teoreticienii, trebuie să li se aplice rezilierea. Din punct de
vedere al tehnicii legislative, această contradicţie teoretică poate fi evitată, astfel încât să nu să se
prevadă că contractelor cu executare succesivă li se aplică rezoluţiunea, ci că în cazul rezilierii
contractului cu executare succesivă se vor aplica efectele restituţiei, prevăzute la art. 738. De
asemenea, considerăm că sintagma " dacă prestaţiile deja efectuate nu prezintă nici un interes
pentru creditor" sunt redundante. Literele a) şi b) propuse de Aurel Băieşu deja prevăd situaţia
specifică pentru care creditorul nu poartă interes în prestaţia anterioară. Astfel, sintagma pe care
o criticăm nu este decât o explicaţie care va fi dată de legiuitor privind natura literelor a) şi b).
Or, ca şi tehnică legislativă, legiuitorul nu trebuie să dea motive pentru soluţiile edictate, ci să se
limiteze la actul de edictare a normei de drept.
Suplimentar, ni se pare că litera a), propusă de autorul menţionat, este prea vagă şi nu
indică dacă sunt bunurile predate cu titlu de proprietate ori folosinţă.
În cadrul cercetării efectuate, am notat că chestiunea efectelor rezoluţiunii şi rezilierii a
fost reformată în ediţia din anul 2010 al Principiilor UNIDROIT [178], prin apariţia în loc de art.
7.3.6 din doar două alineate din ediţia din 2004 a Principiilor UNIDROIT [179], a art. 7.3.6 şi
7.3.7, primul tratând contractele cu executare dintr-o dată şi cel de al doilea - cu contractele cu
executare succesivă. Art. 7.3.7(1) al Principiilor UNIDROIT prevede că, "în cazul desfacerii
unui contract care se execută pe parcursul unei perioade, restituţia poate fi cerută doar pentru
perioada de după data când desfacerea a avut loc, cu condiţia că contractul este divizibil".
Aşadar, în fond, norma menţine principiul restituţiei de la art. 7.3.6, dar menţionează, cu titlu de
excepţie, păstrarea prestaţiilor anterioare desfacerii contractului, dacă contractul este divizibil. Se
admite, deci, că un contract de durată poate fi ori indivizibil (şi atunci i se va aplica restituţia),
ori divizibil (şi atunci nu se aplică restituţia prestaţiilor anterioare, ci una foarte limitată – a
prestaţiilor executate după data desfacerii contractului).
80
În ce ne priveşte, credem că această abordare este prea vagă, fiindcă nu defineşte ce
înseamnă contract de durată şi nici un contract divizibil. Abordarea, preluată ca şi concept din
textul Convenţiei ONU, ignoră faptul că Convenţia ONU se referă la "livrări de mărfuri
divizibile" în materie de vânzare-cumpărare. Textul Principiilor UNIDROIT are vocaţie să se
aplice oricăror contracte comerciale internaţionale şi nu doar vânzării-cumpărării. Prin urmare,
este o extrapolare prea simplistă de a trece de la "livrări divizibile" la "contracte divizibile".
Uniformizarea terminologiei. Având în vedere propunerea noastră anterioară de a utiliza
un singur termen în loc de perechea "rezoluţiune-reziliere", art. 747 nu trebuie să prevadă că
contractelor de utilitate continuă să li se aplice rezilierea. Ca şi tehnică legislativă, considerăm că
legiuitorul poate, cu succes, aşa cum face Codul civil olandez, Principiile UNIDROIT,
Principiile Europene şi DCFR, să stabilească efectele juridice ale desfiinţării contractului în
funcţie de operaţiunea economică concretă, şi nu să stabilească mai întâi că un contract tot
timpul este cu executare instantanee ori cu executare succesivă, şi că primelor tot timpul li se va
aplica rezoluţiunea, iar celor din urmă, rezilierea. În opinia noastră, excluderea dihotomiei
"rezoluţiune-reziliere" va echivala cu excluderea unui concept care doar joacă rolul de
"intermediar" care nu este necesar.
În prezenta teză noi vom continua să folosim termenii rezoluţiune şi reziliere, pe de o
parte, şi contract cu executare dintr-o dată şi cu executare succesivă, pe de altă parte. Aceasta
ne va permite să comparăm mai uşor prevederile legale naţionale cu cele ale altor state care
folosesc terminologie identică. În acest chip, de asemenea, ne va fi mai uşor să discutăm şi să
interpretăm prevederile Codului civil al Republicii Moldova, care, chiar dacă este criticabilă din
punct de vedere teoretic, foloseşte terminologia dată.
Aceasta însă nu echivalează cu o renunţare la tezele expuse mai sus şi la critica faţă de
această terminologie. Deci, de fiecare dată când vom utiliza terminologia dată, implicit, se va
avea în vedere că ea trebuie privită prin prisma criticii formulate în această secţiune 2.4.
Aceste cercetări şi concluzii au fost prezentate de către autor în cadrul celei de a VI- a
Conferințe internaționale a tinerilor cercetători „Tendințe contemporane în evoluția
patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova”. Institutul de Istorie, Stat și Drept al AȘM,
Chişinău, Republica Moldova, 12 aprilie 2012 [24].
2.5. Delimitarea rezoluţiunii şi rezilierii contractelor de instituţii juridice similare
a) Riscul contractului – stingerea obligaţiilor contractuale devenite imposibile
Problema se pune, în mod practic, în cazul în care obligaţia nu este executată la scadenţă,
iar debitorul informează creditorul că el nu poate executa fiindcă este împiedicat de un
81
eveniment în afara controlului său, cum ar fi forţa majoră (război, embargo, inundaţie) ori un alt
eveniment care, uneori, este greu de calificat drept forţă majoră, aşa ca îmbolnăvirea debitorului
ori sechestrul pe conturile debitorului. Poate oare creditorul să purceadă la rezoluţiunea sau
rezilierea contractului?
Doctrina clasică, de inspiraţie franceză, dă un răspuns negativ [108, p. 88]. Sub influenţa
acestui eveniment superior, obligaţia devenită imposibilă a debitorului s-a stins. Deci, creditorul
nu mai are ce rezolvi; nu se poate rezolvi un contract ale cărui obligaţii s-au stins.
Ardenţi apărători ai teoriei riscului contractului, autorii francezi [195, p. 93] ridică
următoarele argumente de ce mecanismul "dizolvării" contractului pentru imposibilitate este
incompatibil cu cel al rezoluţiunii şi rezilierii: nu putem să oferim creditorului opţiunea între
executare silită şi rezoluţiune; nu are rost să acordăm un termen suplimentar debitorului dacă
obligaţia este imposibilă de executat; judecătorul nu poate determina dacă neexecutarea este
esenţială şi nici oportunitatea dispariţiei contractului; oricare dintre părţi poate invoca
imposibilitatea, în special debitorul o invocă cu titlu de excepţie, însă dreptul de a rezolvi
contractul îl are doar creditorul. S-a concluzionat astfel că dizolvarea contractului pentru
imposibilitatea executării sale se aproprie mai mult de caducitate decât de rezoluţiune.
La o primă vedere, aceeaşi soluţie de principiu o dă şi Codul civil al Republicii Moldova
în art. 663 şi 707, potrivit cărora obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă
imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde. Totodată,
debitorul pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. În cazul în care imposibilitatea
este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător. Această analiză o face şi comentatorul
Codului civil, autorul Nicolae Eşanu [38, p. 339] care vede în orice imposibilitate de executare a
obligaţiilor o metodă de încetare automată a contractului, fără necesitatea de notificare.
Soluţia a fost nuanţată însă judicios în unele sisteme de drept. Codul civil italian [206]
distinge la art. 1256 între imposibilitatea permanentă şi imposibilitatea temporară. Pentru cel din
urmă caz se stabileşte că debitorul nu poartă răspundere pe toată durata imposibilităţii. Obligaţia
se va stinge dacă imposibilitatea durează aşa de mult dacă, în lumina naturii obligaţiei şi
obiectului său, debitorul nu mai poate fi considerat ca fiind obligat sau dacă creditorul a pierdut
interesul în obţinerea prestaţiei. Doctrina italiană recentă a apreciat că aceasta constituie o
rezoluţiune de drept (risoluzione automatica) a contractului, analogă cu cea care intervine în
cazul imposibilităţii totale [209, p. 134].
O altă clasificare relevantă este aceea de imposibilitate totală şi parţială. Art. 1464 al
Codului civil italian, de asemenea, oferă creditorului, în caz de imposibilitate parţială de
executare a prestaţiei, dreptul de a-şi reduce contraprestaţia ori de a declara rezoluţiunea
82
contractului.
În concluzie, teoria clasică a riscului contractului este incapabilă să soluţioneze două
situaţii de imposibilitate a executării obligaţiei:
1) imposibilitatea temporară - În cadrul teoriei clasice, creditorul nici nu poate declara
rezoluţiunea (fiindcă nu există culpă din partea debitorului), dar nici nu poate cere executarea
silită;
2) imposibilitatea parţială - Teoria clasică acordă ca unic remediu reducerea
contraprestaţiei creditorului şi ignoră faptul că creditorul ar putea să nu aibă interes în prestaţia
parţială.
În aceste două cazuri de imposibilitate de executare ar trebui să recunoaştem creditorului
dreptul la rezoluţiune, pe temeiurile generale – neexecutare esenţială, conform art. 735 Cod civil.
Aceasta este abordarea Principiilor Europene (art. 8:108(2)) şi, ulterior, DCFR (art. III. –
3:104(3)), care dispun că, dacă imposibilitatea este temporară, obligaţia este suspendată. Totuşi,
dacă întârzierea are valenţa unei neexecutări esenţiale, atunci creditorul ar putea să acţioneze ca
atare, adică să declare rezoluţiunea.
Principiile Europene au mers mai departe. La art. 9:303(3) ele practic au negat teoria
riscului contractului, indicând că, atunci când imposibilitatea de executare a obligaţiei este totală
şi permanentă, contractul este rezolvit de drept (terminated automatically) şi fără notificare la
momentul survenirii impedimentului. Totuşi, DCFR nu au preluat această soluţie. La art. III. –
3:104(4) contractul nu se consideră rezolvit, ci soluţia este că obligaţia imposibilă şi obligaţia
corelativă se sting. Restituirea prestaţiilor deja efectuate se va efectua conform normelor
aplicabile restituirii ca efect al rezoluţiunii.
Doctrina care a dus la formarea DCFR a opinat că [138, p. 601], în principiu, în cazul
imposibilităţii totale şi permanente nu are relevanţă dacă se aplică o rezoluţiune de drept,
judiciară, sau unilaterală ori, adăugăm noi, dacă se face o stingere automată a obligaţiilor fără
menţionarea sorţii contractului.
Pentru comentatorii Convenţiei ONU [165, p. 430], dreptul părţii – victimă a neexecutării
de a rezolvi contractul nu este exclus sau restricţionat dacă neexecutarea contractului care
întemeiază dreptul la rezoluţiune este scuzată deoarece un impediment imprevizibil şi
insurmontabil a împiedicat-o să presteze pe partea care a comis neexecutarea (art. 79(5) al
Convenţiei ONU). Indiferent de scuză, neexecutarea ori executarea incorectă rămâne o
contravenţie la contract care permite rezoluţiunea dacă este esenţială.
În practica judecătorească românească cercetată [66, p. 50] s-a admis cererea unui chiriaş,
care era în dificultate financiară şi nu îşi putea achita chiria, de "încetare a contractului de
83
închiriere" fiind în imposibilitatea de a-şi realiza obligaţiile contractuale. Cererea
reconvenţională a pârâtului-locator de a constata o denunţare ilegală a contractului, de a rezilia
contractul şi de a încasa despăgubiri a fost respinsă. Trecând peste fondul soluţiei, care a fost
criticată de comentatorul ei, cu această ocazie dorim să notăm că, din raţiuni practice, şi
"încetarea contractului" pe motiv de imposibilitate trebuie notificată de o parte celeilalte părți ori,
în caz de litigiu privind intervenirea acestei încetări, ea trebuie soluţionată de către instanţa de
judecată. Chiar dacă obligaţia imposibilă s-a stins, contractul rămâne şi el formal și trebuie
încetat în aşa mod. În plus, regimul juridic al efectelor rezoluţiunii/rezilierii este pasibil de
aplicat în acest caz de încetare a contractului.
Or, dacă a intervenit un caz de forţă majoră ori altă imposibilitate, uneori nu cunoaştem
cu certitudine dacă este permanent ori temporar. Mai ales, dacă este temporar, iar creditorul a
pierdut interesul în prestaţie, nu există nici un motiv pentru care el nu ar putea să desfacă
contractul, chiar în lipsa culpei debitorului, şi să caute prestaţia în altă parte. De asemenea, un
caz de forţă majoră ar putea să afecteze doar o parte a obligaţiilor contractuale, şi atunci, din nou,
dacă creditorul pierde interesul în întreaga prestaţie, ar trebui să aibă la îndemână o scăpare din
situaţie prin rezoluţiune ori reziliere.
Noul Cod civil al României, la art. 1.557, a preluat soluţia italiană, şi anume că contractul
este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar momentul producerii evenimentului
fortuit [111, p. 67]. Totuşi, în cazul imposibilităţii temporare sau parţiale, codul ezită să spună
clar că creditorul are anume dreptul de rezoluţiune, ci menţionează dreptul de desfiinţare.
Regulile rezoluţiunii se aplică, însă, aparent, doar cu titlu de analogie. Acesta ar putea fi un caz
de exprimare lacunară din partea codului.
În recentul său studiu dedicat riscurilor în contracte, George-Alexandru Ilie porneşte de la
ideea că riscul contractului şi rezoluţiunea sunt două noţiuni foarte apropriate, şi că, de fapt,
ambele sunt cauze de ineficacitate a contractului [65, p. 84]. Analizând vechiul Cod civil român,
el concluzionează că riscurile în contractul sinalagmatic pot fi concepute, de fapt, o formă
specifică de rezoluţiune – rezoluţiunea pentru neexecutarea fortuită, regimul juridic fiind
"împrumutat" de la rezoluţiune. Examinând art. 1.557 din noul cod românesc, autorul apreciază
că astfel s-a afirmat o realitate incontestabilă: riscurile şi rezoluţiunea sunt răspunsul
legiuitorului la una şi aceeaşi premisă – neexecutarea unei obligaţii esenţiale.
În practica judecătorească a Republicii Moldova [46], de asemenea, instanţa a operat cu
instituţia stingerii obligaţiei şi nu cu cea a rezoluţiunii contractului, atunci când a existat o
imposibilitate parţială de a livra roada în cantitatea cerută de contract, pe temei că anul 2007 a
fost unul secetos, iar vânzătorul nu a reuşit să cultive cantitatea necesară de soia.
84
Consideraţiile de mai sus ne ajută să facem două concluzii:
În primul rând, există o linie de demarcare fină dintre riscul contractului şi rezoluţiunea şi
rezilierea contractului, pe care Codul civil al Republicii Moldova nu o face. Din natura lucrurilor
rezultă că imposibilitatea de executare a obligaţiilor, pentru care debitorul nu poartă răspundere,
trebuie să îndreptăţească creditorul la rezoluţiunea ori rezilierea contractului dacă această
imposibilitate este fie temporară, fie parţială. Dacă imposibilitatea este totală şi permanentă,
codul spune suficient de clar că obligaţiile se sting. Această concluzie este susţinută şi de
doctrina franceză recentă. Astfel, Genicon [195, p. 96] opinează că soluţia riscului contractului
nu trebuie admisă: nu este tolerabil de a considera că, dacă un caz de neexecutare parţială sau
temporară rezultă dintr-un caz de forţă majoră, atunci creditorul-victimă a neexecutării trebuie
întotdeauna să rămână ţinut de legătura contractuală.
În al doilea rând, observăm încă un argument în favoarea tezei pe care am lansat-o şi pe
care ne-am propus să o cercetăm, potrivit căreia culpa debitorului nu este o conditio sina qua non
pentru apariţia dreptului la rezoluţiune şi reziliere a contractului.
Revelator este că în partea specială, Codul civil prevede în mod expres dreptul la
rezoluţiune pentru imposibilitatea executării contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă. Conform art. 844 alin.(2), dacă dobânditorul demonstrează imposibilitatea
executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui, el
poate rezolvi contractul.
În materie de contract de societate civilă, autorul Oleg Efrim menţionează printre
motivele care pot întemeia rezilierea sa: imposibilitatea continuării raporturilor contractuale din
motivul neînţelegerii grave dintre asociaţi sau imposibilitatea executării obligaţiilor din motiv de
boală [25, p. 313].
Un alt exemplu îl oferă art. 1144 alin.(1) din Codul civil în cadrul contractului de
servicii turistice, care prevede că, în cazul în care călătoria este îngreuiată, periclitată sau
prejudiciată considerabil din cauza unei forţe majore ce nu putea fi prevăzută în momentul
încheierii contractului, atât organizatorul, cât şi turistul poate rezilia contractul fără nici o altă
condiţie.
Contradictoriu, art. 707 din Codul civil, fiind preluat din Codul civil german, a preluat
versiunea sa de până la Legea germană de modernizare a dreptului obligaţiilor din 2002 [156].
Astfel, Codul nostru civil dispune la art. 707 alin.(3) că prestaţia primită de debitor urmează a fi
restituită creditorului conform regulilor îmbogăţirii fără justă cauză. BGB însă, la § 326 (4),
dispune că se aplică prin analogie regulile de restituire a prestaţiilor în cadrul efectelor
rezoluţiunii. Soluţia este identică în DCFR (III. – 3:104(4)). Apreciem că această soluţie este
85
preferabilă şi urmează a fi reţinută într-un efort de modernizare a Codului civil, întrucât ea este
mai aproape naturii adevărate a acestei restituţii, care nu se bazează pe o simplă inexistenţă a
cauzei prestaţiei, ci pe un raport de lichidare care uneori poate fi mult mai complex.
Comentatorii codului nostru nu se expun asupra acestei nuanţe [38, p. 268].
Menţionăm, de asemenea, că în sistemul BGB, la § 326 (5), obligaţiile nu se sting de
drept, ci creditorul obligaţiei devenite imposibilă are un drept de rezoluţiune. Doctrina germană
este clară în acest sens [166, p. 430]. Argumentele invocate de această doctrină în favoarea
soluţiei rezoluţiuni sunt:
1) rezoluţiunea este un remediu echitabil în caz de executare neadecvată (de exemplu,
viciu al bunului vândut) care este imposibil de remediat. Cumpărătorul ar trebui să aibă opţiunea,
fie să reducă preţul fie să recurgă la rezoluţiune;
2) în cazul în care, cantitativ vorbind, o parte a prestaţiei a devenit imposibilă (a nu se
confunda cu neexecutarea neadecvată, necalitativă), rezoluţiunea permite creditorului să se
debaraseze de întreaga prestaţie dacă nu păstrează interes în ea;
3) dreptul de rezoluţiune prevăzut la § 326 V BGB nu se limitează doar la executarea
necalitativă sau executarea parţială. Există un motiv general, pragmatic, de ce rezoluţiunea
trebuie să poată fi invocată în caz de imposibilitate – starea generală de incertitudine a
creditorului. Dacă el nu este sigur că are loc o imposibilitate ori nu cunoaşte motivele
neexecutării, el va acorda un termen suplimentar pentru neexecutare; dacă debitorul nu execută
nici după expirarea termenului acordat, dreptul de rezoluţiune oricum apare în mod indubitabil.
Dacă se adevereşte ulterior că prestaţia era imposibilă, termenul suplimentar acordat era, în
adevăr, superfluu, însă dreptul de rezoluţiune rezultă din § 326 V BGB. Dacă prestaţia nu era
imposibilă, atunci termenul suplimentar acordat era esenţial, iar dreptul de rezoluţiune rezultă
din prevederea de bază a § 323 I BGB (echivalentul art. 709 din Codul civil al Republicii
Moldova). Beneficiul acestui domeniu larg de aplicare a dreptului de rezoluţiune este că el
asigură victimei neexecutării remedii identice, indiferent de motivul neexecutării.
Din nou, Codul nostru civil nu a preluat soluţia § 326 BGB privind existenţa unui drept
de rezoluţiune în caz de imposibilitate.
Întrebarea privind soarta contractului, pare a fi mai mult una teoretică; în timp ce
legislaţiile moderne prevăd posibilitatea rezoluţiunii, codificarea academică din DCFR recurge la
stingerea de drept a obligaţiilor contractuale.
Curios este că o lege specială în mod clar prevede dreptul de reziliere în caz de
imposibilitate. Potrivit art. 5 alin.(3) a Legii RM a voluntariatului [93], dacă pe parcursul
executării contractului de voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie ce face
86
imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat la iniţiativa uneia dintre
părţi. O problemă separată este dacă acestui tip de contract i se aplică rezoluţiunea ori rezilierea.
Aici credem că contează cum este descris obiectul contractului şi care este durata lui. Un criteriu
eficient de clasificare este analizat în secţiunea 2.4 din prezenta teză.
b) Nulitatea contractului
Instituţiile sunt diferite, în primul rând, prin temeiurile complet diferite din care
contractul este distrus. Nulitatea se justifică prin necesitatea de a lipsi de efecte un contract
încheierea căruia a fost viciată. Rezoluţiunea însă, lipseşte de efect contractul din necesitatea de
a remedia un incident survenit în cadrul executării sale. Contractul este nul fiindcă încheierea sa
a fost defectuoasă; în acest sens, nulitatea constă în sancţionarea încălcărilor normelor juridice
care guvernează formarea contractului. În schimb, contractul este rezolvit, de regulă, fiindcă una
dintre părţi şi-a încălcat obligaţiile pe care, de altfel, le-a contractat în mod valabil sau un alt
incident a survenit după încheierea sa.
În cazul nulităţii, distrugerea juridică a contractului este un scop în sine, un imperativ
impus din respectul faţă de legalitate şi se justifică prin ea însăşi. În timp ce, în cazul
rezoluţiunii, distrugerea contractului este aleasă pur şi simplu pentru ceea ce ea aduce, pentru
rezultatul la care ea conduce în fapt, şi pentru utilitatea pe care ea o prezintă în remedierea
neexecutării contractului. Ea îşi găseşte justificarea finală în necesitatea de a corecta o încălcare
[195, p. 512].
Distincţia dintre aceste instituţii uneori este atât de firavă încât este o tendinţă universală,
chiar şi a judecătorilor, de a le confunda. Genicon [195, p. 14] menţionează mai multe cazuri de
folosire de către instanţele franceze a expresiei "rezoluţiunea contractului pentru dol" ori "pentru
viciu de consimţământ. Instanţele supreme corectează exprimarea însă constată că judecătorul de
fond a aplicat efectele corecte (să reţinem că în dreptul francez atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea
produc, deopotrivă, efecte retroactive).
Doctrina franceză [195, p. 14] a observat de demult o problemă de drept în care s-ar
putea invoca atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea relativă. Este cazul unui bun vândut care prezintă
vicii ascunse şi care afectează substanţial calităţile bunului. Atât doctrina, cât şi practica judiciară
franceză sunt contradictorii la problema posibilităţii cumulului rezoluţiunii şi nulităţii. Poziţia,
întemeiată teoretic, este că, dacă reclamantul cere rezoluţiunea, el se axează pe valabilitatea
contractului, deci nu poate cere nulitatea. Per a contrario, solicitând nulitatea, obligaţiile
contractuale devin nule, iar rezoluţiunea unui contract nul nu mai poate fi cerută. Considerăm că
aceeaşi soluţie trebuie reţinută şi în aplicarea normelor Codului civil al Republicii Moldova, deşi
credem că, în numeroase cazuri, instanţa ar trebui să poată distinge un viciu a unui bun, care
87
corespunde descrierii contractuale (ceea ce atrage rezoluţiunea), cu situaţia existenţei unei
neînţelegeri fundamentale între părţi privind descrierea bunului vândut (care atrage nulitatea). În
acest ultim caz, nici nu mai putem vorbi despre un viciu al calităţii bunului, fiindcă părţile au
avut două viziuni diferite asupra calităţii bunului.
Doctrina italiană [210, p. 50] este fermă că nu este posibil de a confunda aceste două
patologii, cum se întâmplă uneori: nulitatea este inerentă structurii contractului, pe când
rezoluţiunea ţine de funcţionalitatea sa; prima nu are alternativă, pe când rezoluţiunea poate fi
înlocuită de partea-victimă cu alte remedii. Nulitatea se invocă din oficiu de către judecător şi
oricare dintre părţi, pe când rezoluţiunea nu poate invocată nici din oficiu şi nici de către partea
care a încălcat contractul. Sunt deosebiri care permit a concluziona că nulitatea şi rezoluţiunea
sunt forme diferite de protecţie. Efectele rezoluţiunii şi rezilierii pot face obiectul unei tranzacţii
care derogă de la regulile de drept comun, nu şi nulitatea, care trebuie executată fără fraudă.
Importanţa distincţiei:
● temeiurile juridice de aplicare a instituţiilor sunt diferite, chiar conceptual opuse,
rezoluţiunea presupunând existenţa unui contract valabil, iar nulitatea sancţionează încălcarea de
către contract a unei condiţii legale de valabilitate;
● mod de operare: rezoluţiunea se poate declara unilateral de o parte; nulitatea se
constată de către instanţa de judecată;
● prescripţie: nulitatea absolută este imprescriptibilă, cea relativă, de regulă, se
supune unei prescripţii de 6 luni, iar uneori – termenului general de prescripţie (în materie de
coproprietate, de exemplu). Acţiunea întemeiată pe viciu se prescrie în termen de un an1;
● în cazul încheierii contractului prin încălcarea legii, judecătorul care a fost sesizat
cu acţiunea în nulitate nu are sarcina de a aprecia cât de serioasă sau esenţială este încălcarea
legii; orice încălcare a normei imperative duce la nulitate decât dacă o normă expresă prevede
altfel (de exemplu art. 211); în cazul rezoluţiunii şi rezilierii, însă, intră în joc un mecanism
complex de apreciere dacă neexecutarea a fost suficient de serioasă, astfel că nu orice încălcare a
contractului va atrage rezoluţiunea ori rezilierea.
c) Problema reducerii contraprestaţiei şi rezoluţiunii parţiale
În opinia lui T. Genicon [195, p. 568] "rezoluţiunea parţială" este una din acele idei care,
fiind seducătoare, afectează vigilenţa juristului şi duc la abordări periculoase. Conceptul de
rezoluţiune parţială pare a răspunde în mod oportun la necesitatea de a păstra echilibrul
contractual şi proporţionalitatea în drept: ea permite de a adapta foarte exact întinderea sancţiunii
1 Art. 268 şi 785 sunt direct contradictorii, iar CSJ a statuat în hotărârea explicativă a Plenului său [63], pct. 44, că
urmează a se aplica prescripţia din partea specială de un an.
88
la întinderea neexecutării. În loc de a stinge complet contractul, "rezoluţiunea parţială" permite
de a distruge doar o parte, păstrând valabilitatea celeilalte părţi, utilitatea căreia nu este pusă în
discuţie. Suntem în prezenţa unei limitări a efectului extinctiv al rezoluţiunii pentru a păstra
fracţiunea executată în mod corect a contractului, de exemplu, dacă s-a convenit vânzarea a 15
scaune; iar 5 nu sunt livrate. În loc de a desface complet vânzarea, ceea ce va duce la restituirea
întregului preţ şi a celor 10 scaune, ar părea că este mai simplu, mai just şi mai adecvat de a
reduce preţul cu o treime şi de a ordona restituirea doar a părţii excesive din plată. Astfel,
vânzarea nu se va desface complet, ci doar parţial; aici suntem în prezenţa "rezoluţiunii parţiale".
În optica juriştilor anglo-saxoni [140, p. 255], în materie de reducere a preţului în cadrul
vânzării-cumpărării, acest remediu juridic este un tip de reducere, prin compensare, a obligaţiei
de a plăti preţul cu obligaţia celeilalte părţi contractante de a plăti despăgubiri pentru viciu.
Critica doctrinei civiliste este că despăgubirile se plătesc doar în caz de vinovăţie a
celeilalte părţi contractante, pe când textele de lege permit reducerea contraprestaţiei, indiferent
de culpă.
În sistemul autohton de drept, optica anglo-saxonă nu ar putea fi supusă unei asemenea
critici, întrucât există o deosebire dintre despăgubirile pentru repararea prejudiciului cauzat
(plătibile în temeiul art. 602 Cod civil al Republicii Moldova) şi despăgubirile în locul prestaţiei
(întemeiate pe art. 609), ceea ce doctrina franceză şi românească desemnează drept "executare
prin echivalent bănesc".
Autoarea franceză Rigalle-Dumetz a combătut cu ardoare conceptul de "rezoluţiune
parţială" [195, p. 569]. Ea începe critica prin a distinge între rezoluţiunea parţială prin reducere
şi rezoluţiunea parţială prin amputaţie. În primul caz, nu se stinge însăşi obligaţia, ci doar se
reduce cuantumul ei; în timp ce în al doilea caz, avem de a face cu stingerea completă a unor
obligaţii din contract, dar nu a tuturor.
În cazul rezoluţiunii parţiale prin reducere nu se pune problema de a înceta contractul, ci
doar de a-l modifica în partea sa neexecutată. Este de esenţa rezoluţiunii de a retrage contractul
din circuitul civil, rezoluţiunea parţială însă, se bazează pe menţinerea contractului. T. Genicon
prelungeşte linia de argumentare a autoarei Rigalle-Dumetz şi consideră mai corect că remediul
juridic discutat trebuie să poarte denumirea de revizuire a contractului pentru neexecutare [195,
p. 573].
Doctrina rusească a observata această nuanţă şi a devenit o poziţie larg acceptată că,
refuzul parţial de a executa obligaţiile (частичный отказ от исполнения договора) constituie
o modificare a contractului [119, p. 29].
În opinia noastră, din punct de vedere teoretic, o asemenea abordare este greu de
89
acceptat, întrucât în cazul reducerii contraprestaţiei nu are loc o modificare propriu-zisă a
acordului părţilor, ci, ulterior încheierii sale, o parte are dreptul în mod unilateral să reducă una
din obligaţiile ce decurg din acel acord. Deci, suntem mai degrabă în prezenţa modificării
obligaţiei, în sensul reducerii, decât în prezenţa unei veritabile modificări a contractului.
Critica centrală a conceptului rezidă însă în aceea că, dacă luăm în serios "rezoluţiunea
parţială", preluăm principiul că întinderea rezoluţiunii este susceptibilă, prin natura sa, să varieze
şi că ea trebuie să fie exact proporţională cu neexecutarea comisă. Dacă o treime de scaune nu
este livrată, preţul trebuie redus cu o treime; dacă jumătate, preţul trebuie împărţit la doi; dacă
două treimi, atunci preţul se împarte la trei. În aceste condiţii, ne întrebăm dacă mai are rost să
discutăm despre caracterul serios al neexecutării care justifică rezoluţiunea. Astfel, orice
încălcare poate duce la rezoluţiune sau, mai degrabă, la rezoluţiune parţială. Iar rezoluţiunea
totală va fi disponibilă doar în cazul în care nu s-a executat nimic.
O altă problemă este corelarea rezoluţiunii parţiale cu art. 711, conform căreia
rezoluţiunea nu poate avea loc dacă neexecutarea este neînsemnată.
În doctrina românească nouă Ionuţ Florin Popa apreciază că reducerea prestaţiilor este de
fapt o rezoluţiune parţială [106, p. 287]. Următoarele critici practice pot fi aduse aceste soluţii:
1) art. 1551 din noul Codul civil al României priveşte reducerea prestaţiei ca o alternativă la
rezoluţiune; 2) dacă i-am aplicat condiţiile de rezoluţiune, ar însemna că reducerea prestaţiei este
disponibilă creditorului doar dacă are loc o neexecutare însemnată a contractului, condiţie dedusă
prin interpretare din art. 1551 alin.(1) [106, p. 293]; 3) un inconvenient al acestui tratament este
reducerii prestaţiilor i se va aplica cerinţa de depunere a acţiunii în judecată şi nu va fi
disponibilă creditorului prin simplă notificare. Or, art. 1551 nu impune cerinţa depunerii acţiunii
în judecată.
Autorul român Paul Vasilescu opinează că reducerea prestaţiilor ar trebui distinsă de
rezoluţiunea parţială. Reducerea prestaţiilor este înţeleasă de dumnealui ca un instrument juridic
de salvare a unui contract de la desfiinţare, cu efectul diminuării cantitative a prestaţiilor de
executat pe viitor. Reducerea nu este o specie a rezoluţiunii. Argumentul final al autorului este
că pentru reducerea prestaţiei nu se aplică condiţia rezoluţiunii – neexecutarea să fie însemnată
[111, p. 526].
În cazul rezoluţiunii parţiale prin amputaţie, judecătorul ajunge să fracţioneze contractul
pentru a izola anumite obligaţii sau grupuri de obligaţii şi a le detaşa de restul contractului. În
realitate, însă, o parte a doctrinei propune să nu analizăm că părţile din contract sunt izolate, ci că
diferitele părţi ale unei operaţiuni formează contracte distincte. De exemplu, chiar dacă există un
contract-cadru de livrare a mărfurilor, fiecare comandă trebuie privită ca un contract separat, iar
90
desfacerea unuia nu valorează rezoluţiune parţială a contractului-cadru, ci este o rezoluţiune
completă a contractului cuprins de comanda relevantă.
Dreptul german nu recunoaşte în mod expres rezoluţiunea parţială şi nici nu cunoaşte o
instituţie generală a dreptului la reducerea prestaţiei [166, p. 427], ci, mai degrabă, dreptul de a
reduce preţul se regăseşte în prevederile dedicate contractelor speciale cum ar fi vânzarea-
cumpărarea sau antrepriza. Diferenţa relevată de doctrina dintre rezoluţiune şi reducerea preţului
este că, în cazul ultimei, nu este necesar ca neexecutarea să fie esenţială.
Pentru comentatorii BGB [166, p. 428] este relevant tipul neexecutării. În caz de
neexecutare totală, dreptul de rezoluţiune al întregului contract rezultă exclusiv din § 323 I BGB,
în timp ce în caz de neexecutare parţială, partea-victimă trebuie să demonstreze, suplimentar,
lipsa interesului în prestaţia parţială (§ 323 V 1 BGB). Neexecutarea parţială presupune, în
primul rând, că executarea poate fi divizată şi că această divizare a prestaţiei în mai multe părţi
nu contravine intenţiei părţilor. Aceasta înseamnă că, chiar dacă separarea diferitor părţi din
prestaţie este posibilă, depinde totuşi de intenţia părţilor contractante dacă prestaţia poate fi
divizată astfel. Codul uniform comercial al SUA [180], art. 2-612, are o abordare mai liberală în
materie de livrări succesive, care spune că neconformitatea unei livrări este temei de desfacere a
tuturor livrărilor dacă neconformitatea afectează, în mod substanţial, valoarea tuturor livrărilor.
În dreptul german, instanţele aplică criteriul dacă diferitele părţi ale prestaţii, conform scopului
contractului, aveau aceeaşi soartă (‘zusammen stehen und fallen sollen’ - ad literam, ‘stau ori
pică împreună’). De exemplu, în mod normal, livrarea software-ului de computer şi hardware-
ului nu pot fi separate dacă vânzătorul a promis o soluţie unitară, iar cumpărătorul a rezolvit
contractul, văzând că trebuie să interacţioneze cu mai mulţi furnizori. Dacă aceasta are loc,
executarea în părţi nu reprezintă o executare parţială în sensul § 323 V 1 BGB. Creditorul nu
trebuie să demonstreze că nu are interes în executarea parţială pentru a rezolvi întreg contractul.
În al doilea rând, dacă prestaţia este divizibilă în sensul indicat mai sus, creditorul poate
respinge orice prestaţie, în care caz, neexecutarea devine totală şi se aplică § 323 I BGB. § 266
BGB stipulează că debitorul nu are dreptul să execute parţial. Dacă executarea parţială este
respinsă, atunci § 323 V 1 BGB nu se aplică. Totuşi, dacă creditorul a acceptat executarea în
parte, el poate desface contractul în întregime dacă el demonstrează că el nu are niciun interes în
executarea parţială.
Când, în dreptul german, creditorul nu are interes în executarea parţială?
Testul este dacă prejudiciul creditorului este mai mare decât prestaţia rămasă neexecutată
[205]. Justificarea soluţiei rezidă în aceea că în caz de executare parţială, creditorul poate declara
aşa-numita rezoluţiune parţială. În caz de prestaţie neconformă, acelaşi rol îl preia reducerea
91
preţului. Deci, creditorul este îndreptăţit de a fi eliberat de la obligaţia corelativă în măsura în
care prestaţia încă rămâne neexecutată. § 323 V 1 BGB clarifică că, dacă creditorul doreşte să se
elibereze de la întreaga obligaţie, el trebuie să demonstreze că dreptul la rezoluţiune parţială nu
va proteja în mod adecvat aşteptările sale legitime. Astfel, prejudiciul trebuie să depăşească
simpla idee că prestaţia rămâne neexecutată.
Deci, în dreptul german, caracterul neexecutării (neexecutare cantitativ parţială ori
neexecutarea calitativ neconformă) este criteriul care stabileşte graniţa invizibilă dintre
rezoluţiunea parţială şi reducerea preţului ca şi instituţii distincte. În orice caz, doctrina germană
nu este dominată de un curent atât de puternic care ar nega conceptul de rezoluţiune parţială
însăşi, ci o admite în analiza sa.
În ceea ce ne priveşte, rămâne mai mult o dispută doctrinară dacă există rezoluţiunea
parţială ori dacă ea, de fapt, constă în reducerea contraprestaţiei. Ceea ce este important să notăm
este: 1) "rezoluţiunii parţiale"/reducerii contraprestaţiei nu i se aplică temeiurile rezoluţiunii
totale care se bazează pe o neexecutare esenţială; 2) instituţia apare în caz de neexecutare
parţială, care nu trebuia neapărat să aibă caracter esenţial; şi 3) efectele juridice ale "rezoluţiunii
parţiale"/reducerii contraprestaţiei sunt similare cu cele ale rezoluţiunii în general, doar că nu se
referă la toate prestaţiile, ci șa cele pe care creditorul a decis să le reducă, de regulă, pe temeiul
pierderii interesului față de ele.
2.6. Concluzii la capitolul 2
1. Rezoluţiunea şi rezilierea constituie o veritabilă metodă de soluţionare a raporturilor
contractuale patogene. Patogenia trebuie înţeleasă aici în sens larg, depăşind neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor. Rezoluţiunea poate fi invocată de partea contractantă şi în caz de:
neexecutare de către cealaltă parte a obligaţiilor sale din motive care nu îi sunt imputabile
(inclusiv imposibilitatea parţială sau temporară de executare); apariţie, înainte de scadenţa
propriu-zisă, a indicilor că va exista o neexecutare; eşecul părţilor de a ajusta contractul afectat
de o schimbare substanţială a circumstanţelor (hardship).
Acest rezultat al cercetării autorului a fost prezentat în 2 articole ştiinţifice [20; 146].
2. Rezoluţiunea şi rezilierea constituie o instituţie juridică funcţională şi poate fi utilizată
oriunde este necesară retragerea unei operaţiuni economice contractuale. Astfel, atât legea, cât şi
contractul prevăd, pe lângă temeiul patogeniei, şi dreptul discreţionar de rezoluţiune ori reziliere
a contractului.
Astfel, teoria rezoluţiunii ca şi sancţiune de drept civil, teoria desfiinţării retroactive a
contractului şi teoria că rezoluţiunea apare doar în caz de culpă a debitorului trebuie să treacă în
92
desuetudine doctrinară. Legislaţiile moderne deja le-au abandonat.
Dreptul la rezoluţiune ca şi tehnică juridică este un drept potestativ. Dacă el se întemeiază
pe un motiv (nu este discreţionar), atunci el constituie şi un remediu juridic. Acest rezultat al
cercetării autorului a fost prezentat în 2 articole ştiinţifice [21; 146].
3. Tradiţia juridică a făcut ca în diverse sisteme de drept să existe o gamă variată de
temeiuri de încetare a contractului încheiat valabil, şi o terminologie variantă: desfiinţare,
desfacere, retractare, rezoluţiune, reziliere, revocare, denunţare, resciziune etc. Aceasta
diversitate o regăsim şi în limba engleză (cancellation, rescission, termination, avoidance,
revocation, withdrawal) şi franceză (retraction, resolution, resiliation, aneantissemnt,
denunciation, le dedit), precum şi în multe alte limbaje juridice.
Conservatorii delimitează cu grijă fiecare asemenea termen ca o instituţie separată, cu
temeiurile şi efectele sale specifice. Codificatorii pledează pentru unificarea terminologiei,
indicând la aceea că, în mare parte, efectele juridice ale acestor metode de încetare a raportului
contractual, sunt similare.
Astfel, primul punct în reasamblarea metodelor de încetare a raportului contractual este
instaurarea unui drept al restituirilor, aplicabil oricărei situaţii de desfiinţare a unui raport care a
avut o viaţă şi în care s-au executat prestaţii. Este alegerea pe care deja au făcut-o românii în
noul Cod civil, şi o propune Ante-proiectul Catala pentru francezi şi DCFR pentru europeni.
Următorul pas, credem noi, va fi cel al uniformizării terminologiei până la aceea că un
singur termen va indica orice încetare intempestivă a contractului valabil încheiat, indiferent de
temeiuri juridice, ori chiar dacă încetarea se bazează pe dreptul discreţionar al părţii de a ieşi din
contract fără justificare.
Credem că alinierea sistemului de drept autohton la această tendinţă este doar o chestiune
de timp, şi nu esenţă şi, astfel, merită a fi susţinută.
4. Clasificarea contractelor în contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu
executare succesivă şi distincţia terminologică dintre rezoluţiune şi reziliere merită să fie
abandonată, întrucât sunt imprecise şi nu au utilitate practică. Acest rezultat al cercetării
autorului a fost prezentat în 1 articol ştiinţific şi prezetare a conferinţă ştiinţifică internaţională
[24].
Argumentul final de autoritate pe care îl putem invoca este că codificările internaţionale
în materie de contracte (Principiile UNIDROIT, Principiile Europene, DCFR), pentru a edicta
soluţii pe marginea efectelor desfacerii contractelor, nu au avut nevoie să recurgă la o clasificare
a contractelor (cum ar fi cea a contractelor cu executare dintr-o dată şi cea cu executare
succesivă) şi nici nu au avut nevoie să distingă între rezoluţiune şi reziliere, folosind în limba
93
engleză termenul generic termination (încetare). Notăm că versiunea în limba franceză utilizează
termenul résolution (rezoluţiune), lui însă nu îi este opusă résiliation (rezilierea).
Rezoluţiunea pentru neexecutare nu este decât o măsură juridică care permite retragerea
operaţiunii economice cuprinse de contract şi, în acest scop corectează dezechilibrul creat prin
încălcarea contractului.
Întinderea acestei retrageri a operaţiunii economice depinde de tipul contractului şi a
operaţiunii propriu-zise. În cazul contractelor de utilitate globală, părţile vor fi ţinute la
restituţie, în timp ce în cadrul contractelor de utilitate continuă, prestaţiile conforme, care s-au
caracterizat prin păstrarea echilibrului contractual, vor fi menţinute; restituţia se va putea aplica
prestaţiilor patogene.
Astfel, cu titlu de propunere de lege ferenda, susţinem excluderea în Codul civil al
Republicii Moldova a menţiunilor privind "contractele cu executare instantanee" şi, după caz,
"contractele cu executare succesivă" (ne referim in concreto la art. 623 alin.(5), 666 alin.(3), 747
şi 748, 1171). Articolul 747 urmează a fi expus în redacţie nouă prevăzând că efectele juridice
menţionate la art. 738 se aplică contractelor de utilitate globală, adică contractul care cuprinde o
operaţiune economică în care creditorul prestaţiei specifice are interes doar dacă ea este
executată integral ori aproape integral. Acelaşi articol 747 va prevedea și cazul contractelor de
utilitate continuă. Autorul nu insistă în a folosi conceptele de "contract de utilitate globală" şi
"contract de utilitate continuă", ci delimitează clar aplicabilitatea restituţiei în funcţie de natura
operaţiunii economice avute în vedere de contract. În această concepţie, nu se va recurge la o
atribuire automată şi formală a unui contract la una dintre aceste două categorii. Din contra,
indiferent de tipul contractului, se va cerceta natura operaţiunii economice şi intenţia părţilor, şi
se va da aplicare restituţiei ori se va exclude restituţia.
5. În lumina celor indicate mai sus, am concluzionat că rezoluţiunea contractului şi
rezilierea contractului formează o instituţie unică, iar această diviziune terminologică, care
pretinde a fi reflecţia unei exactităţi juridice, este, mai degrabă, un factor de confuzie juridică.
Sintagma "rezoluţiunea şi rezilierea contractului" constituie o elipsă; exprimarea corectă,
preluată deja de DCFR, este cea de "rezoluţiune a raportului contractual". Un contract, ca şi
acord de voinţe obiectiv realizat, nu poate dispărea; existenţa sa în trecut nu poate fi negată decât
dacă el este nul şi neavenit.
Cu titlu de propunere de lege ferenda propunem, aşadar, de a utiliza un singur termen
juridic în loc de perechea "rezoluţiune-reziliere". Ca şi tehnică legislativă, considerăm că
legiuitorul poate, cu succes, aşa cum fac Principiile UNIDROIT, Principiile Europene şi DCFR,
să stabilească efectele juridice ale desfiinţării contractului în funcţie de operaţiunea economică
94
concretă, şi nu întâi să stabilească că un contract tot timpul este cu executare instantanee ori cu
executare succesivă, şi că primelor tot timpul li se va aplica rezoluţiunea, iar celor din urmă,
rezilierea. În opinia noastră, excluderea dihotomiei "rezoluţiune-reziliere" va echivala cu
excluderea unui concept care doar joacă rolul de "intermediar" care nu este necesar.
Sub rezerva ideii că este dificil de a elabora o definiţie atotcuprinzătoare pentru o
instituţie juridică atât de variată, am concluzionat că rezoluţiunea (şi rezilierea) constituie o
tehnică juridică de stingere a obligaţiilor contractuale neexecutate la iniţiativa uneia dintre
părţi, întemeiată pe un drept legal sau convenţional, iar în cazul în care prestaţiile deja primite
nu prezintă interes pentru partea care provoacă rezoluţiunea, stingerea obligaţiilor va fi urmată
de restituţie bilaterală a prestaţiilor executate anterior.
95
3. CONDIŢIILE APARIŢIEI DREPTULUI LA REZOLUŢIUNEA ŞI
REZILIEREA CONTRACTELOR
3.1. Dreptul legal şi convenţional la rezoluţiunea şi rezilierea contractelor
Rezoluţiunea contractului constituie o încetare prematură a raportului juridic dintre
părţile contractante, care contravine raţiunii fundamentale a oricărui contract – executarea
corespunzătoare a obligaţiilor generate astfel. Rezoluţiunea, de asemenea, este o derogare de la
principiul obligativităţii contractului (pacta sunt servanda). Din aceste raţiuni, art. 733 al
Codului civil al Republicii Moldova prevede o listă exhaustivă de temeiuri ale rezoluţiunii:
contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât:
a) în temeiuri prevăzute de lege; sau
b) prin acordul părţilor.
Prima concluzie care se poate deduce din formularea acestui text de lege este că
rezoluţiunea este o excepţie "nu poate fi altfel rezolvit... decât" şi, prin urmare, ea se supune
regulilor de interpretare logică a excepţiilor: excepţia este de strictă interpretare şi aplicare
(exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis) [14, p. 58]. Adică, temeiurile
rezoluţiunii nu sunt supuse interpretării extensive şi nici nu se aplică prin analogie.
Al doilea temei se referă la acordul părţilor, adică la "acordul privind rezoluţiunea
contractului" prevăzut de art. 734 alin.(2), C. civ., forma căruia este guvernată de principiul
simetriei juridice: ca regulă, trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract. Acest temei
rezultă şi din definiţia actului juridic (art. 195 – manifestarea... voinţei îndreptate spre... stingerea
drepturilor şi obligaţiilor civile), din cea a contractului (art. 666 alin.(1) – acordul de voinţă...
prin care se... sting raporturi juridice), şi din regulile privitoare la forţa obligatorie a contractului
(art. 668 alin.(3) – contractul poate fi... rezolvit numai... prin acordul părţilor).
Din aceasta rezultă că prima modalitate enumerată de lege ("în temeiuri prevăzute de
lege") se referă la toate celelalte cazuri, când între părţi nu există un acord de voinţe privind
rezoluţiunea, adică când o parte rezolvă contractul în mod unilateral. Într-adevăr, litigiile apar
atunci când părţile nu sunt puse de acord privind desfiinţarea acordului de voinţe dintre ele, şi
atunci, în virtutea principiului certitudinii juridice, legea ar trebui să garanteze părţilor o corectă
soluţionare a divergenţei, stabilind criterii echitabile şi exhaustive pentru rezoluţiunea
unilaterală.
Pe cale de consecinţă, dreptul de a rezolvi unilateral trebuie permis de lege (per a
contrario, actele normative subordonate legii nu pot institui noi temeiuri de rezoluţiune). Legea,
96
la rândul ei, prevede două modalităţi de rezoluţiune (unilaterală): rezoluţiunea legală (temeiul
este prevăzut de lege) şi rezoluţiunea convenţională (temeiul este prevăzut în mod expres de
contract). Fundamentul legal al unei asemenea derogări de la principiul forţei obligatorii a
contractului îl constituie art. 734 alin.(1), care dispune că părţile îşi pot rezerva, în mod expres,
prin contract, dreptul de rezoluţiune a contractului. Pe lângă aceasta, art. 668, care reglementează
anume forţa obligatorie a contractului, dispune la alin.(3) că contractul poate fi rezolvit numai în
conformitate cu clauzele sale.
Acelaşi mod de a analiza îl propune şi Sergiu Mămăligă [98, p. 200]. Această clasificare
reuşită îşi are originea în doctrina germană [198, p. 166].
Regula care am expus-o nu este una nouă, ci deriva şi din vechiul Cod civil al R.S.S.M.,
care la art. 191 ("Inadmisibilitatea refuzului unilateral de a executa obligaţia") prevedea că, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege, nu se admite refuzul unilateral de a executa obligaţia.
Delimitând instituţia rezoluţiunii şi reziliere de revocare, autorul Nicolae Eşanu arată că,
spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere, care intervin în cazul în care nu este executată obligaţia
contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu este necesar să fie invocată
neexecutarea obligaţiilor contractuale [38, p. 337]. Credem că delimitarea este doar parţial
exactă, întrucât există situaţii de drept legal de reziliere care nu se justifică prin neexecutarea
obligaţiilor, ci prin simpla discreţie a unei părţi contractante. De asemenea, stabilind un drept de
rezoluţiune convenţional, pot să-l prevadă pentru și alte situaţii decât neexecutarea sau chiar şi
fără a invoca motive. Detaliile acestei abordări sunt expuse în prezenta secţiune 3.1 şi în
secţiunea 3.7.
Urmează să analizăm condiţiile apariţiei dreptului legal la rezoluţiune, pentru ca mai apoi
să examinăm modul în care părţile îşi pot rezerva dreptul de rezoluţiune la încheierea
contractului.
a) Dreptul legal de rezoluţiune şi reziliere
Cazurile când legea acordă unei părţi contractante dreptul de a rezolvi sau rezilia
contractul, indiferent de voinţa celeilalte părţi, sunt prevăzute cu precădere de Codul civil.
Putem distinge între dreptul legal general, aplicabil tuturor contractelor, şi dreptul legal
special, care este acordat de lege unei anumite părţi contractante, în cadrul unui contract numit
de către Codul civil sau altă lege.
Temeiurile legale aplicabile tuturor contractelor se conţin atât în Titlul I (art. 623), cât şi
în Titlul II (Capitolele III – "Contractul sinalagmatic", art. 704-711, şi VII – "Rezoluţiunea,
rezilierea şi revocarea contractului", art. 733-748) ale Cărţii a III-a "Obligaţiile" din Codul civil
al Republicii Moldova.
