CUPRINS
CAPITOLUL 1........................................................................................................3
ELEMENTE DE SUSTENABILITATE A POLITICII BUGETARE...............3
1.1 CALENDARUL PROCESULUI BUGETAR...............................................................41.2 PRINCIPIILE BUGETARE.....................................................................................61.3 POLITICA BUGETARA........................................................................................6
CAPITOLUL 2......................................................................................................13
POLITICA BUGETARA IN ROMANIA...........................................................13
2.1 POLITICA BUGETARA A UE.............................................................................132.2 POLITICA BUGETARA A ROMANIEI..................................................................20
CAPITOLUL 3......................................................................................................22
NECESITATEA IMPLEMENTĂRII UNUI PROGRAM DE REFORMA A POLITICII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA........................................................22
CAPITOLUL 4......................................................................................................35
ELEMENTE DE REFORMA ALE POLITICII BUGETARE ÎN ROMÂNIA.................................................................................................................................35
CONCLUZII............................................................................................................41
1
Introducere
Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie
publică ( autoritate guvernamentală sau centrală; autoritate locală; autoritate supranaţională
de exemplu Parlamentul European ), care vizează finalităţiile exclusiv economice şi sociale.
Problema este complementară politicii fiscale. Cele două politici reprezintă ansamblul de
instrumente la dispoziţia statului, prin care acesta implementează obiectivele de intervenţie în
mediul economic şi social.
Instrumentele sunt direcţionate pentru implementarea deciziilor membrilor societăţii, în
calitate de cetăţeni, gospodării, întreprinderi, institutii, administratii, în sensul dorit al
politicilor economice şi sociale.
Instrumentele politicii bugetare utilizate sunt diversificate. Ele servesc la cumpărările de
bunuri şi servicii de către instituţiile care pun în aplicare politica statului (instituţii publice) sau
acordarea de subventii, prestarea unor servicii sociale etc.; au calitatea de a orienta, la nivel
microeconomic, pe cei care beneficiază de credite bugetare adoptate prin Legile bugetare, în
vederea furnizării de servicii publice necesare, prioritare şi eficiente, conforme cu interesul
general al societăţii, în mod amplu.
Lucrarea de fata trateaza tema un subiect extrem de dezbatut in ultima perioada datorita
deficitului bugetar al Romaniei si a cheltuielilor bugetare aflate in permanenta crestere.
Capitolul 1 prezinta elemente generale de politica bugetara si elemente de sustenabilitate
a acesteia. Sunt expuse calendarul bugetar, principiile bugetare si politici bugetare practicate.
Capitolul 2 trateaza si analizeaza politica bugetara din Romania si politica bugetara a
Uniunii Europene, precum su punctele comune ale acestora.
Capitolul 3 explica necesitatea implementarii unui program de reforma a politicii
economice in Romania, efectele si consecintele unei politici defectuoase.
In capitolul 4 sunt expuse elemente de reforma ale politicii bugetare in Romania, cum a
evoluat situtia si ce se intampla in contextul actual.
Concluziile sunt menite sa sintetizeze intreaga lucrare.
2
CAPITOLUL 1
ELEMENTE DE SUSTENABILITATE A POLITICII BUGETARE
În societatea contemporanã rolul statului în economie a cãpãtat a tot mai mare amploare,
astfel cã si modalitatea prin care acesta intervine, în mod direct, asupra activitãtii economice a
început sã fie reglementatã cât mai riguros.
Bugetul de stat, instrumentul prin care statul influenteazã mersul economiei, a devenit în
aceste condiþii obiectul unei noi politici economice, si anume politica bugetarã.
Politica bugetarã în sens larg cuprinde urmãtoarele politici: politica fiscalã, politica
alocativã (sau politica bugetara în sens restrâns) si politica soldului bugetar, vizând finantarea
deficitelor si valorificarea excedentelor bugetare, iar printre instrumentele politicii bugetare se
numãrã: variatia nivelului si/sau structurii cheltuielilor publice; modalitãtile de acoperire a
deficitului bugetar etc. (Manolescu, 1997).
În ceea ce priveste politica fiscalã, principala problemã a guvernantilor o reprezintã
colectarea de resurse bãnesti care sã le permitã acoperirea cheltuielilor. Pentru a creste veniturile
bugetare guvernantii pot realiza acest deziderat prin mai multe modalitãti: sporirea taxelor si
impozitelor, emisiunea de obligaþiuni, titluri sau alte înscrisuri de stat sau prin vânzarea de
active (atunci când statul detine diverse bunuri, în special imobile).
Deoarece cresterea ratei de impozitare (principala sursã de formare a veniturilor) este o
mãsurã nepopularã, politicienii evitã sã o foloseascã riscând în caz contrar o diminuare a
numãrului de simpatizanti si, implicit, pierderea alegerilor.
Împrumuturile de la populatie pot genera în viitor inflatie si de aceea autoritãtile trebuie
sã utilizeze cu atentie aceastã sursã de venituri. Astfel, dacã pânã în deceniul 9 al secolului trecut
se considera cã acoperirea deficitului prin emisiune monetarã conduce la cresterea inflatiei, T.
Sargent si N. Wallace (Sargent, Wallace, 1981) în urma „unor calculi monetariste neplãcute” au
arãtat, la începutul anilor ’80, cã finantarea prin datorie publicã a unui deficit bugetar conduce pe
termen lung la o ratã a inflatiei mai mare decât dacã finantarea s-ar fi fãcut prin emisiune
monetarã.
Sargent si Wallace au arãtat, în celebrul lor articol, cã, de fapt, acoperirea deficitului
bugetar prin împrumuturi doar amânã inflatia, nefiind o solutie viabilã. Rationamentul acestora 3
pleca de la premisa cã, atunci când guvernul finanteazã deficitul printr-un împrumut, el se obligã
sã plãteascã dobânzi pentru acea sumã. La scadentã, când va trebui sã restituie sumele
împrumutate, guvernul are douã posibilitãti: sã apeleze la emisiunea monetarã sau sã se
împrumute iarãsi, creându-si o nouã obligatie de platã.
Totusi, guvernul va trebui sã se opreascã la un moment dat din aceste împrumuturi ºi sã
treacã la finantarea prin monedã. Dar cu cât amâna mai mult acest moment, cu atât va trebui sã
plãteascã dobânzi din ce în ce mai mari, iar aceste sume, odatã intrate în circuitul economic, este
posibil sã exercite o presiune suplimentarã asupra nivelului general al preþurilor.
În ceea ce priveste ultima modalitate de sporire a veniturilor bugetare, vânzarea de active,
aceasta nu este o solutia pe termen lung, deoarece într-o economie capitalist proprietatea este
preponderent privatã, statul epuizându-si rapid bunurile dacã va începe vânzarea acestora.
Deoarece aceste strategii de mobilizare a veniturilor la bugetul de stat prezintã
dezavantaje evidente, statul a fost pus în situaþia de a gãsi o modalitate mai eficientã de a colecta
banii agenþilor economici. Guvernantii si-au „amintit” cã au la dispozitie o metodã eficace de a
obtine bani, fãrã a împovãra cu noi impozite populatia. În virtutea dreptului de stãpân, statul
poate crea, prin intermediul instituþiilor specializate, valoare din „nimic” prin intermediul
emisiunii monetare, sporind, în acest mod, lichiditatea economiei.
Diferenta dintre costul emisiunii monetare si valoarea nominalã a acesteia este denumitã
în literatura de specialitate „senioraj” si se poate constitui uneori într-un important venit la
bugetul de stat. Deoarece Banca Nationalã, cea care emite moneda, este independentã, se poate
crea impresia cã acesti bani nu ajung la bugetul de stat. Se stie însã cã în majoritatea statelor
impozitul pe profiturile bãncii centrale este foarte ridicat (în România, profitul BNR este
impozitat cu 80%), rezultatul fiind acela cã banii obþinuþi de bãncile centrale ajung tot la
bugetul de stat într-un final.
1.1 Calendarul procesului bugetar
Calendarul procesului bugetar arata in felul urmator:
Ministerul Finantelor,pana la 1 mai, inainteaza Guvernului obiectivele politicii
fiscale si bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaboreaza proiectul de buget si
urmatorii 3 ani.
4
Guvernul aproba obiectivele pana la 15 mai, dupa care informeaza Comisiile pentru
buget, finante si banci ale Parlamentului asupra principalelor orientari ale politicii
sale macroeconomice si ale finantelor publice.
Ministerul Finantelor transmite ordonatorilor principali de credite,pana la 1 iunie, o
scrisoare cadru care specifica contextul macroeconomic pe baza caruia se intocmesc
proiectele de buget.
Ministerul Finantelor formuleaza propuneri pentru modificarea limitelor de cheltuieli
datorita schimbarii cadrului economic,ce sunt aprobate de Guvern apoi sunt transmise
ordonatorilor principali de credite,in vederea definitivarii proiectelor de buget.
Ordonatorii principali de credite,pana la 15 iulie, sa depuna la Ministerul Finantelor
propunerile pentru proiectul de buget.
Camera Deputatilor si Senatul, cu consultarea Guvernului, isi aproba bugetele proprii
si le inainteaza Guvernului in vederea includerii lor in proiectul bugetului de stat.
Autoritatile administratiei publice locale au obligatia de a transmite propunerile de
transferuri consolidabile.
Ministerul Finantelor examineaza proiectele apoi le depun in cdrul ministerului pana
la 1 august.
Ministerul Finantelor intocmeste proiectele legilor bugetare pe care le depune
Guvernului pana la 30 septembrie.
Dupa insusirea de catre Guvern a proiectelor legilor bugetare,acesta le supune spre
adoptare Parlamentului,cel tarziu pana la data de 15 octombrie a fiecarui an.
Elaborarea proiectului de buget se bazeaza pe:
- prognozele indicatorilor macroeconomici si sociali din anul bugetar pentru care se
intocmeste bugetul si ale celor pentru urmatorii 3 ani;
- politicile fiscale si bugetare;
- prioritatile stabilite in formularea propunerilor de buget;
- propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
- posibilitatile de finantare a deficitului bugetar; etc.
5
1.2 Principiile bugetare
Principiile bugetare dupa care se adopta bugetul de stat sunt:
- principiul universalitatii(veniturile si cheltuielile sunt inscrise in totalitate,in sume brute;
veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume,cu exceptia donatiilor
si sponsorizarilor);
- principiul unitatii bugetare(veniturile si cheltuielile se inscriu intr-un singur document);
- principiul neafectarii veniturilor bugetare(acestea sunt destinate acoperirii tuturor
cheltuielilor bugetare privite in ansamblul lor; sunt depersonalizate);
- principiul anualitatii(bugetul este aprobat prin lege pe o perioada de 1 an);
- principiul specializarii(veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu si se aproba in buget
pe surse de provenienta si pe categorii de cheltuieli, grupate dupa continutul lor economic si
destinatia acestora, potrivit clasificatiei bugetare);
- principiul echilibrului bugetar(veniturile publice trebuie sa acopere chelruielile publice,
in scopul asigurarii echilibrului dintre nevoile colective si resursele financiare publice);
- principiul unitaii monetare(toate operatiunile bugetare se exprima in moneda nationala);
- principiul publicitatii(prin dezbaterea publica a proiectelor de buget, publicarea in
Monitorul Oficial a bugetelor).
1.3 Politica bugetara
Principiul echilibrului bugetar presupune ca acoperirea cheltuielilor statului să se
realizeze doar pe seama veniturilor ordinare ale acestuia. Potrivit concepţiei clasice asupra
finanţelor publice asigurarea echilibrului financiar era socotită cheia de boltă a întregii politici
financiare a autorităţii publice. În prezent, se poate admite un anumit deficit bugetar la nivel
anual, în anumite limite şi cu posibilitatea absorbţiei sale într-un interval mai mic sau mai mare
de timp. În funcţie de cum au fost cheltuiţi banii, un astfel de deficit ar putea avea chiar efecte
pozitive, contribuind la dezvoltarea economiei şi rezultând din aceasta, în viitor, o creştere a
bazei generatoare de venituri publice.
Cerinţa de bază a echilibrului bugetar o reprezintă acoperirea integrală a cheltuielilor din
veniturile ordinare ale bugetelor locale.
6
Conforma acestui principiu de bază, al planificării bugetare este necesară încheierea
bugetelor balansate şi păstrarea echilibrului.
În condiţiile în care creşterea rapidă a cheltuielilor publice locale determină întocmirea şi
încheierea bugetului cu deficit şi se utilizează împrumuturile ca măsură de acoperire a acestora,
se observă că reprezintă o soluţie temporară deoarece rambursarea creditutul şi dobânzile se vor
reflecta asupra veniturilor viitoare, deci un deficit acoperit printr-un împrumut duce la adâncirea
deficitului bugetar viitor.
