Download - cooperare judiciara in materie

Transcript

Un model de celeritate în materia cooperării judiciare: procedura preliminară de urgenţă (PPU)*

* Articolul aduce la zi, expunând în substanţă observaţi i le susţinute de către autoare în cadrul dezbateri lor publice pe această temă, cu ocazia Reuniunii Magistraţi lor Naţionali (Curtea de Justiţ ie a Uniunii Europene, Luxemburg, 17 noiembrie 2009) şi în cadrul seminarului organizat la Institutul Naţional al Magistraturi i (Bucureşti, 14 mai 2010). Opinii le exprimate de către autoare în acest articol sunt strict personale şi nu trebuie să fie considerate a exprima poziţ ia Curţi i de Justiţ ie a Uniunii Europene. Autoarea mulţumeşte pentru documentaţia tehnică, colaboratorului său, dl. Karim Kouri, referent juridic la CJUE.

Camelia TOADER**

** Preşedintele Camerei a opta a CJUE.

Abstract:

The article gives a detailed account ofthe urgent preliminary ruling procedure (PPU) established on the 1 March 2008. That procedure has been of a significant value for the Court ofJustice of the European Union in its efforts to reduce the amount oftime needed to deliver a judgement in sensitive matters belonging to the area offreedom, security andjustice. Since the entry into force of the PPU, the Court has received a number of 15 requests for this groundbreaking procedure. These cases dealt with crucial issues such as the European arrest warrant, asylum, immigration, family matters (divorce and custody of children), all of which calling for urgent solutions. The article presents the procedure, itsfield of application andprovides an in-depth explanation of its functioning. Then, after looking at the various PPU applications submitted by national judges, the article questions the perspectives offered by this procedure in the framework of the forthcoming accession of the EU to the European Convention on Human Rights, asforeseen in the Lisbon Treaty.

Keywords: Justice, freedom and security; Treaty of Lisbon; Rules of Procedure of the Court of Justice; judicial cooperation; urgent preliminary ruling procedure (PPU); accelerated procedure (PPA)

I. Introducere

Aşa cum Curtea precizează în jurisprudenţa sa constantă, procedura preliminară instituită de articolul 267 UE (fostul articol 234 CE) este instrumentul predilect de cooperare între Curte şi instanţele naţionale.

Tot potrivit acestei jurisprudenţe consacrate, Curtea furnizează judecătorilor naţionali elementele de interpretare a dreptului Uniunii, necesare pentru soluţionarea litigiilor cu care sunt învestiţi1.

1 A se vedea, hotărâri le din 16 iul ie 1992, Meil icke, cauza C-83/91, Rec., p. I-4871, pct. 22.

O problemă în calea cooperării dintre judecătorul Uniunii şi judecătorul naţional: durata procedurii

Totuşi, un element a pus în dificultate această bună cooperare: este vorba despre durata procedurii. De fapt, anumite instanţe naţionale şi-au manifestat reticenţa în faţa ideii de a trimite dosarele lor naţionale în faţa Curţii din Luxemburg drept consecinţă a riscului ca soluţionarea întrebării preliminare să conducă la o extindere semnificativă a duratei procedurii naţionale. În acest sens, nu trebuie uitat faptul că procedura preliminară nu are decât un caracter incident în cadrul procedurii naţionale, procedură ce-şi va relua cursul firesc de îndată ce hotărârea de interpretare a Curţii va fi pronunţată. Această procedură intermediară este compusă, de regulă, la nivelul jurisdicţiei europene, dintr-o procedură scrisă, o procedură orală şi din concluziile avocatului general, derulându-se într-un context european în care alţi actori decât părţile în litigiul principal vor interveni în rezolvarea cauzei, totodată în limbi diferite.