97
Principalul temei este fundamentat pe ideea de neexecutare a obligaţiei contractuale şi
regimul lui juridic cunoaşte două reglementări paralele (conceptul de neexecutare esenţială,
prezentat în secţiunea 3.2 a prezentei teze, şi cel de neexecutare după termen suplimentar
acordat, pe care îl tratăm în secţiunea 3.3). Un temei de-a dreptul original, conex neexecutării
reale, este neexecutarea anticipată (secţiunea 3.4).
Apoi, rezoluţiunea constituie soluţia finală în cazul modificării esenţiale a împrejurărilor,
care duce la imposibilitatea continuării unui contract (hardship) [18, p. 160-176]. Ea este tratată
în secţiunea 3.6.
În numeroase sisteme de drept, neexecutarea contractului este unicul temei în virtutea
căruia un contract poate fi rezolvit şi este privit ca o formă a răspunderii civile contractuale,
printre alte forme: executarea silită în natură; executarea prin echivalent bănesc; repararea
prejudiciului etc.
În vechiul Cod civil al R.S.S.M. din 1964 lipsea reglementarea unui drept general de
rezoluţiune (reziliere) pentru cazul când o parte contractantă nu şi-a executat obligaţiile. Merită
totuşi observat art. 225 pct. 2) al vechiului cod, conform căruia "dacă executarea obligaţiei dintr-
un contract bilateral a devenit imposibilă atunci... dacă pentru imposibilitatea executării răspunde
partea care trebuia să execute ceea ce a devenit imposibil, partea cealaltă are dreptul să renunţe
la contract şi să ceară să i se restituie tot ce a executat, precum şi repararea daunelor". Această
ipoteză nu includea "renunţarea" la contract când prestaţia era încă posibilă, dar cealaltă îşi
pierduseră interesul în executare.
Noul Cod civil al Republicii Moldova instituie o reglementare detaliată a dreptului
general la rezoluţiune, inspirându-se atât din legislaţiile naţionale şi internaţionale, şi anume
BGB, Convenţia ONU, Principiile UNIDROIT; Principiile Europene, dar şi din recentul proiect
DCFR. Din aceste considerente, mai jos vom analiza şi articolele acestor texte.
Din păcate, Codul nostru civil nu a preluat fidel nici unul dintre sisteme, ci au fost
preluate în mod nesistemic norme, ceea ce a afectat unitatea materiei reglementate.
Ideea de neexecutare a obligaţiei contractuale este centrală pentru justificarea dreptului
unei părţi de a rezolvi ori rezilia un contract. Textele de lege însă, utilizează diverse mecanisme
şi criterii. Toate criteriile, însă, converg spre aceea că neexecutarea trebuie să fie suficient de
serioasă pentru a îndreptăţi ruptura intempestivă a contractului.
Aceste criterii sunt:
● partea contractantă are dreptul de a rezolvi contractul imediat dacă neexecutarea de către
cealaltă parte contractantă este esenţială;
● dacă a avut loc o neexecutare, partea contractantă poate stabili un termen suplimentar de
98
o durată rezonabilă celeilalte părţi şi poate rezolvi doar după ce ultima nu execută sau declară că
nu va executa.
În funcţie de tradiţia juridică şi de etapa reformării codurilor civile, putem identifica
următoarele sisteme de combinare a acestor două criterii:
1) neadoptarea nici unuia dintre concepte – Codul civil francez nu operează în mod
expres cu nici unul dintre concepte, deşi practica judiciară a adus corective şi a ajuns la concluzia
că o neexecutare trebuie să fie determinantă pentru a provoca rezoluţiunea ori rezilierea
contractului.
O abordare similară o are Codul civil al Quebecului [147] care prevede posibilitatea
rezoluţiunii atunci când o obligaţie contractuală a fost încălcată (art. 1590), sub rezerva faptului
că ea este exclusă dacă încălcarea este de o importanţă minoră (le défaut est de peu
d'importance) în temeiul cerinţei generale de comportare cu bună credinţă stabilită în dreptul
Quebecului (art. 1375).
Astfel, în acest sistem, un rol de bază în aprecierea justificării rezoluţiunii în poartă
principiul bunei-credinţe [196, p. 78]. Considerăm că în acele sisteme unde legiuitorul operează
cu concepte mai exacte, cum ar fi neexecutarea esenţială sau termenul suplimentar (Nachfrist),
principiul bunei-credinţe reculează în favoarea conceptului special.
2) conceptul de termen suplimentar acordat (Nachfrist) – este de origine germană şi şi-a
găsit reglementarea în BGB, care nu utilizează conceptul de neexecutare esenţială. Prezumţia
este că neexecutarea după termenul suplimentar acordat echivalează cu o încălcare esenţială. De
asemenea, sunt stabilite norme care exclud rezoluţiunea dacă ea este neînsemnată.
Tot aici am putea include şi sistemul Codului civil italian, care nu cunoaşte un concept
expres de neexecutare esenţială, dar recurge la procedura de Nachfrist.
3) conceptul de neexecutare esenţială este cumulat cu cel de termen suplimentar (punere
în întârziere). Este cazul Codului civil al Federaţiei Ruse, care-l prevede la art. 450 [113].
Conceptul de Nachfrist nu este decât o fază prealabilă, o precondiţie a rezoluţiunii pe temeiul
neexecutării esenţiale, dar nu este un temei de sine stătător al rezoluţiunii.
Noul Cod civil al României şi Ante-proiectul Catala preiau acelaşi concept de principiu,
însă normele detaliate stabilesc un regim juridic foarte diferit, ideologic, de cel german.
Menţionăm aici doar conflictul dintre teoria franceză a retroactivităţii şi teoria germană a
raportului de lichidare.
S-a observat că [100, p. 122], conform art. 1158 din Ante-proiect nu vorbeşte nici de
neexecutarea esenţială, nici determinantă, ci doar procedura instituită pentru declararea
rezoluţiunii lămureşte asupra acestui aspect: termenul suplimentar pe care creditorul îl poate
99
acorda pentru executare, poate transforma o simplă neexecutare într-o neexecutare determinantă,
menită să provoace rezoluţiunea. Autorul român Ionuţ Florin Popa, analizând noul sistem
francez şi român, constată că textul de lege nu este suficient de lămuritor şi că era important să se
consacre regula (prezentă în alte sisteme de drept) conform căreia, creditorul nu poate invoca
rezoluţiunea decât în cazul unei neexecutări cu caracter determinant/esenţial, prin raportare la
momentul încheierii contractului. Astfel, doctrina franceză nu utilizează termenul de neexecutare
esenţială, ci un termen mai larg şi ambiguu de "neexecutare rezolutorie" (în franceză –
"manquement résolutoire") în sens de neexecutare care poate atrage, justifica, rezoluţiunea.
În ce ne priveşte, considerăm criticabilă soluţia noului Cod civil românesc prin care
punerea în întârziere este necesară suplimentar la cerinţa ca neexecutarea să fie una determinantă
[106, p. 294-295]. Creditorul se află într-o situaţie stranie: deşi el a fost deja privat substanţial
de ceea ce se aştepta la contract (definiţia neexecutării determinante) şi, potenţial, a pierdut orice
interes în prestaţie, el oricum trebuie să-i dea o ultimă şansă debitorului. Or, creditorul nu este
protejat prin jocul puneri în întârzierii de drept, care apare doar în unele cazuri limitate.
Recunoaştem că punerea în întârziere a debitorului este o formalitate necesară pentru dobândirea
dreptului creditorului la rezoluţiune extrajudiciară. Însă dacă creditorul solicită rezoluţiunea
direct de la instanţă, este excesiv de formalist de a impune şi cerinţa punerii în întârziere.
Din altă faţetă, din păcate se pare că codul românesc nu recunoaşte simplei puneri în
întârziere efect rezolutoriu (similar unui Nachfrist), ci cere neexecutarea să fie şi determinantă.
4) conceptul de neexecutare esenţială este principalul criteriu al rezoluţiunii în sistemul
Convenţiei ONU [39], Principiilor UNIDROIT [178], Principiile Europene [169] şi DCFR [168].
Totuşi, cu titlu de criteriu accesoriu, este utilizat şi conceptul de termen suplimentar.
Codul civil al Republicii Moldova l-am putea atribui la a patra categorie, însă, mai
degrabă, constituie o combinare dintre sistemul doi şi patru, întrucât sistemele sunt preluate
textual, unul peste altul, fără o coroborare şi o ierarhizare.
Pe lângă temeiurile generale ale rezoluţiunii şi rezilierii, Codul civil, dar şi alte legi
speciale, acordă dreptul de rezoluţiune sau reziliere, fie doar repetând regimul juridic general, fie
stabilind anumite condiţii sau cazuri speciale de apariţie a acestui drept. Secţiunea 3.7 din
prezenta teză de doctorat examinează în detaliu aceste legităţi.
În unele cazuri, legiuitorul ajunge să numească dreptul de rezoluţiune sub forma efectelor
sale. Legea RM privind protecţia consumatorului [81] este legea clasică în acest sens. Printre alte
remedii ale consumatorului care a depistat un viciu al bunului cumpărat ori serviciului procurat,
legea acordă consumatorului dreptul de a cere de la agentul economic restituirea contravalorii
produsului (art. 6 lit. c); 12 alin.(4) şi (5); art. 18).
100
Această adevărată elipsă este aproape de adevăr în cazul rezoluţiunii extrajudiciare
declanşate de consumator: el vine la comerciant cu declaraţia "Daţi-mi banii înapoi!". În cazul
rezoluţiunii judiciare, judecătorul ar trebui să sesizeze că, în scopul corectitudinii juridice,
judecătorul trebuie să pronunţe rezoluţiunea şi abia în consecinţă, să declare restituirea
contravalorii bunului, dar şi celelalte efecte ale rezoluţiunii.
Acelaşi lucru îl observă profesorul Gh. Chibac [25, p. 146] la examinarea prevederilor
Codului cu privire la locuinţe [29]: legislatorul delimitează noţiunile de "desfacerea contractului
de închiriere a încăperilor de locuit" (art. 92, 93 CL) şi "evacuarea din încăperile de locuit" (art.
94 şi altele CL)". Evacuarea cetăţenilor, constată profesorul, în majoritatea cazurilor, este o
urmare a rezilierii contractului de închiriere a spaţiului locativ, adică o consecinţă a încetării
acţiunii temeiului de folosinţă a spaţiului locativ.
După cum a remarcat Карапетов [121, p. 703] cu referinţă la aceeaşi greşeală de stil
normativ în Federaţia Rusă în art. 487 alin.3, 811, 814, 843 din Codul civil al Federaţiei Ruse
[113], stabilind dreptul cumpărătorului de a înainta o cerere de restituire, legea, de fapt, stabileşte
dreptul cumpărătorului la rezoluţiune unilaterală. Schimbarea cu locul a temeiului (rezoluţiunea)
cu efectul (restituirea) nu trebuie să joace un rol important, fiindcă creditorul cere ceea, ce
conform naturii, constituie efectul, astfel el presupune existenţa temeiului.
b) Excluderea contractuală a dreptului legal
În dreptul australian, excluderea dreptului la rezoluţiune pentru refuzul executării
obligaţiilor poate fi exclus prin contract, cu condiţia ca ea să fie formulată în termeni clari [181,
p. 616].
În doctrina românească, posibilitatea părţilor de a renunţa, prin convenţia lor, la dreptul la
rezoluţiune sau reziliere, decurge, în primul rând, din caracterul supletiv al dispoziţiilor art.
1020-1021 al Codului civil românesc din 1865 [110, p. 112]. Aşadar, prin acordul lor de voinţă,
cocontractanţii pot înlătura, total sau parţial, aplicarea acestor dispoziţii legale.
S-a observat că, fie că este bilaterală sau unilaterală, convenţia de renunţare la acest drept
nu presupune că partea care nu-şi va executa în viitor obligaţiile decide cu privire la rezoluţiune
sau reziliere. În realitate, printr-o asemenea convenţie, una sau ambele părţi îşi manifestă voinţa
de a renunţa la un drept propriu, iar nu de a dispune cu privire la un drept al celeilalte părţi. Aşa
stând lucrurile, "decizia" cu privire la rezoluţiune nu este luată de debitorul obligaţiei
neexecutate, ci de creditorul acesteia. Este adevărat că o dată luată, această decizie dobândeşte
forţa obligatorie a contractului, astfel încât ea n-ar mai putea fi modificată decât prin voinţa
ambelor părţi, iar nu prin voinţa unilaterală a părţii care a renunţat la dreptul de a cere
rezoluţiunea sau rezilierea [110, p. 112].
101
Astfel, considerăm că este posibil de exclus dreptul de a rezolvi sau rezilia contractul, în
următoarele condiţii:
a) clauza să fi fost formulată în termen clari şi în mod expres;
b) clauza să nu contravină bunei-credinţe (art. 513 alin.(2));
c) clauza să nu contravină legii sau ordinii publice. În unele cazuri, legea interzice expres
excluderea dreptului la rezoluţiune, aşa cum este interdicţia de a exclude dreptul la denunţare a
mandatului (1050 alin.(6)), şi cea de reziliere a contractului de societate civilă (1352 alin.(6)).
În ceea ce ţine de ordinea publică merită să analizăm rezilierea, şi anume, trebuie să se
facă distincţia între contractele cu executare succesivă pe durată determinată şi cele cu
executare succesivă pe durată nedeterminată. În primul caz, renunţarea anticipată la reziliere nu
ridică probleme diferite faţă de renunţarea anticipată la rezoluţiune. În cel de-al doilea caz, s-ar
putea obiecta, însă, faptul că, în absenţa dreptului de a cere rezilierea, partea care îşi execută
obligaţiile ar fi silită să suporte la nesfârşit prejudiciile datorate neexecutării obligaţiilor de către
cealaltă parte. Obiecţia este nejustificată pentru că, în acest ultim caz, părţile au posibilitatea
denunţării unilaterale a convenţiei (adică a rezoluţiunii discreţionare), cu respectarea anumitor
formalităţi, independent de ideea de neexecutare (faptă ilicită) şi de ideea de culpă.
Ori de câte ori se încheie contracte cu executare succesivă pe durată nedeterminată,
posibilitatea rezilierii este de esenţa acestor contracte, pentru că altfel s-ar încălca principiul
constituţional al libertăţii persoanei (bazându-se pe interdicţia constituţională a interzicerii
muncii forţate; a se vedea art. 44 din Constituţia Republicii Moldova [40]). Dacă părţile care
încheie asemenea contracte nu le-ar putea denunţa unilateral, cu respectarea formalităţilor legale,
s-ar putea crea adevărate servituţi personale ca forme de îngrădire a libertăţii persoanei.
Deci, această reziliere poate fi rezultatul înţelegerii părţilor care au încheiat un contract
sinalagmatic. Înţelegerea poate fi o clauză a contractului, caz în care renunţarea la dreptul de a
cere rezoluţiunea sau rezilierea este contemporană cu încheierea contractului. Renunţarea poate
să intervină însă şi ulterior încheierii contractului sinalagmatic, printr-o înţelegere distinctă.
În ambele situaţii, înţelegerea de renunţare la dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea
poate fi unilaterală sau bilaterală.
c) Dreptul convenţional de rezoluţiune şi reziliere
Pe lângă temeiurile generale sau speciale, prevăzute de lege, contractul, de asemenea,
poate rezerva unei părţi sau ambelor părţi dreptul la rezoluţiune sau, după caz, reziliere, fie că
pentru un anumit motiv temeinic, fie la dorinţa absolută a părţii îndreptăţite. Clauza respectivă
mai este numită şi pact comisoriu, în literatura de inspiraţie franceză.
Fundamentul legal al unei asemenea derogări de la principiul forţei obligatorii a
102
contractului îl constituie însăşi legea, care la art. 734 alin.(1) dispune că părţile îşi pot rezerva, în
mod expres, prin contract, dreptul de rezoluţiune a contractului. Pe lângă aceasta, art. 668, care
reglementează anume forţa obligatorie a contractului, dispune la alin.(3) că contractul poate fi
rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale. Dreptul convenţional la rezoluţiune sau reziliere,
de asemenea, derivă din principiul general al libertăţii contractelor, consacrat expres de art. 667.
De asemenea, stabilind regimul juridic al contractelor numite, legea uneori acordă dreptul la
rezoluţiune convenţională, stipulând că părţile pot prevedea şi alte temeiuri ale rezoluţiunii sau
rezilierii. Este cazul art. 906 alin.(2) şi 907 alin.(1), aplicabile contractului de locaţiune; de
asemenea, în capitolul dedicat contractului de comision (art. 1073); contractului de credit (art.
1242 alin.(1) lit. e)) etc. Aceasta însă nu înseamnă că, deoarece în capitolele dedicate altor
contracte, Codul civil nu prevede în mod expres posibilitatea instituirii dreptului convenţional la
rezoluţiune sau reziliere, această posibilitate lipseşte. Din contra, nu este necesar ca Codul civil
să prevadă această posibilitate în fiecare capitol, ci doar în partea generală, aplicabilă tuturor
contractelor, aşa cum a făcută la art. 668 alin.(3) şi 743 alin.(1).
Clauza privind dreptul la rezoluţiune trebuie să întrunească trei condiţii:
a) să rezulte expres din contract. Un pact comisoriu nu poate fi subînţeles;
b) să nu fie contrar bunei-credinţe. Nulitatea unui pact comisoriu care este contrar bunei-
credinţe este instituită de art. 513 alin.(2);
c) să nu fie interzis în mod expres de lege. În special, menţionăm că, dacă dreptul de
rezoluţiune este stipulat de clauzele contractuale standard în favoarea utilizatorului, atunci:
● este lovită de nulitate clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de
obligaţia sa fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat în contract (art.718, lit.c)).
Această prevedere nu se aplică pentru obligaţiile cu executare succesivă. Nulitatea nu este
iminentă, întrucât lista clauzelor din art. 718 este "cu posibilitate de evaluare";
● este lovită de nulitate clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea
obligaţiei principale a utilizatorului este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract
la rezilierea contractului (art.719, lit.h)). Aici judecătorul nu are posibilitatea de evaluare,
clauza este nulă în orice caz.
Formele: clauza de rezoluţiune bilaterală şi unilaterală. În mod normal, clauzele de
rezoluţiune au caracter bilateral. Altfel spus, ele pot fi utilizate de oricare dintre părţile
contractului sinalagmatic în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile.
Nimic nu împiedică însă stipularea unei clauze pe baza căreia, în alte cazuri neprevăzute
de lege (orice neexecutare, indiferent de gravitate, sau rezoluţiunea la discreţia absolută a
creditorului), numai una dintre părţi poate determina rezoluţiunea sau rezilierea contractului, în
103
timp ce cealaltă parte poate rezolvi sau rezilia contractul doar conform temeiurilor legale. În
această situaţie, clauza de rezoluţiune sau reziliere are caracter unilateral [110, p. 160].
Autorul autohton Nicolae Eşanu [38, p. 340] contemplă pactele comisorii, cu precădere
sub aspectul lor procesual, prezumţia însă rămâne că ele nu pot extinde rezoluţiunea şi rezilierea
la simpla discreţie a unei părţi contractante, ci trebuie să existe o neexecutare a obligaţiei. Una
din explicaţii ar putea să fie cea terminologică, şi anume că autorul dat denumeşte o asemenea
încetare discreţionară a contractului prin termenul revocare [38, p. 338]. În acelaşi sens se
expune şi Aurel Băieşu [8, p. 398].
Mai mult decât atât, Nicolae Eşanu arată că instanţa poate declara nulă clauza prin care se
stabileşte dreptul creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este
neesenţială, iar rezoluţiunea va prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite
acţiuni în scopul pregătirii executării [38, p. 342]. Autorul Aurel Băieşu [8, p. 398] arată că este
de latitudinea părţilor de a stabili consecinţa rezoluţiunii pentru orice grad de neexecutare ca
temei al rezoluţiunii.
În ce ne priveşte, considerăm că art. 733 consacră libertatea contractuală în materie de
rezoluţiune, părţile fiind libere să stabilească condiţiile în care o parte poate rezolvi contractul
prin declaraţie unilaterală ori chiar fără motive. Buna-credinţă are impact asupra interpretării
dreptului legal de rezoluţiune; în materie convenţională însă, buna-credinţă este subordonată
voinţei exprese a părţilor de a amenaja încetarea contractului aşa cum consideră de cuviinţă. Cu
referire la teza propusă mai sus, dacă legea permite rezoluţiunea discreţionară în baza unei clauze
contractuale a fortiori, ea va permite o asemenea rezoluţiune pentru o neexecutare neesenţială.
Nu trebuie să scăpăm din vizor nici faptul că determinarea a ce este esenţial şi neesenţial este, în
primul rând, opera părţilor. Conform art. 735 alin.(1) lit. b), dacă părţile au stabilit că executarea
ţine întocmai de esenţa contractului, orice deviere, oricât de minoră, va rezulta într-un drept de
rezoluţiune al creditorului; buna-credinţă neavând incidenţă în a-l limita în decizia de
rezoluţiune.
Aurel Băieşu [10, p. 44], de asemenea, arată că clauzele rezolutorii pot fi unilaterale şi
sinalagmatice. Clauza rezolutorie este unilaterală atunci când ea prevede că, în caz de
neexecutare, numai una dintre părţi poate rezolvi contractul. În cazul clauzei sinalagmatice,
oricare dintre părţile contractului poate să utilizeze această clauză pentru desfiinţarea
contractului în cazul în care cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile sale contractuale. Clauzele
sinalagmatice pot fi simetrice sau asimetrice. Ele sunt simetrice atunci când tratează ambele părţi
într-o manieră egală. În clauzele asimetrice poziţia părţilor vis-a-vis de posibilitatea de a rezolvi
contractul este diferită. Tratamentul diferit al părţilor se explică prin puterea lor de negociere.
104
Astfel, de exemplu, în unele ţări, contractele de concesiune sau de investiţii prevăd deseori
rezoluţiunea contractelor pe motivul neexecutării contractului de către societăţile străine, însă nu
indică nimic în ceea ce priveşte rezoluţiunea pentru neexecutarea contractului de către
autorităţile publice din ţara gazdă.
În doctrina recentă românească Paul Vasilescu a opinat că rezoluţiunea (rezilierea)
discreţionară (denumită în noul Cod civil român "denunţare unilaterală") se aplică în mod normal
contractelor cu executare succesivă. Autorul din contra conchide că dreptul de a denunţa
unilateral poate fi inserat şi într-un contract cu executare dintr-o dată, dar în acest caz denunţarea
va putea fi exercitată doar dacă nu s-a început executarea contractului [111, p. 460]. Concluzia
este oarecum contradictorie având în vedere că ulterior autorul echivalează clauza de denunţare
unilaterală cu clauza de dezicere şi cu arvuna [111, p. 461], mecanisme care se folosesc deseori
în antecontracte de vânzare-cumpărare ori contracte de vânzare-cumpărare, deci operaţiuni cu
executare dintr-o dată. Aşadar, nu putem susţine limitarea propusă privind aplicabilitatea
rezoluţiunii discreţionare faţă de contractele cu executare dintr-o dată.
3.2. Neexecutarea esenţială – temei central al rezoluţiunii şi rezilierii contractelor
În conformitate cu art. 735 alin.(1) al Codului civil al Republicii Moldova, o parte poate
rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi. Prin urmare,
conceptul de "neexecutare esenţială" este unul cheie pentru instituţia discutată.
Neexecutarea esenţială este o condiţie pentru rezoluţiunea imediată a contractului în
cazul neîndeplinirii unei obligaţii [153, p. 111].
Aşadar, conform celor mai recente tendinţe internaţionale în materie de dreptul
contractelor, nu orice neexecutare a obligaţiei contractuale poate da naştere la dreptul la
rezoluţiune, ci doar una suficient de importantă, care ar justifica abaterea de la principiul forţei
obligatorii a contractelor.
Origini. În mare parte, dreptul anglo-saxon stă la baza definiţiilor moderne ale
conceptului de neexecutare fundamentală (fundamental non-performance sau fundamental
breach) [199, p. 347]. O definiţie esenţialistă a neexecutării fundamentale subliniază ideea că
este vorba de acea neexecutare care îl privează pe creditor de substanţa contractului şi care
vădeşte intenţia debitorului de a nu executa restul obligaţiilor contractuale. Cu toate acestea,
dreptul britanic admite că poate exista o neexecutare fundamentală şi în ipoteza în care
neexecutarea este neintenţionată - o proba a faptului că singura condiţie de fond pentru
declararea rezoluţiunii este neexecutarea fundamentală.
Poate fi considerată neexecutare fundamentală şi neexecutarea până la împlinirea
105
termenului contractual esenţial de executare. Dreptul anglo-saxon deţine, se pare, autoratul
asupra noţiunii de neexecutare anticipată (anticipatory non performance sau anticipatory breach
of contract) care poate justifica rezoluţiunea contractului întocmai ca şi neexecutarea
fundamentală [100, p. 127].
În 1979, prezentarea originii ideii că doar o executarea suficient de serioasă poate
justifica rezoluţiunea este făcută de autorul Shinichiro Michida, ca parte a negocierilor textului
Convenţiei ONU [167].
De aceea, pe bună dreptate s-a spus că neexecutarea esenţială a contractului (fundamental
breach of contract) "constituie conceptul central al sistemului de mijloace de apărare acordate de
Convenţia ONU" [164]. Această abordare a fost preluată de Principiile UNIDROIT şi Principiile
Europene.
Codul Civil german (BGB), ca atare, nu întemeiază, în mod expres, dreptul la rezoluţiune
pe o neexecutare esenţială. Acest cod are o abordare diferită, care, în final, duce la o soluţie
similară. Atât Convenţia ONU, cât şi Principiile UNIDROIT şi Principiile Europene enumeră
două temeiuri separate pentru rezoluţiune: neexecutarea esenţială şi neexecutarea după termenul
suplimentar acordat. Codul civil german, inclusiv aşa cum a fost modificat prin Legea germană
privind modernizarea dreptului obligaţiilor din 10 noiembrie 2001, § 323 (2). În fond, el este
reprodus de art. 710 al Codului civil al Republicii Moldova, care dispune următoarele: Prin
derogare de la art. 709, nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă: a)
debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea; b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că
prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin
contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen; c) datorită unor împrejurări
speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată. La
o privire mai atentă, se observă o asemănare dintre aceste temeiuri, care îndreptăţesc la o
rezoluţiune imediată, cât şi la cele care descriu o neexecutare esenţială, care, de asemenea,
îndreptăţesc o rezoluţiune imediată.
Aceasta arată din nou că conceptul de neexecutare esenţială (art. 735) şi de Nachfrist (art.
709) sunt două drumuri care duc la acelaşi punct de destinaţie.
Este lesne de observat că, dacă în celelalte acte internaţionale cele două temeiuri sunt
tratate pe picior de egalitate, în sistemul german regula este că înainte de a putea rezolvi
contractul, trebuie stabilit un termen suplimentar pentru rezoluţiune, iar excepţia că, atunci când
neexecutarea este esenţială (deşi BGB-ul nu operează cu acest termen), atunci nu mai este
necesară stabilirea termenului, ci se poate rezolvi imediat.
Legislaţia rusească utilizează termenul rezoluţiune (расторжение договора) într-un
106
sens larg. Acest sistem de drept cunoaşte ca şi sistemul moldovenesc, mai multe temeiuri ale
rezoluţiunii.
În primul rând, este vorba despre neexecutarea esenţială a contractului. Potrivit art. 450
alin.2 pct. 1, "la cererea uneia dintre părţi, contractul poate fi modificat sau rezolvit în baza
hotărârii instanţei de judecată doar în cazul neexecutării esenţiale a contractului de către cealaltă
parte".
Apoi, în baza art. 451, contractul poate fi rezolvit în cazul modificării esenţiale a
circumstanţelor (расторжение договора в связи с существенным изменением
обстоятельств).
Totodată, este de observat că acest sistem de drept nu cunoaşte instituţia acordării unui
termen suplimentar pentru executare (Nachfrist), după expirarea căruia, dacă nu s-a executat
obligaţia, contractul poate fi rezolvit.
Codul civil al Republicii Moldova a instituit un sistem de-a dreptul original. Redactorii
săi au preluat atât regulile sistemului prevăzut de Convenţia ONU şi Principii, cât şi ale celui
german. În fond, cel german este atenuat prin faptul că, spre deosebire de BGB, Codul civil al
Republicii Moldova reglementează, în mod expres şi detaliat, conceptul de neexecutare esenţială.
Şi, după cum am afirmat, în dreptul moldovenesc există sistemul dualist al temeiurilor pentru
rezoluţiune: neexecutarea esenţială şi neexecutarea după termenul suplimentar stabilit.
Comentatorul art. 735 al Codului civil al Republicii Moldova, Nicolae Eşanu [38, p. 341]
atribuie la condiţiile necesare rezoluţiunii în temeiul art. 735 nu doar neexecutarea esenţială, ci şi
faptul ca debitorul să fi fost pus în întârziere; aceasta, în opinia civilistului, este obligatorie în
temeiul art. 709, deşi sunt cazuri când ea nu este necesară în temeiul art. 710.
În ce ne priveşte, nu putem reţine o asemenea soluţie din motivele expuse în secţiunea
următoare 3.3 in fine.
Definirea neexecutării esenţiale conform Codului civil al Republicii Moldova.
Potrivit art. 602 alin.(1), neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, şi anume:
neexecutarea totală a obligaţiei;
executarea necorespunzătoare (executarea parţială) a obligaţiei; şi
executarea tardivă a obligaţiei.
Conceptul de neexecutare esenţială este nou în legislaţia Republicii Moldova şi nu era
utilizat de vechiul Cod civil al R.S.S.M. Totuşi, Legea Republicii Moldova a vânzării de mărfuri
[72], care constituie o încercare de preluare a Convenţiei ONU, prevedea în art. 27 alin.(1) că "se
poate declara rezilierea contractului în cazul în care nu sunt executate clauzele lui esenţiale".
Conceptul de neexecutare se reflectă şi în alin.(5) al aceluiaşi articol: "declaraţia de reziliere
107
integrală a contractului poate fi făcută numai în cazul în care neexecutarea parţială sau
executarea parţială inexactă a obligaţiei contractuale aduce la prejudicii considerabile celeilalte
părţi".
Deşi nu oferă o definiţie expresă a conceptului, o abordare reuşită a Codul civil este
enumerarea acelor cazuri care cel mai adesea constituie o neexecutare esenţială, insuflând astfel
mai multă certitudine în raporturile contractuale.
Alin.(2) al art. 735 enumeră patru ipoteze, "circumstanţe", fiecare din care permite a
delimita o neexecutare esenţială de celelalte tipuri de neexecutare. Aceste patru cazuri nu sunt
exhaustive, deşi formularea lor generală le permite să cuprindă majoritatea situaţiilor pe care le
putem concepe.
Aşadar, neexecutarea este esenţială dacă:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la
executarea contractului, cu excepţia cazului când debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu
putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
Acest criteriu de a determina caracterul esenţial al neexecutării reprezintă unicul criteriu
cu care operează Convenţia ONU (art. 25). Formularea sa generală a provocat o literatură bogată.
După cum s-a afirmat despre această convenţie, fiind valabil şi pentru Codul nostru civil:
"fără dubii, întrucât nu este totdeauna posibil de a păstra contractul, rezultă că este indispensabil
de a reglementa cazurile de neexecutare, fapt pentru care Convenţia ONU a şi introdus conceptul
riguros de neexecutare esenţială a contractului, care îşi trage originea din noţiunea bine-
cunoscută de "fundamental breach of contract" din common law, care, în fond, clasifică
neexecutarea contractului în funcţie de gradul de eficacitate pe care îl poate prezenta respectarea
continuării şi valabilităţii acestuia.
În alte cuvinte, o neexecutare va fi esenţială în cazul în care incidenţa sa asupra
aşteptărilor cocontractantului care şi-a executat obligaţiile sale într-un asemenea mod, încât
aceasta îl prejudiciază în mod definitiv, fără a fi posibil de a înlătura, în orice alt mod, deficienţa.
Din altă perspectivă, o neexecutare nu va fi esenţială dacă există o alternativă care permite
supravieţuirea contractului, adică dacă creditorul permite debitorului culpabil de a executa
contractul cu exactitate, considerând că comportamentul acestuia nu este atât de serios, nici grav,
nici substanţial pentru a-i înşela speranţa."[204]
Pentru autorii germani Enderlein şi Maskow [153, p. 111] definiţia neexecutării esenţiale,
dată de Convenţia ONU (şi preluată şi de Codul nostru civil) este stranie, fiind rezultatul unui
compromis. În linii mari, ea ţine de două criterii esenţiale: faţă de cel în raport cu care s-a
săvârşit încălcarea – creditorul; şi privind previzibilitatea încălcării pentru debitor. Elementele
108
care definesc o privare substanţială de la cele aşteptate sunt complexe. În căutarea unei soluţii
(atâta timp cât nu există o practică bine-stabilă) consecinţele juridice nu vor fi deduse din
circumstanţele cazului, ci circumstanţele cazului vor fi interpretate potrivit consecinţei juridice
care pare a fi cea mai potrivită în context, afirmă savanţii germani.
Dubla condiţie: nerealizarea scopului contractului şi previzibilitatea scopului. În
cele ce urmează, vom analiza aceste două caractere juridice cumulative ale unei neexecutări
esenţiale:
(i) nu a fost realizat scopul contractului – "neexecutarea privează substanţial creditorul
de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului". Gravitatea neexecutării nu se referă la
mărimea prejudiciului, ci la importanţa interesului pe care contractul şi fiecare dintre obligaţiile
generate de acel contract îl prezintă pentru creditor. Aşadar, contractul nu doar dă naştere la
obligaţii, dar, de asemenea, determină cât de importante ele sunt pentru creditor şi, pe cale de
consecinţă, prejudiciul suferit de el. Prin urmare, în primul rând, cocontractanţii înşişi trebuie să
clarifice ce importanţă îi este atribuită fiecărei obligaţii şi interesului creditorului față de aceasta
[151]. La momentul încheierii contractului, părţile pot atribui caracter esenţial anumitor
categorii de neîndeplinire a obligaţiilor, de exemplu, determinând că ambele părţi consideră
executarea strictă a contractului ca fiind de esenţa lui. Aceasta corespunde cu principiul libertăţii
contractuale şi autonomiei de voinţă.
Aşadar, s-a spus că "mărimea privării cauzate de încălcare" şi nu "mărimea încălcării"
este criteriul cu care operează legea, şi că "devierile temporare sau fizice nu au relevanţă decât
dacă ele influenţează prejudiciul sau privarea cauzată aşteptărilor creditorului" [174].
Într-o altă opinie, termenul "privare" (în engleză, în Convenţia ONU, "detriment") nu
poate fi redus la prejudicii materiale sau daune, ci trebuie interpretat într-un sens mai larg, care
include şi prejudicii nemateriale, aşa ca pierderea unui client, pierderea posibilităţii de a revinde
sau pierderea reputaţiei etc. "Termenul "privare"... (doar)... îndeplineşte modesta funcţie de a
filtra anumite cazuri, aşa ca de exemplu, atunci când a avut loc neexecutarea unei obligaţii
esenţiale, dar nu s-a cauzat nici o daună" [150].
Accentul major trebuie pus pe aşteptarea contractuală a părţii vătămate: "ceea ce acesta se
aştepta de la executarea contractului" (art. 735 alin.(2) lit. a)). Aşteptarea unei părţi de la
executarea contractului este criteriul central în determinarea existenţei unei neexecutări
esenţiale. Acest criteriu face ca definiţia dată neexecutării esenţiale să fie mai obiectivă, întrucât
contractul însuşi determină obligaţiile părţii şi tot contractul determină importanţa acestor
îndatoriri. Pe cale de consecinţă, nu interesul personal şi subiectiv al părţii vătămate contează, ci
aşteptările care pot fi deduse privind în contract [150].
109
În opinia comentatorului german Schlechtriem, termenul "privare" ar trebui interpretat
într-un sens larg [171, p. 112]. În fond, "privare" înseamnă faptul că scopul pe care a tins să-l
realizeze creditorul a fost zădărnicit şi, prin urmare, a dus la pierderea interesului din partea sa
faţă de executarea contractului [171, p. 48]. De aici rezultă interesul său în a rezolvi contractul
[153, p. 112].
Deşi în relaţiile comerciale majoritatea lucrurilor pot fi reduse la despăgubiri, aceasta nu
constituie problema centrală. Din contra, când despăgubirile în locul prestaţiei constituie un
mijloc potrivit de realizare a dreptului de creanţă, aceasta indică la faptul că nu există o privare
în sensul art. 735 alin.(2) lit. a). Privarea va exista, cu toate acestea, când creditorul, fiind ţinut de
contract, este limitat în activităţile sale comerciale sau de producere într-un asemenea mod, încât
de la el nu se mai poate aştepta să menţină contractul. Aşadar, privarea este un concept juridic
complex. Însă ea trebuie să existe la momentul încălcării contractului. Ceea ce primează în
relaţiile comerciale sunt rezultatele economice şi nu executarea formală a obligaţiilor.
În ceea ce ţine de caracterul substanţial al privării, fără careva dubii, există o tautologie
dintre substanţial şi fundamental atunci când caracterizăm o neexecutare a contractului. Se pare
că această repetare era inevitabilă pentru a asigura congruenţa dintre definiens (conceptul definit)
şi definiendum (conceptul prin care se defineşte) [153, p. 112]. De fapt, atunci când am discutat
elementul privare, am discutat şi caracterul său "substanţial". Aici ar trebui să adăugăm că în
acest caz circumstanţele fiecărui caz luat în parte sunt pertinente.
De exemplu, bunul cumpărat nu poate fi utilizat în scopul prevăzut în contract sau în
scopul lui obişnuit. Cumpărătorul nu a primit preţul, deşi scadenţa a survenit. Beneficiarul
întreţinerii nu primeşte hrana, îngrijirea de care are nevoie sau le primeşte doar ameninţându-l pe
dobânditor cu rezoluţiunea. Antreprenorul construieşte o clădire cu vicii care stau la fundamentul
construcţiei şi nu pot fi remediate decât distrugând construcţia etc. Aşadar, aici, rolul central îl
joacă conceptul de interes – preocuparea şi atenţia pe care creditorul o acorda executării
contractului a fost ştirbită, nu a fost atinsă.
Dintr-o altă perspectivă, dar având aceeaşi finalitate, s-a afirmat că creditorul trebuie să
demonstreze că are nevoie de rezoluţiune şi că simplele despăgubiri nu îl vor satisface [148].
În analiza acestei condiţii, merită să punem în discuţie două forme ale neexecutării:
neexecutarea totală şi executarea necorespunzătoare.
Neexecutarea totală, de regulă, îndreptăţeşte la rezoluţiune în mod imediat, şi nu este
necesar de a căuta care era cea mai importantă prestaţie din contract, pentru executarea căreia
creditorul a încheiat contractul, şi nici de a cerceta în ce măsură această prestaţie importantă a
fost încălcată. Totuşi, pentru a fi sigur, creditorul poate acorda un termen suplimentar, conform
110
art. 709 alin.(1).
Neexecutarea poate fi precedată sau însoţită şi de o declaraţie certă şi definitivă a
debitorului că el nu va executa. În acest caz, potrivit art. 710 alin.(1) lit. a), nu este necesar nici
un termen suplimentar, iar refuzul direct al debitorului imediat deschide calea creditorului de a
declara rezoluţiunea contractului dintre ei.
Executarea necorespunzătoare prezintă mai multe probleme de apreciere. Problema
constă în a şti a câta parte din prestaţie trebuie să fie lipsă pentru ca să priveze creditorul de ceea
la ce se aştepta de la contract: 10%, 25%, 50%, 75% sau doar 100%? După cum am menţionat,
nu contează atât mărimea neexecutării, cât importanţa pe care creditorul a atribuit-o părţii
neexecutate din prestaţie.
O încălcare a cerinţelor calitative (bunul, lucrări cu vicii etc.) este esenţială când viciul,
în mod considerabil, împiedică folosinţa bunului ori rezultatului lucrării sau când bunul ori
lucrarea sunt ireparabile. Faptul dacă un viciu care poate fi înlăturat este esenţial, ţine în mare
măsură şi de elementul temporal. Dacă încălcarea termenului pentru predarea bunului sau lucrării
este esenţială, am avea argumente să spunem că un viciu esenţial reparabil este o neexecutare
esenţială a contractului. Dacă nu suntem într-o asemenea situaţie, un viciu poate să devină o
neexecutare esenţială a contractului dacă el nu este înlăturat în termenul stabilit.
În ce măsură o neîndeplinire a unei obligaţii este esenţială depinde de importanţa ei în
atingerea scopului contractului. În privinţa celor mai importante obligaţii (de exemplu, în cazul
vânzării-cumpărării, predarea bunului, plata, primirea bunului) posibilitatea rezoluţiunii poate fi
atinsă prin utilizarea mecanismului de Nachfrist (examinat în detaliu în secţiunea 3.3 din
prezentul Capitol 3). În cazul unei neîndepliniri a unei alte obligaţii, rezoluţiunea este posibilă
doar când ea este considerată esenţială. Faptul dacă într-adevăr există o neîndeplinire va deveni
clar doar după o perioadă de aşteptare a îndeplinirii. Printre cazurile în care există sau poate
exista caracterul esenţial, pot fi enumerate nepredarea certificatelor de analiză chimică a
substanţelor; a instrucţiunilor de utilizare pentru mărfurile de larg consum; lipsa etichetelor
convenite, din partea vânzătorului, nepredarea desenelor sau a unor materiale din partea
cumpărătorului.
Şi, în sfârşit, putem menţiona şi ipoteza în care vânzătorul a predat mărfurile care, contrar
obligaţiilor sale, nu sunt libere de drepturile sau pretenţiile unui terţ, adică, prezintă vicii juridice,
bazate pe un drept de proprietate industrială sau alt tip de proprietate intelectuală. Dacă acest
viciu nu este înlăturat, de exemplu, prin obţinerea unei licenţe, prin plata de despăgubiri, prin
satisfacerea pretenţiilor, iar utilizarea mărfurilor conform scopului contractului este, cel puţin,
îngreunat substanţial, va exista o neexecutare esenţială a contractului. Dacă aceste încălcări pot fi
111
înlăturate, factorul decisiv va fi timpul necesar pentru aceasta.
Întârzierea în executare, deşi se încadrează în acest temei general, prevăzut la lit. a) şi b)
a alin.(2) al art. 735, atunci când timpul era un factor esențial. Totuşi, mult mai indicată în
ipoteza întârzierii este al doilea temei al rezoluţiunii – neexecutarea după acordarea unui termen
suplimentar, analiza la în secţiunea 3.3 din prezentul Capitol 3. Ca urmare a expirării
termenului, neexecutarea încetează a fi o întârziere şi devine o neexecutare totală (sau parţială,
dacă s-a întârziat în raport cu o parte din prestaţie).
Potrivit francezului T. Genicon [195, p. 343] criteriul utilizat de lege ascunde o "teorie a
aşteptărilor legitime", în cadrul căreia, forţa obligatorie a contractului se explică prin încrederea
pe care partea contractantă o are în mod legitim; esenţialul fiind de a determina în mod obiectiv
avantajele şi interesele pe care creditorul le poate aştepta în mod legitim de la contract. Doctrina
franceză delimitează clar cauza (înţeleasă ca avantajul material furnizat) şi interesul (înţeles ca
satisfacţia aşteptată din acel avantaj), adăugând că contractul nu are doar funcţia de a oferi un
avantaj, dar şi de a satisface un interes: interesul executării contractului. Or, ceea ce interesează
(quod in re est, devenit quod interest) pe creditor nu este doar obiectul promis, dar neprimit
(prejudiciul intrinsec), ci şi utilitatea pe care el ar fi putut să o aştepte în mod legitim de la
furnizarea acestui obiect sau, mai larg, de la executarea obligaţiei.
Conţinutul contractului, drepturile şi interesele fiecărei părţi sunt determinate de ceea ce
un terţ imparţial, care nu poate fi decât judecătorul, estimează că este rezonabil pentru creditor să
aştepte. Aceasta are repercusiuni imediate asupra sancţiunii pentru neexecutare şi, dusă mai
departe în raport cu rezoluţiunea, această logică permite de a sorta între interesele pe care
victima încălcării vrea să le valorifice în mod legitim pentru ca ele să încline balanţa în favoarea
încetării contractului, şi interesele pe care ea nu poate să le valorifice. Astfel spus, utilitatea
aşteptată a contractului, care trebuie să fie referinţa pentru judecător, nu este utilitatea convenită,
doar cea care a intrat în câmpul contractual, şi utilitatea legitimă, adică cea care este estimată ca
atare de către judecător în funcţie de o multitudine de circumstanţe, inclusiv cele mai noi. Este,
deci, o utilitate evolutivă care se redefineşte constant până în chiar momentul neexecutării.
Rolul activ al judecătorului a făcut doctrina să afirme că, în fond, contractul nu se poate
rezolvi pe deplin decât pe plan judiciar.
Teoria aşteptărilor legitime este supusă criticii de a nu dezvălui în ce constă aşteptarea
legitimă a creditorului; este insuficient să spunem că ea există.
(ii) scopul era previzibil – "cu excepţia cazului când debitorul […] nu a prevăzut şi nu
putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat". Acest element constituie o limitare a
primei trăsături expuse, scopul de bază fiind de a proteja pe debitor de acele aşteptări ale
112
creditorului pe care debitorul nu le putea prevedea. Prezumţia este că scopul îi era cunoscut
debitorului sau că el trebuia să-l cunoască. Totuşi, ea poate fi răsturnată de debitor ("cu excepţia
cazului când debitorului demonstrează că").
Faptul dacă scopul era previzibil sau imprevizibil se determină prin aplicarea a două
"teste": unul subiect şi altul obiectiv. Conform celui subiectiv, se întreabă dacă debitorul ştia, la
momentul încheierii contractului, care este scopul urmărit de creditor prin contract. Pentru ca
debitorul să nu invoce neglijenţa sau imprudenţa sa, se impune şi un test "obiectiv" – putea el să
prevadă acest scop sau nu. Interesant este că legea nu întreabă, ca de obicei, dacă el trebuia, ci
dacă putea să prevadă. Ultimul criteriu este mai larg şi mai exigent faţă de debitor: chiar dacă el
nu trebuia să acorde atenţie unei informaţii, dar dacă el a putut să-i acorde atenţie, scopul dorit
de creditor este previzibil. Sintagma "în mod rezonabil" face trimitere la aprecierea pe care ar da-
o un om "rezonabil", care se află în aceleaşi condiţii şi în aceeaşi situaţie ca şi debitorul. Aici se
iau în vedere corespondenţa dintre părţi, informaţiile dezvăluite cu ocazia negocierilor,
informaţiile incluse în contract (inclusiv şi în special în preambulul contractului).
Se presupune că o parte contractantă cunoaşte consecinţele mai largi faţă de cealaltă parte
ale neexecutării contractului, dacă ea nu este sigură de posibilitatea sa de a presta, ea fie nu va
încheia contractul deloc, fie va depune un efort mai mare pentru a împiedica încălcarea sa. Prin
urmare, caracterul esenţial al neexecutării este condiţionat nu doar de consecinţele ei, ci şi de
previzibilitatea ei de către cealaltă parte. Aceeaşi logică o are şi art. 610 alin.(2), care dispune că
"ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din
partea autorului prejudiciului în împrejurări normale", iar potrivit alin.(3), "dacă neexecutarea
este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil". Drepturile
creditorului sunt astfel limitate în cazul în care cealaltă parte nu a prevăzut consecinţele speciale
care reprezintă esenţialitatea neexecutării contractului [153, p. 144]. Rezultă că părţile ar trebui
să-şi atragă atenţia asupra acestor consecinţe fie din contractul însuşi, fie din informaţia
suplimentară acordată în principiu la momentul încheierii contractului (dar vezi alineatul de mai
jos). De exemplu, consecinţele deosebit de serioase în cazul primirii mărfurilor cu întârziere
datorită lipsei de spaţiu de depozitare; caracterul vital al certificării/autorizării sanitare pentru
plasarea mărfurilor pe piaţa de larg consum.
Nu se poate prezuma că o parte contractantă într-adevăr nu a prevăzut consecinţele
serioase ale încălcării sale a contractului din cauza că aceasta ar contraveni atitudinii unui om
rezonabil, aflat în împrejurări similare. Astfel, în acest caz, merită de folosit un criteriu obiectiv.
Dacă partea a prevăzut mai mult decât o face omul mediu, acest fapt, de asemenea, va fi luat în
considerare.
113
Pentru francezului T. Genicon [195, p. 345] este insuficient că aşteptările creditorului
sunt previzibile pentru debitor; aceasta nu înseamnă în mod automat că el trebuie să fie ţinut de
ele; întrebarea care se pune este dacă este echitabil ca debitorul să fie ţinut de toate aceste
aşteptări doar din motiv că le-a putut prevedea.
Momentul previzibilităţii. S-a pus problema [153, p. 144] dacă se pot lua în considerare
informaţiile pe care le primeşte debitorul după încheierea contractului. Soluţia de principiu este
că se iau în considerare doar informaţiile primite până la şi la momentul încheierii contractului,
întrucât debitorul încheie contractul luând în calcul aceste informaţii. Şi, dacă el consideră că nu
va putea face faţă aşteptărilor creditorului, el fie nu va încheia contractul, fie va depune eforturi
mai mari pentru a-l executa întocmai.
Această concluzie este susţinută şi prin interpretarea literală a textului din Codul Civil. Pe
când faptul neexecutării este la timpul prezent "neexecutarea privează", aşteptările creditorului şi
previzibilitatea debitorului sunt la timpul trecut: "creditorul […] se aştepta", "debitorul […] nu a
prevăzut şi nu putea să prevadă".
Deşi opinia generală a comentatorilor Convenţiei ONU este că se ia în considerare
previzibilitatea existentă la momentul încheierii contractului, există şi opinia că, în cazuri
excepţionale, informaţiile ulterioare pot şi ele fi luate în considerare. Informaţia ar putea fi
furnizată până la începerea pregătirii în vederea executării, astfel încât cealaltă parte să se poată
adapta la aceste necesităţi. Această soluţie pare a fi justificată întrucât, din punct de vedere
practic, este puţin probabil ca toate informaţiile pertinente privind prestaţia şi importanţa ei să fie
prezentate chiar la încheierea contractului. Această incertitudine poate fi înlăturată prin
furnizarea unor informaţii suplimentare. Atunci când, de exemplu, în cazul unui contract de
livrare a bunurilor de consum cumpărătorul semnalează vânzătorul, imediat după încheierea
contractului, despre faptul că înscrierea unor date anumite pe ambalaj este decisivă, întrucât
altfel bunurile nu vor putea fi puse pe piaţa unei anumite regiuni, aceasta va fi privită ca fiind
suficientă pentru ca încălcarea acestei obligaţii să fie caracterizată ca fiind una esenţială [153, p.
115].
Aplicare. Din practica aplicării Convenţiei ONU rezultă faptul că debitorii rar se pot baza
pe faptul că scopul urmărit de creditor le era necunoscut. Elementul discutat constituie într-
adevăr o excepţie şi se aplică când aşteptările creditorului sunt de-a dreptul extravagante sau
altfel, ieşite din comun pentru o persoană rezonabilă, aflată în împrejurări similare.
Ba chiar o parte din doctrina pe marginea Convenţiei ONU a afirmat că este imposibil de
a defini o neexecutare esenţială şi că doar practica, sub forma jurisprudenţei, este capabilă de a
determina conţinutul acestui concept [150, p. 312]. Nu putem răspunde la aceasta decât cu faptul
114
că, într-adevăr, practica va fi cea care va concretiza şi perfecţiona acest concept, însă este bine-
venit că legea a acordat anumite repere, întru ajutorarea practicii.
Deşi sistemul de drept instituit de vechiul Cod civil al României nu cunoştea conceptul
de neexecutare esenţială şi de frustrare a scopului contractului, din practica judecătorească
românească cercetată [66, p .64] rezultă că, în fond, instanţele operează cu acest criteriu. Astfel,
într-un caz de reziliere a unei locaţii de gestiune a unui fond piscicol instanţa a statuat: Curtea
apreciază că susţinerea apelantei cu privire la faptul că doar obligaţia de plată a locaţiei de
gestiune ar avea natura unei obligaţii esenţiale şi numai pentru nerespectarea acesteia (cu privire
la care se susţine că a fost suspendată ca urmare a intervenirii cazului de forţă majoră), în timp ce
celelalte ar fi nesemnificative, este nefondată, deoarece scopul principal al unui astfel de contract
poate cuprinde (iar reclamanta l-a reclamat) obligaţia de dezvoltare a fondului piscicol, de
efectuare a unor investiţii care să conducă la dezvoltarea afacerii şi a patrimoniului piscicol,
nicidecum obţinerea unei sume fixe lunar (aceasta fiind specifică unui contract de închiriere).
