NOI
în secolul
XXI Adolescenţii
Iarina Pascu
Mândra Florescu
Marian Leuteriu
Volumul 1 – 2012
Editura Cartea Daath, 2012
Colecţia NOI în secolul XXI
Volumul 1 – Adolescenţii - 2012
Editor: Daniela Marin
Tehnoredactare: Monica Hodor
Copyright ©2012 Editura Cartea Daath
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin în exclusivitate
editurii Cartea Daath. Reproducerea integrală sau parţială a
textului sau a ilustraţiilor din această carte poate fi făcută numai
cu acordul editorului.
Cuprins
Mulţumirile editorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Caietul Iarinei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Caietul Mândrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Caietul lui Marian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
Scrisoare către cititori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
Mulţumirile editorului
Mulţumesc tinerilor ce au avut încredere şi ni s-au încredinţat
nouă, vouă, cititorilor dăruindu-se cu sinceritate. Mulţumesc ce-
lor ce vor avea dorinţa, curajul şi încrederea de a ni se încredinţa
de aici înainte. Acesta este doar primul volum dintr-o colecţie
dedicată nouă, tuturor celor ce avem ceva de spus despre lumea
în care trăim. Este un forum, o scenă deschisă acelora ce doresc
să vorbească scriind.
NOI suntem chiar noi. Toţi. Trecuţi, prezenţi şi viitori. NOI nu
înseamnă numai adolescenţi, tineri, adulţi, maturi, vârstnici. Ci
înseamnă chiar amestecul acestor viziuni, coabitarea lor în unicul
timp prezent. NOI este tot ceea ce poate fi acum. Orice schimbare
la nivel individual este prezentă în NOI. Orice reuşită individuală
este o reuşită a lui NOI. Sau, dacă forţăm doar puţin lingvistica
românească amintindu-ne de Noe sau de Neo, am putea spune că
noi suntem cei care putem realiza orice schimbare necesară vieţii
noastre, NOI suntem salvatorii pe care îi aşteptăm. Printre noi se
află toţi cei care pot face diferenţa. Trebuie doar să îi ascultăm.
Printre NOI se află tot ceea ce are sens şi de aceea este.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că există NOI în secolul XXI
şi pentru că existăm şi noi aici, acum.
Daniela Marin
Caietul Iarinei
2012?
Pfff...2012... cică vine Apocalipsa, sau trecerea prin inversa-
rea polilor, ori trecerea în nu ştiu ce altă dimensiune, alinierea cu
centrul galactic... Şi, pe deasupra, asta s-ar petrece chiar de ziua
căţeluşei mele! Cum să cred eu aşa ceva?! Cum să cred că pe 21
decembrie 2012 (nu puteau şi ei să mai aştepte câteva zile ca să
mai prindem un Crăciun!?) totul se va termina?... (de ce trebuie
neapărat să se încheie câte ceva? Să existe un final? I wonder!)
Dacă ar fi numai atât, nu ar fi chiar rău, pentru că, dacă mă gân-
desc mai bine, 15 ani pare foarte mult timp, însă am argumente
care indică exact opusul acestei afirmaţii. Spuneţi-mi şi mie, în
primul rând, ce amintiri avem de la vârsta de 2-3 ani? Norocoşi
cei care îşi amintesc cu adevărat ceva, adică amintirea să fie strict
produsul memoriei, nu al memoriei în combinaţie cu imaginaţia!
Eu, spre exemplu, aş putea spune că îmi amintesc unele lucruri
care s-au întâmplat la o vârstă foarte mică (nu aş şti deloc să spun
la ce vârstă), dar îmi dau seama că amintirile arată mai mult ca un
vis, deoarece în unele părţi nu văd prin ochii mei, ci de undeva
din aer, ca şi cum m-aş uita la un film. În plus, cine poate rezista
tentaţiei de a întreba în jur: ―Cum eram când eram mic?‖ Ştiu că
întrebarea nu sună corect deloc, dar asta este întrebarea pe care
mulţi copii au pus-o părinţilor lor. Eu am auzit întâmplări de la
mai mulţi oameni - mama, tata, mătuşile, verişorii, doamna care a
stat cu mine cât părinţii erau plecaţi sau aveau treabă, o prietenă
foarte bună,care era deja adultă când eu aveam câţiva ani, – şi,
aceste informaţii primite de la ei, în combinaţie cu ceea ce îmi
aminteam cu adevărat, au format nişte amintiri semi-adevărate.
Având în vedere că până pe la 4-5 ani nu ai cum să păstrezi multe
amintiri, deja timpul se scurtează de la 15 ani ai mei acum, la
numai 10 ani.
Dacă mă întreabă cineva ce îmi amintesc eu din aceşti 10 ani,
fără să îmi pună întrebări ajutătoare - care poate mi-ar trezi nişte
amintiri - voi spune puţine lucruri, iar în timp ce trec prin ani,
voi sări înainte şi înapoi de multe ori. Mai mult, nici nu aş şti
să spun când s-au întâmplat acele lucruri cu exactitate. Şi asta e
foarte trist, pentru că, deşi am, de fapt, un număr destul de mare
de amintiri, habar nu am când s-au petrecut. A trecut ceva timp de
când am zis „în primul rând‖, aşa că am scris asta ca sa vă amin-
tesc despre ce vorbeam: vorbeam despre 15 ani, şi despre cât de
puţin inseamnă aceştia.
(acum trec la al doilea argument, dar, pentru că nu sună bine să
încep cu ―în al doilea rând‖ am scris această paranteză)
Dacă în anul ăsta se termină lumea, înseamnă că eu m-am
străduit să iau note bune degeaba! Asta chiar mă enervează la
culme: eu învăţ, încerc să am medii numai de 10 (ceea ce am
reuşit în clasa a IX-a, şi am avut aproape numai medii de 10 toţi
anii precedenţi), particip la concursuri (de pian, teorie muzicală,
engleză) pentru a-mi face un CV, şi, de fapt, dacă nimic nu va mai
exista, niciunul din aceste lucruri nu mă va ajuta la nimic. Dacă
mor, cu ce o să mă ajute că am făcut 9 ani de pian sau că învăţ
engleza de când eram în scutece? Cu ce mă ajută că am multe
medii de 10 la şcoală şi că am luat nu ştiu ce premii la olimpiade
şi concursuri?! CU CE?!...
Dar ce bine e când nu crezi în aşa ceva, şi pur şi simplu îţi
trăieşti viaţa în mod normal, zi de zi, pentru că nu ai de ce să crezi
toate prostiile pe care le vezi la televizor... Ah, pardon, să nu dăm
vina pe televizor! Avem la dispoziţie o telecomandă!
Prostii sunt peste tot: pe internet, în cărţi, în filme, în muzică...
în minţile noastre. Pe unele le vedem, pe altele, nu. Dar sigur o să
le auzim, doar nu-s prostii degeaba. Împotriva prostiilor nu există
legi... Nu, pe bune, chiar nu există. Când văd ce a ajuns să însemne
cuvântul ―divertisment‖, îmi ajunge o mână să număr emisiunile
de divertisment care sunt făcute cu inteligenţă... şi acum citez din
memorie din ―Despre prostie‖, un text de Ghighi Bejan: ―Dacă te
dor picioarele, doctorii spun, are picioarele proaste. Dacă te dor
plămânii, ei zic, are plămânii proşti. Dar dacă debitezi prostii se
spune: totuşi, are cap frumos. Dar ce cap frumos răsare. E al meu?
Al meu e oare? Dar al cui? O clipă, aici nu e vorba de dubii, pros-
tul n-are dubii, are numai îngâmfare, şi la ureche uite-o floare.‖
Ca să nu mai vorbesc de faptul că peste tot vezi şi auzi: ―Ex-
cesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii‖, ―Tutunul
dăunează grav sănătăţii‖, ―Alcoolul dăunează grav sănătăţii‖...
dar ―Prostia dăunează grav sănătăţii‖ nu scrie nicăieri. Chiar aşa,
de ce-ar scrie? ― Împotriva prostiei nu există medicamente. Nu
s-au inventat. Pe lume sunt tot mai puţine genii. Noroc... că pros-
tia nu doare. Noroc bun.‖ , citat din Ghighi Bejan. Dacă prostia nu
doare, atunci nu dăunează grav sănătăţii! Eu însă cred că: ―Prostia
dăunează grav sănătăţii celor din jurul tău‖. Asta ar trebui să le
spună celor care creează acest ―nou‖ divertisment.
Sediul prostiei se află în cap. Dacă noi nu incercăm să schim-
băm felul în care gândim - pardon, pur şi simplu SĂ GÂNDIM - nu
vom evolua în niciun caz. Eventual, vom face ca virusurile unice-
lulare - cel puţin, aşa se crede, aşa am învăţat - vom ―evolua‖ prin
involuţie... Parcă văd că mâine mă trezesc într-o peşteră, toată
lumea se comportă ca maimuţele şi o luăm de la început. Măcar
nu o să mai râdem la glumele de prost gust pe care le auzim acum
în comedii, pentru că acelea vor fi o parte normală din viaţa noas-
tră... hmm, asta inseamnă că vom avea un grad mai scăzut de
prostie decât avem acum. Ura!
Când văd cât de mulţi oameni dau bani să vadă o comedie de prost
gust, cât de mulţi oameni se amuză atât de tare la nişte lucruri extrem
de neamuzante, îmi vine să îmi smulg părul din cap... Da! Dacă este
ceva care mă deranjează foarte tare în 2012, ăsta e unul din lucruri:
prostia oamenilor. Imediat după acest lucru, şi, de fapt, strâns legat de
el, este criza economică. Eu niciodată nu am înţeles cum e chestia asta
cu banii: pentru mine, banii sunt nişte hârtii sau monede care, în mod
evident, ar putea fi multiplicate. Eu nu înţeleg cum poate fi criză când
toate ţările din lume pot tipări bani, să dea la toată lumea, să ajungă, şi,
astfel, nimeni nu mai e in criză! Tipografii există, cerneală încă există,
metale şi turnătorii există!... A încercat, parcă, mama să-mi explice,
că e vorba de aur sau ceva, tot nu am înţeles, şi, sincer, nici nu mă
interesează să înţeleg. Monede şi hârtii se mai pot face. PUNCT.
(Acum ar trebui să scriu despre viaţă, viaţa în anul 2012. Mda.
Cuprinsul.)
Viaţa
Viaţa mea ar trebui să fie viaţa mea. Să-mi aparţină cumva. Dar
observ că, de fapt, sunt atâtea în jurul meu care îmi influenţează
viaţa. Gândurile mele nu sunt chiar ale mele, sunt obligată să
suport gândurile altora ce năvălesc din televizor, din clasă, din
filme şi cărţi, de peste tot în capul meu. Până la urmă, ce este
viaţa?...
Viaţa este o proiecţie. După cum spune un vechi proverb: Aşa
cum îţi aşterni, aşa dormi. După atâtea mii de ani, ne-am obişnuit
cu lumea asta, cu regulile astea, cu viaţa asta, încât nu ne mai
putem imagina altceva, şi chiar dacă încercăm, ajungem să creăm
ceva asemănător, pentru că nu intrăm înăuntrul nostru să căutam
adevărul, nu privim mai departe de orizont. De asta, într-o bună
zi, vreau să merg în spaţiu, pentru că acolo nu există orizont, pur
şi simplu vezi în infinit. Dar aş vrea să atrag atenţia elevilor: dacă
profesorul sau profesoara de geografie vă întreabă ce este Univer-
sul, nu răspundeţi ―o lume infinită‖! Nu asta vor să audă. Când
am răspuns aşa la ora de geografie cred că de-abia se abţinea să
nu râdă doamna profesoară...
Din păcate suntem orbiţi de aceste legi, definiţii, tradiţii, ta-
bieturi, obiceiuri, şi nu mai putem vedea dincolo de ele. Poate
dacă, încet-încet, ne deschidem mintea şi încercăm să îndepărtăm
aceste lucruri, să rupem tiparele, poate aşa copiii copiilor noştri
sau copiii lor ş.a.m.d. - ca să fiu în ton cu moda - vor putea schim-
ba acest mediu, această obişnuinţă, felul ăsta de a gândi, vor putea
schimba realitatea şi vor vedea dincolo de iluzie. Cine ştie? Poate,
dacă ne trezim suficient de repede, vom reuşi şi noi acest lucru.
Nici măcar nu cred că este foarte greu. Îţi trebuie curajul de a-ţi
recunoaşte drepturile tale. Dreptul de a te îndoi de ceea ce pare
a fi clar şi în conformitate cu legea. Dreptul de a căuta propria-ţi
viziune, dreptul de a fi tu, pe scurt, dreptul de a... căuta. Ceea ce
luăm de bun sau de bună, ceea ce suntem învăţaţi de părinţi, de
profesori, de filozofi şi de cercetătorii în domeniile ştiinţelor este
mereu prezent în spatele comportamentului nostru faţă de lume,
în spatele viziunii noastre despre viaţă, în spatele viitorului nos-
tru... sau, mai precis, la baza lui. Şi, uneori, deşi simţim că nu e
corect, că nu e bine, că nu e folositor, noi, ca şi copii, ne dărâmăm
singuri visele, ori proiecţiile noastre despre viaţă pentru că... „nu
avem ce face! Nu putem schimba nimic!‖ Dar de ce să nu putem
schimba? Şi ideea asta este tot o povaţă de la bunici, părinţi etc.
Dacă proiecţiile lui Jules Verne au devenit realitate, dacă ceea
ce şi-a imaginat, scriind faimoasele sale cărţi, a putut deveni rea-
litate, atunci, de ce n-ar putea deveni realitate şi proiecţiile altor
oameni... sau, poate că au şi devenit?.... Or fi oare şi predicţiile şi
profeţiile despre 2012 tot aşa? Poate că există undeva, un fel de
filtru care selectează ceea ce este bun şi folositor vieţii din fiecare
proiecţie. Poate că Dumnezeu veghează în felul acesta, lăsând să
devină realitate ceea ce este de folos?... O fi de folos şi zguduirea
asta, aşa cum a fost de folos şi războiul mondial?...
Cred că am tendinţa de a mă reţine de la orice proiecţie pentru
viitor. Nu înţeleg prea bine de ce, că altfel, am o imaginaţie destul
de bogată. Dar, parcă aştept ceva. Ceva care să treacă prin viaţa
mea şi după aceea voi fi liberă să mă văd în viitor. Ori poate că
trăiesc prezentul?... O fi mai bine? O fi mai rău?...
Viaţa este o multitudine de alegeri. Să luăm ca exemplu jocul
de solitaire: trebuie să alegi ce cărţi vei pune şi unde. Pare simplu,
dar nu e. Sunt multe alegeri de făcut, chiar şi într-un joc atât de ba-
nal. Şi noi nici măcar nu ne gândim la asta, la cât de mult seamănă
jocul cu viaţa noastră. În viaţă avem alegeri şi avem consecinţele
lor. La fel şi în joc, doar că acolo alegerile duc la două concluzii:
câştigi sau pierzi. Atât ne-am agăţat de această dualitate, încât
viaţa începe să semene din ce în ce mai mult cu acest joc: câştigi
sau pierzi. Deja nu mai există conceptul că în bine e şi rău, şi în
rău e şi bine. Dacă pierzi, pierzi, şi dacă câştigi, câştigi. Opţiuni
la limită. Doar atât?...