În mod concret, de îndată ce judecătorul naţional trimite cererea de întrebare preliminară, prin care se realizează expozeul în fapt şi în drept al litigiului în cauză precum şi întrebările de interpretare solicitate, această cerere va fi tradusă

în celelalte 21 de limbi oficiale ale Uniunii2. Versiunea originală, însoţită de traducerile sale, este notificată părţilor în litigiu de pe rolul instanţei de trimitere precum şi statelor membre şi instituţiilor europene care vor dispune de un termen de 2 luni pentru depunerea observaţiilor scrise în limba de procedură (limba instanţei naţionale de trimitere), cu excepţia statelor membre care pot interveni în propria limbă. De îndată ce aceste observaţii sunt primite, procedura scrisă ia sfârşit şi serviciul de traduceri va pune la dispoziţia Curţii, în termen de 2 luni, ansamblul observaţiilor şi în limba de procedură şi în limba de lucru (limba franceză), observaţii ce vor fi apoi notificate din nou, actorilor sus-menţionaţi. Aceştia vor dispune de un termen de 3 săptămâni pentru a cere ţinerea unei şedinţe. Şedinţa se va derula în limba de procedură, cu excepţia statelor membre care se pot exprima în propria limbă. În ceea ce priveşte concluziile avocatului general, acestea sunt formulate şi pronunţate în limba acestuia sau, respectiv în engleză, franceză sau germană. Deci, o traducere va fi din nou necesară în toate limbile Uniunii. În final, proiectul de hotărâre este formulat şi deliberat în limba franceză de către judecătorii Curţii, trebuind în acelaşi timp să fie tradus în celelalte limbi oficiale ale Uniunii înainte de pronunţarea hotărârii în şedinţă publică.

2 Cererea nu va fi tradusă în l imba ir landeză (gaelica).

Această scurtă descriere a etapelor procedurale subliniază dificultăţile întâlnite de către Curte în scopul pronunţării într-un termen scurt a hotărârilor preliminare, din cauza cerinţelor de traducere sau a ansamblului de actori instituţionali şi statali care pot interveni.

Între timp, Curtea a fost conştientă de situaţia dificilă în care se găseau instanţele naţionale care, pe de o parte, simţeau nevoia de a obţine clarificări cu privire la maniera de interpretare a dreptului Uniunii iar, pe de altă parte, erau supuse constrângerilor de celeritate în soluţionarea litigiilor în interesul părţilor din proces. Aşa cum rezultă din raportul anual al Curţii pe 20093, începând cu 2008, an ce a marcat o turnură importantă atât drept urmare a eficacităţii, cât şi a ritmului susţinut al activităţii judiciare, tratamentul trimiterilor preliminare, ce dura între 21 şi 22 luni în perioada 1997-2000, sau chiar între 24 şi 25 de luni în perioada 2002-2004, se situează acum în jurul a 17 luni.

3 A se vedea Comunicatul de presă nr. 17/2009 al Curţi i , "Curtea de Justiţ ie - Statistici judiciare 2008" din 19 februarie 2009.

În practică, de mai mulţi ani, o procedură pur internă Curţii a permis o reducere a duratei procedurii preliminare: tratamentul prioritar. Astfel, în virtutea articolului 55 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, "ţinând seama de împrejurări speciale, preşedintele poate dispune judecarea cu prioritate a unei cauze". Din momentul în care o cauză beneficiază de un asemenea mod de soluţionare prioritar, toţi actorii interni ai Curţii (serviciile de traducere, serviciul grefei pentru fixarea şedinţei precum şi cabinetele judecătorului raportor şi al avocatului general responsabil) trebuie să acţioneze cu celeritate în diferitele stadii ale procedurii. O medie anuală ne indică faptul că 5 până la 10 cauze beneficiază de soluţionare în această formă de către Curte. Totuşi, părţile nu sunt la curent, pentru că, pe de o parte, toate etapele procedurale sunt menţinute (procedura scrisă, şedinţa şi concluziile) iar pe de altă parte, hotărârea ce finalizează cauza nu menţionează niciunde în cuprinsul ei această procedură.

Un alt instrument a permis raţionalizarea activităţii Curţii: este vorba despre realizarea unui program intern privind termenele de tratament al cauzelor aflate la judecătorii-raportori şi la avocaţii generali, cât şi a celor aflate la serviciile de traduceri. Sub vigilenţa domnului Preşedinte Skouris, acest instrument a permis, în mod indubitabil, atingerea de termene rezonabile în tratarea procedurii

întrebărilor preliminare. Acest lucru este şi consecinţa posibilităţii introduse prin modificarea articolului 104 alineatul (1) din Regulamentul de procedură4, ce permite Curţii să nu mai trimită statelor membre, obişnuite să depună observaţii în cadrul acestei proceduri, decât un rezumat al cererii de întrebare preliminară în situaţia în care o traducere integrală a cererii nu se dovedeşte a fi strict necesară.