Operaţia de echilibrare include mobilizarea mijloacelor băneşti prevăzute în bugetul
central pentru echilibrarea bugetelor locale, precum şi repartizarea acestora la nivelul bugetelor
locale pentru a completa veniturile proprii ale acestora.
Acest proces se bazează pe un program de echilibrare care prevede intrările şi ieşirile din
fondul de echilibrare precum şi totalitatea veniturilor de echilibrare, repartizarea acestora între
bugete şi subvenţiile de echilibrare.
Elaborarea echilibrată a bugetului local înseamnă, în acelaşi timp, că sumele prevăzute la
partea de venituri constituie sarcini minime ce trebuie realizate, iar sumele înscrise la partea de
cheltuieli reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite decât cu aprobarea prealabilă a
organelor competente.
Echilibrul bugetar nu se obţine doar prin egalitatea veniturilor curente cu cheltuielile, ci şi
prin elaborarea bugetului local cu prevederea unor rezerve. Rezervele bugetare sunt prevăzute în
bugetul de stat şi în bugetele judeţelor şi al Municipiului Bucureşti cu menirea de a acoperi
eventualele cheltuieli neprevăzute survenite în cursul executării bugetului.
Necesitatea echilibrării bugetelor locale decurge din anumite cauze obiective existente în
economie. Cu toate că veniturile proprii bugetelor locale cresc continuu, ele nu pot face faţă
cheltuielilor, deoarece acestea cresc într-un ritm mai accelerat datorită volumului mereu sporit de
sarcini economice şi social-culturale. Aceste venituri depind de gradul de dezvoltare a economiei
locale şi deci repartizarea teritorială a acestor venituri este neuniformă.
Executia bugetului consta in incasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor aprobate de
forul legislativ.
7
In procesul de executie bugetara sunt implicati operatori bugetari de genul aparatului
fiscal,institutiilor publice, unitatilor administrativ teritoriale,entitatilor publice care primesc
transferuri de la bugetul de stat si organizatii internationale in cazul impurmuturilor.
Principiile care stau la baza execuţiei bugetare sunt:
a).Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui
exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora;
b).Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar;
c).Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatorii principali de credite şi, în
cadrul acestora pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de
cheltuieli;
d).Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate
pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate
la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol;
e).Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu
contravin dispoziţiilor prezentului articol sau legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui
ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, şi nu
se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului
principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea
cheltuielilor;
e).Pe baza justificărilor corespunzătoare virările de credite de la un capitol la alt capitol al
clasificaţiei bugetare, precum şi între programe se pot efectua, în limita a 10% din prevederile
capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal de credite şi, respectiv de 5% din
prevederile programului,care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea
cheltuielilor, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice;
f).Virările de credite bugetare, se pot efectua începând cu trimestrul al III-lea al anului
bugetar.Aceste virări se efectuează dacă nu contravin prevederilor legilor bugetare sau legilor de
rectificare;
g).Sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din fondurile
de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului;
8
h).Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi
privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare
de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la
care se suplimentează prevederile bugetare;
i).Ordonatorii principali de credite transmit lunar Ministerului Finanţelor Publice, în termen de
cinci zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare potrivit instrucţiunilor
aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.
În execuţie, existând multiple particularităţi de conţinut şi instituţionale, execuţia
veniturilor bugetare este un proces distinct de execuţia cheltuielilor bugetare.
Monitorizarea operativă a execuţiei bugetare se realizează, în general, printr-un departament
specializat în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care sintetizează informaţiile privind
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Obiectivul principal al acestei structuri
instituţionale este de a menţine, pe parcursul execuţiei bugetare, raportul dintre venituri şi
cheltuieli în limitele aprobate prin legea bugetară, asigurându-se astfel echilibrul financiar şi cel
monetar.
Încheierea execuţiei bugetare
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an, urmând ca orice venit
neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la această dată să se încaseze şi să se plătească,după
caz, în contul bugetului pe anul următor.
La sfârşitul exerciţiului bugetar fiecare instituţie publică cu personalitate juridică
întocmeşte contul de execuţie bugetară. Acesta reflectă rezultatul exerciţiului prin compararea
veniturilor cu cheltuielile bugetare efectuate în cursul exerciţiului.
Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor
privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi a bugetului
fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma
verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de
execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie al bugetului asigurărilor sociale de
stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.
9
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile
financiar e anuale rapoartele anuale de performanţă, în care să se prezinte, pe fiecare program,
obiectivele,rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi
situaţii privind angajamentele legale.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura
bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali
de credite,inclusiv anexele acestora.
Conturile anuale de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor fondurilor speciale, ale ordonatorilor de credite, inclusiv anexele acestora, vor
cuprinde:
-la venituri:prevederi bugetare iniţiale;prevederi bugetare definitive;încasări realizate.
-la cheltuieli :credite bugetare iniţiale;credite bugetare definitive;plăţi efectuate.
Prin compararea veniturilor cu cheltuielile se determină rezultatul execuţiei, rezultat ce poate fi
excedent sau deficit.
Excedentul sau deficitul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat şi al
bugetelor fondurilor speciale se stabileşte ca diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate
până la încheierea exerciţiului bugetar.
Cu excedentele definitive rezultate după încheierea exerciţiului bugetar şi cu alte surse
prevăzute de lege se diminuează deficitele din anii precedenţi, respectiv şi datoria publică în
situaţia bugetului de stat.
Principiile care stau la baza încheierii execuţiei bugetare sunt:
-execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an;
-orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor
bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în
contul bugetului pe anul următor;
-creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept;
-disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate
cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar
10
în conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor. Aceste fonduri se
utilizează în condiţiile prevederilor legale şi potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi;
-în cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin
subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din
execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita
subvenţiilor primite;
-prevederile legilor bugetare anuale şi ale celor de rectificare acţionează numai pentru anul
bugetar respectiv.
Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor Publice, pe
baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de
fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe
verticală,la nivelul fiecărei entităţi guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune
apoi, la Ministerul Finanţelor Publice, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.
Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor Publice, se prezintă
Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi
aprobare.
Controlul execuţiei bugetare
După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul îl transmite instituţiei
supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe ţări poartă denumirea de Curte de
Conturi. Aceasta este o instituţie publică exterioară Guvernului, care acţionează în mod autonom,
conform legii proprii de organizare şi funcţionare, pe lângă forul legislativ. Curtea de Conturi
raportează Parlamentului asupra rezultatelor controalelor efectuate, propunând, totodată, măsuri
de îmbunătăţire a unor dispoziţii legale în vederea creşterii eficienţei utilizării fondurilor publice.
În privinţa contului de execuţie bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare instituţie
publică controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest document.
Curtea de Conturi verifică eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare,
pronunţându-se şi asupra calităţii gestiunii banilor publici la nivelul fiecărei instituţii şi pe
ansamblul bugetului. La încheierea verificărilor efectuate prin structurile sale funcţionale, dacă
nu se constată nelegalităţi şi prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi emite actul de
descărcare de gestiune a conducătorului (ordonatorul de credite) fiecărei instituţii publice. Dacă
11
se constată operaţiuni nelegale, generatoare de pagube materiale, acestea se recuperează prin
organele de jurisdicţie ale Curţii de Conturi – atunci când acestea se află, conform legii de
organizare, în structura Curţii – sau prin instanţele de profil din sfera puterii judecătoreşti.
În final, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului raportul privind controlul contului de
execuţie bugetară în vederea dezbaterii şi aprobării acestui cont.
Aprobarea execuţiei bugetare
Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată de
Control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a
acestuia.Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget, finanţe şi
bănci ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de lege privind
aprobarea contului de execuţie bugetară.
Cu această ocazie se prezintă de către executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare din
anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Apoi, are
loc exprimarea punctelor de vedere ale formaţiunilor politice reprezentate în forul legislativ,
prilej cu care se fac aprecieri privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile
bugetului aprobat. Totodată se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi în vederea
creşterii eficienţei utilizării banilor publici. În continuare, se trece la discutarea pe articole a
proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie bugetară. În conţinutul său, pe lângă
articolele privind aprobarea contului respectiv, se pot introduce prevederi referitoare la
continuarea verificării de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuţiei bugetare şi la
raportarea către Parlament a constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate.
12
CAPITOLUL 2
POLITICA BUGETARA IN ROMANIA
2.1 Politica bugetara a UE
Bugetul UE este adesea înţeles greşit. Important ca valoare absolută (peste 100 de
miliarde de euro pe an), acesta este redus când este exprimat ca procentaj din cheltuielile publice
totale ale UE (sub 2½%). Bugetul a provocat crize politice periodice, însă a funcţionat totodată
ca vector de stabilitate pentru dezvoltarea UE, conceput sub forma unor cadre financiare
succesive începând cu anii 1980. În această perioadă, bugetul a crescut în termeni reali, însă
mărimea lui în raport cu VNB a scăzut, în pofida extinderii Uniunii şi a asumării de noi
responsabilităţi politice.
Bugetul s-a dovedit a fi un instrument esenţial în realizarea obiectivelor politice ale UE.
Acesta reprezintă o investiţie pentru obiectivele viitoare ale Europei, iar cetăţenii aşteaptă şi
merită cel mai bun randament posibil al acestei investiţii. Acest lucru implică asigurarea faptului
că bugetul este orientat pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde şi că
reuşeşte să aducă îmbunătăţiri concrete vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. Aceasta înseamnă un buget
care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităţilor şi pentru a însoţi procesul de
integrare europeană în evoluţia acestuia
.
13
Figura 2.1 Bugetul UE
Cheltuielile UE trebuie să fie coerente cu celelalte acţiuni menite să realizeze agenda
politică europeană şi să se înscrie în rândul instrumentelor alternative disponibile, precum
legislaţia, înlăturarea obstacolelor de reglementare, influenţarea cheltuielilor naţionale,
coordonarea politicilor sau schimburile de idei, de cele mai bune practici şi de evaluări reciproce.
Nu toate politicile necesită cheltuieli de la bugetul UE, în afara costurilor administrative de bază.
Politici de bază, precum comerţul şi concurenţa, îşi realizează obiectivele folosind instrumente
diferite şi sunt de o importanţă minoră, sau nu prezintă nicio importanţă pentru revizuirea
cadrului financiar multianual. În cazul altor domenii politice, precum politica de coeziune sau
mobilitatea studenţilor, dezvoltarea resurselor financiare este primordială în realizarea
obiectivelor acestora.
Sprijinul financiar generat de politicile UE se poate prezenta sub diferite forme şi poate
recurge la diverse surse, inclusiv împrumuturi şi garanţii de împrumut provenind de la Banca
Europeană de Investiţii sau, în cazurile de cofinanţare, de la bugetele statelor membre, precum şi
fonduri private în cadrul parteneriatului între sectorul public şi cel privat. În momentul în care s-a
recurs la bugetul UE, acesta a trebuit să se dovedească cel mai eficient şi mai echitabil
instrument pentru obţinerea de rezultate.
Politicile de cheltuieli la nivel european – precum şi la nivel naţional şi local - trebuie să
acorde cetăţenilor încrederea în faptul că acestea sunt concentrate pe propriile lor priorităţi şi că
fondurile încredinţate UE sunt bine cheltuite. Disciplina financiară impune în continuare limite
stricte pentru cheltuielile publice la toate nivelurile. Prin urmare, cheltuielile UE trebuie să se
bazeze pe o evaluare a valorii adăugate a diverselor aspecte ale cheltuielilor UE.
Există diverse elemente care determină dacă cheltuielile UE trec testul valorii adăugate.
Aceste cheltuieli au o dimensiune politică – spre exemplu, să exprime solidaritatea, să sporească
vizibilitatea şi, în special, să promoveze obiectivele politice esenţiale ale Uniunii. De asemenea,
acestea trebuie să fie în măsură să ofere un câştig la nivel european care nu poate fi realizat în
egală măsură prin cheltuielile naţionale sau locale. Cheltuielile trebuie organizate în aşa fel încât
să îşi îndeplinească obiectivele.
Prin urmare, optimizarea cheltuielilor UE implică alegerea şi concentrarea resurselor
acolo unde acestea pot genera beneficiile cele mai semnificative. Revizuirea bugetului
14
2008-2009 ar trebui să contribuie la realizarea acestor alegeri şi la stabilirea priorităţilor de
cheltuieli: ar putea exista domenii politice pentru care nu mai este nevoie de cheltuieli europene
sau pentru care câştigurile în urma acestor cheltuieli sunt limitate; pe de altă parte, ar putea exista
priorităţi politice noi, transversale, care necesită noi resurse. În acelaşi timp, trebuie luată în
considerare nevoia de a finaliza activităţile în curs şi de a continua finanţarea politicilor care au
rezultate bune.
