PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
Psihologia şi stiinţele cognitive – origini, paradigme, principii
Naşterea psihologiei cognitive – determinări „genetice”
Paradigme fundamentale ale psihologiei cognitive
Noţiunea de sistem cogni tiv
Cred că în jurul noţiunii de crea tivitate si al sintagmei de psihologie cognitivă s -
au născut si au fost întreţinute cele mai multe şi fecunde mituri , în detrimentul gândirii
raţionale şi în ciuda rezultatelor cercetărilor ştiinţifice.Actul creator continuă să fie vazut
ca un rezultat exclusiv al iluminării, care nu poate fi explicat, iar psihologia cognitivă este
înţepenită într-o concepţie care face din ea o ştiinţă uscată , rece, inumană şi pe alocuri
chiar im-pertinentă. Pe de altă parte, există gînduri automate şi o anumită doză de idei
pre-meditate şi în rândul oamenilor de ştiinţă care echivalează psihologia cog nitivă cu
studiul exclusiv al gândirii umane, prejudiciind aspecte importante ale personalităţii, cum
ar fi cel motivaţional şi emoţional. Dacă la începuturile sale, datorită i nfluenţelor
„parentale” primite, psihologia cognitivă echivala studiul personalităţii cu studiul
proceselor şi mecanismelor cognitive, lucrurile au evoluat simţitor, aspectele au fost
nuanţate, astfel încât, astăzi, psihologia cognitivă tratea ză holistic personalitatea şi
comportamentul, aplicaţiile sale aducând îmbunătăţiri efective ale vieţii oamenilor. Este
drept că, din dorinţa de a impune respect în rândul celorlalte abordări ştiinţifice care s -au
bucurat şi se bucură în continuare de rezultate concret e, cognitiviştii au făcut o revoluţie
conceptuală (exprimată printr -o reinventare a limbajului) şi metodologică dificil de
asimilat. Ca orice ştiinţă serioasă, are susţinători şi opozanţi care, ambele categorii,
declară că poate să nu-ţi placă psihologia cognitivă, dar nu poţi să o ignori. Să vedem în
continuare, pe scurt, cum a apărut pe lume această ştiinţă.
1. Naşterea psihologiei cognitive – determinări „genetice”
În 1956, când Institutul Tehnic din Masachusetts organiza un simpozion pe tema
teoriei informaţiei, s-a prefigurat cursul pe care avea să îl aibă psihologia cognitivă. Trei
au fost studiile care marcau, la acea vreme, momentele de cotitură în evoluţia psihologiei
cognitive, şi anume:
- Simon şi Newell prezentau pentru prima dată o simulare pe calculator a
unei teoreme logice, arătând paşii prin care computerul rezolva acest
demers, de aici născându-se ideea unei analogii între modul în care
mintea umană rezolvă o problemă şi modul în care cal culatorul operează
cu simboluri (metafora om – computer);
- Chomsky iniţiază lingvistica teoretică;
- Miller demonstrează existenţa anumitor limite în capacitatea umană de
procesare a informaţiei, vorbind despre „numărul magic” 7 plus, minus
2.
Toate aceste cercetări aveau în comun analiza modului în care gândi rea umană
prelucrează informaţia, prin manipulare de simboluri.
Concomitent cu aceste descoperiri, în acea vreme existau două domenii puternice
de cercetare, în plin progres: inteligenţa artificială şi neurobiologia, ambele interesate de
rezultatele cercetărilor din psihologie, dar total nemulţumite de consistenţa acestora. Cei
care activau în domeniul inteligenţei artificiale erau preocupaţi de construirea unor
sisteme artificiale inteligente care să obţină performanţe cognitive similare cu cele ale
subiectului uman, iar singurul model pe care îl aveau ca punct de pornire era modelul de
funcţionare a gândirii umane. Cei care activau în domeniul neurobiologiei erau uimiţi şi
se simţeau neajutoraţi în faţa lipsei de concordanţă între datele neurobiologiei şi cele ale
psihologiei, dat fiind faptul că substratul fizic al psihicului este creierul.
Aşadar, tendinţa studiilor psihologice fiind de a descrie şi explica mecanismele
prin care mintea umană prelucra informaţia, la această tendinţă adăugându -se presiunile
din partea neurobiologiei şi inteligenţei artificiale, era firesc ca această nouă ştiinţă,
psihologia cognitivă, să aibă ca principală preocupare înţelegerea modalităţii prin care
gândirea umană proceseză informaţia . Adepţii perspectivei cognitiviste con sideră, deci,
că central în înţelegerea psihicului uman este modul în care sistemul cognitiv prelucrează
informaţia, făcând din personalitate un sistem de procesare a informaţiei. În zilele
noastre, pe măsură ce cercetările din acest domeniu devin mai subt ile şi mai nuanţate,
putem spune că psihologia cognitivă ia în considerare toate procesele psihice (motivaţia,
afectivitatea, etc.), dar le explică prin prisma proceselor de prelucrare a informaţiei.
2. Paradigme fundamentale ale psihologiei cognitive
Odată instalată pe scena ştiinţelor, primind influenţe puternice şi definitorii din
partea teoriei informaţiei şi a neuroştiinţelor, psihologia cognitivă trebuia să facă dovada
că poate să se susţină pe propriile picioare, căutându -şi specificul aparte. Astfel,
psihologia cognitivă şi-a concentrat eforturile pe două planuri: cel conceptual şi cel
metodologic.
Pe plan conceptual , cognitiviştii subliniază faptul că noul aparat de concepte nu
reformulează vechile noţiuni de psihologie într -un nou limbaj, ci definesc un nou aparat
conceptual care să aibă relevanţă semantică pentru neuroştiinţe şi inteligenţa artificială.
Noul aparat conceptual include termeni, ca procesări ascendente, memortie de lucru,
reprezentarea cunoştinţelor, memorie i mplicită, metareprezentări, prototip, mediul
problemei, etc.
Pe plan metodologic , psihologia cognitivă apelează la vechile metode, selectând
pe cale cu caracter cantitativ, în special experimentul, metode pe care, însă, le
redimensionează, în funcţie de axa metodologică specific ă teoriei informaţiei: modelare
– simulare pe calculator. În acest context, noţiunea de model cognitiv este centrală în
spihologia cognitivă, acesta fiind înţeles ca o construcţie teoretică ce explică mecanismul
unui proces cognitiv. Odată modelat teoretic , procesul cognitiv este implementat pe
calculator.
Punerea la punct a aparatului conceptual şi a metodologiei de către psihologia
cognitivă s-a realizat în funcţie de două mari paradigme care guvernează ştiinţele
cognitive şi, în cazul psihologiei cogniti ve, modul în care sistemul cognitiv prelucrează
informaţia. Acestea sunt pasradigma simbolică şi cea neoconexionistă.
Paradigma simbolică - calculatorul, luat ca model în înţelegerea sistemului
cognitiv uman, funcţionează pe baza manipulării unor simbolur i cu ajutorul regulilor.
Prin analogie, sistemul cognitiv uman este înţeles ca un sistem simbolic, gândirea umană
fiind o operare cu simboluri şi structuri simbolice, desfăşurată pe baza unor reguli. Se
cunoaşte faptul că cogniţia umană nu operează direct asupra realităţii, ci a unor substitute
ale acesteia, adică asupra simbolurilor. Teza principală a paradigmei simbolice este că
lucrurile, stările, cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri , iar
a gândi, a rezolva o problemă, a lua o decizie înseamnă, în fapt, o operare cu aceste
simboluri. Sistemul cognitiv este unul fizic, deoarece are un fundament biologic, dar este
şi unul simbolic, deoarece operează cu cunoştinţe şi le reprezintă sub forma unor
simboluri pe care le manipulează pe baza unor reguli. Metafora om – computer, bazată pe
ideea că atât sistemul cognitiv, cât şi calculatorul sunt sisteme fizico -simbolice, a
facilkitat simularea pe calculator a multor procese cognitive.
Paradigma neoconexionistă – pleacă de la ideea că activitatea cognitivă poate fi
explicată pe baza unor modele neuronale, fiind asimilată unei reţele neuronale. Aşa cum
la nivel neurobiologic cercetările arătau că există anumite reţele care au capacitatea de a
calcula funcţii logice simple, activitatea cognitivă umană era percepută ca o reţea
neuronală care avea capacitatea de calcul.
3. Noţiunea de sistem cognitiv
Ţinând seama de paradigma simbolică (cu originea în inteligenţa artificială) şi de
cea neoconexionistă (cu originea în neurobiologie), psihologi a cognitivă a definit
sistemul cognitiv ca fiind acel sistem fizic cu două proprietăţi – de reprezentare şi de
calcul. Prima proprietate, reprezentarea, era înţeleasă ca o imagine schematică,
esenţializată a unor obiecte sau stări de lucruri , pe când cea de a doua proprietate era
văzută ca manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli.
Odată definită noţiunea de sistem cognitv, se punea problema modului în care
acesta poate fi analizat. Astfel, cognitiviştii au delimitat 4 niveluri de analiză a unui
sistem cognitiv: nivelul cunoştinţelor; nivelul computaţional; nivelul reprezentaţional -
algoritmic şi nivelul implementaţional.
a. Nivelul cunoştinţelor – pentru a înţelege comportamentul unui sistem
cognitiv, trebuie analizată baza de cunoştinţe pe care o posedă şi scopul
către care se orientează. Aceste cunoştinţe sunt stocate în sistemul
mnezic şi pot fi ecforate sau reactualizate, în funcţie de scop. Aşadar,
acest nivel presupune sistemul de cunoştinţe al subiectului, cunoştinţe
despre lume şi propria persoană, stimuli interni şi externi. Avem
cunoştinţe despre caracteristicile fizice ale stimulilor care se mai
numesc şi calităţi periferice (greutate, culoare, mărime, etc) şi despre
caracteristicile semantice sau centrale ale sale (sensul noţiunilor). Pot
să ştiu despre un stimul ca are culoarea roşie, forma rotundă, o anumită
greutate (caracteristici de suprafaţă) şi pot să spun că este un măr,
introducându-l astfel într-o categorie (caracteristici semantice). Trecerea
de la caracteristicile periferi ce la cele centzrale se numeşte analiză
ascendentă a stimulului, iar trecerea de la caracteristicile centrale,
semantice la cele periferice, fizice se numeşte analiză descendentă a
stimulului.
b. Nivelul computaţional – se referă la prelucrările sau procesările la care
sunt supuse cunoştinţele sistemului cognitiv. Prin aceste prelucrări, are
loc transformarea datelor iniţiale ale problemei ( in-put) în soluţie (out-
put). Pe scurt, nivelul computaţional se referă la funcţia in -put / out-put.
c. Nivelul reprezentaţional -algoritmic – în afara bazei de cunoştinţe şi a
funcţiei in-put / out-put, despre un sistem cognitiv este important să
cunoaştem modul în care acesta îşi reprezintă cunoştinţele, precum şi
care sunt algoritmii pe care îi foloseşte. Cu alte cuvinte, trebuie să ştim
despre un sistem cognitiv cum îşi reprezintă in-pu-tul (datele iniţiale) şi
out-put-ul (soluţia) şi ce algoritmi foloseşte pentru realizarea funcţiei
input-output. Dacă o persoană are un anumit mod de a -şi reprezenta un
stimul (persoană, eveniment, proble mă, stare de lucruri, etc), atunci ea
va selecta un anumit algoritm de rezolvare şi nu altul. Astfel, diferenţele
dintre două sisteme cognitive (persoane) se situează la nivelul modului
în care aceştia îşi reprezintă datele problemei sau realitatea, de aic i
venind diferenţele ulterior la nivelul algoritmilor de rezolvare şi apoi la
nivelul deciziilor pe care fiecare le ia.
d. Nivelul implementaţional – se referă la procesele neurobiologice care au
loc în momentul efectuării unei sarcini, adică la baza fizică a sistemului
cognitiv.
În concluzie, din punct de vedere al psihologiei cognitive, subiectul uman este
văzut ca un sistem cognitiv care are două proprietăţi majore, de reprezentare şi de calcul ,
sistem ce poate fi analizat la patru niveluri:
- ce cunoştinţe şi ce intenţii are (scopuri);
- care sunt prelucrările prin care ajunge de la datele problemei la
soluţionarea acesteia;
- cum îşi reprezintă sarcina şi cum o realizează efectiv,
- care sunt structurile neurobiologice care fundamentează toate
aspectele anterioare.
REPREZENTAREA ŞI ORGANIZAREA CUNOŞTINŢELOR
Conţinut:
1. Lumea percepută şi lumea concepută
2. Reprezentarea ca reflectare a realităţii
3. Tipologii ale reprezentărilor
1. Lumea percepută şi lumea concepută
Fiinţa umană îşi construieşte în permanenţă două lumi: o lume de prim nivel, cea
a conţinuturilor perceptive în care omul acţionează direct asupra obiectelor şi o lume de
nivel doi, cea a conţinuturilor conceptuale în care acţiunea, de data aceasta mentală, se
realizează asupra substituenţilor obiectelor concrete. Prima lume se numeşte lume
percepută, pe când cea de-a doua se numeşte lume concepută. Lumea realităţii percepute
va genera o lume concepută care este o reflectare în mediul intern a unei realităţi
exterioare.
Cele două lumi sunt intim relaţionate, făcând imposibilă existenţa unor limite
tranşante între “baza” perceptivă şi “vârful” conceptual.
J. Nuttin (1990) esenţializa legătura dintre cele două lumi prin următoarea
afirmaţie: “Un subiect aflat în situaţie acţionează asupra un ei stări de lucruri actuale,
vizând atingerea unei alte stări de lucruri diferită de prima, acţiune ce se finalizează
într-un rezultat cu funcţie adaptativă ”. Se observă în această formulare accentuarea a 3
aspecte:
Acţiunea exercitată de subiect asupra si tuaţiei actuale (lume percepută);
Procesul intenţional care va direcţiona acţiunea subiectului către instaurarea unei
stări de lucruri diferită de cea actuală (lume concepută);
Rezultatul acţiunii care nu este un simplu efect al acţiunii, ci reglează desfă şurarea
acesteia şi chiar va influenţa acţiunile ulterioare.
Aşadar, în lumea percepută, acţiunile omului sunt directe, nemijlocite şi imediate
asupra obiectelor realităţii, iar în lumea concepută, acţiunile sale se realizează asupra
unor “obiecte” mentale , în mod indirect şi mediat. De aceea, putem considera
comportamentul cognitiv împreună cu manipularea obiectelor ca pe o unică acţiune
globală, aspectul perceptual şi conceptual formând o unitate complexă ce intervine în
funcţionarea totală a psihicului u man. Aceasta este şi asumpţia cercetărilor desfăşurate
până în prezent, şi anume că nu există un sistem cognitiv independent de orice structură
fizică.