4 JO L 203, 4.8.2005, p. 19.

În pofida acestor eforturi vizibile şi a existenţei acestei proceduri de tratament prioritar, intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam a pus Curtea în faţa unor noi provocări, prin atribuirea de competenţe în domenii sensibile, în care durata procedurii joacă un rol şi mai important. Este vorba de introducerea "spaţiului de libertate, securitate şi justiţie" aşa cum a fost lansat în cadrul Consiliului European de la Tampere din octombrie 19995 şi continuat prin programul de la Haga (2005)6.

5 La adresa: http://www.ena.lu/conclusions_conseil_europeen_tampere_15_16_octobre_1999-1-15905

6 Programul Haga: consolidarea l ibertăţi i , securităţi i şi justiţ iei în Uniunea Europeană (JO C 53, 3.3.2005, p. 1); Planul de acţiune al Consil iului şi al Comisiei privind punerea în aplicare a programului Haga privind consolidarea l ibertăţi i , securităţi i şi justiţ iei în Uniunea Europeană (JO C198,12.8.2005, p. 1).

Un prim răspuns procedural din partea Curţii: procedura accelerată

Unul din primele răspunsuri procedurale din partea Curţii a fost acela de a propune Consiliului, încă din 19997, instituirea unei "proceduri accelerate", aplicabilă în toate cauzele, inclusiv în procedura preliminară (de unde, uneori, abrevierea PPA), şi care să permită mobilizarea tuturor mijloacelor Curţii în situaţii de "urgenţă extraordinară" dacă Preşedintele Curţii ar considera necesar. În cadrul acestei proceduri, ce trebuie solicitată de către judecătorul naţional, termenul pentru depunerea observaţiilor poate fi redus la 15 zile, iar Preşedintele poate invita părţile şi alte persoane vizate să-şi rezume memoriile sau observaţiile scrise asupra chestiunilor de drept esenţiale apărute în urma întrebării preliminare. Pe lângă aceasta, în cadrul acestei proceduri, avocatul general este doar ascultat (el nu prezintă cu adevărat concluzii). Detaliile acestei proceduri le găsim la articolul 104a din Regulamentul de procedură. Această procedură este încă în vigoare la ora actuală. Ea a fost acordată cu parcimonie doar în câteva cauze. În ceea ce priveşte procedura preliminară, până în 2008, ea nu a fost acordată decât o singură dată8. Ea a fost, de asemenea, acordată de două ori în 20089 şi de trei ori în 201010.

7 La 10 mai 1999, Curtea a transmis Consil iului un document conţinând reflecţi i le scrise ale acesteia în legătură cu viitorul sistemului jurisdicţional al Uniunii Europene, pe care Preşedintele Curţi i de la acea dată, domnul G.C. Rodriguez Iglesias a avut ocazia să-l prezinte în faţa Consil iului de Miniştri ai Justiţ iei ai Uniunii Europene care a avut loc la data de 28 mai 1999. Acest document privea punerea în practică a proceduri i accelerate (la adresa: http://register.consil ium. europa.eu/pdf/fr/99/st09/st09803.fr99.pdf). Un text de compromis a fost adoptat de către Consil iu (la adresa: http://register.consil ium.europa.eu/pdf/fr/99/st12/st12998.fr99.pdf) care a dus la adoptarea modificări lor Regulamentului de procedură a Curţi i Europene de Justiţ ie din data de 16 mai 2000 (JO L122,24.5.2000, p. 43).

8 Hotărârea Curţi i de Justiţ ie din 12 iul ie 2001, Jippes, cauza C-189/01, Rec., p. I-5689.

9 Hotărâri le Curţi i de Justiţ ie din 25 iul ie 2008, Metock, cauza C-127/08, Rec., p. I-6241, şi din 17 iul ie 2008, Kozlowski, cauza C-66/08, Rec., p. I-6041.