În ultimii doi ani, Uniunea Europeană a accelerat ritmul schimbărilor, dezvoltându-şi o
agendă politică îndreptată spre viitor, care va determina principalele priorităţi ale Uniunii pentru
următoarea decadă şi în viitorul mai îndepărtat. Este posibilă schiţarea noilor provocări politice
care ar putea avea un impact semnificativ asupra direcţiilor în care Uniunea îşi orientează
eforturile în viitor:
Europa trebuie să îşi promoveze valorile pe fundalul sporirii diversităţii şi schimbării şi
într-un context mondial din ce în ce mai complex. Concurenţa pentru resurse şi pieţe a devenit
mai acerbă. Balanţa economică a puterii se schimbă. Deschiderea de noi pieţe enorme creează
oportunităţi multiple pentru europeni, dar va testa, în acelaşi timp, capacitatea Europei de a se
adapta în continuare la schimbările structurale şi de a gestiona consecinţele sociale ale acestora.
Globalizarea stimulează progresul ştiinţific şi tehnologic, ceea ce conferă dimensiunii
europene o importanţă sporită în promovarea cunoaşterii, mobilităţii, competitivităţii şi inovării.
UE poate contribui la valorificarea avantajelor oferite de dimensiunea sa continentală pentru a
promova excelenţa şi a o transforma în creştere.
Transformarea într-o economie a cunoaşterii şi a serviciilor este la fel de profundă
precum trecerea anterioară de la agricultură la industrie. Aceasta schimbă natura muncii.
Tehnologia informaţiei şi aptitudinile personale sunt deosebit de căutate. Prea mult tineri – unul
din şase – renunţă prea devreme la şcoală, în timp ce şi mai mulţi nu au aptitudinile de bază
necesare economiei cunoaşterii.
Nivelurile actuale ale ratelor natalităţii vor modifica structura şi echilibrul societăţilor
noastre, ridicând probleme importante atât în ceea ce priveşte eficacitatea economică, cât şi
echitatea între generaţii. Trebuie găsite răspunsuri adecvate pentru a promova reînnoirea
demografică, prelungirea vieţii active în condiţii mai bune, o Europă mai productivă şi mai
dinamică, integrarea migranţilor, precum şi viabilitatea finanţelor publice. Din acest punct de
15
vedere, sunt importante, de asemenea, aspectele legate de îngrijirea copiilor şi de echilibrarea
vieţii profesionale în contextul sprijinirii numărului din ce în ce mai mare de familii în care ambii
părinţi lucrează
Solidaritatea şi angajamentul Europei în favoarea justiţiei sociale reprezintă o
dimensiune importantă a modului de viaţă european într-o lume globalizată. UE a făcut din
bugetul său un instrument pentru promovarea dezvoltării economice în regiunile mai puţin
dezvoltate de pe teritoriul său, însă sporirea disparităţilor în urma extinderii subliniază
importanţa coeziunii economice şi sociale şi ridică întrebări legate de modul cel mai eficient în
care bugetul poate fi utilizat pentru a promova solidaritatea. În perioada1988 - 2007, extinderea a
sporit populaţia UE cu 50%. În 1988, patru dintre cele 12 state membre aveau un PIB pe cap de
locuitor sub 75% din media UE. După 20 de ani, 10 dintre cele 27 de state membre sunt în
aceeaşi situaţie, iar 7 dintre acestea au un PIB pe cap de locuitor sub nivelul celui mai sărac stat
membru din 1988.
Impactul schimbărilor climatice asupra mediului şi al societăţii europene a devenit un
element central al agendei europene, obligând factorii de decizie să reflecteze asupra celui mai
adecvat răspuns care să folosească instrumentele politice aflate la dispoziţia UE. Acest lucru se
aplică atât eforturilor de a modera schimbările climatice prin stoparea creşterii emisiilor de gaze
cu efect de seră, cât şi necesităţii de a întreprinde măsuri care să permită adaptarea la
consecinţele schimbărilor climatice.
Presiunile exercitate de schimbările climatice asupra mediului rural şi marin, alături de
schimbările demografice şi de evoluţia cerinţelor consumatorilor, acţionează împreună pentru a
reda o nouă dimensiune politicilor Uniunii Europene în materie de agricultură, mediu natural,
societate rurală şi zone marine.
Energia sigură, durabilă şi competitivă reprezintă una dintre principalele provocări ale
societăţii. Aprovizionarea limitată, sporirea cererii la nivel mondial şi nevoia imperativă de
reducere a emisiilor au condus la o nouă conştientizare a necesităţii de a crea o economie
europeană al cărei nivel de carbon să fie cu adevărat scăzut.
Presiunea exercitată de migraţieva avea un efect deosebit de puternic asupra Europei
datorită apropierii acesteia de regiunile cele mai sărace ale lumii şi de cele care vor fi probabil
afectate în cea mai mare măsură de schimbările climatice. Agravarea situaţiei la frontierele
16
noastre sudice şi estice va necesita un răspuns ferm din partea Europei, care să combine
frontierele sigure, metodele inovative de gestionare a migraţiei şi eforturile convingătoare în
vederea combaterii cauzelor primare care stau la baza migraţiei: războaiele, instabilitatea şi
sărăcia.
Dimensiunea Europeană se află din ce în ce mai mult în centrul misiunii de asigurare a
securităţii şi siguranţei publice, fie prin combaterea criminalităţii şi terorismului, fie prin
limitarea riscurilor în domeniile transporturilor, mediului, sănătăţii şi securităţii. Noile
ameninţări asupra siguranţei sunt mai diverse, mai puţin vizibile şi mai puţin previzibile.
Combinarea instrumentelor necesare pentru oferirea de răspunsuri europene eficiente în aceste
domenii implică asocierea atentă a diverşilor actori şi a diferitelor instrumente.
Globalizarea a condus la necesitatea ca Europa să dispună de o prezenţă eficientă la nivel
mondial pentru a-şi proiecta interesele şi valorile cu succes. Extinderea şi consolidarea
solidarităţii reciproce au transformat Europa într-un actor mai credibil şi mai eficient pe scena
mondială. Totodată, s-au produs schimbări în contextul mondial. Lumea a devenit mai
interdependentă. Prin urmare, nu este numai o chestiune de principiu, ci a devenit o necesitate
vitală pentru Europa să îşi intensifice eforturile în vederea asigurării unei vecinătăţi stabile şi
prospere, multilateralismului eficient, drepturilor omului şi statului de drept, precum şi a rolului
său de lider în combaterea sărăciei. Diferenţele dintre politicile interne şi externe se estompează,
iar marile politici transversale, referitoare, spre exemplu, la schimbările climatice şi
biodivesitate, schimbările demografice şi migraţie, competitivitate, terorism şi criminalitate
organizată sau nevoile în materie de energie, nu pot fi abordate decât într-un context
internaţional.
Este esenţial ca mijloacele de acţiune politică de care dispune UE să fie adaptate pentru a
face faţă acestor provocări, precum şi altora. În mod inevitabil, resursele politice vor reprezenta o
parte importantă din combinaţia politică necesară pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor
noştri. Cea mai mare parte a finanţării necesare nu va proveni din bugetul UE, însă acesta poate
avea un rol important dacă este orientat pentru a stimula în mod eficient schimbarea.
Atât în ceea ce priveşte bugetul, cât şi în alte privinţe, acţiunea europeană ar trebui să
ofere avantaje suplimentare clare în raport cu acţiunea individuală a statelor membre în vederea
dezvoltării de politici care să promoveze interesul european comun.
17
Prin urmare, subsidiaritatea şi proporţionalitatea reprezintă criterii esenţiale pentru
determinarea valorii adăugate a cheltuielilor UE. În temeiul principiului subsidiarităţii, Uniunea
intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi atinse
mai bine, datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, la nivelul Uniunii. În temeiul
principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma acţiunii Uniunii nu depăşesc ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivelor acesteia. Alegerea unui instrument este proporţională dacă
acesta reprezintă instrumentul cel mai puţin intruziv disponibil pentru realizarea unui obiectiv
specific.
Din aceste motive, se realizează cheltuieli din bugetul UE dacă acestea reprezintă cel mai
eficient instrument politic disponibil pentru a oferi un răspuns adecvat la o anumită problemă.
Prin urmare, subsidiaritatea şi proporţionalitatea implică o evaluare a factorilor care favorizează
succesul unei politici, precum dimensiunea transnaţională, potenţialul de economii de scară sau
de gamă, cerinţele în materie de masă critică, preferinţele locale, costurile de coordonare şi alte
circumstanţe politice.
Politicile europene trebuie puse în aplicare într-un mod eficient şi eficace, pentru a
asigura valoarea adăugată necesară. Instituţiile şi, în special, Comisia sunt responsabile de
folosirea resurselor financiare. Acestea trebuie să fie în măsură să demonstreze că bugetul este
gestionat în conformitate cu cele mai înalte standarde şi că există mecanisme de execuţie
eficiente şi eficace.
Principalele aspecte care apar în acest context sunt următoarele:
Echilibrul dintre acordarea de sprijin financiar diverselor activităţi şi concentrarea
fondurilor disponibile:concentrarea pe un număr mai mic de obiective politice poate
favoriza economiile de scară şi, în anumite cazuri, poate face economii în bugetele
naţionale. Cu toate acestea, o astfel de abordare ar priva celelalte domenii de un sprijin
financiar.
Echilibrul dintre gestionarea centralizată şi descentralizată:în prezent, fondurile europene
sunt puse în aplicare prin diverse metode de gestionare. Aproximativ 22% dintre acestea
sunt gestionate la nivel central, de către Comisie; gestionarea a aproximativ 76% din
fonduri este delegată de către Comisie statelor membre, în conformitate cu „gestiunea
18
repartizată”; restul fondurilor sunt gestionate împreună cu organizaţii internaţionale sau
de către ţări terţe. Având în vedere evoluţia politicilor, trebuie reanalizată situaţia pentru
a se determina modul în care diversele tipuri de gestionare pot oferi o bună gestiune
financiară şi în ce măsură echilibrul existent reprezintă răspunsul adecvat.
Simplificarea sporită şi consolidarea instrumentelor de punere în aplicare: deschiderea
unei noi perioade de finanţare la începutul acestui an a fost însoţită de o simplificare
considerabilă a structurii bugetului UE şi a instrumentelor executare a bugetului, cu
programe care au fost reorganizate pentru a respecta principiul „un program, un fond” şi
cu un nou echilibru între accesibilitatea programelor UE şi buna gestiune financiară.
Rentabilitatea punerii în aplicare şi coerenţa între programe stau la baza realizării unei
valori adăugate.
Mobilizarea resurselor:alegerea metodei de gestionare ajută la determinarea măsurii în
care bugetul UE poate mobiliza resurse suplimentare, prin utilizarea altor instrumente
europene precum Banca Europeană de Investiţii, prin intermediul cheltuielilor naţionale,
regionale şi locale sau cu ajutorul contribuţiilor din sectorul privat.
Utilizarea agenţiilor executive: posibilitatea de a înfiinţa agenţii executive însărcinate cu
anumite responsabilităţi de gestionare a fondurilor puse în aplicare direct de către
Comisie a facilitat recursul la un personal specializat pentru anumite activităţi de
gestionare, a sporit vizibilitatea gestionării programelor şi a oferit economii de scară.
Totuşi, acest lucru pune în discuţie echilibrul optim dintre responsabilităţile politice şi de
gestionare în cadrul instituţiilor.
Cofinanţarea: cofinanţarea este un exemplu de parteneriat între acţiunile regionale,
naţionale şi comunitare în scopul realizării politicilor UE. Aceasta sporeşte gradul de
implicare şi oferă un stimulent suplimentar pentru asigurarea complementarităţii dintre
acţiunile comunitare şi naţionale. Cofinanţarea obligatorie la nivelul statelor membre este
o caracteristică esenţială a politicilor structurale şi de dezvoltare rurală ale Uniunii
Europene, politici reprezentând împreună 40% din cheltuieli în perioada financiară
actuală.
19
Asigurarea transparenţei şi vizibilităţii totale, precum şi a răspunderii depline în ceea ce
priveşte gestionarea bugetului, pentru a garanta legitimitatea şi încrederea cetăţenilor în
Uniunea Europeană.
Un aspect conex este reprezentat de flexibilitate. Buna gestiune financiară ar putea fi
sporită printr-o flexibilitate mai mare, permiţând resurselor să fie realocate în cadrul şi între
rubricile bugetare. Acest lucru ar putea contribui la redirecţionarea sprijinului spre programele
cele mai performante în termeni de rentabilitate şi în funcţie de criterii precum capacitatea de
absorbţie observată.