Pe de altă parte, această unitate este dată de diversitatea funcţionării celor două
aspecte – perceptual şi conceptual. Activitatea cognitivă presupune o plasticitate
superioară şi o “ dezangajare” în raport cu imaginile perceptive.
Eliberarea de aderenţa perceptivă la un obiect concret, desprinderea de sub
dominanţa calităţilor lumii percepute devine condi ţie a supleţei operaţionale şi a “punerii
în relaţie” ce caracterizează funcţionarea cognitivă. Acest aspect este subliniat şi de
Nuttin, atunci când afirmă că “în lumea percepută, aderăm la obiecte şi le consumăm, pe
când în lumea concepută, abordăm obiec tele într-un mod flexibil, fără a le acapara sau
consuma”
Funcţionarea cognitivă dezvoltă câteva aspecte ce o individualizează în raport cu
funcţionarea perceptivă. În principal, aceste caracteristici se referă la:
a) Independenţa procesului cognitiv în rapor t cu succesiunea evenimentelor unei
secvenţe fizice sau sociale. La nivelul realităţii, un eveniment prezintă o succesiune de
cauze şi efecte ireversibile. Pe planul cogniţiei, persoana poate realiza în orice moment
drumul invers, de la efect la cauză, de la consecinţă la antecedent. Gândirea poate
reevalua punctele de plecare, pornind de la efectele constatate. Această reversibilitate
eliberează procesele de limitele fizice stricte, temporale sau spaţiale, pretându -se la o
posibilitate infinită de încercăr i şi erori, de inserări, combinări şi reconstrucţii.
b) Dacă într-un proces fizic, un eveniment parcurge necesar o serie de etape
intermediare, etapa următoare presupunând asimilarea etapei anterioare, manipularea
cognitivă, dimpotrivă, ne permite “sărirea” u nor faze şi atingerea imediată a situaţiei -
scop. În şi prin gândire, putem face şi reface fiecare din fazele intermediare ale situaţiei
mijloc-scop. Fiecare fază, odată explorată, poate fi modificată în funcţie de scopul
adoptat. Mai mult chiar, scopul sup ortă modificări, în funcţie de anumite proprietăţi ale
mijloacelor. Aşadar, totul se derulează în virtutea unor legi diferite de cele care regizează
manipularea fizică a obiectelor.
c) Prin activitatea cognitivă, orice formă comportamentală este întotdeauna
disponibilă la nivelul reprezentării simbolice. Aşa cum arătau Bruner, Chomsky şi Miller,
prin comportament cognitiv, omul reuşeşte nu numai să -şi reprezinte obiectele, situaţiile
sau relaţiile, ci şi să le transforme, rezultând noi combinaţii. Prin acest “ joc” al
combinaţiilor, la nivel cognitiv, persoana îşi fixează scopuri, elaborează proiecte,
impunându-şi dimensiunea de creator de valori.
Toate aceste caracteristici explică cele două condiţii care fac dintr -un sistem fizic
un sistem cognitiv: capacitatea de reprezentare , ca reflectare în mediul intern a unei
realităţi exterioare şi capacitatea de calcul , ca şi manipulare a reprezentărilor pe baza
unor reguli.
2. Reprezentarea ca reflectare a realităţii
Psihologia cognitivă explică patru niveluri de analiz ă a unui sistem cognitiv:
nivelul cunoştinţelor, cel computaţional, nivelul reprezentaţional -algoritmic şi nivelul
implementaţional. În linii mari, primul nivel de analiză se referă la totalitatea
cunoştinţelor pe care le posedă sistemul, alături de scopur i şi decizii. Cel de al doilea
nivel, computaţional, se referă la analiza funcţiei input - output, adică a prelucrărilor,
procesărilor prin care datele de intrare (inputul) este transformat în output (soluţia).
Nivelul reprezentaţional-algoritmic presupune analiza modului în care sistemul cognitiv
îşi reprezintă informaţia din input, respectiv output, precum şi a algoritmului aplicat prin
care transformă datele de intrare în date de ieşire. Un anumit mod de reprezentare a
informaţiei activează un anumit alg oritm. În sfârşit, ultimul nivel, cel implementaţional,
se referă la studierea proceselor fizice şi biochimice care au loc în cursul derulării
nivelurilor anterioare, adică, în cazul sistemului cognitiv, la baza neurofiziologică.
Prin analogie cu aceste n iveluri de analiză specifice sistemului cognitiv uman, în
cazul calculatorului, putem spune că primul nivel este dat de totalitatea informaţiilor de
care dispune calculatorul, al doilea nivel se referă la sistemul de operare (operaţii de
adunare, scădere, înmulţire, împărţire, etc), al treilea nivel, cel reprezentaţional, are în
vedere limbajul de programare, pentru ca cel de al patrulea nivel, cel implementaţional,
să presupună analiza la nivel de hardware.
În cele ce urmează, vom explicita nivelul repreze ntaţional al funcţionării
sistemului cognitiv, pornind de la definirea imageriei mentale (sistemul de reprezentări)
ca reflectare în mediul intern a unei realităţi externe.
Modul de organizare a cunoştinţelor în sistemul nostru cognitiv este în relaţie cu
diversitatea şi numărul reprezentărilor cu care operează acest sistem. În scopul
reprezentării obiectelor sau categoriilor de obiecte, persoana recurge la concepte şi
prototipuri, iar pentru reprezentarea evenimentelor şi a stărilor de fapt, în general,
sistemul cognitiv apelează la imagini mentale sau scheme cognitive.
Prelucrarea unui conţinut al reprezentării, pentru a obţine o nouă informaţie,
înseamnă, în fapt, traducerea sa într -un cod semantic, descompunerea într -o multitudine
de conţinuturi semantice, organizarea cunoştinţelor, în acest caz, luând forma organizării
conţinuturilor semantice.
Miclea (1994) susţine că în cazul unei reprezentări definitorie este stabilirea unei
legături sistematice între obiectul reprezentării (referent) şi mediul intern în care acesta
este reprezentat. Faptul că ne reprezentăm realitatea, acţiunile sau cursul evenimentelor,
propriile comportamente sau conduitele altor persoane este esenţial pentru buna
funcţionare a sistemului cognitiv şi, în ultimă instanţă, pentru adap tarea la condiţiile
mediului. În faţa unui eveniment, derularea mentală a segmentelor acţionale, a
secvenţelor evenimenţiale, a consecinţelor acţiunilor noastre ne ajută de multe ori la
găsirea soluţiei adecvate, oferindu -ne un real suport pentru anticipar e, adică pentru
exercitarea controlului.
Reprezentarea evenimentului, în cazul nostru, este similară, dar nu este identică
realităţii, nu se suprapune perfect peste realitatea reprezentată. Revenind la stabilirea
acelei relaţii sistematice între obiectul din realitate şi mediul intern în care acesta este
reprezentat, constatăm că această legătură există, imaginea mentală păstrând o asemănare
cu obiectul reflectat, dar nu este identică cu acesta.
3. Tipologii ale reprezentărilor
Cercetările teoretice şi aplic ative realizate în domeniul cogniţiei umane au
concluzionat că specificul acesteia constă în interpretarea, manipularea şi transformarea
reprezentărilor mentale, fapt ce atestă legătura dintre studiile asupra raţionamentului şi
studiile asupra imagisticii mentale. Comportamentul subiectului într -o sarcină cognitivă
depinde de modul în care cunoştinţele sunt reprezentate în M.L.D. şi de modul în care ele
sunt prelucrate. Kosslyn (1980) demonstrează că modul în care informaţia este
reprezentată în sistemul mnezic al subiectului devine un aspect central în înţelegerea
naturii raţionamentului, a modului în care subiectul extrage concluzia din premise şi,
totodată, este un element explicativ pentru erorile intervenite în demersul raţionativ. Dacă
psihologia tradiţională răspunde la întrebarea privind modul în care mintea umană este
relaţionată cu conţinutul reprezentării, în schimb, nu oferă un răspuns categoric privind
modul în care imaginea este stocată mnezic. Perner (1990) consideră că principala
problemă rămâne elucidarea diferenţelor dintre "a cunoaşte", "a gândi", "a aminti",
acestea fiind înscrise în semantica stărilor mentale prin care mintea este conectată cu
lumea pe care o reprezintă.
Goodman (1976) face distincţia dintre "a reprezenta" şi "a reprezenta ca",
subliniind cele două aspecte importante ale unei reprezentări - referentul şi sensul. Dacă
referentul răspunde la întrebarea "ce" anume este reprezentat, sensul răspunde la
întrebarea "cum" este reprezentat acel ceva, diferenţele individuale marcând sensul şi nu
referentul reprezentării.
Reprezentările mentale pot fi imagini, simboluri, propoziţii sau producţii;
indiferent de forma pe care o iau, cele mai importante proprietăţi ale lor sunt:
conservarea informaţiei despre obiecte sau fenomene;
constituirea ca elemente ale unui sistem reprezentaţional mai complex alcătuit din
concepte, scheme, hărţi şi modele mentale.
Mc. Namarra (1987) propune o taxonomie a modalităţilor de reprezentare a
cunoştinţelor, conform schemei de mai jos:
Astfel, subiecţii îşi reprezintă cunoştinţele în memoria de lungă durată sub formă
declarativ-analogică incluzând o anumită modalitate senzorială, sub formă simbolică sau
propoziţională (propoziţiile fiind simboluri ale ideilor) sau în format procedural.
Cunoştinţele care pot fi verbalizate, "vizualizate", declarate de către subiect
formează conţinutul cunoaşterii declarative. Cea de a doua modalitate de reprezentare a
cunoştinţelor este cea procedurală, referindu -se la anumite reguli de producere. Pornind
de la modelul general al cogniţiei propus de Anderson, cunoştinţele sunt reprezentate în
M.L.D. sub forma unor reţele de reprezentări propoziţionale sau simbolice. Reprezentarea
cunoştinţelor declarative va forma conţinutul memoriei declarative, pe când
reprezentările procedurale vor constitui conţinutul memoriei procedurale, memoria de
lucru nefiind altceva decât "partea activată a celor două forme de memorie" (Zlate, 1999,
p. 459). Astfel, reactualizarea unui item din memorie este consistentă cu activarea
reprezentării sale interne.
Cunoaşterea declarativă poate fi reprezentată în două moduri (Mc. Namarra,
1994, p. 87):
a. Reprezentările analogice conservă proprietăţile perceptive ale stimulului
(obiecte sau evenimente) într -o manieră intrinsecă. Referindu -se la acestea,
REPREZENTAREA CUNOŞTINŢELOR
Declarativă Procedurală
Analogică Simbolică Producţii- vizual - verbal- spaţial- auditiv …
Schema taxonomiei modalităţilor de reprezentare a cunoştinţelor (Mc. Namarra, 1987)
Palmer (1980) explică noţiunea de "intrinsec", precizând că sistemul
reprezentaţional dispune de aceleaşi constrângeri ca cele ale sistemului
reprezentat. De exemplu, reprezentarea unei păsări conservă proprietăţile
esenţiale şi generale ale obiectului rep rezentat, adică ţine cont de
constrângerile din realitate. Reprezentările analogice acoperă cea mai mare
parte a modalităţilor senzoriale. Numeroase studii (Shepard & Metzler -1971,
Pylyshyn-1973, Reed-1974, Adams-1979) au pus în evidenţă faptul că
reprezentările analogice posedă o structură internă, cu elemente ierarhizate.
Reed demonstrează experimental că anumite părţi ale reprezentărilor vizuale
(imagine mentală vizuală) pot fi recunoscute de subiecţi mai rapid decât altele,
fapt care arată că reprezenta rea unui obiect perceput vizual are o structură
ierarhică, cvasisimilară cu cea a perceptului respectiv. Dacă imaginea mentală
păstrează relativ aceeaşi ierarhie ca cea a imaginii perceptive corespondente,
atunci înseamnă într-adevăr că reprezentarea ţine seama de aceleaşi
constrângeri, legităţi la care se supune şi sistemul reprezentat. Nu numai că se
operează selecţia obiectului din câmpul perceptiv sau a unor proprietăţi ale
acestuia, dar, în reprezentare, se conservă chiar şi raporturile ierarhice, în
sensul "investirii" lor ca puncte de maximă concentrare informaţională.
b. Reprezentările simbolice - a doua modalitate prin care cunoştinţele
declarative se pot reprezenta este cea simbolică. Studiile arată că
reprezentările simbolice conservă structura obiec tului sau fenomenului
reprezentat, dar într-o manieră extrinsecă. Mc Namarra (1994, p. 88),
referindu-se la modul extrinsec prin care reprezentările simbolice păstrează
structura obiectelor substituite, arată că structura acestui tip de imagine
mentală este arbitrară, aleatorie, pe când structura obiectului reprezentat nu
are acest caracter. Cu alte cuvinte, stimulii sunt reprezentaţi pe plan mental
sub formă propoziţională, propoziţiile fiind "reprezentări abstracte ale ideilor"
(p.85). Reprezentările propoziţionale iau adesea forma unor reţele cu noduri şi
arce, nodurile fiind conceptele, iar arcele fiind relaţiile dintre acestea. Acest
fapt este comprehensibil, dacă ne gândim la modul în care sunt stocate
cunoştinţele în memorie, sub formă de reţele, sau la structura piramidală
construită în activitatea de conceptualizare. De asemenea, nu trebuie ignorat
faptul că, pe planul gândirii, conceptele sunt corelate în judecăţi, iar acestea în
raţionamente, pe când, pe planul limbajului, cuvintele formează propoz iţii, iar
acestea intră în structuri mai ample.
Reprezentarea cunoştinţelor - conform aceluiaşi autor - poate lua forma unor
proceduri:
Reprezentările procedurale - spaţiul dintre cunoaşterea declarativă şi
comportamentul subiectului este "acoperit" de ce a de a doua modalitate de reprezentare a
cunoştinţelor, şi anume de cea procedurală sau sistemul producţiilor mentale ale
subiectului. Acest tip de cunoaştere este susţinută de deprinderi şi abilităţi cognitive, cum
ar fi capacităţile rezolutive sau înţele gerea verbală. Fără a intra în foarte multe detalii
privind acest concept, încercăm să surprindem notele sale definitorii. O procedură sau o
producţie este o regulă de condiţie - acţiune (Anderson, 1978): dacă condiţia este
îndeplinită, satisfăcută, se va derula acţiunea; acţiunea va emerge, deci, din satisfacerea
condiţiei. Condiţia producţiei mentale presupune existenţa unui pattern de informaţii
cuprins în M.L.D. procedurală sau în M.L. a subiectului; dacă acest pattern există, atunci
se recurge la aplicarea procedurii şi la îndeplinirea acţiunii. Dacă este necesară activarea
unor reguli de producere aflate în memoria procedurală, atunci informaţiile din M.L. care
necesită această activare sunt "potrivite", puse în corespondenţă cu antecedentele regulii
respective. Referindu-se la cunoştinţele procedurale, Paivio (1983) consideră că
principala caracteristică prin care acestea se diferenţiază de cunoştinţele declarative este
flexibilitatea.