1 0 Cauza C-550/09, EşiF; cauzele conexate C-188/10 şi C-189/10, MelkişiAbdeli, şi cauza C-149/10 Chatzi.

Aplicarea acestor metode - tratamentul prioritar sau procedura accelerată - a condus desigur la un anumit câştig în lupta cu timpul. În acelaşi timp însă, s-a observat că angajarea acestor proceduri antrenează perturbaţii importante în tratarea celorlalte cauze, din cauza menţinerii etapelor procedurale clasice pentru procedura întrebării preliminare (cu excepţia concluziilor în cadrul PPA) şi a presiunii exercitate asupra serviciilor Curţii pentru a obţine un grad mai mare de celeritate. Cu alte cuvinte, utilizarea sistematică a acestor instrumente pentru rezolvarea cauzelor din domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie ar fi prezentat inconvenientul încetinirii considerabile a soluţionării celorlalte cauze aflate pe rolul Curţii şi nu ar fi putut constitui un răspuns adecvat şi peren pentru tratarea acestui tip de cauze11.

1 1 A se vedea V. Skouris, L urgence dans la procedure applicable aux renvoisprejudiciels,în Liberamicorum en l honneur deBoVesterdorf, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2007, pp. 59-78, la p. 7.

Adevăratul răspuns: PPU

Adevăratul răspuns la extinderea competenţelor Curţii în domenii sensibile în care trebuie ca ea să soluţioneze de urgenţă, l-a constituit intrarea în vigoare, la 1 martie 2008, a "procedurii preliminare de urgenţă" (PPU), o veritabilă inovaţie procedurală ce permite Curţii să statueze în decurs de două până la trei luni în urma trimiterii preliminare.

Geneza acestei noi proceduri, fructul unui dialog şi a unui compromis între Consiliul Uniunii Europene, Comisie, Curtea de Justiţie şi statele membre, a revoluţionat tehnica preliminară şi constrânge astfel Curtea să facă eforturi importante de modernizare a metodelor sale de lucru şi a mediului său informatic.

Consiliul European, întrunit la Bruxelles la 4 şi 5 noiembrie 2004, a subliniat necesitatea unei reflexii privind instaurarea unei proceduri permiţând Curţii de Justiţie să se pronunţe în mod rapid şi corect în cadrul întrebărilor preliminare din domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Consiliul a invitat deci Comisia să prezinte o propunere pertinentă, după ce va consulta Curtea12.

1 2 Concluzii le Consil iului European, punctul 3.1, la adresa: http://www.consil ium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/fr/ec/82540.pdf

Preşedintele Curţii, domnul Vassilios Skouris, a transmis Consiliului, la data de 25 septembrie 2006, un "Document de reflecţie privind tratamentul întrebărilor preliminare din domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie"13. Două opţiuni erau atunci prezentate pentru PPU. Prima constă în acordarea examinării deciziei preliminare unei formaţiuni specializate care ar trata cauza prin intermediul unei ordonanţe motivate şi în urma unei proceduri restrânse doar la părţile din cadrul litigiului principal, la statul de trimitere şi la instituţiile europene. Ordonanţele astfel adoptate ar fi urmat să fie supuse unei eventuale cereri de reexaminare, din partea statelor membre sau a altor părţi care nu participaseră la procedură.

1 3 La adresa: http://register.consil ium.europa.eu/pdf/fr/06/st13/st13272.fr06.pdf

A doua opţiune privea reducerea volumului de traduceri, mai ales în cadrul etapei scrise, prin focalizarea dezbaterilor în cadrul şedinţei. Această opţiune prezenta avantajul menţinerii specificului procedurii preliminare, respectiv participarea tuturor statelor membre. Până la urmă a fost reţinută această a doua opţiune.

Ca atare, Statutul Curţii a fost modificat prin adăugarea unui articol 23a14, iar în Regulamentul de procedură a fost introdus articolul 104b15. De asemenea, a fost adoptat un Supliment la nota informativă ca urmare a intrării în vigoare a procedurii preliminare de urgenţă aplicabilă trimiterilor legate de spaţiul de libertate, securitate şi justiţie16, nota care a fost ulterior actualizată ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona17.