Dar să ne intoarcem la ce am spus mai devreme: în viaţă sunt
alegeri şi consecinţe. Chiar dacă nu ne dăm seama, după fiecare
alegere urmează o consecinţă, iar când eşti într-o situaţie în care
eşti forţat să alegi între două lucruri, ai de fapt trei alegeri: de a
alege primul lucru, al doilea, SAU de a alege să nu alegi. Dacă
alegi ultima variantă, de multe ori şi se va spune că nu e posibil,
că TREBUIE să alegi. Nu este adevărat. Aşa cum atunci când
nu mai vrei să alegi ce cărţi să pui şi unde, poţi inchide jocul
solitaire, aşa poţi face şi în viaţă. Vor exista consecinţe şi pentru
această alegere (cine ştie, poate că o să fii dat afară din lumea
socială, din societate), dar dacă simţi că nu vrei să alegi nici unul
din acele două lucruri, alege asta. Alege să nu alegi. Viaţa este în
mâinile tale.
Asta îmi aminteşte de un citat din Kant, de fapt, o indicaţie, un
sfat cu mare putere de influenţă asupra gândurilor mele: ―Trăieşte-
ţi viaţa ca şi cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală.‖ Nu
mai ştiu unde am citit, dar ştiu că mi s-a părut o lovitură cu cio-
canul în masa judecătorească.
Viaţa este o experienţă. Unii oameni cred că există viaţă
după moarte, chiar mai multe vieţi, înainte şi după viaţa noas-
tră prezentă. Existenţa acestei credinţe a dat naştere multor al-
tor credinţe. Aşa s-a format regresia, progresia, şi alte lucruri
asemănătoare. În ziua de astăzi există şi site-uri care îţi vor spune
ce ai fost într-una din vieţile tale anterioare. Cum, de ce, de unde,
în ce fel pot să afle… care este logica, programul, baza de date,
secretul din spatele site-ului cu pricina, eu nu pot înţelege.
Ceea ce facem acum, în această viaţă, este să învăţăm. Dar ce
învăţăm? Din păcate, ceea ce deja ştim. Totul este deja în noi, în-
tr-un loc secret pe care nu mai ştim cum să îl deschidem, dar care,
câteodată, când chiar avem nevoie de un răspuns, se deschide de
la sine, ne oferă răspunsul, apoi se închide la loc. Nu vi s-a întâm-
plat niciodată? Mie da. Câteodată mă şi enervez pe chestia asta:
există momente când chiar mă ajută, dar sunt şi unele în care mă
încurcă. Într-un exerciţiu de matematică, de multe ori trebuie să
scrii o demonstraţie. Altfel, cei care îţi citesc rezolvarea nu vor
înţelege cum ai ajuns la respectivul rezultat. Mi s-a întâmplat de
mai multe ori într-o săptămână. Eu şi câteva colege ne pregăteam
de olimpiada de matematică. Erau pe foile alea nişte exerciţii ce
ne puneau mintea să se intrebe dacă o doare rău... Nu ştiu cum,
dar se nimerea ca la cel puţin un exerciţiu, în fiecare zi, mintea
mea intra într-un fel de „fast forward‖ şi, foarte rapid, găsea un
număr (sau o pereche de numere) care să se potrivească. Chestia
ciudată e că, în pofida faptului că habar nu aveam cum am ajuns
la numărul bun, mintea mea (cine ştie unde e şi cine e ea) trecea
printr-un anume proces pentru a ajunge acolo , iar acel misterios
proces dispărea complet odată cu atingerea obiectivului. Deci, o
parte din mintea mea (subconştientul, nu ştiu exact ce parte, dar,
oricum, nu partea care gândeşte acum) ştia să rezolve exerciţii
de olimpiadă. Şi nu numai. Au existat multe alte momente (ul-
timul exemplu pe care il dau este jocul Conquiztador) în care acea
parte din mine care ştie tot împingea câte un răspuns în haosul
care poate fi numit, mai simplu, „capul meu‖. E frustrant, câteo-
dată, să-ţi dai seama că, de fapt, ştii ceva şi să nu poţi să găseşti
răspunsul. Cred că mama mi-a zis odată că ajunge să citeşti ceva
o singură dată (dar trebuie să fii atent) şi poţi memora acel lucru
perfect. Ei bine, creierul tău, da, poate. Tu, efectiv, nu. (de ce oare
tu şi creierul tău par a fi două lucruri diferite?...!!! cine gândeşte
ceea ce gândeşte? Şi ce este creierul în faţa gândirii ăsteia?...)
De fapt, cred că suntem puşi să facem acelaşi lucru în fiecare
viaţă. Astfel, când ne naştem, nu mai ţinem minte nimic din ce am
învăţat înainte sau, poate, din ce au învăţat strămoşii noştri. Ah, ba
nu! Rămân şi se transmit prin tradiţie, prin obieceiuri şi educaţie
toate cele pe care le-au gândit, crezut, aflat, învăţat ei, strămoşii!
Cred că e o altă genetică. Aşa că, dacă eu, azi, aş vrea să înţeleg
ceva ce nu exista pe vremea strămoşilor mei, ar trebui să depun
un mare efort în îndepărtarea anumitor limitări în gândirea mea
pe care, iată, le-am moştenit! Deşi, nu eu le-am dorit!
Chiar îmi amintesc acum de nişte ore de română la care am vorbit
despre „Sărmanul Dionis‖. (De fapt, am vorbit despre reîncarnare.
Ăla era doar titlul lecţiei) Încercam să îl conving pe profesorul de
română că reîncarnarea este adevărată. Unul dintre lucrurile pe care
le considera adevărate „probleme‖ era faptul că nu ne amintim
nimic din vieţile noastre anterioare. Chiar atunci, în momentul
acela, mi-am dat seama că viaţa nu ar mai avea niciun farmec
dacă mi-aş aminti toate vieţile mele anterioare. Într-o viaţă trăieşti
atâtea sentimente: fericire, tristeţe, iubire, ură etc. (pentru că în
momentul ăsta nu îmi vin altele şi mi-e lene să caut mai multe
cuvinte pe net... sau să îmi fierb creierul ca să-mi amintesc mai
multe)... Aşa. După cum spuneam, simţi atâtea lucruri în timpul
unei vieţi. Trăieşti experienţe după experienţe. Dacă deja ai simţit
acele lucruri de o mie de ori, înainte, altădată, ai putea să afirmi
că le mai simţi şi acum, cu adevărat?
De fapt, acum, imi dau seama că nu e corect nici acest cuvânt,
reîncarnare. Este pur si simplu o alegere de a fi conştient acum, în
viaţa asta, de chiar viaţa asta. Numai că, în acelaşi acum, eu pot
să fiu şi în alte vieţi, trăind alte poveşti. Doar mintea conştientă
nu face faţă în a înţelege sau urmări mai multe filme deodată.
Imaginaţi-vă că ar exista o sală de cinema în care sunt mai multe
ecrane, de jur imprejur. Pe fiecare ecran rulează câte un film.
Cum am putea urmări toate filmele, cum am putea înţelege toate
poveştile, fără să pierdem nimic? Nu am putea. Şi-atunci, ne ale-
gem un ecran, un film, şi ne bucurăm de acela. Dar, cu siguranţă
avem mult mai multe vieţi, nu doar una. Eu aşa cred.
De curând am descoperit un mod prin care te poţi „orbi‖ tem-
porar. Pur şi simplu trebuie să-ţi ţii ochiul în acelaşi punct pentru
mai multe secunde (ceea ce nu poţi să faci fără să îţi ţii colţurile
ochiului cu degetele... Ştiu că nu se înţelege mai nimic din ce toc-
mai am încercat să explic, aşa că nu încercaţi chestia asta pentru
că s-ar putea să vă băgaţi degetele în ochi şi nu e o idee bună,
pentru că nu aia am zis)... Ahem. Creierul primeşte din ce în ce
mai puţine semnale din partea ochilor (sau ceva de genul ăsta)
deoarece avem o chestie in noi care se numeşte adaptabilitate.
E ca şi atunci când intri într-un loc unde miroase urât. După mai
multe minute, te obişnuieşti şi incepi să nu mai simţi mirosul atât
de tare. Sau la un concert (nu mă refer la unul de muzică clasică)
ºi se pare că volumul e tare şi te dor puţin urechile, dar după o
piesă sau două îţi trece, nu ţi se mai pare foarte tare. Aşa e şi cu
ochii: te uiţi exact în acelaşi loc şi ceea ce primeşte creierul e
„nimic nou... nimic nou... nimic nou...‖ La un moment dat începe
să nu mai dea atenţie acelui lucru şi se lasă ... noaptea! Hmm,
poate că asta se petrece când adormim. Nu mai vedem nimic, nu
mai gândim nimic, şi acel „nimic nou‖ care vine către creier din
toate părţile, linişteşte creierul şi adormim. Probabil că acum vă
întrebaţi cum de nu „orbiţi‖ temporar dacă vă uitaţi la un punct
fix. Chestia e că nu o faceţi. Oricât s-ar chinui cineva să se uite
într-un singur punct, ochii tot se mişcă (chiar dacă şi numai un
milimilimilimilimili....milimetru, dar tot se mişcă) şi atunci, chiar
dacă noi nu percepem în mod conştient ceva diferit, creierul însă
primeşte semnalul „uite, ceva nou!‖ şi-atunci ne lasă să ne hol-
băm în continuare la lucrul care ne stârneşte atâta interes (chiar
dacă e doar un perete).
Cum ştie un copil nou-născut să caute sânul mamei? Sau, şi
mai şi, cum ştie să respire? Sau cum ştie o căţeluşă să aibă grijă de
puii ei? Oamenii de ştiinţă spun că e instinct. Dar CE E instinctul?
E un simţ? E un organ? E o parte a creierului? Hmm?... Ştiinţa
încă nu le poate dovedi sau explica pe toate. Dar mie mi-e clar că
asta nu se învaţă. Şi asta nu înseamnă, oare, că ştim deja, de la bun
început, tot ce avem nevoie să ştim pentru a trăi?...
În orice caz, uitându-mă în jurul meu, mi se pare evident că
toată viaţa învăţăm, fie că mergem la şcoală, fie că nu. Fie că
vrem sau nu. Chiar şi când eu spun că nu îmi voi petrece toată
viaţa invăţând, nu spun un adevăr. Mulţi consideră că ―a învăţa‖
este a te duce într-o instituţie care îţi va preda ceva, sau a citi
o carte despre ceva, dar în acest proces este neapărat inclusă şi
memorarea. Greşit! Noi, cu fiecare gând pe care îl avem, învăţăm
ceva nou, fie că ştim, fie că nu. Mie mi s-a întâmplat de multe ori
să constat că ştiam lucruri despre care habar nu aveam că le-am
învăţat. Poate că le-am auzit, poate că le-am luat de prin jocuri
sau filme, le-am prins din zbor din discuţiile adulţilor... e clar,
însă, că atunci când s-a pus o întrebare, răspunsul meu exista, era
acolo, prezent.
Viaţa este o îndelungată lecţie. Într-adevăr, învăţăm multe lu-
cruri, şi, în timp, poate că devenim mai înţelepţi. Suntem mai atenţi
la alegerile pe care le facem şi la felul cum funcţionează totul. În-
cepem să vedem altfel, chiar dacă doar puţin, şi tot e o diferenţă.
Chiar şi aşa, înţelepţi cum suntem, tot facem greşeli şi am dori
să ne putem întoarce în timp pentru a le îndrepta. Dar greşelile sunt
necesare. Altfel nu am şti ce înseamnă corect, potrivit, adevărat,
bine... Aşa cum, dacă nu am cunoaşte frigul, nu am şti ce e căldura.
Dacă nu am avea parte de ceva trist, nu am înţelege fericirea. Dacă
nu am plânge, nu am şti a râde (...oare?... aici am senzaţia că nu
este potrivit antagonismul ). Dacă nu am fi bolnavi, nu am aprecia
sănătatea. Dacă nu am muri, nu am şti ce înseamnă a trăi.
Pe de altă parte, dacă nu ar fi cineva din afara noastră să ne
spună că starea pe care o trăim atunci când ne lovim se numeşte
durere sau că starea în care râdem cu poftă se numeşte veselie, cum
am învăţa noi, copiii, toate aceste denumiri, definiţii, cuvinte, cum
am ajunge să aflăm că e rău să ne doară şi e bine să râdem? Am
învăţa că nu ne place să ne doară şi am evita pe viitor durerea, şi
am învăţa că ne e bine atunci când suntem veseli şi am căuta pe vii-
tor să fim veseli. Complicată învăţătura asta! Cert mi se pare faptul
că din experienţă proprie poţi învăţa cu siguranţă foarte multe. Şi
acelea rămân lecţii pentru tot restul vieţii.
Oare ce spun marii gânditori despre viaţă? …
Am dat o căutare pe Google şi am găsit o pagină cu tot felul de
citate. Unele sunt chiar frumoase.
―Viaţa e la fel cum ai interpreta în public un solo de vioară, învăţând
ştiinţa instrumentului pe măsură ce cânţi.‖– Samuel Butler ―Viaţa este
arta de a desena fără o radieră.‖ – John Gardner Frumos, nu? De
ce nu avem de făcut la română şi astfel de co-
mentarii? De ce, oare, trebuie să studiem ce a scris cutare sau cutare,
de ce trebuie să analizăm un roman sau o poezie din perspectiva ―ce
a vrut să spună autorul şi ce metode, figuri de stil a folosit‖? Eu
nu cred că un scriitor autentic, un poet adevărat îşi face socoteala
câte comparaţii, epitete şi metafore a folosit astfel încât să-i iasă
bine lucrarea. Eu cred că un scriitor autentic, cu adevărat talentat,
se aşează şi scrie. Scrie aşa cum îi vine în minte. Se lasă în vraja
inspiraţiei şi înşiră tot ceea ce vede cu ochii minţii. Se exprimă aşa
cum îi vine atunci, nu caută, ca un meseriaş, un şurub de 2 sau o
şaibă de 4 pe care să le potrivească în asamblarea poeziei sau a ro-
manului său... De unde să ştiu eu ce a vrut autorul să spună?! ... De
unde ştie profesorul?!... De unde poate să ştie criticul dacă autorul a
folosit bine şi corect punctuaţia pentru a transmite o stare?... Starea
este ceva atât de personal. Ce, dacă vedeţi aici puncte de suspensie
înseamnă că îmi puteţi trăi starea mea?
Adevărul este că nu ştim, habar nu avem. Dar ne place să cre-
dem că ştim.