Reprezentarea cunoştinţelor declarative sub formă de reţele propozi ţionale este
parte constitutivă a unui sistem mai complex pe care Kintsch l -a numit "sistemul
modelelor mentale" sau "sistemul modelelor situaţionale".
ABILITĂŢILE SIMBOLIC-REPREZENTAŢIONALE DIN
PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII ONTOGENETICE
1. Tipologii ale imaginilor mentale din punct de vedere ontogenetic
2. Schemele şi scenariile cognitve
3. Dezvoltarea reprezentărilor figurative, modelelor spaţiale şi jocului simbolic
Psihologia cognitivă explică patru niveluri de analiză a unui sistem cognitiv:
nivelul cunoştinţelor, cel computaţional, nivelul reprezentaţional -algoritmic şi nivelul
implementaţional. În linii mari, primul nivel de analiză se referă la totalitatea
cunoştinţelor pe care le posedă sistemul, alături de scopuri şi decizii. Cel de al doilea
nivel, computaţional, se referă la analiza funcţiei input - output, adică a prelucrărilor,
procesărilor prin care datele de intrare (inputul) este transformat în output (soluţia).
Nivelul reprezentaţional-algoritmic presupune analiza modului în care sistemul cognitiv
îşi reprezintă informaţia din input, respectiv output, precum şi a algoritmului aplicat prin
care transformă datele de intrare în date de ieşire. Un anumit mod de reprezentare a
informaţiei activează un anumit algoritm. În sfârşit, ultimul nivel, cel implementaţional,
se referă la studierea proceselor fizice şi biochimice care au loc în cursul derulării
nivelurilor anterioare, adică, în cazul sistemului cognitiv, la baza neurofiziologică.
Prin analogie cu aceste niveluri de analiză specifice sist emului cognitiv uman, în
cazul calculatorului, putem spune că primul nivel este dat de totalitatea informaţiilor de
care dispune calculatorul, al doilea nivel se referă la sistemul de operare (operaţii de
adunare, scădere, înmulţire, împărţire, etc), al tr eilea nivel, cel reprezentaţional, are în
vedere limbajul de programare, pentru ca cel de al patrulea nivel, cel implementaţional,
să presupună analiza la nivel de hardware.
În cele ce urmează, vom explicita nivelul reprezentaţional al funcţionării
sistemului cognitiv, pornind de la definirea imageriei mentale (sistemul de reprezentări)
ca reflectare în mediul intern a unei realităţi externe.
Modul de organizare a cunoştinţelor în sistemul nostru cognitiv este în relaţie cu
diversitatea şi numărul reprezent ărilor cu care operează acest sistem. În scopul
reprezentării obiectelor sau categoriilor de obiecte, persoana recurge la concepte şi
prototipuri, iar pentru reprezentarea evenimentelor şi a stărilor de fapt, în general,
sistemul cognitiv apelează la imagi ni mentale sau scheme cognitive.
Prelucrarea unui conţinut al reprezentării, pentru a obţine o nouă informaţie,
înseamnă, în fapt, traducerea sa într -un cod semantic, descompunerea într -o multitudine
de conţinuturi semantice, organizarea cunoştinţelor, în acest caz, luând forma organizării
conţinuturilor semantice.
Miclea (1994) susţine că în cazul unei reprezentări definitorie este stabilirea unei
legături sistematice între obiectul reprezentării (referent) şi mediul intern în care acesta
este reprezentat. Faptul că ne reprezentăm realitatea, acţiunile sau cursul evenimentelor,
propriile comportamente sau conduitele altor persoane este esenţial pentru buna
funcţionare a sistemului cognitiv şi, în ultimă instanţă, pentru adaptarea la condiţiile
mediului. În faţa unui eveniment, derularea mentală a segmentelor acţionale, a
secvenţelor evenimenţiale, a consecinţelor acţiunilor noastre ne ajută de multe ori la
găsirea soluţiei adecvate, oferindu -ne un real suport pentru anticipare, adică pentru
exercitarea controlului.
Reprezentarea evenimentului, în cazul nostru, este similară, dar nu este identică
realităţii, nu se suprapune perfect peste realitatea reprezentată. Revenind la stabilirea
acelei relaţii sistematice între obiectul din realitate şi mediul intern în care acesta este
reprezentat, constatăm că această legătură există, imaginea mentală păstrând o asemănare
cu obiectul reflectat, dar nu este identică cu acesta.
1. Tipologii ale reprezentărilor din punct de vedere ontogenetic
Cercetările teoretice şi apl icative realizate în domeniul cogniţiei umane au
concluzionat că specificul acesteia constă în interpretarea, manipularea şi transformarea
reprezentărilor mentale, fapt ce atestă legătura dintre studiile asupra raţionamentului şi
studiile asupra imagistici i mentale. Comportamentul subiectului într -o sarcină cognitivă
depinde de modul în care cunoştinţele sunt reprezentate în M.L.D. şi de modul în care ele
sunt prelucrate. Kosslyn (1980) demonstrează că modul în care informaţia este
reprezentată în sistemul mnezic al subiectului devine un aspect central în înţelegerea
naturii raţionamentului, a modului în care subiectul extrage concluzia din premise şi,
totodată, este un element explicativ pentru erorile intervenite în demersul raţionativ. Dacă
psihologia tradiţională răspunde la întrebarea privind modul în care mintea umană este
relaţionată cu conţinutul reprezentării, în schimb, nu oferă un răspuns categoric privind
modul în care imaginea este stocată mnezic. Perner (1990) consideră că principala
problemă rămâne elucidarea diferenţelor dintre "a cunoaşte", "a gândi", "a aminti",
acestea fiind înscrise în semantica stărilor mentale prin care mintea este conectată cu
lumea pe care o reprezintă.
Goodman (1976) face distincţia dintre "a reprezenta" şi "a reprezen ta ca",
subliniind cele două aspecte importante ale unei reprezentări - referentul şi sensul. Dacă
referentul răspunde la întrebarea "ce" anume este reprezentat, sensul răspunde la
întrebarea "cum" este reprezentat acel ceva, diferenţele individuale marcân d sensul şi nu
referentul reprezentării.
Reprezentările mentale pot fi imagini, simboluri, propoziţii sau producţii;
indiferent de forma pe care o iau, cele mai importante proprietăţi ale lor sunt:
conservarea informaţiei despre obiecte sau fenomene;
constituirea ca elemente ale unui sistem reprezentaţional mai complex alcătuit din
concepte, scheme, hărţi şi modele mentale.
Perner (1990) propune o tipologizare a imaginilor mentale, distingând
reprezentările primare, cele secundare şi nivelul metareprezentăr ilor. Astfel,
reprezentările primare sunt imaginile no astre despre lume, mediu, realitate în general.
Imaginile "decuplate" de realitate care reprezintă fundamentul capacităţii noastre de a
gândi asupra trecutului, asupra viitorului posibil şi chiar asupra non-existentului şi
ipoteticului se numesc reprezentări secundare. Ontogenetic, numai după ce primul tip de
reprezentări ajunge la un anumit nivel de dezvoltare, se dezvoltăşi reprezentările
secundare. Metareprezentarea se referă la abilitatea de a -ţi reprezenta că ceva reprezintă,
adică este un substituent pentru altceva. Ruperea legăturii între referent şi sens este o
disfuncţie a metareprezentării, adică o disfuncţionalitate la nivelul relaţiei dintre ceea ce
s-a întâmplat şi modul în care subiectul şi -a reprezentat acest lucru.
Mergând pe acestă linie ideatică, Perner (1990), considrând gândirea ca activitate
de reprezentare, relevă legătura dintre nivelurile de reprezentare (primar, secundar şi
nivelul meta) şi implicarea lor în dezvoltare:
Nivelul
primar
Nivelul
secundar
Nivelul
meta
Modelarea Model unic Modele
complexe
Model al
modelului
Vârsta 1 an 2 ani 4 ani
Referentul
(ce este
reprezentat)
Exclusiv
situaţia reală
Situaţii
diferite
Mediul
reprezentării
Sensul
reprezentării
(imaginea)
Imaginea
obiectului cu care se
aseamănă
Imaginea
ruptă de situaţie
Imaginea ca
substituent al
imaginii mentale
Sensul
mental (gândirea)
Imaginea
mentală
Gândirea
asupra situaţiei
Reprezentar
ea a ceea ce s-a
gândit
În ceea ce priveşte nivelul metareprezentărilor , acestea intră în categoria
metacogniţiilor, adică a cunoştinţelor pe care un sistem cognitiv le are despre propriile
cunoştinţe. Sunt cogniţii de nivelul doi, reprezentări personale asupra modului în care
realizăm diferite prelucrări de informaţie.
Cercetările din domeniul psihologiei cognitive demonstrează rolul metacogniţiilor
în obţinerea unor performanţe superioare în diferite sarcini; de pildă, un expert într -un
anumit domeniu nu numai că are reprezentări asupra modului în care rezolvă o situaţie
problematică, obţinând rezultate performante, dar este capabil de un efort continuu de
analiză a propriului mod de operare în spaţiul problemei. Dacă toţi putem memora un
text, puţini însă au deprinderea de a analiza conştient şi voluntar modul în care s -a
realizat engramarea cunoştinţelor, paşii urmăriţi, dacă anumite strategii de memorare sunt
mai eficiente decât altele, etc, adică puţini funcţionează şi la nivelul meta - al
reprezentărilor.
Radu (1998) evidenţiază rolul metareprezentărilor în procesul învăţă rii şcolare,
acestea intervenind în:
- evaluarea dificultăţii conţinutului de învăţat şi, ca urmare, adaptarea
strategiilor de învăţare la dificultatea materialului;
- alocarea resurselor de effort şi a celor atenţionale;
- evaluarea progreselor în învăţare.
Cercetările actuale demonstrează existenţa unei relaţii semnificative între
metacogniţiile elevului şi cele ale profesorului. Informaţiile privind modul de
organizare a predării, care sunt aspectele pe care insistă profesorul, cum
structurează acesta informaţ ia nouă care va fi transmisă elevilor sunt elemente
care nu se transmit explicit către elev, ci ele rămân la un nivel implicit, tacit.
Acest tip de informaţii sunt preluate de către elev şi îl vor influenţa în procesul de
învăţare.Miclea dă un exemplu în a cest sens: profesorii de matematică, în
majoritatea lor, se centrează exclusiv pe prezentarea modurilor de rezolvare a
unei probleme; foarte rar se întâmplă ca acest profesor, când prezintă o categorie
de probleme, să arate legătura ei cu realitatea fizică , semnificaţia sau uitlitatea
rezolvării problemelor propuse.
Stilul prin care profesorul abordează domeniul său va fi involuntar preluat de
către elev. Elevul învaţă nu numai anumite cunoştinţe despre diverse fenomene,
ci şi un stil de abordare a lor, adi că metacogniţii. Astfel, metacogniţia (deci, şi
metareprezentarea) reprezintă un aspect de monitorizare şi control a procesului
de învăţare.
Flower (2001), observând un grup de experţi (studenţi sau elevi cu performanţe
academice superioare), constată la a ceştia manifestarea următoarelor abilităţi de
control (metacogniţii) a învăţării:
a. Analiza - capacitatea de a împărţi un întreg în părţi componente şi de a
organiza aceste părţi;
b. Comparaţia reflexivă - capacitatea de a discrimina între două răspunsuri
foarte apropiate la o problemă dată;
c. Focalizarea - urmărirea selectivă a ceea ce este important pentru sarcina de
rezolvat;
d. Precizia categorizării - acurateţea şi consistenţa elementelor care stau la baza
categorizării;
e. Complexitatea structurării - abilitatea de a relaţiona şi structura aspectele
comune unor elemente pentru a constitui structuri complexe de cunoştinţe;
f. Diferenţierea - abilitatea de a utiliza elementele comune pentru a asimila
noile cunoştinţe la cele deja existente;
g. Toleranţa - capacitatea de a integra şi controla modificarea structurii
cognitive prin asimilarea de noi informaţii.
Orice sarcină de învăţare implică cele şapte procese de control, ordinea activării
lor putând fi diferită.
Schemele şi scenariile cognitve
Dezvoltarea reprezentărilor figurative, modelelor spaţiale şi
jocului simbolic
Schemele şi scenariile cognitive
Anderson (1985) sublinia importanţa reprezentării de tip semantic a cunoştinţelor
în sistemul nostru cognitiv, aducând următoarele argumente:
a) prin caracterul său abstrac t, reprezentarea semantică, spre deosebire de cea
imagistică, este mai economicoasă, deoarece ea reţine maximul de informaţie, operând
prin abstracţie, prin abandonarea aspectelor irelevante ale stimulului, oprindu -se asupra
celor cu un grad relativ crescu t de stabilitate. Dacă ne gândim la faptul că şi noţiunile ca
elemente structurale fundamentale ale gândirii reprezintă condensări de informaţie
relevantă pentru o categorie dată, atunci se confirmă încă o dată legătura intimă dintre
reprezentare şi gândire;
b) un alt avantaj subliniat care decurge din primul se referă la rapiditatea procesării
informaţiei, reprezentările semantice fiind mai uşor de prelucrat decât cere imagistice,
datorită locaţiei mai reduse în memoria operaţională sau de lucru a subiectului . În acest
sens, Miclea (1994) afirma că:
" un silogism rămâne un silogism, indiferent de limbajul natural în care
este formulat, de topica premiselor sau a termenilor în cazul unei premise, de
mărimea literelor sau intensitatea fonemenlor în care este exp rimat."
c) reprezentările semantice deţin o structură sau o sintaxă extrem de riguroasă, ele
nepermiţând combinaţii "ilogice" care încalcă regulile de combinare semantică
sau logică. Limitând numărul de combinaţii posibile, se reduce în mod automat
oportunitatea interferenţelor, reprezentarea semantică permiţând operarea asupra
posibilului. În acest sens, pentru a confirma această idee, Piaget şi întreaga şcoală
de epistemologie genetică afirma că datorită reprezentărilor semantice, sistemul
cognitiv face saltul din real în posibil.
Tot o modalitate de condensare a informaţiilor este şi o schemă cognitivă. În
trecerea de la figurativ la operaţional, schemele cognitive ca structuri generale de
cunoştinţe activate simultan, corespunzătoare unei situaţii din real itate deţin un rol
esenţial.