1 4 Decizia 2008/79/CE, Euratom a Consil iului din 20 decembrie 2007 de modificare a Protocolului privind Curtea de Justiţ ie (JO 2008, L 24, p. 42).

1 5 Modificări ale Regulamentului de procedură al Curţi i de Justiţ ie (JO L 2009, L 24, p. 39).

1 6 Publicat în JO C 64, 8.3.2008 şi care completează Nota informativă privind introducerea de proceduri preliminare de către instanţele naţionale (JO 2005, C143 p. 1).

1 7 Notă informativă privind introducerea de proceduri preliminare de către instanţele naţionale (JO 2009, C 297 p. 1).

Astfel, Curtea a devansat intrarea în vigoare a noului articol 267 al patrulea paragraf din TFUE, ce prevede că, "[în cazul în care o întrebare preliminară] se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen".

În cele ce urmează vom preciza, în primul rând, câmpul de aplicare al procedurii de urgenţă (II). Apoi, după o descriere a modului de funcţionare (III) vom face un bilanţ al primilor doi ani în care această procedură a fost aplicată şi vom încerca să estimăm perspectivele acesteia (IV).

II. Domeniul de aplicare al PPU: spaţiul de libertate, securitate şi justiţie

Procedura preliminară de urgenţă (PPU) nu este aplicabilă în interpretarea tuturor dispoziţiilor din dreptul Uniunii. De fapt, ea nu acoperă în realitate decât cele două domenii în care Curţii i s-au atribuit noi competenţe în materie preliminară în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Aceste două domenii sunt: fostul titlu IV al Tratatului CE şi fostul titlu VI al Tratatului UE, regrupate în prezent sub titlul V din partea a treia a TFUE ("Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie") cuprins la articolele 67-89 TFUE.

1. Fostul titlu IVal Tratatului CE

Tratatul de la Amsterdam a procedat la o "comunitarizare" parţială a vechiului titlu VI al Tratatului privind Uniunea Europeană (în limbajul comun, denumit al treilea pilon). Materia cooperării judiciare în materie civilă şi comercială a fost aşadar transferată în noul titlu IV al Tratatului CE sub denumirea de "Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor".

Totuşi, competenţa preliminară generală a Curţii în virtutea fostului articol 234 CE, ce constituia principiul în pilonul comunitar, s-a văzut restrânsă, având în vedere că, în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor acestui titlu IV şi a actelor de drept derivat (regulamente şi directive) adoptate în baza acestora potrivit articolului 68 alineatul (1) CE, doar instanţele ale căror decizii nu erau susceptibile unei căi de atac de drept intern puteau face o trimitere preliminară în cadrul acestui nou domeniu "comunitarizat". Era deci vorba despre curţile supreme sau în orice caz, de tribunale (curţi de apel, după caz) ce statuau în ultimă instanţă.

În prezent, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, toate instanţele naţionale pot adresa o întrebare preliminară asupra actelor adoptate în baza titlului V TFUE (spaţiul de libertate, securitate şi justiţie). De altfel, actele adoptate sub imperiul fostului titlu IV al Tratatului CE vor putea, de asemenea, face obiectul unei trimiteri preliminare provenind de la oricare instanţă a unui stat membru.

2. Fostul titlu VIal Tratatului UE (pilonul 3)

Tratatul de la Amsterdam crease, de asemenea, o competenţă jurisdicţională a Curţii cu privire la cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene. În fapt, după intrarea în vigoare a acestui tratat, Curtea era competentă să interpreteze, pe de o parte, dispoziţiile titlului VI din Tratatul UE privind "Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală" şi pe de cealaltă parte, actele adoptate pe baza acestui titlu VI, adică, potrivit fostului articol 34 UE, în principal deciziile-cadru, deciziile şi de asemenea anumite convenţii specifice. Încă o dată, extinderea competenţei preliminare a Curţii a fost precis încadrată, deoarece ea era condiţionată de acceptarea de către fiecare stat membru a acestei noi competenţe. Pe lângă aceasta, în decizia lor de acceptare, statele membre puteau fie să autorizeze toate instanţele lor să pună întrebări preliminare, fie să limiteze această posibilitate doar pentru instanţele de ultim grad. De altfel, statele membre puteau să prevadă pentru aceste instanţe o obligaţie de sesizare a Curţii18.