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
Expres sau implicit. Caracterul esenţial al executării corespunzătoare poate reieşi
expres:
din informaţiile pe care creditorul le-a adus la cunoştinţa debitorului în timpul
negocierilor; sau
din formularea contractului ("va preda bunul doar şi exclusiv până la"; "are
dreptul să refuze lucrarea dacă este predată cu întârziere"; "în nici un caz, locatarul nu va"; sau
folosesc aşa termeni ca "strict", "precis", "absolut", "cel târziu" etc.).
La fel, caracterul esenţial poate deriva, în mod implicit, din natura obligaţiei. Exemplul cu
pomul de Crăciun care trebuie livrat înainte de Crăciun este mai mult decât tradiţional. În
general, putem menţiona că orice prestaţie legată de un eveniment unic care se produce la o dată
determinată: predarea rochiei de nuntă către mireasă înainte de nuntă; reparaţia unui complex
sportiv înainte de o competiţie de nivel naţional sau internaţional; livrarea de băuturi răcoritoare
spre a fi vândute la o sărbătoare, o festivitate publică etc.
Criteriu de bază: pierderea interesului. Principala cerinţă este deci pierderea
interesului. Ea se regăseşte expres în sistemul Codului civil:
potrivit art. 709 alin.(3), în caz de rezoluţiune, creditorul "poate rezolvi contractul
integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială" a prestaţiei pe care
deja a primit-o;
art. 710 alin.(1) lit. b), prin care rezoluţiunea poate fi declarată fără stabilirea unui
115
termen suplimentar (adică, imediat) dacă "încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a
avut loc într-un anumit termen, stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul
său pentru prestaţie de executarea ei în termen";
conform art. 943 alin.(3) C. civ. pentru antrepriză şi prestări servicii ("dacă
reziliază contractul, antreprenorul sau prestatorul poate cere pentru lucrările sau prestaţiile
efectuate o parte proporţională a retribuţiei, în măsura în care beneficiarul are un interes în
aceste lucrări sau prestaţii").
art. 978 alin.(2) propoziţia 1, aplicabilă prestărilor servicii, dispune că:
o dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu
ţin de nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar; sau
o dacă beneficiarul reziliază contractul din cauza că prestatorul nu respectă
prevederile contractului,
atunci "prestatorul nu are dreptul la retribuţie în măsura în care serviciile sale de până
atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii".
Excepţie: acceptarea prestaţiei. Chiar dacă din contract rezultă că executarea întocmai
este de esenţă, dar creditorul acceptă prestaţia, indică aceea că, de fapt, el are un interes în
prestaţie, iar contractul poate fi menţinut. În acest sens se expune şi art. 757 alin.(3). Cu privire
la această situaţie, facem analiza art. 737 alin.(2) mai jos.
c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
Acest criteriu pune accent pe latura subiectivă a neexecutării. Scopul ei este de a
sancţiona acele situaţii în care debitorul refuză expres executarea şi nu poate invoca motive
serioase (de exemplu, imposibilitatea, un caz fortuit), ci nu execută mai mult din capriciu, din
"principiu". O asemenea atitudine este contrară bunei-credinţe, iar fundamentul acestui temei
pentru rezoluţiune îl vedem tot în neatingerea scopului urmărit de către creditor prin încheierea
contractului, însă nu în ceea ce ţine de prestaţia propriu-zisă, ci de atitudinea de bună-credinţă pe
care el o aştepta de la debitor.
În opinia savantului rus Карапетов [121, p. 162], fundamentul acestui temei de
rezoluţiune este faptul că, în fond, însuşi debitorul îşi exprimă voinţa de a rezolvi contractul, iar
legea nu ar trebui să-i protejeze interesul în menţinerea contractului.
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în
viitor a contractului;
Acest criteriu se aplică ori de câte ori debitorului îi incumbă prestaţii succesive sau
periodice, indiferent dacă este un contract cu executare succesivă, spre exemplu, locaţiune, sau
un contract cu executare dintr-o dată, numai că prestaţia este eşalonată în timp, de exemplu,
116
vânzarea în rate.
Criteriul are numeroase asemănări, dacă nu chiar este o manifestare, a neexecutării
esenţiale anticipate (numită şi excepţie de precaritate, tratată mai jos).
Presupunerea nu trebuie să fie doar subiectivă, o frică internă a creditorului, ci, în lumina
principiului bunei-credinţe şi a certitudinii juridice, ea ar trebui să izvorască din fapte obiective.
De exemplu, debitorul trebuie sistematic somat să plătească înainte ca el să efectueze plata.
S-a constatat totuşi că acest criteriu este mai puţin strict şi că temeiul este mai subiectiv
decât primul (privarea substanţială de aşteptările rezonabile). Acest lucru a fost explicat prin
faptul că criteriul porneşte de la faptul că o neexecutare deja a avut loc, şi se referă la aşteptările
pe viitor ale creditorului, pe când primul criteriu se referă la aşteptările lui la momentul încheierii
contractului [174].
Nu este necesar ca încălcarea să întrunească unul din criteriile de mai sus, adică să fie
esenţială. Ceea ce este relevant este gravitatea acestei încălcări faţă de viitoarele prestaţii despre
care creditorul are temerea că, de asemenea, vor fi încălcate, având în vederea neexecutarea deja
produsă. După cum s-a menţionat, este cazul "când un şir de încălcări, nici una din ele nefiind
esenţiale sau nu constituie un temei suficient pentru a se teme de o viitoare neexecutare esenţială,
totuşi, luate împreună, ele dau un temei suficient pentru o asemenea temere" [174].
Diferite contracte. Criteriul respectiv poate fi aplicat în cazul în care o parte din aceeaşi
obligaţie sau alte obligaţii, chiar din contracte diferite, trebuie executate în viitor. Nu contează
dacă contractul este cu executarea dintr-o dată sau cu executare succesivă (în noua teorie
propusă, contractelor de utilitate globală sau de utilitate continuă; a se vedea secţiunea 2.4
pentru detalii). Cât priveşte contractele cu executare succesivă, criteriul se aplică tuturor astfel de
contracte: renta, comodatul, locaţiunea, asigurarea, mandatul (după caz), intermedierea,
societatea civilă etc.
Bunăoară, la aplicarea Convenţiei ONU, în special următoarele acţiuni au întrunit acest
criteriu:
încălcarea drepturilor exclusive de către debitor (în cazul licenţei exclusive,
franchising exclusiv etc.);
incertitudinea executării (când debitorului i se cere executarea, el declară că,
pentru moment, nu poate să execute şi că creditorul ar trebui să mai aştepte);
condiţionarea prestaţiei de o contraprestaţie nejustificată de prevederile
contractuale (de exemplu, plata în avans) [162, p. 250].
Propunerea criteriului interesului debitorului. Proiectul Codului civil [107] conţinea, la
art. 1111 alin.(2) lit. e) un criteriu suplimentar de determinare a neexecutării esenţiale: debitorul
117
va suporta, în cazul rezoluţiunii, un prejudiciu excesiv, care rezultă din pregătirea sau executarea
contractului. Acest temei a fost, pe bun cuvânt exclus, el fiind mai degrabă un temei de a
interzice rezoluţiunea decât de a o admite.
Autorul Aurel Băieşu în teza sa de doctorat habilitat [13] notează că acest criteriu este
inspirat din art.7.3.1(2)(e) al Principiilor UNIDROIT [178] şi propune includerea sa în art. 735
alin.(2) al Codului civil al Republicii Moldova.
Din nou, ne exprimăm împotriva unei asemenea iniţiative, întrucât, pe lângă motivul
indicat mai sus, criteriul se axează strict pe interesul suprem al debitorului şi ignoră necesitatea
creditorului de a se elibera de contract. Dacă comportamentul debitorului este dolosiv, acest
criteriu, cu certitudine, nu ar trebui să se aplice. Am putea susţine includerea acestei norme nu ca
titlu de criteriu al rezoluţiune, ci ca un factor pe care instanţa îl va examina atunci când se va
pune problema aplicabilităţii fiecăruia dintre cele 4 criterii menţionate de art. 735 alin.(2) Cod
civil.
În dreptul civil sau comercial românesc, bazat pe vechile coduri civile şi comercial ale
României nu exista un text de lege şi nici un curent doctrinar privind un concept clar de
neexecutare esenţială. Situaţia rămâne aceeaşi şi în noul Cod civil al României [36]. Totuşi,
ideea de esenţialitate se resimte şi în acest sistem de drept. Astfel, Valeriu Stoica, discutând
condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii afirmă că "strâns legată de noţiunile de neexecutare totală şi
neexecutare parţială este chestiunea gravităţii neexecutării – element esenţial avut în vedere în
momentul în care judecătorul apreciază dacă este oportună sancţiunea rezoluţiunii sau rezilierii.
Aşadar, nu orice neexecutare parţială justifică aplicarea unei asemenea sancţiuni." [110, p. 62].
Autorul citează practica judiciară românească, care a statuat că "Instanţa, sesizată cu o asemenea
acţiune, are îndatorirea să verifice şi să determine în ce măsură neexecutarea obligaţiei este
importantă şi gravă".
Două concepţii au fost formulate în doctrina de inspiraţie franceză cu privire la criteriile
de apreciere a caracterului grav al neexecutării:
în concepţia subiectivă, rezoluţiunea trebuie pronunţată în toate cazurile în care,
datorită gravităţii neexecutării, contractul este lipsit de însuşi fundamentul sau scopul său;
dimpotrivă, în concepţia obiectivă, gravitatea este apreciată în funcţie de
importanţa obligaţiei privită în elementele ei obiective. Rezoluţiunea şi rezilierea s-ar justifica
numai dacă fapta ilicită – indiferent dacă este vorba despre încălcarea unei obligaţii principale
sau a uneia de ordin secund – ar determina, practic, încetarea contractului sau ar constitui o
atingere gravă a obligaţiei generale de bună-credinţă.
Incidenţa bunei-credinţe asupra conceptului. Comentând prevederile Codului civil al
118
Republicii Moldova privind rezoluţiunea şi rezilierea, autorul Nicolae Eşanu menţionează [38, p.
339], cu titlu de principiu director, că atunci când o parte contractantă decide să recurgă la acest
remediu ea trebuie să respecte principiul bunei-credinţe (în virtutea postulatului de la art. 513).
Astfel, în opinia sa, exercitarea acestui remediu este exclusă dacă ea este contrară bunei-credinţe.
Autorul Aurel Băieşu [8, p. 385] susţine aceeaşi abordare.
O restricţie similară a fost recent identificată în cadrul sistemului Convenţiei ONU de
către Peter Huber [160, p. 155] cu referinţă la jurisprudenţa în domeniu a Curţii Supreme
Germane în materie civilă (decizia din 3 aprilie 1996). În speţă, vânzătorul, deşi trebuia,
conform contractului, să livreze minereu (cobalt sulfat) de origine engleză, a livrat
cumpărătorului minereu de origine sud-africană. Cumpărătorul a invocat că el intenţiona să
vândă minereul în India, care a impus embargo produselor sud-africane. Curtea germană a
constatat că nu a avut loc o neexecutare esenţială a contractului fiindcă cumpărătorul nu a
demonstrat că vânzarea de minereu sud-african era imposibilă în Germania sau în alt stat decât
India. Astfel, pârâtul (cumpărătorul care a declarat în mod ilegal rezoluţiunea) nu a demonstrat
că el a fost privat în substanţial de ceea ce el se aştepta de la contract.
În opinia comentatorului acestei speţe [160, p. 157], Curtea utilizează criteriul exercitării
în mod rezonabil a rezoluţiunii, care este consistent cu politica Convenţiei ONU de a restricţiona
disponibilitatea rezoluţiunii în calitate de remediu juridic. Dacă exerciţiul dreptului de a rezolvi
contractul solicită o dovadă a faptului că partea contractantă a pierdut interesul în contract, atunci
este logic de a nu-i permite rezoluţiunea dacă ea ar putea să folosească în mod util bunurile, de
exemplu, prin revânzare. Pentru a-şi acoperi prejudiciul suportat, creditorul va putea, în mod
evident, cere, separat, despăgubiri.
Susţinând aplicabilitatea bunei-credinţe la instituţia discutată, credem că nu trebuie să
pierdem din vizor şi adevărata natură a dreptului la rezoluţiune – un drept potestativ. Specificul
său fiind că subiectul pasiv se supune voinţei titularului dreptului.
După cum am mai menţionat, principiul bunei-credinţe are un rol central corectiv în
aprecierea justificării rezoluţiunii [196, p. 78] în acele sisteme de drept unde legiuitorul nu
operează cu concepte mai exacte, cum ar fi neexecutarea esenţială sau termenul suplimentar
(Nachfrist). Acolo unde aceste concepte sunt folosite, principiul bunei-credinţe reculează.
3.3. Neexecutarea obligaţiilor contractuale după termenul suplimentar acordat
În conformitate cu art. 709 alin.(1), "dacă una din părţi nu execută sau execută în mod
necorespunzător o prestaţie scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte
poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie
119
sau remediere, să rezolve contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului
de graţie, de iminenţa rezoluţiunii".
Conform acestui temei, nu contează dacă după expirarea termenului neexecutarea este
esenţială sau nu. Acest mecanism al termenului suplimentar a fost preluat de noul Cod Civil al
Republicii Moldova din sistemul Codului civil german, unde acesta poartă denumirea de
Nachfrist (adică, termen suplimentar), fiind deopotrivă preluat şi de Convenţia ONU, Principiile
UNIDROIT şi Principiile europene. Mecanismul discutat, de asemenea, are tangenţe cu instituţia
punerii în întârziere.
Tehnica acordării unui termen suplimentar, de asemenea, este utilizată de Codul civil al
Republicii Moldova ca o condiţie pentru ca creditorul să poată cere despăgubiri în locul
prestaţiei (art. 609).
După cum s-a observat în mod judicios, procedura de Nachfrist oferă certitudine, claritate
şi previzibilitate într-o situaţie incertă [161, p. 302]. Atunci când neexecutarea este doar parţială
şi/sau creditorul nu doreşte să rezolve contractul, ci are nevoie de prestaţie în natură, este
recomandabilă stabilirea unui termen adiţional. Dreptul de a rezolvi nu este astfel condiţionat
strict juridic de existenţa unei neexecutări esenţiale, şi creditorul nu va fi ulterior ţinut să facă
dificila probă a faptului că fie el a fost privat în mod substanţial de ceea la ce se aştepta de la
executarea contractului, fie că executarea întocmai era de esenţa contractului. La fel, creditorul
nu este supus condiţiei ca "privarea substanţială" să fie previzibilă pentru debitor, ceea ce iarăşi
este o probă incertă.
Astfel, efectul real al notificării este de a face termenul suplimentar stabilit ca fiind
esenţial şi final [181, p. 632]. Notificarea termenului suplimentar poate fi asimilată cu un
ultimatum.
Scopul practic al procedurii de Nachfrist este că prin ea se informează debitorul că este
posibilă rezoluţiunea, cu respectarea tuturor condiţiilor legale, dar, în acelaşi timp, ea oferă şansa
de a primi prestaţia într-un termen previzibil (adică, cel stabilit) [161, p. 305].
Într-o exprimare plastică s-a spus că rezoluţiunea prin intermediul procedurii de Nachfrist
solicită două notificări şi un termen suficient între acestea două. La expirarea termenului fără ca
prestaţia să fi fost primită sau la primirea unei declaraţii privind refuzul de a executa, oricare din
ele este prima, creditorul are un drept cert de a rezolvi [161, p. 305]. Întrucât acesta este un drept
şi nu o obligaţie, creditorul va putea să se bazeze pe contract şi să ceară executarea silită a
prestaţiei în natură.
Totuşi, stabilirea termenului impune o limitare. Atâta timp cât termenul nu a expirat,
creditorul nu poate exercita un drept care este incompatibil cu stabilirea termenului adiţional.
120
Bunăoară, el nu poate declara rezoluţiunea, nici nu poate cere despăgubiri în locul prestaţiei.
Aceste acţiuni, după cum am mai menţionat, contravin direct scopului stabilirii termenului
adiţional: de a obţine executarea corespunzătoare şi, deci, ar fi contrare bunei-credinţe.
În sistemul Codului civil italian în ipoteza în care creditorul se decide pentru o
rezoluţiune de drept (adică una unilaterală, fără intervenţia instanţei), el trebuie să parcurgă
procedura "în doi paşi" prevăzută de art. 1454 Cod civil italian: creditorul poate să îl notifice pe
debitor să-şi execute obligaţiile, urmând ca, în caz contrar, contractul să se considere rezolvit
(art. 1454 alin.1 Cod civil italian). Procedura cuprinde, în consecinţă: somaţia de executare şi
termenul suplimentar de executare. În ce priveşte termenul de executare, acesta nu poate fi mai
mic de 15 zile, cu excepţia situaţiilor în care din circumstanţe rezultă că poate fi inferior.
Neexecutarea obligaţiilor în interiorul termenului suplimentar de executare, va avea ca efect
rezoluţiunea de drept a contractului sau, în exprimarea doctrinei, "ope legis" [100, p. 125].
Comentatorii Codului civil al Republicii Moldova atribuie procedurii de Nachfrist natura
unei puneri în întârziere în numeroase cazuri [38, p. 270, 339, 340, 351, 356], indicând la
aplicabilitatea art. 617 în calitate de normă generală în domeniul punerii în întârziere.
Considerăm că această confuzie între stabilirea termenului suplimentar şi punerea în întârziere
nu poate fi reţinută din următoarele motive:
1) art. 709-711 stabilesc un regim autonom al procedurii de Nachfrist, care, pentru a
funcţiona, nu are nevoie de prevederile punerii în întârziere (cu excepţia referinţei făcute la art.
617 alin.(4) în art. 710 alin.(1) lit. d));
2) cazurile punerii în întârziere de drept (art. 617 alin.(1)) şi cazurile când nu este
necesară petrecerea procedurii Nachfrist sunt diferite. Este lesne de observat că, în raport cu
procedura Nachfrist, cazurile sunt mai puţine şi mai rigide, bazându-se, astfel, pe principiul că
legiuitorul nu ar trebui să favorizeze ori faciliteze rezoluţiunea decât acolo unde ea este strict
necesară. Cazurile de punere în întârziere de drept de la art. 617 alin.(1) nu ar trebui acceptate în
scopurile rezoluţiunii, întrucât ele nu poartă nici o apreciere a caracterului esenţial al
neexecutării;
3) punerea în întârziere este o instituţie concepută, în primul rând, pentru curgea
penalităţilor ori a dobânzii de întârziere (pentru care este suficientă neexecutarea culpabilă şi
existenţa prejudiciului real ori prezumat), pe când rezoluţiunii îi sunt străine aceste condiţii astfel
formulate;
4) o caracteristică esenţială a notificării de Nachfrist, după cum vom vedea, este
informarea simultană a debitorului despre iminenţa rezoluţiunii în cazul neexecutării obligaţiei în
termenul suplimentar acordat. Instituţia punerii în întârziere, în special întârzierea de drept, nu
121
urmăreşte acest scop şi, astfel, nu întruneşte această caracteristică esenţială. Totuşi, notăm că,
spre deosebire de codul nostru, art. III. – 3:503 DCFR, de asemenea, nu menţionează cerinţa ca
debitorul să înţeleagă iminenţa rezoluţiunii.
Pentru aceleaşi motive, ne pare confuză opinia expusă de autorul Aurel Băieşu [8, p.
389], potrivit căreia, punerea în întârziere este necesară în cadrul contractelor sinalagmatice
(bazându-se pe art. 709); aici, probabil, că din nou s-a admis o confuzie între procedura Nachfrist
şi punerea în întârziere. Şi mai confuz este că autorul susţine că, pentru celelalte contracte (adică,
contractele unilaterale, deducem noi) o asemenea punere în întârziere nu este necesară, deşi el o
recomandă.
Pe lângă neclaritatea în soluţionarea concurenţei dintre art. 709 şi 735, pe care am
relevat-o anterior în secţiunea 3.3 in fine, menţionăm că conceptul de neexecutare esenţială,
prevăzut la art. 735 este unul autonom şi are criteriile sale proprii; el justifică rezoluţiunea
imediată, fără punere în întârziere ori procedura Nachfrist.
Meritul acestor opinii este că logica lor se regăseşte, totuşi, în alte legislaţii. Bunăoară,
noul Cod civil al României dispune la art. 1552 alin.(1) că rezoluţiunea sau rezilierea
contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când debitorul se află de
drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în
întârziere.
În acest sens, autorii români vorbesc despre "acordarea termenului suplimentar pentru
executare prin punere în întârziere" [100, p. 122]. Totuşi, acelaşi autor se exprimă ulterior, cu
claritate, în sensul în care punerea în întârziere nu este o condiţie de rezoluţiune a contractului
[101, p. 88], ci este o condiţie formală care precede rezoluţiunea.
În fond, se pare că noul Cod civil al României a înglobat ideea instituţiei de Nachfrist în
cadrul celei de punere în întârziere şi nu conţine o reglementare expresă, de sine stătătoare a
instituţiei.
Combinarea celor două instituţii necesită, în opinia noastră, o abordare atentă pentru a
evita aplicarea aşa-numitei puneri în întârziere de drept, pentru care nu este necesară o notificare
şi care, deci, contravine prin natura sa procedurii de Nachfrist.
Procedura stabilirii termenului suplimentar este reglementată de art. 709 şi constă în
următoarele etape:
1) debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă.
Formele neexecutării au fost analizate mai sus;
2) creditorul îi expediază o notificare prin care cere executarea obligaţiei şi stabileşte un
termen limită până la care el va mai accepta prestaţia. Nu este necesar ca notificarea să poarte
122
formă scrisă [38, p. 270], însă ea trebuie să conţină:
prestaţia care se aşteaptă de la debitor. De exemplu, notificarea efectuată de către
vânzătorul unui teren, adresată cumpărătorului ar trebui să specifice preţul sau partea din preţ
care rămâne neplătită, precum şi locul (rechizitele) plăţii;
un termen rezonabil în care prestaţia poate fi executată. Aşadar, creditorul nu
poate stabili orice termen, la discreţia sa, ci doar un termen rezonabil. Cerinţa unui termen
rezonabil are ca scop să împiedice creditorul de a stabili un termen simbolic, cu intenţia vădită de
a rezolvi contractul. Acest comportament ar fi contrar bunei-credinţe. Cel mai discutabil fapt este
de a determina care este acel termen rezonabil.
Simpla menţionare că executarea trebuie să aibă loc "cât mai curând posibil" sau "rapid"
nu este suficientă [153, p. 181].
În ce constă un termen rezonabil va depinde de circumstanţe şi, prin urmare, în diferite
cazuri, rezonabile vor fi termene diferite. Considerăm că aprecierea a ceea ce este rezonabil ar
trebui să pornească de la scopul stabilirii termenului adiţional: ca debitorul să execute obligaţia
sau să remedieze executarea necorespunzătoare. Se vor lua în considerare natura şi complexitatea
prestaţiilor, acţiunile care trebuie să fie întreprinse de debitor pentru a executa prestaţia, cât timp
debitorul deja a avut pentru executare; obstacolele în calea executării corespunzătoare a
prestaţiei [153, p. 183], precum şi măsura în care şi consecinţele întârzierii, posibilităţile
debitorului şi interesul creditorului; durata normală a perioadei de livrare; natura prestaţiei, de
exemplu, livrarea unui echipament complex, precum şi natura obstacolului care a împiedicat
executarea adecvată la scadenţă [153, p. 182]. În fine, termenul ar trebui să fie suficient ca
debitorul să poată, efectiv, executa.
Această cerinţă ar putea nu întotdeauna să-l satisfacă pe creditor, căci, între timp, el ar
putea să piardă interesul în executare şi să aibă un drept legal de rezoluţiune pe temeiul
neexecutării esenţiale. Atunci intră în joc primul temei al rezoluţiunii legale pentru neexecutarea:
neexecutarea esenţială.
Dacă creditorul nu stabileşte un termen sau stabileşte un termen necorespunzător de scurt,
aceasta nu anulează notificarea, ci "se consideră ca stabilit un termen rezonabil". Deci, chiar dacă
debitorului i-a fost stabilit un termen nerezonabil, el nu se poate apăra cu aceasta, ci trebuie să
execute în termenul pe care l-ar putea demonstra că este rezonabil, astfel încât, în caz de litigiu,
judecătorul va aprecia care dintre părţi a stabilit un termen rezonabil.
Conform regulii generale, stabilite de art. 200 alin.(1), care stabileşte principiul recepţiei
pentru producerea efectelor unui act juridic, termenul suplimentar începe să curgă din momentul
123
recepţionării notificării de Nachfrist. Regula este diferită de sistemul adoptat de către Convenţia
ONU. Conform art. 27 al acestei convenţii, orice notificare produce efecte din momentul
expedierii ei.
Codul civil italian [206] este original prin aceea că stabileşte faptul că termenul rezonabil
nu poate fi mai mic de 15 zile, cu excepţia situaţiilor în care, din circumstanţe, rezultă că poate fi
mai mic. Neexecutarea obligaţiilor în interiorul termenului suplimentar de executare, va avea ca
efect rezoluţiunea de drept a contractului sau, în exprimarea doctrinei, "ope legis" [100, p. 125].
Considerăm că acelaşi sens îl are şi art. 1324 al Codului civil al Republicii Moldova, care
prevede necesitatea preavizării cu o lună a asiguratului de către asigurător atunci când reziliază
contractul de asigurare pe temeiul neplăţii primei de asigurare. Or, acest termen se dă, în primul
rând, pentru a remedia neplata, iar dacă asiguratul o efectuează, rezilierea va fi exclusă.
Art. 710 prevede cazurile când nu este necesară stabilirea unui termen, în esenţă, ele toate
se bazează pe faptul că există o neexecutare esenţială. Acest articol are un substrat mult mai
complex. Problema este că art. 710, ca şi întregul Capitol "Contractul sinalagmatic" este preluat
conform concepţiei Codului civil german (BGB). În BGB, nu există un articol similar cu art. 735
din Codul nostru civil, privind neexecutarea esenţială, de aceea cazurile menţionate la art. 710,
mai ales alin.(2), acoperă anume acea situaţie când neexecutarea deja este esenţială şi nu mai este
nevoie de a stabili un Nachfrist. În fond, nu există contradicţii între art. 710 şi 735, ci ele se
completează reciproc;
o declaraţie privind consecinţele neexecutării în conformitate cu notificarea.
Notificarea ar trebui să indice cu claritate debitorului fie că termenul este esenţial, fie că, în cazul
neprimirii executării în acest termen, îşi rezervă dreptul de a rezolvi contractul. Cerinţa derivă
din art. 709: "[...] dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de
iminenţa rezoluţiunii". Evident, iminenţa rezoluţiunii nu rezultă din însuşi termen, ci din
notificarea care stabileşte termenul.
Funcţia principală a acestei condiţii este de a delimita notificarea de o simplă rugăminte
sau invitaţie de a executa. La fel, ea nu trebuie confundată cu notificarea emisă de creditor în
baza art. 609 prin care el urmăreşte, ulterior, să ceară despăgubiri în locul prestaţiei. Deci,
notificarea ar trebui iarăşi să fie suficient de clară.
La aprecierea faptului dacă "debitorul trebuia să-şi dea seama" se ia în considerare un
debitor de bună-credinţă care s-ar afla în situaţii similare. Astfel, debitorul nu poate invoca că el
a interpretat notificarea ca o simplă rugăminte de a executa atunci când notificarea menţionează
expres efectul rezoluţiunii sau face referire la "consecinţe juridice drastice, serioase ...".
Mai mult ca atât, savanţii germani care au comentat Convenţia ONU consideră că
124
notificarea privind termenul suplimentar ar putea include o declaraţie de rezoluţiune direct, în
sensul că, dacă la expirarea termenului suplimentar astfel stabilit obligaţia nu va fi fost executată
în mod corespunzător, contractul se consideră rezolvit [153, p. 116]. Considerăm că nu există
impedimente în legislaţia moldovenească pentru un asemenea aranjament. În acelaşi sens se
expune şi autorul Nicolae Eşanu [38, p. 270].
3) răspunsul la notificare se poate rezuma la una din următoarele situaţii [161, p. 314]:
debitorul poate răspunde prin executarea prestaţiei în interiorul termenului, ceea
ce constituie cel mai bun rezultat pentru un creditor ce îşi doreşte executarea în natură.
Creditorul este obligat să primească prestaţia. Totuşi, el va conserva dreptul său la despăgubiri
pentru întârziere;
debitorul poate declara că el nu va executa în interiorul termenului. În acest caz,
creditorul fie poate rezolvi contractul imediat, fie cere executarea prestaţiei în natură, fie prin
echivalent, conform art. 609 alin.(1). De asemenea, el va conserva dreptul său la despăgubiri
pentru întârziere;
debitorul nu execută până la expirarea termenului suplimentar stabilit. Drepturile
creditorului sunt similare celor indicate la situaţia anterioară;
debitorul ar putea promite că execută prestaţia, precizând că o va face abia după
expirarea termenului. Creditorul ar putea interpreta această promisiune ca un refuz de a executa
în interiorul termenului, şi poate recurge la drepturile indicate la situaţia de mai sus. Sau,
creditorul poate accepta această promisiune, care teoretic va fi interpretată fie ca o prelungire a
termenului stabilit sau ca un nou termen suplimentar.
Concluzii. În unele sisteme de drept, mecanismul de Nachfrist ocupă rolul central în
întemeierea rezoluţiunii (de exemplu, sistemul german, noul sistem român şi viitorul sistem
francez). Unii autori descriu această situaţie ca "obligativitate" [10; 100] a acordării termenului
suplimentar de către creditor. Considerăm că mai fericită ar fi poziţia că acordarea unui termen
suplimentar, este un drept, nu o obligaţie a creditorului. Dacă creditorul intenţionează să declare
rezoluţiunea contractului, acordarea termenului suplimentar, în aceste sisteme de drept, este o
"condiţie" de apariţie a dreptului la rezoluţiune.
În alte sisteme de drept, acordarea termenului suplimentar nu este decât complementar
(sistemul italian, Convenţia ONU, DCFR), adică el are funcţia practică de a clarifica dacă
creditorul poate rezolvi atunci când există dubii dacă neexecutarea este esenţială sau neesenţială.
Dreptul anglo-saxon cunoaşte şi el un mecanism similar, dar nu identic. Atunci când
contractul nu stipulează un termen esenţial de executare (time was not of essence), creditorul îl
125
poate notifica pe debitor să-şi execute obligaţiile într-un termen suplimentar, astfel transformând
neexecutarea neesenţială în neexecutare fundamentală (making time of the essence) şi în acest
mod, putându-se invoca rezoluţiunea. Obligativitatea sa nu este însă reţinută, ci doar utilitatea sa.
Astfel, şi aici se demonstrează că mecanismul Nachfrist nu este decât un instrument în
determinarea caracterului esenţial al unei neexecutări. În fond, însă, el este un mecanism formal,
care nu implică evaluări şi cuantificări ale încălcării.
Reţinem, aşadar, că ideea centrală care justifică rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare este caracterul esenţial al încălcării. Determinarea caracterului esenţial se realizează
fie printr-o evaluare de fond (faptul dacă creditorul a fost privat de scopul aşteptat de la
contract), fie printr-o procedură formală (Nachfrist).
Codul civil al Republicii Moldova a preluat atât prevederile Codului civil german privind
contractul sinalagmatic, cât şi ale Principiilor Europene – sisteme structurate diferit. Ajungem la
concluzia că, în sistemul Codului civil, din punct de vedere structural, conceptele de neexecutare
esenţială şi termenul suplimentar acordat (Nachfrist) sunt paralele; ideologic, însă, ideea centrală
rămâne cea de neexecutare esenţială, serioasă, determinantă; mecanismul termenului suplimentar
nu este decât un instrument subordonat conceptului central.
În sens contrar se expune comentatorul art. 735 al Codului civil al Republicii Moldova,
autorul Nicolae Eşanu [38, p. 341] care atribuie la condiţiile necesare rezoluţiunii în temeiul art.
735 nu doar neexecutarea esenţială, ci şi faptul ca debitorul să fi fost pus în întârziere; aceasta, în
opinia civilistului, este obligatorie în temeiul art. 709, deşi sunt cazuri când ea nu este necesară
în temeiul art. 710.
În ce ne priveşte, nu putem reţine o asemenea soluţie din următoarele motive:
1) art. 709 (procedura Nachfrist) şi art. 735 (neexecutarea esenţiale) sunt inspirate din
sisteme diferite; în niciunul din aceste sisteme nu se prevede cumularea lor;
2) curios este că, atunci când autorul menţionat descrie condiţiile rezoluţiunii în temeiul
art. 709, nu se reaminteşte faptul că, suplimentar la procedura Nachfrist, neexecutarea trebuie să
fie esenţială. Ar apărea, aşadar, o interpretare confuză care ar indica că art. 735 nu poate fi
aplicat fără art. 709; însă art. 709 poate fi aplicat de sine stătător;
3) în fond, soluţia este neobişnuit de rigidă şi depăşeşte cadrul principiului favor
contractus, plasând instituţia rezoluţiunii şi rezilierii contractului pe tărâmul favor debitoris.
Conceptul de neexecutare esenţială este un drum mai rapid, dar mai riscant; pe când cel
de Nachfrist durează mai mult (trebuind să aşteptăm termenul suplimentar stabilit), dar este mai
sigur pentru creditor în strategia sa de a justifica ruptura contractului.
Aurel Băieşu a relevat diferenţa de regim între art. 709 şi 735 poziţionând-o ca un
126
conflict între regimul de drept comun (art. 735) şi regimul special, aplicabil contractelor
sinalagmatice (art. 709) [8, p. 386]. Autorului i-a fost suficient argumentul că art. 709 este
poziţionat în capitolul din Codul civil dedicat contractelor sinalagmatice. În rest, el evită în a se
expune privind interacţiunea dintre cele două regimuri. Considerăm că abordarea lex specialis
derogat lex generalis nu poate fi reţinută în această situaţie specifică, întrucât este doar
incidental că art. 709 menţionează contractele sinalagmatice, iar art. 735 se referă la orice
contract. În primul rând, instituţia rezoluţiunii prin natura sa este gândită să se aplice raporturilor
sinalagmatice; în al doilea rând – autorul, oricum, nu răspunde la întrebarea dacă rezoluţiunii
contractelor sinalagmatice îi aplicăm doar art. 709 sau şi, în subsidiar, şi art. 735, şi în ce mod
acesta s-ar putea aplica.
În fine, în dreptul comparat, o asemenea abordare restrictivă am identificat-o doar în
dreptul Federaţiei Ruse. Art. 452 al Codului civil rusesc [113] prevede că, dacă a apărut temeiul
rezoluţiunii (neexecutare esenţială, conform art. 450 alin.2), creditorul trebuie să-i ofere un
termen suplimentar debitorului, şi doar după ceea poate rezolvi doar prin adresare în instanţa de
judecată.
Dacă este să ne uităm la cele mai avansate sisteme moderne de rezoluţiune, aceste
prevederi ale codului rusesc ne par cu adevărat arhaice; instituţia contractului are astfel statutul
de închisoare pentru creditor, care trebuie să parcurgă un drum anevoios, chiar dacă debitorul
flagrant refuză executarea şi stă în pasivitate. Evident că doctrina rusească a criticat această
abordare [122].
3.4. Neexecutarea anticipată
În esenţă, conceptul de neexecutare anticipată acoperă situaţiile în care semnele
neexecutării esenţiale din partea debitorului exista deja anterior scadenţei obligaţiilor sale, astfel
încât este neeconomic şi injust pentru creditor să aştepte scadenţa obligaţiilor creditorului pentru
a putea invoca rezoluţiunea [100, p. 107; 195, p. 229].
Codul civil al Republicii Moldova conţine mai multe texte care se bazează pe acelaşi
principiu: o neexecutare care este previzibilă în mod rezonabil trebuie, în scopurile apariţiei
remediilor creditorilor, egalată cu o neexecutare la scadenţă. Prevederile respective sunt:
a) potrivit art. 576, chiar dacă, în favoarea debitorului, este stabilit un anumit termen de
executare, creditorul poate pretinde executarea imediată a obligaţiei în cazul în care debitorul se
află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite anterior, sau, în genere, nu le-a putut
prezenta;
b) potrivit art. 706, partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei
127
dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de
imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. Totuşi, executarea obligaţiei nu poate
fi refuzată dacă a fost executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind executarea
obligaţiei. În continuare, partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în
care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea
obligaţiei. Dacă termenul expiră, fără ca să fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate
garanţii, persoana obligată să presteze prima poate rezolvi/rezilia contractul;
c) potrivit art. 736, partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod
rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, poate cere garantarea
suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea
propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea
care cere garanţii poate rezolvi contractul.
Observăm că art. 706 (inspirat din BGB) şi 736 (inspirat din Principiile Europene),
practic, au prevederi identice, deşi sunt formulate diferit.
Aşadar, în cazul în care apar indicii că debitorul nu va executa la scadenţă (adică, va
săvârşi o neexecutare esenţială), legea acordă creditorului trei mijloace de apărare [174]: 1)
suspendarea executării propriei obligaţii (aşa-numita excepţie de precaritate); 2) înaintarea
cererii de a se executa anticipat sau de a se acorda garanţii; 3) în cazul în care al doilea mijloc nu
dă rezultate satisfăcătoare creditorului – rezoluţiunea contractului.
Ideea de neexecutare esenţială anticipată, se întâlneşte şi în partea specială a Codului
Civil: art. 869 alin.(4) şi 870 în cazul împrumutului; art. 992 alin.(3) în cazul transportului de
persoane; art. 1241 alin.(1) şi (2), precum şi art. 1242 alin.(1) lit. a) şi b) în cazul creditului
bancar.
Conceptul de neexecutare anticipată a contractului îşi trage originea în dreptul anglo-
saxon, unde este cunoscută sub denumirea de anticipatory breach. Conceptul a fost preluat cu
succes de Convenţia ONU (art. 71, 72), Principiile UNIDROIT (art. 7.3.3, 7.3.4), Principiile
Europene (art. 8:105, 9:304), DCFR (art. III. – 3:401(2), III. – 3:504, III. – 3:505), Codul Civil
german (§ 321), dar şi Codul Civil al Federaţiei Ruse (art. 328 alin.(2)). Doctrina românească
[100, p. 107] consideră că un eşec al noului Cod Civil al României este ignorarea acestui
concept.
Un exemplu tipic de neexecutare anticipată este cazul când o parte contractantă declară
că ea nu va executa contractul; totuşi, şi circumstanţele, ar putea să indice că va exista o
neexecutare esenţială a contractului. Neexecutarea anticipată denotă situaţiile când: 1) faptele
obiective indică, înainte de scadenţă, că una din părţi nu va executa ori nu va fi în stare să
128
execute contractul la scadenţă; sau 2) o parte contractantă a declarat că ea nu va putea executa o
parte substanţială sau toate obligaţiile sale în termenul prevăzut pentru executare [163].
Ridicarea excepţiei de precaritate este remediul juridic normal al creditorului; însă dacă
neexecutarea anticipată este una esenţială, se poate recurge la rezoluţiunea contractului.
Art. 706 şi 736 ale Codului civil al Republicii Moldova nu acordă un drept necondiţionat
de rezoluţiune a contractului în caz de neexecutare anticipată. O condiţie procedurală obligatorie
este notificarea debitorului (procedura Nachfrist) şi solicitarea executării anticipate ori a
garanţiilor de bună-execuţie. Codul însă nu distinge între seriozitatea pericolului de neexecutare
anticipată atunci când reglementează, pe de o parte, excepţia de precaritate, şi, pe de altă parte,
rezoluţiunea contractului.
Aceasta, spre deosebire de Convenţia ONU, care, pentru excepţia de precaritate, solicită
existenţa ca "să pară" că va loc o neexecutare, iar pentru rezoluţiune solicită "să fie clar" că va
avea loc o neexecutare esenţială.
Faţă de rezoluţiune, totuşi, se impune un test mai dur în ceea ce ţine de caracterul
neexecutării care se anticipează – să fie unul esenţial (art. 736). Deşi art. 706 îi scapă un
asemenea test (BGB, de unde este preluat articolul, nu cunoaşte conceptul de neexecutare
esenţială).
Considerăm că o reglementare mai fericită ar fi fost cea de a distinge dintre un pericol
probabil şi un pericol clar al neexecutării, pentru a diferenţia dintre excepţia de precaritate şi
rezoluţiune. Astfel, s-ar evita necesitatea respectării procedurii prealabile, prevăzute la art. 706 şi
736, pentru declararea rezoluţiunii. Există, într-adevăr, cazuri unde o asemenea procedură este,
pe drept cuvânt, redundantă, cum ar fi cel al primirii unei declaraţii exprese din partea
debitorului că nu are de gând să execute; că el rezolveşte contractul (deşi nu are temeiuri să o
facă); că el consideră că contractul nu există ori este nul (deşi nu sunt temeiuri pentru aceste
alegaţii); dacă debitorul se declară inapt de a-şi achita datoriile ori este declarat insolvabil în mod
formal.
O asemenea abordare o regăsim în DCFR.
Autorul autohton Nicolae Eşanu [38, p. 343] arată că, pentru aplicarea art. 736, care
consacră neexecutarea anticipată, nu este obligatoriu să existe o imposibilitate absolută pentru
cealaltă parte de a executa obligaţia. Este suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei
pentru a considera, în mod rezonabil, că cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute
obligaţia în măsura în care va putea fi considerat că există neexecutare esenţială, chiar dacă
există alte indicii din care rezultă că aceasta va putea sau va vrea să-şi execute obligaţia.
129
3.5. Relevanţa vinovăţiei pentru invocarea rezoluţiunii şi rezilierii contractelor
a) Vinovăţia debitorului
După cum s-a arătat în secţiunea 2.1 din Capitolul 2, privind natura juridică şi definiţia
rezoluţiunii şi rezilierii, în sistemele de drept de inspiraţie franceză o condiţie indispensabilă a
rezoluţiunii şi rezilierii o constituie culpa debitorului.
Cu ocazia examinării criteriilor unei neexecutări esenţiale s-a arătat că intenţia sau culpa
gravă a debitorului dă dreptul la rezoluţiune imediată. Totodată, problema care se pune este dacă
în sistemul Codului civil al Republicii Moldova, culpa sau vinovăţia debitorului în neexecutarea
obligaţiei este sau nu o condiţie pentru apariţia dreptului la rezoluţiune sau reziliere. Pentru a da
un răspuns argumentat, vom analiza prevederile Codului civil:
Vinovăţia este o condiţie expresă pentru apariţia dreptului la despăgubiri. Fie că se
întemeiază pe neexecutarea unei obligaţii civile oarecare, inclusiv generată de un contract (art.
602 alin.(1)), fie că pe o faptă ilicită (art. 1398 alin.(1)), dreptul la despăgubiri al creditorului
sau, după caz, a victimei faptei ilicite, este condiţionat de vinovăţia debitorului sau, după caz, a
autorului prejudiciului, cu excepţia cazurilor de răspundere obiectivă (de exemplu, răspunderea
posesorului unui izvor de pericol sporit în temeiul art. 1410).
Vinovăţia nu este o condiţie expresă pentru rezoluţiunea contractului. Articolele care
prevăd dreptul legal general la rezoluţiunea contractului (art. 709, art. 735 şi art. 748) nu prevăd
condiţia vinovăţiei.
Totuşi, în opinia autorului Sergiu Mămăligă [98, p. 204], culpa debitorului este o
condiţie, ea putând fi dedusă din analiza dispoziţiilor 707 şi 708 care reglementează
imposibilitatea executării neimputabilă debitorului. Aşadar, autorul citat arată că se poate
observa astfel că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
izvorâte dintr-un contract sinalagmatic şi neexecutarea neimputabilă debitorului, în această din
urmă ipoteză aplicându-se fie dispoziţiile care reglementează problema riscului contractual
(art.707), fie cele referitoare la imposibilitatea executării din vina creditorului (art. 708).
La aceeaşi opinie se raliază autorul Aurel Băieşu [8, p. 386]. Totuşi, ca urmare a
cercetărilor sale de doctor habilitat [13, p. 40], prin prisma dreptului comparat, dumnealui ajunge
la o concluzie inversă că autorii instrumentelor de drept uniform au renunţat la conceptul de
culpă în calitate de condiţie pentru recurgerea la sancţiuni consacrat în sistemele juridice de
tradiţie civilistă în favoarea conceptului responsabilităţii obiective, caracteristice pentru
sistemele de common law. În opinia sa, această alegere a fost făcută din motivul că acest concept,
este mai potrivit pentru satisfacerea necesităţilor practice ale comerţului. În acest context, el
130
sugerează cercetătorilor autohtoni de a analiza mai profund conceptul responsabilităţii obiective,
având în vedere impactul lui asupra dezvoltării dreptului uniform al contractelor.
Nicolae Eşanu este unicul care, în doctrina autohtonă, a acceptat cu claritate, încă la etapa
comentării Codului civil autohton, că culpa nu este o condiţie de apariţie a dreptului la
rezoluţiunea sau rezilierea contractului [38, p. 339 şi 341].
Opinii similare sunt exprimate în doctrina autohtonă în privinţa contractelor speciale.
Bunăoară, Oleg Efrim consideră [25, p. 79] că rezoluţiunea contractului de înstrăinare a bunului
cu condiţia întreţinerii pe viaţă de către beneficiar poate avea loc în caz de neexecutare, doar
dacă există vinovăţia dobânditorului. Autorul nu expune o soluţie pentru cazul când dobânditorul
nu oferă întreţinerea din motive întemeiate (de exemplu, boală), iar situaţia beneficiarului
rămâne una incertă, deşi el şi-a executat partea sa de contract. Or, temeiul de imposibilitate a
executării obligaţiilor de către dobânditor este prevăzut la art. 844 alin.(2) în favoarea
dobânditorului şi în favoarea beneficiarului. Nu este clar de ce Oleg Efrim acordă beneficiarului
acest drept de rezoluţiune, inversând norma legală.
Notăm că lipsa culpei ("din motive independente de părţi") nu se referă la lipsa culpei
faţă de neexecutare (de exemplu, nepredarea bunului vândut), ci lipsa culpei faţă de evenimentul
care a determinat imposibilitatea (în acelaşi exemplu – un incendiu). Ba mai mult ca atât, în
cazul reglementat de art. 707, nici nu are loc o "neexecutare a obligaţiei" din simplul motiv că
dacă prestaţia a devenit imposibilă înainte de scadenţă, ea s-a stins în temeiul art. 663. Aşadar, la
scadenţă nu există o obligaţie care să fie neexecutată. Prin urmare, nu se poate pune problema
rezoluţiunii sau rezilierii, întrucât legea cere existenţa unei neexecutări.
La secţiunea 2.5 (a) din prezenta teză am analizat mai detaliat art. 707 şi am conchis că,
în cazul imposibilităţii temporare sau parţiale de executare a contractului, soluţia care urmează a
fi reţinută este existenţa unui drept de rezoluţiune al creditorului. Aceasta este, de asemenea,
soluţia adoptată de recentele codificări europene. Astfel, lipsa culpei la neexecutare nu exclude
rezoluţiunea.
Dacă însă prestaţia a devenit imposibilă după scadenţă, debitorul răspunde, conform art.
618 propoziţia a doua, iar art. 707 nu i se aplică acestui caz.
Un alt text de lege relevant este prevederea de bază din Legea RM privind protecţia
consumatorului [81] care-l îndreptăţeşte pe consumator la rezoluţiune în caz de vicii. Potrivit art.
18 alin.(5) al legii, vânzătorul, prestatorul "restituie contravaloarea produsului vândut, serviciului
prestat" imediat după constatarea imposibilităţii folosirii acestora dacă deficienţa nu este
imputabilă consumatorului şi dacă consumatorul a refuzat remedierea sau înlocuirea produsului,
serviciului. Observăm că vinovăţia comerciantului este irelevantă în reglementarea rezoluţiunii
131
de către consumator. În acelaşi sens apare prevederea art. 18 alin.(1) al legii.
Cazul de forţă majoră nu împiedică declararea rezoluţiunii. Art. 606 alin.(4) dispune că
prevederile respectivului articol "nu împiedică creditorul să ceară rezoluţiunea contractului".
Adică chiar şi atunci când obligaţia nu a fost executată din motive neimputabile debitorului
(adică, imputabile unei forţe majore), creditorul poate rezolvi contractul.
Soluţia este susţinută şi prin interpretarea literală a art. 738 alin.(5): "după rezoluţiune,
creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia
cazului când debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii". Dacă vinovăţia avea să fie o
condiţie indispensabilă a rezoluţiunii, atunci întreg acest alineat avea să fie inutil, aplicându-se
regula generală a art. 602. În plus, din partea care prevede excepţia este manifest că legiuitorul
acceptă că rezoluţiunea poate apărea şi dintr-o cauză neimputabilă debitorului, şi anume,
neexecutarea obligaţiei neimputabilă debitorului.
Această analiză teoretică este susţinută şi prin raţionalitatea ei practică. În cazul în care
vânzătorul nu a predat bunul la termen din cauza unui accident rutier imputabil unui terţ, dacă
este să aplicăm teoria vinovăţiei, atunci cumpărătorul nu poate rezolvi contractul chiar dacă în
contract s-a specificat că executarea la termen este de esenţa contractului şi că cumpărătorul nu
are nevoie de bun după expirarea termenului. Aşadar, este doar raţional şi logic de a acorda
creditorului dreptul de a rezolvi imediat. Mai mult ca atât, repetăm, art. 606 alin.(4) oferă în mod
expres suportul legal necesar şi suficient.
O altă observaţie, care rezultă din analiza practicii judiciare autohtone, este că, de regulă,
împreună cu pretenţia de rezoluţiune ori reziliere a contractului, instanţele judecătoreşti sunt
chemate, în cadrul aceluiaşi proces, ca şi pretenţie conexă, să oblige partea vinovată la plata
despăgubirilor. Credem că cu această ocazie se şi formează confuzia dintre condiţiile rezoluţiunii
(care ignoră prezenţa culpei) şi cele ale obligaţiei de plată a despăgubirilor în repararea
prejudiciului cauzat (care, conform art. 602, cuprinde culpa debitorului printre condiţiile sale).
Observăm că atât în baza Codului Civil german, precum și a celui modificat în 2002
[183, p. 39], dar şi a Convenţiei ONU1 [10, p. 42], vinovăţia debitorului nu este o condiţie a
rezoluţiunii.
În studiu său comparatist, autorul Aurel Băieşu [9] a demonstrat cerinţa existenţei, sub
diferite forme şi măsuri, a culpei pentru angajarea răspunderii contractuale, în sensul apariţiei
obligaţiei de despăgubire. Studiul, însă, nu acoperă cerinţa culpei pentru apariţia dreptului de a
rezolvi contractul.
1 Art. 79 alin.(5) al Convenţiei.
132
În sistemul de drept român, autorul Ionuţ-Florin Popa, făcând o retrospectivă a problemei
[100, p. 115-116], constată că culpa (vinovăţia) debitorului în neexecutarea obligaţiei sale este o
condiţie în general acceptată de doctrina şi practica românească. În esenţă, pentru pronunţarea
rezoluţiunii, se susţine că este necesar ca debitorul să fie în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor
sale sau ca, cel puţin, neexecutarea să îi poată fi imputată (elementul culpă fiind relativ în aceasta
ultimă ipoteză). Anumite cauze exclud culpa debitorului şi de aceea, în prezenţa acestora,
rezoluţiunea nu poate fi pronunţată. Astfel, existenţa unor cauze străine cum ar fi forţa majoră,
poate genera o imposibilitate fortuită de executare a contractului, atrăgând după sine suspendarea
executării contractului sau chiar încetarea acestuia.
În doctrina româneasca mai veche, s-a susţinut că rezoluţiunea este aplicabilă şi în
ipoteza neexecutării fortuite a contractului. În acelaşi sens şi doctrina franceză [201, p. 590],
considera că, în acest caz, ar avea de a face cu o ipoteză de rezoluţiune care se poate încadra în
prevederile art. 1184 Cod Civil francez (art. 1020 al vechiului Cod civil românesc).