Până la urmă, Shakespeare putea foarte bine să scrie o piesă
de teatru fără să se chinuie să potrivească anumite cuvinte ca pe
un puzzle. El se conecta cu harul, inspiraţia, scânteia divină, şi
scria. Adevăratul geniu nu stă pe gânduri, ci acţionează.... Asta îmi
aminteşte de ceva: Istoria. Mie, personal, îmi place. De ce? Pentru
că, atunci când învăţ mi se derulează un film în faţa ochilor. Dar îmi
dau seama că tot ce învăţăm la această materie ar putea fi complet
neadevărat. Sigur, există izvoare istorice, ―dovezi‖, dar de unde
ştim că acestea nu sunt nişte poveşti, lucruri inventate de oameni,
„plantate‖ într-un anume loc, care nu dovedesc, de fapt, nimic? Aş
da un exemplu dacă nu aş avea un fel de lapsus. Ştiu ce vreau să
spun, dar nu ştiu cum. Vroiam să vorbesc despre acele inscripţii,
desene, sculpturi, care erau făcute în urma bătăliilor. Majoritatea
erau făcute de artişti angajaţi de conducătorul respectiv. El - sau
ea - putea foarte bine să mintă, să îl facă pe bietul om să recreeze
bătălia astfel încât aceasta să pară o victorie maiestuoasă, o bătălie
corectă, cinstită, când, de fapt, nu era deloc aşa.
Mda... De fapt, oamenii se uită mai mult în afara decât înăuntrul
lor. Îi arde curiozitatea să vadă ce are în curte vecinul mai degrabă
decât ce pot face pentru ei înşişi. Mai degrabă vor să copieze, să se-
mene cu cine ştie ce model îşi aleg… Când eram mică şi se întâm-
pla să mă întrebe cine ştie ce musafiri de-ai părinţilor mei cu cine
semăn eu, ori chiar afirmau direct că semăn cu tata (cel mai des cu
tata) sau cu mama, eu mă enervam şi cu un ton ferm le spuneam că
eu semăn cu mine! De ce trebuie să semeni cu cineva, cu altcineva
decât cu tine însăţi?
Chiar am avut (cred că anul trecut) de scris un text în care
trebuia să ne prezentăm părerea despre acest lucru, să spunem dacă
e bine sau nu ca oamenii să aibă modele. Eu ezit puţin, deoarece
definiţia unui ―model‖ diferă de la om la om. Eu nu zic că e rău să
ai un model, dar depinde foarte tare de ce înseamnă să ai un model.
Exemplul pe care îl dau eu cel mai des este cel al lui Hercule. Nu
că ar fi cel mai bun exemplu, dar a fost primul care mi-a venit in
minte şi mi-e lene să mă gândesc la altul. Hercule era, deci, un
semi-zeu. Era puternic, frumos, avea un suflet bun, era cinstit... cel
puţin, asta ştim noi din legende. Mulţi oameni şi-ar fi dorit să aibă
ce avea el. La început, oamenii spuneau aşa: ―Hercule e puternic.
Aş vrea şi eu să fiu puternic.‖. Sau: ―Hercule e frumos şi puternic.
Şi eu vreau să fiu frumos şi puternic.‖ În asta nu văd nicio
pro- blemă. Să vezi anumite calităţi pe care o persoană le are şi să
vrei şi tu să le ai este chiar bine. Dar la ce s-a ajuns? ―Hercule e
puternic, frumos, şi are un suflet bun. Vreau şi eu să fiu ca
Hercule.‖ Hopa! Ce s-a întâmplat? În momentul în care omul
spune ―vreau să fiu ca X‖ nu se gândeşte şi la defectele pe care le
are persoana respectivă,
şi, în niciun caz nu se gândeşte că, dorindu-şi atât de tare să fie ca
X, s-ar putea să preia şi calităţile negative, ori că va deveni o copie
lipsită de originalitate şi personalitate a lui X. Din cauza asta spun
că nu e bine să ai un model. Mulţi oameni aşa gândesc, că e bine
să fie ca alţii. Zeifică pe cineva, şi, orbiţi fiind de calităţile pozi-
tive, nu le mai văd pe cele negative... de fapt, nu vor să le vadă.
Nici nu pot accepta că ar putea exista! Asta se întâmplă şi când te
îndrăgosteşti de cineva. Atât de mult îţi doreşti ca persoana aceea să
fie perfectă, încât ajungi să crezi asta. Chiar dacă oamenii din jur îşi
atrag atenţia că nu e aşa, şi chiar dacă ştii, te prefaci că nu ştii. Scoţi
această posibilitate din calcul. La un moment dat, însă, vei avea
ocazia să vezi adevărul. Cu cât e mai târziu, cu atât e mai dureros.
Să îţi dai seama după ani de zile că persoana pe care o iubeşti nu
e cum credeai tu, să vezi câte lucruri urâte poate spune şi face, e
groaznic. Ai vrea să nu mai vorbeşti niciodată cu el/ea. Dar, pentru
că îl/o iubeşti, nu ai cum. Ai putea să nu răspunzi când te sună, dar...
Când se află la depărtare, te poţi uita altfel la persoana de care te-ai
îndrăgostit cândva, o poţi judeca. Dar când vine lângă tine, când
râde la glumele tale, te ia în braţe sau pur şi simplu te ţine de mână,
uiţi tot, şi mai ales tot ceea ce nu-ţi făcea plăcere, tot ceea ce cri-
ticai. Ăsta e un lucru atât groaznic de frustrant, cât şi extraordinar
de frumos. E frustrant când îţi dai seama că persoana tot aşa e, nu
s-a schimbat, dar totuşi e frumos, pentru că înseamnă că omul poate
să nu judece, ci pur şi simplu să iubească. Atunci realizezi că în tine
există o părticică mică, mică, de Dumnezeu... Dar uite despre ce am
ajuns să vorbesc! Parcă dădeam definiţii neoficiale ale vieţii. Nu-i
nimic, totul se leagă.
Viaţa e scurtă. Cred că la un moment dat, toţi spunem asta doar
pentru că înţelegem că am fi avut multe altele de făcut, dar moartea
bate la uşă. Mintea omului în ceasul din urmă! O vorbă, deh!
Viaţa e scurtă în momentul în care îţi dai seama că nu ai trăit-o
şi că ţi-a scăpat printre degete, ca nisipul. Şi atunci încerci, cu toate
puterile, să faci acel nisip să nu mai treacă prin mâinile tale. Efortul
te oboseşte şi te îndepărtează de ceea ce vroiai, de fapt, să faci: să
trăieşti. Cu cât încerci să încetineşti trecerea timpului, cu atât el trece
mai repede, stresându-te mai tare, determinându-te să uiţi scopul înce-
tinirii. Şi astfel, moartea se apropie, până când se întâlneşte cu tine
şi de-abia în acel moment îţi dai seama că trăieşti.
Dacă mă gândesc de câte ori mi s-a întâmplat să-mi doresc să treacă
timpul mai repede, socoteala iese cu plus în comparaţie cu dăţile în
care mi-am dorit să treacă mai încet. În câte ore plictisitoare (sau
obositoare) la şcoală mă uitam la ceas din 5 în 5 minute (sau chiar mai
puţin de 5 minute) şi mi se părea că trec 3 ore în loc de 50 de minute!
În schimb, atunci când aveam test, în loc de 50 de minute păreau că
trec doar 20, iar eu vroiam să treacă foarte încet, ca să am timp să mă
gândesc şi să scriu. De câte ori nu mi-am pierdut răbdarea la un con-
curs care se decala cu o oră, sau invers, să îmi doresc să intru cât mai
târziu la un examen sau la un concurs care se desfăşura cu o viteză
mai mare decât mă aşteptam eu! În urmă cu doi ani, chiar îmi doream
să treacă cât mai încet timpul ca să nu vină sfârşitul anului, şi, odată
cu el, examenele de admitere la liceu. În general mi se pare că timpul
trece cu mult mai repede decât înainte. Şi, totuşi, există acele ore în
care timpul trece GROAZNIC de greu !
Iar dacă mă gândesc la posibilitatea că la sfârşitul anului 2012
s-ar putea să-mi fi trecut deja viaţa asta… Dar de ce să mă gân-
desc? Există şi alte opţiuni!
Până la urmă este vorba de emoţiile interioare, despre ceea
ce simţim înăuntrul nostru din tot ceea ce se întâmplă în afară.
E vorba despre timp ca expresie, ca unitate de măsură a vieţii.
Dar oare viaţa este doar timp? Timpul este unitatea de măsură şi
evaluare a vieţii mele? N-aş prea crede.
―Orice zi este o mică viaţă – orice deşteptare şi sculare o mică
naştere, orice dimineaţă o mică tinereţe, orice culcare şi adormire
o mică moarte.‖ – Arthur Schopenhauer
Hmmm… oare câte vieţi am trăit până acum? 15 ani x 365 de
zile = 5475 la care mai adaug 4 zile pentru anii bisecţi, îmi dă
5479 de zile-vieţi aproximativ. Wow! Aşa parcă mai merge! Sună
mult! Ce păcăleală!...
Ia să vedem următorul citat:
―Viaţa cu adevărat trăită este în trecut sau în viitor – prezen-
tul este un interludiu... un straniu interludiu în care recurgem la
trecut sau viitor ca să ne slujească drept mărturie că trăim.‖ –
Eugene O’Neill
Într-un fel, are dreptate. Mă trezesc dimineaţa pentru că m-am
culcat seara şi am în faţa mea o zi, un viitor. Prezentul clipei în
care mă trezesc este singurul prezent. După ce încep să acţionez,
cel puţin atunci când este perioada de cursuri, de fapt mă mişc în
viitor, în perspectivă. Am de făcut tema la fizică pentru că azi voi
avea, la un moment dat, ora de fizică. Am de studiat la pian pentru
că în curând voi avea examenul de pian. Dacă nu ar exista acest
viitor – e-adevărat, foarte apropiat – cu obligaţiile lui, aş face ce
mi-aş dori să fac. Aş termina, de exemplu, să joc un anumit joc
pe calculator, apoi m-aş întreba: acum ce vreau să fac? Sau ce am
nevoie să fac. Unul după altul, paşii aceştia mi-ar alcătui prezen-
tul care ar umple viitorul pe care îl aveam în faţa mea când m-am
trezit din somn. Viitorul ar deveni cu adevărat inclus în prezent
şi nu ar mai reprezenta o spaimă, o idee, o nebuloasă. Când mă
gândesc la viitor, câteodată parcă văd imaginea aceea spiralată a
deplasării fronturilor de aer la emisiunea despre vreme. Iar când
aud întrebări de genul ―ce vrei să faci cu viaţa ta, ce vrei să te faci
când te faci mare‖… Oh, asta chiar este o întrebare pe care adulţii
ar trebui să facă cumva să o şteargă din vocabularul lor!
Îmi amintesc cum am lăsat-o fără replică pe doamna profesoară de
la grădiniţă înainte de serbarea de Crăciun (cred), când, la întrebarea
dumneaei ―ce rol vrei să-ţi alegi, Iarina?‖, i-am răspuns că eu vreau
rolul de spectator. Sau de râsul mamei când i-am spus că eu vreau să
mă fac spălător de parbrize la benzinărie. Aveam vreo 3 ani şi ceva,
dar m-a dus capul să vreau să fac treaba asta - ce mă fascina - sub un
acoperiş. Nu aşa, oricum, la semafoare. Ci la o benzinărie. Şi acum
mă uit cu atenţie când ne spală cineva parbrizul şi ştiu după cum îţi
mişcă poigné-ul dacă geamul va fi bine curăţat sau nu.
Viaţa e ca un fluviu. Ca şi peştii, noi îi urmăm cursul până la
capătul său, unde ne putem întâlni cu marea sau cu oceanul sau
cu bazinul de colectare a peştilor, nu?! Destinaţia depinde de om:
fiecare merge pe drumul său. În anumite puncte ne putem inter-
secta cu alţi ―peşti‖, în altele putem chiar schimba cursul apei.
Cum adică să-i schimbăm cursul? Uite-aşa, bine. De fiecare
dată când luăm o decizie, un nou scenariu se dezvăluie. În acest
fel ne putem face viaţa mai bună… sau mai rea, depinde. Dar să
mă întorc la început. Probabil aţi fi dorit să-mi atrageţi atenţia că
peştii merg şi in direcţia opusă curentului apei. Cam asta facem
şi noi. De fiecare dată când ne amintim ceva, fie o întâmplare de
acum n ani, fie o convorbire telefonică de acum 5 minute, privim
înapoi. Câteodată ne-am dori să ne putem întoarce în timp ca să
ne reparăm greşelile, sau, pur si simplu, ca să retrăim o amintire
plăcută. Din păcate, nu putem. Acest râu prin care trecem este
atât de puternic încât singurul lucru care ne rămâne de făcut este
să înaintăm. Oricât de mult ne-am dori şi am încerca să ne întoar-
cem, ne este imposibil. Cursul râului ne mătură la vale. Tot ceea
ce am mai putea face ar fi să rămânem blocaţi, agăţaţi în spatele
vreunei pietre, folosindu-ne toată forţa pentru a ne agăţa acolo,
împotrivindu-ne curentului, privind acelaşi peisaj din jurul nostru,
mereu acelaşi. Cel mult putem privi apa cum îşi curge existenţa
pe lângă noi în timp ce obosim rămânând agăţaţi, împietriţi.
La începutul călătoriei ne dorim să ajungem undeva, să fim
cineva, iar la sfârşitul ei ne dorim să rămână ceva din ceea ce
suntem şi după ce nu vom mai fi. Să lăsăm urme. Oare de ce? Ca
să avem unde ne întoarce? Ce suntem noi, Hansel şi Gretel? Casa
noastră este Aici, pe Pământ? Aici trebuie să ne întoarcem mereu?
Doar aici?... Boring!
Trebuie să ies din definiţia asta mai repede. Nu pentru că m-am
născut eu în zodia peştilor, ci pentru că simt că trebuie să merg
mai departe.
Viaţa înseamnă a simţi. În viaţă trecem printr-o multitudine
de experienţe: bune, rele, groaznice, superbe, magice etc. S-a în-
trebat cineva de ce? Normal că s-au întrebat toţi, dar de obicei
numai când a trăit o experienţă rea, individul ar spune, ―de care se
putea lipsi‖. NU este adevarat. Cel puţin, eu aşa cred.
După cum am spus şi mai devreme, fără să simţi rece, nu ai
inţelege ce e cald. Fără să simţi tristeţe, nu ai şti să te bucuri etc.
Toate aceste experienţe, oricât de grele ar fi ele, trebuie trăite.
Un om care are de toate şi căruia nu-i lipseşte nimic, niciodată,
se va plictisi la un moment dat. Sunt sigură că în momentul ăsta
aveţi în minte doar ―Cum?‖, ―Nu e adevărat!‖, ―Ce prostie!‖ şi
alte replici asemănătoare, dar ascultaţi-mă puţin. În momentul
în care te plictiseşti, îţi pierzi pofta de viaţă. Uneori, plictiseala
şi nevoia de ceva special ne pot aduce mari probleme. Consum
de droguri, alcool, bungee-jumping, paraşutism, curse ilegale cu
maşini, crime… Acest fel de plictiseală poate duce la sentimentul
şi gândul că viaţa pare goală şi lipsită de senzaţii, şi-atunci, omul
caută altceva.