Noţiunea de schemă cognitivă sau schemă mentală a fost utilizată atât în câmpul
filozofiei, cât şi în cercetările din aria psihologiei, începând cu Kant, trecând apoi prin
şcoala gestaltistă şi şcoala de epistemologie genetică, până la abordarea inteligenţei
artificiale. Atunci când intrăm în contact cu o anumită realitate, ne reactualizăm schemele
cognitive din memoria de lungă durată, adică un model esenţializat al obiectului sau
evenimentului respectiv. Păstrînd trăsăturile g enerale şi esenţiale ale obiectului sau
evenimentului, activarea unei scheme mentale reprezintă un mecanism psihologic cu rol
adaptativ.
Miclea (1994, p.356) trece în revistă principalele caracteristici ale unei scheme
cognitive sau mentale:
- schemele cognitive denotă situaţii complexe din realitate, acestea neoprindu -
se la evidenţierea unor trăsături ale obiectelor şi fenomenelor, ci ele exprimă
contextul în care aceste aspecte apar; de pildă, activarea schemei cognitive
corespunzătoare situaţiei de examen presupune interrelaţionarea diferitelor
elemente ale situaţiei respective - examinatorul, subiectul examinat, probele,
evaluarea,etc.;
- cunoştinţele conţinute într -o schemă mentală sunt autonome unele în raport
cu celelalte, schema cognitivă conţinând nu nu mai elementele în sine, ci
furnizând informaţii şi despre relaţiile dintre aceste elemente. Mai mult chiar,
aceste relaţii sunt unele tipice pentru descrierea situaţiei respective, adică
reflectă notele generale şi esenţiale ale situaţiei respective;
- cunoştinţele conţinute într-o schemă cognitivă, spre deosebire de concepte
care sunt inserate în reţele semantice depozitate şi activate selectiv din
memoria de lucru, se definesc prin ele însele, neraportându -se la alte
cunoştinţe;
- o schemă mentală reprezintă o structură generală şi abstractă, deoarece nu se
aplică la o singură situaţie, ci la un tip de situaţii;
- există o structurare de tip ierarhic a schemelor mentale, pornind de la
cunoştinţe cu grad crescut de generalitate, invariabile până la cunoştinţe cu
grad mare de variabilitate, care sunt specificate pentru fiecare situaţie în parte.
Astfel, decodificarea unei situaţii prin activarea schemelor de tip cognitiv este
echivalentă cu identificarea cunoştinţelor fixe şi apoi a celor variabile,
adecvate situaţiei;
- ca modalităţi de activare a unei scheme mentale, în vederea interpretării unei
situaţii din realitate, apare prezentarea etichetei lingvistice care va amorsa
schema asociată, prezentarea contextului sau caracteristicile situaţiei şi
stimulului perceput la un moment dat.
Revenind la organizarea de tip ierarhic a schemelor mentale, Miller (1993, 1997)
subliniază faptul că organizarea cunoştinţelor în structura schemei cognitive este mai
degrabă una temporo - spaţială decât ierarhic pripriu -zisă; organizarea ierarhică (de pildă,
cea a conceptelor în cadrul reţelelor din memoria semantică) înseamnă o categorizare
după diferite criterii ca norme logice. Copilul deţine o organizare ierarhică a
informaţiilor, a conceptelor pe baza unei taxonomii, iar apoi, od ată cu dezvoltarea
sistemului de reprezentări şi a limbajului ca manipulare de simboluri, este capabil să
diferenţieze categoriile. Copiii pot diferenţia categoria "mâncare" de categoria semantică
"instrumente pentru baie", dar înainte de această achiziţie , asistând zilnic la derularea
secvenţei "a mânca - a face baie - a se culca" va engrama acest script; din acest motiv,
informaţiile condensate în script sau într -o schemă mentală sunt temporo -spaţiale şi nu
atât ierarhizate ca în cazul unei taxonomii.
Un alt argument care vine în sprijinul ideii organizării temporo -spaţiale a
cunoştinţelor conţinute în schemele cognitive se referă la faptul că orice modificare a
secvenţei derulării unor evenimente va bulversa cognitiv copilul care, prin activarea
scriprului respectiv, reuşea adaptarea la realitate. În mod similar se petrec lucrurile şi în
cazul în care venim în contact cu alte culturi care promovează scheme cognitive diferite
de ale noastre.
Revenind la asistarea copilului la derularea unor secvenţe acţiona le cotidiene,
putem afirma că tocmai această implicare personală va face mai facilă reactualizarea
informaţiei din memoria de lungă durată, scriprul fiind activat, în special în cazul copiilor
preşcolari, în jocul simbolic. Chiar dacă în jocul simbolic cop ilul poate inversa ordinea
unor secvenţe evenimenţiale, el ştie că în realitate lucrurile nu stau aşa, iar dacă realitatea
nu îi confirmă mereu şi mereu acest tip de organizare temporo -spaţială, el se va simţi
confuz. Prin acest aspect se subliniază rolul deosebit de important al schemelor şi
scenariilor cognitive în asigurarea caracterului stabil şi predictibil al evenimentelor
zilnice, pe de o parte, precum şi funcţia acestor scheme în dezvoltarea abilităţilor de
interacţiune socială, într -o cultură dată.
Din punct de vedere al dezvoltării ontogenetice, Nelson (1990) arată că schema şi
scenariul cognitiv se dezvoltă ca şi complexitate între 4 şi 10 ani, permiţând introducerea
de noi elemente în script.
Cercetările din domeniul psihologiei cognitive şi deve lopmentale demonstrează
rolul fundamental al poveştilor în dezvoltarea unui anumit script, deoarece o poveste
include, la fel ca scriptul, o secvenţă temporo -spaţială bine definită: evenimentul -
protagoniştii - acţiunile - scopul. Întreaga şcoală de terap ie raţional-emoţională care
fructifică rezultatele cercetărilor din domeniul psihologiei cognitive (în special) se
bazează pe rolul povestirilor (care au un conţinut simbolic) în dezvoltarea scriptului sau
în modificarea unui scenariu care se dovedeşte a f i dezadaptativ pentru subiect.
Dezvoltarea reprezentărilor figurative, modelelor spaţiale şi jocului simbolic
Capacitatea de a înţelege că imaginea din reprezentare diferă de lucrul real pe care
îl reprezintă (referentul) este o achiziţie relativ timpurie pe plan cognitiv. Cercetările
psihologice fundamentale converg către aceeaşi idee - copilul este capabil să perceapă
similarităţile dintre imagine şi obiectul reprezentat, precum şi diferenţele dintre acestea
(Slater, Rose, Morrison, 1984, 1999, 2001), în să întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte
acceptarea unei reprezentări care diferă de modul în care copilul vede realitatea.
De Loache (1992), studiind comportamentul unui lot de copii cu vârsta cuprinsă
între 2 şi 4 ani, arată că aceştia nu reuşesc să detecteze corespondenţa spaţială dintre
model şi obiectul reprezentat. Aşadar, dacă abilitatea de a percepe similaritatea figurativă
(însuşiri ale obiectelor concrete) dintre model şi obiectul din realitate este relativ uşor
achiziţionată, în schimb, capacitatea de a identifica similarităţi de localizare spaţială
(relaţii spaţiale) dintre obiect şi imaginea mentală a acestuia se dezvoltă mai târziu.
În ceea ce priveşte jocul simbolic, specific perioadei 2 - 6 ani, acesta este definit ca
"suprapunerea unei situaţii imaginare peste una reală, mai degrabă în scop ludic decât al
supravieţuirii" (Lillard, 1991, p. 2).
Dezvoltarea jocului simbolic constă în detaşarea unor rutine comportamentale şi a
unor obiecte de situaţiile reale familiare şi de contextul motiv aţional obişnuit, utilizându-
le într-o manieră ludică. Astfel, jocul simbolic este metaforic, în măsura în care utilizează
substituenţi pentru obiecte sau persoane concrete. Ideea centrală, în jocul simbolic,
rămâne faptul că obiectul este prezent în forma sa familiară subiectului.
Principalele funcţii ale imageriei mentale implicată în jocul simbolic se referă la:
- faptul că persoana este şi subiect şi obiect al acţiunii va stimula desprinderea
de faza egocentrică şi înaintarea spre faza allocentrică;
- acţiunile şi obiectele devin standardizate sau convenţionalizate (copilul bea
tot din biberon, iar adultul din pahar, ca în realitate);
- jocul simbolic va deschide calea către aşa -numitul "joc sociodramatic" care se
va derula pe scena vieţii reale, plină de inte racţiuni pe cât de concrete, pe atât
de complexe şi dinamice; astfel, se relevă rolul de mecanism de coping al
jocului la realitatea socială.
Perspectiva cognitivistă asupra raţionamentului
1. Circumscrierea teoretică a problematicii raţionamentului
2. Forme ale raţionamentului
1. Circumscrierea teoretică a problematicii raţionamentului
Studiile care vizau problematica raţionamentului, adică a modului în care mintea
umană ajunge la informaţii noi din combinarea celor deja existente, au fost considerate
fie apanajul logicii, fie al cercetărilor din domeniul psihologiei. Datorită conexiunilor
strânse dintre filosofie şi psihologie, s -a relevat faptul că această “exclusivitate”
constituie o punere greşită a problemei, neajungându -se prin acest mod de gândire la nici
o soluţie. Soluţia, însă, a venit din partea neuroştiinţelor care defineau un sistem cognitiv
(deci şi pe cel uman) ca fiind acel sistem fizic ce posedă două proprietăţi – de
reprezentare şi de calcul - subliniind faptul că, pentru un sistem cognitiv, nu
caracteristicile fizice ale mediului sunt esenţiale, ci capacitatea sa de a -şi reprezenta
mediul şi de a efectua calcule cu aceste reprezentări. Pornind de la această observaţie, se
definesc patru niveluri de analiză a unui sistem cognitiv (Miclea, 1994):
- nivelul cunoştinţelor se referă la ansamblul de cunoştinţe de care dispune
subiectul, la scopul şi intenţiile sale, atunci când rezolvă o sarcină;
- nivelul computaţional cuprinde procesările realizate de sistemul cognitiv, în
scopul transformării datelor prob lemei (input) în soluţie (output);
- nivelul reprezentaţional -algoritmic se referă la modul în care subiectul îşi
reprezintă input-ul şi output-ul, precum şi la modul în care aplică anumiţi
algoritmi pentru obţinerea soluţiei. Important este faptul că o anum ită
reprezentare reclamă folosirea unui anumit algoritm şi nu a altuia (M. Miclea,
1994, p. 34);
- nivelul implementaţional se referă la procesele neurobiologice care au loc în
cursul rezolvării sarcinii respective.
Aşadar, un sistem cognitiv se poate cunoaş te, analizând intenţiile şi cunoştinţele
sale, prelucrările realizate pentru a ajunge de la datele problemei la soluţie, modul în care
îşi reprezintă sarcina şi algoritmii de efectuare a acesteia, precum şi aspectele
neurobiologice.
Revenind la “disputarea” raţionamentului ca obiect al cercetărilor din logică sau
psihologie şi ţinând cont de cele patru niveluri de analiză a sistemului cognitiv uman, se
consideră că :
logica încearcă să descrie şi să explice raţionamentul la nivelul computaţional de
analiză (calcule de transformare a premiselor în concluzii, relaţiile dintre acestea);
psihologia acţionează la nivelul cunoştinţelor şi la nivelul reprezentaţional -
algoritmic, studiind influenţa pe care cunoştinţele de care dispune subiectul o au asupra
inferenţelor realizate, modul în care acesta îşi reprezintă premisele în concluzii şi modul
efectiv de realizare a raţionamentului.
2. Forme ale raţionamentului
Prin raţionament, gândirea derivă noi cunoştinţe, pornind de la cunoştinţe date.
Raţionamentul se mai num eşte şi “inferenţă mediată”, deoarece trecerea de la
cunoştinţele anterioare la cele noi nu se face direct, ci prin intermediul altor judecăţi.
Tradiţional, raţionamentul se împarte în două categorii majore – inductiv şi deductiv –
forma fundamentală a celui din urmă fiind silogismul.
2.1. Raţionamentul deductiv - modele explicative
Încercarea de a descrie şi explica principiile cognitive care fundamentează
deducţia, s-a concretizat în trei tipuri principale de modele:
a. modelul factual în care deducţia este privită ca şi proces bazat pe cunoaşterea
factuală;
b. modelul sintactic care asimilează deducţia cu un proces sintactic bazat pe
reguli ale logicii formale;
c. modelul semantic care concepe procesul deductiv ca pe unul semantic, bazat
pe modele mentale.
Primul model are la bază teoria lui Anderson (A.C.T. Theory) şi a lui Newell
(SOAR Theory) privind arhitectura sistemului cognitiv. Conform acestei concepţii,
capacitatea de inferenţă deductivă are la bază memorarea unor inferenţe precedente,
precum şi existenţa în memoria de lungă durată a unor proceduri, adică a unor reguli de
condiţie - acţiune. Când acţiunea este repetată suficient, ea devine o regulă cu conţinut
specific. Acest model nu poate explica, însă, abilitatea de a raţiona în cazul inexistenţei
unei anumite proceduri stocată mnezic, minimizând, într -un fel, capacitatea subiectului
de a construi noi proceduri acţionale în memoria de lucru.
Cel de al doilea model se fundamentează pe studiile de epistemologie genetică
conduse de Piaget şi Inhelder a că ror concluzie viza ideea după care a raţiona nu este
altceva decât calcul propoziţional, gândirea deductivă supunându -se unor reguli formale
de inferenţă. Rips (1994), bazat pe afirmaţia precedentă, merge până la avansarea ipotezei
după care putem vorbi despre un sistem deductiv în care regulile formale de inferenţă
sunt nu numai bază pentru deducţie, ci pentru întreaga arhitectură cognitivă.
Cel de al treilea model are ca principali susţinători pe Johnson -Laird, Byrne,
Schaiken. Studiile lor pornesc de la paradoxul fundamental al raţionalităţii, şi anume
persoanele care fac dovada unui demers eronat în sarcinile de raţionament sunt persoane
care, în cele mai multe cazuri, reuşesc în raţionamentele cotidiene. Acest paradox i -a
făcut pe cercetători să consid ere că suntem raţionali în principii, dar facem erori în
practică. Acest model explică modul în care subiecţii extrag concluzii din premise ca
fiind tributar manipulării unor modele mentale ce reprezintă situaţiile descrise în premise.