1 8 Până în prezent, 19 state membre au făcut o asemenea declaraţie (Germania, Austria, Belgia, Cipru, Cehia, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria, Ital ia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ţări le de Jos, Portugalia, România, Slovenia, Suedia), şapte state membre (Bulgaria, Danemarca, Estonia, Ir landa, Polonia, Slovacia, Regatul Unit) au făcut cunoscut faptul că nu vor face o declaraţie în temeiul art icolului 35 UE. Malta nu a făcut până în prezent cunoscute intenţi i le sale sub acest aspect.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, actele ce vor fi adoptate în baza noului titlu V TFUE, ce corespund fostului pilon al treilea, vor putea face obiectul unei trimiteri preliminare din partea oricărei instanţe. Totuşi, pentru actele adoptate sub imperiul fostului titlu VI al Tratatului UE (al treilea pilon), va continua să se aplice precedentul sistem de notificare prealabilă pentru o perioadă tranzitorie de 5 ani19. În consecinţă, pe durata acestei perioade tranzitorii, pentru actele din pilonul al treilea, anterioare Tratatului de la Lisabona, numai instanţele statelor membre care au notificat acceptarea competenţei vor putea face trimiteri preliminare în acest domeniu. O dispoziţie specială a fost prevăzută pentru Regatul Unit20.

1 9 Totuşi, modificarea unui act adoptat în baza fostului t i t lu VI antrenează aplicarea noilor reguli, dar numai în ce priveşte actul modificat şi cu privire la statele membre cărora acest act l i se aplică (a se vedea articolul 10 alineatul (3) din Protocolul nr. 36 la TFUE ).

2 0 Ase vedea articolul 10 alineatul (4) din Protocolul nr. 36 la TFUE care prevede că, cu cel puţin şase luni înainte de expirarea perioadei de tranziţ ie, Regatul Unit poate notif ica Consil iului faptul că nu acceptă noile atribuţi i ale instituţi i lor. În cazul în care Regatul Unit a efectuat notif icarea respectivă, de la data expirări i perioadei de tranziţ ie, toate actele astfel adoptate încetează să i se mai aplice.

La ora actuală, la cunoştinţa mea, nu există acte adoptate recent în baza noului titlu V din TFUE. Totuşi, odată cu aplicarea procedurii codeciziei în acest domeniu, ne putem aştepta la o creştere a numărului de acte legislative adoptate de către Uniune.

Dacă luăm ca exemplu diferitele acte încă în vigoare adoptate în trecut în baza fostului titlu IV CE sau în baza fostului titlu VI UE, vom înţelege imediat că

problema celerităţii procedurii preliminare relevă o importanţă majoră, fiindcă litigiile ce vizează aceste domenii sensibile aduc atingere vieţii cetăţenilor din UE sau resortisanţilor din ţări terţe.

3. Exemple de reglementări ce pot face obiectul unei PPU

a) Fostul pilon comunitar (fostulTitlu IV CE)

În urma "comunitarizării" unei părţi a fostului titlu VI UE, respectiv transferul cooperării judiciare în materie civilă în Tratatul CE, am asistat la adoptarea unor importante pachete legislative. Activitatea legislativă intensă de la începutul anilor 2000 s-a concentrat astfel asupra a trei domenii-cheie ale noului titlu IV CE: azilul, imigraţia şi dreptul familiei.

Domeniul azilului

Deja în Programul de la Haga21 s-a prefigurat ideea creării unei proceduri comune, armonizate şi eficace, în domeniul azilului. În esenţă, Comisia anunţase propunerea unei directive privind statutul de rezident de lungă durată pentru refugiaţi şi, pe baza unei evaluări a punerii în practică a legislaţiei existente, aceasta se angaja să propună, în cel mai scurt timp, o procedură comună şi un statut uniform pentru refugiaţi. Cooperarea operaţională în domeniul azilului trebuia să fie supravegheată şi susţinută, în special prin Fondul European pentru Refugiaţi.