Argumentul principal ar fi acela că articolul citat nu se opune pronunţării rezoluţiunii şi
că, intervenţia instanţei are drept rol o evaluare corectă a situaţiei de forţă majoră, în aprecierea
sa, putând acorda un termen de graţie menit să amâne executarea până la încetarea efectelor
forţei majore. Ideea este pe deplin sustenabilă, în contextul în care, nu trebuie verificată pentru
pronunţarea rezoluţiunii condiţia culpei care rămâne însă importanta, daca se solicită daune-
interese.
Alţi autori arată însă că imposibilitatea fortuită de executare a contractului - numită teoria
riscurilor (prevăzută de art. 1156 al vechiului Cod civil românesc), este o ipoteza distinctă de
desfiinţare a acestuia şi că ea se încadrează în posibilele cazuri de caducitate a contractului [100,
p. 116], ipoteze care nu exclud puterea de verificare a instanţei şi, implicit, posibilitatea acordării
unui termen de graţie pe perioada suspendării executării în intervalul în care aceasta ar fi
imposibilă datorită forţei majore. În acelaşi sens se expune şi doctrina românească recentă [104,
p. 735].
Autorii români care reţin culpa printre condiţiile de invocare a rezoluţiunii, arată că ea
poate fi, totuşi, pronunţată şi în ipoteze în care acest element nu poate fi reţinut, cum se întâmplă
în cazul rezoluţiunii generate de viciile ascunse sau de evicţiune. În realitate, într-o versiune mai
modernă se propune a vorbi doar de imputabilitatea neexecutării care poate sau nu să includă
noţiunea de culpă, dar mai degrabă este o noţiune care ţine de o repartiţie a riscurilor
contractuale şi se confundă cu neexecutarea. Ca exemplu se poate lua ipoteza defectelor lucrului
vândut. În cazul garanţiei menţionate, chiar şi dacă nu se constata vreo culpă din partea
înstrăinătorului, rezoluţiunea contractului poate opera. Acest lucru se întâmpla deoarece este
133
natural să vedem în viciile ascunse un risc ce trebuie să fie suportat de către înstrăinător şi nu de
către dobânditor. De aceea, doctrina românească citată consideră că problema culpei este
secundară în invocarea rezoluţiunii şi că ea nu reprezintă o condiţie pentru invocarea acesteia
astfel cum se deduce implicit şi din ipotezele de reglementare în care rezoluţiunea operează în
pofida inexistenţei elementului culpă.
Mult mai clar este Paul Vasilescu care constată că, noul Cod civil al României a renunţat
de principiu la criteriul imputabilităţii, ori a neexecutării culpabile a contractului, în aranjarea
mijloacelor oferite creditorului neplătit [111, p. 511]. Este indiferent dacă neîndeplinirea
obligaţiei pentru care se cere rezoluţiunea este culpabilă sau fortuită. Rezoluţiunea se prezintă în
noul Cod civil român ca un mecanism descărnat de orice valenţe moralizatoare, care nu
intenţionează să îl sancţioneze pe debitorul neplatnic [111, p. 520].
Totuşi, în Comentariul la noul Cod civil al României autorul Cristina Zamşa, renunţând
la ideea de culpă, menţionează însă că rezoluţiunea este unul dintre drepturile de care dispune
creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor contractuale de către debitor [4, p.
1641]. Această calificare este o reminiscență a ideii de culpă şi nu se regăseşte în textul codului
românesc.
Doctrina franceză de ceva vreme a ajuns la ideea că culpa debitorului nu este necesară
pentru pronunţarea rezoluţiunii, reţinându-se ca şi unică cerinţă substanţială pentru pronunţarea
rezoluţiunii neexecutarea [201, p. 590].
Pornind de la prevederile art. 1551, noul Cod civil al României, doctrina recentă opinează
că unica condiţie de fond a rezoluţiunii este "neexecutarea determinantă". Nici o altă condiţie nu
poate fi reţinută ca temei logico-juridic în acest context şi autorul se referă, cu precădere, la
punerea în întârziere şi la culpa debitorului [101, p. 88; 65, p. 84]. Utilizând argumentul de
interpretare logică a fortiori, George-Alexandru Ilie afirmă că dacă o neexecutare culpabilă, dar
posibil de realizat, poate duce la rezoluţiune, cu atât mai mult o imposibilitate de executare
fortuită trebuie să ducă la acest rezultat [65, p. 432].
În concluzie, în opinia noastră, bazându-ne pe o serie de articole din Codul civil al
Republicii Moldova şi nu pe doctrina de inspiraţie franceză, care este ghidată de alte texte de
lege, vinovăţia debitorului nu este o condiţie de apariţie a dreptului la rezoluţiune sau reziliere.
Totodată, suntem de acord că, dacă apare problema riscului contractului, conform art.
707, adică când imposibilitatea prestaţiei este definitivă şi nu doar temporară, atunci ambele
obligaţii ale părţilor se sting, fără a fi nevoie de vreo declaraţie de rezoluţiune1.
1 A se vedea, totuşi, art. 884 şi 1073 care prevăd dreptul de a rezolvi/rezilia pentru cazul imposibilităţii.
134
b) Vinovăţia creditorului
Potrivit art. 711 lit. c), rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă
"creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei ori
neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment
în care creditorul este în întârziere de primire". Aşadar, vinovăţia creditorului exclude
rezoluţiunea contractului, chiar dacă, aparent, există o neexecutare esenţială sau creditorul a
acordat, în mod formal, un termen suplimentar debitorului după scadenţă.
Totuşi, art. 596 limitează această regulă pentru cazul când debitorul nu a prestat din
intenţie sau din culpă gravă.
Regula art. 711 lit. c) este preluată din Codul civil german (§323 (6)). Aceasta, de
asemenea, este conformă cu art. 80 al Convenţiei ONU1 [131, p. 122].
S-a observat [195, p. 227] că instituţia întârzierii creditorului nu merge atât de departe cât
s-ar fi dorit. Într-adevăr, debitorul este scuzat pentru faptul că nu execută, iar executarea
obligaţiei sale este suspendată. Ceea ce legea, din păcate, nu îi permite debitorului este să
echivaleze întârzierea creditorului cu o neexecutare a creditorului şi să poată recurge deja el –
debitorul – la rezoluţiunea contractului. Doctrina franceză a admis rezoluţiunea în această
situaţie pe temeiul încălcării de către creditor a obligaţiei implicite de bună-credinţă. Această
soluţie poate fi reţinută şi în sistemul autohton de drept, în temeiul art. 513 al Codului civil.
Aceste cercetări şi concluzii au fost publicate de autor în literatura periodică de
specialitate [20].
3.6. Imposibilitatea ajustării contractului
Instituţia ajustării contractului în cazul modificării împrejurărilor este nouă în dreptul
civil al Republicii Moldova şi este reglementată în art. 623 [18, p. 160]2. O parte contractantă are
dreptul de a cere ajustarea contractului dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
1) împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat;
2) schimbarea are loc după încheierea contractului;
3) schimbarea are un caracter considerabil, astfel încât, dacă părţile aveau să prevadă
această schimbare, ele fie (i) nu ar fi încheiat contractul, fie (ii) l-ar fi încheiat în alte condiţii;
4) părţii dezavantajate prin schimbare nu i se poate pretinde, luând în considerare toate
1 „O parte nu se poate prevala de o neexecutare a celeilalte părţi, în măsura în care această neexecutare este
determinată de un act sau de o omisiune din partea sa.” A se vedea în acelaşi sens О. Овечкина [131, p. 122].
2 A se vedea şi art. 94 alin.(4) al Codului familiei al Republicii Moldova: „în caz de modificare esenţială a situaţiei
materiale sau familiale a părţilor, dacă acestea nu pot ajunge la o înţelegere referitoare la modificarea sau rezilierea
contractului privind plata pensiei de întreţinere, partea interesată poate porni în instanţa judecătorească o acţiune
privind modificarea sau rezilierea acestuia. Instanţa judecătorească soluţionează litigiul ţinând cont de starea
materială şi familială a părţilor, de alte circumstanţe importante.”
135
împrejurările acelui caz, în special, repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea
neschimbată a contractului.
În aceste condiţii, partea dezavantajată are dreptul de a cere de la cealaltă parte intrarea în
negocieri. Ca urmare a negocierilor, de la părţi se aşteaptă încheierea unui contract, fie de
modificare, fie de rezoluţiune a celui iniţial. Dreptul la rezoluţiune îi este acordat părţii
dezavantajate cu titlu de excepţie, şi, în mod obligatoriu, după petrecerea negocierilor.
Rezoluţiunea apare, aşadar, ca o ultimă soluţie de ieşire din situaţia de dificultate (numită în
limba engleză hardship) în care se află partea dezavantajată.
Aşadar, partea dezavantajată prin schimbarea esenţială a circumstanţelor are dreptul la
rezoluţiune în cazul în care, după negocieri, este manifest că:
a) ajustarea contractului este imposibilă;
b) ajustarea nu se poate impune uneia din părţi, cel mai adesea, celeilalte părţi.
Dacă contractul este cu executarea succesivă în timp, se va putea recurge la reziliere.
În cazul acestui temei pentru rezoluţiune sau reziliere, nu există reguli speciale privind
efectele rezoluţiunii sau rezilierii, aplicându-se dispoziţiile de drept comun.
Instanţele autohtone de judecată nu tot timpul identifică acest temei de reziliere în cadrul
litigiilor privind modificarea preţului. Astfel, într-o speţă [195] în care locatarul unui spaţiu
comercial a încercat, extrajudiciar să ceară diminuarea chiriei, şi, primind refuz de la locator, s-a
adresat în instanţă pentru a rezilia contractul, Colegiul economic lărgit al CSJ a reţinut că
"circumstanţele de fapt invocate de recurent nu-şi găsesc reflectare în normele de drept material,
iar cerinţele acestuia nu au fost probate." Considerăm că instanţa trebuie să insiste asupra
explicării inaplicabilităţii art. 623 la speţa dată.
3.7. Temeiuri legale speciale de rezoluţiune sau reziliere a contractelor
Pe lângă temeiurile generale ale rezoluţiunii şi rezilierii, prevăzute în Titlul I ("Despre
obligaţii în general") şi Titlul II ("Despre contracte în general") ale Cărţii a 3-a Codului civil, ca
parte a regimului juridic special al contractelor numite în Titlul III ("Categoriile de obligaţii") al
aceleiaşi cărţi, Codul civil, dar şi alte legi speciale, acordă dreptul de rezoluţiune sau reziliere, fie
doar repetând regimul juridic general, fie stabilind anumite condiţii sau cazuri speciale de
apariţie a acestui drept.
a) Repetarea temeiurilor generale
Codul civil reglementând regimul juridic al contractelor numite repetă dreptul general, în
primul rând, prin trimiterea generală la cazul neexecutării:
1) dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina, donatorul poate revoca donaţia (art. 834
136
alin.(3)). De fapt, doctrina consideră că aici se va aplica sancţiunea rezoluţiunii şi nu revocării
[15, p. 50; 25, p. 91];
2) beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului de înstrăinare a
bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
dobânditor (art. 844 alin.(1));
3) credirentierul poate cere rezilierea contractului dacă în urma neexecutării obligaţiilor
continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă (art. 856);
4) comodantul poate rezilia contractul de comodat dacă comodatarul: a) foloseşte bunul
neconform destinaţiei stabilite în contract; b) dă bunul, fără acordul comodantului, în folosinţa
unui terţ; sau c) supune bunul unui pericol mare, ca urmare a nemanifestării prudenţei cuvenite
(art. 886 lit. b));
5) nerestituirea de către împrumutat a unei rate a împrumutului îndreptăţeşte
împrumutătorul să rezilieze contractul şi să ceară întregul împrumut şi dobânda aferentă (art. 872
alin.(2)). Identică este soluţia când împrumutatul nu acordă garanţiile convenite (art. 873);
6) locatarul poate rezilia contractul de locaţiune în cazul în care locatorul nu predă la
timp bunul închiriat sau refuză să-l predea (art. 884, lit. b));
7) locatorul poate rezilia contractul de locaţiune în cazul în care locatarul: a) nu foloseşte
bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului; b) admite intenţionat
sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real pentru o asemenea înrăutăţire;
c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract nu
este prevăzut altfel; d) încheie un contract de sub-locaţiune fără acordul locatorului (art. 906
alin.(1));
8) clientul poate rezilia contractul de antrepriză în cazul depăşirii esenţiale a devizului fie
că depăşirea era previzibilă sau imprevizibilă (art. 949 alin.(1) şi (2));
9) antreprenorul poate rezilia contractul dacă clientul, fiind informat la timp şi în mod
corespunzător, nu înlocuieşte materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile
referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţă
trăinicia sau utilitatea lucrării (art. 951);
10) comisionarul poate rezilia contractul de comision în cazul în care comitentul nu
execută obligaţiile contractuale (art. 1073);
11) creditorul poate rezilia contractul de credit bancar dacă debitorul a devenit insolvabil;
nu a oferit garanţiile cerute sau le-a redus fără acordul creditorului; nu plăteşte dobânda la
termen; nu restituie cel puţin 2 tranşe ale creditului (art. 1242 alin.(1));
12) asigurătorul poate rezilia contractul de asigurare dacă o împrejurare periculoasă este
137
provocată intenţionat de către asigurat (art. 1236 alin.(2)).
La fel, şi unele legi speciale fac referire generală la neexecutarea obligaţiilor contractuale
ca temei pentru apariţia dreptului la rezoluţiune/reziliere. Astfel:
1) potrivit Legii cu privire la concesiuni [73] – art. 14 alin.(3) lit. b), concedentul are
dreptul să ceară rezilierea înainte de termen a contractului de concesiune în cazul încălcării
clauzelor contractului de către concesionar;
2) potrivit Legii cu privire la franchising [77] – art. 10 alin.(2), părţile au dreptul să ceară
modificarea sau rezilierea contractului de franchising în caz de încălcare a clauzelor de către una
din părţi;
3) conform Legii cu privire la activitatea editorială [78] – art. 20 alin.(3), în cazul în care
opera a fost redactată şi pregătită pentru editare, dar nu a fost publicată din vina titularului de
drepturi sau din vina editurii, tipograful este în drept să rezilieze contractul încheiat cu editura şi
să-i ceară acesteia recuperarea prejudiciului, inclusiv a câştigului nerealizat;
4) potrivit Legii cu privire la parcurile industriale [92] – art. 22 alin.(1), contractul de
rezident al parcului industrial se poate rezilia la iniţiativa întreprinderii administratoare, în cazul
în care rezidentul nu respectă prevederile contractului încheiat cu aceasta;
5) conform Legii cu privire la parteneriatul public-privat [89] – art. 23 alin.(2), în cazul în
care una dintre părţi nu respectă obligaţiile asumate sau în cazul incapacităţii ei de a îndeplini
aceste obligaţii, cealaltă parte este îndreptăţită să ceară rezilierea contractului, cu respectarea
unui termen de preaviz de cel puţin 3 luni;
6) conform Legii privind activitatea de audit [86] – art. 16 lit. c), entitatea auditată are
dreptul să rezilieze, în mod unilateral, contractul de audit încheiat cu societatea de audit, cu
auditorul întreprinzător individual în cazul în care auditorul în procesul de efectuare a auditului
încalcă obligaţiile prevăzute la art.15 al legii. În cazul rezilierii contractului, entitatea auditată va
informa Consiliul de supraveghere a activităţii de audit despre acest fapt şi despre motivele
rezilierii.
Câteva legi speciale constituie o excepţie de la regulă, şi chiar menţionează conceptul de
neexecutare esenţială:
1) este cazul Legii cu privire la leasing [82] care, în art. 10, indică cu claritate că atât
locatorul, cât şi locatarul pot rezilia contractul de leasing în cazul unei încălcări esenţiale a
clauzelor contractuale. La art. 10 alin.(3), cu titlu de concretizări a ce înseamnă încălcare
esenţială, care îndreptăţeşte locatarul cu dreptul de a rezilia se indică următoarele situaţii:
a) bunul nu a fost furnizat în termenul stipulat în contract;
b) bunul nu corespunde calităţii, ansamblului de piese şi de accesorii, altor condiţii de
138
furnizare (transmitere) ori clauzelor contractuale.
2) conform art. 65 alin.(3) a Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii
publice [87], contractul de vânzare-cumpărare poate fi reziliat la cererea uneia dintre părţi numai
în cazul încălcării esenţiale, definite în lege sau în contract.
Constatăm că nici o altă lege specială nu operează cu conceptul de neexecutare esenţială.
Nachfrist. Cu unele ocazii, legea solicită respectarea procedurii de stabilire a unui termen
prealabil (Nachfrist):
1) locatarul a cărui folosinţă este deranjată de către un alt locatar poate cere rezilierea
contractului de locaţiune dacă înştiinţează locatorul comun despre încălcările ce îi afectează
folosinţa şi dacă acestea persistă (art. 890 alin.(1));
2) art. 963 alin.(1) îndreptăţeşte clientul să rezilieze contractul în temeiul art. 709 pentru
un viciu al lucrării. Totuşi, potrivit alin.(2), un Nachfrist nu este necesar când remedierea viciului
a eşuat;
3) antreprenorul sau prestatorul poate rezilia contractul fără nici un motiv doar în aşa
mod încât beneficiarul să obţină pe o altă cale lucrarea sau prestaţia.
4) turistul poate rezilia contractul de servicii turistice dacă călătoria este prejudiciată în
mod considerabil datorită unor lipsuri ale călătoriei (art. 1139 alin.(1)). Potrivit alin.(2),
rezilierea este posibilă doar după un Nachfrist. Totuşi, un Nachfrist nu este necesar dacă
remedierea este imposibilă sau refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a contractului
este justificată de un interes special al turistului. Considerăm că aici se aplică criteriul
neexecutării esenţiale;
5) dacă asiguratul se află în întârziere cu plata unei tranşe a primei de asigurare,
asigurătorul poate rezilia contractul cu respectarea unui preaviz de o lună (art. 1324).
Şi unele legi speciale prevăd cerinţa unui Nachfrist. Legea cu privire la publicitate, [76]
la art. 26 alin.(2) dispune că "în cazul în care furnizorul de publicitate, în pofida
preîntâmpinărilor întemeiate făcute la timp de către producătorul de publicitate, nu renunţă la
cerinţele sale faţă de publicitate sau nu prezintă, la solicitarea producătorului de publicitate,
confirmarea documentară a autenticităţii informaţiei destinate publicităţii, sau nu înlătură alte
circumstanţe care pot face publicitatea neadecvată, producătorul de publicitate este în drept să
rezilieze, în modul stabilit, contractul şi să ceară compensarea integrală a pierderilor, dacă
contractul nu prevede altfel."
În fine, unele acte normative doar fac referinţă la Codul Civil, fără a stabili careva
reglementări. Este cazul Codului familiei al Republicii Moldova [32], care, la art. 30 alin.(3),
dispune că "la cererea unuia dintre soţi, instanţa judecătorească poate modifica sau rezilia
139
contractul matrimonial în modul şi temeiurile prevăzute de Codul civil."
b) Temeiuri suplimentare de cele generale
Suplimentar la dreptul legal general la rezoluţiune sau reziliere, legea prevede pentru
anumite contracte temeiuri speciale ale rezoluţiunii sau rezilierii, şi anume:
1) donatorul poate rezolvi contractul de donaţie dacă, după executarea donaţiei, nu mai
este în stare să-şi asigure o întreţinere corespunzătoare şi să-şi îndeplinească obligaţiile legale de
întreţinere faţă de terţi. Starea de nevoie în care a ajuns donatorul după executarea contractului
de donaţie trebuie să nu fie condiţionată de comportamentul vinovat al lui (art. 836). Dacă
donatorul şi-a provocat intenţionat sau din culpă gravă starea de nevoie, el nu are dreptul la
rezoluţiune [25, p. 71];
2) dobânditorul poate cere rezoluţiunea contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor
circumstanţe independente de voinţa lui (art. 844 alin.(2)). În acest caz, rezoluţiunea nu
îndeplineşte funcţia de sancţiune, ci de evitare a unei rigori disproporţionate pentru dobânditor;
3) comodantul poate rezilia contractul de comodat dacă: a) în virtutea unor circumstanţe
neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun; b) comodatarul a decedat; c) comodatarul,
persoană juridică, şi-a încetat activitatea (art. 866 lit.a), c) şi d));
4) locatarul este în drept să rezilieze contractul de locaţiune în cazul în care: a) şi-a
pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat; b) este privat de libertate şi nu-şi
poate executa obligaţiile contractuale (art. 907 alin.(1));
5) asigurătorul poate rezilia contractul de asigurare atunci când asiguratul nu şi-a executat
obligaţiile de informare precontractuală: când a omis menţionarea unei împrejurări importante
(art. 1217 alin.(3)) sau când menţiunea este inexactă (art. 1318 alin.(1));
6) conform art. 14 lit. e) din Legea privind activitatea de audit [86], auditorul are dreptul
să refuze efectuarea auditului, cu rezilierea contractului de audit, dacă entitatea auditată:
- nu a prezentat documentele necesare ori a prezentat documente care conţin date
incomplete sau eronate;
- nu a eliminat impedimentele apărute în procesul auditului;
- intervine în acţiunile auditorului.
7) conform art. 14 alin.(9) şi (10) din Legea cu privire la asigurări [85], în cazul
înstrăinării bunurilor asigurate, dobânditorul are opţiunea de a menţine valabilitatea contractului
de asigurare de bunuri sau de a-l rezilia, situaţie în care se aplică prevederile art.18 alin.(3) al
legii date. În cazul menţinerii valabilităţii contractului de asigurare, vânzătorul are obligaţia de a
notifica asigurătorul, în decursul a 10 zile de la data înstrăinării, despre înstrăinarea bunurilor
140
asigurate. În caz contrar, contractul de asigurare se consideră reziliat în momentul înstrăinării
bunurilor. Asigurătorul, la rândul său, va recalcula prima de asigurare pentru noul asigurat şi va
reduce sau, respectiv, va majora prima de asigurare pentru perioada neexpirată a contractului de
asigurare.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractelor intuitu personae sau de consumator. În cazul
anumitor contracte, legea acordă părţilor sau uneia din ele dreptul de a rezolvi sau rezilia fără a
invoca vreun temei (ceea ce în literatura de inspiraţie franceză este denumită denunţarea
unilaterală a contractului1). Astfel:
1) beneficiarul poate rezilia contractul de antrepriză sau contractul de prestări servicii
până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei (art. 942). Beneficiarul nu este obligat să
motiveze cererea să reziliere a contractului [25, p. 211];
2) pasagerul poate rezilia contractul de transport de persoane în orice moment şi fără a
invoca vreun temei dacă, prin aceasta, nu cauzează întârzieri (art. 992 alin.(1));
3) contractul de mandat poate fi denunţat oricând de către oricare din părţi (art. 1050
alin.(1)). Totuşi, în acest caz, mandatarul poate rezilia doar în aşa fel încât să fie posibil pentru
mandant să se îngrijească în continuare de actele asupra cărora s-a contractat. În virtutea art.
1060 acelaşi drept îl au şi părţile contractului de administrare fiduciară – fondatorul administrării
şi administratorul fiduciar. În continuare, în temeiul art. 1075 alin.(3), acelaşi drept îl au şi părţile
contractului de expediţie – expeditorul şi clientul;
4) comitentul are dreptul să rezilieze contractul de comision în orice moment (art. 1072
alin.(1));
5) deponentul are dreptul să-şi ridice oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când
contractul de depozit prevede un termen de depozitare (art. 1096 alin.(1));
6) înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricând contractul (art. 1143
alin.(1));
7) Legea cu privire la asigurări [85] prevede, la art. 14, două cazuri când asiguratul poate
rezilia contractul de asigurare de viaţă:
alin.(6), în cadrul asigurării de viaţă pentru care se constituie rezervă matematică,
asiguratul poate să înceteze efectuarea plăţii primelor cu dreptul de a menţine contractul la o
sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei constituite (suma de
răscumpărare), conform contractului de asigurare;
1 Totuşi, legea o numeşte rezoluţiune sau, în special, reziliere. Ceea ce este încă un argument pentru adoptarea unei
definiţii atotcuprinzătoare a conceptului de rezoluţiune/reziliere, care nu poate fi limitat doar la desfacerea pentru
cazul neexecutării.
141
- alin.(7) asiguratul care a încheiat contract de asigurare de viaţă individual trebuie să
aibă la dispoziţie, de la data semnării contractului de către asigurător, o perioadă de 20 de zile în
interiorul căreia să poată denunţa contractul în cauză. Aceste prevederi nu se aplică contractelor
de asigurare de viaţă cu o durată de până la 6 luni inclusiv.
8) potrivit art. 92 al Codului cu privire la locuinţe [29], chiriaşul încăperii de locuit este
în drept, cu consimţământul membrilor familiei, să desfacă oricând contractul de închiriere a
încăperii de locuit. În cazul plecării chiriaşului şi a membrilor familiei lui cu domiciliu
permanent într-un alt centru populat sau în cazul mutării într-o altă încăpere de locuit din acelaşi
centru populat, contractul de închiriere a încăperii de locuit se consideră desfăcut din ziua
plecării sau a mutării;
9) potrivit art. 18 alin(13) al Legii RM privind protecţia consumatorilor [81],
consumatorul este în drept să rezilieze contractul de prestare a serviciului de calitate
corespunzătoare în orice moment, cu condiţia că achită prestatorului o parte din preţ,
proporţională cu partea din serviciul prestat până la primirea de către prestator a avizului de
reziliere a contractului, dacă contractul nu prevede altfel. Practica arată că în unele cazuri
comercianţii stabilesc plăţi pentru rezilierea fără justificare a contractului de prestări servicii,
voalate, de regulă, sub forma unor compensaţii pentru reducerile anterioare acordate prin
promoţii;
10) potrivit art. 5 alin.(4) al Legii RM a voluntariatului [93], denunţarea unilaterală a
contractului de voluntariat se face din iniţiativa voluntarului sau a instituţiei gazdă, cu un preaviz
de 7 zile, fără obligaţia prezentării motivelor, dacă părţile nu au convenit altfel în contractul de
voluntariat.
În materie de contracte de consumator, Legea RM privind protecţia consumatorilor, la art.
18, permite consumatorului să declare rezoluţiunea/rezilierea doar în cazul constatării
imposibilităţii folosirii produsului sau serviciului. O asemenea condiţie nu se aplică doar în cazul
produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice necorespunzătoare cerinţelor prescrise sau
declarate.
Acesta este un test mai rigid decât conceptul de neexecutare esenţială, care admite
rezoluţiune în cazul viciului parţial, nu doar a celui total.
Tendinţa Legii RM privind protecţia consumatorilor ar fi trebuit să fie inversă. Un model
ar putea servi art. IV. A. – 4:201 al DCFR, conform căruia nu este necesar să existe o
neexecutare esenţială pentru ca consumatorul să poată rezolvi/rezilia contractul. Excepţie
serveşte cazul când neexecutarea este doar minoră.
Am observat că, uneori, Codul civil denumeşte dreptul discreţionar de a desfiinţa
142
contractul prin termenul "denunţare". Tendinţa codificărilor europene, este de a unifica
terminologia şi de a folosi termenul generic rezoluţiune/reziliere1. O abordare originală, şi,
credem, teoretic argumentată, o are art. IV. D. – 1:104, DCFR, care dispune că mandatul poate fi
revocat oricând de mandant prin notificare către mandatar. Rezoluţiunea/rezilierea raportului de
mandat are drept efect revocarea mandatului mandantului. Astfel, este utilizată diferenţierea
mandatului (ca şi drept contractual) de raportul contractual însuşi, care se supune
rezoluţiunii/rezilierii de drept comun.
Consecinţa asupra părţii care reziliază: obligaţia de a despăgubi. De regulă, ca o
contrapondere a dreptului la reziliere unilaterală fără motive, legea impune acelei părţi obligaţia
de a plăti preţul contractului şi de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi2.
Soluţia trebuie însă nuanţată. În cazul în care mandantul denunţă mandatul pe motiv de
neexecutare esenţială de către mandatar a obligaţiilor sale, mandantul nu ar trebui să aibă
obligaţia de a despăgubi mandatarul, ci din contra.
Această nuanţă a fost sesizată de autorii DCFR, în art. IV. D. – 6:101. Dacă partea care a
expediat notificarea a rezolvit/reziliat în mod justificat raportul, atunci ea nu datorează
despăgubiri. Dacă partea care a expediat notificarea a rezolvit/reziliat în mod nejustificat
raportul, atunci rezoluţiunea/rezilierea este totuşi valabilă, însă cealaltă parte are dreptul la
despăgubiri, conform regulilor Cărţii III. Justificarea poate consta în rezoluţiunea/rezilierea
contractului, în temeiul unei clauze contractuale ori în caz de neexecutare, conform regulilor
generale în materie de rezoluţiune ale DCFR ori conform regulilor mandatului.
În dreptul provinciei Quebec s-a calificat rezoluţiunea ori rezilierea discreţionară în
contractul de prestări servicii, antrepriză şi mandat ca o "ruptură dezangajament", iar în
contractele de consumator o "ruptură protecţie" [193, p. 87]. Distincţia denotă fundamentul
diferit pentru care legea permite asemenea temeiuri de rezoluţiune ori reziliere.
Există două interpretări privind regimul despăgubirilor atunci când clientul desface
1 Ne este greu să calificăm termenul englezesc "termination", folosit de DCFR ca rezoluţiune ori reziliere. DCFR
foloseşte "termination", indiferent că se reglementează un contract cu executare dintr-o dată ori un contract cu
executare succesivă. 2 Astfel, beneficiarul care reziliază este obligat să plătească antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru
lucrările sau prestaţiile efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere. Obligaţia de a despăgubi cealaltă parte
incumbă şi pasagerului care reziliază contractul de transport de persoane fără vreun motiv (art. 992 alin.(1)).
Mandantului în continuare îi incumbă obligaţia de a plăti remuneraţia convenită şi de a compensa cheltuielile
suportate de mandatar (art. 1050). Comitentului este obligat să plătească comisionarului pentru actele juridice deja
încheiate remuneraţia stipulată şi să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului (art. 1072 alin.(2)). În cazul
în care depozitul este făcut în interesul depozitarului (adică, este remunerat), deponentul este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului. În cazul în care turistul reziliază contractul de servicii
turistice, organizatorul pierde dreptul asupra preţului călătoriei. El poate, totuşi, să ceară o despăgubire
corespunzătoare, cuantumul căreia se determină în funcţie de preţul călătoriei, scăzându-se cheltuielile neefectuate
de organizator, precum şi ceea ce organizatorul ar fi putut dobândi prin valorificarea în alt mod a prestaţiilor sale
(art. 1143 alin.(2)).
143
contractul în mod discreţionar [193, p. 100]. Într-o primă interpretare, clientul trebuie să
plătească totalitatea prejudiciului pe care rezilierea a cauzat-o prestatorului. Despăgubirile
datorate trebuie să compenseze pierderea pe care ele o provoacă şi venitul care este ratat (art.
1611 Cod civil al Quebecului). Potrivit unei alte opinii, clientul nu este ţinut să despăgubească
prestatorul pentru venitul ratat, ci este ţinut doar la pierderile suportate ca urmare a rupturii,
calificată drept un interes negativ. Curtea de apel a Quebecului a înlăturat cu claritate obligaţia
de a despăgubi venitul ratat. În susţinerea acestei soluţii ea a afirmat că nu trebuie să egalăm
exercitarea unui drept cu o neexecutare culpabilă. Curtea pare a acredita distincţia dintre
despăgubirea pentru ruptură, rezultată din exercitarea dreptului, şi despăgubirea pentru
răspundere, care decurge din neexecutarea culpabilă a unei obligaţii. De asemenea, s-a statuat că,
în cazul exercitării unui drept discreţionar de rezoluţiune ori reziliere, partea care o face trebuie
să repare doar prejudiciul cauzat până la rezoluţiune sau reziliere; pe când în caz de rezoluţiune
ori reziliere ilegală (în lipsă de temei), se va repara şi prejudiciul cauzat propriu-zis prin
rezoluţiune ori reziliere, inclusiv venitul ratat.
Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive întemeiate. Art. 748
alin.(2) conţine un temei destul de vag pentru rezilierea contractului: contractele cu executare
succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui
termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare
toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele
continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de graţie sau de somaţie.
Prevederea îşi are originea în § 324 BGB1, iar doctrina germană îl aplică în contextul
încălcării aşa-numitor obligaţii de protecţie (Schutzpflichten) [166, p. 432; 205, § 323 Rn. 7]. §
241 BGB în acest sens dispune că obligaţia ar putea, de asemenea, în funcţie de conţinut, să
oblige fiecare parte de a lua în seamă drepturile, interesele protejate de lege şi alte interese ale
celeilalte părţi. Astfel, creditorul este îndreptăţit să declare rezilierea chiar dacă contractul a fost
respectat. În cazuri excepţionale, încălcarea acestei obligaţii de protecţie, de a nu dăuna
intereselor celeilalte părţi contractante, ar putea justifica rezilierea, cu condiţia că creditorului nu
i se mai poate cere să rămână ţinut de contract. Doctrina este unanimă că temeiul dat trebuie să
se limiteze într-adevăr doar la cazuri excepţionale. Autorii prevederii date dădeau exemplul unui
antreprenor care, în timp ce picta un apartament aşa cum se cuvine, constant şi grosolan dăuna
alte obiecte ale clientului. Tot aşa, defăimarea persistentă sau serioasă a creditorului ar putea
1 O notă importantă, în opinia noastră, este că, în versiunea BGB, creditorul nu are un drept de reziliere
(Kündigung), ci de rezoluţiune (Rücktritt). Adică acest temei de desfacere a contractului nu se limitează doar la
contractele cu executare succesivă, ci la orice contract, "rezoluţiunea" fiind un termen generic.
144
justifica rezilierea contractului.
Rezilierea contractelor cu executare succesivă în cazul dezacordului cu o modificare
unilaterală. Legea sau contractul ar putea să acorde unei părţi (de regulă, o parte care are o
poziţie de contractare mai puternică) dreptul de a modifica unilateral contractul. Pentru a evita
obligarea celeilalte părţi la condiţii, pe care nici nu le-a acceptat şi cu care, în fond, nu este de
acord, legea uneori îi acordă dreptul de a rezilia contractul. Menţionăm următoarele situaţii:
1) potrivit art. 1136 alin.(1) şi (3) al Codului civil dacă, înainte de începutul călătoriei,
este nevoit să modifice considerabil clauzele esenţiale ale contractului, inclusiv preţul,
organizatorul este obligat să-l notifice imediat pe client despre acest fapt. În acest caz, clientul
poate renunţa la contract sau accepta modificarea lui, fiind obligat să-l notifice pe organizator în
cel mai scurt timp despre decizia sa;
2) conform art. 1167 alin.(2), fidejusiunea încetează în cazul modificării, fără acordul
fidejusorului, a obligaţiei garantate când această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte
consecinţe nefavorabile pentru fidejusor. Această încetare a contractului de fidejusiune este
exprimată mai mult ca o încetare de plin drept, şi nu o opţiune a fidejusorului. De asemenea, se
observă că, nu se modifică direct contractul de fidejusiune, ci datoria garantată de fidejusiune;
3) potrivit art. 1237 alin.(4), creditorul îl va anunţa în scris pe debitor despre modificarea
mărimii dobânzii la contractul de credit cu cel puţin 10 zile înainte de modificare. Mărimea nouă
a dobânzii se va aplica la soldul, existent la data modificării, al creditului. Iar conform art. 1242
alin.(3), Debitorul poate, în orice moment, să anunţe rezilierea contractului de credit, ce prevede
plata unei dobânzi fluctuante, cu condiţia notificării creditorului în termen de 7 zile de la
primirea notificării despre modificarea dobânzii.
4) conform art. 58 alin.(3) al Legii comunicaţiilor electronice [88], dacă utilizatorul final
abonat de comunicaţii electronice a fost informat în scris despre modificările în condiţiile
contractului propuse de furnizorul de comunicaţii electronice şi nu este de acord cu acestea, el
este în drept să rezilieze contractul încheiat fără a fi penalizat.
5) potrivit art. 46 alin.(8) din Legea RM cu privire la energia electrică [91] şi art. 48
alin.(7) din Legea cu privire la gazele naturale [90], furnizorul de energie electrică şi de gaze
naturale este obligat să notifice consumatorul final despre intenţia de a modifica contractul de
furnizare respectiv, precum şi despre faptul că acesta din urmă are dreptul să rezilieze contractul
în caz de dezacord. Evident că această opţiune a consumatorului final este iluzorie în condiţiile
unui monopol natural asupra furnizării şi distribuirii în aceste ramuri ale energeticii naţionale.
Observăm în aceste situaţii că nu suntem în prezenţa unor contracte încălcate, însă
raportul contractual ar putea fi calificat ca unul patogen: părţile se află în dezacord cu o
145
modificare care s-a operat de una dintre ele. Astfel, rezoluţiunea este soluţia de a înceta acest
raport. Totodată se observă că dreptul de a rezilia trebuie exercitat într-un timp scurt şi partea
care reziliază nu este ţinută la careva despăgubiri a prejudiciului cauzat celeilalte părţi pentru
încetarea intempestivă a raportului contractual.
Considerăm că această abordare legală este strâns legată de conceptul de hardship –
schimbare esenţială a circumstanţelor. Diferenţa este una de procedură. În caz de hardship, art.
623 prevede că părţile trebuie să intre în negocieri pentru ajustarea contractului, şi dacă
negocierile eşuează, apare dreptul de rezoluţiune ori reziliere. În cazurile menţionate, o parte
chiar ajustează contractul, modificându-l unilateral, astfel apare dreptul celeilalte părţi de a-l
rezolvi ori rezilia.
Autorul a arătat că această abordare lipseşte în art. 887 alin.(1) al Codului civil, care
prevede că locatorul poate cere modificarea chiriei numai o dată în an şi numai în cazul în care
condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. Astfel, cu titlu de propunere de lege
ferenda, considerăm că este necesar de a completa alineatul respectiv cu încă o propoziţie, care
acordă locatarului dreptul de a rezilia contractul de locaţiune printr-un preaviz scurt (de 10 zile
calendaristice, de exemplu) din momentul notificării sale despre operarea modificării unilaterale
a chiriei de către locator.
De asemenea, cel puţin în contractele de consumator, legea ar putea institui un drept
general de a rezilia contractul cu preaviz şi fără plata unor compensaţii dacă agentul economic a
modificat unilateral contractul de consumator.
Rezilierea contractelor cu executare succesivă pe termen nedeterminat. Este un
principiu al dreptului civil că contractele cu executare succesivă pe termen nedeterminat pot fi
reziliate oricând şi fără a invoca careva temeiuri. Este cazul contractului de locaţiune (art. 905);
contractului de prestări servicii (art. 974 alin.(2)); contractului de depozit (art. 1097), inclusiv
contractului de magazinaj (art. 1112); contractului de fidejusiune (art. 1166); contractului de
franchising (art. 1176 alin.(2)); contractului de intermediere neexclusivă (art. 1183); contractului
de agenţie (art. 1209 alin.(1)); contractului de depozitul bancar (art. 1227 alin.(1)); contractului
de cont curent (art. 1233 alin.(1)); contractului de asigurare (art. 1313 alin.(4)); şi a contractului
de societate civilă (art. 1352).
Condiţia: preavizul. Pentru a proteja cealaltă parte contractantă însă, legea stabileşte
necesitatea unui preaviz1.
1 În cazul locaţiunii, el este de 3 luni pentru imobile şi o lună pentru mobile. Termenele supletive şi contractul poate
prevedea alte termene sau chiar exclude obligativitatea lor. De asemenea, cu titlu de excepţie, şi legea uneori
exclude necesitatea preavizelor. Este cazul locaţiunii unei locuinţe când aceasta se află într-o stare ce creează un
146
Menţinând distincţia dintre rezoluţiune şi denunţare unilaterală, noul Cod civil al
României (art. 1277) edictează acelaşi principiu, iar explicaţia oferită recent de Paul Vasilescu
este că soluţia ţine de salvarea libertăţii contractuale a părţilor şi de perioada indefinită pe care a
fost încheiată convenţia, contractanţii neputând fi ţinuţi etern de un angajament contractual,
denunţarea fiind o modalitate de a îşi redobândi libertatea (personală) [111, p. 459].
Rezilierea contractelor cu executare succesivă pe termen lung. Cu titlu de excepţie şi
pentru prima dată în legislaţia civilă, Codul civil al Republicii Moldova acordă dreptul de a
rezilia contractele pe termen determinat, în cazul în care termenul este deosebit de lung. În plus,
este pusă condiţia unui preaviz, care, de asemenea, este suficient de lung, de regulă, 5 ani.
Raţiunea acestei soluţii îşi are fundamentul în faptul că contractele pe termen lung se pot
dovedi adevărate greutăţi pentru părţile contractante, dar şi pentru că părţile nu pot prevedea cu
certitudine evoluţia împrejurărilor pe termen lung1.
Rezoluţiunea/rezilierea contractelor în cazul insolvabilităţii unei părţi contractante.
Ca şi principiu, simpla declarare de către instanţă a insolvabilităţii uneia dintre părţile
contractante nu constituie un temei expres pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului.
Insolvenţa unei părţi contractante are următorul impact asupra contractului:
În contractele care implică un credit în sens economic (şi anume, contractul de credit şi
contractul de leasing), legea prevede, în mod expres, dreptul creditorului de a rezilia contractul în
pericol real pentru sănătate locatarului, chiar dacă la încheierea contractului ,locatarul ştia despre pericol şi nu a
înaintat pretenţii în legătură cu acesta (art. 905 alin.(3)). În cazul rezilierii contractului de prestări servicii, art. 975
stabileşte, în mod detaliat, termene de preaviz, în funcţie de periodicitatea plăţii retribuţiei conform contractului (pe
zi, pe săptămână, pe lună, pe trimetre). Dacă, însă, plata nu se face în dependenţă de intervale de timp, legea nu cere
un preaviz. Excepţie fiind cazul când relaţiile privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului,
atunci termenul pentru preaviz trebuie să fie de 2 săptămâni (art. 975 lit. e)). În cazul fidejusiunii, preavizul este de 3
luni faţă de creditor, debitorul principal şi ceilalţi fidejusori (art. 1166 alin.(1)). Pentru rezilierea contractului de
franchising, termenul de preaviz este de un an (art. 1176 alin.(2)). Pentru rezilierea contractului de agenţie termenul
de preaviz nu poate fi, din momentul încheierii contractului, mai mic de o lună pe parcursul primului an, de 2 luni pe
parcursul celui de al doilea şi de 3 luni pe parcursul celui de al treilea şi al următorilor ani. Părţile nu pot prevedea
prin contract termene de notificare mai scurte (art. 1209 alin.(2)); pentru rezilierea contractului de depozit bancar de
către deponent termenul de preaviz va fi stabilit fie de contract, fie se va determina conform uzanţelor bancare (art.
1227 alin.(1)); aceleaşi reguli se aplică şi rezilierii contractului de cont curent, numai că legea prevede un termen
supletiv de 15 zile (art. 1233 alin.(1)). Pentru rezilierea contractului de asigurare termenul de preaviz este de cel
puţin o lună şi de cel mult 3 luni (art. 1313 alin.(4)). În fine, pentru rezilierea contractului de societate civilă
termenul de preaviz este de 3 luni. Totuşi, rezilierea nu poate avea loc în momentul sau în împrejurările în care s-ar
produse un prejudiciu societăţii civile. 1 Aşadar, dreptul de a rezilia un contract pe termen este acordat:
1) prestatorului după 5 ani, în cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru un termen mai
lung de 5 ani. Termenul de preaviz fiind de 6 luni (art. 976);
2) fidejusorului după 5 ani de la încheierea contractului în cazul fidejusiunii stabilite pe termen, cu respectarea
unui preaviz de 3 luni (art. 1166 alin.(2));
3) oricărei din părţile contractului de franchising, dacă termenul contractului depăşeşte 10 ani, cu respectarea
unui termen de preaviz de un an (art. 1176 alin.(2));
4) oricărei din părţile contractului de asigurare la încheierea celui de al cincilea an sau fiecăruia dintre anii
următori, dacă termenul contractului depăşeşte 5 ani, cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni (art. 1313
alin.(3)).
147
ipoteza declarării insolvabilităţii debitorului (art. 1242 alin.(1) lit. a), pentru contractul de credit,
şi art. 10 alin.(2) lit. b) din Legea cu privire la leasing [82]). În aceste cazuri, creditorul nu
trebuie să demonstreze o neexecutare a contractului din partea debitorului, ci doar formalitatea
de a fi pornită procedura de insolvabilitate în condiţiile Legii insolvabilităţii [79].
Considerăm, însă, că regimul juridic general al rezoluţiunii şi rezilierii din Codul civil
permite rezoluţiunea oricărui contract pe temeiul insolvenţei părţii adverse. Avem în vedere
rezoluţiunea pentru neexecutare anticipată, examinată în secţiunea 3.4 din Capitolul 3 şi care
rezultă din art. 576 şi 706 al Codului civil al Republicii Moldova.
O categorie inversă o constituie cazurile când legea îndreptăţeşte partea declarată
insolvabilă să rezilieze contactul. Este cazul art. 100 al Legii insolvabilităţii [79], care prevede
următoarele cazuri:
1) contractele de chirie sau de arendă asupra bunurilor imobile, în care debitorul
insolvabil este locatar sau arendaş, pot fi reziliate de către administratorul insolvabilităţii fără a
ţine seama de termenul pentru care au fost încheiate, ci doar de termenul legal pentru reziliere (3
luni). Cealaltă parte poate cere, în calitate de creditor chirografar, repararea prejudiciului adus de
încetarea înainte de termen a raporturilor de chirie sau arendă. În acest caz, observăm că dreptul
de reziliere nu este unul deplin justificat, legea înţelegând că, de fapt, o asemenea reziliere
încalcă drepturile locatorului şi le poate formula pretenţii şi va deveni creditor chirografar al
masei debitoare;
2) dacă administratorul înstrăinează un bun imobil sau o încăpere, pe care debitorul
insolvabil le dădea cu chirie sau în arendă, şi dobânditorul ia locul debitorului insolvabil în
raporturile de chirie şi arendă, dobânditorul poate rezilia înainte de termen contractele de chirie
şi arendă, ţinându-se seama de termenul legal pentru reziliere. În acest caz, se observă că, având
în vedere că locatarul este, în mod normal, protejat de art. 900 Cod civil prin faptul că
dobânditorul se subrogă în drepturile şi obligaţiile locatorului (debitorul insolvabil care a vândut
imobilul), cumpărătorul va negocia un preţ de cumpărare redus din cauza necesităţii tolerării
locatarului existent. Pentru a maximaliza veniturile din acest imobil, legea îndreptăţeşte
administratorul să vândă bunul imobil din numele debitorului insolvabil cu un drept de reziliere
ataşat. Va fi deja opţiunea cumpărătorul să declare rezilierea fără a prezenta motive de fond.
Un caz curios îl constituie cel în care, deşi a avut loc o neexecutare a contractului de către
debitorul insolvabil (locatar, arendaş), legea îl protejează şi interzice locatorului să rezilieze
contractul de locaţiune, arendă dacă debitorul, după declararea sa insolvabil, plăteşte chirie (art.
100 alin.(3) Legea insolvabilităţii).
148
O altă categorie de cazuri speciale este expusă în Legea instituţiilor financiare [74], în
ipoteza lichidării unei bănci comerciale. Aşadar, potrivit art. 386 (3) lichidatorul, de la data
intrării în gestiunea băncii, poate rezilia:
a) contractul de muncă cu orice angajat al băncii;
b) contractele de prestare a serviciilor la care banca este parte;
c) contractele de locaţiune a bunurilor mobile şi imobile, cu condiţia înştiinţării
proprietarului cu 30 de zile înainte despre faptul că banca îşi exercită dreptul discreţionar de a
rezilia contractul de locaţiune. Proprietarul nu este în drept să ceară recuperarea plăţilor aferente
locaţiunii după rezilierea contractului. În cazul lichidării, nici un prejudiciu legat de rezilierea
contractului nu va fi reparat. Soluţia, aşadar, diferă de cea a art. 100 din Legea insolvabilităţii,
care, notăm, nu se aplică băncilor comerciale.
Concluzii. Legile speciale care acordă uneia dintre părţi dreptul de rezoluţiune ori
reziliere adeseori doar sumar reglementează condiţiile apariţiei acestui drept, referindu-se, în
general, la încălcarea obligaţiilor. Reglementările privind rezoluţiunea şi rezilierea din Codul
civil, practic, sunt unice în legislaţia autohtonă prin faptul că stabilesc în detaliu condiţiile
apariţiei, modul de exercitare şi efectele exercitării dreptului la rezoluţiune ori reziliere. Aceste
domenii sunt vaste, complexe şi detaliate, iar o lege specială nu poate capta toate aspectele
relevante. Astfel, autorul constată că la elaborarea legilor speciale, legiuitorul ar trebui să se
rezume la a prevedea drepturi cu adevărat speciale de rezoluţiune ori reziliere (nu simple
referinţe la încălcarea obligaţiilor); în rest, se recomandă legiuitorul să nu introducă alte
reglementări privind modul de exercitare şi efectele rezoluţiunii decât dacă soluţiile introduse
sunt coroborate cu prevederile Codului civil şi răspund unor necesităţi constatate cu claritate în
raport cu contractul civil pus în discuţie.
Cu titlu de exemplu, autorul ar dori să aducă prevederile unei legi adoptate în 2010, care
ar trebui să nu aibă deficienţe vădite din perspectiva tehnicii legislative. Astfel, potrivit art. 22
alin.(1) al Legii cu privire la parcurile industriale [92], titlul de rezident al parcului industrial se
retrage prin rezilierea contractului de desfăşurare a activităţii în parcul industrial după expirarea
a 3 luni de la înştiinţarea scrisă a rezidentului despre decizia respectivă sau, după caz, din ziua
stabilită de instanţa de judecată, în următoarele situaţii:
a) la iniţiativa rezidentului parcului industrial;
b) la iniţiativa întreprinderii administratoare, în cazul în care rezidentul nu respectă
prevederile contractului încheiat cu aceasta;
c) în cazul încălcării prezentei legi şi al existenţei unei decizii definitive şi irevocabile în
acest sens, emisă de instanţa de judecată.
149
Criticile la formularea acestui text de lege sunt:
1) rezilierea se efectuează cu înştiinţarea scrisă a rezidentului parcursului industrial.
Astfel, reglementând rezilierea prin notificare (şi nu prin depunerea unei acţiuni judiciare), legea
o prevede doar ca o notificare de către întreprinderea administratoare către rezident. Din lege nu
rezultă clar, dacă rezidentul poate rezilia prin notificare ori prin depunerea unei acţiuni judiciare.
2) la lit. a) se indică că este posibilă rezilierea la iniţiativa rezidentului parcului industrial,
însă nu se indică, pe care temeiuri: temeiurile prevăzute la lit. c), temeiurile generale prevăzute
de legislaţie ori la propria sa discreţie, adică fără niciun motiv. Considerăm că anume ultima
situaţie s-a avut în vedere. Însă exprimarea este pe departe de a fi clară, conform rigorilor stilului
normativ.
3) la lit. b), deja am menţionat mai sus, doar se menţionează situaţia nerespectării
prevederilor contractului. Lipseşte evident, referinţa la o neexecutare esenţială sau la procedura
de acordare a unui termen suplimentar. Astfel, s-ar părea că orice încălcare, cât de minoră,
îndreptăţeşte întreprinderea de administrare să rezilieze contractul. Este o sancţiune care, în
unele cazuri, poate fi disproporţionat de dură. Aici trebuie de avut în vedere şi faptul că un
rezident al parcului industrial, de regulă, va efectua investiţii majore pentru a stabili un complex
industrial funcţional. Tot aici este criticabilă sintagma "nu respectă prevederile contractului".
Corectă ar fi exprimarea "nu respectă obligaţiile contractuale", şi asta deoarece, contractul
generează şi alte obligaţii pe lângă cele expres conţinute în prevederile sale. În speţă, un contract
va genera şi drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru tipul respectiv de contract.