2.2 Politica bugetara a Romaniei
Specificul României faţă de ţările UE27 constă în structura veniturilor încasate la bugetul
de stat. În România, veniturile fiscale şi bugetare sunt dependente de veniturile din taxele şi
impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc.), în timp ce, în Uniunea Europeană,
contribuţiile celor trei mari categorii de impozite şi taxe (impozite directe, indirecte şi
contribuţiile sociale) la formarea veniturilor sunt relativ apropiate. În acest context, putem
observa că fiscalitatea din România este una medie faţă de ţările Uniunea Europeană, situându-se
la un nivel relativ apropiat de Irlanda sau Slovacia (unde se aplică o cotă unică de 19% atât
pentru venituri, cât şi pentru TVA) şi mult mai redusă atât faţă de cea din ţările UE15, de
exemplu, Suedia, Franţa sau Danemarca, cât şi în comparaţie cu unele dintre ţările nou-venite în
UE în anul 2004, precum Cehia sau Ungaria.
În prezent, România are una dintre cele mai reduse cote din UE27 la impozitul pe venitul
persoanelor fizice. Cu o rată de impozitare de 16%, România se află între Serbia (cu venituri
impozitate progresiv, cu o rată minimă de 10% şi una maximă de 14%) şi ţările dezvoltate din
UE, în care predomină, la fel, sistemul progresiv. Cele mai mari rate de impozitare a veniturilor
sunt în Danemarca (38%-59%), Suedia (30%-55%), Finlanda (29%-53,5%), Olanda (34,2%-
52%) şi Norvegia (28%-51,3%). Dintre cele 12 ţări noi membre ale UE (zece care au aderat în
mai 2004 şi două în ianuarie 2007), majoritatea au cote de impozitare mai ridicate decât
România. Astfel, Ungaria are cote cuprinse între 18% şi36%, Cehia
(12%-32%), Polonia (19%-40%) iar Bulgaria între 10% şi 24%.
În ceea ce priveşte impozitul pe profitul companiilor, România are printre cele mai scăzute
cote dintre ţările din UE27. Pentru persoanele fizice, rata de impozitare a dividendelor este de
20
16%, astfel că profiturile unei societăţi comerciale sunt impozitate cu 29,44%, în cazul
acţionarilor persoane fizice şi cu 24,4%, în cazul persoanelor juridice. Bulgaria impune o cotă de
impozitare pe profitul companiilor de 10%, Ungaria 16% iar Estonia 22% (trebuie menţionat că
Bulgaria şi Estonia nu impozitează veniturile din dividende). Dacă avem în vedere rata de
impozitare combinată (impozit pe profit + impozit pe dividende), observăm că ţările dezvoltate
din UE au un regim de impozitare mult mai restrictiv decât al României. Astfel, dacă impozitul
final combinat este de 19% în Slovacia, în Irlanda acesta este de 26%, mai mic decât în Polonia
(34,4%), Franţa (55,9%), Germania (52,4%), Cehia (35,4%) şi aproximativ egal cu cel din
Grecia (29%).
Comparativ cu ratele practicate de statele membre UE, cota TVA aplicată în România se
situează la un nivel relativ mediu. Aceeaşi rată, 19%, este întâlnită în Slovacia (unde se practică
principiul cotei unice extins şi la TVA), Germania, Cehia etc. Cea mai mare rată a TVA este
înregistrată în Suedia, Norvegia şi Danemarca (25%). Rata utilizată în România este mai mare
decât cea practicată de alte state, cum ar fi, de exemplu, Luxemburg şi Cipru (15%) sau Marea
Britanie (17%). Altfel, legat şi de taxa de primă înmatriculare, nou introdusă în Codul Fiscal şi
atât de contestată, trebuie menţionat că, în România, taxele pe mediu sunt de 10 ori mai mici în
comparaţie cu Uniunea Europeană.
Reforma sistemului fiscal naşte în continuare multe controverse în România. Succesul sau
eşecul ei depinde de momentul în care este aplicată, mediul economic în care este implementată
şi măsurile acompaniatoare – reducerea cheltuielilor publice, impunerea de constrângeri tari rău-
platnicilor, flexibilizarea Codului Muncii etc În România, opiniile pro cota unică vorbesc despre
creşteri de venituri la buget, „magnet” pentru investiţiile străine, crearea de locuri de muncă etc.
Părerile contra recunosc cotei unice de impozitare doar avantajul reducerii birocraţiei fiscale
(simplitatea ei administrativă), imputându-i lipsa de echitate. Se argumentează că veniturile la
buget s-au mărit prin creşterea încasărilor din TVA, generate de expansiunea consumului
datorată transferurilor băneşti de la românii plecaţi în străinătate şi măririi cererii celor cu
venituri mari, care au câştigat mai mult ca urmare a aplicării cotei unice. În mod cert, consensul
minim privind consolidarea unei strategii fiscale predictibile în România este necesar deoarece
concurenţa fiscală între ţările UE este din ce în ce mai puternică.
21
CAPITOLUL 3
NECESITATEA IMPLEMENTĂRII UNUI PROGRAM DE REFORMA A POLITICII ECONOMICE ÎN ROMÂNIAObiectivul central, stabilit la Lisabona în 2000, de a transforma UE
până în anul 2010, în cea mai competitivă şi dinamică economie, bazată pe
cunoaştere, cu locuri de muncă mai numeroase şi mai bune şi o incluziune
socială mai mare, reprezintă provocările care, ulterior relansării Agendei
Lisabona în 2005, au determinat Statele Membre să se angajeze tot
mai mult în procese ample de reformă pentru atingerea acestor obiective.
2006 a reprezentat anul în care Strategia Lisabona relansată a dat rezultate
atât la nivelul statelor membre cât şi la nivel comunitar.
Guvernul României s-a angajat cu seriozitate în respectarea Agendei
Lisabona relansată, motiv pentru care a elaborat Programul Naţional de
Reformă pe perioada 2007-2010 (PNR) printr-un efort participativ al
instituţiilor implicate în procesul de identificare a priorităţilor naţionale
relevante, necesare continuării şi adâncirii reformelor destinate atingerii
obiectivelor de creştere economică şi ocupare, anunţate pentru anul 2010, şi
reducerii decalajelor economice şi sociale faţă de media statelor membre UE.
Documentul pune în evidenţă provocările asupra cărora trebuie să se
concentreze Guvernul României în perioada 2007-2010, ca răspuns la liniile
directoare ale Agendei Lisabona relansate de a integra politicile de
dezvoltare (macro, micro şi piaţa muncii) şi reformele initiate într-un
program coerent, care să evidenţieze valorificarea sinergiilor dintre aceste
politici, indicând, după caz, factorii de echilibru care se impun.
România se află într-o perioadă de consolidare a economiei sale de
piaţă, în care apare ca necesară această abordare integrată a politicilor
pentru a putea răspunde eficient la provocările cu care se confruntă.
22
Parteneriatul creat între COM şi cele 27 de SM este determinat de o
participare susţinută a tuturor statelor la procesul Lisabona, România fiind
angajată să-şi aducă contribuţia naţională la atingerea obiectivelor sale.
Un succes al implementării Programului de Guvernare 2005-2008, la 2
ani de bilanţ (Raport asupra îndeplinirii Programului de guvernare 2005-2008
– martie 2007), îl reprezintă ritmul susţinut al implementării măsurilor
anunţate, ce au contribuit la finalizarea procesului de aderare la 1 ianuarie
2007.
Efectele reformei fiscale se fac resimţite, astfel practicarea cotei unice
a determinat schimbarea comportamentului contribuabililor în achitarea
obligaţiilor bugetare şi pentru prima dată rata de impozitare realizată
(17,4%) a fost peste rata legală a impozitului pe profit (16%), impozitele şi
taxele pe bunuri şi servicii s-au transformat în principala sursă de venituri la
bugetul de stat, impozitarea muncii declarate a determinat creşterea
gradului de ocupare a forţei de muncă şi atragerea de venituri suplimentare,
descurajându-se astfel munca la negru. În anul 2006, creşterea reală a
veniturilor la bugetul general consolidat a fost, raportat la anul 2005, de
14,6%.
În ceea ce priveşte reforma de pe piaţa muncii: câştigul salarial mediu
brut a înregistrat o creştere de 40,6%, reprezentând 2/3 din creşterea totală
de 60%, prevăzută în Programul de Guvernare; eliminarea inechităţilor din
sistemul de pensii prin recalcularea pensiilor din 3.554.474 de dosare, ca
urmare 1.614.405 persoane (45,4%) au obţinut un punctaj mai mare decât
cel actual, iar pensia medie a acestei categorii de beneficiari a înregistrat la
sfârşitul anului 2005 o creştere de 21,3% faţă de nivelul existent înainte de
recalculare; prin completările aduse sistemului asigurărilor pentru şomaj s-a
diferenţiat indemnizaţia acordată şomerilor în funcţie de stagiul de cotizare
şi de media salariilor brute realizate în ultimele 12 luni de activitate (rata
şomajului înregistrat s-a redus cu 1,1 puncte procentuale, de la 6,3 % în
decembrie 2004 la 5,2% în decembrie 2006); implementarea măsurilor
23
prevăzute în programul de ocupare, îndeplinit de Serviciul Public de Ocupare,
în urma căruia au fost încadrate în muncă peste 1 milion de persoane aflate
în căutarea unui loc de muncă în perioada 2005 - 2006; protejarea şi
majorarea puterii de cumpărare a pensiilor s-a realizat prin actualizarea
periodică a valorii punctului de pensie valabil în cadrul sistemului public de
pensii (asigurări sociale de stat şi agricultori), pensia medie a crescut de la
211 lei în decembrie 2004 la 325 lei în decembrie 2006, respectiv cu 54,0%
în termeni nominali şi cu 35,2% în termeni reali.
Relaxarea mediului de afaceri prin înregistrarea firmelor în termen de 3
zile, s-a realizat prin eliminarea unor categorii de autorizaţii obligatorii şi
înlocuirea acestora cu declaraţii pe propria răspundere, ceea ce a permis
realizarea unor investiţii străine în valoare de 14,3 miliarde Euro, ajungând la
un nivel apropiat celor înregistrate în întreaga perioada 1990-2004 (16
miliarde Euro).
Creşterea investiţiilor în economie s-a produs pe fondul creşterii
încrederii în sistemul judiciar, generată de reforma din sistem prin care s-au
implementat măsuri ce au urmărit garantarea independenţei efective a
puterii judecătoreşti prin: asigurarea integrităţii profesionale a magistraţilor,
combaterea actelor de corupţie care afectează actul de justiţie, creşterea
transparenţei în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, consolidarea
rolului de garant al puterii judecătoreşti conferit Consiliului Superior al
Magistraturii, precum şi prin simplificarea procedurilor judiciare şi a celor
administrative şi asigurarea celerităţii soluţiilor litigiilor.
În domeniul sănătăţii obiectivul fundamental al reformei a fost acela de
a pune serviciile medicale în slujba cetăţeanului, de aceea prioritare au fost
pe de o parte îmbunătăţirea actului de conducere şi administrare
reglementate printr-o nouă Lege a spitalelor promovată în 2006, iar pe de
altă parte restructurarea asistenţei medicale care presupune reforma
instituţiei medicului de familie.
24
Pentru perfecţionarea administraţiei publice au fost întreprinse reforme
privind accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice şi
reorganizarea acestora în raport cu cerinţele populaţiei, prin: promovarea
unui nou cadru legislativ privind serviciile publice de gospodărie comunală, a
unei strategii de descentralizare sectorială pentru serviciile publice de bază
(educaţie, sănătate, ordine publică şi asistenţă socială); stabilirea unui
sistem de planificare strategică pentru fiecare autoritate din administraţia
publică centrală şi locală; creşterea transparenţei şi integrităţii în exercitarea
funcţiilor publice în administraţie.
În domeniul educaţiei şi cercetării au fost întreprinse măsuri pentru:
compatibilizarea sistemului educativ şi al cercetării cu sistemele europene,
dezvoltarea infrastructurii şcolare şi de cercetare şi reconsiderarea statutului
cadrelor didactice şi al cercetătorilor, inclusiv din perspectiva salariilor
obţinute. Pentru prima oară după 1990, Guvernul derulează proiecte de
dezvoltare în domeniul educaţiei şi face investiţii importante în domeniul
cercetării prin amplificarea programelor de sprijinire socială a elevilor şi
studenţilor.