Dacă deducţia depinde de aceste modele, atunci întregul proces este unul semantic,
deoarece construcţia sa presupune acordare de sens şi semnificaţie. Inferenţa deductivă
nu este o "sintaxă" cum dorea să demonstreze modelul precedent, ci este legată de
anumite proceduri semantice. Structura modelului mental corespunde situaţiei descrise în
premise, după cum "între obiectele din realitate (şi proprietăţile acestora) şi obiectele
mentale (şi relaţiile dintre ele) există relaţii izomorfice" (Johnson -Laird, 1983, p.423).
Rips (1990) se întreabă dacă nu cumva preocupările cercetătorilor privind
problematica raţionamentului n -ar trebui să se orienteze către identificarea mecanismelor
cognitive pe care le fundamentează deducţia, subliniind, astfel, caracterul limitativ al
reducerii acesteia la alte mecanisme psihologice.
Raţionamentul deductiv silogistic
În cazul raţionamentului deductiv de tip silogistic, se porneşte de la o judecată, iar
pe baza unor reguli stabilite, este derivată o nouă judecată, prin intermediul unei a treia
judecăţi. Judecăţile anterioare se numesc premise, din combinarea lor rezultând cea de a
treia judecată, numită concluzie. Cele două premise care se combină pentru a rezulta din
ele o concluzie sunt legate printr -un element comun denumit “termen mediu” care, pr in
eliminare, nu se va regăsi în concluzia dedusă. Fără a intra în detaliile studiului pe care
logica îl realizează asupra silogismului, amintim doar cele două trăsături fundamentale
ale unei deducţii (Didilescu şi Pavelcu, 1968):
- operaţia logică se realizează exclusiv în planul conceptelor;
- concluzia derivă cu necesitate din premise.
Dacă logica se concentrează asupra calculelor de deducere a unor concluzii, M.
Miclea (1994) arată că psihologiei îi revine sarcina de a:
- explica modul în care premisele şi concluziile sunt reprezentate de către
subiect;
- explica procedura efectivă de transformare a premiselor în concluzii;
- explica influenţa cunoaşterii implicite asupra procesului deductiv.
Pentru o analiză corectă a procedurii prin care subiectul transformă premisele în
concluzii, trebuie îndeplinite cel puţin două cerinţe metodologice (Johnson -Laird,1978):
- subiecţii trebuie să derive ei înşişi concluziile din premise, nu doar să aleagă
concluzia corectă dintr-un set de concluzii propuse de cercetător;
- judecata trebuie exprimată în limbaj natural, nu sub forma unor simboluri
logice;
- scopul nefiind de a afla mecanismul comun mai multor subiecţi de realizare a
unui silogism, ci identificarea erorilor, trebuie analizate procesările efectuate
pentru fiecare silogism în parte.
De Soto & Handel (1965), referindu -se la silogism, arată că acesta reprezintă o
problemă verbală în care informaţia privind ordinea setului de itemi de -a lungul unei
dimensiuni este dată în serii de premise. Fiecare premi să descrie ordinea a doi itemi
adiacenţi; subiectul trebuie să ordoneze, astfel, întregul set de itemi, prin combinarea
informaţiilor cuprinse în premise. Astfel, ordinea itemilor devine un aranjament spaţial.
Ipoteza ordonării spaţiale a fost extinsă de c ătre Huttenlocker (1968), pentru a explica
dificultăţile diferitelor forme silogistice. S -a demonstrat existenţa unei paralele între
modul în care subiecţii "aranjează" un spaţiu cu obiecte reale şi modul în care aceştia
ordonează itemii unor premise compa rabile. Subiecţii îşi reprezintă ordinea itemilor,
folosind echivalenţe mentale ale aranjamentului spaţial. De aici, s -a dedus necesitatea
studierii legăturilor existente între demersul deductiv şi abilităţile verbale şi spaţiale ale
subiectului.
Studiile realizate asupra capacităţilor mentale tratează cele două tipuri de abilităţi
- verbală şi spaţială - ca fiind separate. Huttenlocker arată că există multe faţete, aspecte
cuprinse în sfera abilităţilor verbale (vocabular, înţelegere verbală, raţionament v erbal,
fluenţă verbală) şi este posibil ca acestea să varieze independent unul de , făcând obiectul
unor diferenţe individuale. Pe de altă parte, abilităţile spaţiale (manipularea unor
reprezentări analogice spaţiale) au şi ele o structură complexă, inclu zând aspecte, ca
găsirea unor figuri ascunse, rotaţii mentale, etc.
Thurstone (1941) şi mai târziu Shepard (1986) demonstrează un fapt interesant: în
cazul rezolvării unor silogisme, deşi subiecţii activează şi manipulează predominant
reprezentări propoziţionale (abilităţi verbale), capacitatea de a rezolva acest tip de sarcină
corelează mai degrabă cu abilităţile spaţiale de cât cu cele verbale.
Higgins şi Huttenlocker (1972) arată că abilitatea de a reprezenta şi transforma
informaţia pornind de la inputu l lingvistic este separată de capacitatea de a reprezenta şi
transforma informaţia spaţială. Ambele tipuri, însă, sunt implicate în gândire şi asigură
succesul în sarcini cognitive.
2.2. Raţionamentul inductiv
Inducţia, având un sens ascendent, constă în extra gerea unor principii şi legităţi
pornind de la cunoştinţe şi date particulare. Luând ca şi criteriu conţinutul inducţiei, se
diferenţiază 3 tipuri de raţionament inductiv:
a. de inducere a unor caracteristici sau proprietăţi;
b. de inducere a unor reguli;
c. de inducere a unor structuri.
Inducerea proprietăţilor constă în procesul de generalizare a unuia sau mai multor
atribute constatate în cazul unor exemplare la toţi membrii categoriei. De pildă, dacă
vedem în mod repetat că cei care câştigă premiul Nobel pentru pace sunt bărbaţi,
inducem propreitatea aceasta, de aici rezultând faptul că „toţi câştigătorii premiului Nobel
pentru pace sunt bărbaţi”. Inferenţa realizată printr-un astfel de mecanism de inducţie nu
este în mod necesar şi validă, ci c onţine o cotă de improbabilitate, deoarece pot exista
elemente ale categoriei vizate care să nu deţină propietatea indusă, caz în care vorbim
despre o generalizare forţată.
Inducerea unei proprietăţi de la unii membrii ai categoriei la întreaga categorie prezintă
un aspect pozitiv ce ţine de economia de timp: gîndirea în categorii ca unităţi de maximă
generalitate ce reunesc elemente pe baza unor similarit ăţi face economie de timp şi ef ort
voluntar. Pe de altă parte, însă, este o gândire prejudiciată, fenomen pe care Fiske î l
denumeşte "avariţie cognitivă", deoarece nu întotdeauna putem vorbi despre o
omogenitate a realităţii; în timp, propietăţile unui element se pot schimba, astfel încât
acesta să nu mai împărtăşească calităţi comune cu cele ale membrilor categoriei de care
aparţine.
Inducerea unei reguli se referă la generarea unui număr mare de combinaţii care satisfac
regula respectivă. Aspectul important aici este că aceste reguli pot fi induse în mod
explicit, conştient sau implicit, inconştient.
Un exemplu de inducţie de regulă explicită ar fi cel în care se dă spre rezolvare sarcina
următoare:
12A34B56C78D
în acest caz, răspunsul corect este că după fiecare două numere consecutive urmează o
literă în ordine alfabetică.
Wason, studiind erorile care pot apărea în cazul unei sarcini de inducere a unei reguli,
observa că cea mai frecventă greşeală care se instalează este ignorarea de către subiect a
informaţiei care contravine ipotezei.
Inducerea unei structuri , cea mai complexă formă a raţionamentului inductiv, se bazea ză
pe abilitatea subiectului de a reliefa o reţea de legături între elementele unei mulţimi,
această reţea constituind o structură care apoi este aplicată la o nouă situaţie.
Să considerăm următorul exemplu (Miclea, 1994, p. 440):
Avocatul este pentru clientul său ceea ce medicul este pentru:
a. Bolnav; b. Medicină.
Sarcina subiectului este de a opta pentru una dintre variantele de răspuns considerată ca
fiind unica soluţie corectă din punct de vedere logic. Se observă că rezolvarea acestei
sarcini reclamă abilitatea de a descoperi relaţiile, deci structura, dintre primii doi termeni
daţi şi de a o induce asupra următorilor. Se constată că structura generală a unei inducţii,
precum şi principiile care o guvernează (stabilirea similitudinilor şi transferul) sunt
asemănătoare raţionamentului analogic. Identificarea relaţiilor din cadrul structurii,
precum şi transferul către problema - ţintă sunt influenţate de schemele cogn itive ale
subiecţilor, adică de modul în care aceştia îşi reprezintă informaţia iniţi ală şi pe cea
finală.
Raţionamentul deductiv silogistic - studiul erorilor
Silogismul fiind un raţionament verbal în care subiectul operează în planul
conceptelor, extragerea concluziei din premise presupune apelarea unor reprezentări
propoziţionale, adică a unor reprezentări abstracte ale ideilor conţinute în premise; fiind
reprezentări simbolice, acestea vor păstra doar o mică asemănare cu realitatea substituită.
Dacă cunoştinţele noastre despre realitate formează reţele mnezice, atunci ne putem
reprezenta informaţiile cuprinse în judecăţi, precum şi relaţiile dintre ele.
Din punct de vedere calitativ, principalele tipuri de erori observate în cursul
rezolvării unei sarcini silogistice se referă la:
Combinarea unor premise care nu dispun de termen mediu (comun), făcând
imposibilă extragerea unor concluzii; eroarea este cunoscută sub numele de “eroarea
termenului mediu nedistribuit”
negarea negaţiei nu este transformată logic într -o judecată afirmativă, concluzia
rămânând negativă, fapt care va afecta corectitudinea combinării premisei respective şi
implicit a concluziei deduse
extragerea unor concluzii prin concatenarea premiselor (asociativitate şi nu
tranzitivitate) şi nu prin eliminarea termenului mediu; dacă, la extragerea concluziei ,
subiectul dispune de un model al informaţiilor conţinute în aceasta, atunci va fi "obligat"
să menţină informaţia semantică din premise şi, astfel, concluzia va conţine mai multă
informaţie decât premisele, fapt ce constituie o eroare de inferenţă;
repetarea, sub o formă uşor modificată lingvistic, a uneia din premise
nerespectarea regulii deductive impuse, în sensul că unii subiecţi combină
concluziile parţiale între ele
deducerea dificilă sau chiar eronată a unor concluzii al căror conţinut era în
contradicţie cu cunoştinţele anterioare ale subiectului despre realitate; astfel, modul de
rezolvare silogistică rămâne tributar modului în care subiecţii îşi reprezintă mental
informaţia, adică imaginii lor despre realitate - în acest sens, Byrne afirmă că "su biectul
minimizează sarcina memoriei de lucru, prin tendinţa de a construi modele mentale care
să reprezinte explicit doar ceea ce este adevărat nu şi fals" (în Henle, 1962, p.140)
erorile se instalează cu atât mai repede, cu cât alternanţa judecată afirma tivă -
judecată negativă este mai frecventă;
inferenţa este susceptibilă de mai puţine erori, dacă distanţa dintre două concepte
(noduri) ale reţelei propoziţionale din memoria declarativă este mai mică; dacă inferenţa
realizată de subiect modifică - prin conţinutul său semantic - această distanţă, crescând-o
sau reducând-o (adică se atribuie unor obiecte calităţi specifice altora), este posibil ca
subiectul să "cedeze" ilogicului. Acest fapt primeşte o explicaţie din partea cercetărilor
din domeniul psihologiei cognitive sociale asupra operaţiei de categorizare. Rosch
definea categorizarea în termenii unei judecăţi de similaritate, atunci când două sau mai
multe obiecte distincte sunt tratate ca echivalente. Fiske & Taylor (1994) explică
fenomenul prin ceea ce se numeşte "avariţie cognitivă": "atunci când stimulii sunt
introduşi în categorii, avem tendinţa de a subestima diferenţele dintre stimulii aceleiaşi
categorii şi de a supraestima diferenţele dintre stimulii care aparţin unor categorii
diferite"(p. 98).
există o facilitate în operarea cu judecăţi afirmative şi universale decât cu cele
negative şi particulare. Acest fapt este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de
“efect de atmosferă”, referindu -se la următoarele tendinţe ale subiectului atunci când
extrage concluzia din premise (Radu, 1991):
- când cel puţin o premisă este negativă, concluzia cea mai frecventă conţine o
judecată negativă;
- dacă cel puţin o premisă este o judecată particulară, concluzia cea mai
frecvent acceptată constituie, de asemenea, o judecată particulară;
- în afara celor două situaţii de mai sus, concluzia cea mai frecventă va fi o
judecată universal-afirmativă.
- de asemenea, majoritatea subiecţilor învaţă, de la o structură silogistică la
alta, procedura de rezolvare, s căzând numărul de erori.
Tipurile de erori inventariate merg în sensul rezultatelor experimentale ale unor
studii psihologice asupra modului de rezolvare a unui silogism, rezultate sintetizate în trei
modele :
a. Modelul lui Erickson – erorile produse de sub iect atunci când realizează
extragerea concluziei din premise se datorează capacităţii limitate a acestuia de
reprezentare a conţinutului premiselor şi concluziei;
b. Modelul lui Johnson-Laird – erorile produse în cazul raţionamentului
silogistic nu se datorează capacităţii limitate de reprezentare a premiselor, deoarece
subiectul combină euristic premisele, ci unor resurse de timp sau energie insuficiente
mobilizate de subiect în scopul testării concluziei;
c. Modelul probabilităţii subiective ( Mc.Guire & Wyer) – erorile în
raţionamentul deductiv de tip silogistic se datorează supraevaluării realizate de subiect a
unor aspecte conative (emoţii, afecte, etc.) în detrimentul logicii, astfel încât cea mai
probabilă concluzie extrasă de subiect este, totodată, cea m ai apropiată de concluzia cu
dezirabilitatea cea mai crescută pentru subiect.
COMPLEXITATEA COGNITIVĂ, STILUL DE GÂNDIRE ŞIRAŢIONAMENTUL DEDUCTIV SILOGISTIC
Nota:Mai jos este redat un studiu asupra relaţiilor existente între raţionamentul
silogistic, complexitatea cognitivă şi stilul de gandire, toate explicaţiile date în cadrulanalizei calitative urmărind principiile psihologiei cognitive. Pentru examern,importanta este analiza calitativa, dar am decis să vă redau întregul studio, pt a văreaminti noţiunile teoretice şi pt a avea tabloul de ansamblu (noţiuni teoretice,ipoteze, eşantion, etc).