Am auzit atâtea persoane spunând că sunt plictisite de viaţa
asta!
Poate nu mă veţi crede, dar, la un moment dat, într-adevăr,
începi să te plictiseşti să faci acelaşi lucru. Eu ştiu asta, pentru
că sunt o persoană obsesivă. Când îmi place ceva, fac acel lucru
până când m-am săturat până peste cap de el. L-am consumat.
După aceea, doar după foarte mult timp mai pot reveni la el. Aşa
şi cu viaţa: îţi place, te distrezi, eşti fericit, dar, în timp, senzaţia
şi senzaţionalul dispar. Atunci nu mai poţi face acelaşi lucru, şi
încerci altceva. Depinde de om natura acelui ―ceva‖ nou.
(o fi la fel şi cu iubirea?... la început îţi place, până când ajungi
să devorezi tot, şi-apoi... firesc, te-ai plictisit, ai consumat...?...)
Avem tendinţa să simţim că trăim atunci când simţim plăcere,
bucurie. Când ne convine, ne este pe plac ceea ce se petrece în
viaţa noastră. În primul semestru de şcoală, în clasa întâi, m-am
plictisit îngrozitor. La un moment dat i-am spus mamei că eu nu
vreau să mai merg la şcoală. Ştiam deja să scriu şi să citesc, şi nu
înţelegeam de ce trebuie să mai desenez linii, bastonaşe, că doar
mai făcusem asta şi la grădiniţă. Mama mi-a spus că trebuie să
merg la şcoală, că vor veni şi alte ore, în care voi învăţa lucruri
pe care încă nu le ştiam. ―De ce nu mă învăţaţi voi, de ce trebuie
să merg la o şcoală?‖ ―Pentru că noi nu ştim tot ceea ce ştiu toţi
profesorii pe care îi vei întâlni de-a lungul anilor de şcoală. Mai
ai răbdare. Ai să vezi, vei învăţa multe lucruri pe care nu le ştii.‖
―Şi de ce nu puteţi să-mi aduceţi profesorii acasă, să mă înveţe
aici?‖ am continuat eu, hotărâtă să nu cedez aşa de uşor pentru că
nu era vorba doar despre bastonaşele şi liniuţele şi silabele ce îmi
consumau răbdarea, dar şi de nebunia, zgomotul nebun din pauze.
Nici atunci şi nici acum nu înţeleg de ce trebuie să ţipe copiii în
recreaţii. De ce ţipă, oamenii, în general? Ca să fie auziţi, ok, este
sigur un răspuns. Ca să acopere ţipetele altora. Un alt răspuns…
dar, stai, c-am uitat să continui povestea. Aşa, da, şi spuneam că
după ce am întrebat-o pe mama de ce nu angajează profesori pen-
tru mine, care să vină acasă şi să mă înveţe tot ceea ce ea sau
tata nu erau în măsură a mă învăţa, mama mi-a dat replica cu
banii: ―Păi, nu avem atâţia bani, nu ne putem permite să plătim
profesorii.‖ Am cugetat vreo două clipe şi i-am spus, mândră de
mine: ―Atunci vinde picturile mele, şi eu am să mai pictez altele,
faci bani şi îmi plăteşti profesorii să vină acasă.‖ Dar mama nu
s-a lăsat nici ea bătută. ―Ca să vinzi picturi trebuie să fii pictor, şi
pentru asta trebuie să înveţi.‖ ―Ba nu. Eu ştiu să pictez. Eu sunt
deja pictoriţă. Nu vezi câte picturi am?‖ Mama a continuat să-mi
explice că nu orice coală de hârtie pe care s-au pus acuarele poate
fi vândută, că valoarea unui tablou poate fi foarte diferit apreciată
de oameni… Cert este că de-atunci nu am mai vrut să pictez aşa
cum îmi plăcea s-o fac din când în când. Iar la orele de desen
m-am străduit să fac ce mi se cerea, fără prea multă tragere de
inimă. La un moment dat am preferat creioanele colorate, ceea ce
refuzasem când aveam 2 ani.
Ce-oi fi simţit eu atunci când mi-a spus mama că tablourile
mele nu erau bune pentru a fi vândute, că nu mi-aş fi putut plăti
liniştea cu ele?... Că nu aveau valoare, că nu avea rost să-mi mai
consum timpul cu ele?... nu ştiu. De aceea spun că e vorba despre
simţire, nu despre gândire sau vreun înţeles.
Mda, a simţi. De ce m-oi fi băgat în tema asta? Acum chiar nu
mai simt nevoia de a continua. E prea mult. Ar trebui să scriu prea
multe. Şi simt că nu mai am chef.
―Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi
ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă,
o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai
nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.‖ –
Paulo Coelho
O fi adevărat pentru el... o fi adevărat pentru adulţi? Au! Sper
că nu e aşa, că nu mi-ar plăcea să o iau pe urmele astea. Cum să
treacă luni şi ani fără să simţi nimic nou?...
Ceea ce simt atunci când descopăr cine ştie ce frumoasă
înlănţuire armonică într-o lucrare de Rachmaninov, Beethoven,
poate chiar Bach... ah, ce fericire! Nu ştiu despre alţii, vorba lui
Creangă, dar pentru mine asta e una din cele mai tari chestii la
muzică: armonia. E atât de tare când descoperi ceva care îţi taie
răsuflarea! Începi să vrei mai mult. Parcă am spus mai devreme că
sunt o persoană obsesivă. Ei bine, după ce descopăr o asemenea
înlănţuire armonică încep să mă joc cu ea... MULT. Poate nu chiar
aşa de mult, că dup-aia îmi amintesc că mai trebuie să studiez şi
alte piese, oftez, şi le fac, mai puţin decât pe celelalte de dinaintea
lor, ce-i drept. După ce încep să mă distrez şi îmi amintesc că am
ceva serios de făcut, chiar nu îmi mai vine să mai fac ceva serios.
Aş vrea să rămân în starea de bine şi de joc tot timpul şi să nu fac
nimic altceva... Ah, viaţa asta în care îţi trebuie bani ca să trăieşti.
De ce trebuie să munceşti pentru bani? De ce nu poţi să te distrezi
pentru bani? Bine că există meseria de game tester, sau cea de
game development şi design. Eu sincer, dacă am un calculator cu
un joc în faţă, chiar nu contează cât de prost sau bun e jocul, tot
pot să stau acolo ore întregi fără să mă gândesc la altceva. În plus,
faptul că sunt unul din puţinii oameni care vor juca jocul înainte
ca el să apară pe piaţă e un bonus. Nu spun că meseria asta e ceea
ce vreau să fac toată viaţa. Mai degrabă aş munci în a face un joc:
poate la poveste, poate la desen sau design, poate chiar la muzică.
Muzica a devenit ceva foarte important în industria jocurilor.
Eu mă gândesc aşa: să am un asemenea „job‖ care m-ar linişti
cu privire la bani, dar care mi-ar aduce şi satisfacţie, şi, pe lângă
aceasta să cânt, să scriu, să fac o mini piesă de teatru (semi-come-
die sau altceva), pe scurt, să mă folosesc şi de celelalte talente.
Dar, probabil m-aţi întreba de ce să nu fac lucrurile din urmă ca
pe un serviciu. Pentru că aceste lucruri sunt foarte frumoase, dar
dacă simţi că eşti obligat să le faci, şi simţi presiunea banilor, cred
că devine ceva neplăcut. Mi-ar plăcea să pot alege cât să lucrez la
o piesă pentru pian, fără să trebuiască să o termin în timp pentru
un concurs, examen, ceva. Fără să ştiu că trebuie să o cânt unde-
va, că trebuie să o cânt cât mai aproape de perfecţiunea aşteptată
de cei care mă notează, şi că, dacă în ziua aia nu mă simt bine,
nu am chef să cânt, şi dacă nu îmi iese, se va întâmpla ceva rău.
Vreau să am libertatea de a cânta pentru mine - doar pentru mine.
Sună egoist, ştiu, dar după ce mă voi bucura de piesele pe care le
aleg, când voi simţi nevoia de a cânta în public, fără niciun fel de
constrângere, le voi cânta şi pentru alţii.
Poate, din când în când, aş putea învăţa copiii să cânte la pian...
îmi plac copiii şi ştiu să vorbesc cu ei, să mă adresez corespunzător
nivelului lor. Chiar mi-ar plăcea să pot să învăţ pe cineva să facă
ceva atât de frumos precum cântatul la pian. După parerea mea,
pianul (îmi cer scuze pentru cei care cântă la alte instrumente)
este cel mai tare instrument. E ca şi cum ai la îndemână o întreagă
orchestră. Ca să nu mai vorbim de faptul că poţi transmite tot
felul de stări (dar asta e adevărat şi pentru celelalte instrumente;
mă rog, pentru majoritatea... chiar nu ştiu ce stare poate să îţi dea
trianglul- no offense! Dar poate voi şti cândva!).
Aşa că, pentru cazul în care aş fi întrebată, nu contează de cine,
ceva de genul: „de ce ai vrea să faci jocuri pentru calculator?‖, sin-
gurul meu răspuns este: pentru că vreau. Şi la fel răspund şi ce-
lor care mă întreabă „atunci de ce vrei să cânţi la pian?‖... Dar, aş
adăuga ceva la ambele răspunsuri: PENTRU CĂ VREAU ŞI ÎMI
PLACE. Ce îmi place mie cel mai mult? Simplu. Muzica, filmele,
jocurile. Veţi vedea că, de fapt, îmi plac aceste lucruri pentru că îmi
dau anumite stări, stări pe care altfel, în afara acestor domenii, le
simt mai rar. Muzica te poate duce într-un loc în care totul e bine
şi frumos (unii ar spune în paradis, dar eu nu cred că există un ase-
menea loc în afara noastră. El este în inima noastră şi atunci când
suntem fericiţi putem intra acolo). Acum mi-am imaginat o uşă pe
care scrie „Only smiley-faces allowed!‖. Evident că acea uşă se află
în mine, în inima mea. Deci e adevărat ce spune zodiacul, am o
imaginaţie prea bogată.
Acum îmi dau seama! Până la urmă, muzica este... of, nu merge
aşa! Cum să spun eu că muzica este... AHA! Muzica este o multi-
tudine de stări. La fel şi filmul, la fel şi jocul (cel puţin felurile de
jocuri care îmi plac mie). De asta eu trebuie să am în viaţa mea aceste
trei lucruri, pentru că ele mă „completează‖. Nu mă înţelegeţi greşit,
interacţiunile cu oamenii sunt o parte importantă din viaţă şi le con-
sider absolut necesare (necesare în felul bun), dar în momentul în care
simţi că unele sentimente nu ar fi bine primite şi decizi să le închizi
cu cheia în tine, ai nevoie de ceva care să te elibereze. Fie că asculţi
sau cânţi muzică, te uiţi la un film, joci un joc... sau citeşti ceva (nu
zic neapărat o carte, poate doar ceva scris pe net de oameni ca şi
tine, nu neapărat de nişte scriitori faimoşi), aceste lucruri care trezesc
anumite sentimente în tine şi le lasă să zburde (atâta vreme cât eşti
singur în cameră) te fac să te simţi eliberat. Te fac să te simţi sigur pe
tine, sigur pe ceea ce simţi, şi sigur că viaţa nu e aşa de rea. Şi, dintr-
o dată, simţi că poţi trăi şi tu, în felul tău, şi că, poate, într-o zi, vei reuşi
să descui lucrurile pe care le-ai încuiat şi să le oferi cuiva.
Viaţa e ca un joc pe calculator. Programatorul, Creatorul,
Dumnezeu, sau cum vrea fiecare să îl numească, ştie tot ce se va
întâmpla, cum se va întâmpla, pune la dispoziţie toate elementele
jocului, ba chiar şi felul în care se conectează ele, iar jucătorii,
actorii, oamenii care trăiesc acea realitate nu ştiu, nu vor să se
gândească la asta. Jucătorii sunt foarte prinşi în dorinţa de a juca,
ba chiar de a câştiga, de a ajunge la cel mai înalt nivel al jocului.
Dar ei nu ştiu niciodată ce se va întâmpla. Asta e magia vieţii:
niciodată nu ştii ce urmează.
Îmi amintesc că într-o seară am început să vorbesc cu cineva
despre cum viaţa se aseamănă cu jocul pe care îl jucam eu. La
începutul jocului, îţi schimbai personajul după preferinţe: putea fi
de sex feminin sau masculin, putea fi om, elf, sau dwarf, putea fi
vrăjitor, luptător, putea avea o voce suavă, una relaxată, gravă şi
tot aşa. După aceea, puteai alege mediul unde a fost crescut şi în
ce condiţii. De exemplu, unul provenea dintr-o familie de nobili
care deţineau o regiune, numai că acea regiune avea să fie preluată
mai târziu de un prieten foarte bun al familiei, atât de bun încât
soldaţii acestuia aveau să omoare familia personajului constru-
it. Aceste lucruri erau ―trăite‖ de omul-personaj, influenţându-l
foarte mult, el luând anumite decizii de-a lungul jocului în funcţie
de istoria din spatele lui. Povestea, însă, era aceiaşi. Şi totuşi, atât
de straniu, niciodată nu mai era la fel când jucai din nou. Straniu
cum acelaşi eveniment poate fi trăit în feluri atât de diferite. Cum,
în funcţie de starea ta, în funcţie de moment, trecerea printr-o
aceeaşi etapă a jocului poate fi trăită ca şi cum ar fi una nouă. Şi-
atunci, cum să te plictiseşti? Dar, poate că e vorba despre felul în
care eu privesc jocul, acţiunea de a mă juca, de fapt, de a mă de-
lecta cu o poveste imaginară, în care eu deţin oarecum controlul...
pot oricând să pun pauză sau stop. Pot şi să dezinstalez acel joc.
Am această putere, acest drept.
―Trăim toţi sub acelaşi cer dar nu toţi avem acelaşi orizont.‖–
Konrad Adenauer
Asta chiar îmi place şi cred că este foarte adevărat!
Viaţa este ca o simfonie. Muzica deschide o întreagă lume de
imagini, culori, emoţii în care omul se poate reuni cu sufletul său. As-
cultând muzică îţi poţi construi un film întreg, imagini după imagini se
derulează fascinant în camera de filmat din interiorul creierului tău.
Muzica dezvoltă creierul şi face legătura dintre cele două emis-
fere. Am citit un articol despre faptul că studiul pianului ajută
mult în procesul echilibrării activităţii cerebrale şi a armonizării
celor două emisfere, cea raţională şi cea spirituală. Apoi, se dez-
voltă mult memoria vizuală, auditivă, atenţia şi capacitatea de a
face mai multe lucruri deodată.
Desigur, unii dintre copiii care studiază muzica poate că nu
reuşesc să intre mai profund în lumea ei, a muzicii, ci doar o ating.