Aceste evoluţii au permis României ca în perioada următoare să-şi
concentreze eforturile pe adâncirea reformelor relevante pentru atingerea
obiectivelor Lisabona: reforma politicii fiscale, reforma în domeniul
cheltuielilor publice şi al managementului resurselor, reforma administraţiei
publice, reforma sistemului de pensii, reforma în domeniul serviciilor de
asistenţă socială şi de sănătate, reforma educaţiei în toate mediile de
învăţământ şi a formării continue – creşterea capacităţii serviciului public de
ocupare şi a structurilor de formare profesională, reforma în domeniul
pieţelor concurenţiale (energie, gaze naturale, transporturi, telecomunicaţii,
achiziţii publice, piaţa muncii, piaţa produselor agricole), reforma în domeniul
reglementărilor.
Începând cu anul 2007 au fost alocate sume importante din buget
pentru susţinerea acestor reforme, acestea implementându-se prin programe
25
concrete asumate de ministerele de linie şi de instituţiile administraţiei
centrale şi locale implicate în procesul Lisabona.
Pentru a menţine ritmul reformelor, România consideră că îndeplinirea
obiectivelor sale de reformă este strâns legată de mai multe aspecte,
precum: rezolvarea deficitului de infrastructură (educaţie, transporturi,
comunicaţii, piaţa muncii, mediu de afaceri, CDI); implementarea prudentă a
politicilor care să menţină un mediu economic stabil, prin asigurarea unui
management adecvat al finanţelor publice şi al inflaţiei; dezvoltarea unei
culturi în administraţia centrală şi locală, care să permit funcţionarilor publici
să facă faţă provocărilor generate de calitatea de stat membru; consolidarea
pieţelor concurenţiale, în special în domeniul energiei cuplate cu iniţiative de
promovare a mediului înconjurător sustenabil; promovarea bazei industriale
şi a reglementărilor mai bune; reducerea disparităţilor dintre mediul rural şi
cel urban; reducerea impozitării muncii şi dezvoltarea relaţiilor de muncă
flexibile care să permită o mai bună remuneraţie a muncii; măsurile de
flexibilizare să fie însoţite de cele de asigurare a securităţii locului de muncă;
măsuri de promovare pe piaţa muncii a grupurilor sociale dezavantajate, în
special a tinerilor şi a persoanelor în vârstă.
Astfel, fiind conştientă de evoluţia rapidă a economiei globale,
România îşi pregăteşte contribuţia naţională pentru a asigura convergenţa
cu obiectivele Strategiei Lisabona relansate:
• Europa un loc mai atractiv pentru a investi şi a munci;
• Cunoaştere şi inovare pentru dezvoltare economică;
• Crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune,
Pentru România atingerea performanţelor economice şi de ocupare interne, corelate cu un
system social echitabil sunt cruciale pentru dezvoltarea durabilă a societăţii. De aceea, pentru
atingerea acestor obiective, România a concentrat în PNR o largă paletă de politici şi iniţiative,
stabilindu-şi următoarele priorităţi:
Îmbunătăţirea capacităţii administrative este o prioritate orizontală de o deosebită
importanţă, prin care vor fi evidenţiate politicile / măsurile specifice care trebuie
26
întreprinse pentru asigurarea cadrului necesar pentru susţinerea competitivităţii în
domenii cheie: (1) sistemul judiciar, (2) autoritatea de concurenţă, (3) capacitatea
autorităţilor publice de a lansa licitaţii publice, (4) managementul cheltuielilor
guvernamentale.
Îmbunătăţirea calităţii şi managementului cheltuielilor guvernamentale pentru a
asigura investiţii productive în contextul iniţierii unor politici macro-economice
prudente;
Îmbunătăţirea funcţionării pieţelor (în special piaţa de energie şi de transporturi,
inclusive investiţiile pentru interconectare);
Continuarea îmbunătăţirii mediului de afaceri (în principal prin
reducerea şi reorientare ajutorului de stat către o abordare
orizontală, creşterea calităţii cadrului de reglementare,
îmbunătăţirea predictibilităţii afacerilor şi facilitarea accesului la
capital);
Creşterea ocupării şi a ratei de activitate prin: transformarea
activităţii de prestare a muncii nedeclarate în activităţi
desfăşurate în temeiul unor contracte de angajare, în special prin
creşterea eforturilor de a reduce costurile nesalariale pe piaţa
muncii, dezvoltarea abilităţilor, educaţiei şi îmbunătăţirea pieţei
muncii; întreprinderea măsurilor specifice, destinate unei mai
bune integrări a grupurilor dezavantajate (cu referinţă asupra
fermelor din agricultura de subzistenţă şi asupra etniei rrome) şi
a creşterii accesului lor pe piaţa muncii.
România îşi va concentra eforturile pe dezvoltarea capacităţii
administrative de implementare, evaluare şi monitorizare a reformelor
asumate prin PNR, ţinând cont că în procesul de evaluare efectuat de către
COM vor fi apreciate progresele înregistrate în funcţie de capacitatea
României de implementare a acestor reforme şi de atingere a obiectivelor
propuse.
27
Aceste aspecte sunt direct corelate cu evaluarea şi monitorizarea
performanţelor, rezultate din implementarea fondurilor structurale, ce sunt
alocate României pentru perioada 2007-2013.
Începând cu anul 2005, România a demarat realizarea de parteneriate
de consultare a mediului de afaceri şi a asociaţiilor profesionale în vederea
elaborării şi definitivării documentelor programatice enumerate, prin care au
fost asumate măsuri şi acţiuni concrete de creştere economică şi ocupare,
convergente cu Programul Naţional de Reformă 2007-2010. Anul 2007 va fi
marcat de continuarea consultării sectoriale a partenerilor pentru reformele
propuse, precum şi a Parlamentului pentru atingerea consensului naţional cu
privire la respectarea angajamentelor asumate pe perioada 2007-2010.
În procesul de parteneriat iniţiat alături de COM şi SM, Guvernul
României va promova în cadrul PNR noi măsuri şi acţiuni, rezultate din
pregătirea noului ciclu Lisabona care va fi anunţat la Consiliul de primăvară
din 2008.
Una dintre provocările bugetare principale pe termen mediu şi lung
este necesitatea de a elimina disparităţile structurale ce au fost identificate
în sectoarele de infrastructură, învăţământ, sănătate şi cercetare şi
dezvoltare, menţinând în paralel poziţia bugetară caracterizată de niveluri
prudente ale deficitului bugetarGuvernul va susţine acest echilibru prin
îmbunătăţirea administrării veniturilor şi prin sporirea eficienţei cheltuielilor
bugetare.
Deşi nivelul cheltuielilor guvernamentale va creşte pe termen mediu,
se impune îmbunătăţirea gradului de eficienţă a modului de cheltuire a
fondurilor publice, mai ales prin stabilirea de priorităţi clar formulate, în
special pentru proiectele de investiţii. Procesul de reformă se realizează prin
coordonarea orizontală a politicilor economice, îmbunătăţirea în continuare a
programării bugetare pe termen mediu şi creşterea transparenţei acestui
proces.
28
Implementarea reformelor structurale subliniate mai sus, este
esenţială pentru creşterea eficienţei şi pentru sporirea gradului de
responsabilizare, incluzând creşterea ponderii asistenţei medicale şi
profilactice în totalul cheltuielilor, consolidarea procesului de descentralizare
a învăţământului prin definirea şi implementarea finanţării per capita,
promovarea schemelor de învăţare continue şi a pregătirii profesionale, şi
prin îmbunătăţirea legăturii dintre sectorul de cercetare şi dezvoltare şi
sectorul corporatist şi IMM-uri.
În anul 2006, Guvernul României a iniţiat un proces de reformă prin
introducerea sistemului de planificare strategică la nivelul administraţiei
publice centrale. În România acest sistem este implementat în două etape:
elaborarea componentei de management a planurilor strategice şi respectiv
componenta de programare bugetară. În acest sens, Guvernul a adoptat
Metodologia privind sistemul de planificare strategică pe termen mediu a
instituţiilor administraţiei publice centrale, Etapa I - Componenta de
Management.
Obiectivele sistemului de planificare strategică sunt reprezentate de
creşterea predictibilităţii acţiunii guvernamentale, managementul eficient al
politicilor publice, crearea conexiunii dintre planificarea politicilor publice şi
elaborarea bugetului, precum şi creşterea coerenţei şi eficienţei în cheltuirea
fondurilor publice.
În anul 2007, ministerele de linie vor beneficia de asistenţă pentru
aplicarea metodologiei de elaborare a bugetului pentru 2008 şi pentru
elaborarea Metodologiei de Planificare Strategică Etapa II - Componenta de
bugetare pe programe, precum şi a metodologiei privind stabilirea
indicatorilor de performanţă pentru programele bugetare.
România va promova măsuri consistente de reformă în scopul
accelerării procesului de descentralizare şi creşterii eficienţei, precum şi a
îmbunătăţirii sustenabilităţii în sectoarele pensii, sănătate, educaţie şi
cercetare-dezvoltare. Procesul bugetar în ansamblu va cunoaşte o
29
aprofundare a procesului de reformă prin extinderea gradului de cuprindere
a programelor bugetare şi a cadrului pe termen mediu cu scopul creşterii
predictibilităţii şi transparenţei modului de cheltuire a resurselor publice.
Procesul de programare bugetară este consolidat cu scopul trecerii
accentului de la bugetarea axată pe costuri la implementarea bugetarii
bazată pe performanţă, în sensul proiectării bugetelor pe obiective şi
corelarea acestora cu indicatori de performanţă. Bugetul pentru anul 2007 a
fost în mare parte proiectat în structura bazată pe programe (din totalul
cheltuielilor bugetului de stat, 64% au fost alocate pe bază de programe),
acest tip de programare urmând să fie extins la majoritatea cheltuielilor
bugetare. De asemenea, trebuie menţionat că bugetul pe anul 2007 şi cadrul
bugetar pe termen mediu asociat reprezintă un progres important în
condiţiile în care conţin un număr limitat de priorităţi formulate clar şi
transparent, susţinute corespunzător din punct de vedere al finanţării.
Operarea eficientă a programării bugetare va necesita o perioadă mai
lungă de timp pentru a-şi arăta beneficiile, deoarece implică eforturi de
îmbunătăţire a capacităţii de analiză, de management şi de implementare în
toate structurile guvernamentale. În vederea întăririi capacităţii de
programare pe termen mediu în domeniul finanţelor publice, Guvernul
dezvoltă activitatea de modelare economică care să ofere estimări
fundamentate pentru proiecţia bugetară şi de implementare a metodologiei
de programare bugetară multi-anuală, inclusiv un mecanism transparent
pentru luarea deciziilor în cadrul Guvernului relativ la activităţile viitoare şi
cheltuielile aferente.
Prin implementarea reformelor structurale în domeniul educaţiei,
sănătăţii, pensiilor şi prioritizarea investiţiilor publice va îmbunătăţi
sustenabilitatea finanţelor publice, România va întări gradul de
responsabilitate şi eficienţa în asigurarea serviciilor publice şi va crea
condiţiile pentru accelerarea ritmului de creştere economică potenţială,
implicit a procesului de convergenţă în ansamblu.
30
Din perspectiva domeniilor prioritare identificate la nivel european
principalele angajamente asumate de România pentru perioada 2007-2010
sunt următoarele:
În perioada 2007-2010 se estimează că produsul intern brut va creşte
cu ritmuri în medie de 6,1%, pe seama măririi volumului de activitate, cu
deosebire în construcţii şi servicii. În ceea ce priveşte formarea brută de
capital fix aceasta va creşte în medie cu circa 12,0%, în condiţiile în care
cererea internă, în ansamblul său, va creşte cu un ritm mediu de circa 8,2%.
Populaţia activă totală va creşte, ca efect al reducerii ponderii
populaţiei de peste 65 ani în total populaţie activă în favoarea populaţiei
active cu vârsta de 15-64 ani. În aceste condiţii rata de activitate va ajunge
la circa 67,6% în anul 2010.
Continuarea consolidărilor fiscale va fi corelată cu intensificarea
reformelor structurale anunţate. Datoria guvernamentală a reprezentat
15,1% din PIB la sfârşitul anului 2006, cu mult sub limita de 60% din PIB. În
ultimii ani, deficitul bugetar al României s-a situat constant sub valoarea de
referinţa de 3% din PIB, iar tendinţa descrescătoare a acestuia relevă
desfăşurarea unui proces de consolidare fiscală.