2 1 Comunicarea Comisiei către Consil iu şi Parlamentul European din 10 mai 2005 Programul de la Haga: Zece priorităţi pentru următori i cinci ani. Un parteneriat pentru reînnoirea europeană în domeniul l ibertăţi i , securităţi i şi justiţ iei [COM (2005) 184,JOC236].

Inserate în planul de acţiune22, aceste măsuri au fost rapid adoptate. Astfel, după adoptarea unei Directive privind normele minime pentru primirea solicitanţilor de azil23, Uniunea s-a dotat şi cu norme minime privind condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitanţii de azil24, ca şi de norme privind procedura de acordare şi de retragere a azilului25 precum şi pentru modul de tratare al cererilor de azil între statele membre26.

2 2 Planul de acţiune al Consil iului şi al Comisiei, cit. supra.

2 3 Directiva 2003/9/CE a Consil iului din 27 ianuarie 2003 de stabil ire a standardelor minime pentru primirea solicitanţi lor de azilîn statele membre (JO L 31, p. 18; Ediţ ie specială 19/vol. 06, p. 48).

2 4 Directiva 2004/83/CE a Consil iului din 29 apri l ie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţ i i le pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţi i ţări lor terţe sau apatrizi i pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate (JO L 304, p. 2; Ediţ ie specială 19/vol. 07, p. 52).

2 5 Directiva 2005/85/CE a Consil iului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la proceduri le de acordare şi retragere a statutului de refugiat în statele membre (JO L 326, p. 13; Ediţ ie specială, 19/vol. 07, p. 242).

2 6 Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consil iului din 18 februarie 2003 de stabil ire a criteri i lor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe (Regulamentul "Dublin II", JO L 50, p. 1; Ediţ ie specială 19/vol. 06, p.56).

Trebuie spus că la nivelul Comisiei Europene ideea unui regim comun de azil, mergând dincolo de simplele reguli minime, rămâne de actualitate27.

2 7 A se vedea Cartea Verde privind viitorul regim de azil european comun, 6 iunie 2007, [COM (2007) 301, nepublicată în Jurnalul Oficial).

Domeniul imigraţiei

Imigraţia este fără îndoială una dintre temele cele mai de actualitate, într-un context internaţional globalizat şi în cadrul unei Europe extinse. Astfel, chiar dacă Uniunea se confruntă cu o stagnare demografică şi pe termen mediu sau lung va trebui poate să apeleze la o imigraţie legală de forţă de muncă din statele terţe, în special în ceea ce priveşte forţa de muncă calificată şi supracalificată, legiuitorul european s-a preocupat de definirea unui cadru comun privind condiţiile de intrare pe teritoriul Uniunii28, în special în ceea ce priveşte resortisanţii statelor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală29. Lupta împotriva filierelor de imigraţie clandestină s-a aflat, de asemenea, în centrul arsenalului reglementar al dreptului Uniunii30.

2 8 A se vedea: Regulamentul (CE) no 574/99 al Consil iului din 12 martie 1999 de stabil ire a l istei ţări lor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe a statelor membre (JO L 72, p. 2) precum şi Directiva 2002/90/CE a Consil iului din 28 noiembrie 2002 de definire a facil i tări i intrări i , tranzitului şi şederi i neautorizate (JO L 328, p. 17; Ediţ ie specială 19/vol. 06, p. 33).

2 9 Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consil iului din 16 decembrie 2008 privind standardele şi proceduri le comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţi lor ţări lor terţe aflaţi în situaţie de şedere i legală (JO L 348, p. 98).

3 0 Directiva 2001/40/CE a Consil iului din 28 mai 2001 privind recunoaşterea reciprocă a decizi i lor de îndepărtare a resortisanţi lor ţări lor terţe (JO L149, p. 34; Ediţ ie specială, 19/vol. 03, p. 124), precum şi Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consil iului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facil i tarea intrări i , tranzitului şi şederi i neautorizate (JO L 328, p. 1; Ediţ ie specială 19/vol. 06, p. 30).

Obiectivul actual constă în stabilirea unei politici comune în materia imigraţiei31. Chiar în lipsa unei abordări globale acceptabile politic de către ansamblul statelor membre, anumite iniţiative sectoriale s-au concretizat deja32.