4) la lit. c), se pare că există o confuzie între constatarea de către o instanţă de judecată a
faptului încălcării legii şi declararea rezilierii de către aceeaşi instanţă. S-ar produce impresia că,
instanţa va constata încălcarea legii, însă după aceasta, partea îndreptăţită va rezilia contractul
prin notificare. O altă problema este coroborarea dintre lit. b) şi c): unele încălcări constituie atât
o încălcare a contractului, cât şi a legii – care atunci va fi procedura de reziliere: cea prevăzută de
lit. b), care presupune o simplă notificare, ori cea prevăzută de lit. c), care implică un proces
judiciar deplin. De asemenea, nu se menţionează dacă orice încălcare a legii, oricât de minoră şi
oricât de scurtă ca durată duce la reziliere ori una suficient de serioasă.
În final, considerăm că articolul examinat avea să fie mai simplu şi mai exact cu
următoarele prevederi: contractul se reziliază conform legislaţiei/Codului civil, cu excepţia
faptului că rezidentul parcului industrial are dreptul de a-l rezilia fără motiv, cu condiţia
acordării unui preaviz de 3 luni.
O problemă aparte care s-a ridicat în doctrina din Quebec este cea a cumulului
temeiurilor de rezoluţiune ori reziliere în cadrul contractelor complexe [193, p. 104]. Astfel, unui
150
contract de asistenţă juridică în care un avocat se obligă să reprezinte clientul într-un proces
judiciar, nu vom aplica doar regulile art. 974 alin.(2) din Codul civil al Republicii Moldova care
acordă fiecărei părţi dreptul de a rezilia contractul, ci şi se vor aplica regulile mandatului care vor
obliga avocatul, ca şi mandatar, să rezilieze contractul doar în aşa fel încât să fie posibil pentru
client să se îngrijească în continuare de actele asupra cărora s-a contractat, cu excepţia cazului
când există motiv întemeiat pentru a denunţa (art. 1050 alin.(3)). Astfel, regulile mai rigide vor
prima în cazul contractelor complexe.
3.8. Domeniul de aplicare a rezoluţiunii şi rezilierii contractelor
În majoritatea legislaţiilor statelor care fac parte din sistemul de drept continental şi în
doctrină se apreciază că rezoluţiunea şi rezilierea, privite în accepţiunea sa restrânsă, se aplică
numai contractelor sinalagmatice. Din analiza dispoziţiilor Codului nostru civil se poate trage
concluzia că domeniul de aplicare al rezoluţiunii şi rezilierii cuprinde totalitatea contractelor,
deci, inclusiv cele unilaterale [98, p. 200].
Într-adevăr, deşi art. 709 se referă la rezoluţiunea contractelor sinalagmatice, art. 735 şi
întregul capitol din care el face parte, se referă la contracte în general. La fel şi Codul civil în mai
multe părţi ale sale se referă la rezoluţiunea sau rezilierea contractelor unilaterale. De exemplu,
rezoluţiunea donaţiei, conform art. 836.
Aceasta este tendinţa modernă a dreptului contractelor: de a nu impune limite teoretice
asupra încetării premature a contractului, oricare ar fi acel temei.
Potrivit lui T. Genicon [195, p. 193], rezoluţiunea se aplica acolo unde este o nevoie
spontană de a o avea. Ea trebuie să meargă peste şi în pofida contractului sinalagmatic.
Rezoluţiunea fiind un instrument practic, trebuie să fie invocată oriunde va fi folositoare.
Limitarea rezoluţiunii la contractul sinalagmatic este impusă mai mult de doctrină; problema
adevărată care trebuie pusă este dacă, în fiecare speţă discutată, este necesar şi util de a rezolvi
contractul.
Astfel, întrebarea practică este dacă, în cadrul contractelor tradiţional reale, cărora Codul
civil al Republicii Moldova le-a negat această calitate şi le-a instituit ca şi contracte consensuale,
restituirea trebuie precedată de rezoluţiunea acestui contract. Este vorba de contractul de
împrumut [25, p. 90] (şi, prin extensiune, creditul bancar), comodat şi depozit. Dacă
împrumutătorul (creditorul), comodantul sau deponentul solicită, înainte de expirarea termenului
contractual, restituirea bunurilor transmise celeilalte părţi, trebuie oare să constatăm o
rezoluţiune ori o reziliere a acestor contracte? Nu este oare suficient acestor creditori, bazându-se
pe contract să-l decadă pe debitor din beneficiul termenului şi să ceară restituirea bunului.
151
O problemă paralelă care se pune în cazul acestor contracte este dacă le aplicăm
rezoluţiunea ori rezilierea, cunoscut fiind faptul că, creditorul cere restituirea bunului, însă el nu
va restitui contraprestaţia cocontractantului său (cum ar fi dobânda ori chiria pentru bun).
Aceeaşi problemă o putem extrapola şi în cazul locaţiunii. În secţiunea 2.4 am criticat
clasificarea tradiţională a contractelor în contracte cu executare dintr-o dată şi cu executare
succesivă şi am susţinut o nouă clasificare, care permite aplicarea justă a efectelor juridice ale
desfacerii acestor contracte.
Savantul rus Карапетов [121, p. 703] a remarcat că art. 811, 814, 843 din Codul civil al
Federaţiei Ruse [113], stabilind dreptul împrumutătorului de a înainta o cerere de restituire,
legea, de fapt, stabileşte dreptul său la rezoluţiune unilaterală. Schimbarea cu locul a temeiului
(rezoluţiunea) cu efectul (restituirea) nu trebuie să joace un rol important, fiindcă creditorul cere
ceea, ce, conform naturii, constituie efectul, astfel el presupune existenţa temeiului.
Astfel, în caz de admitere a cererii de restituire pe cale judiciară, instanţa va trebui de
asemenea, de dragul corectitudinii juridice, să constate rezilierea contractului.
CSJ, în hotărârea plenului dedicată contractelor de credit bancar relevă următoarea
diferenţă practică după cum se cere rambursarea creditului cu sau fără rezilierea contractului: în
cazul când contractul nu este reziliat, banca are dreptul să solicite încasarea dobânzilor în
limitele creditului acordat până la data achitării creditului. În cazul rezilierii contractului,
creditorul va putea solicita încasarea dobânzilor pentru credit până la data rezilierii contractului
[61, pct. 12].
O serie de contradicţii teoretice, bazate pe soluţiile Codului civil, le relevă lecturarea
doctrinei autohtone în materie de contracte speciale.
În ceea ce ţine de contractul de donaţie, aparent, acesta ar putea fi suspus rezoluţiunii
doar atunci când este sinalagmatic. Potrivit lui Oleg Efrim, donaţia este sinalagmatică dacă este
cu sarcini ori condiţionată [25, p. 61]. Rămâne astfel neclar de ce art. 836 prevede dreptul
donatorului la rezoluţiunea pentru starea de nevoie, întrucât o asemenea donaţie este
sinalagmatică. De asemenea, se observă că o asemenea rezoluţiune nu este legată de vreo
neexecutare a obligaţiilor, dar, ea este îndreptată împotriva unui raport contractual patogen în
sensul că el a contribuit la sărăcirea excesivă a donatorului.
Revocarea donaţiei pentru ingratitudine este echivalată de autorul respectiv cu o
adevărată nulitate, indicându-se că ea produce efecte retroactiv, ca şi cum donaţia nu a existat şi,
din acest considerent, bunul trebuie restituit [25, p. 61].
Autorul Alexandru Rotari [25, p. 170] califică contractul de comodat drept unul
unilateral, însă la capitolul încetării sale, distinge clar un drept de reziliere al comodantului, când
152
el însuşi are nevoie de bun (ceea ce indică o discreţie), dar şi în cazul mai multor tipuri de
încălcări din partea comodatarului.
Deşi contractul de fidejusiune prin natura sa este un contract unilateral, art. 1166 al
Codului civil al Republicii Moldova îi acordă fidejusorului dreptul de a rezilia contractul.
Lecturarea de mai sus a temeiurilor rezoluţiunii şi rezilierii, dar şi a altor tipuri de
desfacere a contractului relevă o adevărată criză a teoriei generale a contractului, care nu reuşeşte
să capteze toate formele de desfacere; uneori rezoluţiunea şi rezilierea se aplică, contrar
ideologiei oficiale, contractelor care nu sunt sinalagmatice. Alteori, instituţii apropiate, dacă nu
identice, cu rezoluţiunea şi rezilierea, sunt create prin simple alegeri terminologice (revocare,
denunţare), cu riscul însă de a nu avea un regim juridic aplicabil efectelor juridice ale acestor
tipuri de desfiinţări.
Astfel, în ceea ce ne priveşte pledăm pentru o teorie largă a rezoluţiunii, care ar include
toate tipurile de desfiinţare a contractelor valabil încheiate şi aplicarea, uneori cu adaptările
necesare impuse de reguli speciale, a regimului raportului de lichidare a contractului, descris mai
detaliat în Capitolul 4 al prezentei teze de doctorat.
3.9. Concluzii la capitolul 3
1. În ceea ce ţine de neexecutare ca patogenie care justifică rezoluţiunea sau rezilierea
contractului, ea trebuie să fie suficient de serioasă pentru a priva creditorul de interesul sau
valoarea pe care o vedea în buna execuţie a contractului – principiul favor contractus. Testul de
seriozitate este trecut dacă se întrunesc unul din criteriile neexecutării esenţiale ori dacă
debitorului i se acordă un termen suplimentar pentru executare conformă, iar el eşuează să-şi
remedieze încălcarea (instituţia Nachfrist inspirată din dreptul german). Această ultimă instituţie
nu trebuie confundată cu punerea în întârziere. Acest rezultat al cercetării autorului a fost
prezentat la 1 conferinţă ştiinţifică internaţională [23].
Conceptul de rezoluţiune parţială (ori reducere a contraprestaţiei) înfrânge acest
principiu, fiindcă permite încetarea contractului pentru părţi de prestaţie, părţi care uneori pot
trece de 50% din contract.
2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului nu constituie unicul remediu al creditorului
pentru soluţionarea raportului contractual patogen. El poate recurge şi la executarea silită a
contractului, despăgubiri în locul prestaţiei; excepţia de neexecutare a contractului; excepţia de
precaritate (de neexecutare anticipată); reducerea contraprestaţiei creditorului. În orice caz,
creditorul va putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de debitor cu culpă.
Ele pot fi exercitate concomitent în măsura în care sunt compatibile. Ele pot fi executate
153
succesiv, cu excepţia că după rezoluţiunea sau rezilierea contractului, celelalte remedii, în afara
de plata despăgubirilor, nu mai pot fi uzitate.
Toate împreună formează un arsenal impresionant în mâna creditorului, din care
rezoluţiunea şi rezilierea contractului sunt cele mai distructive şi ireversibile, şi deci motivante
spre executare corespunzătoare pentru debitor.
3. Codul civil al Republicii Moldova conţine un sistem, în principiu, bine pus la punct
privind rezoluţiunea raporturilor contractuale patogene, ca parte a unui arsenal mai bogat de
remedii juridice prin care o parte contractantă va reacţiona la incidentele contractuale. Ea include
libertatea de a rezolvi contractul în mod amiabil; posibilitatea de a reglementa în contract
temeiurile de rezoluţiune şi reziliere; a preluat, cu un minim de carenţe conceptul neexecutare
esenţială şi de acordare a termenului suplimentar (nemţescul Nachfrist), care nu trebuie
confundată cu punerea în întârziere.
4. Codul civil al Republicii Moldova a preluat două sisteme paralele care întemeiază
rezoluţiunea şi rezilierea contractului: sistemul german de acordare a termenului suplimentar –
Nachfrist (art. 709) şi sistemul Convenţiei ONU, Principiilor Europene şi DCFR de neexecutare
esenţială (art. 735).
Nu susţinem cumularea criteriilor, complicând astfel aplicarea instituţiei. Temeiurile date
trebuie privite ca şi temeiuri alternative, paralele, iar creditorul va decide care temei mai bine se
potriveşte patogeniei raportului său contractual pentru a justifica rezoluţiunea sau rezilierea sa.
Conceptul de neexecutare esenţială este un drum mai rapid, dar mai riscant; pe când cel
de Nachfrist durează mai mult (trebuind să aşteptăm termenul suplimentar stabilit), dar este mai
sigur pentru creditor în strategia sa de a justifica ruptura contractului.
5. Critica art. 747 alin.(2) şi 748 alin.(1) ale Cod civil al Republicii Moldova sunt
contradictorii: art. 747 face referinţă la art. 735 (neexecutarea esenţială) ca şi temei, care nu
necesită acordarea unui termen prealabil; însă art. 748, de asemenea, pentru reziliere dispune că
dacă rezilierea se face pe temeiul neexecutări, ea trebuie obligatoriu precedată de acordarea unui
termen suplimentar (Nachfrist). Credem că soluţia ar trebui să fie identică cu cea a conflictului
dintre art. 709 şi 735 în ceea ce ţine de rezoluţiune şi să spunem că aceste sunt două temeiuri
paralele, alternative de desfacere a contractului.
6. În materie de contracte de consumator, Legea RM privind protecţia consumatorilor
[81], la art. 18, permite consumatorului să declare rezoluţiunea/rezilierea doar în cazul constatării
imposibilităţii folosirii produsului sau serviciul. Acesta este un test mai rigid decât conceptul de
neexecutare esenţială, care admite rezoluţiune în cazul viciului parţial, nu doar a celui total.
Tendinţa Legii RM privind protecţia consumatorilor ar fi trebuit să fie inversă. Un model
154
ar putea servi art. IV. A. – 4:201 al DCFR, conform căruia nu este necesar să existe o
neexecutare esenţială pentru ca consumatorul să poată rezolvi/rezilia contractul. Excepţie
serveşte cazul când neexecutarea este doar minoră.
În aceeaşi ordine de idei, legislaţia civilă prevede doar fragmentar, pentru anumite
contracte de consumator, dreptul consumatorului de a rezolvit/rezilia contractul în cazul în care
consumatorul nu acceptă modificarea la contract, operată în mod unilateral de un profesionist
(înţelegându-se că profesionistul şi-a rezervat o asemenea facultate în contractul ce-l modifică).
Considerăm că o normă de aplicabilitate generală ar putea fi inserată în Legea privind protecţia
consumatorilor. Pentru moment, legea respectivă deja prevede un drept discreţionar de
rezoluţiune/reziliere în beneficiul consumatorului, însă doar pentru contractele de prestări
servicii; nu şi pentru cele de furnizare de bunuri.
7. Legile speciale care acordă uneia dintre părţi dreptul de rezoluţiune ori reziliere
adeseori doar sumar reglementează condiţiile apariţiei acestui drept, referindu-se în general la
încălcarea obligaţiilor. Reglementările privind rezoluţiunea şi rezilierea ale Codului civil, practic,
sunt unice în legislaţia autohtonă prin faptul că stabilesc în detaliu condiţiile apariţiei, modul de
exercitare şi efectele exercitării dreptului la rezoluţiune ori reziliere. Aceste domenii sunt vaste,
complexe şi detaliate, iar o lege specială nu poate capta toate aspectele relevante. Astfel, autorul
constată că la elaborarea legilor speciale, legiuitorul ar trebui să se rezume la a prevedea drepturi
cu adevărat speciale de rezoluţiune ori reziliere (nu simple referinţe la încălcarea obligaţiilor); în
rest, se recomandă legiuitorul să nu introducă alte reglementări privind modul de exercitare şi
efectele rezoluţiunii decât dacă soluţiile introduse sunt coroborate cu prevederile Codului civil şi
răspund unor necesităţi constatate cu claritate în raport cu contractul civil pus în discuţie.
155
4. EXERCITAREA DREPTULUI LA REZOLUŢIUNEA ȘI REZILIEREA
CONTRACTELOR ŞI EFECTELE JURIDICE ALE EXERCITĂRII LOR
4.1. Rezoluţiunea şi rezilierea – un remediu opţional al creditorului
Neexecutarea contractului nu este prin sine un eveniment rezolutoriu, fiindcă
rezoluţiunea – fiind un act juridic – este întotdeauna decisă în mod intenţionat: ea este o tehnică,
şi nu o situaţie juridică [195, p. 191].
În cazul în care apare dreptul la rezoluţiune, creditorul are dreptul de a alege dintre
rezoluţiune sau menţinerea contractului şi de a cere executarea silită a obligaţiei, fie în natură, fie
prin echivalent bănesc. După cum am susţinut în secţiunea 2.1, dreptul la rezoluţiune ca şi
tehnică juridică este un drept potestativ. Dacă el se întemeiază pe un motiv (nu este discreţionar),
atunci el constituie şi un remediu juridic. De aici rezultă următoarele concluzii: a) rezoluţiunea
nu produce efecte în mod automat, cu excepţia rezoluţiunii de drept, care intervine în temeiul
unui pact comisoriu (zis în doctrina românească de gradul IV); b) rezoluţiunea nu poate fi
declarată de către debitorul care a încălcat1; c) rezoluţiunea nu poate fi declarată de judecător din
oficiu, întrucât astfel s-ar încălca principiul disponibilităţii în procesul civil.
Într-adevăr, există cazuri când, deşi neexecutarea este esenţială, partea îndreptăţită să
rezolve (creditorul) nu este interesată în această consecinţă. De exemplu, dacă s-au încălcat
condiţiile unui contract de tranzacţie (s-a depus o cerere de chemare în judecată, deşi pretenţia a
fost stinsă) sau s-a încălcat o obligaţie de confidenţialitate. Creditorul poate obţine despăgubiri
pe temeiul art. 602 alin.(1) sau al clauzei penale din contract. Totodată, existenţa unui contract
valabil corespunde cu interesele lui: el va folosi contractul de tranzacţie (în special, obligaţia
contractuală de a nu acţiona în judecată) pentru a demonstra că acţiunea judiciară trebuie
refuzată de judecător pe temeiul art. 169 alin.(1) lit. b) al Codului de procedură civilă [30], pe
motiv că, în fond, raportul juridic material litigios a fost stins.
În cel de al doilea exemplu, în cazul încălcării unui contract privind păstrarea
confidenţialităţii, debitorul în continuare va fi ţinut la obligaţia sa şi nu va fi liberat din cauza
unei dezvăluiri imputabile tot lui.
Faptul că creditorul a ales menţinerea contractului nu este un impediment pentru ca el să
revină asupra deciziei sale şi să declare rezoluţiunea contractului dacă neexecutarea esenţială se
menţine. Principiul dat a fost recunoscut de CSJ într-o decizie recentă a Colegiului civil şi de
1 Deşi într-o teorie nouă, numită teoria încălcării eficiente a contractului (efficient breach of contract), s-a arătat că
debitorului ar trebui să i se acorde dreptul la rezoluţiune sau rezilierea contractului dacă ruptura contractului plus
plata despăgubirilor sunt mai eficiente din punct de vedere economic, de exemplu, pe motivul că un terţ a oferit
debitorului un preţ mai mare pentru prestaţia care face obiectul contractului rezolvit [105, 369].
156
contencios administrativ lărgit [55]. În speţă, cumpărătorul unui computer, care s-a defectat, l-a
predat centrului de deservire desemnat de vânzător în declaraţia de garanţie pentru înlăturarea
defectelor de funcţionare. După expirarea termenului maxim de 14 zile, alocat de Legea RM
privind protecţia consumatorilor pentru remedierea viciilor, neprimind nici un răspuns de la
centrul de deservire, consumatorul-cumpărător a decis rezoluţiunea contractului. CSJ a susţinut
legalitatea unei asemenea alegeri.
Limitele dreptului de a alege. S-a văzut deja că legiuitorul preferă să menţină legătura
contractuală şi să dea curs intenţiei iniţiale a părţilor. În acest scop, dreptul de a alege este supus
la anumite limitări:
a) Stabilirea termenului suplimentar în cadrul procedurii de Nachfrist. După cum s-a
menţionat mai sus, chiar dacă există o neexecutare esenţială (şi a apărut dreptul la rezoluţiune),
dar s-a acordat un termen suplimentar, dreptul de a declara rezoluţiunea este suspendat şi
creditorul nu poate recurge la el până la expirarea acestui termen.
b) Termenul de perimare contractuală. În primul rând, contractul poate prevedea că
rezoluţiunea poate fi declarată doar până la expirarea unui termen. Acest termen va fi unul de
perimare şi nu va fi posibilă repunerea în termen. Această posibilitate rezultă şi din art. 741:
"dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului [...]". În acest
sens, doctrina germană constată că dreptul la rezoluţiune este un drept temporar [205, p. 2166].
c) Dreptul debitorului de a exclude rezoluţiunea. Se pot imagina cazuri când debitorul a
comis o neexecutare, este cert pentru ambele părţi că creditorul este îndreptăţit să rezolve
contractul, însă ezită să aleagă între rezoluţiune şi menţinerea contractului, iar contractul nu îl
obligă să-şi facă alegerea într-un anumit termen. Această situaţie de incertitudine juridică este
una incomodă pentru debitor care ar trebui să fie informat despre faptul dacă să se mai
pregătească pentru a executa în mod corespunzător obligaţia sau nu. În acest scop, legea acordă
debitorului dreptul de a-l "soma" pe creditor întru exercitarea dreptului său de a alege. Aşadar,
potrivit art. 741, "dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a
contractului, celui îndreptăţit [adică, creditorului] i se poate stabili de către cealaltă parte [adică,
debitorul] un termen rezonabil pentru rezoluţiune [...]". Această notificare ar trebui să conţină
următoarele elemente:
descrierea temeiului pentru care a apărut dreptul de rezoluţiune al creditorului.
Aceasta menţiune este îndeosebi de relevantă când există deodată mai multe temeiuri pentru
rezoluţiune;
declaraţia potrivit căreia debitorul se aşteaptă ca creditorul să-şi facă alegerea,
să decidă privind calea pe care o ia, într-un termen stabilit. Termenul, din nou, trebuie să fie
157
rezonabil, adică suficient pentru ca debitorul să primească notificarea, să o examineze, să
examineze temeiul rezoluţiunii, să reflecte asupra deciziei şi să o expedieze debitorului. În cazul
în care notificarea nu prevede un termen, considerăm că trebuie să aplicăm, prin analogie, art.
709 alin.(1), potrivit căruia se consideră stabilit un termen rezonabil.
Dacă nu exercită dreptul de rezoluţiune până la expirarea termenului stabilit, creditorul
pierde dreptul de rezoluţiune. În acest caz, debitorul va înţelege că contractul este menţinut şi
poate purcede la executarea în mod corespunzător a obligaţiei fără a avea temerea unei respingeri
a ofertei de a executa şi rezoluţiuni din partea creditorului. Evident, creditorul poate "redobândi"
dreptul la rezoluţiune, potrivit regulii generale, însă nu a celei privind neexecutarea esenţială, ci
prin stabilirea unui termen suplimentar (adică, prin intermediul procedurii de Nachfrist descrisă
în secţiunea 3.3 din Capitolul 3).
Totuşi, dacă debitorul execută imediat după ce termenul care i l-a acordat creditorului
pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune a expirat, atunci procedura de Nachfrist nu va mai fi
necesară, întrucât până la expirarea termenului suplimentar de Nachfrist, obligaţia va fi fost deja
executată în mod corespunzător şi stinsă.
O aplicare a acestei reguli este întâlnită în cazul antreprizei. Conform art. 964, clientul
care nu a cerut remedierea viciului după termenul corespunzător stabilit în acest scop de
antreprenor şi nici nu a reziliat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă
corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.
Indiferent că dreptul de a rezolvi este de natură legală sau convenţională, în caz de
pluralitate de creditori, dacă dreptul se stinge pentru unul din ei, el se stinge pentru toţi (art. 742
alin.(2)).
Aceeaşi problemă o ridică Карапетов [121, p. 704] – debitorul care nu are dreptul la
rezoluţiune, nu poate declanşa de sine stătător restituirea prestaţiilor fără acordul creditorului.
Sigur că el poate pur şi simplu restitui, însă aceasta nu va avea valenţa unei rezoluţiuni şi nu îl va
libera de obligaţia sa corelativă. O asemenea "samovolnicie" nu este admisă de lege, fiindcă
lezează dreptul de opţiune ale creditorului. Autorul totuşi consideră că acceptarea tacită de către
creditor a restituirii prestaţiei valorează acceptare a rezoluţiunii în fapt. El menţionează opinia în
doctrina rusă conform căreia, acceptarea de creditor a restituirii avansului echivalează cu cererea
creditorului de restituire a avansului, implicit, echivalează cu rezoluţiunea.
d) Limitele în cazul ofertei întârziate de a executa sau în cazul executării
necorespunzătoare. O situaţie separată, dar importantă în practică, este aceea debitorul execută
sau oferă să execute obligaţiei după ce dreptul de rezoluţiune a apărut.
Din momentul în care debitorul execută, creditorul trebuie să exercite cu promptitudine
158
rezoluţiunea, dacă nu, se va prezuma că el a renunţat la acest drept, iar, potrivit legii, el va
"pierde dreptul de rezoluţiune" (art. 737 alin.(2)). În alte cuvinte, dreptul creditorului de a rezolvi
se stinge dacă el aşteaptă prea mult după ce i s-a oferit executarea, fără să rezolve. Termenul
rezonabil trebuie înţeles mai mult sau mai puţin imediat [153, p. 193].
Regulă dată se explică mai întâi prin tendinţa generală de a menţine legătura contractuală
(principiul favor contractus) [13, p. 42]. Apoi, ea se bazează pe prezumţia că, dacă creditorul a
pierdut interesul în executare el ar trebui fie să refuze primirea prestaţiei, fie imediat să o
restituie debitorului. În fine, regula este o manifestare a principiului bunei-credinţe şi are ca scop
protecţia intereselor debitorului: creditorul ar trebui să fie de bună-credinţă, să fie sincer cu
debitorul şi să nu îl lase pe debitor să presupună că contractul va fi menţinut, când, de fapt,
creditorul intenţionează să rezolve contractul. Spre exemplu, dacă vânzătorul declară
cumpărătorului că el va preda bunul, chiar dacă predarea se va face întârziere, iar cumpărătorul
şi-a pierdut interesul în primirea bunului şi are de gând să rezolve contractul, el trebuie să o facă
cât mai curând, dar nu după ce vânzătorul deja va fi predat bunul, suportând cheltuielile de
transportare către cumpărător, iar apoi trebuind să suporte cheltuielile de transportare înapoi.
Soluţia este identică în cazul când neexecutarea constă într-o executare
necorespunzătoare (o neexecutare parţială). Aşadar, cumpărătorul trebuie să declare rezoluţiunea
contractului într-un termen rezonabil după ce a aflat sau trebuia să afle despre neexecutare. Prin
urmare, cumpărătorul care nu inspectează mărfurile în momentul predării, de fapt, îşi face o
defavoare. Perioada pentru declararea rezoluţiunii nu începe să curgă atâta timp cât creditorul
cere executarea, de exemplu, cere înlocuirea bunurilor viciate, în conformitate cu art. 768.
O soluţie pentru creditor pentru a nu pierde dreptul la rezoluţiune, ar fi ca, în locul
declarării rezoluţiunii la expirarea primului Nachfrist, el să stabilească un al doilea Nachfrist şi
astfel să nu piardă dreptul la rezoluţiune [153, p. 193].
Dreptul cumpărătorului de a rezolvi contractul este pierdut dacă cumpărătorul "aşteaptă
prea mult după predarea bunului pentru a-şi declara intenţia de a rezolvi" [171, p. 70]. Termenul
folosit pentru a lua decizia de a rezolvi trebuie să fie scurt din cauza costurilor şi riscurilor
adiţionale aferente aşteptării. Pentru declararea rezoluţiunii trebuie să existe o perioadă de
excludere, datorită riscurilor aferente speculaţiei. Potrivit unor autori, acesta este corelativul
necesar al caracterului unilateral al unui drept formal [153, p. 192]. Totuşi, această perioadă
presupune o livrare. În cazul paragrafului (2) lit. a) al art. 49 al Convenţiei ONU, termenul
începe să curgă din momentul în care cumpărătorul a aflat despre livrare. Într-o altă opinie,
contrară interpretării textuale a articolului, momentul efectiv al livrării constituie începutul
curgerii termenului. În cazul lit. b) a aceluiaşi paragraf (2), se stipulează în detaliu şi se
159
diferenţiază în mod subtil în punctele (i), (ii) şi (iii) momentul când încep să curgă termenele.
Creditorul trebuie să declare rezoluţiunea contractului într-un termen rezonabil după ce el
a declarat că nu acceptă executarea. Atunci când creditorul a declarat că el nu acceptă
executarea cu greu se poate de înţeles de ce el ar trebui să stabilească un termen suplimentar
pentru a declara rezoluţiunea. Dacă el nu stabileşte acea perioadă, pierde dreptul la rezoluţiune,
iar executarea de către debitor deja a fost exclusă de creditor, prin refuz. Pentru a evita această
situaţie de blocare, s-a interpretat că refuzul executării este echivalent cu o declaraţie de
rezoluţiune [153, p. 193].
Excepţii legale: limitarea temporală a dreptului. Această limitare este aplicabilă, în
general, în cazul dreptului la reziliere a contractelor cu executare succesivă. Astfel, potrivit art.
748 alin.(3), "Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a
cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii". Prin termen rezonabil ar trebui să
înţelegem perioada necesară pentru creditor de a realiza că a avut loc neexecutarea şi proporţia
ei, de a evalua situaţia şi de a lua o decizie, în funcţie de circumstanţe, şi de a expedia declaraţia
de reziliere debitorului.
În unele cazuri legea prevede termenul în mod expres, fără a recurge la norme de cauciuc.
Bunăoară, asigurătorul poate declara rezoluţiunea în termen de o lună (art. 1318 alin.(2), 1319
alin.(1) C. civ.).
Expirarea termenului de prescripţie extinctivă. Dreptului de a rezolvi contractul i se
aplică termenul de prescripţie extinctivă, care diferă în funcţie de natura neexecutării. Aşadar,
dacă neexecutarea esenţială constă într-un viciu ascuns ale bunului vândut, dreptul de a rezolvi
se prescrie în 6 luni (art. 268 lit. b)). Dreptul de a rezolvi poate fi exercitat şi după expirarea
termenului de prescripţie, însă efectele sale nu vor putea fi apărate pe cale judiciară.
Regula este confirmată şi prin art. 711 lit. d): rezoluţiunea contractului sinalagmatic este
exclusă dacă pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica
după rezoluţiune. În acest sens, potrivit art. 6:268 al Codului civil olandez [144], dreptul de a
rezolvi contractul prin declaraţie încetează (se stinge) atunci când a expirat prescripţia dreptului
de a cere pronunţarea rezoluţiunii contractului pe cale judiciară. Aceasta prescripţie nu previne
rezoluţiunea judiciară sau extrajudiciară a contractului cu titlu de apărare (excepţie procesuală)
împotriva unei pretenţii bazate pe acel contract. Considerăm că abordarea olandeză ar trebui
reţinută în legislaţia noastră civilă. Nu credem că norma contravine art. 711 lit. d), ci vine ca o
completare la situaţia înaintării unei contrapretenţii faţă de partea contractantă care, iniţial, avea
dreptul de rezoluţiune.
Pentru autorul Ionuţ Florin Popa [100, p. 135] în toate reglementările imaginabile într-un
160
spaţiu juridic civilizat, creditorul are dreptul de a alege între mijloacele (remediile) pe care legea
i le pune la dispoziţie pentru a obţine satisfacţie în cazul neexecutării. Alegerea sa, este limitata
însă, sub un dublu aspect: (1) remediile utilizate trebuie să fie prevăzute de lege sau, cel puţin, în
acord cu spiritul ei, prevăzute de contract; şi (2) alegerea creditorului nu este complet
discreţionară, ea putând fi cenzurată într-o anumita măsură de judecător sau chiar de textul legal.
Creditorul obligaţiei neexecutate are un drept de opţiune între mai multe remedii posibile.
În sistemul român de drept (art. 1516 al noului Cod civil al României), creditorul are dreptul de a
opta între a solicita executarea în natură, în mod exact şi la termen a obligaţiei, iar în cazul în
care debitorul refuză să-şi execute obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să opteze între
executarea silită a obligaţiei, rezoluţiunea, rezilierea contractului sau reducerea prestaţiei sau să
utilizeze orice alt mijloc pentru realizarea dreptului său.
Карапетов [121, p. 705] observă că opţiunea creditorului este, adeseori, iluzorie, întrucât
există numeroase situaţii când creditorul nu are o altă soluţie reală decât rezoluţiunea. Autorul
menţionează situaţiile de imposibilitatea de a forţa debitorul să îndeplinească o lucrare (bazându-
se pe interdicţia constituţională a interzicerii muncii forţate, a se vedea art. 44 din Constituţia
RM [40]); executarea prestaţiei este strâns legată de persoana debitorului. Autorul constată,
aşadar, că instanţele judecătoreşti ruseşti tot mai des ezită să dispună executarea în natură a
obligaţiei contractuale, preferând rezoluţiunea.
Ierarhia remediilor în caz de neexecutare. S-a pus problema [100, p. 136] dacă există o
ierarhie a remediilor în diferitele sisteme de drept şi, în special, a locului rezoluţiunii în aceasta
ierarhie. În cod nu există o reglementare care să ne convingă direct că intenţia legiuitorului a fost
aceea de a crea o ierarhie a remediilor. Cu toate acestea, notorietatea principiului şi totodată,
anumite reglementări particulare, conduc la ideea că noul cod privilegiază în mod direct
executarea în natură a obligaţiilor şi, de asemenea, că rezoluţiunea reprezintă o ultima ratio,
astfel încât ea trebuie utilizată numai în mod excepţional.
În viziunea lui Ionuţ Florin Popa, principiul este esenţialmente corect deoarece este de
presupus că executarea în natură este cea mai în măsură să confere satisfacţie creditorului. Pe de
altă parte, astfel cum se desprinde din prevederile art. 1551 alin.1 din noul Cod civil al
României, creditorul are dreptul să invoce rezoluţiunea numai dacă neexecutarea are un caracter
determinant - chestiune care poate fi verificată de judecător (în ipoteza rezoluţiunii judiciare) sau
care poate fi determinată de creditor (care poate alege rezoluţiunea unilaterală şi extrajudiciară,
declarată pe riscul său). În raport cu sistemul român de drept, s-a spus că una dintre urmările
principiului este că rezoluţiunea reprezintă o soluţie limită, atunci când alte remedii nu duc la
executare.
161
În dreptul francez, se atestă lipsa unei ierarhizări ca atare, dar există o preferinţă a
judecătorului spre menţinerea contractului [195, p. 263]. Aceasta diferă principial de sistemul
anglo-saxon, care manifestă preferinţă faţă de distrugerea contractului, care este văzută ca o cale
rapidă şi eficace de a asigura o alocare mai bună a resurselor: mai bine să permitem unui
contractant să iasă repede din contractul patogen decât să-l blocăm acolo. Unul din argumentele
economice folosite, spre exemplu, în cadrul vânzării-cumpărării este că vânzătorului ar putea să-i
fie mai costisitor să remedieze un viciu decât pur şi simplu să-şi primească marfa înapoi şi să
restituie preţul.
În ce ne priveşte, considerăm că trebuie evitată o confuzie dintre două probleme distincte:
a) ce condiţii trebuie întrunite pentru ca o parte contractantă să poată rezolvi contractul.
Şi aici suntem de acord cu aplicabilitatea principiului favor contractus, respectiv faptul că o
neexecutare suficient de serioasă ar trebui să se producă. Celelalte remedii ale creditorului nu
sunt condiţionate de seriozitatea încălcării, dar ar putea fi supuse unor condiţii formale, cum ar
fi, punerea în întârziere ori culpa (în cazul pretenţiei de reparare a prejudiciului); şi
b) dacă o neexecutare este suficient de serioasă şi sunt întrunite condiţiile de fond pentru
a recurge la oricare remediu (fie bazat pe menţinerea contractului, fie pe încetarea sa), este oare
creditorul impus să dea prioritate unor remedii ori să respecte vreo consecutivitate de recurgere
la remedii.
La această a doua problemă, sistemele de drept analizate nu prevăd vreo ierarhie. Totuşi,
pentru sistemele de drept în care procedura de Nachfrist este de bază (cum ar fi cel german, noul
sistem român şi viitorul sistem francez), am putea spune că creditorul este descurajat de a rezolvi
până când nu îndeplineşte această procedură. Am putea aduce următoarele contra-argumente: în
primul rând, în sistemul german, de exemplu, şi alte remedii sunt condiţionate de procedura de
Nachfrist, cum ar fi dreptul de a cere despăgubiri în locul prestaţiei (a se vedea art. corespondent
din Codul nostru civil - 609), similar instituţiei executării obligaţiei prin echivalent din sistemul
român şi francez; în al doilea rând, sistemul german acceptă că, pentru anumite tipuri de
neexecutări ale contractului, nu este nevoie de desfăşurat procedura de Nachfrist (a se vedea art.
corespondent din Codul nostru civil - 710).
Obligaţia de a rezolvi. În cazuri absolut excepţionale, legea ar putea prevedea obligaţia
unei părţi contractante de a rezolvi contractul la cererea unui terţ. În legislaţia noastră exemplul
este unul recent, oferit de art. 28/1 al Legii instituţiilor financiare [74]. Acesta se referă la
contractele prin care o bancă comercială, ca şi client, externalizează anumite necesităţi ale sale.
Externalizarea reprezintă angajarea, pe bază contractuală, a unei persoane juridice (denumită în
continuare furnizor) în vederea desfăşurării de către aceasta a unor activităţi/efectuării unor
162
operaţiuni care în mod obişnuit ar fi desfăşurate/efectuate de către bancă.
Potrivit alin.(10) al acestui articol, Banca Naţională a Moldovei are dreptul să prescrie
rezilierea contractului de externalizare dacă constată că:
a) banca comercială nu efectuează controlul continuu asupra activităţilor/operaţiunilor
externalizate sau gestionarea riscurilor asociate acestora ori o face neregulat şi inadecvat;
b) activitatea furnizorului activităţilor/operaţiunilor externalizate are deficienţe
semnificative care ameninţă sau pot ameninţa capacitatea băncii comerciale de a-şi îndeplini
obligaţiile.
Observăm, astfel, două temeiuri diametral opuse: primul constă dintr-o greşeală a băncii
(partea care reziliază), iar al doilea – greşeala prestatorului.
Ordonanţa de reziliere a Băncii Naţionale a Moldovei este un act opozabil doar băncii
comerciale, astfel că va reveni băncii comerciale sarcina de a utiliza temeiurile generale de
reziliere ale Codului civil pentru a rupe contractul, mai ales în primul caz. Nu excludem faptul că
banca comercială va trebui să plătească despăgubiri prestatorului pentru a respecta ordonanţa
Băncii Naţionale a Moldovei de reziliere a contractului.
Rezoluţiunea de drept. După cum se arată în secţiunea 4.2 din Capitolul 4 în practica
judecătorească românească se distinge, printre alte pacte comisorii, pactul de gradul IV, care este
clauza contractuală în care părţile au convenit că o anumită încălcare a contractului va desfiinţa,
de plin drept, contractul, fără vreo altă formalitate, notificare ori acţiune în judecată. O asemenea
clauză este admisă în mod expres de practica şi legislaţia mai multor state europene.
În practica judecătorească românească cercetată [66, p. 29], într-o cauză în prezenţa unei
asemenea clauze/pact, instanţa doar a constatat incidental intervenirea rezoluţiunii (verificată
doar prin motivarea instanţei cu ocazia acordării despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiilor
şi rezoluţiunea contractului), fără să existe vreo cerere din partea reclamantului, întrucât "din
modul de formulare a articolului din contract reiese că nu era necesară o reziliere/rezoluţiune
judiciară în cauză". Totuşi, în hotărâre se menţionează că reclamantul (fiind vânzător al unor
acţiuni în cadrul procesului de privatizare) a notificat cumpărătorul printr-o adresă despre faptul
că rezoluţiunea de drept intervenise.
Stipulaţia pentru altul. În doctrină [195, p. 201] s-a pus problema dacă beneficiarul unei
stipulaţii poate rezolvi contractul din care îşi derivă dreptul la prestaţie. Pornind de la art. 723 al
Codului civil al Republicii Moldova, vedem că, dacă beneficiarul refuză prestaţia, stipulantul
poate să ceară executarea ei; astfel refuzul beneficiarului nu poate avea valoarea unei rezoluţiuni.
Aceste cercetări şi concluzii au fost publicate de autor în literatura periodică de
specialitate [21].
163
4.2. Procedurile extrajudiciară şi judiciară de rezoluţiune şi reziliere a contractelor
a) Concurenţa ideologică între cele două proceduri
Declanşarea rezoluţiunii şi rezilierii prin simplă notificaţie scrisă către cealaltă parte
contractantă, fără necesitatea solicitării ei de la instanţa de judecată, este, cu siguranţă, un punct
de reformă important al noului Cod civil al Republicii Moldova. Astfel, spunem că, de principiu,
rezoluţiunea este extrajudiciară sau unilaterală, spre deosebire de alte sisteme de drept în care
rezoluţiunea este judiciară, adică se pronunţă de judecător la cererea părţii contractante
îndreptăţite.
Rezoluţiunea extrajudiciară este mai eficace, mai economică, mai rapidă, mai în pas cu
realităţile timpului nostru şi cu principalele sisteme de drept şi codificări internaţionale. Într-un
cuvânt, rezoluţiunea este mai modernă [195, p. 427].
Comentatorii Convenţiei ONU – care, de asemenea, consacră acest principiu – consideră
că regula rezoluţiunii extrajudiciare este o soluţie energică şi pragmatică, care se explică prin
necesităţile comerţului cu mărfuri, atunci când uneia dintre părţi i se permite, în largul voinţei
sale, posibilitatea de a-şi soluţiona problemele, şi prin faptul că duce la dezvoltarea principiului
consacrat în Convenţia ONU, potrivit căruia, atunci când nu poate fi menţinută continuitatea
contractului, trebuie de promovat soluţiile pe care părţile le consideră satisfăcătoare, fără
intervenţia vreunui terţ şi a procedurilor formaliste care nu vor contribui la soluţionarea rapidă şi
satisfăcătoare a litigiilor.
Autorul Valeriu Stoica enumeră următoarele dezavantaje ale rezoluţiunii sau rezilierii
judiciare pentru partea care cere aplicarea acestei sancţiuni: necesitatea de a formula o acţiune în
judecată; posibilitatea judecătorului de a aprecia şi de a dispune că este mai potrivită executarea
în natură decât desfiinţarea contractului sau de a acorda un termen de graţie; împiedicarea
aplicării acestei sancţiuni prin executarea obligaţiilor debitorului în cursul procesului.
Sintetizând, rezoluţiunea sau rezilierea judiciară nu oferă părţii interesate certitudinea aplicării
acestei sancţiuni; chiar în cazul în care sancţiunea este aplicată, durata procesului este, de cele
mai multe ori, îndelungată, ceea ce întârzie clarificarea raporturilor juridice dintre părţi şi
presupune, totodată, costuri însemnate [110, p. 139].
Potrivit lui T. Genicon, creditorul este avantajat sub două aspecte. Avantajul în drept este
că rezoluţiunea are loc atunci când co-contractantul a fost informat despre decizia creditorului de
a rezolvi contractul. Avantajul, în fapt, este plasarea creditorului într-o poziţie de forţă faţă de
judecător; jocurile au fost deja făcute; creditorul deja a luat măsuri radicale, incompatibile cu
menţinerea contractului. De exemplu, clientul a reziliat contractul de antrepriză şi a finalizat
164
construcţia după ce a angajat un alt antreprenor [195, p. 437].
În final, în opinia lui T. Genicon, cele trei veritabile avantaje ale rezoluţiunii
extrajudiciare sunt:
1) nu mai trebuie de aşteptat hotărârea judecătorului şi de suportat daune în continuu, ci
trebuie luate măsurile necesare pentru a-şi apăra interesele;
2) părţile dobândesc imediat drepturile şi obligaţiile care rezultă din rezoluţiune ori
reziliere;
3) acest lucru forţează puţin mâna judecătorului, punându-l în faţa faptului împlinit.
b) Principiul: exercitare extrajudiciară
În sistemul Codului civil al Republicii Moldova, de îndată ce creditorul are un drept la
rezoluţiune ori reziliere, de natură legală sau convenţională, acesta îl poate exercita prin
declaraţie scrisă faţă de debitor (art. 737 alin.(1)). Din această normă juridică, pot fi deduse
următoarele consecinţe:
Rezoluţiunea nu operează de plin drept (ipso facto), căci ea este un drept, şi nu o
obligaţie. Nici legea şi nici debitorul nu poate sili partea îndreptăţită să-şi exercite careva din
drepturile sale. Existenţa unui temei pentru rezoluţiune nu duce automat la încetarea contractului.
Partea îndreptăţită (vorbim, în special, de ipoteza neexecutării) are la îndemână un arsenal de
mijloace juridice, printre care şi rezoluţiunea. Deoarece este dependentă de o declaraţie, partea
îndreptăţită poate, în mod conştient, să decidă de a continua să pretindă executarea în natură a
obligaţiei, chiar dacă aceasta are dreptul la rezoluţiune. Dintr-o asemenea perspectivă, această
abordare are efectul de a păstra contractul şi executarea lui în natură, după cum părţile au
planificat iniţial. Cerinţa declaraţiei mai este relevantă deoarece, în cazul în care rezoluţiunea s-
ar fi efectuat de plin drept, multe persoane care nu au cunoştinţe juridice, nu ar cunoaşte că, de
fapt, comportamentul lor a dus în mod automat la rezoluţiunea contractului [153, p. 115].
Astfel, Codul civil al Republicii Moldova a dorit să evite incertitudinile pe care le
prezintă rezoluţiunea de plin drept: incertitudinea privind faptul dacă au fost sau nu întrunite
toate condiţiile rezoluţiunii; incertitudinea privind momentul efectiv al rezoluţiunii [153, p. 115].
Totuşi, considerăm că o asemenea clauză (pact comisoriu de gradul IV) este valabilă în temeiul
principiului libertăţii contractuale.
Într-o opinie, condiţia notificării rezoluţiunii se explică prin necesitatea de a permite
debitorului evitarea oricăror prejudicii datorate incertitudinii generate de eventuala acceptare ori
respingere a executării de către creditor. În acelaşi timp, această cerinţă îl împiedică pe creditor
să speculeze o creştere sau o scădere a valorii executării în detrimentul debitorului [98, p. 214].
Rezoluţiunea nu se prezumă, ci trebuie să fie certă. Refuzul de a primi prestaţia, în
165
virtutea art. 575 alin.(2) şi 588 sau altor temeiuri, prin el însuşi, nu este o declaraţie de
rezoluţiune, astfel încât debitorul încă are posibilitatea de a face o nouă executare,
corespunzătoare;
Pentru a rezolvi un contract nu se cere înaintarea acţiunii în judecată. Aceasta este una
dintre schimbările esenţiale ale Codului civil al Republicii Moldova. Deşi, vechiul Cod civil al
R.S.S.M. nu prevedea că rezoluţiunea (rezilierea) se produce doar pe cale judecătorească,
practica de până la 12 iunie 2003 accepta, ca regulă generală, doar forma judiciară a rezoluţiunii.
Aşadar, spre deosebire de numeroase legislaţii (franceză, rusă etc.), ca şi în sistemul
german şi cel internaţional (Convenţia ONU, Principiile UNIDROIT, Principiile Europene),
rezoluţiunea este de principiu extrajudiciară.
Totuşi, prin legi speciale există situaţii când un anumit tip de contract se desfiinţează prin
acţiune în judecată:
1) potrivit Legii cu privire la arenda în agricultură [80], art. 14 alin.(1) lit. b), contractul
de arendă se reziliază prin hotărâre a instanţei judecătoreşti, la cererea uneia dintre părţile
contractante, în legătură cu neexecutarea de către cealaltă parte a obligaţiilor contractuale.
2) potrivit art. 65 alin.(2) al Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii
publice [87], contractul de vânzare-cumpărare prin care se efectuează deetatizarea încetează prin
reziliere în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Observăm, de asemenea, şi cu această
ocazie imprecizia de a utiliza termenul "reziliere" în loc de "rezoluţiune", în raport cu contractul
de vânzare-cumpărare.
Există, de asemenea, unele prevederi speciale în legislaţie, de regulă, anterioare Codului
civil al Republicii Moldova, care prevăd expres necesitatea intentării unei acţiuni în judecată. De
exemplu, Codul familiei al Republicii Moldova – care, la art. 30 alin.(3), dispune că "la cererea
unuia dintre soţi, instanţa judecătorească poate modifica sau rezilia contractul matrimonial în
modul şi temeiurile prevăzute de Codul civil."
În ceea ce ne priveşte considerăm că art. 623 al Codului civil urmează a fi completat cu
cerinţa ca rezoluţiunea pe temeiul de eşec al părţilor să ajusteze contractul la noile circumstanţe
esenţiale (hardship) să fie dispusă de instanţa de judecată. Soluţia este conformă şi cu principiile
DCFR. Profesorul Gh. Chibac notează [25, p. 147] acelaşi fenomen în privinţa art. 93 al Codului
cu privire la locuinţă [29] aplicabil contractului de închiriere a spaţiului locativ. Dumnealui
vedea în rezoluţiunea judiciară o soluţie "mai democratică" care "este chemată să protejeze
cetăţenii de arbitrarul şi incompetenţa funcţionarilor care se ocupă de problemele locative".
Autoarea Cristina Martin [97, p. 21] a criticat faptul că Legea cu privire la leasing [82]
prevede un mecanism de recuperare a bunului închiriat de către locator, fără să indice în mod
166
expres că restituirea trebuie precedată de rezilierea contractului de către acesta. Dumneaei face şi
o propunere de lege ferenda în acest sens.
Pentru Sergiu Mămăligă [98, p. 208], rezoluţiunea contractului de donaţie de către
donator pe motivul stării de nevoie (art. 836) şi rezoluţiunea contractului de înstrăinare a bunului
cu condiţia întreţinerii pe viaţă de către beneficiar când dobânditorul nu-şi execută obligaţii şi de
către dobânditor când acesta este în imposibilitate de a continua executarea contractului (art. 844
alin.(2)) trebuie să se facă pe cale judiciară. În opinia noastră, nu există un suport juridic pentru
această afirmaţie. În măsura în care Codul civil în aceste articole nu impune în mod expres
cerinţa înaintării unei acţiuni în judecată, considerăm că se aplică regula generală a art. 737
alin.(1). Argumentul autorului respectiv constă în aceea că codul spune că o parte contractantă
are dreptul de "a cere" rezoluţiunea, şi nu de a "rezolvi contractul" ori de a "declara
rezoluţiunea". În ce ne priveşte, credem că în baza prezumţiei unităţii de gândire a legiuitorului
această este mai degrabă o exprimare nefericită decât o intenţie clară a legiuitorului de a deroga
de la dreptul comun al rezoluţiunii extrajudiciare.
Rezoluţiunea este extrajudiciară în sistemul de drept anglo-saxon, german şi în altele care
se inspiră din ele.
În dreptul rusesc, pentru moment, conform art. 452 al Codului Civil rusesc [113],
rezoluţiunea este doar judiciară. În proiectul de reformă a Codului civil rusesc [132] se păstrează
rezoluţiunea judiciară ca metodă de bază (supletivă) de operare a rezoluţiunii. Proiectul introduce
un nou articol 4501 care reglementează dreptul de a desface contractul prin simplă notificare
(односторонний отказ от договора) doar când această procedură extrajudiciară este prevăzută
expres de lege sau de contract. Astfel, proiectul tolerează rezoluţiunea extrajudiciară, însă nu
face din ea o regulă de bază. Doctrina recentă a criticat această soluţie ca fiind arhaică [122].
b) Declaraţia de rezoluţiune
Declaraţia de rezoluţiune sau reziliere este manifestarea de voinţă a părţii îndreptăţite,
adresată celeilalte părţi contractante, privind rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului.
Ea constituie un act juridic unilateral şi este supusă regulilor generale privind actele juridice [37,
p. 408].
Cerinţele de formă sunt rigide: ea trebuie să poarte forma scrisă. În lipsă de formă scrisă,
sancţiunea este că declaraţia de rezoluţiune nu va putea fi demonstrată prin proba cu martori (art.