Continuarea implementării strategiei de ţintire directă a inflaţiei, astfel
se urmăreşte atingerea unei ţinte a inflaţiei de 4 ± 1% în anul 2007 şi 3,8 ±
1% în anul 2008;
Politica monetară îşi va păstra în perioadele imediat următoare
conduita fermă, manifestată prin caracterul relativ restrictiv al ratei dobânzii
de politică monetară, prin controlul ferm al lichidităţii de pe piaţa monetară
şi prin menţinerea măsurilor complementare adoptate în vederea temperării
creşterii creditului neguvernamental
Continuarea reformei fiscale, în special a administraţiei fiscale prin
care se urmăreşte: stabilire unui deficit bugetar de 2,8% în 2007 din
produsul intern brut, pentru a susţine dezinflaţia şi deficitul de cont curent în
limite rezonabile, în perioada următoare; restructurarea cheltuielilor publice
31
prin prioritizarea programelor de anvergură naţională; crearea condiţiilor
pentru absorbţia şi funcţionarea instrumentelor structurale, care reprezintă
resursa cea mai importantă de care va beneficia România pentru a atinge
obiectivul de creştere durabilă; creşterea veniturilor bugetare, în 2007, cu
2,9 puncte procentuale ca pondere în produsul intern brut faţă de anul 2006
(incluzând şi fondurile externe nerambursabile). Majorarea deficitului
bugetar de la 0,5% din produsul intern brut la 2,5% din produsul intern brut
a fost justificată de necesitatea demarării unor proiecte pentru infrastructură
în domeniile prioritare în vederea susţinerii reformelor propuse: transporturi
şi mediu, a unor proiecte de investiţii în domeniul învăţământului şi sănătăţii,
pregătirii proiectelor publice finanţabile din fonduri structurale pentru
perioada 2007-2013, pentru a evita eventualele probleme în accesarea
acestora în anul 2007. Continuarea reformelor pentru contracararea
consecinţelor economice şi bugetare ale îmbătrânirii populaţiei prin
reducerea datoriei publice: creşterea ratei de participare pe piaţa forţei de
muncă şi a productivităţii, reformarea sistemului de pensii prin punerea în
practică a unor măsuri de consolidare suplimentară a pilonului de pensii
publice redistributiv, in paralel cu crearea unui sistem multipilon (masuri
care sa descurajeze pensionarea timpurie si sa reducă costurile de
pensionare), reforma sistemului de sănătate prin creşterii gradului de
participare a sectorului privat si diversificarea resurselor de finanţare,
continuarea eforturilor de restructurare a spitalelor si creşterea accentului
pus pe latura preventiva a sistemului.
Acţiunile Prioritare propuse de Consiliul European de Primăvară din
2006 creşterea eficientei cheltuielilor publice prin îmbunătăţirea orientării pe
termen mediu a cadrului
bugetar.Asigurarea convergenţei între PNR, Programul de covergenţă depus în
luna ianuarie 2007 şi Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007-2013
aprobat în noiembrie 2006 în vederea reducerii decalajelor economice,
32
pregătirea pentru adoptarea monedei unice Euro şi creşterea capacităţii de
absorbţie a fondurilor structurale şi fondurilor de coeziune, pentru care au
fost asumate alocări importante pentru atingerea obiectivelor Lisabona.
Nivelul indicativ al cheltuielilor de tip Lisabona estimat la cca. 55,98% din
totalul alocărilor din Fondurile Structurale şi de Coeziune pentru întreaga
perioadă de programare 2007-2013. Începând cu anul 2007, România
trebuie să asigure plata contribuţiei sale pentru finanţarea bugetului Uniunii
Europene în cadrul sistemului resurselor proprii.
Nivelul maxim al resurselor proprii necesare finanţării cheltuielilor
comunitare nu poate depăşi, pe ansamblul bugetului comunitar, nivelul de
1,24% din venitul naţional brut comunitar.
Sumele estimate a fi plătite de România pentru finanţarea bugetului
comunitar sunt în sumă de circa 1.123,6 milioane euro pentru 2007, 1.207,7
milioane euro pentru 2008, 1.187,4 milioane euro pentru 2009 şi 1.307,4
milioane euro pentru 2010. În următoarea perioadă România va gestiona 7
programe operaţionale pentru obiectivul convergenţă şi 8 programe pentru
obiectivul de cooperare transfrontalieră. Din cele 7 programe operaţionale,
două dintre acestea sunt destinate continuării reformei în administraţia
publică centrală şi locală (respectiv Dezvoltarea Capacităţii Administrative şi
Asistenţă Tehnică).
România va asigura complementaritatea politicilor şi măsurilor
naţionale din PNR cu măsurile cuprinse în programele comunitare: Programul
cadru pentru cercetare-dezvoltare FP7 şi Programul pentru Competitivitate şi
Inovare –CIP 2007-2013.
Concentrarea cheltuielilor publice pe R&D la nivelul România îşi
propune să atingă nivelul de 3% din PIB pentru activitate de CDI (din care 1%
fonduri publice naţionale şi 2% fonduri private) în jurul anului 2015. Pentru
anul 2010 România şi-a asumat un nivel al cheltuielilor publice de 1% din PIB
şi estimează un nivel al cheltuielilor din domeniul privat pentru cercetare
dezvoltare de 0,8% din PIB;
33
Diversificarea instrumentelor destinate promovări cunoaşterii şi
dezvoltării şi diversificării infrastructurii de cercetare-dezvoltare şi inovare;
Implementarea coerentă a politicii de TIC pentru promovarea
cunoaşterii: prin implementarea Planului i2010, dezvoltarea şi eficientizarea
serviciilor publice electronice (e-guvernare, e-educaţie, e-sănătate),
securizarea reţelelor de comunicaţii electronice, dezvoltarea şi creşterea
accesibilităţii infrastructurii de broadband şi îmbunătăţirea accesului la
tehnologia informaţiei, precum şi introducerea radiodifuziunii şi televiziunii
digitale pe scară largă.
România va promova modernizarea sistemului de protejare a
drepturilor de proprietate intelectuală considerând că aceasta va contribui
efectiv la creşterea competitivităţii întreprinderilor şi la promovarea inovării.
Dezvoltarea instrumentelor de evaluarea impactului actelor normative
şi a politicilor publice.
Dezvoltarea politicilor de sprijin a IMM în conformitate cu principiul
„Think small first” dezvoltarea structurilor de informare a IMM; impozitarea
microîntreprinderilor au fost modificate cotele de impozitare astfel: 2%
pentru anul 2007, 2,5% pentru anul 2008 şi 3% pentru anul 2009, iar
contribuabilii care depăşesc 100.000 euro în cursul anului plătesc pentru acel
an impozit pe profit; uniformizarea cotei de impunere pentru categoriile de
venit la cota de 16%;
Continuarea procesului de reducere a barierelor administrative prin
evaluarea sistemelor actuale de autorizare, evaluare iniţiată din perspectiva
transpunerii Directivei Serviciilor în Piaţa Internă, urmărind crearea unei
pieţe funcţionale a serviciilor;
România a acceptat sarcina de reducere a poverii administrative la
nivelul Uniunii Europene cu 25% până în 2012, în condiţiile dezvoltării unei
metodologii unitare de evaluare a costurilor administrative
Dezvoltarea spiritului antreprenorial - educare si instruire pentru
încurajarea spiritului antreprenorial (mai ales in rândul femeilor şi tinerilor),
34
corelarea programelor educaţionale cu cerinţele pieţei, educarea spiritului
antreprenorial.
Creşterea accesului la finanţare pentru IMM-uri si crearea unei pieţe
financiare complet integrate - maximizarea potenţialului fondurilor
structurale prin instrumente tradiţionale şi noi instrumente financiare
inovative (încheierea Memorandumului pentru iniţiativa Jeremie).
România şi-a asumat măsuri pentru întărirea şi extinderea Pieţei
Interne şi urmăreşte transpunerea, implementarea şi aplicarea completă a
legislaţiei CE pentru a permite consumatorilor, lucrătorilor si întreprinderilor
(mediului de afaceri) să beneficieze de avantajele oferite de participarea pe
pieţe competitive. România şi-a asumat reducerea graduală a deficitului de
transpunere stabilită la nivel comunitar de la 1,5% la 1% până în 2009.
România acordă prioritate Agendei privind reglementari mai bune
(Better Regulation) prin utilizarea studiilor de impact care sa măsoare
costurile administrative si sa ajute la simplificarea reglementărilor din
sectoare prioritare şi va implica mediul de afaceri, în special IMM-urile în
procesul de legiferare. Totodată va proceda la abrogări şi codificări urmărind
simplificarea legislaţiei actuale. Pentru a da consistenţa necesară acestor
aspecte România a iniţiat procesul de elaborare a Strategiei pe better
regulation. Totodată s-a adoptat actul normativ privind "Strategia pentru
îmbunătăţirea sistemului de planificare şi elaborare a politicilor publice la
nivelul administraţiei publice centrale" care se va constitui în instrument de
evaluare a politicilor publice, de asemenea au fost elaborate proceduri de
fundamentare a actelor normative la nivel central bazate pe studii de impact.
România desfăşoară o politică concurenţială pro-activă în conformitate
cu Planul de acţiuni privind implementarea politicii în domeniul ajutorului de
stat, aprobată în 2006, prin care se urmăreşte promovarea unui cadru
legislativ care să uşureze accesul pe piaţă (aplicarea art.81 şi 82 din TCE, în
ceea ce priveşte concentrările economice) şi aplicarea reformei ajutorului de
stat (limitarea şi direcţionarea ajutoarelor de stat pentru politici orizontale).
35
Creşterea participării la piaţa muncii prin îmbunătăţirea funcţionării
sistemului instituţional şi de reglementare, creşterea ratei de ocupare în
rândul tinerilor şi lucrătorilor în vârstă şi prin activarea grupurilor sociale
vulnerabile;
Crearea şi susţinerea funcţionării unor parteneriate regionale pentru
ocupare şi incluziune sociale menite să promoveze la nivel regional şi local o
viziune comună şi activă asupra elementelor de ocupare şi incluziune socială
şi să stimuleze utilizarea fondurilor europene disponibile în acest sens.
Utilizarea conceptului de flexisecuritate ca bază a elementelor de
reformă asupra cadrului instituţional şi reglementativ specific pieţei muncii,
protecţiei sociale, promovării educaţiei pe întreg parcursul vieţii.
Politicile de incluziune sociala ţintesc un impact decisiv asupra
reducerii sărăciei si excluziunii sociale pana in 2010, fiind îndreptate spre
grupuri ţintă, ca de exemplu reducerea riscului de sărăcie si marginalizare
sociale în rândul copiilor, implementarea de măsuri active de ocupare
destinate grupurilor dezavantajate supuse riscului de sărăcie extremă.
Abordarea provocărilor demografice prin creşterea sustenabilităţii
sistemului de pensii (pe cei trei piloni), creşterea ratelor de ocupare,
promovarea reconcilierii vieţii profesionale cu cea de familie, servicii sociale
şi de îngrijire a sănătăţii accesibile şi de bună calitate.
Promovarea unei abordări integrate, la nivel naţional, regional şi local,
a politicilor privind educaţia, formarea profesională continuă, ocuparea forţei
de muncă, incluziunea socială, mobilitatea ocupaţională şi geografică.
Participarea la metodele deschise de coordonare în domeniile ocupării
forţei de muncă şi incluziunii sociale, promovate la nivel comunitar
(asumarea orientărilor şi ţintelor commune statelor membre, promovarea şi
preluarea de bune practici în aceste domenii).
România dă consistenţă acţiunilor sale în domeniul politicii energetice
pentru a răspunde într-o manieră echilibrată a celor trei obiective majore:
securitatea (securizarea) aprovizionării cu energie, competitivitatea
36
sectorului energetic şi sustenabilitatea mediului înconjurător prin noul
document de Strategie în domeniul energiei lansat recent în dezbatere
publică. România va reduce progresiv intensitatea energetică cu 2,5-3%
anual. România va fi un promotor activ al proiectelor de interconectare şi a
proiectelor de infrastructură care să contribuie la diversificarea ofertei şi
integrarea pieţelor regionale în piaţa europeană internă (proiectul Nabuco,
oleoductul Constanţa- Trieste) Totodată va continua investiţiile la Centrala
Nucleară de la Cernavodă. România va continua procesul de liberalizarea a
pieţelor în domeniul energiei şi a gazelor naturale: liberalizarea integrală a
pieţei de energie electrică, inclusiv pentru consumatorii casnici, va avea loc
în anul 2007, iar liberalizarea integrală a pieţei gazelor naturale va avea
începând cu 01.07.2007. România trebuie să adopte măsuri de consolidare
pe piaţă a autorităţii de reglementare ANRE care să îi confere autonomia în
relaţia cu producătorii şi furnizorii din domeniu.
România a armonizat legislaţia privind tehnologiile de producere a
biocarburanţilor ţintele stabilite pentru utilizarea în transport a
biocarburtanţilor fiind evaluate la nivelul anului 2007 la 2% din totalul de
conţinut energetic al tuturor tipurilor de benzină şi motorină, acesta
ajungând la 5,75% în 2010.
România şi-a exprimat deschiderea către consolidarea poziţiei în ceea
ce priveşte conservarea biodiversităţii pentru care îşi propune reducerea
graduală până în 2010 a ratei actuale de pierdere de diversitate.