Alţii, însă, reuşesc. Aceia, dacă îşi vor continua drumul, vor ajuta
la schimbarea lumii, deoarece numai arta ne mai poate salva din
această groapă întunecată în care ne aflăm. Nu mă uit la ştiri, dar
mai observ sau aud în trecere, din „întâmplare‖. Mă uit la docu-
mentare. Tot nu înţeleg de ce trebuie să moară de foame copiii din
Africa. Oricâte explicaţii mi s-ar da. Tot mi se pare aberant să se
vorbească despre pace, despre ajutorarea altor ţări în timp ce se
duc miliarde şi miliarde de bani pentru cercetarea şi construirea
unor meta-para-avioane de luptă, în loc să folosească alte avi-
oane, unele mai simple, de transport, pentru a duce mâncare, apă,
şi tot ceea ce este minim necesar pentru copiii ăia! Cum pot vorbi
despre „faptele bune‖ pe care le fac atunci când vând armament
unor grupări dintr-o ţară în care, practic, se omoară unii pe alţii,
de acelaşi neam fiind!?...
Nu ştiu de ce cred că arta, autentica artă, poate să schimbe
lucrurile. Poate de aceea se întâmplă ca extrem de mulţi copii, în
comparaţie cu anii precendenţi, să se îndrepte spre muzica cla-
sică, fiind atât, atât de talentaţi. Foarte mulţi pianişti foarte buni,
foarte talentaţi, cu vârste între 5 şi 18 ani există acum în toată
lumea, nu doar în România. Oare de ce s-a întâmplat aşa? Oare
de ce s-au născut atât de mulţi copii cu talent şi cu dorinţa de a
studia muzica clasică? Sociologii - sau cine se ocupă cu analiza
societăţii şi predicţiile pentru viitor - se îndreaptă şi spre acest
subiect? S-au uitat vreodată pe youtube sau pe site-urile concur-
surilor de interpretare pianistică să vadă ce se întâmplă, care este
mesajul ce vine din partea generaţiilor noastre? Au venit vreodată
la noi în liceu, de exemplu, să se convingă de numărul atât de
mare de copii talentaţi, să le afle nevoile, să afle programul infer-
nal de şcoală, ore de cultură generală¸ore de cor, de orchestră, de
muzică de cameră, de instrument...
O să spuneţi că sunt părtinitoare vorbind despre muzica clasică,
despre pian fără să dau exemple şi din alte domenii. Da, posibil să fiu,
eu atât ştiu mai mult, din acest domeniu, şi, în plus, mie chiar mi se
pare că ar trebui să se ia în considerare acest fenomen, acest mesaj. Că
tot suntem în 2012 şi unii cred că se schimbă lumea. Şi eu cred că se
schimbă, în fiecare clipă. Depinde de cum observăm această schim-
bare. Cum dorim să vedem viitorul din prezentul în care suntem.
Muzica, oricât de simplă ar părea, este atât de complexă, putând
să atragă atenţia absolută a unui copil de mai puţin de un an, dar şi
a unui om de 90 de ani la fel de uşor, indiferent de preferinţele sau
cultura, educaţia muzicală personală. Chiar mă întreb, dacă pen-
tru o singură zi, toată muzica din lume ar dispărea şi nimeni nu ar
putea nici măcar să murmure sau să fluiere un cântecel, şi tot ceea
ce ar mai avea ar fi amintirea muzicii pe care au ascultat-o până
atunci, cum s-ar desfăşura acea zi? Ar fi o zi doar mai mohorâtă
decât altele? S-ar instala oare panica? Ar exista proteste, greve,
ceva prin care oamenii ar încerca să aducă muzica înapoi?
Eu cred că ceva s-ar întâmpla în mod sigur, chiar dacă nu
ne prea vine să credem. Ne-am obişnuit cu muzica şi nu ne dăm
seama că în fiecare zi o ascultăm. Fie că ne uităm la televizor
(chiar şi muzica din timpul reclamelor sau a reportajelor), o as-
cultăm la radio, ne plimbăm pe stradă, ne jucăm pe calculator,
sau, pur şi simplu, facem curat prin casă, şi, desigur, multe alte
exemple (care nu îmi vin acum în minte) care să ateste că muzica
este o parte foarte importantă din viaţa noastră.
Cred că oamenii care ascultă muzică sunt mai veseli, mai
optimişti, mai plini de speranţă, mai echilibraţi. Şi nu mă refer
acum doar la muzica clasică. Să nu înţelegeţi că nu ascult şi alt-
ceva decât muzică clasică, dar nu prea înţeleg câteva genuri de
muzică, fiindu-mi greu să cred că urletele gâjâite (metal/hard
rock) sau un „beat‖ care se repetă (muzica house), lucruri pe care
unii oameni le preferă, sunt considerate un gen de muzică. Dar,
nu e treaba mea să judec gusturile lor. Până la urmă, fiecare este
atras de un anumit gen de muzică, de mai multe genuri de muzică
(de muzică şi gata!), pentru că ăsta este, până la urmă, efectul
rezonanţei. Te simţi atras şi intri în rezonanţă cu acel cântec, cu
acel stil de muzică. Îţi place, şi se potriveşte, îl ţii aproape de tine.
De fapt, e vorba despre vibraţie. Vibraţia sunetelor determină o
emoţie, un gând, un răspuns în ascultător, indiferent de cât de
conştienţi suntem de acest lucru, dar este extrem de evident. Mai
ales la tineri. Probabil că unul din motivele pentru care adulţii
devin aşa de serioşi, câteodată chiar severi în seriozitatea lor şi
rigizi, închişi, posomorâţi… acrii, ca să fiu cu adevărat sinceră,
este faptul că nu mai ascultă muzică. Dar şi pentru că nu au avut
puterea de a crede în visele lor din adolescenţă. Au acceptat totul
aşa cum li s-a spus că este, li s-a părut că este.
Probabil că tinerii trăiesc cu muzica, odată cu ea, se identifică
cu ea. Au nevoie de ea pentru că muzica pe care o ascultă este
imaginea ritmului lor interior, o imagine în care se pot recunoaşte.
Totul vibrează altfel pentru tineri. Chiar şi dacă unii par tăcuţi,
rezervaţi, timizi în faţa lumii, dar asta pentru că lumea din afară
este atât de diferită de lumea dinlăuntrul lor. Întreabă-i ce muzică
ascultă, care le sunt preferinţele, şi poţi să-ţi dai seama despre
tumultul vieţii lor ascunse.
Din păcate mulţi se închid şi se izolează chiar şi faţă de părinţii
lor. Tocmai pentru că aceştia i-au apostrofat cândva, i-au făcut să
înţeleagă că nu sunt de acord cu muzica pe care o ascultă, ori cu
filmele preferate. Şi-uite-aşa se cască ruptura dintre... generaţii. Hm,
asta ca să vedeţi ce înseamnă tabloidizarea, şabloanele... pur şi sim-
plu mi-au venit aceste cuvinte în minte. Nu că le-aş folosi eu, în mod
obişnuit. Ci pentru că mi s-au furişat în neuroni, prin repetiţie. (cu asta
mă „omoară‖ mama, să înţeleg mecanismul... că orice se învaţă, se
instalează în creierul omului prin repetiţie. Nu contează dacă e bun,
folositor sau rău, otrăvitor. Creierul nu cunoaşte noţiunile astea. Dacă
îi repeţi întruna că e prost, până la urmă va deveni prost. Ei, bine, ea
îmi spune multe, iar treaba asta cu repetiţia, se leagă mult şi de timpul
pe care ar trebui să-l aloc eu studiului la pian... Hm, sunt răutăcioasă.
Nu doar atunci. Sorry, mom!)
Din păcate nu toţi oamenii au avut şansa de a studia şi asculta
muzica clasică. Cred că s-ar schimba mult lumea dacă s-ar intro-
duce în toate şcolile cursuri de muzică clasică, mai ales în primii
ani de şcoală. În loc să se facă ore de religie, de exemplu, mai
bine s-ar face pian. Studiul pianului dezvoltă şi imaginaţia, dar
şi memoria; învaţă omul să-şi folosească mâinile în mod diferit
dar, în acelaşi timp, să şi audă diferenţiat. În acelaşi timp aude ce
cântă cu mâna dreaptă, ce cântă cu stânga, şi, tot în acelaşi timp,
urmăreşte legătura, realizarea armoniei dintre cele două planuri.
Studiul muzicii clasice dezvoltă o sensibilitate către armonie mult
mai mult decât orice oră de religie. Muzica mângâie şi sufletul
şi creierul. Cred că ar putea să aducă pacea în lume mai degrabă
decât poveştile pe care le învăţăm noi la religie. Sunt frumoase
şi acelea, unele, şi pildele ne sunt folositoare, dar ce contează
dacă doar la nivel de gând sau poveste, pentru că mintea şi corpul
rămân insensibile, nu pot vibra cu adevărat la auzul plânsului plin
de durere al unui om?
Am observat o mare diferenţă între copiii care învaţă la alte
şcoli decât cele de muzică şi care nu fac nici măcar cor. Sunt
mult mai orientaţi înspre materie, înspre câştigul cu orice preţ,
sunt mai agresivi...
Apropo de ora de religie, că şi din astea avem în program: am
vorbit pentru prima oară despre ceva interesant, şi anume muzica
în viaţa tinerilor. Ce ciudat! Nu credeam că ar putea să existe o
oră de religie la care să pot şi eu să adaug ceva fără să mă tem
că ceea ce gândesc ar putea să nu fie corect din punct de vedere
religios. Am făcut aşa o dată şi mi-a ajuns. De unde să ştiu eu că
dacă încep să vorbesc despre vibraţii înalte şi joase sau despre
sufletul animalelor nu e bine? Ca să nu mai vorbesc de faptul că ni
s-a pus o întrebare la care am fost puşi să răspundem în cuvintele
noastre, exprimându-ne opinia.... opinia personală, nu opinia aşa-
zis corectă. Corectă după criteriile cui? Nu e suficient că suntem
continuu evaluaţi, că există mereu câte un ―decret‖ ce ni se aplică,
fiecare notă pe care o primim… şi, uneori, aceste note ni se pun
precum ştampilele în frunte: elev foarte bun, elev bun, elev me-
diocru, elev slab… de ce nu i se spune rău, dacă tot se respectă
o scară de valori? Cum să fie elevul slab antonim pentru elevul
bun?
Eu cred că fiecare om are un cântec al lui. Asta face să poată
intra în rezonanţă cu alt om, cu alţi oameni şi uite-aşa, ca-ntr-o
orchestră, omenirea cântă o simfonie. Dar... dacă nu am dreptate?
Dacă există oameni care nu cântă în ei înşişi, care nu îşi aud
muzica... oh... da, oare ce se întâmplă cu un copil care s-a născut
surd? Dumnezeule, cât pierde! Dar de ce se nasc unii copii surzi
sau orbi sau cumva ciuntiţi, opriţi din a se bucura total de viaţă?
Pentru că au greşit ceva părinţii, pentru că s-a petrecut vreun ac-
cident, vreo lovitură în timpul sarcinii? Mă întristează subiectul
ăsta. Aşa că îl voi ocoli. Acum, cel puţin.
Până la urmă, cred că sunt mai multe lucruri care mă deran-
jează în lume... pe lume... la lume... cred că dacă anul ăsta ar
veni sfârşitul lumii ăsteia, şi începutul unei lumi mai bune, m-aş
bucura.
―Lumea nu va fi distrusă de cei ce fac rău, ci de aceia care doar
îi privesc şi refuză să intervină.‖ – Albert Einstein
...uau, uite de la ce am pornit şi la ce am ajuns. Dar dacă aţi
citit ce am scris, poate nu a fost degeaba. Şi, dacă tot credeţi în
sfârşitul lumii în anul 2012, spuneţi şi voi că este pe 26, 27, 28, 29
decembrie, în niciun caz pe 21 decembrie sau înainte de Crăciun.
Totuşi, dacă tot se termină lumea, să se termine frumos, ca într-un
film american () .
Caietul Mândrei
NOI in secolul XXI - Volumul 1 37
38 NOI in secolul XXI - Adolescentii
NOI în secolul XXI - Volumul 1 41
Between love and hate
40 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
It’s inside
NOI în secolul XXI - Volumul 1 41
Little friends are haunting me
NOI in secolul XXI - Adolescentii 42
Light of
the night
NOI în secolul XXI - Volumul 1 43
Protector of dreams – keeps the nightmare away guaranteed!
50 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
Hourglass Diva
NOI in secolul XXI - Volumul 1 49
Porcelain doll
50 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
Stay away from me!!!
NOI in secolul XXI - Volumul 1 49
Morbid friendship
50 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
The devil in my mind
NOI in secolul XXI - Volumul 1 49
I have a personality you can't handle
50 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
That’s how I feel when I have a cold with cough...
my lungs are doooown
NOI în secolul XXI - Volumul 1 53
The Loner
52 NOI in secolul XXI - Adolescentii
A little gift for my mother
NOI în secolul XXI - Volumul 1 53
A happy family
58 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
I caught an angel
NOI în secolul XXI - Volumul 1 57
Another kind of guardian
58 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
Something escaped from my mind
NOI în secolul XXI - Volumul 1 57
When I’m running out of paper...
58 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
Today I’ve broken my time
NOI in secolul XXI - Volumul 1 59
60 NOI în secolul XXI - Adolescen¡ii
Scrisoare către Editor
Ce aş putea spune despre mine? Păi, aş începe cu faptul că
mulţi mă consideră deosebită, în sensul bun al cuvântului, alţii…
e treaba lor. Prefer să mă fac remarcată printre oameni, să ies
în evidenţă prin originalitate, printr-o personalitate bogată (să
menţionez şi puţin stranie?) şi prin stil. Sunt retrasă, în ciuda
faptului că lumea mă remarcă uşor.
Cât despre pasiuni, muzica, este ca un drog pentru mine. Nu
pot nici măcar să mă plimb fără să fiu înconjurată de ea. Sunt ele-
va unei instituţii cu profil artistic, desigur, de muzică. Nu de mult
- cu aproximativ un an în urmă - m-am alăturat clasei de canto
clasic, pe scurt, de operă. O pasiune mare pentru una dintre cele
mai nobile arte. Imediat după muzică, vine desenul. Desenez de
când mă ştiu, destule persoane îmi spun că sunt foarte talentată.
Exersez, învăţ, încerc tehnici noi tot timpul. Dar acesta rămâne
doar un hobby momentan, păstrând opera pe primul loc.
Revenind la portretul meu moral, sunt genul care se deschide
doar în faţa persoanelor care merită cu adevărat să-mi vadă ade-
vărata faţă. Mă simt calmă, retrasă, permanent plecată într-o lume
pe care nu o poate atinge nimeni. Probabil că visez cu ochii deschişi
mai mult decât mănânc, pentru că trebuie să recunosc că mâncatul
nu mi se pare o chestie atât de fabuloasă. Am o inclinaţie spre bi-
zar şi sinistru, nu îmi dau seama de ce, mă fascinează lucrurile de
genul ăsta - acesta fiind un bun prilej de glume pe seama mea.