211 alin.(1)). În acelaşi sens se expune şi Nicolae Eşanu [38, p. 344].
Convenţia ONU (art. 26), de asemenea, impune cerinţa unei declaraţii pentru ca
rezoluţiunea să opereze; însă doctrina [153, p. 115] este unanimă că această declaraţie poate fi
scrisă sau verbală, dar trebuie să fie expresă. Pentru aceşti doctrinari aceasta înseamnă că simplul
167
fapt al creditorului de a refuza nu constituie o rezoluţiune, ci se mai cere un act scris în acest
sens. În lipsă de declaraţie scrisă, debitorul ar putea interpreta, în funcţie de circumstanţe,
restituirea bunului viciat ca invitaţia de a preda alte bunuri, neviciate.
În dreptul german, comentatorul § 349 BGB, Dr. Reinhard Gaier [205, p. 2210],
consideră că, întrucât declaraţia de rezoluţiune este un act juridic, ea poate rezulta şi din acţiuni,
cum ar fi restituirea bunului de către cumpărător. Este de notat că § 349 BGB nu prevede cerinţa
formei scrise a declaraţiei. Credem că soluţia urmează a fi reţinută şi în dreptul autohton, având
în vedere că cerinţa formei este stabilită doar ad probationem, iar art. 208 al Codului civil al
Republicii Moldova prevede încheierea actului juridic prin acţiuni concludente. Art. 200
continuă să se aplice, şi acest act va produce efecte juridice atunci când va fi recepţionat de
cealaltă parte contractantă.
Pe tărâm probatoriu aceste circumstanţe vor fi dificil de demonstrat şi proba cu martori
nu va fi admisă, însă aceasta nu împiedica viabilitatea acestei soluţii care are impact practic.
În fine, unii autori români consideră că atât acţiunea judiciară în rezoluţiune, cât şi
declaraţia de rezoluţiune a unui contract ce are ca obiect un imobil trebuie înscrisă în Registrul
bunurilor imobile [110, p. 169-170]. Nu există temei în legislaţia noastră pentru a reţine o
asemenea soluţie, însă ea ar trebui examinată de lege ferenda, întrucât ar fi un sistem bun de
informare a terţilor despre apropiatul re-transfer al proprietăţii şi un potenţial litigiu în privinţa
bunului imobil. Art. 508 alin.(2) lit. j) al Codului civil prevede notarea doar a acţiunii judiciare
privind rezoluţiunea actului juridic, nu şi a declaraţiei de rezoluţiune.
Conţinutul declaraţiei nu este reglementat de lege. Totuşi, textul ei ar trebui să conţină
următoarele:
declaraţia de rezoluţiune propriu-zisă. Ea poate fi expresă, folosindu-se termenul
rezoluţiunea (de exemplu, "prin prezenta, rezolvim/reziliem contractul ce îl avem cu
dumneavoastră...", "vă informăm că contractul dintre noi este desfăcut/rupt..." etc.). Rezoluţiunea
poate fi dedusă şi când terminologia utilizată este improprie din punct de vedere juridic, dar
denotă cu claritate încetarea legăturii contractuale şi lipsa necesităţii de a mai executa în
continuare contractul (de exemplu, "prin prezenta declarăm nul şi neavenit contractul dintre
societatea dvs. şi noi pe motivul încălcării grave a obligaţiilor din partea dvs..."). La fel,
declaraţia ar putea fi formulată astfel încât să nu fie expresă, însă să poată fi dedusă cu
certitudine şi fără careva dubii (de exemplu, "prin prezenta vă solicităm restituirea mărfurilor
livrate şi vă informăm că nu mai trebuie să plătiţi suma de bani pe care aţi întârziat să o plătiţi
pentru respectivele mărfuri"). În cazul în care declaraţia de rezoluţiune nu este suficient de clară,
atunci, conform art. 201, ea nu va produce efectele dorite de creditor;
168
de asemenea, este util, dar nu obligatoriu, ca declaraţia să prevadă şi efectele
rezoluţiunii. Pentru ca creditorul să beneficieze cât mai curând de rezoluţiune, el ar trebui să
informeze debitorul care acţiuni se aşteaptă de la el (de exemplu, restituirea mărfii; restituirea
sumelor de bani plătite; încetarea imediată a lucrărilor de către antreprenor; interdicţia de a
încheia careva acte juridice ulterioare din numele mandantului de către mandatar). Ea la fel este
utilă pentru a indica întinderea rezoluţiunii, totală sau parţială (a se vedea secţiunea 4.4 din
Capitolul 4, privind efectele juridice ale rezoluţiunii contractului). În cazul contractelor cu
executare succesivă, creditorul, dacă aceasta îi este intenţia, trebuie să declare că el şi-a pierdut
interesul şi în prestaţiile anterioare, care tot trebuie restituite.
Aceste reguli pot fi aplicate în mod corespunzător şi atunci când declaraţia de rezoluţiune
se face sub formă verbală.
Uneori părţile pot prevedea un drept convenţional de rezoluţiune, fără careva temeiuri,
dar condiţiona rezoluţiunea de plata unei sume de bani (penalităţi). În acest caz, art. 745 dispune
că declaraţia de rezoluţiune este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită până la declaraţie sau
concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntârziat declaraţia. Totuşi,
dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntârziat, declaraţia produce efecte.
Concluzia este că, în acest caz, declaraţia de rezoluţiune este un adevărat act juridic real, pentru
valabilitatea căruia se cere, suplimentar, o prestaţie solicitată în mod expres de contract.
Noua Lege cu privire la concurenţă [95] interzice agenţilor economici să instige un alt
agent economic la rezilierea neîntemeiată a contractului cu concurentul instigatorului (art. 16).
Momentul producerii efectelor. Potrivit regulii generale, prevăzute de art. 200 alin.(1),
declaraţia "[...] produce efecte în momentul în care parvine [celeilalte părţi], indiferent de faptul
dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei." În cazul persoanelor juridice, regula este
confirmată şi de art. 67 alin.(4): "toate documentele şi scrisorile intrate la sediu se consideră
recepţionate de către persoana juridică".
Valabilitatea declaraţiei de rezoluţiune nu este afectată de decesul creditorului sau de
lipsirea sa de capacitate de exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea voinţei
(alin.(3)).
În continuare, declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte în cazul în care celeilalte părţi
(debitorului) i-a parvenit anterior sau îi parvine în acelaşi timp o declaraţie de retractare a
declaraţiei de rezoluţiune (art. 200 alin.(2)).
Rolul instanţei de judecată. Rolul instanţei de judecată se reduce la analiza
împrejurărilor de fapt, pe temeiul cărora se poate constata, în final, că s-a produs desfiinţarea
contractului.
169
După cum judicios observă Valeriu Stoica, "în cazul rezoluţiunii [...], rolul instanţei de
judecată este diferit în funcţie de caracterul sancţiunii: judiciar sau convenţional. În primul caz,
voinţa instanţei de judecată se cumulează cu voinţa reclamantului pentru a determina desfiinţarea
contractului; în al doilea caz, voinţa instanţei nu mai completează voinţa părţilor, rolul ei
reducându-se la constatarea acestei voinţe şi a împrejurărilor de fapt care condiţionează aplicarea
pactului comisoriu expres" [110, p. 106].
În practica judecătorească autohtonă [49] există cazuri când deşi, o parte contractantă a
declarat rezoluţiunea ori rezilierea prin notificare, având în vedere că cealaltă parte refuza
cooperarea în vederea restituirii prestaţiilor, partea respectivă depune acţiune în instanţa de
judecată prin care solicita rezoluţiunea contractului respectiv. Din punct de vedere strategic,
considerăm că o asemenea abordare este contradictorie. În temeiul analizei desfăşurate mai sus,
contractul se consideră rezolvit, ca regulă, din momentul recepţionării notificării de rezoluţiune
de către partea adversă. Acţiunea înaintată în instanţă, prin care se solicită rezoluţiunea unui
contract rezolvit, sugerează atitudinea reclamantului că, de fapt, rezoluţiunea nu a fost una
întemeiată. Această greşeală strategică ar putea fi exploatată de partea adversă. Opinăm că
pretenţia reclamantului trebuie să fie constatarea rezoluţiunii şi executarea efectelor rezoluţiunii.
Avantajul pentru reclamant este că, dacă l-a pus în întârziere pe pârât în raport cu executarea
efectelor rezoluţiunii, el va putea pretinde despăgubiri moratorii.
c) Rezoluţiunea rezilierea judiciară ca şi excepţie
Rolul în sistemul actual. Rezoluţiunea judiciară – adică pronunţarea ei de către
judecător – a constituit regula în sistemul vechiului Cod civil al R.S.S.M. După cum s-a
constatat, tendinţa proiectelor de codificare a dreptului contractelor este de a abandona
rezoluţiunea judiciară. Aceeaşi concepţie a fost adoptată de legiuitorul noului Cod civil al
Republicii Moldova. Nu putem însă ignora această formă a rezoluţiunii dintr-o serie de
considerente:
1) există legi speciale, adoptate chiar şi după intrarea în vigoare a Codului civil, care
prevăd în mod expres că contractul se rezolvă ori reziliază prin hotărâre judecătorească.
2) practica judecătorească studiată [43-55] arată că, chiar şi pentru contractele guvernate
de noul Cod Civil, justiţiabilii se adresează la instanţele judecătoreşti pentru a desface
contractele afectate de incidentul neexecutării ori alte temeiuri valabile.
O asemenea practică provine, în primul rând, din inerţie. Chiar dacă noul Cod civil a
stabilit rezoluţiunea extrajudiciară, e nevoie de timp pentru schimbarea conştiinţei juridice în
această direcţie.
În al doilea rând, în numeroase situaţii contractuale patogene partea care intenţionează să
170
rezolve contractul ar putea avea temeri întemeiate despre aceea că partea adversă nu va
recunoaşte temeinicia rezoluţiunii şi va refuza să-şi execute obligaţiile care decurg din raportul
de lichidare a legăturii contractuale. Atunci este indicat să declare rezoluţiunea direct prin
acţiune judiciară şi să solicite de la instanţă sancţionarea declaraţiei sale şi obligarea celeilalte
părţi contractante de a-şi executa obligaţiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii
contractuale.
În al treilea rând, cu ocazia rezoluţiunii, reclamantul va putea înainta şi alte pretenţii
conexe, cum ar fi cea de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea
contractului şi chiar prin pierderea contractului şi necesitatea de a contracta, în altă parte,
prestaţia dorită. În practica judecătorească românească cercetată [66, p. 31], reclamantul a
solicitat instanţei să se dispună rezoluţiunea contractului şi obligarea pârâtului la restituirea
acţiunilor ce au fost obiectul contractului, iar în subsidiar, urmare a admiterii rezoluţiunii,
obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-
cumpărare de acţiuni.
În fine, declaraţia unilaterală de rezoluţiune rămâne a fi un act unilateral al unei părţi
contractante şi, în practică, în mod legitim se ridică întrebarea privind opozabilitatea declaraţiei
respective faţă de terţi. În special, dacă, ca urmare a unui contract translativ de proprietate într-un
registru public (Registrul bunurilor mobile, constituit conform Legii cadastrului bunurilor
imobile [67]; Registrul naţional al mărcilor, constituit conform Legea privind protecţia mărcilor
[83]; Registrul naţional de brevete de invenţie, constituit conform Legii privind protecţia
invenţiilor [84]; Registrul de stat al transporturilor, constituit conform Hotărârii Guvernului nr.
1047 din 8 noiembrie 1999 [64]) s-a transferat titlul de proprietate, declaraţia de rezoluţiune ar
părea, mai degrabă, ca o tentativă de fraudă şi de lezare a dreptului de proprietate a actualului
proprietar decât ca un act juridic prin care se restituie proprietatea titularului original. Lecturând
legile menţionate mai sus nu observăm careva temeiuri de transmitere a proprietăţii ori de
anulare a înscrierii în registrul public respectiv care ar include în sine declaraţia unilaterală de
rezoluţiune. Hotărârea judecătorească însă este menţionată în toate aceste cazuri, iar executarea
ei se asigură prin pedeapsa penală care planează asupra funcţionarului public ce refuză să îi dea
curs. Astfel, se va asigura opozabilitatea rezoluţiunii şi efectelor sale. O soluţie similară o vom
regăsi în practica românească [100, p. 112].
Evident că o asemenea hotărâre judecătorească nu este necesară dacă părţile încheie un
act subsecvent prin care constată rezoluţiunea şi efectuează restituirile şi transferurile la care sunt
ţinute. Fiind similar cu un acord privind rezoluţiunea, potrivit art. 734 alin.(2) al Codului civil al
Republicii Moldova, un asemenea act va trebui să poarte forma contractului rezolvit.
171
După cum am indicat mai sus cu referire la practica judiciară autohtonă [49], uneori
creditorii declară rezoluţiunea prin notificare însă, în lipsă de reacţie din partea părţii adverse,
înaintează acţiune în judecată. În unele cazuri, creditorul cere rezoluţiunea contractului; deşi,
considerăm, în această ipoteză, potrivită cererea de constatare a faptului că rezoluţiunea deja s-a
produs.
Noul Codul civil român [36], aparent, acordă o asemenea opozabilitate declaraţiei
unilaterale de rezoluţiune (art. 1.552 alin.(3), "în cazurile prevăzute de lege, declaraţia de
rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice,
pentru a fi opozabilă terţilor"). Comentând această prevedere, Ionuţ-Florin Popa notează că,
odată îndeplinită cerinţa comunicării, putem spune că efectele declaraţiei de rezoluţiune sunt cele
ale rezoluţiunii înseşi. Declaraţia de rezoluţiune va avea, până la eventuala sa desfiinţare de către
o instanţă, autoritate similară unei hotărâri judecătoreşti prin care se pronunţă rezoluţiunea [101,
p. 100].
Acelaşi autor [100, p. 112] arată că, uneori, efectele declarării rezoluţiunii extrajudiciare,
sunt, în realitate, subordonate hotărârii judecătoreşti prin care se constată că au fost întrunite
toate condiţiile pentru ca creditorul să declare contractul rezolvit. În practica judecătorească
românească cercetată [66, p. 29], verificând rezoluţiunea de drept a unui contract de privatizare
s-a constatat, că în mod corect, Registrul Român al Acţionarilor a radiat cumpărătorul ca şi
proprietar al acţiunilor şi l-a înscris, înapoi, pe vânzător ca şi acţionar, în temeiul unei simple
notificări din partea vânzătorului prin care a arătat că a intervenit rezoluţiunea de drept a
contractului pentru neexecutare. În fapt, pârâtul nici nu a contestat o asemenea restituire a
acţiunilor ce îi aparţineau în registru.
În opinia lui Paul Vasilescu, bazată pe art. 907 – 910 ale Codului civil român, restituirea
proprietăţii unui imobil în Registrul bunurilor imobile (Carte Funciară în România) va opera prin
procedura rectificării înscrierii. O asemenea soluţie are temei şi în sistemul Republicii Moldova.
Art. 505 alin.(1) lit. c) al Codului nostru civil orice persoană interesată poate cere rectificarea
unei intabulări sau înscrieri provizorii dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a
dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în al cărui temei s-a făcut înscrierea. Însă
simpla declaraţie unilaterală de rezoluţiune, în multe cazuri, nu este suficientă, din punct de
vedere procedural, pentru a opera rectificarea. Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol în lipsa
consimţământului titularului (adică al proprietarului ţinut să restituie proprietatea), rectificarea se
va încuviinţa numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Aşadar, declaraţia de
rezoluţiune va transfera proprietatea atunci când însuşi proprietarul (în calitate de cumpărător or
donatar), declară rezoluţiunea şi voieşte să retransfere imobilul cât mai curând fostului
172
proprietar. Însă chiar şi aici oficiul cadastra poate ridica problema unei potenţiale fraude şi a
necesităţii manifestării de voinţă a fostului proprietar pentru a redobândi proprietatea imobilului.
Unele coduri europene recunosc în mod expres alternativa procesuală creditorului de a
rezolvi contractul prin declaraţie ori acţiune judecătorească. Bunăoară, Codul civil olandez de la
1992 [144], după ce instituie la articolul 6:267 alin.1 principiul că rezoluţiunea se efectuează prin
notificare scrisă a părţii îndreptăţite, la alin.2 continuă cu aceea că un contract sinalagmatic
poate, de asemenea, fi rezolvit prin hotărâre judecătorească în baza unei acţiuni judiciare, depuse
de partea îndreptăţită să rezolvească contractul. S-a observat aşadar că chiar şi în sistemele de
drept care prevăd doar rezoluţiunea extrajudiciară se consideră unanim că nu interzic o eventuală
invocare judiciară a rezoluţiunii [106, p. 286].
Deşi o asemenea precizare ar fi utilă pentru Codul nostru civil, considerăm că regula art.
737 alin.(1) nu exclude rezoluţiunea prin adresarea în instanţa în judecată. Dacă o parte poate
rezolvi printr-o simplă notificare scrisă, a fortiori ea ar putea iniţia rezoluţiunea prin metoda mai
formalistă a procedurii contencioase. În sens contrar se expune comentatorul articolului
respectiv, autorul Nicolae Eşanu [38, p. 345]. Autorul Aurel Băieşu [8, p. 398] nu se expune
direct în acest sens, însă consideră că adresarea în instanţa de judecată este posibilă dacă părţile
au încheiat o clauză rezolutorie (pact comisoriu) în care au stipulat că, în loc de rezoluţiunea prin
declaraţie, rezoluţiunea contractului intervenit între ele se va pronunţa de către instanţa de
judecată.
Noul Codul Civil român [36] are o poziţie originală combinând rezoluţiunea
extrajudiciară cu cea judiciară în funcţie de poziţia în care se află părţile. La art. 1.552. alin.(1) el
dispune: rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci:
(i) când părţile au convenit astfel,
(ii) când debitorul se află de drept în întârziere ori
(iii) când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Per a contrario, pentru celelalte cazuri, se va aplica art. 1.550 al codului român, în
temeiul căruia rezoluţiunea se va fi dispusă de instanţă, la cerere.
Abordarea originală a Codului civil italian constituie o reglementare expresă a unei
opţiuni a creditorului la două niveluri:
La primul nivel, creditorul are dreptul să opteze între a solicita executarea silită a
prestaţiilor contractuale sau rezoluţiunea contractului (art. 1453 alin.1 Cod civil italian), ambele,
cu sau fără repararea prejudiciului. Creditorul poate opta pentru rezoluţiune chiar şi atunci când a
formulat în instanţă o cerere de executare a contractului (art. 1453 alin.2 Cod civil italian).
173
Dimpotrivă, creditorul nu poate opta pentru executarea contractului atunci când a formulat o
cerere în justiţie solicitând rezoluţiunea (acelaşi articol, teza II), iar debitorul nu poate executa
obligaţiile după formularea cererii de rezoluţiune în justiţie (art. 1453 alin.4 Cod civil italian).
La cel de al doilea nivel, creditorul, odată ce a ales rezoluţiunea, poate să opteze mai
departe între a solicita rezoluţiunea contractului în instanţă (obţinând o hotărâre judecătorească
constitutivă - dreptul comun în materie) sau să declare unilateral rezoluţiunea, invocând aşa-
numita rezoluţiune de drept (art. 1454 Cod civil italian) [100, p. 125].
Pentru francezul Th. Genicon [195, p. 381-382] caracterul judiciar al rezoluţiunii este un
pandant al principiului forţei obligatorii a acestuia care interzice "retragerea unilaterală a unui
contractant", adică dezicerea unilaterală de contract. Doctrina franceză precizează că depunerea
unei acţiuni judiciare, nu este o condiţie de fond a rezoluţiunii - substanţială, ci una formală.
Chiar şi în sistemul francez, exponent al rezoluţiunii judiciare, derogând de la prevederile
Codului civil francez, instanţele judecătoreşti au format o practică constantă prin care au
justificat rezoluţiunea extrajudiciară în trei cazuri: pericolul iminent; neloialitate gravă;
neexecutarea totală şi definitivă [195, p. 398]. Aceasta vine să confirme că este imposibil de a
avea un sistem bazat exclusiv pe rezoluţiunea judiciară sau exclusiv pe rezoluţiunea
extrajudiciară. Circumstanţele fiecărui caz vor servi ca punct de pornire în deciderea strategiei
potrivite de rezoluţiune de către creditor.
În concepţia celei mai recente codificări europene de drept privat, DCFR [168],
rezoluţiunea operează prin notificare (art. III-3:507). Aici se va include în principal rezoluţiunea
pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. DCFR derogă de la acest principiu o singură dată –
la art. III-1.110, dedicat rezoluţiunii pentru schimbarea circumstanţelor (hardship). Logica
acestei abordări ar putea fi faptul că aceste temeiuri de rezoluţiune nu se bazează pe o
neexecutare pe care o parte o va admite, ci pe schimbarea unor circumstanţe care adeseori sunt
externe părţilor (de exemplu, modificarea preţurilor pe piaţa liberă). Astfel, autorii DCFR, dorind
să protejeze partea contractantă de la care se cere ajustarea contractului, a instituit un control
judecătoresc asupra procedurii de ajustare ori rezoluţiune a obligaţiilor contractuale. Din
formularea art. 1.271 al noului Cod civil al României rezultă că în sistemul de drept român
rezoluţiunea ori rezilierea pentru această situaţie au caracter judiciar.
Aspecte procesuale. În sistemele în care rezoluţiunea judiciară este bazilară,
supravegherea îndeplinirii condiţiilor de invocare a dreptului de a solicita rezoluţiunea este una
apriorică, întrucât judecătorul verifică îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii înainte de a se
pronunţa asupra acesteia. Hotărârea judecătorească este actul prin care se realizează dreptul de a
solicita rezoluţiunea, aşadar, actul prin care se pronunţă rezoluţiunea [100, p. 114].
174
În cadrul procesual generat de acţiunea în rezoluţiune, judecătorul are un rol
semnificativ - el are o putere de cenzură graduală [100, p. 110]:
(i) el are posibilitatea de a verifica dacă executarea în natura mai este posibilă şi mai
prezintă interes pentru creditorul obligaţiei neexecutate;
(ii) judecătorul are puterea să verifice oportunitatea rezoluţiunii în raport cu neexecutarea
existentă. Dacă, de exemplu, neexecutarea este parţială şi sumară, instanţa, nelipsind astfel de
interes/cauza derularea contractului pentru creditor, poate respinge cererea de rezoluţiune;
(iii) judecătorul are şi posibilitatea de a pronunţa o rezoluţiune parţială a contractului, în
ipoteza în care executarea parţială existentă nu este lipsită de interes pentru creditor, raportat la
cauza contractului;
Doctrina românească admite că instanţa poate acorda un termen de graţie debitorului
prestaţiei neexecutate. Convenţia ONU interzice în mod expres acordarea acestui termen de către
instanţă. Credem că aceeaşi soluţie se impune şi în sistemul Republicii Moldova, având în vedere
lipsa unui text de lege în acest sens, care ar acorda această împuternicire instanţei.
Corespunzător puterii judecătorului în privinţa pronunţării rezoluţiunii, există şi o putere
a părţilor implicate în acest proces:
(i) creditorul are puterea de a renunţa la cererea sa de rezoluţiune sau de a o transforma (a
o modifica, în sens procesual). Aceste două aspecte sunt subordonate regulilor disponibilităţii
guvernate de dreptul procesul civil şi cunosc limitele acestui drept. Pe acest aspect, doctrina
franceză [195, p. 256] vede în acţiunea în rezoluţiune a contractului o acţiune ex contractu, care
poate fi modificată, în cadrul aceluiaşi proces judiciar, într-o altă acţiune, cum ar fi cea de
executare silită ori plată a despăgubirilor. Motivul este că aceste pretenţii se bazează pe una şi
aceeaşi neexecutare invocată faţă de judecător.
Credem că soluţia trebuie reţinută şi în sistemul autohton de drept. Va fi regretabil de a
considera că, simpla cerere de pronunţare a rezoluţiunii, adresată instanţei de judecată, presupune
renunţarea la executarea silită a contractului, adică să constituie, prin ea însăşi şi fără o hotărâre
judecătorească, o ruptură a contractului. Nu trebuie să pierdem din vedere că deseori acţiunea în
rezoluţiune este, de fapt, o metodă de a presa debitorul să execute contractul.
Dreptul italian este diferit. Potrivit art. 1453 alin.2 al Codului civil italian [206] dacă s-a
cerut executarea silită, se poate modifica acţiunea în sensul rezoluţiunii. Însă inversul nu este
admis.
(ii) debitorul obligaţiei neexecutate nu poate să-şi execute prestaţiile încercând astfel să
evite pronunţarea rezoluţiunii. Soluţia se bazează pe aplicarea a fortiori a art. 587 alin.(2) al
Codului civil al Republicii Moldova, conform căruia, dacă există vreun litigiu privind o parte din
175
obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu se află în litigiu propusă de debitor, cu
excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a părţii în
litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie. O soluţie similară se dă în
sistemul italian.
Soluţia diferă de sistemul francez şi românesc de drept, unde debitorul poate executa
oricând şi chiar şi în cursul căilor de atac ale hotărârii prin care s-a pronunţat rezoluţiunea, cu
condiţia să nu fi intrat în sfera autorităţii de lucru judecat, cu condiţia ca executarea să mai
prezinte interes, chiar şi cu întârzierea inerentă, pentru creditor [100, p. 111].
În sistemul de drept al Republicii Moldova, considerăm că supravegherea judecătorească
poate avea două faţete:
a) ante factum, dacă reclamantul include printre pretenţiile sale să pronunţe contractul ca
fiind rezolvit. Aici, hotărârea judecătorească va fi actul care va transforma raportul juridic
contractual;
b) post factum, dacă reclamantul se adresează instanţei, prezentând declaraţia de
rezoluţiune deja recepţionată de către cealaltă parte contractantă, şi solicitând instanţei să
constate că a avut loc o rezoluţiune, că cealaltă parte este în întârziere în raportul juridic de
lichidare a legăturii contractuale, şi să o oblige la executarea obligaţiilor ce-i revin. O
supraveghere inversă, dar tot post factum, o poate provoca partea contractantă care a recepţionat
o declaraţie de rezoluţiune de la cealaltă parte contractantă şi o consideră neîntemeiată. Pretenţia
reclamantului în acest caz va fi de a constata nulitatea declaraţiei de rezoluţiune pe temeiul
neîntrunirii temeiurilor invocate în ea. O asemenea declaraţie, constatată abuzivă de către
instanţă, va constitui proba reclamantului a neexecutării obligaţiilor de către pârât. Aşadar, celui
ce primeşte o declaraţie de rezoluţiune abuzivă i se va deschide calea de a recurge la remediile
creditorului, inclusiv de a purcede la rezoluţiunea "sa" a contractului (o contra-rezoluţiune a
contractului) şi de a solicita despăgubiri de la pârât. Totodată, reclamantul se va proteja contra
eventualelor pretenţii de despăgubiri ale pârâtului, care iniţial rezolvise contractul şi îl va acuza
pe reclamant de neexecutarea obligaţiilor. Protecţia sa va consta în faptul că nu el, ci pârâtul nu
şi-a executat obligaţiile şi este vinovat de intervenirea rezoluţiunii.
În comentariul la BGB, Reinhard Gaier vorbeşte în această ipoteză de ineficienţa (nu
nulitatea) declaraţiei de rezoluţiune şi spune că judecătorul nu poate invoca această apărare din
oficiu, ci debitorul este cel care trebuie să o ridice şi să o argumenteze [205, p. 2167].
Ionuţ-Florin Popa vorbeşte despre nulitatea declaraţiei de rezoluţiune, comunicată fără
întrunirea condiţiilor aplicabil ale rezoluţiunii [106, p. 288], însă ezită să insiste asupra calificării
efectului asupra declaraţiei ca act juridic, ci constată că, cu certitudine, declaraţia nu a produs
176
efect rezolutoriu, şi trebuie considerat că contractul a rămas în vigoare, sau, la cererea celeilalte
părţi, s-ar putea considera că întreaga conduită a creditorului constituie o neexecutare rezolutorie
prin sine, astfel încât întregul mecanism se poate întoarce împotriva sa.
În doctrina din Quebec s-a ajuns la concluzia că rezoluţiunea ori rezilierea ilegală a
contractului (adică una declarată fără a fi întrunite condiţiile legale ori contractuale aplicabile)
trebuie echivalată cu o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale de către partea care
rezolveşte ori reziliază, cu toate consecinţele respective, inclusiv repararea prejudiciului cauzat
[193, p. 100].
În litigiile de contestare a rezoluţiunii unilaterale a contractului se pune problema firească
dacă, până la soluţionarea în fond a litigiului, contractul este rezolvit ori încă este în vigoare
pentru părţi. Pendente solutionae considerăm că notificarea este actul care a declarat
rezoluţiunea, iar conform Codului civil, ea îşi produce efectele. Reclamantul ar putea însă
solicita instanţei să adopte o măsură asiguratorie, în temeiul art. 175 al Codului de procedură
civilă al Republicii Moldova, şi să dispună suspendarea notificării privind rezoluţiunea ori
rezilierea contractului. Practica judecătorească autohtonă studiată acceptă asemenea măsuri de
asigurare a acţiunii în contestarea rezoluţiunii unilaterale [53].
În lumina cercetării efectuate, în sistemul autohton de drept trebuie reţinută soluţia că
cererile reciproce de rezoluţiune nu echivalează cu un acord de rezoluţiune ori o rezoluţiune
consensuală. Pornim de la ideea fundamentală că rezoluţiunea este o excepţie de la principiul
forţei obligatorii a contractului. Ea trebuie să se întemeieze în mod expres pe un drept al unei
părţi de a rezolvi şi trebuie să fie formulată în mod expres.
Ne putem imagina că, în situaţia discutată, în fond, doar una dintre părţi a comis o
neexecutare şi, deci, victima decide să desfacă contractul; partea vinovată însă, cu rea-credinţă, şi
ea înaintează o cerere de rezoluţiune. Sarcina judecătorului este de a examina pretenţiile ambelor
părţi, probele, şi de a decide care parte a comis o neexecutare şi care parte are un drept legal sau
contractual la rezoluţiune. Cererea părţii îndreptăţite urmează a fi admisă, iar cealaltă cerere –
respinsă. Întrebarea este diferită pe capătul de cerere care priveşte efectele rezoluţiunii ori
rezilierii. Instanţa ar putea să admită pretenţiile ambelor părţi, în acest capăt de cerere, dacă ele
sunt consistente între ele şi corespund regimului juridic legal şi, dacă există, contractual, efectele
desfacerii contractului.
O a doua ipoteză este că ambele părţi fie au comis o neexecutare, fie nu au comis o
neexecutare. Fiecare cerere urmează a fi examinată separat, şi nu putem exclude faptul că
instanţa va admite ambele cereri (a se vedea speţa românească menţionată anterior) sau,
respectiv, va respinge ambele cereri.
177
Natura pretenţiilor aferente rezoluţiunii. În litigiile aferente rezoluţiunii am putea
identifica următoarele pretenţii ale părţilor:
a) constatarea intervenirii rezoluţiunii/rezilierii (se va aplica când reclamantul deja a
declarat rezoluţiunea cocontractantului său);
b) pronunţarea rezoluţiunii/rezilierii contractului / să se dispună rezoluţiunea/rezilierea
contractului (se va aplica când legea prevede rezoluţiunea judiciară ori când creditorul, deşi
poate recurge la rezoluţiunea extrajudiciară, din motivele expuse mai sus, alege calea rezoluţiunii
judiciare);
c) aplicarea efectelor rezoluţiunii/rezilierii (obligarea părţilor de a restitui prestaţiile,
bunurile; de a plăti despăgubiri etc.). Uneori, această pretenţie este înaintată de pârâtul care, prin
acţiunea reconvenţională, se opune rezoluţiunii şi cere declararea ei, însă, în subsidiar, solicită de
la instanţă aplicarea efectelor rezoluţiunii/rezilierii pentru ipoteza în care, totuşi, instanţa va
constata intervenirea ori va declara rezoluţiunea/rezilierea contractului [66, p. 34].
Într-o Decizie a Colegiului economic lărgit al CSJ [47], instanţa a dat curs efectelor
rezilierii unui contract de livrare de carne în cadrul achiziţiilor publice, indicând doar că, în
temeiul notificării unilaterale a cumpărătorului, a intervenit rezilierea contractului. De la instanţă
nu s-a cerut, iar rezolutivul nu prevede constatarea rezilierii propriu-zise. Pârâtul, de asemenea,
nu a contestat rezilierea, ci doar penalităţile cerute de la el.
d) contestarea/declararea nulităţii declaraţiei de rezoluţiune/reziliere şi obligarea părţii,
care a declarat rezoluţiunea, să execute întocmai contractul;
e) acţiunea reconvenţională a pârâtului care conţine una dintre pretenţiile de la lit. a), b)
sau c) de mai sus.
În practica judecătorească românească cercetată [66, p. 61] s-a stabilit că, atunci când
există un pact comisoriu de gradul II (care, în Republica Moldova, este implicit în art. 737, şi
deci nu trebuie prevăzut), dacă o parte contractantă a declarat rezilierea unei chirii, iar apoi se
adresează în judecată, ea depune o cerere de constatare a rezilierii "unilaterale".
În practica sa [50], CSJ a statuat că hotărârea Direcţiei generale transport public şi căi de
comunicaţie a Consiliului mun. Chişinău prin care s-a hotărât rezilierea unui contract de
administrare a rutei nr. 171 nu reprezintă prin sine un act administrativ în sensul Legii
contenciosului administrativ [68], ci o manifestare de voinţă a unei părţi de a rezilia unilateral un
contract. Deci, competenţa în examinarea legalităţii hotărârii revine instanţelor economice şi nu
celor de contencios administrativ.
Taxa de stat. Un aspect procesual care pare minor, însă de fapt este problematic, este taxa
de stat, aplicabilă celor cinci tipuri de pretenţii expuse mai sus. Legea RM a taxei de stat prevede
178
la art. 3 la lit. e) taxa de stat de 5 unităţi convenţionale (100 lei) pentru cererile de chemare în
judecată legate de rezilierea contractului de închiriere a locuinţei, iar la lit. h) prevede taxa de
stat de 10 unităţi convenţionale (200 lei) pentru cererile de chemare în judecată privitor la
litigiile economice apărute la încheierea, modificarea sau rezilierea contractelor economice.
Considerăm că norma este, în mare parte, inaplicabilă, datorită lipsei în legislaţie a definiţiei de
litigiu economic şi contract economic. Până la reforma operată în justiţie prin Legea nr. 29 din 6
martie 2012 [94], am fi interpretat că regula se aplică contractelor la care toate părţile sunt
persoane juridice şi/sau persoane fizice care au dobândit, în condiţiile legii, calitatea de
întreprinzător (conceptul de litigiu economic, în prevederile Codului de procedură civilă al
Republicii Moldova, este unul bazat pe ratione persoane, şi nu ratione materiae). După reformă,
conceptul de instanţă economică a fost abrogat şi parţial schimbat pe conceptul de instanţă
comercială specializată, însă un concept clar de raporturi sau contracte comerciale nu a fost
introdus.
Rezultă că pentru capetele de cerere indicate la lit. a), b), c) din sub-secţiunea de mai sus,
se va aplica taxa de stat de 3% de la valoarea acţiunii, întrucât acţiunea este una cu caracter
patrimonial. În practica judecătorească a României această soluţie a fost confirmată pentru
capătul de cerere indicat la lit. a) (Decizia în Interesul Legii nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie [66, p. 19]), indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind
restabilirea situaţiei anterioare.
În ceea ce ţine de pretenţia de la lit. d) – declararea nulităţii declaraţiei de rezoluţiune –
conform practicii Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova [43], acţiunea în nulitate are
caracter nepatrimonial, deşi acţiunea în aplicarea efectelor nulităţii deja este patrimonială. În
practica românească citată mai sus, acţiunea în nulitate are caracter patrimonial.
Concluzie. Noul Cod civil a făcut un pas grandios în a stabili principiul rezoluţiunii
extrajudiciare – prin simplă notificare scrisă. Acest pas este consistent cu tendinţele celor mai
recente legislaţii civile şi proiecte de codificare europeană. Participanţii circuitului civil au fost
dotaţi cu un mecanism flexibil şi comod (cel puţin pentru partea care declară rezoluţiunea).
Totodată, o asemenea abordare micşorează numărul de procese judiciare şi astfel relaxează
presiunea de pe sistemul judecătoresc. Relativa celeritate a rezoluţiunii şi rezilierii ar trebui, la
fel, să motiveze părţile contractante să fie mai disciplinate pentru a nu pierde beneficiile
economice ale contractului care urmează să-l execute.
Codul nostru nu a reuşit să dezrădăcineze absolut rezoluţiunea judiciară, iar raţionamente
practice dictează că rezoluţiunea trebuie să aibă dreptul la viaţă.
Considerăm că rezoluţiunea judiciară ar trebui instituită de lege pentru acele cazuri care
179
sunt atât de sensibile încât ar trebui examinate de către judecător înainte de a produce efecte
juridice. În particular, considerăm că temeiul de reziliere a contractului de la art. 748 al Codului
civil al Republicii Moldova este unul foarte vag şi excede simpla ipoteză de neexecutare a
obligaţiilor contractuale (alin.(2) dispune: "Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în
considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia
dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de graţie sau de
somaţie."). Astfel, existenţa acestor motive întemeiate ar trebui probată în cadrul procedurii
judiciare în faţa judecătorului ca şi arbitru imparţial.
Într-adevăr, tendinţa sistemelor reformate de drept este de a stabili rezoluţiunea judiciară
sau extrajudiciară în funcţie de natura încălcării. Bunăoară, se dă exemplul, Codului civil al
Lituaniei, care a stabilit rezoluţiunea extrajudiciară doar în caz de încălcare "evident de gravă",
în rest, aplicându-se rezoluţiunea judiciară [195, p. 468].
Acelaşi principiu a stat la baza noului Cod civil al României.
În opinia doctrinei franceze, cu ocazia reformării Codului Civil francez, ar trebui reţinută
abordarea în care rezoluţiunea contractelor civile să fie judiciară, iar rezoluţiunea contractelor
comerciale – extrajudiciară. Nu susţinem preluarea acestui principiu în sistemul Republicii
Moldova întrucât, din punct de vedere teoretic, nu există o delimitare clară în legislaţia autohtonă
dintre contracte comerciale şi contracte civile, iar, din punct de vedere practic, vor fi restrânse
neîntemeiat drepturile existente ale participanţilor la circuitul civil. De exemplu, este de esenţa
contractelor de consumator că consumatorul poate să ceară rezoluţiunea ori rezilierea
contractului şi restituirea banilor şi are dreptul să îi primească "imediat" şi nu ca urmare a
petrecerii unor proceduri judiciare nerezonabil de lungi şi costisitoare.
Ceea ce lipseşte cu desăvârşire în legislaţia autohtonă însă este un set de reguli procesuale
de care s-ar conduce judecătorul în declararea rezoluţiunii. Chiar rolul judecătorului este neclar:
el pronunţă rezoluţiunea ori doar constată că o rezoluţiune a avut loc; el dă efect doar pretenţiilor
părţii care rezolvă ori dispune aplicarea tuturor efectelor rezoluţiunii, chiar dacă pârâtul nu a
înaintat o acţiune reconvenţională. Modificări la Codul de procedură civilă se impun în acest
sens.
Pornind de la abordarea DCFR (art. III-1.110) şi pentru rezoluţiunea pentru schimbarea
circumstanţelor ar putea fi instituită forma judiciară.
Aceste cercetări şi concluzii au fost prezentate de către autor în cadrul Conferinţei
internaţională "Tradiţie şi reformă în societatea românească. Repere Europene", Iaşi, România,
23-24 martie 2012 [22].
180
4.3. Teoriile privind efectul rezoluţiunii contractului
a) Teoria clasică a efectului retroactiv
S-a arătat deja că toate definiţiile propuse de doctrina moldovenească în baza noului Cod
Civil, definesc rezoluţiunea prin efectul ei retroactiv. O asemenea abordare este, în fond, o
preluare a teoriei de inspiraţie franceză. Sensul acestei teorii este cel mai bine dezvăluit de
autorii în legislaţia cărora ea este recunoscută.
Astfel, pentru românul Valeriu Stoica, repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio
in integrum), care este specifică, în principal, rezoluţiunii, apare numai în mod indirect ca efect
al aplicării acestei sancţiuni. În mod direct, restituirea prestaţiilor efectuate de părţi până în
momentul desfiinţării contractului nu are un temei contractual, ci un temei extracontractual,
respectiv, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză sau al plăţii lucrului nedatorat.
Desigur, în cazul în care nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară a prestaţiilor
efectuate, se va pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la restituire [110, p. 165].
Autorul arată însă că există o deosebire esenţială între nulitate, pe de o parte, şi
rezoluţiune sau reziliere, pe de altă parte: prima sancţiune are un temei extracontractual,
respectiv, o faptă ilicită care generează răspunderea civilă delictuală; a doua sancţiune are un
temei contractual, fiind o expresie a răspunderii contractuale [110, p. 166].
Sintetizând doctrina franceză şi română în domeniu, autorul Ionuţ-Florin Popa notează că
chestiunea efectului retroactiv al rezoluţiunii ridică probleme extrem de delicate şi constituie un
vast capitol al dreptului civil care i-a determinat pe unii autori să vorbească de un adevărat "drept
al restituirilor". Lipsa reglementărilor legale în sistemul de drept francez şi, respectiv, românesc
a generat un adevărat "drept pretorian" în materie. De regulă, în dreptul românesc, efectele
rezoluţiunii sunt prezentate după modelul celor ale nulităţii, stabilindu-se o adevărată unitate de
efecte între cele doua forme de încetare a contractului. Totuşi, în ce priveşte efectele rezoluţiunii,
se poate vorbi de o minimă reglementare în aceste sisteme de drept înrudite, dacă ținem cont de
faptul că legiuitorul codurilor civile francez şi român a avut în vedere ideea condiţiei rezolutorii
tacite; or, pentru condiţia rezolutorie împlinită, există reglementări specifice legate de efecte şi
acestea pot să constituie, într-o anumita măsură, temeiul restituirilor.
În pofida acestui fapt, în doctrină şi jurisprudenţă nu se utilizează textele specifice
condiţiei rezolutorii (cu excepţia art. 1020-1021 ale vechiului Cod civil al României) şi condiţiei
în general (cum ar fi art. 1019 sau art. 1015 ale vechiului Cod civil al României care, ambele,
sunt o justificare a efectelor retroactive ale rezoluţiunii), ci se face o paralelă cu efectele nulităţii,
considerându-se, de regulă, că există unitate de efecte pentru cele doua instituţii. Fără a intra în
181
detaliile deosebit de complexe ale restituirilor, autorul Ionuţ-Florin Popa sintetizează că această
unitate de efecte a fost serios pusă la îndoială în doctrina franceză recentă [100, p. 118].
În cadrul teoriei clasice a retroactivităţii, în raport cu părţile contractului, efectul
rezoluţiunii constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio în integrum). Conform
acestei reguli, în urma rezoluţiunii, ceea ce a fost executat, va trebui restituit, iar ceea ce nu a fost
executat, nu va mai trebui să fie executat nici în viitor. Ambele, deoarece contractul a încetat
încă de la data naşterii sale - deci, cu efecte retroactive. Temeiul de drept al repunerii părţilor în
situaţia anterioară îl constituie îmbogăţirea fără just temei.
Astfel, în cadrul teoriei clasice rezoluţiunea a avut de suferit de pe urma apropierii sale de
nulitate [195, p. 501]. Comentatorii codurilor civile francez şi român nu aveau niciun dubiu că
rezoluţiunea trebuie să acţioneze într-un asemenea mod ca şi cum contractul nu ar fi existat
niciodată.
În ceea ce ţine de efectele rezoluţiunii faţă de terţi, în principiu, efectul rezoluţiunii şi
nulităţii considerându-se identic şi anume desfiinţarea contractului cu efecte retroactive, reţinem
că şi efectele faţă de terţi vor fi identice. În cazul desfiinţării contractului prin rezoluţiune,
repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) nu este posibilă decât dacă
desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi terţi. Adagiul resoluto jure dantis
resolvitur jus accipientis rezolvă această problemă în sensul că, de regulă, actele juridice
subsecvente se desfiinţează ca efect al desfiinţării actelor translative de drepturi, nu numai în
cazul nulităţii sau al împlinirii condiţiei rezolutorii, ci şi în ipoteza rezoluţiunii [110, p. 168]. Cu
referire la art. 738 al Codului civil al Republicii Moldova în acelaşi sens se expune autorul
Nicolae Eşanu [38, p. 348].
Concluzionăm că în această teorie clasică sancţiunea rezoluţiunii se aplică în ipoteza
contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată (uno ictu), efectele aplicării acestei sancţiuni
se produc ex tunc, adică retroactiv. Astfel, ca urmare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii, se
consideră că nici nu s-a încheiat un contract între părţi, dispărând astfel izvorul raporturilor
juridice dintre acestea; pe cale de consecinţă, se constată că părţile nici nu au fost legate juridic
prin raporturile născute din contractul iniţial [110, p. 168].
În sistemul de drept francez timpuriu domina ideea că rezoluţiunea produce efecte
retroactive. În pofida criticii venite, în mare parte, din partea altor sisteme de drept, chiar şi
doctrina franceză recentă [195, p. 17] apreciază pozitiv şi corect efectul retroactiv al rezoluţiunii.
Autorul precizează că desfiinţarea retroactivă nu este un obiectiv de principiu, ci doar un
instrument cu un scop bine-determinat şi, din acest motiv, este limitat în aplicarea sa. Nulitatea
produce, în mod necesar, un deplin efect retroactiv indiferent de contract, în timp ce nu se poate
182
spune acelaşi lucru despre rezoluţiune. Într-o altă opinie recentă, rezoluţiunea nu are nevoie
practică de a nega existenţa contractului valabil încheiat [195, p. 508].
Teoria retroactivităţii este specială în modul în care fundamentează restituirea prestaţiilor,
dar şi dreptul la despăgubiri.
Temeiul restituiri prestaţiilor. Obligaţia de restituire a acestor prestaţii nu îşi are izvorul
în contractul sinalagmatic, ci în îmbogăţirea fără justă cauză [110, p. 31; 108, p. 110]. Soluţia
care afirmă că rezoluţiunea contractului lipseşte de cauză prestaţiile deja executate, este singura
care explică restituirea acestora.
Doctrina franceză [195, p. 507] opinează că, tot mai mult, se acceptă că regulile plăţii
nedatorate (îmbogăţirii fără justă cauză) nu sunt întotdeauna adecvate şi că, în mare parte, este
preferabil de a le substitui cu un corp de reguli adresate, concret, instituţiei . Argumentul înaintat
se bazează pe specificitatea ipotezei şi pe imposibilitatea practică de a ignora existenţa
contractului valabil încheiat.
Temeiul despăgubirilor. Despăgubirile au – ca şi desfiinţarea convenţiei prin rezoluţiune
şi reziliere – acelaşi temei contractual. Rezoluţiunea ca desfiinţare retroactivă a contractului – ar
putea duce însă la concluzia că despăgubirile nu mai au un temei contractual, ci unul delictual.
După părerea lui Valeriu Stoica, o asemenea idee nu se justifică deoarece s-ar face
abstracţie de faptul esenţial că dreptul unei părţi de a cere daune-interese s-a născut în acelaşi
moment cu dreptul de a cere desfiinţarea contractului, izvorul acestor drepturi fiind unic –
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de cealaltă parte. [110, p. 30].
După cum corect observă francezul T. Genicon [195, p. 506], teoria admite o aporie
gravă: dacă se consideră că contractul nu a existat niciodată, nu se poate concepe nici
neexecutarea contractului fiindcă, fără a ajunge să negăm realitatea materială a actelor
debitorului, devine imposibil de a le califica ca şi neexecutare a contractului şi, deci, de a acorda
dreptul la rezoluţiune a contractului. Şi aceasta fiindcă este imposibil de a se plânge de
încălcarea unui contract inexistent. În cazul nulităţii regula dată este respectată fără incidente.
b) Teoria nouă a efectului retroactiv
S-a văzut deci că teoria clasică a retroactivităţii nu este adaptată necesităţilor rezoluţiunii,
şi se impune o teorie "mai sănătoasă" a efectului retroactiv.
Noua doctrină franceză acceptă criticile la adresa efectului retroactiv al rezoluţiuni şi
opinează că, în fond, efectul retroactiv, din greşeală ideologică, a substituit adevăratul efect al
instituţiei – efectul rezolutoriu sau liberatoriu. Explicaţia efectului rezolutoriu ar putea fi mult
mai simplu dacă el nu avea să fie parazitat timp îndelungat de efectul retroactiv [195, p. 503].
Efectul retroactiv nu este însă negat completamente. Datorită specificului sistemului
183
francez de transfer al proprietăţii (potrivit căruia proprietatea trece la dobânditor prin însuşi
faptul încheierii contractului), doctrinarii consideră necesar să constate că contractul a fost
desfiinţat retroactiv pentru a putea explica revenirea titlului de proprietate la transmiţător. În
acelaşi sens, şi terţii dobânditori ai bunului supus restituirii au o protecţie mai slabă din cauza
aplicării principiului resoluto jure dantis...
Astfel, de la retroactivitatea ficţiune s-a trecut la retroactivitatea tehnică.
Abordarea nouă a teoriei este că ea postulează că neexecutarea, aşa cum este, impune
revenirea asupra operaţiunii economice în care părţile se angajaseră anume pentru a o corija într-
o manieră adecvată [195, p. 511]. Cea mai bună metodă de a remedia neexecutarea constă în a
retrage operaţiunea declanşată de încheierea contractului, plasându-l pe creditor în acea situaţie
în care s-ar fi aflat dacă contractul nu debuta sau, cel puţin, punând baza restabilirii unui just
echilibru.
Poziţia conceptuală nouă este, aşadar, că rezoluţiunea este o retragere a operaţiunii
economice decisă ca reacţie la neexecutare.
Ante-Proiectul Catala şi noul Cod civil românesc sunt locul unde această nouă teorie şi-a
găsit reflecţia.
T. Genicon a formulat [195, p. 529] următoarele postulate ale noii teorii:
1) în termeni generali, trebuie reţinut principiul că retroactivitatea acţionează doar in jure,
doar pentru a modifica ordinea juridică, şi nu pentru a nega realitatea efectelor materiale produse
deja;
2) în ceea ce priveşte în particular rezoluţiunea pentru neexecutare, rezoluţiunea nu
trebuie concepută ca şi negarea în trecut a existenţei juridice a contractului, pentru a face ca şi
cum contractul nu a existat niciodată. Retroactivitatea trebuie să fie înţeleasă doar ca distrugerea
efectivă a efectelor juridice produse deja ale contractului;
3) retroactivitatea este doar un instrument tehnic, pus în serviciul finalităţii efectului
rezolutoriu şi care, din acest motiv, rămâne subordonat acestei finalităţi. Efectul retroactiv nu
este util decât pentru a da curs complet efectului rezolutoriu;
4) întrucât retroactivitatea nu este întotdeauna necesară pentru a asigura lichidarea
operaţiunii economice cuprinse de contract, rezultă că ea nu este sistematică. Ea nu este un
procedeu tehnic indispensabil pentru a justifica restituţia, care se poate baza direct pe efectul
rezolutoriu. De asemenea, ar putea fi suficient de a opri acţiunea contractului şi de a nu distruge
obligaţiile produse deja în trecut. În schimb, retroactivitatea este indispensabilă dacă dorim să
distrugem efectele anterioare ale contractului care nu constau din obligaţii, ci constau din
transferuri de drepturi sau stingeri de drepturi.
184
5) întrucât dreptul francez dedică un loc central efectului retroactiv, este greu de a spune
că rezoluţiunea niciodată nu are efect retroactiv. Această abordare este tolerabilă dacă adoptăm o
teorie "sănătoasă" a retroactivităţii (recuzând ficţiunea inexistenţei contractului) şi o definiţie
strictă a rolului său (văzând în ea doar un instrument dedicat şi subordonat efectului rezolutoriu):
fiind un simplu instrument tehnic care constă în distrugerea efectelor produse ale contractului şi
nu de a nega realitatea sa, ea se exercită doar la nevoie, dacă scopul specific al acestei
rezoluţiuni – de a asigura, în drept, lichidarea operaţiunii economice cuprinse în contract pentru
a corija neexecutarea – impune aplicarea pentru trecut a efectului rezolutoriu.