INTRODUCERE
În câmpul cercetării psihologice a ultimelor decenii asupra raţionamentuluiimplicat în decizie, două idei se impun cu o forţă persuasivă echiva lată doar de pertinenţarezultatelor obţinute, şi anume:
- dacă decizia implică un raţionament, iar acesta din urmă reclamă capacitateade reprezentare şi de calcul, atunci diferenţele interpersonale în ceea cepriveşte capacitatea decizională se situează l a nivelul sistemului dereprezentare a informaţiei cuprinsă în premise si a reprezentării concluziei saua efectelor deliberării;
- în mod tradiţional, se ştie că procesul decizional implică, pe lângă aspecteleconative, elemente de ordin cognitiv, cum ar fi aptitudinile, schemele saustrategiile de gândire, modalităţi de engramare, etc. Cercetările actualesubliniază tot mai frecvent cazul în care două persoane cu relativ acelaşi nivelaptitudinal, în urma prelucrării informaţiilor date, ajung la concluzii d iferitesi, în final, decid în mod diferit asupra aceleiaşi probleme. Dacă nivelulaptitudinal este similar, atunci ce aspecte sunt răspunzătoare de deciziilediferite ale celor doi?
Prima idee la care ne-am referit anterior circumscrie noţiunea de complex itatecognitivă, pe când cea de a doua idee se referă la conceptul de stil de gândire. Răspunsulla întrebarea anterioară vine din cercetarea fundamentală care redimensionează noţiuneade stil de gândire ca modalitate preferată de exprimare a uneia sau mai multor aptitudini.În ceea ce priveşte această noţiune, a doua idee impusă în câmpul cercetărilor dinpsihologie este aceea după care diferenţele interpersonale la nivel decizional vizează nuatât aptitudinile, cât mai ales modalitatea lor de exprimare.
În continuare, vom delimita notele generale şi esenţiale ale celor două noţiuni.
Noţiunea de complexitate cognitivăComplexitatea cognitivă reprezintă un construct teoretic dezvoltat în ultimii ani,având originea în teoria lui Kelly. Ideea după care oamen ii diferă în ceea cepriveşte calitatea reprezentărilor interne asupra lumii si asupra propriei persoaneeste comună unor variate abordări psihologice. Dintre acestea, cea mai
promiţătoare pentru înţelegerea modului în care oamenii îşi construiesc realitat eape baza reprezentărilor s-a dovedit a fi teoria constructelor personale elaborată deKelly (1955, 1962).
Teoria constructelor personaleÎn esenţă, Kelly afirmă că oamenii îşi construiesc o imagine despre realitate şidespre viaţa relaţională, evaluând şi organizând experienţele, sub forma unorconstructe personale care le va permite exercitarea unui control asupraevenimentelor. Principala forţă motivaţională care stă la baza dinamiciipersonalităţii este nevoia de a realiza predicţii asupra evenimentel or şicomportamentelor. Capacitatea noastră de a prevedea desfăşurarea si efecteleunui comportament creşte odată cu experienţa; dacă previziunile sunt infirmatede experienţa reală, persoana îşi va revizui sistemul de constructe.Constructele personale reprezintă, de fapt, categorii dihotomice prin caresubiectul alege una dintre alternative, în scopul realizării unui controlevenimenţial. Din această perspectivă, diferenţele interpersonale se datoreazămodului în care noi construim evenimentele. Ţinând co nt de faptul că aplicămsisteme de constructe în înţelegerea comportamentelor proprii sau ale altorpersoane, acest sistem de reprezentări este activat şi în timpul comportamentuluidecizional.Plecând de la aserţiunea că constructele personale sunt catego rii dihotomizate, s-aridicat întrebarea dacă aceste dihotomii sunt relevante pentru o realitate umanăcare, de cele mai multe ori, este foarte nuanţată. Stew (1998, 1999), referindu -sela situaţia în care un manager ar dori să afle ce anume l -ar putea recompensa peun anumit subordonat, arată că este foarte important ca managerul să cunoascăsistemul prin care angajatul îşi reprezintă mediul organizaţional, adică perechilepolarizate pe care acesta le "aplică" universului său de muncă. Cercetătorul dă unexemplu în acest sens: într -un fel va acţiona managerul dacă angajatul are ca şiconstruct perechea "confortabil - neconfortabil" şi în alt mod dacă angajatulopune lui "confortabil", "provocator". Cu alte cuvinte, două persoane pot ficaracterizate prin acelaşi construct, dar îl vor utiliza diferit în practică.Formarea sistemului personal de constructe are la bază procesul de categorizare:permanent ne manifestăm tendinţa de a împărţi realitatea în clase, luând înconsiderare unul sau mai multe criterii, s imultan. Acest proces care stă la bazaschemelor mentale, are atât un aspect pozitiv, acela al minimizării efortului deînţelegere şi anticipare a evenimentelor, cât şi un aspect negativ, cel pe care Fiskeîl numea "avariţie cognitivă", gândirea categorial ă fiind într-un anumit sens ogândire prejudiciată. Orice sistem de constructe este predispus să interpretezenoua informaţie ca informaţie familiară, însă uneori noua informaţie va puteaproduce o schimbare în sistem.
Evaluarea sistemului de constructe p ersonalePentru identificarea sistemului de constructe personale, Kelly a elaborat uninstrument cunoscut sub numele de "grila de repertorii a constructelor de rol"(REP Test). Acest instrument este utilizat pentru identificare modului în care
persoana îşi reprezintă lumea, existenţa în general, în termeni comuni cu cei aialtor persoane.Primul pas al grilei de repertoriu este întocmirea unei liste care să conţină
persoanele semnificative pentru subiectul investigat. Uneori, în această listă se include şisubiectul însuşi, alteori, nu. Persoanele semnificative, pentru majoritatea dintre noi, suntpărinţii, fraţii sau surorile, soţul / soţia. Prietenii, partenerul de lucru, etc. Aceste persoanesemnificative sunt înscrise în grilă, constituind elementele gri lei.
În următoarea fază, cercetătorul selectează 3 dintre aceste persoane. Prininstructaj, subiectului I se cere să identifice o caracteristică fizică sau psihologică princare 2 dintre cele 3 persoane selectate se aseamănă şi, totodată, se diferenţiază f aţă de atreia.
Cuvintele sau frazele folosite de subiect în exprimarea similitudinilor dintre celedouă persoane sunt denumite constructe. Cuvântul sau fraza utilizată în descriereamodului în care cea de a treia persoană se diferenţiază este denumită contrast. Kellyatrage atenţia asupra faptului că, în ultimul caz, contrastul nu trebuie neapărat să ia formaunor perechi logic opuse. Trăsătura care se ataşează mai multor persoane devine unconstruct personal.
Personalitatea subiectului este, apoi, inter pretată prin identificarea constructelorpe care acesta le foloseşte, pentru a înţelege comportamentul persoanelor semnificative.Fiecare persoană va fi caracterizată prin fiecare construct, alcătuindu -se o grilă, de undeşi denumirea testului. În continua re, procedeul se repetă, luând în considerare alte treielemente ale grilei. În acest mod se stabilesc constructele personale ale subiectuluiinvestigat, adică modul în care acesta îşi reprezintă propria persoană, precum şicomportamentele persoanelor semn ificative.
Prin următorul pas, grila obţinută este supusă unor analize matematice , tehnicilede scorare fiind extrem de variate. Riscul care intervine odată cu scorarea răspunsurilorsubiectului constă tocmai în conţinutul reflectat de scorul rezultat – conţinut matematicsau semnificaţie psihologică ? Acest instrument a fost validat prin compararea grilei deanaliză cu observaţii clinice (Olson, 1986). Importantă este observaţia că interpretareaconstructelor ca fiind similare sau diferite nu ia în conside rare doar forma verbală, ci şimodul în care acestea sunt aplicate elementelor grilei.
Un prim aspect ţintit în analiza calitativă a grilei este polarizarea, predominantpozitivă sau negativă, a trăsăturilor inventariate, caracterul pozitiv sau negativ deansamblu oferind informaţii asupra modului în care subiectul îşi construieşte realitatea,prin sistemul de reprezentări ale propriei persoane şi ale celorlalţi. Al doilea aspect luat înconsiderare este “potrivirea” valorilor acordate de subiect.
Complexitatea cognitivăBieri, Miller şi Tripoldi (1967), pornind de la concepţia cognitivistă a lui Kelly,
arată că sistemul de constructe personale este un indice al bogăţiei, diversităţii şi graduluide elaborare a sistemului de reprezentări al persoanei. Ei i ntroduc noţiunea decomplexitate cognitivă ca şi sistem de reprezentări pe care o persoană le deţine despresine şi despre alţii. Pornind de la grila de repertorii întocmită de Kelly, au fost propusefoarte multe modalităţi de evaluare a complexităţii cogn itive; unii cercetători evalueazăaspectele complexităţii cognitive, utilizând metode care nu sunt derivate direct din REPtest (Davis, 1987; Manchaster, 1990; Chew, 1991).
Bieri consideră că o persoană care îşi acordă sieşi, ca element al grilei, scoruriegale pentru majoritatea dimensiunilor sau caracteristicilor psihologice luate înconsiderare, dă dovadă de reprezentări sărace şi, ca urmare, are un nivel scăzut alcomplexităţii cognitive. În schimb, scorurile foarte variate la dimensiunile consideratedenotă o complexitate cognitivă crescută.
Williams (1989) semnalizează importanţa distincţiei dintre reprezentarea pe caresubiectul o are despre propria persoană ( Self – Representation) şi modul în care acesta îşireprezintă altă persoană (Representation of Others), atunci când se discută şi se evalueazăcomplexitatea cognitivă.
Greenleaf (1975) ajunge la aceeaşi concluzie ca şi Bieri: persoanele cucomplexitate cognitivă crescută au capacitatea de a percepe şi concepe comportamentulsocial, sub forma unor caracteristici de mare diversitate, dând dovadă de flexibilitate.
Epting (1987) atrage atenţia asupra faptului că dezvoltarea echilibrată apersonalităţii presupune nu numai o complexitate cognitivă crescută, adică reprezentăricomplexe şi variate ale propriei persoane (aspecte fizice, abilităţi psihologice, competenţesociale, etc.) şi ale altora, ci şi integrarea, în sistemul personalităţii, a acestor constructe.
Grila de repertoriu elaborată de Kelly, precum şi instrumentele de evaluare acomplexităţii cognitive bazate pe această grilă servesc în diferite arii aplicative, cum ar ficercetarea clinică, resurse umane, consiliere profesională, domeniul educaţional.
Noţiunea de stil de gândire
Numele lui Sternberg este legat în principal de teoria triarhică a inteligenţei, îngeneral lucrările şi studiile acestui cercetător prolific având legături declarate cu sferainteligenţei şi a aptitudinilor intelectuale. În acest context, se impune în mod firescpreocuparea sa şi a colaboratorilor săi privind cercetar ea relaţiilor dintre inteligenţă şiprocesualitatea psihică, pe de o parte şi personalitatea, pe de altă parte.
Sternberg şi Wagner (1991), concentrându -şi eforturile asupra stilului de gândire,îl definesc ca fiind o manieră privilegiată de a gândi, în ge neral de a prelucra informaţia.Cercetătorii subliniază faptul că stilul de gândire " nu este o abilitate, ci mai degrabă omodalitate preferată de a da expresie sau de a folosi una sau mai multe abilităţi "(Sternberg & Wagner, 1991, p.34). Două sau mai mul te persoane aflate la acelaşi nivel dedezvoltare a abilităţilor pot avea stiluri de gândire total diferite, adică maniere personale,individualizate de a exprima aceste abilităţi.
Diferenţele interpersonale, în acest caz, nu sunt legate exclusiv de sferapersonalităţii, nu reprezintă diferenţe la nivelul unor trăsături de personalitate. Deasemenea, diferenţele la acest palier nu sunt datorate nici nivelului general de dezvoltarementală a subiecţilor sau funcţionării cognitive, ci ele se situează la inte rfaţa dintreprocesualitatea psihică şi personalitate.
Cu alte cuvinte, noţiunea de stil nu trebuie căutată în cadrul unor subsistemedelimitate, ci reprezintă acea zonă de interpătrundere dintre trăsăturile de personalitate şio anumită funcţionalitate psihică. Stilul de gândire devine, astfel, situat la interfaţa dintreinteligenţă şi personalitate.
Cu toate că această noţiune a primit foarte multe clarificări de conotaţie din parteaşcolii americane contemporane de psihologie, conceptul a înregistrat o evoluţie
diacronică, realizându-se încă de la primele încercări stabilirea ponderii şi validităţiiecologice ale acestei noţiuni.
În ce măsură stilul de gândire devine un concept operaţional, cu valoare euristicăşi practică în viaţa cotidiană? În ce măsu ră poate fi acest concept evaluat printr -ometodologie obiectivă? Răspunsurile la aceste interogaţii au scris istoria evolutivă anoţiunii de stil de gândire. Mai jos, vom analiza succint suporturile teoretice şimetodologice care au făcut posibilă dezvolt area acestei noţiuni.
Teoria auto-guvernării mentaleÎn teoria auto-guvernării mentale, ideea centrală care se conturează este aceea a
nevoii pe care oamenii o manifestă de a "guverna" sau de a conduce activităţile lorcotidiene. Există foarte multe modal ităţi de a realiza acest lucru, în general fiecare dintrenoi definindu-şi treptat acel stil de auto-guvernare care îi conferă cel mai mare confortpsihic.
Această manieră personală de monitorizare şi control a propriilor evenimente,stări şi acţiuni defineşte un stil care, în cele mai multe cazuri, datorită faptului că asigurăun anumit confort, avem tendinţa să -l perpetuăm, acesta devenind astfel puţin flexibil,înregistrând variaţii foarte mici în funcţie de succes sau eşec. Utilizarea flexibilă astrategiilor mentale de auto-control duce la o varietate de stiluri de gândire.
Stilurile, ca şi abilităţile, nu sunt date de la naştere, ci în mare parte reprezintă ofuncţie a mediului în care se şi dezvoltă. O persoană care manifestă un anumit stil degândire într-o situaţie poate avea un alt stil în altă situaţie; mai mult chiar, persoanele potavea un stil preferat într-o etapă a dezvoltării ontogenetice, preferând un altul, într -osituaţie diferită. Astfel, stilurile "nu sunt fixe, ci fluide" (Sternberg & Lubard, 1991,p.22).
Tendinţa indivizilor către adoptarea unor anumite stiluri de gândire în funcţie desituaţie trebuie diferenţiată de abilitatea individuală de implementare a acestora. Deexemplu, foarte mulţi studenţi doresc să -şi exprime creativitatea, să adopte un stil degândire creativ în rezolvarea unor sarcini academice, dar puţini reuşesc realizarea în fapta acestui lucru.
O problemă care rămâne încă neelucidată este aceea a originii acestor stiluri. Cese cunoaşte este că stilul de gândire se modelează după tipul sarcinii şi după situaţie.Anumite sarcini reclamă manifestarea primară, optimală a anumitor stiluri.