Ca să conturez şi o imagine a mea, sunt doar o fată palidă,
înaltă şi slabă, cu părul roşcat-închis, în bucle, ochi schimbători şi
NOI în secolul XXI - Volumul 1 61
mulţi pistrui. Îmi plac machiajele în culori foarte închise, n-ai ce
să-mi faci. Şi, de obicei, apar îmbrăcată în negru.
Sper că nu am speriat pe nimeni. Asta este cam tot ce pot să
spun despre mine. Nu ştiu exact cum mă văd ceilalţi, dar pot să
spun că eu sunt foarte mulţumită de felul meu de-a fi.
Mulţumesc.
Caietul lui Marian
Scrisoare către Editor,
Nu am să încep într-un fel convenţional, nici în orice alt fel.
Am să încep şi atât. Mi se permite?
Am fost delegat să scriu despre un băiat. Cum? De ce? Nu este
problema mea, eu vă scriu despre el oricum. Nu foarte diferit de
alţii, nici stereotipic, este un băiat din Braşov, România, oraş pe
care îl consideră ca fiind unul dintre cele mai frumoase din ţară.
Din păcate nu prea umblat prin lume, dar cu o perspectivă largă
asupra lucrurilor, capabil să fie obiectiv chiar şi atunci când vine
vorba despre sine, acest băiat face tot posibilul să fie el însuşi,
lăsând totuşi un loc influenţei altora. Având principii pe care le
respectă şi o bază morală solidă, are totuşi un vârf care se cam
clatină în vânt. Mai are de lucrat la structura interioară, căci pe-
rioade vin şi trec lăsând sedimente strat după strat. Nu urăşte -
poate doar detestă. În schimb, iubeşte. Ce? Pe cine? Prea multe
detalii. Pot menţiona muzica – pe asta chiar o iubeşte. Întotdea-
una are o melodie care să îi cânte în cap. Sau în inimă. Poate face
diferenţa între raţiune şi sentiment destul de des. Asta probabil
este o consecinţă a obiectivităţii menţionate anterior.
Nu îi pasă neapărat de tot ce îl înconjoară, dar nu este nici
total indiferent. Dacă un subiect îl interesează, face tot posibi-
lul să afle toate părţile sale pentru a-l înţelege complet. Dacă un
subiect nu-l interesează, dar este de actualitate, se mulţumeste cu
detaliile generale, cât să îşi poată forma o umilă părere pe care,
oricum, nu o spune aproape nimănui. În general, încearcă să nu
aibă aşteptări de la nimeni şi nimic, doar aşa, ca să fie sigur că nu
va fi dezamăgit. Partea cea mai bună e că, neavând aşteptări, este
mereu plăcut surprins. Niciodată plictisit. Sau aproape niciodată,
că deh, e om totuşi.
Are un viitor destul de bun în faţă, are mereu familia şi pri-
etenii alături (grupul al doilea mărindu-şi periodic numărul de
membri). Vrea să fie manager. Vrea să plece din ţară pentru un
timp, să vadă cum e în alte părţi, ca apoi să vină înapoi şi să
încerce să schimbe ceva. Motto-ul său: „Fii schimbarea pe care
vrei să o vezi în lume!‖ (Mahatma Gandhi ), îl ţine mereu pe linia
de plutire. Ce vrea să schimbe? Cât mai mult dacă se poate. Nu
îi place perspectiva pe care o are această ţară şi drumul pe care
îl urmează. Îi e puţin teamă pentru viitorul copiilor săi. Puţin, că
nu s-a gândit prea mult la asta. Îi place să se gândească la viitorul
apropiat, să îl construiască pas cu pas. Îşi propune ţinte sigure,
mereu în sus. Cere mereu mai mult de la sine, etapă cu etapă. Se
poate spune că e puţin perfecţionist.
Dar deja am cam dat în lucruri normale. Sunt mulţi aşa. Sau
poate nu sunt. E sigur, oricum, că nu este singurul din specia lui.
Nu încă.
Acum închei, sper că v-am lămurit în linii mari despre acest
băiat. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, puteţi să nu. Alegerea nu
mai ţine de mine. Eu mi-am încheiat treaba. Ahoi!
Vreau să fiu seară...
Vreau să fiu seară...
Cu tine să privesc
apusul de soare, portalul ceresc.
Să simt...
să cuprind în mine visarea,
cu rupte speranţe să-ţi acopăr zarea.
Vreau să fiu seară...
Cu tine să văd
lumea întreagă: şi rai, şi prăpăd.
S-acopăr în noapte iubiri şi dezastre,
suflete gri,
gânduri albastre.
Vreau să fiu seară...
Tu să-mi fii vânt,
să m-urmezi pururi căci ştii unde sunt.
Cu tine s-aduci şi pasări, şi frunze,
ploaie, uitare,
iubiri călăuze.
Vreau să fiu seară...
Cu tine s-ascult
coruri de îngeri în cercuri arzând.
Frica să-ţi sorb...
să-mi simţi mângâierea
şi-n sufletu-ţi tulbur s-aştern tăcerea.
Vreau să fiu seară...
Cu tine să dorm
sub frunză îmbibată cu sânge, diformi.
Corbii să cânte prin negura dulce
iar viermii să roadă
timpul...
Apa
Numai ea, ploaia, cunoaşte
ce cândva împărtăşeam.
Dus de ape în aval,
drogul nostru iar renaşte
şi coboară peste munţii
străbătuţi, mutaţi, culcaţi.
Când se-apropie furtuna nu
te-adăposti de fulger! Ceru-i
darnic, ochiu-ţi fuge către - al
cărui sceptru sună - Gâdele
mântuitor.
Soare, tu te-ndepărtează!
Lasă norii musafiri,
să aducă peste miri
picurii de apă, viaţă!
Sunete, zgomot, rafală!
Se dezlănţuie natura -
dincolo de geam îngână.
Numai ea, ploaia, cunoaşte
ce cândva împărtăşeam...
Ace de ceasornic
Paşii ei se-ndepărtează,
Uşa scârţâind se-nchide,
Iar privirea ei de gheaţă
Nu-i decât o amintire.
Tot ce lasă-n urmă glasul
Hotărât din veşnicie
Poate chiar să facă ceasul
Contra timpului să fie.
Bătrâneţea-i junimie,
Iar copilul - nenăscut,
Pe când omul ce-o să fie
Duce roata de-nceput.
Focul ce azi încălzeşte
Ieri va fi complet pierdut,
Mugurele nu-nfloreşte,
Ci sămânţă e făcut,
Fluturele ce-n flori zboară
Târâtoare se transformă,
Iar furnicile ce cară
Se întorc la vechea formă.
Marea şi pământu-s una,
Ziua, noaptea - nu mai sunt,
Iar voinţei vocea-i sună
Pregătind destinul crunt.
Timpu-n clipă e pătruns
Şi-n crepuscul prinse-s toate.
Rămânând fără răspuns,
O privesc plecând prin şoapte.
De pază
Te privesc prin geam dormind,
Melancolic, dar zâmbind,
Fiindcă patul ţi-e sfinţit.
Te-urmăresc pe drum fugind,
Melancolic, dar zâmbind,
Fiindcă pasul ţi-e păzit.
Sub castani te văd scriind,
Melancolic, dar zâmbind,
Fiindcă pixul i-aurit.
Langă râu te văd plutind,
Melancolic, dar zâmbind,
Fiindcă gândul nu-i rănit.
În oraş te văd iubind,
Melancolic, dar zâmbind,
Fiindcă, oricum, am murit.
Steaua căzută
Singur în noapte, desprins dintre stele
Tânjesc spre o clipă ce-i scursă de mult,
Un punct de departe emanând lumină,
O piatră arzândă ajunsă demult scrum.
Cutreier pământ, răscolesc cimitire,
Vărs viaţă eternă din pietre în morţi,
Nelinişti şi triste amintiri sunt cosite
De vechi sperietoare înfipte-n noroi.
Corpuri se scoală sub ochii de vulturi
În ţipăt de cer descărcat dintre nori,
Iar păsări răpuse brăzdează pământul
Cuib să îşi facă în suflet de om.
Simţind chemarea-mi dintr-un mut tunet
Cenuşi de s-ar face din nou piatră vie,
Iar clipa la care tot sper de o clipă
Să ia cale-ntoarsă pe drumul de fulger...
Oştiri veştejite de vise umblânde Nu
pot, însă, aduce trecutul acum, Când
zorii de ziuă trasează contururi
Şi spulberă calea din neguri spre ea.
Mireasa cea neagră se pierde în fum
Cu vântul ce zguduie lumi neumblate,
Iar eu, fără ţintă, devin praf şi scrum
Şi morţii devin din nou pietre-ngheţate.
În gol
Întoxicat de fum amar,
Trecut ars în felinar,
Stau, fără sprijin, pe o stâncă
Fără gânduri, fără luptă
Şi, împuns de o săgeată
Ce-am trimis din altă viaţă,
Cad în gol...
Văd lumini din faruri sparte
Ce vrăjesc sirene moarte
Şi, cuprins de o dorinţă
Venită din nefiinţă,
Sunt chemat înspre visare.
Ancorat însă-n uitare,
Cad în gol...
Cântec surd de albă floare,
Chemând monştrii-n depărtare
Din adâncul norilor,
Din reflexia mărilor,
Mă cuprinde-n note grave.
Împotriva a simţuri sclave
Vreau să zbor...
Cuţit, pietre, scoici, balast,
Tot ce am, totul nefast,
Spre prăpastia de nimic,
Spre abis, spre infinit
Arunc pentru totdeauna...
Aprind tot, ia foc laguna,
Iar eu zbor!
Iarna
Înconjurat de un alb violent
Care orbeşte, mă face somnolent,
Văd printre razele de gheaţă,
Care parcă-mi străpung întreaga faţă,
Un nor ce se apropie-n depărtare,
Făcând paşi repezi înspre-al nostru soare.
Se sperie păsări, zboară înspre sud,
Iar pe pământ peşti fug de malul ud.
Pădurile golite totuşi speră
Să-nceapă pentru ele o eră mai prosperă
Când întunericul va dispărea,
Iar lumea renăscută va părea.
Dar pân-atunci lumina noastră piere,
Lumii întregi norul îi ia putere
Şi în genunchi natura o
aşază. Iar eu, un ofiţer de
pază,
Nu pot să intervin, să o salvez...
Nici soarta-mi eu nu pot să controlez.
Simt?
zi de zi picură sânge
pe-nnegrita sfântă humă
simt cum din scândură curge
roşu paşaport spre vid
unde timpul se opreşte
şi nimic nu-i superior
unde ignoranţa creşte
şi mă-mpiedic de-un fior
Simt sau totul e-aparenţă?
visul doare în tăceri
şi trasează gri contururi
de trecut uitat de cer
mă scufund în somn de tumult
în cercuri cobor în rău
pe o scară ce-i cioplită
de o căzătură-n gol
M-am lovit la cap sau mână?
echilibrul l-am pierdut
nu mai pot să merg pe creste
sunt de secole căzut
nu mai pot trage de timp
să găsesc zâmbiri pretinse
nu mai am forţă în umăr
să mai sprijin pietre stinse
Lacrimi sau apă de ploaie?
suferinţa macină erodează
somn, speranţe din nisip
în mlaştină timpul curge-
ncet, vâscos mâ înec
nehotărât
visul piere, ochii strigă
din adâncuri, din pământ
Dacă nu simt, cine sunt?
Crima
Ceru-mi apasă umerii-ngheţaţi,
Crivăţu-mprăştie ţurţuri de nămol. Un
ton morbid, al vântului de pol,
Scrâşneşte surd în pereţii mei sudaţi.
Cripta mă fereşte de furtună -
Piatră şi metal, să-mi ţină de urât.
Ziua, noaptea, timpu-am omorât -
Mă agresau şi mă presau întruna.
Sicriul de plumb închisoare fiind,
M-aşez, în apusul de soare,
Pe vechiul meu inamic, azi, zâmbind.
Azi
Fumul îl acoperă,
Viaţa se întunecă,
Clopotele-n strună
Sun-a dor de humă,
Cântând singurătate.
Viorile se frâng,
Vocile-ncet plâng.
Familia-n dezolare,
Regretul cel mai mare
Îl duce spre altar.
Pământul se deschide,
Lemnul îl închide.
Nu poate da crezare.
Ce vede? Nepăsare
În zborul său spre cer.
Semnale virtuale,
Iubire în urale,
O clipă de uitare
Când, înghiţiţi de mare,
Străini devin străini.
O societate-n care,
Vieţii lor precare,
Oamenii dau sensuri,
Exprimând în versuri,
Viaţa netrăită.
Focul intern se stinge,
Afară nu mai ninge-
Superficialitate.
Viaţa ca la carte,
Este de lăudat.
Ştiri, moarte, împăcare,
Mâncăruri fără sare,
Oameni pierduţi în lume,
Copii vânduţi pe sume
Modeste de dolari,
Sport, business, libertate,
Economii, păcate,
Sunt date promovării,
Mass-media, difuzării,
Să controleze minţi.
Politică, confuzii,
Dezbateri-doar iluzii
Căci numai din corupţie,
Jocuri murdare, funcţie,
Se poate evolua.
În a lui ascensiune, Un
suflet fără nume- Trei
zile de plâns fals,
Rămas singur în vals-
Priveşte cu mâhnire.
Căci lumea ce o lasă-
Peşti morţi, pierdută plasă,
Şi sforile uitate
De sufletele-nalte-
Îi poartă amintiri.
Dar el se mântuieşte
Căci scapă, şi găseşte
Poarta spre lumea nouă
Ascunsă pe sub rouă
Şi îngropată-n fum.
Ecoul
Ceasurile ezită, timpul m-a uitat.
Arzând în adâncimi ce-mi sunt necunoscute,
Simt cum m-am schimbat.
Din propria-mi cenuşă îşi reface spinii,
Deşi o ascund, deşi o alung,
Durerea amintirii.
În al ei întuneric, ce sufletu-mi preia,
Scot în van un strigăt. Dar în jur nu-i nimeni
Ajutor să-mi dea.
Umbre-mi pun în scenă, pas cu pas, amorul.
Trecutul şi prezentul nu se mai disting;
Regizor mi-e ecoul.
Şovăind, mă-ntorc să-mi înfrunt durerea.
Nu mai pot să sufăr să vâslesc în gol.
Timp, redă-mi puterea!
Scrisoare către Editor
Poate aceasta este cea mai sinceră scrisoare pe care am să o
scriu vreodată. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, dar până acum nu
am mai scris aşa ceva unui necunoscut. Sunt în stare? Sunt! Nu mă
numesc Leuteriu Marian. Şi nu am aproape 18 ani. Mă rog, cam
asta am avut de recunoscut ca negaţii. Adevărul? Urmează...
Mă numesc Claudiu, am terminat unul din cele mai bune licee
din Braşov şi mă pregătesc de bacalaureat. Am 19 ani şi am res-
ponsabilitate deplină pentru tot ce am trimis până acum şi pentru
tot ce am afirmat până în prezent. Scriu poezii. Nu multe, dar
o fac. Nu de dragul artei, ci de dragul sentimentelor mele, care
simt nevoia de a ieşi aşa. Îmi place muzica rock cu majoritatea
subgenurilor ei, iar asta se poate observa în motivele şi tematicile
poeziilor mele. Vreau să merg la facultate în Bucureşti, la ASE.