În ceea ce priveşte schimbările climatice va implementa Planul
naţional de acţiune pentru schimbările climatice în conformitate cu
angajamentele stabilite prin protocolul de la Kyoto, totodată se vor pregăti
condiţiile pentru "Pregătirea negocierilor şi acţiunilor post-2012".
37
CAPITOLUL 4
ELEMENTE DE REFORMA ALE POLITICII BUGETARE ÎN ROMÂNIA
Un lent proces de reformă a bugetului Uniunii Europene a fost demarat în urma acordului
inter-instituţional european din mai 2006. Obiectivul acestuia este adaptarea priorităţilor si
direcţiei cheltuielilor publice europene la provocările generate de o economie globalizată si de o
Uniune extinsă la 27 de state.
Dacă pe o piaţă liberă mecanismele impersonale ale preţurilor si competiţiei
direcţionează în mod natural alocarea resurselor acolo unde consumatorii dictează că vor fi
utilizate în modul cel mai productiv, când vine vorba de finanţe publice, (re)distribuirea
resurselor trebuie să se desfăsoare inevitabil în baza logicii conflictuale si întortocheate a
politicii.
La sfârsitul anului trecut, Comisia Europeană a lansat o consultare publică privind
reforma bugetului UE care a adunat până în prezent peste 200 de propuneri de restructurare
bugetară din partea guvernelor naţionale, instituţiilor europene, autorităţilor locale din UE,
diverselor asociaţii profesionale, mai multor universităţi si ONG-uri. După examinarea acestora,
Comisia va publica, în luna decembrie, o carte albă privind reforma bugetului european.
Miza dezbaterii privind reforma bugetului UE nu este dimensiunea cheltuielilor publice ale
Uniunii. Oficial plafonat la 1,24% din PNB-ul UE, bugetul european s-a ridicat în ultimii ani la
un nivel mediu de circa 120 de miliarde de euro anual (134,4 miliarde de euro pentru 2008),
adică puţin peste 1% din PNB-ul Uniunii Europene. Este de asteptat ca acesta să rămână relativ
38
neschimbat în următorul plan bugetar multianual, care acoperă perioada 2014-2020. În
consecinţă, dezbaterea din prezent se limitează la reconsiderarea direcţiilor viitoare în care ar
trebui canalizate cheltuielile publice europene.
În structura actuală, cea mai mare parte din bugetul european, circa 40%, merge către
subvenţionarea producţiei agricole din UE, în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC),
finanţarea programelor structurale de dezvoltare ocupă poziţia a doua în topul cheltuielilor
europene, urmată, pe locul trei, de finanţarea politicilor interne.
Obiectivul declarat al reformei bugetului european este modernizarea cheltuielilor
publice ale UE în conformitate cu provocările actuale (precum globalizarea, încălzirea globală,
cresterea migraţiei etc.) si adaptarea acestora la realităţile unei Uniuni extinse la 27 de ţări, între
care există dispărităţi notabile privind nivelul de dezvoltare economică si socială.
În condiţiile în care nivelul bugetului european rămâne relativ neschimbat, realocarea
cheltuielilor implică inevitabil un „trade off“ între cele două componente majore, PAC si
fondurile structurale care alcătuiesc politica europeană de coeziune. Ca urmare, sporirea
fondurilor structurale (asa cum doresc mai multe state membre, si în special ţările din estul
Europei) nu se poate realiza fără diminuarea nivelului actual al subvenţiilor agricole; si invers,
menţinerea cheltuielilor actuale cu PAC (asa cum doresc statele membre cu un important sector
agricol) restrânge posibilitatea de a creste finanţarea diverselor politici de coeziune.
Ceea ce trebuie remarcat este că proporţia cheltuielilor cu PAC în bugetul european a scăzut de
la un maxim istoric de 70% în anii ’80, iar tendinţa descendentă este estimată să continue,
urmând ca politica agricolă să consume doar 30% din bugetul UE în 2013, în timp ce proporţia
cheltuielilor destinate politicii de coeziune s-a majorat gradual în ultimii ani. Cu toate acestea,
statele din estul Europei - desi doresc să beneficieze de mai multe fonduri structurale - ezită să
accepte o diminuare a cheltuielilor cu subvenţiile agricole, care ar implica trecerea parţială la
finanţarea subvenţiilor agricole din bugetele locale. Contribuţia Guvernului României la procesul
de consultare privind reforma bugetului european ilustrează perfect cerinţele contradictorii ale
noilor state membre. Conform acesteia, convergenţa noilor ţări membre către nivelul mediu de
dezvoltare al UE trebuie să stea în centrul dezbaterii privind reforma bugetară, iar mărirea
finanţării politicii de coeziune este mijlocul potrivit de a realiza acest obiectiv. În acelasi timp
însă, Guvernul de la Bucuresti se opune unei eventuale diminuări a finanţării PAC si consideră
39
că bugetul actual al UE este suficient pentru a acomoda, pe termen scurt si mediu, atât
dezvoltarea politicii comune de coeziune, cât si a politicii agricole.
Subvenţiile agricole rămân totusi, indiferent de rezultatele reformei bugetare, un
instrument prin care Europa menţine în mod artificial un sector agricol ineficient (concentrând
beneficii în mâinile fermierilor si socializând costuri la nivelul tuturor contribuabilor), care stă în
acelasi timp la baza unui protecţionism mascat ce inhibă dezvoltarea ţărilor sărace ale lumii. Iar
în ceea ce priveste impactul fondurilor structurale europene, nu există nicio dovadă că ele
impulsionează dezvoltarea statelor mai sărace. Desi Irlanda si Grecia au absorbit un volum
comparabil de fonduri structurale după aderarea la UE, în absenţa unor reforme liberale
viguroase în vechea Eladă, doar Irlanda a reusit să înregistreze o crestere economică
spectaculoasă.
Cum banii pusi la comun nasc adesea certuri între prieteni, tot asa raportul dintre
contribuţii si beneficii pe stat-membru rezultat din utilizarea portofelului comun generează
dispute între guvernele europene. Marea Britanie a fost prima ţară care, încă din vremea
guvernării Thatcher, a primit în urma Consiliului European de la Fontainebleau (1984) un rabat
la contribuţia sa bugetară care să compenseze disproporţia dintre contribuţiile si beneficiile
derivate din participarea la bugetul UE. Astăzi Olanda, Austria, Suedia si Germania beneficiază,
de asemenea, de asa-numitul mecanism de corecţie creat iniţial pentru Marea Britanie, în timp ce
Franţa sau Spania sunt net-beneficiari de fonduri comunitare. Si, contrar obiectivelor de coeziune
ale UE, alocarea cheltuielilor europene între statele membre este predominant favorabilă statelor
dezvoltate ale comunităţii: 60% din fondurile structurale aferente planului bugetar 2007-2013 au
mers sau vor fi alocate către state din vechea UE, cu 15 membri.
Abordarea bugetului reformat
Planificarea politicii fiscale pe termen mediu se face prin: previziuni ale venitului
macroeconomic şi public pe cinci ani, planificarea bugetului multi-anual la nivel de Ministere
cadrul politicii fiscale – disciplină pentru deciziile guvernului pe baza resurselor reale
Procesul de stabilire a priorităţilor presupune: recunoaşterea limitării resurselor,
asigurarea de finanţare la luarea angajamentelor, vitarea principiului de finanţare doar atunci
când există surplus, respectarea principiului priorităţilor limitate ale guvernului, asigurarea unei
coordonări puternice politice.
40
Abordarea programului trebuie sa se faca prin programele de buget reflectă priorităţile
guvernului programul de buget grupează activităţi similare sau conexe, stricta coordonare a
programelor pentru evitarea întrepătrunderilor / duplicării, evaluarea performanţei şi
administrării. Planificarea şi executarea bugetului reformat fac posibilă alocarea venitului şi
cheltuielilor, in cadrul programului legat de priorităţile Guvernului precum şi identificarea
responsabilităţii manageriale pentru resursele alocate şi rezultatele atinse.
Austeritatea bugetara: Ce modele au ales tarile europene pentru a reduce cheltuielile
publice
Sub presiunea pietelor financiare, statele europene trec, unul dupa altul, la austeritatea
bugetara. Cel mai adesea, este vorba de scaderea cheltuielilor bugetare si cresterea impozitelor:
toate guvernele, indiferent de culoare politica, impun sacrificii grele, in speranta ca vor recastiga
increderea investitorilor. O serie de economisti avertizeaza asupra riscului de sufocare a fragilei
cresterii economice. Daca in Romania Guvernul Emil Boc a optat pentru reducerea salariilor si a
pensiilor, sa vedem ce solutii adopta alte state europene, intr-un material realizat de francezii de
la Le Point.
Germania - Considerata una dintre cele mai ortodoxe tari din Zona Euro, Germania nu a
ezitat sa stranga cureaua, in concordanta cu exigentele mecanismului de reducere a datoriei,
inscris in Constitutie in 2009. Berlinul a adoptat un plan de reduceri bugetare de 81 de miliarde
de euro pentru urmatorii patru ani. Efortul aferent anului 2011 este relativ moderat, de 0,4% din
PIB, dar urmeaza sa cresca rapid pana in 2014. Noile venituri vor fi mai degraba modeste, cu o
taxa asupra operatorilor de reactoare nucleare si asupra biletelor de avion la plecarile din
Germania. Deutsche Bahn va plati dividente pentru actionarii publici. In ceea ce priveste
cheltuielile, se vor face economii in armata si in plan social: somerii de lunga durata vor primi
indemnizatii mai mici iar efectivele militare vor fi reduse. In sfarsit, marile proiecte vor fi
abandonate, asa cum este cazul castelului Hohenzollern din Berlin.
Spania - Dupa izbucnirea crizei subprime, Madridul a fost afectat din plin, prin
prabusirea sectorului imobiliar. Sub presiunea pietelor si din cauza perspectivelor slabe de
crestere economica, Spania a adoptat, in ianuarie, un prim plan de economii, in valoare de 50 de
miliarde de euro, pana in 2013, si ulterior, in mai, l-a suplimentat cu 15 miliarde de euro pentru
doi ani. Obiectivul este reducerea deficitului de la 11,2% din PIB la 6% anul viitor si la 3% in
41
2013. Tratamentul de soc include o reducere a investitiilor publice, o reducere a salariilor
functionarilor cu 5% in 2010 si inghetarea lor in 2011. Cea mai mare parte a pensionarilor vor
avea pensiile inghetate anul viitor. Prima de nastere de 2.500 de euro este suprimata. Riscul este
antipatia sindicatelor, de rau augur in perspectiva reformei pietei muncii, considerata
indispensabila de FMI pentru reluarea cresterii economice.
Grecia - Incapabila sa-si refinanteze datoria la un pret rezonabil pe pietele financiare,
Atena a cerut in aprilie activarea planului de salvare pus la punct de UE si de FMI. In schimb,
guvernul socialist a fost obligat sa adopte in mai un nou plan de austeritate, care vizeaza
reducerea cu 30 de miliarde a deficitului public, dupa cele 4,8 miliarde anuntate in martie.
Scopul este reducerea deficitului sub pragul de 3% stabilit de UE pana in 2014, de la 14% in
2009. Masurile de austeritate fara precedent sunt compuse din cresterea impozitelor indirecte, in
special a TVA (de la 21 la 23%) si reduceri salariale in sectorul public (suspendarea salariului 13
si 14 pentru persoanele care castiga sub 3.000 de euro pe luna, inghetarea tuturor salariilor).
Reforma pensiilor (suspendarea celei de-a 13-a si 14-a pensie) si a pietei muncii, alaturi de lupta
impotriva evaziunii fiscale endemice, completeaza acest program.
Irlanda - Desi cazul acestei tari este mai putin discutat decat Grecia, Portugalia sau
Spania, Dublinul este unul dintre punctele slabe ale Zonei Euro. Economia irlandeza a suferit o
contractie record de 7,1% in 2009, afectata masiv de evolutia pietei imobiliare. Dar Irlanda a
scapat pana in prezent de un atac frontal pe pietele financiare, deoarece datoria sa publica este
mult mai mica decat a restului membrilor grupului "PIIGS" (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia si
Spania). Potrivit datelor oficiale, ea se situeaza la 64,5% din PIB la finele lui 2009, nivel inferior
mediei europene. Dar guvernul irlandez a inceput si el sa adopte masuri de austeritate. Incepand
cu 2009, Dublin a adoptat doua planuri de austeritate de 3 si 4 miliarde de euro, pentru a reduce
deficitul la 11,5% din PIB in 2010, dupa nivelul de 14,3% in 2009. Printre masurile foarte
nepopulare figureaza reducerea alocatiilor sociale si scaderea cu 5 - 15% a salariilor
functionarilor.