Sternberg subliniază faptul că socializarea copilului într -un anumit sistem devalori va recompensa preferenţial anumite stiluri de gândire şi va devitaliza pe altele.; darfaptul că anumite persoane reţin un stil care a fost puţin recompensat într -un anumitsistem cognitiv-valoric sugerează faptul că socializarea nu are o influenţă covârşitoareasupra originii stilului, ci este vorba mai degrabă de anumite dispoziţii dificil deschimbat.
În conformitate cu teoria auto -guvernării mentale, variatele stiluri de control alacţiunilor nu reprezintă o coincidenţă, ci sunt reflectări exterioare sau "oglinzi" alestilurilor prefigurate pe plan mental.
1. Funcţionarea auto-guvernării mentaleSternberg şi Wagner, pentru a descrie şi explica stilurile de gândire, apelează la o
analogie între modul de structurare şi funcţionare a guvernului unei ţări şi funcţionareacogniţiei umane, mecanismele analog ice urmărind câteva criterii de bază. Luând în considerare modul în care guvernul are structurate părţile sale
componente, acestea referindu -se la aspectele legislative, executive şi judiciare, în modsimilar se diferenţiază trei tipuri de stil de gândire:
- stilul de gândire legislativ este preocupat de crearea, formularea şi planificareaacţiunilor cognitive; o persoană care exhibă un asemenea stil de gândire îşi vaformula propriile reguli şi se va conduce, în general, după linii directoarepersonale în finalizarea acţiunilor. Aceste persoane preferă probleme nestructuralesau nefabricate anterior, organizând materialul după propriile legi cognitive.
- stilul de gândire executiv se concentrează asupra implementării şi acţiunii;persoanele care au predominant acest stil de a gândi urmează, de obicei, regulileprescrise de alţii, apelează la modalităţi acţionale preexistente, preferândproblemele şi situaţiile problematice prestructurate.
- stilul de gândire judiciar are ca acţiuni mentale predominante evaluarea,compararea şi judecarea analitică a unor sisteme teoretice sau idei. Acestepersoane evaluează legi şi proceduri, judecă critic lucrurile, preferă probleme cepresupun analiza şi evaluarea diferitelor idei. Ca studenţi, acest tip de persoanepreferă eseurile analitice, compararea punctelor de vedere opuse, analiza şidescifrarea unor contradicţii.
Pornind de la principalele forme istorice ale guvernării , se diferenţiază alte patruforme de auto-guvernare mentală şi, implicit, patru stiluri de gândire:
- stilul de gândire monarhic este echivalent cu activarea şi urmărirea unui singurobiectiv sau a unei maniere predominante de a realiza lucrurile şi de a rezolvaproblemele. Persoanele caracterizate prin stilul de gândire monarhic seconcentrează asupra unui sin gur scop, devenind tensionate atunci când au definalizat mai multe acţiuni concomitent. De asemenea, au o capacitate redusă de arezista la stimuli distractori.
- stilul de gândire ierarhic are abilitatea de a urmări scopuri multiple, fiecare avândpriorităţi diferite. Persoanele la care predomină un asemenea stil de a gândi, îşipot concentra atenţia asupra mai multor scopuri concomitent, au capacitatea de adiscrimina valenţele acestora, de a ierarhiza obiectivele, de a considera anumitescopuri ca fiind mai importante decât altele.
- stilul de gândire oligarhic se aseamănă cu cel precedent prin faptul că în câmpulcognitiv există activate mai multe scopuri în acelaşi timp, dar spre deosebire destilul ierarhic, obiectivele nu pot fi discriminate. O persoană cu un stil oligarhic dea gândi se angajează în mai multe sarcini concomitent, dar va eşua în a acordaimportanţă diferită acestora, nefiind capabilă de a -şi stabili anumite priorităţi.Acest aspect va conduce aceste persoane la experienţa conflictului şi a tensiuniirezultate din incapacitatea de a stabili priorităţi, deoarece toate obiectivele li separ la fel de importante.
- stilul de gândire anarhic nu urmează în general nici o regulă sau procedură binedefinită, personală sau împrumutată. Persoanele cu un stil de gândire anarhic au
tendinţa de a obţine performanţe superioare atunci când sarcinile şi situaţiile au ungrad redus de structurare şi un grad crescut de ambiguitate, în cazul în careprocedurile de urmat nu sunt clare sau când problemele cu care se confruntă serezolvă adeseori printr-un mecanism de insight.
Considerând ca şi criteriu nivelurile de funcţionare ale unui guvern , cercetătoriidisting alte două tipuri de stiluri de a gândi:
- stilul de gândire global preferă abordări relativ largi şi abstracte, ignorând de celemai multe ori structura în avantajul detaliilor. Persoanele cu un stil de gândireglobal dau dovada unor capacităţi analitice superioare şi a unor abilităţi superioarede conceptualizare, având rezultate superioare în lumea idea tică. Aspectul lorvulnerabil se referă la limitarea surprinderii ansamblului, a structurii generale. Întipologia lui Jung, acest tip de stil de gândire este similar psihotipului senzaţie.
- stilul de gândire local, complementar primului, preferă probleme m ult maiconcrete, având o capacitate superioară de surprindere a structurii, a relaţiilordintre elemente, având o orientare predominant pragmatică. Punctul lor vulnerabilse referă la in capacitatea, uneori, de a descifra detaliile, de a analiza elementel ecomponente ale structurii. În tipologia lui Jung, acest tip de stil de gândire estesimilar psihotipului intuiţie.
În funcţie de relaţiile interne şi externe ale unui guvern , autorii identifică altedouă stiluri de gândire:
- stilul de gândire intern se caracterizează prin tendinţa de a lucra individual, decanalizare a energiei spre interior, spre propria lume ideatică, corelând puternic cuo structură de tip introvertit. Persoanele cu un stil de gândire intern sunt orientatespre sarcină, au o senzitivita te socială mai slabă şi relaţii interpersonale mairestrânse.
- stilul de gândire extern, complementar celui intern, preferă munca în echipă,canalizarea predominantă a energiei se realizează spre exterior, sunt persoanesenzitive social, cu nevoie de recuno aştere socială şi de aprobare din partea altora.Iniţiază şi întreţin cu uşurinţă relaţii interpersonale.
Luând ca şi criteriu liniile politice stabilite de un guvern , Sternberg distinge altedouă tipuri de stiluri de gândire:
- stilul de gândire conservator care aderă la regulile şi procedurile deja existente,minimizează schimbarea, evită situaţiile cu grad mare de ambiguitate, preferândsarcinile şi situaţiile sociale familiare. Acest stil de a gândi nu se opune stiluluilegislativ care, aparent, are aspe cte contrastante; un individ poate fi legislativ şiconservativ, dacă, bazându-se pe idei mai vechi, le restructurează şi, în final, vacrea propria modalitate de acţiune sau de punere a problemei.
- stilul de gândire progresist va merge dincolo de regulile şi procedeele existente,va încerca să schimbe parametrii situaţiei şi, de asemenea, preferă situaţiileambigue şi incerte.
Raţionamentul deductiv silogisticPrin raţionament, gândirea derivă noi cunoştinţe, pornind de la cunoştinţe date.
Raţionamentul se mai numeşte şi “inferenţă mediată”, deoarece trecerea de la
cunoştinţele anterioare la cele noi nu se face direct, ci prin intermediul altor judecăţi.Tradiţional, raţionamentul se împarte în două categorii majore – inductiv şi deductiv –forma fundamentală a celui din urmă fiind silogismul.
În cazul raţionamentului deductiv de tip silogistic, se porneşte de la o judecată, iarpe baza unor reguli stabilite, este derivată o nouă judecată, prin intermediul unei a treiajudecăţi. Judecăţile anterioare se num esc premise, din combinarea lor rezultând cea de atreia judecată, numită concluzie. Cele două premise care se combină pentru a rezulta dinele o concluzie sunt legate printr -un element comun denumit “termen mediu” care, prineliminare, nu se va regăsi în concluzia dedusă. Fără a intra în detaliile studiului pe carelogica îl realizează asupra silogismului, amintim doar cele două trăsături fundamentaleale unei deducţii (Didilescu şi Pavelcu, 1968): operaţia logică se realizează exclusiv în planul conceptel or;
concluzia derivă cu necesitate din premise.Dacă logica se concentrează asupra calculelor de deducere a unor concluzii, M.
Miclea (1994) arată că psihologiei îi revine sarcina de a:- explica modul în care premisele şi concluziile sunt reprezentate de că tre
subiect;- explica procedura efectivă de transformare a premiselor în concluzii;- explica influenţa cunoaşterii implicite asupra procesului deductiv.
Pentru o analiză corectă a procedurii prin care subiectul transformă premisele înconcluzii, trebuie îndeplinite cel puţin două cerinţe metodologice (Johnson -Laird,1978): subiecţii trebuie să derive ei înşişi concluziile din premise, nu doar să aleagă
concluzia corectă dintr-un set de concluzii propuse de cercetător;
judecata trebuie exprimată în limbaj natur al, nu sub forma unor simboluri logice;
scopul nefiind de a afla mecanismul comun mai multor subiecţi de realizare a unuisilogism, ci identificarea erorilor, trebuie analizate procesările efectuate pentru fiecaresilogism în parte.
Din formele raţionamentului, ne-am oprit asupra deducţiei, deoarececomportamentul decizional nu înseamnă atât extragerea unor principii pornind de lacazuri particulare, ci mai degrabă aplicarea unor reguli în vederea soluţionării unorsituaţii specifice.
Rezultatele unor cercetări anterioare
Complexitatea cognitivă
Cercetările lui Downs (1986) şi Moore (1991) arată ca persoanele diferă la nivelulrezistenţei pe care o opun restructurărilor cognitive, existând persoane cu capacitateridicată, respectiv scăzută de reconstrucţie a sistemului personal de reprezentări.
Space (1980), Neymeier (1990) şi Campbell (1991) demonstrează existenţa unordiferenţe interpersonale la nivelul complexităţii cognitive, în ce priveşte numărul şidiversitatea reprezentărilor. Se face distincţia înt re subiecţi cu complexitate cognitivă
scăzută (număr mic şi invarianţa calitativă a reprezentărilor) şi cu complexitate cognitivămare (constructe multe asupra realităţii si grad înalt de diversitate).
Cercetările actuale desfăşurate în aria psihologiei mu ncii împărtăşesc în mareparte problemele ridicate de Kelly. De pildă, una dintre principalele întrebări la carepsihologul industrial trebuie să răspundă este cum poate face predicţii, cu un anumit gradde precizie, asupra conduitei angajaţilor. O altă pr oblemă priveşte modul în careexpectaţiile influenţează percepţiile. De asemenea, în mediul organizaţional esteimportantă înţelegerea sistemului de constructe, în scopul realizării unor predicţii asupracomportamentului persoanei într -o situaţie caracterizată prin parametrii bine definiţi.
Stewart (1999), arătând relevanţa teoriei lui Kelly şi a noţiunii de complexitatecognitivă în practica organizaţională, consideră că psihologul trebuie să ţină seama deanumite idei:
- gradul în care o persoană poate înţe lege sistemul de constructe al altei persoanereprezintă o măsură a intensităţii relaţiei în care cei doi pot negocia sau face previziuniunul asupra expectaţiilor celuilalt;
- sistemul de constructe se modelează de -a lungul timpului, prin asimilarea de noiinformaţii. Cu toate că acest sistem este predispus să interpreteze noua informaţie ca unacunoscută, prin semnificaţia ei, aceasta poate schimba sistemul. Se arată că opameniidiferă prin flexibilitatea acestui sistem , prin gradul de deschidere către nou a informaţie.În general, persoanele carcacterizate prin grad crescut de flexibilitate au o capacitate mairidicată de adaptare, pe când persoanele cu un sistem de constructe rigid sunt asimilate,de obicei, cu o gândire stereotipă. Astfel, în comunicare, tehnici de negociere, decizieeste importantă cunoaşterea sistemului de constructe personale, ca flexibilitate şi varietatea acestora.
Stilul de gândireAplicabilitatea acestei noţiuni este foarte vastă, cuprinzând arii cum ar fi psihologia
educaţională, organizaţională sau judiciară. Cercetările derulate în mediul organizaţionalconcluzionează că:
- fiecare organizaţie promovează explicit sau implicit un anumit stil de gândire;există organizaţii care recompensează un stil de gândire executiv şi altele un stil degândire prgresist;
- stilul executiv, local şi conservator corelează semnificativ cu vârsta angajaţilor,fiind deja cunoscut faptul că tinerii în general preferă în munca lor şi în modul derelaţionare un stil judiciar, extern şi progresist;
- există diferenţe între stilul de gândire al unor organizaţii, în funcţie despecializarea acestora, la unele predominând un stilo executiv, intern (producţie), pe cândaltele promovează un stil judicier, extern (servicii).
OBIECTIVELE ŞI IPOTEZELE DE LUCRU
În studiul de faţă, am urmărit ca obiective generale:- Evaluarea influenţei exercitate de complexitatea cognitivă asupra capacităţii
inferenţiale a subiecţilor- Aprecierea relaţiei dintre stilul de gândire ca modalitatea preferată de exprimare a
unor aptitudini şi capacitatea deductivă
- Evaluarea legăturii existente între gradul de flexibilitate şi diversitate areprezentărilor asupra realităţii şi gradul de flexibilitate a unor stiluri de gândire
Pentru atingerea caestor obiective, s -au avansat următoarele ipoteze de lucru:1. Complexitatea cognitivă ca abilitatea a subiectului de a -şi reprezenta divers realitatea
influenţează originalitatea, logica şi corectitudinea demersului deductiv.2. un nivel crescut al complexităţii cognitive facilitează obţinerea performanţelo r în
sarcini ambigue sau cu grad scăzut de structuralitate.3. Există o relaţie semnificativă între stilul de gândire şi modalitatea preferată de
combinare a informaţiilor date, pe de o parte, şi modul de desfăşurare şi extragwere aconcluziei, pe de altă par te.
4. Analiza calitativă a erorilor din raţionamentul implicat în decizie arată că acestea seionstalează cu atât mai uşor, cu cât subiectul deţine o grilă a realităţii construită dupăun singur criteriu.
INVESTIGAŢIA PSIHOLOGICĂ
SubiecţiiOrganizaţia-ţintă supusă studiului este Unoiversitatea de Vest din Timişoara,
secţia de psihologie. Lotul supus investigaţiei psihologice a cuprins 58 de subiecţi,studenţi ai secţiei de psihologie din cadrul Universităţii.Lotul este alcătuit din 40 desubiecţi de sex feminin (68,9%) şi 18 de sex masculin (31,1%), media de vârstă fiind de21 de ani.