Şi urăsc româna. Groaznic de tare. Iar ăsta e un paradox, având în
vedere că scriu poezii. Ce pot spune, nu sunt chiar stereotipic.
De ce vă scriu asta de-abia acum? Cum am putut să mint în
privinţa identităţii mele? Cine este Leuteriu Marian, de fapt?
Să le luăm pe rând. Nu credeam că voi primi vreun răspuns de
la dumneavoastră cu privire la poezii. Am mai trimis la concur-
suri şi niciodată nu am primit un răspuns, de oricare ar fi fost el.
Plus că nu aveam niciun fel de aşteptări, căci aşa sunt eu. Mereu
am fost fascinat de acei poeţi care nu îşi asumau creaţiile, ci le
atribuiau unui pseudonim. Am vrut şi eu să încerc acelaşi lucru.
Dar, într-o societate modernă, când semnăturile trebuie să curgă
pe râul birocraţiei, nu am putut duce la bun sfârşit acest plan.
În liceu am fost aproape în fiecare an la olimpiada de engleză.
Îmi place foarte mult limba asta. Iar în scrisorile pe care trebuia
să le scriem acolo nu aveam voie să ne semnăm cu numele nostru
adevărat. Evident, pentru obiectivism complet în corectarea ulte-
rioară a lucrării. Aşadar, enervat de faptul că niciodată nu ştiam
cum să mă semnez, m-am gândit să inventez un nume pe care să
îl folosesc peste tot. Şi aşa a venit Leuteriu Marian pe lume. Ca
idee.
În toate lucrările şi eseurile în engleză, începând de atunci, m-am
semnat aşa. Însă Leuteriu Marian ca persoană s-a născut anul tre-
cut, prin noiembrie. Va suna patetic, dar asta a venit după ce eu
şi prietena mea ne-am despărţit. Evident, drame adolescentine. It
goes like this: relaţia nu a fost mare brânză, niciunul din noi nu
eram fericiţi din cauză că aveam personalităţi complet diferite. Re-
cent am citit într-o carte că oamenii tind să se îndrăgostească de
două tipuri de persoane: fie de cele care le seamănă, fiindcă nar-
cisismul este, vrând – nevrând, în genele noastre, fie de cele care
le sunt diametral opuse, fiindcă subconştientul nostru recunoaşte
că nimeni nu este perfect. Noi intrasem în a doua categorie. Însă
nu a mers. Parţial din vina ei, parţial din vina mea. Însă eu sunt
un extremist când vine vorba de mine însumi. Astfel, mi-am ac-
ceptat vina şi reproşurile, iar apoi am vrut să fac orice pentru a mă
schimba. Ştiam că nu trebuie să mai fac aceleaşi greşeli din nou.
Şi, Leuteriu Marian a intrat in acţiune. L-am creat din idee, l-am
făcut o persoană virtuală: i-am făcut mail şi profil pe Facebook. De
ce? Pentru ca el să fie tot ce vreau eu să fiu şi, scriind în numele
lui, să devin, încet- încet, el. Claudiu să devină Leuteriu Marian
cel imaginat... Ghiciţi ce? A funcţionat! M-am schimbat mult de
atunci. Toţi au văzut asta. Unii au acceptat, au spus că e de bine,
alţii au zis că nu. Părerile sunt mereu împărţite, nu putem mulţumi
pe toată lumea. Dar am reuşit! Şi m-am simţit ca în filme când
am realizat acest lucru.
Iar acesta a fost motivul pentru care am scris în numele lui
Marian. Pentru că sunt el. M-a asimilat şi mi-a furat numele. El
a fost cel care a scris poeziile, el a fost cel care a avut următoa-
rea relaţie, însă toate pe numele meu, sub semnatură mea. Ştiţi
brăţările acelea cu WWJD a.k.a. What Would Jesus Do? Ei bine,
eu aveam una virtuală, doar că în loc de Jesus era L.M. – Leute-
riu Marian. Cum este el? Mai introvertit, mai puţin dependent de
părerile altora, mai nepăsător, aproape deloc nervos, mai atent la
cuvintele pe care le vorbeşte, mai puţin perfecţionist, mai echili-
brat. Iar acum acela sunt eu.
Sper că înţelegeţi, sper că am fost coerent. Dacă veţi vrea să nu
îl mai publicaţi pe Marian, considerându-l o fraudă, voi accepta
acest lucru. Societatea are reguli care trebuie respectate şi limite
care nu trebuie încălcate. Eu am 19 ani, el are 18.
Îmi cer scuze pentru inconvenienţele create până acum şi pen-
tru timpul irosit. Ştiu că este preţios. Eu intru în bac în mai puţin
de 3 săptămâni, secundă cu secundă valoarea timpului creşte în
ochii mei. Îmi pare rău dacă veţi fi nervoasă, dar mă voi bucura
dacă îl veţi accepta pe Marian. Mai multe nu prea mai am de spus.
Aceasta este povestea mea şi a lui.
Dream
Maybe somewhere,
Not far away from here
There is someone
Who knows how I feel
I will find her
And I will bring her near
And in the nightmare
She will be my dream.
As the stars fade away
The dusk is climbing hills
And in the black of space
She rises from my dreams
There are no questions asked
Her touch’s the real dream
My heart is beating fast
She’s burning through my veins
She rises from my dreams
She’s burning through my veins
She dresses all in white
Transpassing through my world
And in the heat of night
She seems to spring from light
And nothing could replace
Her look in the night sky
Her face, her touch, her smile
Our secret place to hide
She seems to spring from light
Our secret place to hide
Her smile is like a drug
Never could get enough
Her eyes-the deep blue sea
Her voice, just crystal clear
Her tears are like a knife
I’m pierced by every drop
But only just one kiss
Makes all the pain seem gone
Her voice, just crystal clear
Makes all the pain seem gone
Life
Creating a world in which we believe, A
power for man to manage its state,
Discovering places to go to, to live,
Processing thoughts for us to change fate.
Destroying the feelings created by nature,
Controling the fury of long-lost new creatures,
Believing in something above and beneath,
Freezing the thought of continuous seethe.
Dreaming of one place for love to exist,
Falling in hate is not more than just bliss,
Stepping beyond the need to feel free,
Walking away - a choice should it be.
Leaving the concept of ―brothers‖ behind
Hatred and cursing is all you can find.
Nobody wants this life to be yours!
For me and for you, just closing doors...
Scrisoare către Editor
În final, pot să spun că mi-aţi văzut o mare parte din gândurile
ce mă frecventează în ultima perioadă, gânduri devenite invitaţi
permanenţi în studiourile L.M.Press localizate în mintea mea. Aţi
văzut aici mai multe chiar decât ştie mama. Ea le vede abia acum.
Bună, mamă!
Am avut întotdeauna fascinaţia de a urmări cum se dezvoltă
o dorinţă involuntară, necontrolabilă a oamenilor de a apărea la
tv fără a avea ceva de spus. Doar aşa, să apară în cadru, ca să
îi vadă părinţii şi prietenii pe ecran. De la copiii care sar prin
spatele reporterilor, gata-gata să dărâme ceva numai de dragul
showbizului, până la politicieni agramaţi şi impotenţi intelectual
care vorbesc doar ca să se afle în treabă, că nu au altceva mai bun
de făcut sau că poate cineva le-a dat ordin de undeva de „sus‖
să spună ceva, să ţină oamenii ocupaţi, observ că există anumite
grupuri de persoane care au tendinţa asta, ticul de a-şi băga faţa
prin orice cadru prins de camerele de filmat. Totuşi, dacă vreun
reporter vine intenţionat la ei şi îi întreabă ceva pe nepregătite,
toţi se dau înapoi, nu au nimic de spus despre asta, nu ştiu, i-a
strigat mama că se răceşte supica, intervenţia divină i-a chemat
la călugărie şi trebuie să dea neapărat o fugă până la mănăstire să
verifice dacă e nevoie să îşi aducă propria canapea sau au camere
gata mobilate acolo.
O fi, de ce nu, vreo convenţie a părinţilor, vreun tratat care se
semnează imediat după primele 28 de săptămâni de sarcină, când
avortul indus devine imposibil de realizat şi există certitudinea
că un copil se va naşte, că un nou număr va intra în bazele de
date internaţionale. Poate aceşti oameni semnează că, în calitate
de părinţi, îşi vor educa odraslele în spiritul modernităţii şi vor
atinge apogeul mândriei lor părinteşti atunci când îi vor vedea,
într-o miercuri seara, la televizor. Doamne fereşte să îi vadă mai
pe după-masă, pe la 5. Cu de-astea nu-i de glumă. Sau poate,
odată cu timpul, în orice „bucket list‖ apare inevitabil subpunctul
„să apar în spatele unui ecran‖. Eu încă nu am ajuns să îmi fac
astfel de liste, sunt prea tânăr, dar nu pot să nu iau în calcul şi
această viziune.
La urma urmei, eu de ce am scris toate acestea, totuşi? Oare
nu sunt şi eu ca ei: mă bag în seamă ca să mai treacă timpul? Mai
public o poezie, mai impresionez şi agăţ gagici, o fac mândră pe
mama. În dreptul titlului pun şi o poză, evident - cu mine cântând
la chitară. Lumea este mereu impresionată de tinerei cu breton
care ştiu să zdrăngăne nişte corzi, arătând de parcă ar fi neînţeleşi,
uitaţi de societate, rămaşi doar cu arta şi unica felie zilnică de
pâine. Recunosc, şi eu sunt impresionat de o astfel de imagine,
atâta timp cât degetele persoanei în cauză chiar scot ceva ce meri-
tă să fie admirat. Că dacă e doar un poser şi ţine chitara în mână
doar de dragul bretonului asortat, ar face un bine omenirii dacă
s-ar angaja undeva, măcar la McDonald’s.
Nu. Eu nu sunt ca ei. Nu vreau să fiu ca ei, nu accept să fiu ca
ei. Ideea acestui concurs a fost „înscrie-te dacă ai ceva de spus‖.
Eu am. Serios, am, chiar dacă nu pare, să zic, mare brânză. Dacă
observaţi, m-am deschis. Am creat un portal către mine. Am tăiat
nişte copaci pe ici, pe colo, şi am făcut o mică poieniţă cu mine
în centrul ei (bine că port şapcă mai mereu, soarele de iunie m-ar
ucide dacă aş sta mai mult aici. Am nevoie de umbră din când
în când, nu suport să stau prea mult în lumină). Un bun prieten
mi-a spus odată „de când am uitat să comunicăm, am inventat ter-
menul de <<socializare>>‖. Sunt de acord cu el. De ce nu vobim?
De ce nu ne cunoaştem? Ne e frică. Ştim că ne e frică, recunosc
şi eu acest lucru. Să ne deschidem toţi? Utopie. Nu e stilul meu,
dar oricum îmi place să fiu optimist. În lumea mea, eu încerc să
fiu sincer. Încerc. Încă învăţ ce înseamnă a fi sincer, încă adun
viziuni diferite asupra acestui concept. Ce înseamnă lumea mea?
Eu. Să fiu deschis faţă de mine însumi, să nu îmi ascund propri-
ile secrete, să nu mă ascund în spatele meu. Mai departe, cum o
fi. Piatra se rostogoleşte. În principiu, încerc să aplic tot ce cred
eu că e mai bine în micro-societatea din jurul meu. Un proverb
englezesc spune „Charity begins at home‖. Schimbările se fac
una câte una. Paşi mici, dar măcar ştiu că sunt spre înainte. „Fii
schimbarea pe care vrei să o vezi în lume‖ spune Gandhi. Eu nu
sunt încă schimbarea, dar voi deveni.
Pa, mamă!
Scrisoare către cititori
Prefaţă în Postfaţă
Prefaţă, pre-faţă, înainte de faţă, în faţa feţei: o mască. O altă
modalitate de a închide între nişte cuvinte, între limite cunoscute
reţelelor neuronale adevărul trăirii, adevărul experientizării vieţii
în corp uman. Oare trăirea aceasta este determinată de limbajul
neurolingvistic în totalitate? Pentru mulţi oameni se pare că da.
De altfel, întreaga realitate pare a fi desemnată de procesul de re-
ceptare şi procesare a sa din chiar primele ore ale vieţii. Expulzat
în realitatea 3D, împins cu forţa în scenă, bebeluşul trebuie să facă
faţă. Cum, când a invăţat să plângă de foame, cine îl învaţă să-şi
folosească corzile vocale, ce se întâmplă cu energia care vibrează,
iată, strigând în corpşorul de-abia ivit în lume, nu cunoaştem încă.
Bucăţică cu bucăţică, precum un puzzle, hologramă cu hologramă,
realitatea colectivă se etalează pe marele ecran al micului ecran
individual. Simţurile fizice recepţionează informaţiile, analizato-
rii le analizează, scoarţa cerebrală primeşte ceea ce mai rămâne în
urma proceselor modulatorii (vorba ceea, „până la Dumnezeu, te
mănâncă sfinţii‖) şi răspunde şi ea senzaţiilor, înţelegând că totul
se găseşte în relaţie cumva. Graţie lipsei limbajului verbal, omul
mic, până la vârsta de 2, maximum 3 ani, îşi creează propriul
sistem de proiectare a propriei sale trăiri, acceptând, cu voie sau
fără de voie, şi etichetele pe care adulţii din mediul său le pun
anumitor acţiuni, sentimente, trăiri, senzaţii, precum şi calităţile
pozitive sau negative asociate.
Natura natural inocentă a copilului determină manifestarea
credinţei dincolo de judecată, de raţiune, dincolo de analiză cri-
tică, dincolo de preferinţe, de poziţionalităţi, dincolo de dualitate.
Cu alte cuvinte este credinţă 100%. Odată acordată încrederea,
copilul primeşte tot ceea ce i se oferă în cadrul mediului său de
viaţă, copilul absoarbe tot ceea ce poate absorbi, primeşte şi pre-
ia, copiază credinţele, felul de a gândi, comportamentele, gus-
turile, obiceiurile, tradiţiile grupului social din jurul său. Astfel
se preia şi se perpetuează o gândire limitativă care va delimita
orice, oricând, un tip de gândire care subjugă şi conjugă omul
în contextul bipolorarităţii, al liniarităţii secvenţiale dar consecu-
tive, ţinându-l departe de viziunea complexă, volumică şi holistă
manifestată, totuşi, de marii înţelepţi, tot oameni şi ei. Această
gândire se dobândeşte, este impusă din exterior, din mediul în
care se dezvoltă pruncul, din contextul în care s-a născut, o gân-
dire ce poartă insigne de genul: ―asta nu se poate, asta nu ai voie,
asta e rău, asta trebuie să faci şi tu, tu eşti aşa, tu nu eşti aşa‖,
însoţite de o atitudine generală, de fond, bazată pe competiţie şi
opoziţie, având ca fundament frica. Odată ce se naşte ―eul‖, din
interacţiunea cu mediul, individualitate diferită, aparte (şi de-o
parte!), odată cu identificarea cu o etichetă, cu un nume, un sex, o
vârstă şi o apartenenţă, delimitându-se de tot-ceea-ce-este, omul
mic începe să împartă lumea sa în categorii, în clase, în preferinţe
şi, în general, în domenii bipolare, oscilând între ‖ îmi place‖ şi
―nu-mi place‖. Omul mic nu ştie dacă iubeşte sau nu iubeşte. Ştie
doar dacă vrea sau nu vrea, dacă îi place sau nu-i place. Iubirea
lui este dincolo de a şti. Iubirea lui nu are de-a face cu materia-
litatea şi selectarea obiectelor contextului. Aceasta rămâne, într-
adevăr, treaba de făcut a corpului şi minţii sale. Iubirea copilului
este inerentă, este însuşi conţinutul său intim, profund, funda-
mental. Ceea ce este în afara conţinutului este ceea ce el învaţă,
descoperă, copiază ca instrument necesar acordării şi adaptării
existenţei sale în acest context. Astfel se racordează cu realitatea
în care s-a întrupat.