În fine, se susţine [195, p. 533] că două principii ar trebui să stea la baza efectelor
rezoluţiunii:
a) încetarea efectelor juridice ale contractului are drept obiect retragerea efectivă a
operaţiunii economice cuprinse de contract;
b) această retragere este, ea însăşi, orientată spre corijarea, în ansamblu, a dezechilibrului
creat prin neexecutare.
În lumina acestui principiu, rezoluţiunea nu duce la încetarea contractului astfel încât el
nu ar genera nici un efect juridic, ci doar că ea ar trebui să blocheze realizarea mai departe a
proiectului contractual iniţial.
c) Teoria raportului de lichidare
Doctrina dominantă germană demult este unanimă că declaraţia de rezoluţiune, făcută în
condiţiile legii, atrage după sine încetarea retroactivă a contractului inter partes şi că ea dădea
naştere la un nou raport juridic între interesaţi – de natură legală – ce priveşte restituirea
reciprocă a prestaţiilor primite atât de o parte, cât şi de cealaltă.
Această analiză este astăzi, în linii mari, abandonată în doctrina germană [198, p. 169].
Teoria raportului de lichidare a fost lansată de către germanul Heinrich Stoll în lucrarea
sa dedicată subiectului din 1921 [195, p. 52]. El se bazează pe ideea că rezoluţiunea nu distruge
relaţia contractuală anterioară, ci doar transformă obligaţiile originale într-un raport juridic nou,
ea stabileşte un raport de restituire (Rückgewährschuldverhältnis) sau raport de lichidare
(Abwicklungsverhältnis).
Teoria constituie o justificare adecvată a restituirilor, a supravieţuirii unor anumite clauze
a contractului (clauza penală, clauza de neconcurenţă, de răspundere, de lege aplicabilă şi
jurisdicţie, de confidenţialitate etc.).
Astfel, teoria pleacă de la postulatul că rezoluţiunea îşi trage rădăcinile în contract însuşi.
Putem admite că legea modifică conţinutul contractului, păstrând doar structura contractuală a
relaţiei. Acordul este vidat de ceea ce părţile au dorit iniţial şi este suplinit, având în vedere
185
neexecutarea, de ceea ce legea doreşte.
Autorii contemporani consideră că efectul extinctiv nu operează decât în privinţa
contractului executarea căruia încă nu a început sau, dacă executarea deja a început, în privinţa
drepturilor şi obligaţiilor care încă nu au fost valorificate1. Totodată, această stingere nu
afectează drepturile creditorului de a obţine repararea daunelor-interese născute din neexecutarea
unei obligaţii contractuale. Anume pentru a menţine acţiunea acestor drepturi autorii germani
resping teza încetării retroactive a contractului.
Pentru a explica obligaţia impusă părţilor de § 346 (1) BGB ("Efectele rezoluţiunii") de a
restitui prestaţiile executate şi veniturile realizate, germanii demonstrează că rezoluţiunea
transformă raportul contractual anterior într-un nou raport juridic calificat drept raport de
restituire2 sau raport de lichidare
3.
Aceste restituiri reciproce care trebuie "să se execute simultan" (§ 348 BGB) ţin de
dreptul obligaţiilor. În fapt, rezoluţiunea nu are efecte reale în dreptul german. Dacă, de exemplu,
un contract de vânzare-cumpărare este rezolvit de una din părţi după ce actul translativ de
proprietate (ca regulă, tradiţiunea) a fost executat, cumpărătorul este ţinut de obligaţia personală
(având corelativă un drept de creanţă al vânzătorului) de a transfera înapoi proprietatea bunului
vândut către vânzător; dar acest transfer invers nu operează automat ca în dreptul francez şi
român [198, p. 170].
Şi dacă cumpărătorul, între timp, a dispus de bun în favoarea unui terţ, acesta se bucură
de acţiunea în revendicare a bunului său. Aceasta este o consecinţă logică a sistemului de
transmisiune a proprietăţii în dreptul german. Rezoluţiunea, cu alte cuvinte, produce efecte
personale (obligaţionale) între părţi; ea nu are incidenţe asupra terţilor. Există astfel o diferenţă
sensibilă de soluţiile oferite de Codul civil francez [198, p. 170].
În dreptul englez (asemenea lui şi în cel scoţian şi irlandez), rezoluţiunea nu produce
efecte retroactive [100, p. 127].
Apărător al teoriei retroactivităţii, autorul francez Th. Genicon [195, p. 54] aduce două
critici fundamentale teoriei.
Prima obiecţie este că teoria este una artificială. Dacă admitem că raportul de restituire
este de natură contractuală şi, deci, reflectă voinţa implicită a părţilor, nu ne îndepărtăm mult de
prevederile art. 1184 al Codului civil francez, care vede în rezoluţiune o condiţie rezolutorie
implicită.
1 Efectul extinctiv nu operează decât din ziua recepţiei declaraţiei: ex nunc (în [198, p. 169] autorul face trimitere la
Larenz, § 26 a, p.404 nota 5). 2 Rückgewährschuldverhältnis.
3 Abwicklungsverhältnis umgestaltet.
186
În al doilea rând, teoria a fost catalogată ca fiind periculoasă pentru că ea admite că
părţile pot să amenajeze, detaliat, prin contract, situaţia rezoluţiunii acelui contract. Regimul ales
de părţi ar putea să fie astfel formulat că, în fond, privează creditorul de efectele normale, legale,
ale rezoluţiunii.
În final, autorul respectiv susţine protecţia majoră a fostului proprietar, care îşi revendică
dreptul de proprietate aflat la un terţ – sub-dobânditor al bunului,în contrast cu poziţia germană
(criticabilă pentru autorul respectiv) că încetarea efectelor contractului nu afectează operaţiunea
de transfer al proprietăţii, care constituie un act juridic separat în dreptul german.
Concluzii. În această bătălie a teoriilor, Codul civil olandez, a luat, prin textul expres al
art. 6:269 (întitulat "Desfacerea nu are efect retroactiv"), o adevărată poziţie directă în favoarea
teoriei lichidării, dispunând că "desfacerea contractului nu are efect retroactiv".
După o analiză teoretică observăm că recunoaşterea teoriei efectului retroactiv al
rezoluţiunii în legislaţia civilă a Republicii Moldova ridică impedimente teoretice, dar şi
practice.
Acceptarea acestei teorii ar pune semnul egalităţii între nulitate şi rezoluţiune, evident, nu
ca condiţii, ci ca efecte. O problemă teoretică specială este natura dreptului la despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat. În cazul nulităţii, neexecutarea contractului declarat nu atrage prin ea însăşi
efecte juridice, întrucât se consideră că niciodată nu a existat o obligaţie civilă, şi un drept de
creanţă corelativ ei, care să fie încălcate. Aşadar, partea contractantă doar va avea dreptul de a
pretinde despăgubiri pe tărâm delictual [16, p. 24], şi anume în virtutea art. 219 alin.(3)1 şi art.
1398 alin.(1). Chiar şi în acest caz, despăgubirile nu vor fi plătite pentru a repara prejudiciul
cauzat prin neexecutarea obligaţiei (care nu există, deoarece este nulă), ci în temeiul faptului că
ele au acţionat, bazându-se pe valabilitatea contractului. Dacă ambele părţi sunt de bună-credinţă
faţă de temeiul nulităţii, iar una din ele nu a executat obligaţia prin care şi-a asumat-o prin
contractul nul, această parte nu va purta răspundere.
Argumentul reducerii la absurd. Revenind la afirmaţia că rezoluţiunea şi nulitatea
produc acelaşi efect retroactiv, ar urma să aplicăm, prin absurd, regulile nulităţii şi rezoluţiunii,
şi să constatăm că creditorul unei obligaţii valabile nu poate cere despăgubiri, întrucât tot
contractul este desfiinţat în mod retroactiv (se consideră că niciodată nu a existat), el nu putea da
naştere la obligaţia încălcată, şi, deci "debitorul" nu poate să o încalce şi nu poate purta
răspundere pentru aceasta. Într-adevăr, în acest caz una din condiţiile răspunderii contractuale –
încălcarea unei obligaţii – lipseşte cu desăvârşire.
1 „Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul.”
187
Dacă este să aplicăm această legitate, spre exemplu, vânzării-cumpărării, ar însemna că
cumpărătorul nu are dreptul de a cere despăgubiri în caz că a rezolvit contractul pe temeiul
existenţei viciilor bunului vândut, întrucât contractul (împreună cu obligaţia de garanţie contra
viciilor) se consideră că nu a fost niciodată încheiat (iar obligaţiile nu au incumbat niciodată
părţilor).
Această interpretare contravine principiilor în materie stabilite de Codul civil. Conform
art. 738 alin.(5), "după rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin
neexecutarea contractului, cu excepţia cazului când debitorului nu îi este imputabilă cauza
rezoluţiunii". Astfel, partea la un contract rezolvit în continuare este numită de lege "creditor",
iar debitorul este în continuare ţinut responsabil, în baza aceloraşi temeiuri ca şi art. 602 alin.(1).
Mai mult decât atât, în conformitate cu art. 738 alin.(6), "rezoluţiunea nu afectează
clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi
după rezoluţiune".
Interpretarea sistematică a Codului civil. Nimic din capitolul dedicat rezoluţiunii nu
duce la concluzia că rezoluţiunea are efect retroactiv, aşa cum reiese din art. 219 alin.(1) al
Codului Civil: actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii.
Caracterul retroactiv mai este menţionat expres în diverse instituţii, la art. 74 alin.(5), 204
alin.(1), 648 alin.(3). De asemenea, el rezultă în mod implicit, dar clar, din art. 1538, dedicat
opţiunii succesorale. Însă capitolul dedicat rezoluţiunii nu prevede nici expres, şi nici implicit
acest caracter. Doar art. 7471 dedicat rezilierii dispune că ea operează pentru viitor şi per a
contrario ar rezulta că rezoluţiunea operează cu efect retroactiv2, însă imediat în următorul
articol această declaraţie generală este contrazisă3.
În opinia noastră, deoarece Codul civil al Republicii Moldova a preluat cu fidelitate
textul Codului civil german, putem face concluzia că el a preluat şi teoria germană. Astfel, Codul
civil nu desfiinţează contractul în mod retroactiv (ab initio sau ex tunc), ci dispune în art. 738 că
efectul rezoluţiunii este încetarea contractului şi intrarea într-un raport de lichidare [183, p. 39].
Efectul asupra drepturilor reale transferate. Consecinţa cea mai notabilă este că
1 Faptul e că art. 747 s-a bazat pe art. 1606 alin.(2) al Codului civil al Quebec-ului: „(1) Contractul rezolvit se
consideră că nu a existat niciodată; în acest caz, fiecare dintre părţi trebuie să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-
a primit. (2) Contractul reziliat încetează să existe numai pentru viitor”. După cum se observă din alin.(1) al acelui
articol, Codul Quebec prevede expres caracterul retroactiv al rezoluţiunii. 2 O altă problemă, mai mare, considerăm noi, este că traducerea rusă a Codului civil denumeşte rezoluţiunea ca
„расторжение договора обратной силой” (adică, cu efect retroactiv), iar rezilierea „расторжение договора с
последствиями на будущее” (adică, cu efecte pentru viitor). Trezeşte o adevărată nedumerire: de unde au făcut
traducătorii concluzia că rezoluţiunea operează cu efect retroactiv? Interpretarea noastră este că textul în limba
română (limbă oficială) este de bază, iar cel în rusă este doar o traducere şi nu poate modifica textul de bază. 3 A se vedea art. 748 alin.(4) unde rezilierea se poate extinde şi asupra prestaţiilor din trecut.
188
prestaţiile executate nu sunt lipsite de temei din momentul rezoluţiunii. Aşadar, această abordare
are un impact deosebit de relevant asupra dreptului de proprietate ce a fost transmis de contract.
Întrucât contractul nu se desfiinţează cu efect retroactiv, prestaţiile anterioare se consideră
valabile, iar orice transfer de proprietate – la fel. Principiul resoluto jure dantis... nu poate fi
aplicat în cazul rezoluţiunii conform Codului civil al Republicii Moldova. Un argument forte în
acest sens îl constituie soluţia art. 738 alin.(2) lit. b) care dispune că, dacă bunul a fost grevat sau
înstrăinat către terţi, dreptul terţilor nu se desfiinţează, ci obligaţia de restituire în natură este
schimbată de obligaţia compensării în bani. Aceasta este o aplicare a principiului general al
dreptului civil atât german, cât şi moldovenesc, de protecţie a drepturilor terţilor.
Din nou Codul civil olandez este cel mai teoretic fundamentat în această materie şi
dispune la art. 6:271 că "desfacerea contractului eliberează părţile de obligaţiile afectate de
desfacere [toate obligaţiile create de contractul sinalagmatic desfăcut]. În măsura în care aceste
obligaţii deja au fost executate, temeiul lor juridic rămâne valabil, dar legea impune o obligaţie
asupra părţilor de a restitui prestaţiile pe care le-au primit în baza contractului desfăcut".
Aceste cercetări şi concluzii au fost publicate de autor în literatura periodică de
specialitate [19].
Temeiul restituirii. Prestaţiile deja primite nu sunt o îmbogăţire fără justă cauză şi deci
nu ar trebui restituite conform regulile acesteia, ci raportul contractual se transformă într-un nou
raport – cel de lichidare, care este reglementat în detaliu de art. 738 – 745.
4.4. Efectele juridice ale rezoluţiunii contractului
Raportul de lichidare produce, pentru ambele părţi, efecte extinctive, deşi nu asupra
tuturor drepturilor şi obligaţiilor şi efecte constitutive. Este de notat că rezoluţiunea îşi produce
efectele egale asupra ambelor părţi, fără a discrimina care din ele a săvârşit neexecutarea.
Raportul de lichidare este, în principiu obligatoriu şi ireversibil, după recepţionarea de
către debitor a declaraţiei de rezoluţiune. În comentariul la BGB, Reinhard Gaier arată că doar un
acord adiţional al părţilor contractante poate opri efectele rezoluţiunii şi prevedea revenirea la
executarea contractului rezolvit [205, p. 2166].
Pluralitatea părţilor. În cazul pluralităţii de creditori sau debitori ea produce efecte
pentru toţi (art. 742 alin.(1)). De exemplu, în cazul în care există doi beneficiari ai contractului
de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (de exemplu, soţul şi soţia), rezoluţiunea
contractului produce efecte pentru ambii debirentieri.
a) Efectul extinctiv
Faţă de obligaţiile care încă nu au fost executate, rezoluţiunea are efect extinctiv: ele se
189
sting. Aceasta rezultă clar din dispoziţia art. 738 alin.(1): contractul încetează şi părţile sunt
eliberate de obligaţia de a presta. Deci, orice prestaţie pe care creditorul o va primi, după
rezoluţiune va fi o îmbogăţire fără just temei şi se va restitui conform regulilor acesteia.
În continuare, părţile nu mai sunt în întârziere pentru obligaţiile neexecutate, dar stinse şi
nu pot purta răspundere pentru aceasta. Totuşi, aceasta nu aduce atingere răspunderii angajate
anterior rezoluţiunii sau răspunderii pentru nerestituirea prestaţiilor conform efectului constitutiv
al rezoluţiunii.
Aşadar, din punct de vedere teoretic, putem afirma că rezoluţiunea este un mod de
stingere a obligaţiei contractuale. Totuşi, ea nu se limitează doar la aceasta.
Stingerea drepturilor incompatibile cu rezoluţiunea. Din momentul declarării rezoluţiunii
creditorul nu poate recurge la mijloacele de apărare incompatibile cu rezoluţiunea, aşa ca
executarea silită în natură sau prin echivalent bănesc.
În dreptul modern, observă Valeriu Stoica, se face distincţie între situaţia în care
creditorul a cerut mai întâi executarea silită şi situaţia în care el a cerut mai întâi rezoluţiunea. În
prima situaţie se acceptă că dreptul de opţiune are caracter revocabil. Ca urmare, creditorul care
a cerut mai întâi executarea silită poate ulterior să ceară rezoluţiunea dacă are convingerea că
debitorul se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
Dimpotrivă, dacă a ales de la bun început rezoluţiunea sau rezilierea, creditorul n-ar mai
avea posibilitatea să schimbe această hotărâre şi să solicite executarea silită.
S-a observat, în mod judicios, că această soluţie nu este întemeiată juridic, fiind
preferabil să i se lase creditorului libertatea să-şi schimbe opţiunea iniţială chiar şi în această
ultimă situaţie. [...] Ca urmare, dacă debitorul vrea să execute prestaţia iniţială sau dacă a încetat
cauza de imposibilitate a executării ori a renăscut interesul creditorului, este echitabil să se
recunoască posibilitatea de a schimba opţiunea iniţială, cerându-se executarea obligaţiei [110, p.
108].
Într-adevăr, întrucât acest drept material la acţiune se poate manifesta în două variante,
alegerea uneia dintre acestea nu determină stingerea celeilalte variante, care continuă să existe ca
posibilitate abstractă. Numai în ipoteza în care se realizează efectiv una dintre variante,
posibilitatea abstractă a celeilalte variante încetează. Dacă însă creditorul – deşi a ales o variantă,
dar care nu a fost încă realizată efectiv – are interes să renunţe la aceasta în favoarea celeilalte,
prima variantă redevine o simplă posibilitate abstractă şi se deschide calea realizării în concret a
celei de a doua variante [110, p. 109].
În fine, s-a observat judicios că, dacă imposibilitatea executării obligaţiei a dus la
rezoluţiunea contractului, atunci efectul extinctiv nu se aplică acestei obligaţii imposibile, care se
190
stinge nu prin rezoluţiune, ci, mai devreme, prin survenirea cazului de imposibilitate [65, p. 431].
Limitarea efectului extinctiv
Întrucât rezoluţiunea nu produce efectele nulităţii, există o serie de drepturi deja
dobândite de părţi şi o serie de clauze contractuale, care nu sunt afectate de rezoluţiune.
Dreptul la despăgubiri. Creditorul poate pretinde despăgubirea prejudiciului produs prin
neexecutarea obligaţiilor contractuale, chiar dacă spunem că aceste obligaţii s-au stins1 (art. 602
alin.(1) şi art. 738 alin.(5)).
Dacă creditorul a rezolvit din motive neimputabile debitorului (forţa majoră, schimbarea
împrejurărilor etc.), primul nu are dreptul la despăgubiri (art. 738 alin.(5)). Soluţia este evidentă,
întrucât dreptul la despăgubiri se fundamentează pe vinovăţia debitorului.
Alte drepturi şi clauze. În conformitate cu art. 738 alin.(6), "rezoluţiunea nu afectează
clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi
după rezoluţiune".
Printre alte clauze enumerăm: a) clauza privind răspunderea părţilor (clauza penală (art.
624) clauza de limitare sau exonerare de răspundere ); b) clauza privind pierderea drepturilor de
către debitor (art. 744); c) clauza privind rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea (art.
745); d) clauza privind legea aplicabilă (art. 1610 alin.(1)); e) clauza de integritate (art. 702); f)
clauza de confidenţialitate.
În practica judecătorească română [109, p. 146] s-a statuat că, dacă creditorul deja a
aplicat o penalitate pentru neexecutare, el nu mai poate cere rezoluţiunea contractului, fiindcă
debitorul deja a fost pedepsit. Credem că soluţia este incorectă întrucât plata penalităţii şi
rezoluţiunea sunt remedii compatibile.
În cazul rezilierii contractelor cu executare succesivă, pertinente sunt drepturile şi
obligaţiile părţilor care se aplică la orice încetare a contractului (fie că este expirarea termenului
sau rezilierea) şi ele nu se sting. Printre acestea menţionăm cazul rezilierii contractului de
locaţiune, când nu se stinge, ci subzistă obligaţia locatarului de a restitui bunul închiriat (art. 908
alin.(1)), precum şi obligaţiile părţilor stabilite la art. 909 şi 910.
În doctrina franceză [195, p. 522] s-au înaintat următoarele criterii pentru a identifica
clauzele care supravieţuiesc rezoluţiunii: clauzele care reglementează situaţia de "după contract",
clauzele care reglementează neexecutarea contractului, clauzele autonome şi s-a concluzionat că
aceste criterii trebuie combinate.
1 Iată încă un argument contra efectului retroactiv al rezoluţiunii. Dacă avea să fie aşa, şi obligaţia dispărea,ar fi
dispărut şi orice posibilitate ipotetică ca ea să fie încălcată.
191
b) Efectul constitutiv
Rezoluţiunea obligă (deci naşte obligaţii) părţile de a restitui prestaţiile executate şi,
pentru a preveni îmbogăţirea fără justă cauză, veniturile realizate. Totuşi, restituirea prestaţiilor
nu se bazează pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, ci are un temei contractual – lichidarea
raportului juridic contractual în conformitate cu regimul juridic stabilit în art. 738 şi 739.
Aceste obligaţii ce rezultă din raportul de lichidare, trebuie executate simultan, întrucât
între părţi există o sinalagmă. În baza art. 704 alin.(2) considerăm că excepţia de neexecutare şi
excepţia de precaritate pot fi opuse ca şi în cadrul contractului sinalagmatic.
Efectele rezoluţiunii sunt restrânse dacă unele obligaţii ce nasc din rezoluţiune pot fi
compensate (art. 743).
Restituirea prestaţiilor. Restituirea presupune un fapt în trecut asupra căruia trebuie să
revenim.
În principiu, părţile trebuie să restituie prestaţiile în natură. Astfel, fiecărei părţi
contractante care a primit o prestaţie îi incumbă o obligaţie de a da şi de a face, adică de a
transmite înapoi posesia bunului, precum şi dreptul de proprietate asupra bunului primit. Se
observă aşadar că temeiul restituirii nu constă din lipsirea de cauză a obligaţiei executate anterior
în baza contractului rezolvit, ci de naşterea unei obligaţii în temeiul art. 738 alin.(1), care trebuie
executată conform regulilor generale în materie de obligaţii.
Dacă restituirea în natură este imposibilă, când, spre exemplu, prestaţia constă dintr-o
lucrare sau un serviciu, sau este o obligaţie de a nu face, debitorul datorează compensaţie în bani
(art. 738 alin.(2) lit.a)).
Aplicaţii speciale ale acestei reguli sunt prevăzute la art. 943 – în cazul rezilierii
contractului de antrepriză sau prestări servicii, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să restituie
avansul primit.
În cazul prestaţiilor de a preda bunuri generice, ele se execută în natură atât timp cât
există astfel de bunuri şi ele pot fi dobândite (art. 590). În cazul bunurilor determinate individual,
restituirea este înlocuită prin compensaţie în bani dacă bunul este:
a) înstrăinat sau grevat. Trebuie să subliniem că lipsa caracterului retroactiv al
rezoluţiunii a dus la faptul că actele de înstrăinare sau grevare a bunului de către debitor nu sunt
desfăcute nici ele de plin drept. Ele rămân intacte, ceea ce, este o măsură de protecţie pentru
terţii-dobânditori;
b) consumat;
c) prelucrat sau transformat. Dacă contractul a fost rezolvit anume fiindcă la prelucrare
sau transformare a apărut un viciu, creditorul nu este obligat să compenseze valoarea bunurilor;
192
d) este deteriorat sau a pierit. Totuşi, cel ce a primit bunul nu este obligat la compensaţii
băneşti dacă: (i) deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care s-ar fi aflat la
cealaltă parte (se are în vedere, o forţă majoră generală sau, spre exemplu, în cazul animalelor,
animalul era bolnav grav înainte de predare); şi (ii) dacă creditorul (adică, partea contractantă
care a rezolvit contractul în baza dreptului legal la rezoluţiune, şi nu a unui drept convenţional) a
dovedit diligenţa unui bun proprietar. Cu toate acestea, el este obligat să restituie îmbogăţirea
realizată.
Excepţia de la lit. d) este explicată prin ideea de risc [121, p. 766]. S-a spus astfel că în
caz de neexecutare a contractului, interesele creditorului-victimă trebuie să prevaleze asupra
intereselor debitorului vinovat. În al doilea rând, chiar dacă vânzătorul nu este vinovat de
încălcare, totuşi anume în legătură cu prestaţia sa a avut loc neexecutarea, astfel, el devine o
candidatură mai bună pentru suportarea riscului pieririi bunului. Şi asta chiar dacă, cu titlu de
regulă generală, art. 318 al Codului civil dispune că proprietarul suportă riscului pieririi fortuite.
În toate cazurile în afară de cel din urmă (lit. d)), cel ce a restituit prestaţia sau a
compensat-o prin bani, are dreptul la restituirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul,
cu excluderea cheltuielilor utile sau voluptorii.
Restituţia unilaterală. În unele cazuri, cum ar fi contractul de înstrăinare cu condiţia
întreţinerii pe viaţă (art. 845 (1)), o parte nu va fi ţinută să restituie prestaţiile primite însă va
avea dreptul să ceară restituţia propriilor sale prestaţii. Într-o opinie [195, p. 659], abordarea
legală reflectă o combinaţie dintre restituţia bilaterală şi răspunderea civilă; partea vinovată nu va
avea dreptul să ceară restituţia în puterea unei compensări legale dintre obligaţia de restituire şi
obligaţia sa de despăgubire. Or, situaţia poate fi analizată şi ca o decădere din drepturi.
Obiecţia ce o putem formula este că răspunderea părţii contractante presupune vinovăţia
ei şi demonstrarea prejudiciului cauzat; toate acestea lipsesc în ipoteza normei legal disputate.
În privinţa art. 845 alin.(1) la concret credem că este o formă de protecţie a părţii
dezavantajate; încă un risc, care se adaugă la elementul alea şi aşa prezent în contract. În acelaşi
sens se expune şi Oleg Efrim [25, p. 80].
Soluţii similare sunt adoptate în cazul rentei, unde "prestaţia efectuată de debirentier nu
este restituită", decât dacă contractul prevede altfel (art. 856 alin.(2)), şi în cazul rezoluţiunii
contractului de donaţie pentru motivul stării de nevoie, dacă bunurile nu mai există în natură sau
au fost înstrăinate de donatar, donatorul nu poate cere compensaţii în bani.
Excluderea rezoluţiunii. O altă excepţie notabilă de la regula restituţiei este prezentă în
cazul rezoluţiunii vânzării-cumpărării. Astfel, potrivit art. 770 alin.(1), dacă nu poate restitui
vânzătorului bunurile în starea în care le-a primit, cumpărătorul pierde dreptul de a declara
193
rezoluţiunea contractului, excepţia face cazul când imposibilitatea de restituire a bunurilor se
datorează acţiunii sau inacţiunii vânzătorului ori inutilităţii bunurilor dacă alterarea lor este o
consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă bunurile au fost
utilizate până a se constata neconformitatea lor. În fond, toate aceste "excepţii de la excepţie"
repetă regulile art. 738 alin.(4).
Spre un drept al restituirilor. Ante-Proiectul Catala (de modificare a Codului civil
francez) este unicul text care face un pas mai departe în domeniul restituirilor. (Reamintim că
acest Ante-Proiect, urmat şi de Codul civil al României, conţine o secţiune (un titlu) separat
dedicat "dreptului restituirilor"). Aşadar, el instituie o adevărată desfiinţare retroactivă care dă
naştere unui raport contractual "pe dos" [100, p. 122], consecinţa primară surprinzătoare fiind
aceea că "obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile stipulate pentru plata obligaţiilor
primitive" (art. 1162-1). Suntem în prezenţa unei veritabile subrogări a obligaţiilor stinse cu
noile obligaţii de restituire. Considerăm că o viitoare legislaţie ar trebui să reţină această soluţie.
Din punct de vedere ideologic, observăm din nou o contradicţie dintre declararea teoriei
efectului retroactiv al rezoluţiunii, pe de o parte, şi supravieţuirea garanţiilor aferente obligaţiilor
stinse, de cealaltă parte.
Efectul real al rezoluţiunii. O întrebare separată care merită a fi discutată este structura
transferurilor titlului de proprietate în cazul contractelor translative de proprietate rezolvite.
Deşi doctrina franceză recentă a luat act de viciile teoriei clasice a retroactivităţii
rezoluţiunii, ea rămâne adepta retroactivităţii; T. Genicon [195, p. 526] criticând-o, îi găseşte
totuşi aplicare în ceea ce ţine de efectul real al rezoluţiunii. În dreptul francez (şi român)
contractul are efect translativ de proprietate, spre deosebire de alte sisteme de drept (cum ar fi cel
german) în care contractul doar generează o obligaţie de transfer al proprietăţi (o obligaţie de a
da), care se execută ulterior contractului, printr-un act juridic separat. Astfel, în dreptul francez,
este insuficient în a spune că părţile trebuie să restituie bunurile şi banii primiţi; pentru ca
proprietatea să se întoarcă la transmiţătorul original este necesar de a distruge, în mod retroactiv,
contractul.
Francezii văd un beneficiu major al acestei abordări din perspectiva transmiţătorului
original al bunului, întrucât rezoluţiunea ajunge să desfiinţeze şi drepturile terţilor asupra bunului
transmis. Iar în cazul insolvabilităţii dobânditorului, transmiţătorul nu va acţiona în calitate de
creditor, ci în calitate de proprietar care îşi revendică dreptul de proprietate revenit la el ca
urmare a desfiinţării retroactive [195, p. 537].
În acest context ideologic, Ante-proiectul Catala, de modificare a Codului civil francez,
dar şi noul Cod Civil român, menţionează, în mod expres, efectul desfiinţării retroactive a
194
contractului rezolvit.
În sistemul autohton de drept, credem că o asemenea abordare contravine Codului civil.
Conchidem că acţiunea în restituirea bunurilor nu este una reală în revendicare, ci o
acţiune ex contractu. Şi asta deoarece reclamantul nu acţionează în calitate de proprietar, ci de
creditor.
Restituirea veniturilor. Lichidarea raportului contractual implică şi predarea veniturilor
obţinute de părţi ca urmare a prestaţiei. Uzura bunului, rezultată din folosinţa lui conform
destinaţiei, nu se ia în considerare la calcularea compensaţiei băneşti (art. 738 alin.(2) lit. c) in
fine). De exemplu, cumpărătorul care a folosit imobilul nu trebuie să compenseze folosirea lui,
dar dacă l-a dat în locaţiune, chiria trebuie predată vânzătorului, minus cheltuielile aferente.
O altă aplicare a acestei reguli o constituie soluţia art. 922: dacă rezilierea contractului de
arendă a unui teren agricol are loc până la încheierea anului agricol, arendatorul este obligat să
plătească arendaşului valoarea fructelor care, deşi încă neseparate, vor putea fi separate înainte
de sfârşitul anului în condiţiile unei gospodăriri normale.
Veniturile neobţinute. Acest efect al rezoluţiunii, ridică problema faptului când cel ce a
primit bunul (debitorul) nu a obţinut venit (beneficiu) de pe urma lui sau a obţinut un venit mic,
atunci când putea să obţină venit sau, respectiv, putea să obţină un venit mai mare. Această
posibilitate, este exprimată prin sintagma "contrar regulilor bunei administrări" din art. 739
alin.(1). Totuşi, debitorul este exonerat dacă arată că modul în care el a administrat bunul
corespunde cu diligenţa pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.
Când se demonstrează că debitorul putea să obţină venit sau un venit mai mare, art. 739
alin.(1) vine să-l compenseze pe creditor: debitorul va preda suma care reprezintă echivalentul
venitului neobţinut.
Pe de altă parte, şi buna conduită a debitorului este despăgubită: dacă acesta "restituie
bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este exclusă, conform art. 738
alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură cu bunul". Alte cheltuieli,
cele de înfrumuseţare şi cele utile, se vor restitui " doar în măsura în care creditorul realizează o
îmbogăţire de pe urma lor".
Dacă rezoluţiunea se face pe un temei convenţional, părţile trebuie se înţeleagă chiar la
încheierea contractului că este posibil ca aceasta să aibă loc vreodată şi de atunci ele trebuie să
exercite acte de conservare a bunului pe care le-au primit pentru a putea să le restituie. Atunci
când această obligaţie este neglijată, ea este constitutivă de culpă [198, p. 170-171].
Dacă rezoluţiunea se face pe un temei legal, situaţia se prezintă diferit. Titularul dreptului
la rezoluţiune nu are de ce să se preocupe de o eventuală restituire.
195
Restituirea folosinţei. S-a pus întrebarea dacă cumpărătorul, pe lângă restituirea bunului
ca parte a rezoluţiunii contractului, trebuie să-l compenseze pe vânzător pentru folosinţa bunului.
Pornind de la art. 738 alin.(2) lit. c) in fine, potrivit căruia, uzura bunului, rezultată din
folosinţa lui conform destinaţiei, nu se ia în considerare la calcularea compensaţiei băneşti,
rezultă că şi simpla folosinţă nu trebuie compensată. Problema este distinctă de cea a
compensării uzurii, care nu se bazează pe ideea de economisire a unei chirii virtuale, ci pe ideea
de reparare a prejudiciului cauzat prin diminuarea valorii bunului.
Codul civil al Republicii Moldova nu merge aşa de departe, probabil că în baza ideii
evitării restituţiei bilaterale folosinţei – vânzătorul va trebui să restituie dobânda pentru folosirea
banilor.
Soluţia, de asemenea, se impune dacă acceptăm teoria raportului de lichidare ca şi esenţă
a rezoluţiunii contractului. Până la rezoluţiune cumpărătorul era proprietarul bunului, iar
vânzătorul este proprietarul banilor, astfel că ei nu au de ce să-i compenseze cuiva folosinţa de
bunul propriu.
În dreptul francez [195, p. 705] s-a ajuns la soluţia că regimul restituirii folosinţei trebuie
identificat prin prisma a trei instituţii: retragerea efectivă a operaţiunii economice cuprinse de
contractul rezolvit; răspunderea civilă şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Regula de bază dedusă este că o parte contractantă nu poate cumula beneficiul de a se fi
folosit de bunul străin, cu pretenţia de restituire a valorii folosinţei de bunul său de către cealaltă
parte contractantă. De aici rezultă următoarele consecinţe:
1) dacă victima neexecutării contractului invocă protecţia interesului său pozitiv
(interesul, profitul, care îl aştepta de pe urma executării contractului), ea păstrează utilitatea
bunului pe care l-a primit iniţial, dar nu poate cere valoarea folosinţei de la cealaltă parte, fiindcă
nu poate invoca interesul său pozitiv şi negativ. Vinovatul, aşadar, va păstra valoarea folosinţei;
2) dacă victima neexecutării contractului invocă protecţia interesului său negativ
(interesul, profitul care l-ar fi realizat dacă nu încheia contractul), ea va obţine anumite
indemnizaţii a folosinţei bunului pe care ea l-a transmis iniţial pe temeiul răspunderii
contractuale, dar nu poate păstra beneficiile pe care ea le-a primit ca parte a executării iniţiale.
c) Rezoluţiunea parţială
În sistemul Codului civil rezoluţiunea parţială este regula, iar rezoluţiunea totală –
excepţia. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 709 alin.(3): "dacă neexecutarea obligaţiei se
limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care
nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei". Per a contrario, dacă prestaţia parţială
prezintă un interes pentru creditor, contractul se va rezolvi doar pentru ceea ce încă nu a fost
196
executat. Acest principiu este cu claritate exprimat în numeroase părţi ale Codului civil:
1) potrivit art. 771 în locul rezoluţiunii contractului sau remedierii viciului de către
vânzător, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului într-un volum echivalent cheltuielilor
de remediere a viciului;
2) conform art. 879 alin.(1), dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este eliberat de
plata unei părţi din chirie proporţional diminuării folosinţei bunului. La fel, conform art. 887
alin.(2), locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în
contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor
circumstanţe independente de voinţa locatarului1;
3) în virtutea art. 964 clientul care nu a cerut remedierea viciului după termenul
corespunzător stabilit în acest scop de antreprenor şi nici nu a reziliat contractul poate doar
reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului;
4) potrivit art. 1138, în cazul în care, pe parcursul călătoriei, se descoperă neajunsuri,
preţul ei se reduce, luându-se în considerare momentul descoperirii.
Astfel, Valeriu Stoica observă că neexecutarea parţială poate conduce fie la rezoluţiunea
sau rezilierea totală a contractului, fie la rezoluţiunea sau rezilierea parţială a contractului, fie
doar la reducerea proporţională a obligaţiei cocontractantului care este gata să-şi execute sau
care şi-a executat prestaţia. Este greu de stabilit însă o distincţie între ultimele două soluţii, ea
fiind lăsată la latitudinea judecătorului [110, p. 64].
Efectul rezoluţiunii parţiale este că ceea ce deja s-a prestat de debitor este acceptat şi nu
trebuie restituit, iar obligaţia corelativă este redusă în mod corespunzător, potrivit art. 746.
Aplicabilitatea teoriei generale a obligaţiilor. Noul raport juridic de lichidare, intervenit
între părţile contractului eşuat şi rezolvit este un raport obligaţional. Mai mult decât atât, acesta
este o continuare, în stare transformată, a raportului contractual rezolvit însuşi. În acest sens,
chiar contractul rezolvit ar putea să prevadă reguli privind efectele rezoluţiunii sau rezilierii sale.
Având în vedere această natură juridică, vom constata aplicabilitatea raportului de
lichidare, în primul rând, a normelor Codului civil cu privire la obligaţii în general. Deosebit de
important aici sunt normele codului privind întârzierea în executarea obligaţiilor de plată şi
dobânda legală (art. 619); cu excepţia cazului când contractul stabileşte termene clare de
restituire a prestaţiilor, părţile vor trebui să recurgă la art. 617 pentru a se pune în întârziere, a
1 A se vedea şi art. 890 alin.(1): „Locatarul a cărui folosinţă este deranjată de către un alt locatar sau de persoanele
cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el poate obţine, în dependenţă de circumstanţe, o reducere
a chiriei sau rezilierea contractului dacă înştiinţează locatorul comun despre încălcările ce îi afectează folosinţa şi
dacă acestea persistă.”; art. 901 alin.(2): „În cazul în care exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după
împrejurări, obţine reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii.”
197
stabili curgea dobânzii legale şi de a începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
În al doilea rând, raportul de lichidare ar putea întruni caracterele unui raport
sinalagmatic "pe dos" dacă ar fi să concepem situaţia când ambele părţi trebuie să preseze ceva
în cadrul acestui raport de lichidare. Art. 704 alin.(2) permite aplicarea regulilor privind
contractele sinalagmatice nu doar acestor contracte, ci şi altor situaţii unde este prezentă
sinalagma. Astfel, părţile vor putea invoca remediile compatibile cu raportul de lichidare:
principiul executării simultane; excepţia de neexecutare; excepţia de precaritate; imposibilitatea
fortuită a executării. Raportul de lichidare este incompatibil cu regulile privind rezoluţiunea de la
art. 709-711, întrucât aceasta ar frustra întregul raport de lichidare. În fond, rezoluţiunea
raportului de lichidare renaşte contractul. O soluţie deplorabilă având în vedere că deja au
intervenit două incidente între părţi – primul care a dus la rezoluţiune şi al doilea în cadrul
raportului de lichidare, declanşat de rezoluţiune.
4.5. Efectele juridice ale rezilierii contractului
În sistemul de drept francez şi românesc, dominate de teoria retroactivităţii, rezoluţiunea
sub aspectul efectelor pe care le are, este disociată relativ de reziliere. De regulă, se spune că, în
cazul contractelor cu executare succesivă, nu este posibilă rezoluţiunea, ci numai rezilierea, care
va produce efecte numai pentru viitor. Acest punct de vedere este adesea contrazis şi de
jurisprudenţa (care admite adesea, în funcţie de circumstanţe, şi restituirea unor prestaţii
succesive executate sau echivalentul acestora, după cum conferă alteori doar efecte pentru viitor
rezoluţiunii) şi de doctrină [100, p. 119].
În realitate, autorii din aceste sisteme de drept constată că singura veritabilă distincţie
este aceea că rezilierea va produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce rezoluţiunea
poate produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), fără ca domeniul lor de aplicare să fie neapărat
strict delimitat, pentru prima - la categoria contractelor sinalagmatice cu executare succesivă,
pentru a doua - la aceea a contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată.
Rezilierea este o formă a rezoluţiunii şi se deosebeşte de ea prin efectele diferite ce le are.
Bunăoară, de regulă, rezoluţiunii îi lipseşte efectul constitutiv.
Aceasta provine din faptul că rezilierea se aplică contractelor cu executare succesivă (art.
747 alin.(1) propoziţia 2). În acest tip de contracte părţile îşi execută obligaţiile succesiv, adică
treptat, în timp. Asemenea contracte sunt, de exemplu, locaţiunea, inclusiv leasingul,
împrumutul, prestările servicii, administrarea fiduciară, depozitul, inclusiv magazinajul, agenţia
şi comisionul profesionist, contul curent bancar, alte contracte bancare, factoringul, asigurarea,
societatea civilă etc.
198
În toate aceste contracte părţile execută mai multe prestaţii în mod repetat şi până a apăra
dreptul legal la rezoluţiune, adică până la săvârşirea unei neexecutări esenţiale, prestaţiile
anterioare trebuie menţinute. Problema se pune doar pentru prestaţia (prestaţiile) neexecutată.
Raţiunea lipsei efectului constitutiv al rezilierii constă în aceea că, datorită caracterului
prestaţiilor succesive, restituirea lor nu este posibilă. Se dă astfel exemplul locatarului care a
folosit lucrul o anumită perioadă de timp, folosinţa fiind un fapt împlinit, nesusceptibil de
restituire [110, p. 166].
Astfel, în caz de reziliere, prestaţiile datorate conform contractului au următoarea situaţie
juridică:
a) prestaţiile datorate şi executate înainte de neexecutare s-au stins pe temeiul executării
lor corespunzătoare. De regulă, acestea nu sunt afectate de reziliere;
b) prestaţiile afectate, adică prestaţia care a făcut obiectul unei neexecutări esenţiale şi
prestaţia corelativă a creditorului, pe care el ar fi putut să o execute sau a suspendat executarea ei
pe temeiul excepţiei de neexecutare a contractului;
c) prestaţiile viitoare, aceste prestaţii se sting, întrucât contractul încetează, potrivit art.
738 alin.(1).
Efectele analizate mai sus privind rezoluţiunea se aplică în mod corespunzător prestaţiilor
de la categoria b). Potrivit art. 748 alin.(4), dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai
prezintă interes pentru creditor, acesta poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. Se are
în vedere prestaţiile de la categoria a) şi b).
Evident, el nu este abilitat să declare rezilierea pentru toate prestaţiile, ci doar pentru cele
pentru care nu mai are interes. Chiar dacă propoziţia 2 a alin.(4) face o trimitere eronată la art.
731 (care nu are nimic comun cu rezilierea), considerăm că toate regulile rezoluţiunii se aplică în
mod corespunzător, nu doar art. 738, în baza art. 5 alin.(1) al Codului civil.
Practica judiciară autohtonă uneori ignoră această normă privind efectul extins al
rezilierii. Aşadar, într-o cauză [44] privind neexecutarea contractului de antrepriză în construcţii,
beneficiarul iniţial a solicitat rezilierea contractului. Ulterior, având intenţia de a cere restituirea
preţului lucrării executate defectuos, reclamantul şi-a modificat pretenţia din declararea rezilierii
în declararea rezoluţiunii. Instanţa de fond şi CSJ a RM, ca instanţă de recurs, nu au ridicat nici o
obiecţie faţă de o asemenea pretenţie, şi, în fapt, au dispus restituirea preţului beneficiarului şi au
permis antreprenorului să ridice toate materialele din lucrările deja executate.
Ceea ce reclamantul şi instanţele au scăpat din vedere era că o asemenea contradicţie –
rezoluţiunea contractului de antrepriză fiind contract cu executare succesivă – nu era necesară
ținând cont de art. 748 alin.(4) al Codului civil al Republicii Moldova, care permite
199
cocontractantului într-un contract cu executare succesivă, care a pierdut interesul în prestaţiile
primite, să extindă efectele rezilierii asupra prestaţiilor anterioare. Astfel, reclamantul trebuia să
modifice temeiul pretenţiilor, dar nu natura lor.
Concluzionăm că delimitarea dintre efectele rezoluţiunii şi rezilierii nu este una fixă.
Efectele uneia uneori pot fi ale celeilalte, şi atunci diviziunea dintre ele se diluează. Aceste
considerente susţin ideea uniformizării terminologiei şi utilizării unui termen unic pentru
rezoluţiune şi reziliere.
Aplicaţii speciale ale regulii pierderii interesului creditorului în prestaţie sunt prevăzute
la:
1) art. 943 alin.(3) – dacă reziliază contractul de antrepriză sau de prestări servicii,
antreprenorul sau prestatorul poate cere pentru lucrările sau prestaţiile efectuate o parte
proporţională a retribuţiei, în măsura în care beneficiarul are un interes în aceste lucrări sau
prestaţii;
2) art. 1139 alin.(3) – în cazul rezilierii contractului de servicii turistice, organizatorul
pierde dreptul asupra preţului convenit. El poate cere totuşi o indemnizaţie corespunzătoare
pentru serviciile prestate deja şi pentru cele necesare în vedea încheierii călătoriei, cu excepţia
cazului în care serviciile nu prezintă interes pentru turist în legătură cu rezilierea contractului
de servicii turistice.
Practica judecătorească autohtonă studiată [49] a arătat, de exemplu, că, în temeiul art.
748 al Codului civil, în cazul rezilierii unui contract de investire în construirea locuinţei pe
motivul neridicării construcţiei de către constructor, clientul va primi înapoi toate ratele plătite
constructorului, întrucât nu a primit nici un imobil, iar faptul că ar fi existat vreun fundament sau
alte structuri ridicate nu îi sunt de folos. Această speţă, de asemenea, ridică problema catalogării
contractului respectiv în clasificarea clasică de contract cu executare dintr-o dată (dar cu plăţi
eşalonate) ori contract cu executare succesivă. Revenind la noua clasificare propusă în secţiunea
2.4 a prezentei teze, considerăm că suntem în prezenţa unui contract de utilitate globală, iar
obiectul final al contractului – transmiterea proprietăţii imobilului către client – aşa şi nu a fost
realizat, ceea ce atrage restituţia prestaţiilor.
Având în vedere că clientul aşteaptă un singur rezultat, darea în exploatare şi transmiterea
imobilului în proprietare, contractul este similar cu vânzarea-cumpărarea şi deci se supune
rezoluţiune şi nu rezilierii. În acest caz nu va fi necesar să invocăm art. 748 privitor la efectele
rezilierii, ci direct art. 738 privitor la efectele de restituire ale rezoluţiunii.
Cazul încă o dată demonstrează că distincţia dintre contracte cu executare dintr-o dată şi
cele cu executare succesivă nu este una absolută şi previzibilă. Acest gând este un argument de a
200
critica dihotomia rezoluţiune – reziliere, întrucât, indiferent de clasificarea teoretică a
contractului, considerentele practice ar putea impune un regim nefiresc pentru această categorie
de contract (de exemplu, restituirea tuturor prestaţiilor efectuate în baza unui contract de
antrepriză ori prestări servicii continue).
În doctrina franceză [195, p. 651], de asemenea, se analizează această specificitate a
rezilierii, aducând exemplul clasic al locaţiunii. Nu există nici o raţiune de a purcede la
restituirea chiriei şi folosinţei bunului pentru perioada în care locaţiunea fost executată corect de
către ambele părţi. În caz de reziliere pe temeiul neexecutării de către o parte contractantă,
prestaţiile care au fost executate prin încălcarea echilibrului trebuie restituite.
4.6. Concluzii la capitolul 4
1. Codul civil al Republicii Moldova a descărcat instanţele de un volum mare de procese
judiciare şi a oferit participanţilor la circuitul civil un mecanism rapid de ieşire din contract prin
stabilirea principiului rezoluţiunii şi rezilierii extrajudiciare, prin simpla expediere a notificării
scrise; în fine, înţelegând complexitatea şi sensibilităţile lichidării raportului contractual în
derulare, nu s-a limitat în a-i postula un caracter retroactiv rezoluţiunii, ci a prevăzut norme
detaliate de dezasamblare a proiectului contractual eşuat.
2. Un sistem echilibrat al rezoluţiunii şi rezilierii presupune libertatea rezoluţiunii
extrajudiciare, dar şi restricţionarea ei prin stabilirea unor cazuri în care rezoluţiunea ori
rezilierea contractului trebuie pronunţată de către instanţa de judecată atunci când temeiul juridic
este unul prea vag ori contencios.
3. Mai mult ca oricare alt capitol, prezentul Capitol 4 a arătat impactul practic al adoptării
unei teorii în defavoarea unei alte teorii în privinţa rezoluţiunii şi rezilierii contractului. El, de
asemenea, demonstrează că uneori este mai importantă aplicarea corectă a normelor legislative
care ne sunt la dispoziţie, decât ralierea rigidă la una sau altă teorie.
Meritul rezoluţiunii extrajudiciare a fost subliniat pe deplin; deşi există autori care fac
trimitere la riscul de abuzuri din partea creditorului care desface contractul prin declaraţie
unilaterală, extrajudiciară, nimeni nu poate înlătura controlul judecătoresc, care rămâne
disponibil şi în sistemul nostru de drept. Multitudinea de hotărâri judecătoreşti examinate denotă
un contencios dezvoltat în materia contestării rezoluţiunilor abuzive, ceea ce arată că sistemul de
control funcţionează.
4. În ceea ce ţine de efectele juridice ale rezoluţiunii şi rezilierii, am arătat că o delimitare
dintre acestea este dificilă, şi ea nu ţine de tipul contractului în discuţie, ci de o sumă de factori
cazuistici, cum ar fi tipul concret al operaţiunii economice, faza la care s-a desfăcut contractul,
201
interesul pe care părţile îl poartă în executarea incompletă, viciată, primită până la încetarea
contractului.
Este salutabil faptul că noul Cod civil al Republicii Moldova nu a recurs la o soluţie
simplistă, de a asimila efectele rezoluţiunii cu cele ale nulităţii. O asemenea soluţie ar fi redus
cazurile de admitere de către instanţele de judecată a rezoluţiunii din cauza efectelor drastice pe
care desfiinţarea retroactivă le-ar fi avut asupra drepturilor terţilor. Abordarea efectelor juridice
sub forma unui raport de lichidare complex răspunde într-un mod mai serios şi matur
necesităţilor circuitului civil. La fel cum o asemenea abordare este potrivită pentru situaţia unui
divorţ sau pentru procedura de lichidare a unei persoane juridice.
Putem spune că întinderea efectului restitutiv a fost sacrificată de dragul certitudinii
juridice şi protecţiei drepturilor terţilor. Iar în locul restituţiei în natură, legea oferă alternativa
restituţiei sub formă de echivalent bănesc (despăgubiri) care este mai adaptat nevoilor actuale ale
economiei.
202
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
1. Rezoluţiunea şi rezilierea constituie o veritabilă metodă de soluţionare a raporturilor
contractuale patogene. Patogenia trebuie înţeleasă aici în sens larg, depăşind neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor. Rezoluţiunea poate fi invocată de partea contractantă şi în caz de:
neexecutare de către cealaltă parte a obligaţiilor sale din motive care nu îi sunt imputabile
(inclusiv imposibilitatea parţială sau temporară de executare); apariţie, înainte de scadenţa
propriu-zisă, a indicilor că va exista o neexecutare; eşecul părţilor de a ajusta contractul afectat
de o schimbare substanţială a circumstanţelor (hardship).
Acest rezultat al cercetării autorului a fost prezentat în 2 articole ştiinţifice [20; 146].
2. Rezoluţiunea şi rezilierea constituie o instituţie juridică funcţională şi poate fi utilizată
oriunde este necesară retragerea unei operaţiuni economice contractuale. Astfel, atât legea, cât şi
contractul prevăd, pe lângă temeiul patogeniei, şi dreptul discreţionar de rezoluţiune ori reziliere
a contractului.
Astfel, teoria rezoluţiunii ca şi sancţiune de drept civil, teoria desfiinţării retroactive a
contractului şi teoria că rezoluţiunea apare doar în caz de culpă a debitorului trebuie să treacă în
desuetudine doctrinară. Legislaţiile moderne deja le-au abandonat.