Italia - Dupa ce a negat mult timp nevoia adoptarii unui plan de austeritate, si Italia a
trecut la reduceri bugetare. Contrar vecinilor sai din sud, Italia a reusit sa limiteze cresterea
deficitului public la 5,3% din PIB in 2009, dar datoria sa este una dintre cele mai mari din lume
(115,8% din PIB in 2009). Silvio Berlusconi a aprobat un plan de austeritate de 24 de miliarde de
42
euro pentru perioada 2011-2012, care combina cresteri de impozite si reduceri de cheltuieli.
Salariile functionarilor vor fi inghetate timp de trei ani. Transferurile spre bugetele locale vor fi
diminuate drastic, iar salariile ministrilor si celor mai bine platiti functionari de rang inalt vor fi
diminuate. Din punct de vedere al veniturilor, guvernul mizeaza pe lupta impotriva evaziunii
fiscale. Se are in vedere si cresterea impozitelor asupra functiilor de conducere de rang inalt din
sectorul privat. Prin aceste masuri, Roma spera sa ajunga la un nivel al deficitului public de 2,7%
din PIB in 2012.
Franta - Chiar daca guvernul de la Paris refuza sa pronunte cuvantul austeritate, Nicolas
Sarkozy a decis o inghetare a cheltuielilor statului timp de trei ani si pregateste majorarea varstei
de pensionare. Daca datoria Hexagonului nu pare sa ingrijoreze pietele, ea atingea totusi un nivel
de 78,1% din PIB in 2009, in comparatie cu 63,8% in urma cu doi ani .... Pentru a evita orice
eventuala deriva, deficitul public, care a atins nivelul record de 8% din PIB in acest an, ar trebui
sa ajunga la 3% in 2013.
Portugalia - Lisabona se afla in vizorul pietelor financiare din cauza amplorii deficitului
public si a perspectivelor slabe de crestere. Confruntata cu riscul unei contagiuni de la criza
greceasca, Portugalia a decis, dupa ce anuntase in februarie un program axat pe reduceri de
cheltuieli, o crestere generalizata a impozitelor. Noile taxe vor intra in vigoare in luna iulie si vor
fi mentinute pana la sfarsitul anului 2011. Impozitul pe venit va creste cu 1,5%, TVA cu un
procent, pana la 21%. Impozitul asupra profitului marilor intreprinderi si bancilor va creste si el
cu 2,5%. Austeritatea ar trebui sa permita reducerea deficitului de la 9,4% din PIB in 2009 la
7,3% in 2010.
Marea Britanie - Tara a fost dur afectata de criza financiara, prin prabusirea pietei
imobiliare si criza bancara. Noul guvern conservator a prezentat in 24 mai un prim program de
austeritate in valoare de 7,2 miliarde euro, care va afecta toate ministerele, cu exceptia Sanatatii,
Apararii si Ajutorului pentru dezvoltare. In 22 iulie, a fost prezentat un plan record, care are
ambitia de a reduce deficitul public de la 10,1% in 2010-2011 la 1,1% in 2015. Printre masurile
propuse se numara o noua taxa asupra bancilor, care va aduce venituri suplimentare de 2 miliarde
de lire pe an, dar si cresterea TVA de la 17,5 la20 % in ianuarie 2011. Cheltuielile ministerelor
vor scadea cu 25% in urmatorii patru ani. In schimb, impozitul asupra firmelor va fi redus cu
43
patru puncte in acelasi interval, de la 28% in prezent la 24%, iar impozitul pe venituri va fi
revizuit in favoarea familiilor cu veniturile cele mai mici.
CONCLUZIILa sfârsitul anului trecut, Comisia Europeană a lansat o consultare publică privind
reforma bugetului UE care a adunat până în prezent peste 200 de propuneri de restructurare
bugetară din partea guvernelor naţionale, instituţiilor europene, autorităţilor locale din UE,
diverselor asociaţii profesionale, mai multor universităţi si ONG-uri. După examinarea acestora,
Comisia va publica, în luna decembrie, o carte albă privind reforma bugetului european.
Miza dezbaterii privind reforma bugetului UE nu este dimensiunea cheltuielilor publice ale
Uniunii. Oficial plafonat la 1,24% din PNB-ul UE, bugetul european s-a ridicat în ultimii ani la
un nivel mediu de circa 120 de miliarde de euro anual (134,4 miliarde de euro pentru 2008),
adică puţin peste 1% din PNB-ul Uniunii Europene. Este de asteptat ca acesta să rămână relativ
neschimbat în următorul plan bugetar multianual, care acoperă perioada 2014-2020. În
consecinţă, dezbaterea din prezent se limitează la reconsiderarea direcţiilor viitoare în care ar
trebui canalizate cheltuielile publice europene.
În structura actuală, cea mai mare parte din bugetul european, circa 40%, merge către
subvenţionarea producţiei agricole din UE, în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC),
finanţarea programelor structurale de dezvoltare ocupă poziţia a doua în topul cheltuielilor
europene, urmată, pe locul trei, de finanţarea politicilor interne.
Obiectivul declarat al reformei bugetului european este modernizarea cheltuielilor
publice ale UE în conformitate cu provocările actuale (precum globalizarea, încălzirea globală,
cresterea migraţiei etc.) si adaptarea acestora la realităţile unei Uniuni extinse la 27 de ţări, între
care există dispărităţi notabile privind nivelul de dezvoltare economică si socială.
În condiţiile în care nivelul bugetului european rămâne relativ neschimbat, realocarea
cheltuielilor implică inevitabil un „trade off“ între cele două componente majore, PAC si
fondurile structurale care alcătuiesc politica europeană de coeziune. Ca urmare, sporirea
fondurilor structurale (asa cum doresc mai multe state membre, si în special ţările din estul
Europei) nu se poate realiza fără diminuarea nivelului actual al subvenţiilor agricole; si invers,
menţinerea cheltuielilor actuale cu PAC (asa cum doresc statele membre cu un important sector
44
agricol) restrânge posibilitatea de a creste finanţarea diverselor politici de coeziune.
Ceea ce trebuie remarcat este că proporţia cheltuielilor cu PAC în bugetul european a scăzut de
la un maxim istoric de 70% în anii ’80, iar tendinţa descendentă este estimată să continue,
urmând ca politica agricolă să consume doar 30% din bugetul UE în 2013, în timp ce proporţia
cheltuielilor destinate politicii de coeziune s-a majorat gradual în ultimii ani. Cu toate acestea,
statele din estul Europei - desi doresc să beneficieze de mai multe fonduri structurale - ezită să
accepte o diminuare a cheltuielilor cu subvenţiile agricole, care ar implica trecerea parţială la
finanţarea subvenţiilor agricole din bugetele locale. Contribuţia Guvernului României la procesul
de consultare privind reforma bugetului european ilustrează perfect cerinţele contradictorii ale
noilor state membre. Conform acesteia, convergenţa noilor ţări membre către nivelul mediu de
dezvoltare al UE trebuie să stea în centrul dezbaterii privind reforma bugetară, iar mărirea
finanţării politicii de coeziune este mijlocul potrivit de a realiza acest obiectiv. În acelasi timp
însă, Guvernul de la Bucuresti se opune unei eventuale diminuări a finanţării PAC si consideră
că bugetul actual al UE este suficient pentru a acomoda, pe termen scurt si mediu, atât
dezvoltarea politicii comune de coeziune, cât si a politicii agricole.
Planificarea politicii fiscale pe termen mediu se face prin: previziuni ale venitului
macroeconomic şi public pe cinci ani, planificarea bugetului multi-anual la nivel de Ministere
cadrul politicii fiscale – disciplină pentru deciziile guvernului pe baza resurselor reale
Procesul de stabilire a priorităţilor presupune: recunoaşterea limitării resurselor,
asigurarea de finanţare la luarea angajamentelor, vitarea principiului de finanţare doar atunci
când există surplus, respectarea principiului priorităţilor limitate ale guvernului, asigurarea unei
coordonări puternice politice.
Abordarea programului trebuie sa se faca prin programele de buget reflectă priorităţile
guvernului programul de buget grupează activităţi similare sau conexe, stricta coordonare a
programelor pentru evitarea întrepătrunderilor / duplicării, evaluarea performanţei şi
administrării.
Planificarea şi executarea bugetului reformat fac posibilă alocarea venitului şi
cheltuielilor, in cadrul programului legat de priorităţile Guvernului precum şi identificarea
responsabilităţii manageriale pentru resursele alocate şi rezultatele atinse.
45
Pentru îmbunătăţirea modului de repartizare a fondurilor pentru echilibrarea bugetelor
locale şi pentru diminuarea suspiciunilor legate de subiectivismul repartizării trebuie:
• Să se acorde fonduri pentru echilibrare localităţilor în primul rând pentru acoperirea
cheltuielilor de întreţinere şi apoi pentru cheltuielile de dezvoltare. Astfel, fondurile ar ajunge la
comunităţile care au cea mai mare nevoie de ele.
• În ceea ce priveşte repartizarea sumelor pentru echilibrare, respectiv a sumelor din cota
defalcată din impozitul pe venit, fiecare judeţ ar trebui să-şi stabilească singur priorităţile,
problemele, criteriile de repartizare, şi să-şi construiască proprii indicatori de repartiţie datorită
faptului că problemele sunt diferite. Dacă infrastructura este problema care cu care se confruntă
un judeţ, atunci indicatorii principali ar trebui să se refere la infrastructură.
• Rezultatele extrase din aplicarea formulei de distribuţie ar trebui coroborate cu ceea ce
rezultă în urma unui proces complex de negociere de subsidiaritate.
Pentru o evaloare periodică a problematicii fondurilor pentru echilibrare se pot utiliza
următorii indicatori:
• numărul actelor oficiale care reglementează alocarea sumelor pentru echilibrare
(măsoară gradul de stabilitate/instabilitate legislativă)
• frecvenţa emiterii actelor oficiale care reglementează alocarea sumelor pentru
echilibrare (măsoară gradul de stabilitate/instabilitate legislativă)
• numărul de priorităţi schimbate de către primari, din proprie iniţiativă, în urma
consultării cu autorităţile judeţene în legătură cu sumele pentru echilibrare (măsoară
subdimensionarea/ supradimensionarea fondurilor solicitate)
• numărul de priorităţi schimbate de către primari, din iniţiativa autorităţilor judeţene, în
urma consultării cu acestea în legătură cu sumele pentru echilibrare (măsoară subdimensionarea/
supradimensionarea fondurilor solicitate)
• ponderea fondurilor pentru echilibrare primite din fondurile pentru echilibrare solicitate
(măsoară subdimensionarea/supradimensionarea fondurilor solicitate)
• contribuţia judeţului la bugetul de stat (măsoară potenţa financiară a judeţului)
• contribuţia localităţilor la bugetul de stat (măsoară potenţa financiară a localităţii) care
să îi implice în primul rând pe actorii politici de pe plan local, cu competenţe în domeniul
46
administraţiei locale. Cunoscând cel mai bine problemele de pe plan local, liderii politici ar
trebui să se antreneze în negocieri atât cu cei judeţeni cât şi cu cei de la Bucureşti.
• Respectarea principiului localităţii impozitul pe venit să fie trimis acolo unde
domiciliază contribuabilul şi nu în localitatea în care lucrează deoarece cheltuielile se fac la
domiciliu şi în acest caz cota defalcată din impozitul pe venit nu se întoarce la cel care plăteşte
impozitul.
• Veniturile din impozitul pe profit să rămână la localităţi, astfel asigurându-se mai multe
venituri proprii.
Obiectivul central, stabilit la Lisabona în 2000, de a transforma UE
până în anul 2010, în cea mai competitivă şi dinamică economie, bazată pe
cunoaştere, cu locuri de muncă mai numeroase şi mai bune şi o incluziune
socială mai mare, reprezintă provocările care, ulterior relansării Agendei
Lisabona în 2005, au determinat Statele Membre să se angajeze tot
mai mult în procese ample de reformă pentru atingerea acestor obiective.
2006 a reprezentat anul în care Strategia Lisabona relansată a dat rezultate
atât la nivelul statelor membre cât şi la nivel comunitar.
Guvernul României s-a angajat cu seriozitate în respectarea Agendei
Lisabona relansată, motiv pentru care a elaborat Programul Naţional de
Reformă pe perioada 2007-2010 (PNR) printr-un efort participativ al
instituţiilor implicate în procesul de identificare a priorităţilor naţionale
relevante, necesare continuării şi adâncirii reformelor destinate atingerii
obiectivelor de creştere economică şi ocupare, anunţate pentru anul 2010, şi
reducerii decalajelor economice şi sociale faţă de media statelor membre UE.
47