Cum anume este receptată şi învăţată realitatea propriei
existenţe, cum se dezvoltă mecanismele neuro-chimico-fizice în
corpul uman, cum se însumează comportamentele, ideile, prin-
cipiile, concepţiile, tradiţiile, până şi gusturile de-a lungul crono-
logicei istorii a fiecărui om, este foarte simplu de înţeles... în mare.
În mic, însă, cercetătorii din varii domenii ştiinţifice încă îşi mai
prind neuronii între electrozi ori sub lupe microscopice, încer-
când să descopere ce este, totuşi, acel ceva ce scapă educaţiei, ce
eludează instruirea, reuşind să depăşească graniţele exemplului
manifestat şi închis într-un context.
E simplu de înţeles că atunci când mediul în care se dezvoltă
un organism îi pune anumite probleme, inteligenţa intrinsecă bi-
ologiei sale îl va determina să găsească o soluţie. Viaţa va învinge
întotdeauna, chiar şi dacă pentru asta ar fi nevoie de un şir întreg
de corpuri eşuate precum vapoarele pe lângă mal. Adaptabilitatea
inerentă sistemelor biologice determină evoluţia. Orice schim-
bare în mediul extern este receptată, procesată şi susţinută de o
schimbare în mediul intern. Evoluţia este un dat al fiirii, o lege
imuabilă a universului manifestat.
Dacă pentru un părinte născut în România anilor ’60, fără de
computer personal în casă, fără de televiziune color, fără de teleco-
mandă, ar fi fost aproape imposibil să înveţe a folosi o tastatură ale
cărei semne grafice nu-i spun nimic, pentru că încă nu a învăţat al-
fabetul, iată că pentru copiii născuţi la sfârşit de secol XX şi început
de secol XXI, a butona tastatura până când găsesc site-ul unde pot
urmări filme de desene animate sau jocuri online, nu mai este o
problemă. Aceşti copii s-au născut într-un cu totul alt context decât
părinţii lor, ca să nu mai vorbim de bunici! Contextul, informaţional
vorbind, le-a oferit de la bun început alte condiţii, alte situaţii la
care plasticitatea neuronală a răspuns, evident, diferit.
Pe lângă aspectul informaţional, cel emoţional este şi el
atât de diferit, cu atât mai mult cu cât după anul 1989 a înflo-
rit diferenţierea socială, în mod special pe criterii materiale
şi financiare şi în această ţară, colţ (sau cerc) de rai. Contextul
emoţional a suferit drastic, fiind direct influenţat de noile dorinţe
născute în trupurile părinţilor, declanşatoare de emoţii şi senti-
mente îndreptate mai degrabă împotriva, decât în sprijinul iubirii.
Influenţat fiind acest context emoţional familial şi de timpul scurt
pe care îl petrec părinţii cu copiii lor, de interesele pecuniare ale
bonelor (şi ele născute în cu totul alt context), a ajuns a fi înlo-
cuit de emoţii şi sentimente declanşate (graţie tehnologiei) mai
degrabă de filme (câte fetiţe nu-şi construiesc planuri de viitor
conform telenovelelor vizionate!) şi jocuri pe calculator în care
strategia militară are un loc de frunte. Înainte de a semăna cu
vreunul dintre părinţi, copilul începe să semene cu un personaj
de desene animate, ori cu un personaj din jocurile de calculator,
învaţă să semene cu ceea ce producătorii de asemenea jocuri pun
la dispoziţia lui: criminali, militari mercenari, vampiri, dar şi ava-
tari, salvatori ai vieţilor asuprite, apărători ai dreptăţii, precum şi
vrăjitori, supereroi cu puteri supranaturale. Şi, uite-aşa, construim
viitorul umanităţii împingând omenirea (nu omenia!) pe cele mai
înalte culmi ale virtualului. Acest virtual va deveni cândva reali-
tate fizică, concretă, la fel cum submarinul imaginat de Jules Verne
sau elicopterul lui Da Vinci au devenit şi ele realitate. Sute de ani
mai târziu, dar ele s-au manifestat. (Acum totul se petrece mai
repede, „nu mai e timp‖, auzi peste tot in jurul tău spunându-se.
Aşa că... nu vor mai fi sute de ani de aşteptare. Viitorul este aici,
acum.)
Nu ne mai mirăm că nu mai este necesar abacul sau socotitoa-
rea cu bile, nu ne mai mirăm de capacitatea copiilor din zilele
noastre de a face operaţii cu necunoscute la nici 8 ani, şi nici de
lipsa lor de interes pentru manualele greoaie şi grele din care, ara-
reori, pot extrage învăţături pertinente. Găsim explicaţii şi pentru
lipsa de interes a cadrelor didactice care, desigur, şi ele trăiesc greu
şi foarte greu din salariile ruşinos de mici cu care statul consideră
că trebuie să-i răsplătească pe cei ce au în menirea lor dezvoltarea
viitorului poporului, al ţării. Găsim pertinente explicaţii şi pentru
condiţiile uneori absolut inumane în care copiii trebuie să stea
la cursuri, să înveţe ceea ce ni se pare nouă, adulţilor deştepţi,
că trebuie să înveţe, în timp ce bani mulţi din bugetul statului se
duc pe cursurile apelor personale ale celor „miruiţi în funcţii‖ sau
se scufundă în borduri schimbate la fiecare şase luni, ori în bi-
serici construite aproape una lângă alta, printre blocuri, utilate cu
instalaţii de sunet, în cartiere în care nu există suficiente creşe sau
grădiniţe, ca să nu mai spunem de case pentru bătrânii izgoniţi în
stradă de proprii copii, ori „lăsaţi la vatră‖, în timp ce odraslele
lor, pe care le-au crescut cum au putut şi cât au putut ei de bine,
pleacă pe alte meleaguri pentru „a-şi face un viitor‖.
Nu ne mirăm nici de sumedenia de automatisme verbale în
care am ajuns să gândim, nici de depersonalizarea prin mode şi
curente, nici de uniformizarea prin mode şi curente. Am substituit
concepte spirituale autentice într-un limbaj la modă, ne-am în-
dreptat către spiritualitate pentru că a devenit „fancy‖ şi „trendy‖,
evident ajungând să plătim sute de euro pentru cursuri ce întăresc
limbajul materiei în chiar limbajul neuronal, aducându-i pe mulţi
într-o poziţie mai degrabă asemănătoare tiranilor, pseudozeilor
cu puteri nebănuite de a manevra firele invizibile ale naturii, ale
vieţii, ale creierelor umane prin care această realitate se relevă.
Dacă înveţi să-ţi manipulezi propria minte pentru a atrage suc-
cesul, înveţi şi cum poţi manipula mintea altora.
Dar câţi părinţi îşi respectă copiii într-atât încât să nu dorească
a le manipula gândirea, inima, sufletul pentru a le oferi puţin mai
multă libertate în a-şi forma propria personalitate, fără a le impune
fără de argumente „asta da, asta nu!‖? Mai grav, câţi părinţi îşi
mai pun problema urmăririi procesului de formare a personalităţii
copiilor lor? Câţi părinţi înţeleg că ai lor copii văd adevărul nu în
cuvintele şi poveţele pe care le rostesc pe gură, ci chiar pe feţele
lor parentale, în chiar oglinda ce sunt ei înşişi? Câţi părinţi înţeleg
că dacă doresc să-şi inveţe copiii că nu e bine să mintă, ar trebui,
înainte de orice altceva să nu îi mintă ei pe aceşti copii? Cum să
înveţi pe cineva ceva ce tu nu ai desăvârşit? Cum să-i înveţi să nu
mintă, să nu facă rău altei fiinţe, să vorbească cu atenţie şi grija
de a nu răni, de a nu jigni, să manifeste bunătate sau compasiune
când pe tine te aude spunând vorbe grele la adresa premierului,
preşedintelui, şefului de la serviciu, vecinei de deasupra?... Cum
ar putea învăţa un copil respectul selectiv altfel decât prin exem-
plul cel mai apropiat, respectiv mediul din casă, mediul din clasă,
mediul şcolar?
Dar, până la urmă, ce vor să spună copiii în afară de lucrurile
trăznite ce uneori chiar ne trăznesc, lăsându-ne-ntr-o stare admi-
rativă? Cum văd ei viaţa pe care o trăiesc la început de secol, care
sunt observaţiile lor, aşa cum le pot ei exprima? Ce vor tinerii
să se schimbe pentru a se putea simţi şi ei utili, pentru a depăşi
senzaţia de inutilitate a acestei experienţe în acest context social
acum? Ce ne strigă în tăcere tinerii emo? De ce atâtea sinucideri
în rândul copiilor, al tinerilor? De ce atâţia autişti, persoane ce nu
se pot şi nu vor a se adapta acestei lumi, acestei structuri sociale?
În afară de a da nume şi a inventa boli, a face analize statistice, a
face analize medicale şi cercetări sofisticate de miliarde de bani,
ce altceva mai facem noi, adulţii deştepţi, învăţaţi, experimentaţi
privind conştienţi şi responsabili aceste fapte? Ne putem oglindi,
ne putem vedea pe noi înşine în oglinda pe care copiii - viito-
rul nostru, al lumii – ne-o arată? Am putea recunoaşte, în totală
onestitate, că avem de învăţat de la copiii noştri? Am putea să
începem aplicarea corecţiilor cu noi înşine, înainte de a consi-
dera că îi putem corecta pe alţii, fie ei şi copiii noştri? Ce poate
corecta un părinte şmecher în copilul său şmecher - că tot a ajuns
şmecheria la rang de calitate superioară? Ce-l poate învăţa pe fiul
său părintele care consideră că a se descurca în viaţă, indiferent
cum, cu minciuna, cu tupeul (devenit sinonim cu îndrăzneală şi
curaj), cu furtul (şi de idei, ba chiar şi de acţiuni), este cea mai de
preţ lecţie? De la cine au învăţat copiii să-şi pună masca victimei
pe chipul cerşetor la semafoare? Nu de la adulţi? Cine sunt şi ce
vor tinerii acestui început de secol?
Cam asta mi-am propus a oferi, un cadru, o platformă de expri-
mare, de învăţare, de cunoaştere a noastră, a copiilor noştri, a
prezentului şi a viitorului nostru al tuturor. Sunt sigură că sunt
multe voci frumoase ce ar rosti adevărul, voci mai puţin alterate
de „parfumul‖ banilor, al eşapamentului fumegând după faimă şi
renume. Le aştept să ne vorbească.
Nu mi-am propus nici să analizez cele prezentate în această
carte, gândurile şi stările tinerilor ce au avut curajul de a participa
la concursul iniţiat în luna iunie, nu mi-am dorit nici să explic
ceva, căci nimic nu este de explicat. Răsună singure învăţăturile
pe care le putem adăuga bagajelor noastre atât de pline. Am simţit
doar nevoia de a scrie nişte întrebări, de a înşira cuvinte şi idei pe
care le ştim atât de bine. Atât.
Editorul
Apariţii editoriale Editura Cartea Daath
Din colecţia “Ştiinţă şi Spiritualitate”
Călătoria sufletelor — Michael Newton, Ph.D.
Destinul sufletelor — Michael Newton, Ph. D.
Telepatia şi vehiculul eteric — Alice Bailey
Universul holografic — Michael Talbot
Putere versus forţă — David. R. Hawkins, M.D., Ph.D
Adevăr versus falsitate — David. R. Hawkins, M.D., Ph.D
Viaţa dintre vieţi — Michael Newton, Ph.D.
Ochiul Sinelui — David. R. Hawkins, M.D., Ph.D
Sinele: Realitate şi Subiectivitate — David. R. Hawkins, M.D., Ph.D
Ştiinţa Minţii. Un dialog între Est şi Vest — Dalai Lama,
Herbert Benson, Robert A.F. Thurman, Howard E. Gardner,
Daniel Goleman
Imagine All the People (Închipuie-ţi toţi oamenii) -
O conversaţie cu Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa
cum ar putea fi — Sfinţia Sa Al Paisprezecelea Dalai Lama şi
Fabien Ouaki în colaborare cu Anne Benson
Transcenderea nivelurilor de conştiinţă - Scara către Iluminare —
David. R. Hawkins, M.D., Ph.D
Psihologie&Cinematografie — Dr. Elena Claudia Rusu
Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu — David. R. Hawkins,
M.D., Ph.D
Vindecare şi recuperare — David R. Hawkins
Nici zen, nici psihanaliză — Matei Georgescu
Din colecţia “Terapii pentru minte, inimă şi trup“
Orice poate fi vindecat — Martin Brofman, Ph.D.
Karma de fiecare zi — Carmen Harra
Anatomia Spiritului — Caroline Myss, Ph.D.
Fluxul, 40 de zile pentru o transformare totală a vieţii —
Tara Meyer-Robson
Din colecţia “Poezii, Gânduri, Desene”
Eternul exerciţiu — Daniela Marin - poezii
Ea — Daniela Marin - poezii
Dumnezeu mi-a vorbit — Eilleen Caddy
În căutarea Armoniei — Ioan Gyuri Pascu
Deschiderea porţilor lăuntrice — Eilleen Caddy
Gândirea, copilul realităţii şi creatorul iluziei —
Ioan Gyuri Pascu
Gândesc, deci nu exist - 101 dulcezenii de acrit mintea —
Matei Georgescu
Viaţă - Adevăr - Lumină — Ioan Gyuri Pascu
Din colecţia “Noua Paradigmă”
What the Bleep Do We Know!? - Ce naiba ştim noi, de fapt?! —
William Arntz, Betsy Chasse
Din colecţia “Constelaţii Sistemice”
Fericirea care durează — Bert Hellinger
Un val, un ocean — Bert Hellinger
La Strada - fragmente de viaţă între realitate şi ficţiune —
Daniela Marin
Editura CARTEA DAATH
E-mail: [email protected]
Tel/fax: (+4) 021.256.37.68
Mobil: 0722.677.177
www.facebook.com/CarteaDaathPublishingHouse
www.edituracarteadaath.ro