Dreptul la rezoluţiune ca şi tehnică juridică este un drept potestativ. Dacă el se întemeiază
pe un motiv (nu este discreţionar), atunci el constituie şi un remediu juridic. Acest rezultat al
cercetării autorului a fost prezentat în 2 articole ştiinţifice [21; 146].
3. În ceea ce ţine de neexecutare ca patogenie care justifică rezoluţiunea sau rezilierea
contractului, ea trebuie să fie suficient de serioasă pentru a priva creditorul de interesul sau
valoarea pe care o vedea în buna execuţie a contractului – principiul favor contractus. Testul de
seriozitate este trecut dacă se întrunesc unul din criteriile neexecutării esenţiale ori dacă
debitorului i se acordă un termen suplimentar pentru executare conformă, iar el eşuează să-şi
remedieze încălcarea (instituţia Nachfrist inspirată din dreptul german). Această ultimă instituţie
nu trebuie confundată cu punerea în întârziere. Acest rezultat al cercetării autorului a fost
prezentat la 1 conferinţă ştiinţifică internaţională [23].
Conceptul de rezoluţiune parţială (ori reducere a contraprestaţiei) înfrânge acest
principiu, fiindcă permite încetarea contractului pentru părţi de prestaţie, părţi care uneori pot
trece de 50% din contract.
4. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului nu constituie unicul remediu al creditorului
pentru soluţionarea raportului contractual patogen. El poate recurge şi la executarea silită a
203
contractului, despăgubiri în locul prestaţiei; excepţia de neexecutare a contractului; excepţia de
precaritate (de neexecutare anticipată); reducerea contraprestaţiei creditorului. În orice caz,
creditorul va putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de debitor cu culpă.
Ele pot fi exercitate concomitent în măsura în care sunt compatibile. Ele pot fi executate
succesiv, cu excepţia că după rezoluţiunea sau rezilierea contractului, celelalte remedii, în afara
de plata despăgubirilor, nu mai pot fi uzitate.
Toate împreună formează un arsenal impresionant în mâna creditorului, din care
rezoluţiunea şi rezilierea contractului sunt cele mai distructive şi ireversibile, şi deci motivante
spre executare corespunzătoare pentru debitor.
5. Tradiţia juridică a făcut ca în diverse sisteme de drept să existe o gamă variată de
temeiuri de încetare a contractului încheiat valabil, şi o terminologie variantă: desfiinţare,
desfacere, retractare, rezoluţiune, reziliere, revocare, denunţare, resciziune etc. Aceasta
diversitate o regăsim şi în limba engleză (cancellation, rescission, termination, avoidance,
revocation, withdrawal) şi franceză (retraction, resolution, resiliation, aneantissemnt,
denunciation, le dedit), precum şi în multe alte limbaje juridice.
Conservatorii delimitează cu grijă fiecare asemenea termen ca o instituţie separată, cu
temeiurile şi efectele sale specifice. Codificatorii pledează pentru unificarea terminologiei,
indicând la aceea că, în mare parte, efectele juridice ale acestor metode de încetare a raportului
contractual, sunt similare.
Astfel, primul punct în reasamblarea metodelor de încetare a raportului contractual este
instaurarea unui drept al restituirilor, aplicabil oricărei situaţii de desfiinţare a unui raport care a
avut o viaţă şi în care s-au executat prestaţii. Este alegerea pe care deja au făcut-o românii în
noul Cod civil, şi o propune Ante-proiectul Catala pentru francezi şi DCFR pentru europeni.
Următorul pas, credem noi, va fi cel al uniformizării terminologiei până la aceea că un
singur termen va indica orice încetare intempestivă a contractului valabil încheiat, indiferent de
temeiuri juridice, ori chiar dacă încetarea se bazează pe dreptul discreţionar al părţii de a ieşi din
contract fără justificare.
Credem că alinierea sistemului de drept autohton la această tendinţă este doar o chestiune
de timp, şi nu esenţă şi, astfel, merită a fi susţinută.
6. Clasificarea contractelor în contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu
executare succesivă şi distincţia terminologică dintre rezoluţiune şi reziliere merită să fie
abandonată, întrucât sunt imprecise şi nu au utilitate practică. Acest rezultat al cercetării
autorului a fost prezentat în 1 articol ştiinţific şi prezetare a conferinţă ştiinţifică internaţională
[24].
204
Argumentul final de autoritate pe care îl putem invoca este că codificările internaţionale
în materie de contracte (Principiile UNIDROIT, Principiile Europene, DCFR), pentru a edicta
soluţii pe marginea efectelor desfacerii contractelor, nu au avut nevoie să recurgă la o clasificare
a contractelor (cum ar fi cea a contractelor cu executare dintr-o dată şi cea cu executare
succesivă) şi nici nu au avut nevoie să distingă între rezoluţiune şi reziliere, folosind în limba
engleză termenul generic termination (încetare). Notăm că versiunea în limba franceză
utilizează termenul résolution (rezoluţiune), lui însă nu îi este opusă résiliation (rezilierea).
Rezoluţiunea pentru neexecutare nu este decât o măsură juridică care permite retragerea
operaţiunii economice cuprinse de contract şi, în acest scop corectează dezechilibrul creat prin
încălcarea contractului.
Întinderea acestei retrageri a operaţiunii economice depinde de tipul contractului şi a
operaţiunii propriu-zise. În cazul contractelor de utilitate globală, părţile vor fi ţinute la
restituţie, în timp ce în cadrul contractelor de utilitate continuă, prestaţiile conforme, care s-au
caracterizat prin păstrarea echilibrului contractual, vor fi menţinute; restituţia se va putea aplica
prestaţiilor patogene.
Astfel, cu titlu de propunere de lege ferenda, susţinem excluderea în Codul civil al
Republicii Moldova a menţiunilor privind "contractele cu executare instantanee" şi, după caz,
"contractele cu executare succesivă" (ne referim in concreto la art. 623 alin.(5), 666 alin.(3), 747
şi 748, 1171). Articolul 747 urmează a fi expus în redacţie nouă prevăzând că efectele juridice
menţionate la art. 738 se aplică contractelor de utilitate globală, adică contractul care cuprinde o
operaţiune economică în care creditorul prestaţiei specifice are interes doar dacă ea este
executată integral ori aproape integral. Acelaşi articol 747 va prevedea și cazul contractelor de
utilitate continuă. Autorul nu insistă în a folosi conceptele de "contract de utilitate globală" şi
"contract de utilitate continuă", ci delimitează clar aplicabilitatea restituţiei în funcţie de natura
operaţiunii economice avute în vedere de contract. În această concepţie, nu se va recurge la o
atribuire automată şi formală a unui contract la una dintre aceste două categorii. Din contra,
indiferent de tipul contractului, se va cerceta natura operaţiunii economice şi intenţia părţilor, şi
se va da aplicare restituţiei ori se va exclude restituţia.
7. În lumina celor indicate mai sus, am concluzionat că rezoluţiunea contractului şi
rezilierea contractului formează o instituţie unică, iar această diviziune terminologică, care
pretinde a fi reflecţia unei exactităţi juridice, este, mai degrabă, un factor de confuzie juridică.
Sintagma "rezoluţiunea şi rezilierea contractului" constituie o elipsă; exprimarea corectă,
preluată deja de DCFR, este cea de "rezoluţiune a raportului contractual". Un contract, ca şi
acord de voinţe obiectiv realizat, nu poate dispărea; existenţa sa în trecut nu poate fi negată decât
205
dacă el este nul şi neavenit.
Cu titlu de propunere de lege ferenda propunem, aşadar, de a utiliza un singur termen
juridic în loc de perechea "rezoluţiune-reziliere". Ca şi tehnică legislativă, considerăm că
legiuitorul poate, cu succes, aşa cum fac Principiile UNIDROIT, Principiile Europene şi DCFR,
să stabilească efectele juridice ale desfiinţării contractului în funcţie de operaţiunea economică
concretă, şi nu întâi să stabilească că un contract tot timpul este cu executare instantanee ori cu
executare succesivă, şi că primelor tot timpul li se va aplica rezoluţiunea, iar celor din urmă,
rezilierea. În opinia noastră, excluderea dihotomiei "rezoluţiune-reziliere" va echivala cu
excluderea unui concept care doar joacă rolul de "intermediar" care nu este necesar.
8. Codul civil al Republicii Moldova conţine un sistem, în principiu, bine pus la punct
privind rezoluţiunea raporturilor contractuale patogene, ca parte a unui arsenal mai bogat de
remedii juridice prin care o parte contractantă va reacţiona la incidentele contractuale. Ea include
libertatea de a rezolvi contractul în mod amiabil; posibilitatea de a reglementa în contract
temeiurile de rezoluţiune şi reziliere; a preluat, cu un minim de carenţe conceptul neexecutare
esenţială şi de acordare a termenului suplimentar (nemţescul Nachfrist), care nu trebuie
confundată cu punerea în întârziere; a descărcat instanţele de un volum mare de procese judiciare
şi a oferit participanţilor la circuitul civil un mecanism rapid de ieşire din contract prin stabilirea
principiului rezoluţiunii şi rezilierii extrajudiciare, prin simpla expediere a notificării scrise; în
fine, înţelegând complexitatea şi sensibilităţile lichidării raportului contractual în derulare, nu s-a
limitat în a-i postula un caracter retroactiv rezoluţiunii, ci a prevăzut norme detaliate de
dezasamblare a proiectului contractual eşuat.
Un sistem echilibrat al rezoluţiunii şi rezilierii presupune libertatea rezoluţiunii
extrajudiciare, dar şi restricţionarea ei prin stabilirea unor cazuri în care rezoluţiunea ori
rezilierea contractului trebuie pronunţată de către instanţa de judecată atunci când temeiul juridic
este unul prea vag ori contencios.
9. Codul civil al Republicii Moldova a preluat două sisteme paralele care întemeiază
rezoluţiunea şi rezilierea contractului: sistemul german de acordare a termenului suplimentar –
Nachfrist (art. 709) şi sistemul Convenţiei ONU, Principiilor Europene şi DCFR de neexecutare
esenţială (art. 735).
Nu susţinem cumularea criteriilor, complicând astfel aplicarea instituţiei. Temeiurile date
trebuie privite ca şi temeiuri alternative, paralele, iar creditorul va decide care temei mai bine se
potriveşte patogeniei raportului său contractual pentru a justifica rezoluţiunea sau rezilierea sa.
Conceptul de neexecutare esenţială este un drum mai rapid, dar mai riscant; pe când cel
de Nachfrist durează mai mult (trebuind să aşteptăm termenul suplimentar stabilit), dar este mai
206
sigur pentru creditor în strategia sa de a justifica ruptura contractului.
10. Critica art. 747 alin.(2) şi 748 alin.(1) ale Cod civil al Republicii Moldova sunt
contradictorii: art. 747 face referinţă la art. 735 (neexecutarea esenţială) ca şi temei, care nu
necesită acordarea unui termen prealabil; însă art. 748, de asemenea, pentru reziliere dispune că
dacă rezilierea se face pe temeiul neexecutări, ea trebuie obligatoriu precedată de acordarea unui
termen suplimentar (Nachfrist). Credem că soluţia ar trebui să fie identică cu cea a conflictului
dintre art. 709 şi 735 în ceea ce ţine de rezoluţiune şi să spunem că aceste sunt două temeiuri
paralele, alternative de desfacere a contractului.
11. În materie de contracte de consumator, Legea RM privind protecţia consumatorilor
[81], la art. 18, permite consumatorului să declare rezoluţiunea/rezilierea doar în cazul constatării
imposibilităţii folosirii produsului sau serviciul. Acesta este un test mai rigid decât conceptul de
neexecutare esenţială, care admite rezoluţiune în cazul viciului parţial, nu doar a celui total.
Tendinţa Legii RM privind protecţia consumatorilor ar fi trebuit să fie inversă. Un model
ar putea servi art. IV. A. – 4:201 al DCFR, conform căruia nu este necesar să existe o
neexecutare esenţială pentru ca consumatorul să poată rezolvi/rezilia contractul. Excepţie
serveşte cazul când neexecutarea este doar minoră.
În aceeaşi ordine de idei, legislaţia civilă prevede doar fragmentar, pentru anumite
contracte de consumator, dreptul consumatorului de a rezolvit/rezilia contractul în cazul în care
consumatorul nu acceptă modificarea la contract, operată în mod unilateral de un profesionist
(înţelegându-se că profesionistul şi-a rezervat o asemenea facultate în contractul ce-l modifică).
Considerăm că o normă de aplicabilitate generală ar putea fi inserată în Legea privind protecţia
consumatorilor. Pentru moment, legea respectivă deja prevede un drept discreţionar de
rezoluţiune/reziliere în beneficiul consumatorului, însă doar pentru contractele de prestări
servicii; nu şi pentru cele de furnizare de bunuri.
12. Legile speciale care acordă uneia dintre părţi dreptul de rezoluţiune ori reziliere
adeseori doar sumar reglementează condiţiile apariţiei acestui drept, referindu-se în general la
încălcarea obligaţiilor. Reglementările privind rezoluţiunea şi rezilierea ale Codului civil, practic,
sunt unice în legislaţia autohtonă prin faptul că stabilesc în detaliu condiţiile apariţiei, modul de
exercitare şi efectele exercitării dreptului la rezoluţiune ori reziliere. Aceste domenii sunt vaste,
complexe şi detaliate, iar o lege specială nu poate capta toate aspectele relevante. Astfel,
legiuitorul ar trebui să se rezume la a prevedea drepturi cu adevărat speciale de rezoluţiune ori
reziliere; în rest, se recomandă legiuitorul să nu introducă alte reglementări privind modul de
exercitare şi efectele rezoluţiunii decât dacă soluţiile introduse sunt coroborate cu prevederile
Codului civil.
207
Avantajele elaborărilor propuse constau în analiza practică a regimului juridic al
rezoluţiunii şi rezilierii contractelor prin prisma legislaţiei naţionale, a dreptului comparat
dominant şi a doctrinei internaţionale dominante. În consecinţă, propunerile formulate sunt de
natură a contribui la optimizarea reglementării juridice şi practicii aplicare instituţiei discutate în
Republica Moldova.
Impactul asupra ştiinţei şi culturii. Prin concluziile ştiinţifice şi recomandările practice,
teza dezvoltă problematica juridică în domeniul rezoluţiunii şi rezilierii contractelor civile, şi
contribuie la evoluţia ştiinţei dreptului privat de la concepte tradiţionale la modernismul pe care
îl impune viziunea noului Cod civil al Republicii Moldova. Cercetătorii autohtoni vor beneficia
de o cercetare care le va permite să-şi amplifice şi aprofundeze cunoştinţele
teoretice în domeniul dreptului contractelor. Teză deschide doctrinei autohtone calea spre noi
direcţii de cercetare ştiinţifică în domeniul remediilor creditorului.
Privind în perspectivă, ştiinţa dreptului privat ar trebui să se concetreze pe modalităţile
şi legităţile în care interacţionează remediile creditorului în diverse situaţii de patogenii
contractuale, pentru a ajuta practica judiciară să ajungă la soluţii juste în remedierea acestor
patogenii conform principiului proporţionalităţii şi echităţii, păstrând echilibrul dintre forţa
obligatorie a contractului şi apărarea părţilor contractante de riscurile contractuale. Un alt pas
important pentru consolidarea dreptului contractelor ar fi dezvoltarea regimului restituirilor care
ar guverna conţinutul obligaţiilor de restituire care revin părţilor atât în cazul desfiinţării
contractului cât şi a încetării efectului contractului valabil.
208
BIBLIOGRAFIE
I. Referinţe bibliografice în limba română
1. Adam I. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: All Beck, 2004. 662 p.
2. Albu I., Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 235
p.
3. Avram M. Actul unilateral în dreptul privat. Monografie. Bucureşti: Hamangiu, 2006. 366
p.
4. Baias Fl. A. şi alţii (coord.). Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Bucureşti: C.H. Beck,
2012. 2734 p.
5. Baieş S., Roşca N. Drept Civil: Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Chişinău: Î.S.F.E.P. "Tipografia Centrală", 2004. 464 p.
6. Baieş S., Roşca N. Drept Civil: Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a
III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. "Tipografia Centrală", 2007. 416 p.
7. Baieş S., Roşca N. Drept Civil: Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a
IV-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. "Tipografia Centrală", 2011. 388 p.
8. Baieş S. şi alţii. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia a II-
a.Vol. II. Chişinău: Î.S.F.E.P. "Tipografia Centrală", 2005. 528 p.
9. Băieşu A. Culpa – condiţie a răspunderii contractuale: aspecte de drept comparat. În:
Revista de studii şi cercetări juridice, 2007, nr. 1-2, p. 92-101.
10. Băieşu A. Modalităţile operării rezoluţiunii contractului în dreptul comerţului internaţional.
În: Revista moldovenească de drept internaţional şi relaţii internaţionale, 2009, nr. 4, p.45-51.
11. Băieşu A. Regimul neexecutării contractului în Principiile Dreptului European al
Contractelor şi în Principiile UNIDROIT referitoare la contractele de comerţ internaţional. În:
RND, 2006, nr.11, p. 36-40.
12. Băieşu A. Rezoluţiunea ca sancţiune a neexecutării contractului în dreptul comerţului
internaţional: conceptul şi condiţiile realizării. În: Revista moldovenească de drept internaţional
şi relaţii internaţionale, 2009, nr. 3, p.39-45.
13. Băieşu A. Sancţiunile neexecutării contractului în dreptul comerţului internaţional. Autoref.
tezei de dr. hab. în drept. Chişinău, 2012. 48 p.
14. Beleiu Gh., Nicolae M., Truşcă P. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Bucureşti: Universul Juridic, 2001. 445 p.
15. Bloşenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chişinău: Cartdidact, 2003. 280 p.
209
16. Bloşenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chişinău: ARC, 2002. 308 p.
17. Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ediţia 4-a. Bucureşti: Hamangiu, 2010.
485 p.
18. Caciurenco A. Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor (hardship). În:
Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială a Republicii Moldova. Instituţii selectate.
Chişinău: Rolsi Media SRL, 2004, p. 160-176.
19. Cazac O. Conceptul Codului civil al Republicii Moldova asupra efectelor juridice ale
rezoluţiunii contractului: retroactivitate sau raport de lichidare. În: RND, nr. 6, 2012, p. 61-67.
20. Cazac O. Culpa debitorului în neexecutarea obligaţiei ca o condiţie de rezoluţiune a
contractului. În: RND, nr. 3, 2012, p. 63-68.
21. Cazac O. Dreptul creditorului de a alege rezoluţiunea ori menţinerea contractului şi limitele
acestui drept. În: RND, nr. 7, 2012, p. 66-71.
22. Cazac O. Procedura de rezoluţiune a unui contract: comunicare sau hotărâre [The Procedure
of Having the Contract Terminated: Notice or Judgment]. În: Conferinţa internaţională "Tradiţie
şi reformă în societatea românească. Repere Europene", Iaşi, România, 23-24 martie 2012.
Jurnalul de Studii Juridice, Anul VII, nr. 1-2, Supplimentary Issue 3, June 2012, p. 115-138.
23. Cazac O. Temeiurile rezoluţiunii şi rezilierii contractelor conform prevederilor noului Cod
civil. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică "Codul civil al Republicii Moldova 5 ani de
aplicare – probleme, realizări şi perspective", Chişinău, 18-19 septembrie 2008.
24. Cazac O. Utilitatea distincţiei dintre rezoluţiunea şi rezilierea contractului civil: probleme şi
soluţii. În: a VI- a Conferință internațională a tinerilor cercetători „Tendințe contemporane în
evoluția patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova”. Institutul de Istorie, Stat și Drept
al AȘM, Chişinău, Republica Moldova, 12 aprilie 2012, p. 114-126.
25. Chibac Gh. şi alţii. Drept civil. Contracte şi succesiuni. Volumul III. Ediţia a III-a.
Chişinău: Cartier Juridic, 2010. 568 p.
26. Cimil D., Poiras I. Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractelor civile. În: RND, 2004,
nr. 5, p. 28-33.
27. Codul civil al Republicii Moldova. Nr.1107-XV din 06.06.2002. În: M.O. nr. 82-86 din
22.06.2002.
28. Codul civil al R.S.S. Moldoveneşti. Aprobat prin Legea R.S.S. Moldoveneşti cu privire la
aprobarea Codului civil al R.S.S. Moldoveneşti din 26.12.1964. În: Veştile Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldoveneşti, 1964, nr. 36, art. 81 (abrogat).
29. Codul cu privire la locuinţe al R.S.S.M. Nr. 2718-X din 03.06.1983. În: Veştile Sovietului
Suprem şi ale Guvernului R.S.S. Moldoveneşti, 1983, nr.6, art.40.
210
30. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225-XV din 30.05.2003. În: M.O.
nr.111-115/451 din 12.06.2003.
31. Codul Navigaţiei Maritime Comerciale al Republicii Moldova. Aprobat prin Legea nr. 599-
XIV din 30.09.1999. În: M.O. nr. 1-4 din 11.01.2001.
32. Codul familiei al RM. Nr.1316 din 26.10.2000. În: M.O. 47-48 din 26.04.2001.
33. Codul transportului feroviar al RM. Nr. 309-XV din 17.07.2003. În: M.O. nr. 226-228 din
14.11.2003.
34. Codul transporturilor auto al Republicii Moldova. Aprobat prin Legea nr. 116-XV din
29.07.1998. În: M.O. nr. 90-91 din 01.10.1998.
35. Codul civil al României din 26.11.1865 (abrogat). Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 302 p.
36. Codul civil al României şi Legea de punere în aplicare. Bucureşti: Hamangiu, 2012. 896 p.
37. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. I. Chişinău: Arc, 2005. 816 p.
38. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol. II. Chişinău: Arc, 2006. 1356 p.
39. Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională a mărfurilor din 11 aprilie
1980. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 115-XIII din 20 mai 1994. În:
Tratate internaţionale, 1999, Vol. 8, p. 52.
40. Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29.07.1994. În: M.O. nr. 1 din august 1994.
41. Daghie A. Excepţia de neexecutare a contractului. În: Revista Pandectele Române, 2010, nr.
1, p. 71.
42. Deak F. Tratat de drept civil. Contracte speciale. Ediţia a III-a. Bucureşti: Universul Juridic,
2001. 573 p.
43. Decizia Colegiului economic al CSJ din 31 ianuarie 2008 (dosar nr. 2re-7/08), www.csj.md
(vizitat 29.10.2012).
44. Decizia Colegiului economic lărgit al CSJ din 5 iunie 2008 (dosar nr. 2rae-68/08),
www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
45. Decizia Colegiului economic lărgit al CSJ din 3 iulie 2008 (dosar nr. 2rae-117/08),
www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
46. Decizia Colegiului economic lărgit al CSJ din 22 ianuarie 2009 (dosar nr. 2rae-3/09),
www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
47. Decizia Colegiului economic lărgit al CSJ din 5 noiembrie 2009 (dosar nr.2rae-294/09),
www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
48. Decizia Colegiului economic al CSJ a din 18 mai 2010 (dosar nr. 2re-179/10), www.csj.md
(vizitat 29.10.2012).
49. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ lărgit al CSJ din 14 iulie 2010 (dosar
211
nr.2ra-984/10), www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
50. Decizia (Încheierea) Colegiului civil şi de contencios administrativ al CSJ din 03.11.2010
(dosar nr. 2cc-36/10), www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
51. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ lărgit al CSJ din 17.02.2011 (dosar
nr. 2ra-75/11), www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
52. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al CSJ din 13.04.2011 (dosar nr. 2r-
99/11), www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
53. Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ lărgit al CSJ din 11 mai 2011 (dosar
nr. 3r-440/11), www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
54. Decizia Colegiului economic lărgit al CSJ in 22 septembrie 2011 (dosar nr.2rae-272/2011),
www.csj.md (vizitat 29.10.2012). .
55. Decizia Colegiului Civil şi de contencios administrativ lărgit al CSJ din 16 noiembrie 2011
(dosar nr. 2ra - 1355/11), www.csj.md (vizitat 29.10.2012).
56. Dogaru I., Drăghici P. Bazele dreptului civil. Vol. III, Teoria generală a obligaţiilor.
Bucureşti: C. H. Beck, 2009. 682 p.
57. Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: Reclama, 1999. 455 p.
58. Gribincea L. Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională. Chişinău: Reclama,
2002. 240 p.
59. Gribincea L. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului comercial de vânzare-cumpărare
internaţională. În: RND, 2002, nr. 5, p. 40-46.
60. Hamangiu C. şi alţii. Tratat de drept civil român. Vol. II. Bucureşti: ALL BECK, 2002. 796
p.
61. Hotărârea Plenului CSJ privire la practica soluţionării unor litigii ce rezultă din relaţiile de
credit bancar. Nr.5 din 04.02.2005. În: Buletinul CSJ, 2005, nr.9, p. 6.
62. Hotărârea Plenului CSJ cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale Codului civil şi ale altor
acte normative referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra
construcţiilor anexe. Nr.2 din 27.03.2006. În: Buletinul CSJ, 2006, nr.12, p. 14.
63. Hotărârea Plenului CSJ cu privire la practica aplicării legislaţiei despre protecţia
consumatorilor la judecarea cauzelor civile. Nr. 7 din 09.10.2006. În: Buletinul CSJ, 2007, nr.3,
p. 4.
64. Hotărârea Guvernului RM cu privire la reorganizarea Sistemului informaţional automatizat
de căutare "Automobilul" în Registrul de stat al transporturilor şi introducerea testării a
autovehiculelor şi remorcilor acestora. Nr. 1047 din 8 noiembrie 1999. În: M.O. nr.126-
127/1113 din 12 noiembrie 1999.
212
65. Ilie G.-A. Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil. Biblioteca de Drept Privat:
Tomul 22. Bucureşti: Universul Juridic, 2012. 531 p.
66. Ispas M.-C. Rezilierea şi rezoluţiunea în contractele comerciale. Practică judiciară
comentată. Bucureşti: Universul Juridic, 2010. 298 p.
67. Legea RM a cadastrului bunurilor imobile. Nr.1543-XIII din 25.02.1998. În: M.O. nr.44-
46/318 din 21.05.1998.
68. Legea RM a contenciosului administrativ. Nr. 793-XIV din 10.02.2000. În: M.O. din
03.10.2006, ediţie specială.
69. Legea RM pentru punerea în aplicare a Codului civil al RM. Nr. 1125-XV din 13.06.2002.
În: M.O. nr. 82-86 din 22.06.2002.
70. Legea RM privind modificarea articolului 1 din Legea nr. 1125-XV din 13.06.2002 pentru
punerea în aplicare a Codului civil al RM. Nr. 1565-XV din 19.12.2002. În: M.O. nr. 178-181
din 27.12.2002.
71. Legea RM cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă al RM. Nr. 227-
XV din 05.06.2003. În: M.O. nr.111-115 din 12.06.2003.
72. Legea RM a vânzării de mărfuri. Nr. 134-XIII din 03.06.1994. În: M.O. nr.17/177 din
08.12.1994.
73. Legea RM cu privire la concesiuni. Nr.534-XIII din 13.07.1995. În: M.O. nr.67/752 din
30.11.1995.
74. Legea RM a instituţiilor financiare. Nr. 550-XIII din 21.07.1995. Republicat în: M.O.
nr.78-81/199 din 13.05.2011.
75. Legea RM privind societăţile pe acţiuni. Nr.1134 din 02.03.1997. Republicată în: M.O.
nr.1-4/1 din 01.01.2008.
76. Legea RM cu privire la publicitate. Nr.1227 din 27.06.1997. În: M.O. nr. 67-68/555 din
16.101997.
77. Legea RM cu privire la franchising. Nr. 1335 din 01.10.1997. În: M.O. 82-83/669 din
11.12.1997.
78. Legea RM cu privire la activitatea editorială. Nr. 939 din 20.03.2000. În: M.O. 70-72/511
din 22.06.2000.
79. Legea RM a insolvabilităţii. Nr. 632-XV din 14.11.2001. În: M.O. nr.139-140/1082 din
15.11.2001.
80. Legea RM cu privire la arenda în agricultură. Nr. 198 din 15.05.2003. În: M.O. nr. 163-166
din 01.08.2003.
81. Legea RM privind protecţia consumatorilor. Nr. 105-XV din 13.03.2003. Republicată în:
213
M.O. nr.176-181/513 din 21.10.2011.
82. Legea RM cu privire la leasing. Nr. 59 din 28.04.2005. În: M.O. nr. 92-94/429 din
08.07.2005.
83. Legea RM privind protecţia mărcilor. Nr. 38-XVI din 29.02.2008. În: M.O. nr.99-101/362
din 06.06.2008.
84. Legea RM privind protecţia invenţiilor. Nr. 50-XVI din 07.03.2008. În: M.O. nr.117-
119/455 din 04.07.2008.
85. Legea RM cu privire la asigurări. Nr. 407 din 21.12.2006. În: M.O. nr. 47-49/213 din
06.04.2007.
86. Legea RM privind activitatea de audit. Nr. 61 din 16.03.2007. În: M.O. nr. 117-126/530
din 10.08.2007.
87. Legea RM privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice. Nr. 121-XVI din
04.05.2007. În: M.O. nr.90-93/401 din 29.06.2007.
88. Legea RM a comunicaţiilor electronice. Nr. 241 din 15.11.2007. În: M.O. nr. 51-54/155 din
14.03.2008.
89. Legea RM cu privire la parteneriatul public-privat. Nr. 179 din 10.07.2008. În: M.O. nr.
165-166/605 din 02.09.2008.
90. Legea RM cu privire la gazele naturale. Nr. 123-XVIII din 23.12.2009. În: M.O: nr.23-
24/31 din 12.02.2010.
91. Legea RM cu privire la energia electrică. Nr. 124-XVIII din 23.12.2009. În: M.O. nr.23-
24/33 din 12.02.2010.
92. Legea RM cu privire la parcurile industriale. Nr. 182 din 15.07.2010. În: M.O. nr. 155-
158/561 din 03.09.2010.
93. Legea RM a voluntariatului. Nr. 121 din 18.06.2010. În: M.O. nr.179-181/608 din
24.09.2010.
94. Legea RM pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. Nr. 29 din 06.03.2012.
În: M.O. nr.48/146 din 13.03.2012.
95. Legea RM a concurenţei. Nr. 183 din 11.07.2012. În: M.O. 193-197/667 din 14.09.2012.
96. Legea României nr. 71 din 03.06.2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil. În: Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10.06.2011.
97. Martin C. Reglementarea juridică a operaţiunilor de leasing financiar în Republica Moldova
(aspecte comparate). Autoref. tezei de dr. în drept. Chişinău, 2007. 27 p.
98. Mămăligă S. Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului. În: Ghidul judecătorului în
materie civilă şi comercială a Republicii Moldova. Instituţii selectate. Chişinău: Rolsi Media
214
SRL, 2004.p. 251-271.
99. Negru I. Teoria generală a dreptului de preemţiune. Monografii. Bucureşti: Universul
Juridic, 2010. 473 p.
100. Popa I. Fl. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil (I). În: Revista Română
de Drept Privat, 2010, nr. 5, p. 105-136.
101. Popa I. Fl. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil (II). În: Revista
Română de Drept Privat, 2010, nr. 6, p. 82-117.
102. Popa I. Fl. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil. Biblioteca de Drept
Privat: Tomul 20. Bucureşti: Universul Juridic, 2012. 340 p.
103. Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat. Ed. a II-a. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea, 1998. 499 p.
104. Pop L., Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. 2. Contractul. Bucureşti: Universul Juridic,
2009. p. 832.
105. Pop L. Scurte consideraţii referitoare la analiza economică a contractului. Teoria "Efficient
Breach of Contract". În: Contribuţii la studiul obligaţiilor civile. Bucureşti: Universul Juridic,
2010 p. 359-373.
106. Pop L., I-Fl. Popa., S. I. Vidu. Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Bucureşti:
Universul Juridic, 2012. p. 889.
107. Proiectul Codului civil al RM. În: Drept moldovean, 2002, nr.1, p. 1-451.
108. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. a III-a. Bucureşti: All
Beck, 2000. 451 p.
109. Stoica L. C. Ineficacitatea actului juridic civil. Ed. II-a. Bucureşti: Hamangiu, 2012. 310 p.
110. Stoica V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor. Bucureşti: All Educational, 1997. 219 p.
111. Vasilescu P. Drept civil: obligaţii. Bucureşti: Hamangiu, 2012. 684 p.
II. Referinţe bibliografice în limba rusă
112. Брагинский М.И., Витрянский В.В., Договорное право: Общие положения. Москва:
Статут, 1998. 682 p.
113. Гражданский кодекс Российской Федерации (ГК РФ), http://base.garant.ru/10164072/
(vizitat 29.10.2012).
114. Гражданское Право. Том 1. Учебник. Издание четвертое, переработанное и
дополненное. Под ред. Сергеева и Толстого Ю.К. Москва: ПБОЮЛ Л.В. Рожников, 2000.
632 p.
115. Гражданское Право: В 2 т. Том II. Полутом 1: Учебник. Отв. ред проф. Е.А. Суханов.
– 2-е изд., перераб. и доп. Москва: Волтерс Клувер, 2004. 339 p.
215
116. Римское частное право: Учебник/Под ред. Новицкого И. В. и Перетерского И. С.
Москва: Юриспруденция, 1999. 512 p.
117. Гражданский кодекс Российской Федерации. Часть первая. Научно-практический
комментарий /Отв. Ред. Абова Т.Е., Кабалкин А.Ю., Мозолин В.П. Москва: БЕК, 1996. 714
p.
118. Егорова М.А. Возврат исполненного при изменении и расторжении договора купли-
продажи. În: Журнал российского права, 2009, nr. 3, p. 59-68.
119. Егорова М.А. Односторонний отказ от исполнения гражданско-правового договора.
2-е изд., перераб. и доп. Москва: Статут, 2010. 528 p.
120. Иоффе О.С. Обязательственное право. Москва: Юридическая литература, 1975. 568 p.
121. Карапетов А.Г. Расторжение нарушенного договора в российском и зарубежном
праве. Москва: Статут, 2007, p. 874.
122. Карапетов А.Г. Анализ некоторых вопросов заключения, исполнения и расторжения
договоров в контексте реформы обязательственного права России. În: Вестник Высшего
Арбитражного Суда Российской Федерации, 2009, nr. 2, p. 21.
123. Каменков В. Изменение и расторжение хозяйственного договора. În: Вестник
Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2007, nr. 2, p. 13.
124. Комментарий части первой Гражданского кодекса Российской Федерации. Москва:
Редакция журнала Хозяйство и право, Фирма СПАРК, 1995. 597 p.
125. Комментарий к Гражданскому кодексу Российской Федерации, части первой
(постатейный). /Под ред. О.Н. Садикова. Москва: Юридическая фирма КОНТРАКТ;
ИНФРА, 1997. 778 p.
126. Бевзенко Р.С. О последствиях расторжения договора,
http://www.yurclub.ru/docs/civil/article48.html (vizitat 29.10.2012).
127. Фогельсон Ю., Найденова М. Последствия расторжения договора. În: Хозяйство и
право, 2004, nr. 10, p. 29.
128. Каменецкая М. С. Права и обязанности участников договора при его расторжении. În:
«Законодательство», 2004, nr. 1, p. 37-46.
129. Новак Д. Кауза имущественного предоставления и ее значение в обязательствах из
неосновательного обогащения. În: Вестник Высшего Арбитражного Суда Российской
Федерации, 2004, nr. 3, p. 155.
130. Никитин В. Односторонний отказ от исполнения договора как способ его
расторжения. În: Вестник Высшего Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2008, nr.
17, p. 83.
216
131. Овечкина О. О некоторых вопросах расторжения договоров международной купли-
продажи. În: Вестник, 2003, nr. 10, p. 115-127.
132. Проект федерального закона о внесении изменений в Гражданский кодекс
Российской Федерации, разработаннй Советом при Президенте Российской Федерации по
кодификации и совершенствованию гражданского законодательства,
http://www.privlaw.ru/index.php?section_id=100 (vizitat 29.10.2012).
133. Соменков С. А. Расторжение договора в одностороннем порядке. În: Государство и
право, 2000, nr. 4, p.42-56.
134. Соменков С.А. Расторжение договора в гражданском обороте: теория и практика. 2-е
изд., перераб. и доп. Москва: МЗ-Пресс, 2005. 208 p.
135. Стребкова О.С. Изменение и расторжение договора в российском гражданском праве:
моногр. Белгород: БелГУ, 2008. 172 p.
136. Токарева К. Правовые последствия существенного нарушения договора
пожизненного содержания с иждивением. În: Российский судья, 2008, nr. 5, p. 34.
III. Referinţe bibliografice în limba engleză
137. Action Plan on A More Coherent European Contract Law COM (2003). Communication
from the Commission to the European Parliament and the Council. În: Official Journal C 63/1.
138. Beale H. ş.a. (editori). Cases, Materials and Text on Contract Law (Casebooks on the
Common Law of Europe). Oxford: Hart Publishing, 2002. xciv + 993 p.
139. Beale H. Remedies: Termination. În: Towards a European Civil Code. Second Revised and
Expanded, Arthur Hartkamp et alti, The Hague/London/Boston: Kluwer Law International,
1998. 652 p.
140. Bergsten E., Miller A. The Remedy of Reduction of Price. În: American Journal of
Comparitive Law 27 (255), 1979, p. 255-278.
141. Birds J., Bradgate R., Villiers C. Termination of Contracts. West Sussex: Wiley Chancery,
1995. 275 p.
142. Bouvier J. A Law Dictionary. Adapted to the Constitution and Laws of the United States.
1856, http://www.constitution.org/bouv/bouvier.htm (vizitat 29.10.2012).
143. Bürgerliches Gesetzbuch auf 1986 [Codul civil german din 1896]. Traducere în limba
engleză, http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_bgb/german_civil_code.pdf (vizitat
29.10.2012).
144. Burgerlijk Wetboek [Codul civil olandez] din 1992. Traducere în engleză,
http://www.dutchcivillaw.com/civilcodegeneral.htm (vizitat 29.10.2012).
145. Cazac O. Termination of Contract: Roman Beginnings and Development in Modern English
217
Law. În: Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale "Dreptul roman şi contemporaneitatea",
Partea I. Editura Fenix: Odesa, 2011. p. 233-235.
146. Cazac O. Towards a Comprehensive Concept of Termination of Contracts. În: Revista
moldovenească de drept internaţional şi relaţii internaţionale, nr. 3, 2012. p. 75-92
147. Civil Code of Québec, http://canlii.ca/t/lfdr (vizitat 29.10.2012).
148. Diederichsen E. Commentary to Journal of Law & Commerce Case I; Oberlandesgericht;
Frankfurt am Main, 14 Journal of Law and Commerce, 1995, p. 177-181.
149. DiPalma M. Nachfrist under National Law, the CISG, and the UNIDROIT and European
Principles: A Comparison, International Contract Adviser (Kluwer), Vol. 5, 1999, nr. 1, p. 28-38.
150. Eörsi G. Problems of Unifying Law on the Formation of Contracts for the International Sale
of Goods. În: American Journal of Comparative Law, 1979, nr. 27, p. 311-323.
151. Eiselen S. A Comparison of the Remedies for Breach of Contract under the CISG and South
African Law, Basedow et al. eds, În: Aufbruch nach Europa - 75 jahre Max-Planck-Institut für
Privatrecht, Tübingen: Mohr Siebeck, 2001.
152. Ellington P. Termination of Contracts under English Law. În: International Business Law
Journal, 1997, nr. 857, p. 857.
153. Enderlein F., Maskow D. International Sales Law. United Nations Convention on Contracts
for the International Sale of Goods. Convention on the Limitation Period in the International Sale
of Goods. A Commentary. New York: Oceana Publications, 1992. 391 p.
154. Fabre-Magnan M. Termination of Contract: A Missed Opportunity for Reform. În:
Reforming the French Law of Obligations: Comparative Reflections on the Avant-projet de
réforme du droit des obligations et de la prescription (‘the Avant-projet Catala’). Oxford: Hart
Publishing, 2009. p. 169.
155. Farnsworth A., Youg W. Selection for Contracts. Uniform Commercial Code. Restatement
Second. UN Sales Convention. UNIDROIT Principles. Forms, New York: Foundation Press,
2001.
156. German Act to Modernise the Law of Obligations [Legea germană privind modernizarea
dreptului obligaţiilor din 10 noiembrie 2001] (în vigoare din 1 ianuarie 2002),
http://www.iuscomp.org/gla/index.html (vizitat 29.10.2012).
157. http://www.cisg.law.pace.edu/ - CISG Database, (vizitat 29.10.2012).
158. http://www.uncitral.org/clout/showSearchDocument.do - Case Law on UNCITRAL Texts
(vizitat 29.10.2012).
159. http://en.wikipedia.org/wiki/Soft_law (vizitat 29.10.2012).
160. Huber P. Typically German - Two Contentious German Contributions to the CISG. 2011
218
Annals of the Faculty of Law of Belgrade, International Edition, 2011, nr. 150, p. 150-161.
161. Kimbel E. Nachfrist Notice and Avoidance under the CISG. În: Journal of Law and
Commerce, 1999, nr. 19, p. 301-331.
162. Koch R. The Concept of Fundamental Breach of Contract under the United Nations
Convention on Contracts for the International Sale of Goods (CISG). În: Review of the
Convention on Contracts for the International Sale of Goods (CISG), 1998, p. 177-355.
163. Liu C. Suspension or Avoidance Due to Anticipatory Breach: Perspectives from Arts. 71/72
CISG, the UNIDROIT Principles, PECL and Case Law. [2nd edition: Case annotated update
(May 2005)], http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/liu9.html (vizitat 29.10.2012).
164. Lorenz A. Fundamental Breach under the CISG. În: Pace essay, 1998, p. 12.
165. Magnus U. The Remedy of Avoidance of Contract under CISG - General Remarks and
Special Cases, J.L. & Com. 25/423, 2005-2006, p. 423-436.
166. Markesinis B., Unberath H., Johnston A. The German Law of Contract - A Comparative
Treatise. 2nd Edition. Oxford: Hart Publishing, 2006. 1034 p.
167. Michida S. Cancellation of Contract. În: American Journal of Comparative Law, 1979, p.
279-289.
168. Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law Draft Common Frame of
Reference (DCFR). Outline Edition. Dissen: Dieter Fuchs Stiftung, 2009. 650 p.
169. Principles of European Contract Law,
http://www.cbs.dk/departments/law/staff/ol/commission_on_ecl (vizitat 29.10.2012).
170. Radley-Gardner O. şi alţii. Fundamental Texts on European Private Law. Oxford: Hart
Publishing, 2003. 356 p.
171. Schlechtriem P. Uniform Sales Law - The UN-Convention on Contracts for the
International Sale of Goods. Vienna: Manz, 1986. 120 p.
172. Schlechtriem P., Butler P. UN Law on International Sales. The UN Convention on the
International Sale of Goods. Berlin: Springer, 2009. 351 p.
173. Schulte-Nölke H. The New German Law of Obligations: an Introduction,
http://www.iuscomp.org/gla/literature/schulte-noelke.htm (vizitat 29.10.2012).
174. Shen J. Declaring the Contract Avoided: The U.N. Sales Convention in the Chinese
Context. În: New York International Law Review, Vol. 10, 1997, nr. 1, p. 7-57.
175. Speidel R. Buyer's Remedies of Rejection and Cancellation under the UCC and the
Convention. În: The Journal of Contract Law, 1993, nr. 6, p. 131.
176. Staudenmayer D. European Contract Law – What Does It Mean and What Does It Not
Mean? În: The Harmonisation of European Contract Law: Implications for European Private
219
Laws, Business and Legal Practice. Studies of the Oxford Institute of European and
Comparative Law. Hart Publishing. Oxford. 2006, p. 259.
177. Stone R. The Modern Law of Contract. Fifth Ed. London: Cavendish Pub. Ltd, 2002, 503 p.
178. UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts 2010 Edition,
http://www.unidroit.org/english/principles/contracts/principles2010/blackletter2010-english.pdf
(vizitat 29.10.2012).
179. UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts 2004 Edition,
http://www.unidroit.org/english/principles/contracts/principles2004/integralversionprinciples200
4-e.pdf (vizitat 29.10.2012).
180. Uniform Commercial Code of the United States of America,
http://www.law.cornell.edu/ucc/ucc.table.html (vizitat 29.10.2012).
181. Willmott L., Christensen S., Butler D. Contract Law. Melbourne: Oxford University Press,
2001. 931 p.
182. Whittaker S. Termination for Contractual Non-performance and its Consequences: French
Law Reviewed in the Light of the Avant-projet de réforme. În: Reforming the French Law of
Obligations: Comparative Reflections on the Avant-projet de réforme du droit des obligations et
de la prescription (‘the Avant-projet Catala’). Oxford: Hart Publishing, 2009, p. 187-204.
183. Zimmermann R. Breach of Contract and Remedies under the New German Law of
Obligations, Roma: Centro di studi e ricerche di diritto comparato e straniero, 2002. 54 p.
184. Zimmermann R. The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition.
Oxford: Oxford University Press, 1996. 1241 p.
IV. Referinţe bibliografice în limba franceză
185. Avant-projet de réforme du droit des obligations (Articles 1101 à 1386 du Code civil) et du
droit de la prescription (Articles 2234 à 2281 du Code civil). Rapport à Monsieur Pascal
Clément, Garde des Sceaux, Ministre de la Justice, 22 septembre 2005,
http://www.justice.gouv.fr/art_pix/RAPPORTCATALASEPTEMBRE2005.pdf (vizitat
29.10.2012).
186. Băieşu A. L'harmonisation des réglementations en matière de sanctions de l'inexécution du
contrat. În: Revista Studia Universitas Babeş-Bolyai, 2008, nr.2. p.122-130.
187. Bénabent A. Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux. Ve
édition. Paris:
Montchrestien, 2001. 651 p.
188. Bénabent A. Droit civil. Les obligations. 8e édition. Paris: Montchrestien, 2001. 623 p.
189. Brès A. La résolution du contrat par denonciation unilaterale. Paris: Litec, 2009. p. 640.
190. Carbonnier J. Les Obligations. 22e 6d. Paris: Presses Universitaires, 2000. 665 p.
220
191. Code civil francais de 18 mars 1804,
http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006070721 (vizitat la
29.10.2012).
192. Engel P. Traité des obligations en droit suisse. Dispositions générales du CO. 2e édition.
Berne: Stæmpfli Editions SA, 1997. 971 p.
193. Fabien C. La rupture du contrat par volonté unilatérale en droit québécois. În: Revue
générale de droit, 2006, 36, p. 85-110.
194. Flour J., Aubert J.-L. Les obligations. Le rapport d’obligation. Ed. 9. Paris: Armand Colin,
1999. 330 p.
195. Genicon T. La résolution du contrat pour inexécution. Thèses. Tome 484. Paris: L.G.D.J.,
2007. 840 p.
196. Lefebvre B. La rupture du contrat pour cause d'inexécution: régards sur le roel de la bonne
foi. În: Revue générale de droit, 2006, nr. 36, p. 69-84.
197. Mazeaud D. La réforme du droit français des contrats. În: 44 R.J.T. n.s. 243 (2010), p. 243-
260.
198. Pédamon M. Le contrat en droit allemand. Paris: L.G.D.J., 1993. 245 p.
199. Sefton-Green R. La notion d'obligation fondamentale: comparaison franco-anglaise. Paris:
L.G.D.J., 1999. 391 p.
200. Taok M. La résolution des contrats dans l'arbitrage commercial international. Paris:
L.G.D.J., 2009. 278 p.
201. Terré F., Simler P., Lequette Y. Droit civil: Les obligations. 7e édition. Paris: Dalloz, 1999.
1294 p.
202. Vanwijck-Alexander M. Les clauses mettant fin au contrat et les clauses survivant au
contrat. În: International Business Law Journal, 2002, nr. 407, p. 407-442.
V. Referinţe bibliografice în limba spaniolă
203. Albaladejo M., Compendio de Derecho civil, ed. 12, Madrid: Edisofer s.l., 2004. 691 p.
204. Orjuela M., Barrera D. Comentarios a la Ley 518 del 4 de agosto de 1999, aprobatoria de la
Convencion de las Naciones Unidas sobre los contratos de compraventa internacional de
mercaderias, http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/cabrera-galan.html (vizitat 29.10.2012).
VI. Referinţe bibliografice în limba germană
205. Münchener Kommentar zum Bürgerliches Gesetzbuch: BGB. Band 2: Schuldrecht.
Allgemeiner Teil: §§ 241-432. 5. Auflage. München: C. H. Beck. 2007. 2274 p.
VII. Referinţe bibliografice în limba italiană
206. Codice civile italiano, 16.03.1942,
221
http://www.jus.unitn.it/cardozo/obiter_dictum/codciv/Codciv.htm (vizitat 29.10.2012).
207. Diener M.-C. Il contratto in generale. Seconda edizione. Milano: Giuffrè, 2010. 916 p.
208. Galgano F. Trattato di diritto civile: Le obbligazioni in generale. Il contratto in generale. I
singoli contratti. II. Padova: Wolters Kluwer Italia, 2010. 822 p.
209. Lombardi A. La risoluzione per impossibilità sopravvenuta. Milano: Giuffrè, 2007. 466 p.
210. Sicchiero G. Il Codice Civile. Commentario. La risoluzione per inadempimento. Artt. 1453-
1459. Milano: Giuffrè, 2007. 872 p.
222
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat,
se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
_______________________
Cazac Octavian
Data: 21.01.2013
223
CV AL AUTORULUI
Numele, prenumele: Octavian Cazac
Data şi locul naşterii: 10 februarie 1983, Chişinău, Moldova
Cetăţenia: Republica Moldova
Studii:
2000-2004: Universitatea de Stat din Moldova, licenţiat în drept,
specialitatea drept economic
2004-2005: Universitatea de Stat din Moldova, magistru în drept,
specialitatea drept civil
2009-2012: Universitatea de Stat din Moldova, studii de doctorat,
specialitatea 12.00.03 - drept privat (drept civil)
Domeniile de interes ştiinţific:
dreptul contractelor şi obligaţiilor (european şi anglo-saxon)
dreptul corporativ
Activitatea profesională:
2004-prezent: lector, Catedra Drept civil, Facultatea de Drept,
Universitatea de Stat din Moldova
2004-prezent: jurist, (2007) avocat, Biroul Asociat de Avocaţi "Ţurcan
Cazac", Chişinău
2009-prezent: membru al Consiliului Ştiinţific Consultativ de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova
2012-prezent: membru al Consiliului Asociaţiei Patronale "Camera de
Comerţ Americană", Chişinău
Participări la foruri ştiinţifice (naţionale şi internaţionale):
Conferinţa internaţională "Tradiţie şi reformă în societatea
românească. Repere Europene", Iaşi, România, 23-24 martie 2012
Conferință internațională a VI-a a tinerilor cercetători „Tendințe
contemporane în evoluția patrimoniului istoric și juridic al
Republicii Moldova”. Institutul de Istorie, Stat și Drept al AȘM,
Chişinău, Republica Moldova, 12 aprilie 2012
Conferinţa ştiinţifică internaţională "Dreptul roman şi
contemporaneitatea", Odessa, Ucraina, 28 mai 2011
Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică "Codul civil al
Republicii Moldova 5 ani de aplicare – probleme, realizări şi
perspective", Chişinău, 18-19 septembrie 2008
Conferinţă internaţională "Protecţia juridică a consumatorilor
(aspect comparativ al legislaţiei Republicii Moldova, Franţei,
Federaţiei Ruse)", Chişinău, 12-13 octombrie 2007
Lucrări ştiinţifice publicate:
Autor al 10 articole ştiinţifice. În baza tezei au fost publicate 7 articole
ştiinţifice.
224
Premii, menţiuni, distincţii, titluri onorifice etc.:
2002: Locul I la Olimpiada Interuniversitară la Drept, Drept civil.
Partea Generală
2008-prezent: avocat recomandat în Republica Moldova de
directoriile internaţionale de firme juridice: Chambers & Partners
(www.chambersandpartners.com), Legal 500 (www.legal500.com)
şi IFLR 1000 (www.iflr1000.com)
Cunoaşterea limbilor:
excelent: limba română, limba engleză, limba rusă
bine: limba franceză
începător: limba germană, limba italiană
Date de contact:
Adresa birou: Str. Puşkin 47/1-5a, Chişinău, MD 2005
Tel. birou: 022 21 20 31, 22 61 13; mob. 373 6914 8048
Email: [email protected]