Metode şi procedură de lucruÎn scopul testării ipotezelor enunţşate anterior, s -au utilizat următoarele probe:
a. Chestionarul pentru evaluarea stilului de gândire elaborat de Sternberg şiWagner (1994), este alcătuit din 104 itemi care evaluează cele 13 stiluri degândire: legislativ, executiv, judiciar, monarhic, ierarhic, oligarhic, anarhic,local, global, intern, extern, conservator şi progresist. Este un chestionar deauto-evaluare prin care fiecare subiect răspunde la aceste întrebări în funcţiede acordul sau dezacordul gradat cu conţinutul acestora. Chestionarul conţineitemi egal repartizaţi pentru fiecare dintre cele 13 stiluri de gândire. Cotareaacestei probe se realizează prin însumarea punctelor obţinute de subiect lafiecare item, rezultând un scor total.
b. Proba de silogisme care conţine 4 structuri (probleme) silogistice elaborate decătre matematicianul cunoscut în literatură sub numele de Lewis Carroll.Raţionamentele deductive conţineau 3, 4, 5, respectiv 6 judecăţi, dificultatearezolutivă crescând, deci, progresiv, în sensul concentrării în câmpul atenţiei aunui număr din ce în ce mai mare de unităţi informaţionale (premise).Premisele silogismelor acopereau c ele patru tipuri de judecăţi: universal -afirmative, universal-negative, particular-afirmative şi particular-negative.
Am optat pentru aceste probleme, deoarece îndeplineau cerinţele metodologiceale unei investigaţii din acest domeniu, aşa cum le explica m odelul Johnson-Laird:
subiecţii trebuie să extragă ei înşişi concluziile din premise, nu să aleagăconcluzia apreciată ca fiind cea mai corectă dintr -un set de concluzii date de cercetător(regula deductivă impusă subiecţilor în sarcina dată de noi respect ă această cerinţă);
judecăţile să fie exprimate în limbaj natural, nu sub forma unor simboluri logice;
structura silogistică să fie elaborată în aşa fel, încât să permită analizareaprocesărilor realizate de subiect pentru fiecare silogism în parte.
Regula deductivă de care trebuia să se ţină cont în rezolvarea problemelor era:subiectul combina oricare două premise, rezultând o concluzie parţială; aceasta trebuiacombinată cu o altă premisă, rezultând o nouă concluzie parţială, aceasta din nou eracombinată cu o altă premisă, ş.a.m.d., până la epuizarea premiselor şi extragereaconcluziei finale. De asemenea, se cerea subiecţilor să scrie conţinutul concluziilorparţiale şi al celei finale, precizând şi ordinea combinării premiselor.
În urma realizării unui pre-test privind această probă silogistică, s -au conturatdouă observaţii:
- existenţa unei anumite frecvenţe de “start”, în sensul că subiecţii preferau oanumită primă combinare de premise în defavoarea altor combinări posibil corecte;
- existenţa unor subiecţi care întrerupeau demersul logic la un moment dat,afectând corectitudinea de ansamblu a silogismului, dar care, ulterior, reveneau la reguladeductivă impusă, având în continuare un demers logic bun.
Aceste constatări ne-au determinat să luăm în consi derare, în cotarea silogismelor,3 aspecte: originalitatea, pornind de la faptul că opţiunea cea mai frecventă a primei
combinări era considerată cea mai puţin originală, acordându -se un punctaj descrescător,de la combinarea cea mai puţin frecventă la cea mai frecventă;
demersul logic, acordându-se 1 punct pentru fiecare concluzie care decurgea logicdin două premise;
corectitudinea înregistra acelaşi punctaj ca şi demersul logic, până în momentul încare intervenea o eroare; punctele cumulate până la inst alarea erorii reprezenta scorul decorectitudine.
c. Grila de repertorii modificată elaborată de Bieri, Atkins, Miller şi Tripoldi(1966). Acest instrument reprezintă o variantă a testului original elaborat deKelly. Sarcina subiectului ers de a evalua 7 per soane diferite, printre care sipropria sa persoană, acestea constituid elementele grilei. Evaluarea fiecăruielement trebuia realizată de -a lungul a 7 dimensiuni ale personalităţii,polarizate două câte două, reprezentând constructele grilei. Fiecaredimensiune este o scală de la 1 la 5 puncte. Măsurarea complexităţii cognitivese bazează pe surprinderea intensităţii variaţiei privind evaluarea celor 7persoane semnificative după fiecare aspect luat în considerare. Scorul rezultădin compararea evaluărilor cifrate date fiecărui element al grilei, pentrufiecare construct particular. De pildă, dacă elementului "şef" i se accordă 2puncte pe dimensiunea "timid / îndrăzneţ" si 2 puncte pe dimnsiunea"inteligent / limitat", atunci scorul parţialobţinut este 1 p unct. Oricenepotrivire (non-identitate) în acordarea punctelor este scorată cu zero. Fiecare
dintre subiecţii testaţi va avea un punctaj final: cu cât scorul final va fi maimare, cu atât mai mare va fi nivelul complexităţii cognitive.
ANALIZA CANTITATIVĂ…nu vă mai încarc….
ANALIZA CALITATIVĂAnaliza calitativă ţinteşte două aspecte majore: analiza şi interpretarea
psihologică a ipotezelor cercetării şi studiul interpretativ al erorilor în cazulraţionamentului deductiv.
Prima ipoteză avansată în lucrare a fost parţial confirmată - complexitateacognitivă se află în legătură cu capacităţile inferenţiale ale subiecţilor. Rezultateleobţinute la proba de raţionament deductiv vizau trei asăpecte importante: originalitatea,demersul logic şi corectitudinea. S-au obţinut corelaţii semnificative la un prag mai micde 0,05 doar între complexitatea cognitivă şi originalitate, rezultând corelaţiinesemnificative între primul aspect şi demersul logic, respectiv corectitudinearaţionamentului. Astfel, aplicarea uno r criterii logice sau respectarea unor norme alelogicii în cazul desfăşurării unui raţionament nu sunt influenţate de numărul şidiversitatea reprezentărilor asupra realităţii.
Cele două abilităţi ce caracterizează orice sistem cognitiv, cea de reprezent are şicea de calcul, rămân totuşi două aspecte diferite. Aplicând aceasta constatare în domeniuldeciziei umane, putem spune că modul în care subiectul evaluează propriu -zisalternativele şi consecinţele acestora ţine mai mulşt de "exerciţiul" sau "antren amentul"de a aplica criterii logice atunci când se evaluaează un fapt, depinzând într -o mai micăpmăsură de modul în care persoana îţi reprezintă realitatea (mai bogat sau mai sărac).
De asemenea, deoarece între cele două variabile - logică şi corectitudine - există ocorelaţie pozitivă semnificativă (r = 0,97, la un p = 0,05), putem deduce faptul că, lanivelul sistemului cognitiv, vorbim despre un "întreg logic funcţional" aplicabil realităţii.
Este posibil ca, cu cât reprezentarea asupra realităţii este mai diversă, cu atâtcreşte posibilitatea performanţele într -o sarcină de decizie complexă care ar presupuneaplicarea unor stzrategii euristice, cu grad înalt de originalitate, să fie mult facilitate.
Deci, persoanele cu o grilă asupra realităţii ce impl ică reprezentări cu grad înalt deflexibilitate şi diversitate vor înregistra rezultate superioare în sarcinile decizionalecomplexe, comparativ cu persoanele cu un nivel mediu al acestor reprezentări care auşanse să obţină performanţe superioare în sarci nile decizionale simple, cu elementealgortimice. Acest fapt este conformat şi de corelaţiile pozitice semnificative dintrecomplexitatea cognitivă şi stilul de gândire anarhic şi progresist, relaţie explicată încadrul celei de a doua ipoteze.
Cea de a doua ipoteză a fost confirmată - persoanele care preferă sarcini cu ungrad redus de structurarre sau prefabricare, situaţii rezolutive ambigue sau incerte au celmai frecvent un nivel crescut al complexităţii cognitive. Există o corelaţie pozitivăsemnificativă între nivelul complexităţii cognitive şi stilul de gândire anarhic şiprogresist. Ceea ce au în comun cele două stiluri de gândire este preferinţa pentru situaţii
problematice cu in-put sau out-put slab definit, pe de o parte şi preferinţa pentruschimbare în paralel cu intoleranţa pentru sarcini rutiniere, pe de altă parte. Acest fapt neconduce la ideea că persoanele cu complexitate cognitivă scăzută sunt mai rezistente laschimbare, preferă sarcini clare sau în care rolul lor este bine definit si d elimitat, fiindposibil să aibă şi un grad mai crescut de sugestibilitate.
Nu trebuie să se confunde acest lucru cu "sărăcia intelectuală", nu este vorbadespre o abilitate în sine ca instrument ce ar facilita o performanţă, ci despre o preferinţăpersonală de a exprima aceste abilităţi.
Performanţă în activitate are şi stilul conservator şi cel progresist, dacă secunoaşte ce fel de sarcini preferă fiecare.
Un alt aspect interesant îl reprezintă corelaţia pozitivă dintre complexitateacognitivă şi stilul de gândire global (r = 0,31, la un p = 0,05). Diversitatea modului dereprezentare a realităţii materiale şi sociale nu înseamnă pierderea unităţii; persoanele cugrad crescut de flexibilitate şi diversitate a reprezentărilor preferă o muncă deconceptualizare, desfăşurată în lumea ideilor, exhibând o gândire predominant sintetică,structurală (stil de gândire global). Complexitatea cognitivă este în legătură. deci, cucapacitatea de abstractizare şi cu abilitatea de surprindere a relaţiilor dintre elementel eunei structuri.
Cea de a treia ipoteză se confirmă, în sensul că există o corelaţie semnificativăîntre demersul logic şi corectitudinea raţionamentului deductiv şi anumite modalităţi deexprimare a aptitudinilor. La un nivel mai bine specificat, s -au înregistrat corelaţiinegative între stilul anarhic, respectiv oligarhic şi abilitatea subiectului de a ajunge la noiinformaţii, prin combinarea celor deja existente.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea de raţionare implică multe altefuncţii cognitive, cum ar fi abilitatea de manipulare a unor simboluri, memorie de lucruflexibilă, capacitatea de a extrage informaţii relevante pentru sarcină, din MLD, şi de abloca momentan pe cea irelevantă, capacitatea de lucru cu mai multe unităţiinformaţionale activate simultan şi, nu în ultimul rând, abilitatea de a menţine activatăregula deductivă impusă care va da, în final, măsura corectitudinii raţionamentului.
Pe de altă parte, stilul de gândire anarhic presupune preferinţa pentru un mod de araţiona după reguli neimpuse, reguli care se activează spontan din memoria proceduralăşi care îşi pot schimba direcţia de acţiune. În fapt, stilul de gândire anarhic putem spunecă este "anti-regulă". În acest context se poate explica variaţia inversă a celor douăaspecte: persoanele cu cote înalte la stilul de gândire anarhic nu sunt ilogice, ci suntobişnuite ca, într-un raţionament, să "inventeze" regulile, să fie mult mai sensibile lalegăturile asociative spontane pe care le fac, pornind de la informaţiile date . Prin acestmecanism psihologic, al unei energii foarte mari de activare a conceptelor şi legăturilordintre acestea din MLD, se explică şi numărul mai mare de erori apărute în raţionamentulpersoanelor la care predomină acest stil de a gândi.
Un alt aspect important relevat în urma analizei statistice îl constituie corelaţianegativă dintre demersul logic şi corectitudine pe de o parte, şi stilul de gândire oligarhic,pe de altă parte. Persoanele cu stil de gândire predominant oligarhic dezvoltă o tensiun einternă foarte puternică atunci când au de rezolvat mai multe sarcini simultan, deoarecenu pot face diferenţa între acestea, nu le pot ierarhiza, considerându -le pe toate la fel deimportante.
În orice raţionament, există anumite informaţii de la care subiectul pleacă,informaţii pe care le ierarhizează pe plan mental, în funcţie de relevanţa şi ponderea lor înconcluzia finală. Astfel, există încă de la început, o intuiţie a căii ce trebuie parcursă înraţionament, precum şi o intuiţie a conţinutului c oncluziei finale; stilul de gândireoligarhic pentru care toate informaţiile au aceeaşi pondere va manifesta o capacitatea maiscăzută de a selecta informaţia relevantă de cea irelevantă.
Acest fapt primeşte şi o altă explicaţie. Smith, Schoben şi Rips (1 974, 1986,1990) disting între două tipuri de proprietăţi ataşate nodurilor sau conceptelor unei reţelesemantice:
- proprietăţi care au o importanţă crucială în definirea unei categorii, numiteproprietăţi definitorii;
- proprietăţi ce caracterizează aspecte accidentale, numite proprietăţi caracteristice.Astfel, are loc o "retuşare" a deciziei (concluziei finale) în funcţie de apartenenţa
informaţiilor la o anumită categorie. Stilului de gândire oligarhic îi este foarte greu săfacă distincţia între cele două categorii de proprietăţi. Deci, cu atât mai eficient va fidemersul logic al raţionamentului, cu cât subiectul posedă o abilitate mai bine dezvoltatăde a ierarhiza informaţia cuprinsă în premise.
Deoarece operarea se face exclusiv în planul conceptelor, acestea referindu-se larealităţi externe, fiecare are o anumită reprezentare asupra realităţii rezultată dinexperienţele personale; s -a arătat că în cadrul sistemului de reprezentări pe care îldeţinem, există anumite reprezentări numite " reprezentări cognitive privilegiate"(Cordier, 1993). Acestea sunt acele reprezentări semantice care posedă o anumită valenţă,o anumită valoare în raport cu două proprietăţi: tipicalitatea şi nivelul de bază.
SISTEME MNEZICE
Deoarece cursurile susţinute pe problematica memoriei conţin, în mare, aceeaşi
informaţie care se regăseşte în “ Psihologie cognitivă” (Ed. Gloria, Cluj-Napoca, 1994 sau
ediţia revizuită de la Ed. Polirom ), semnată Mircea Miclea, vă rog să apelaţi la această
carte în vederea examenulu i.
Vă reamintesc temele principale dicutate în cadrul cursului:
1. Memoria senzorială (iconică şi ecoică) – pag. 265-269;
2. Memoria de scurtă durată sau memoria de lucru – pag. 269-278; 283-
285;
3. Memoria episodică şi memoria semantică – pag. 303-305;
4. Memoria de lungă durată – pag. 308-314;
5. Reactualizarea cunoştinţelor – pag. 316-318;
6. Interferenţa – pag. 322;
7. Memoria explicită şi implicită – pag. 325-331
De asemenea, cursul susţinut de Alin Sava intră pt examen!
SUCCES!!