3 1 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, către Consil iu, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor O polit ică comună de imigrare pentru Europa: principii, acţiuni şi instrumente [COM(2008) 359].

3 2 A se vedea, de exemplu, propunerea de Directivă a Consil iului privind condiţ i i le de intrare şi de şedere a resortisanţi lor din ţări le terţe pentru ocuparea unor locuri de muncă de înaltă calif icare ("Cartea albastră europeană") [COM(2007) 637].

Domeniul familiei şi al cauzelor civile, în special privind divorţul şi încredinţarea copiilor

Chiar şi în situaţia în care Uniunea nu dispune de competenţa necesară pentru armonizarea completă a dreptului civil al statelor membre, competenţa care îi este recunoscută în domeniul cooperării judiciare în materie civilă33 a permis adoptarea unor reglementări importante afectând viaţa cotidiană a cetăţenilor europeni care, exercitându-şi libertatea de circulaţie, ajung să se stabilească în alt stat membru şi să-şi întemeieze o familie.

3 3 Pentru o analiză de ansamblu, a se vedea: C. Toader, Cooperarea judiciară în materie civi lă şi comercială în cadrul Uniunii Europene, în Analele Universităţi i din Bucureşti, seria Drept (AUBD), nr. 2/2005, pp. 9-32.

Unul dintre instrumentele-cheie în materie a fost "comunitarizarea" Convenţiei de la Bruxelles din 1968, prin transformarea în regulament34, precum şi punerea în aplicare a unui regim de administrare a probelor între statele membre35 şi de comunicare a actelor judiciare şi extrajudiciare36. Uniunea s-a dotat, de asemenea, cu un alt instrument indispensabil pentru rezolvarea litigiilor

familiale37. Mai recent, Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale a făcut în egală măsură obiectul unei "comunitarizări"38.

3 4 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consil iului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărâri lor în materie civi lă şi comercială (JO L 12, p. 1; Ediţ ie specială 19/vol. 03, p. 74). A se vedea M. Wilderspin, Le reglement (CE) 44/2001 du Conseil: consequences pour les contrats conclus par les consommateurs, în Revue europeenne de droit de la consommation = Revista europea de derecho del consumo, nr. 1/2002, pp. 5-26.

3 5 Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consil iului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţineri i de probe în materie civi lă sau comercială (JO L174, p. 1; Ediţ ie specială 19/vol. 03, p. 138).

3 6 Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consil iului din 13 noiembrie 2007 privind notif icarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civi lă sau comercială ("notif icarea sau comunicarea actelor") şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consil iului (JO L 324, p. 79). A se vedea, de asemenea, şi Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consil iului din 21 apri l ie 2004 privind crearea unui t i t lu executoriu european pentru creanţele necontestate (JO L 143, p. 15; Ediţ ie specială 19/vol. 03, p. 3).

3 7 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consil iului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărâri lor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (JO L 338, p. 1) ("Bruxelles II") de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 a Consil iului din 29 mai 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea decizi i lor în materia matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (JO L 160, p. 19; Ediţ ie specială 19/vol. 06, p. 183).

3 8 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consil iului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţi i lor contractuale ("Roma I") (JO L 177, p. 16). A se vedea: C. Toader, Convenţia de la Roma 1980 privind legea aplicabilă obligaţi i lor contractuale şieventuala eitransformareîn regulament, în Curierul Judiciar nr. 10/2007, pp. 81-90. A se vedea şi Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consil iului din 11 iul ie 2007 privind legea aplicabilă obligaţi i lor extracontractuale ("Roma II") (JO L199, p. 40).

Sunt, de asemenea, în plin proces legislativ alte acte afectând dreptul familiei39.

3 9 A se vedea propunerea de Regulament a Consil iului din 17 iul ie 2007 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 în ceea ce priveşte competenţa şi instituind reguli privind legea aplicabilă în materia matrimonială [COM (2006) 399 - nepublicat în JO], adoptată în urma publicări i Cărţi i Verzi privind dreptul aplicabil şi competenţa în materia divorţului [COM(2005) 82 - nepublicată în JO]. A se vedea şi Cartea Verde a Comisiei din 15 apri l ie 2004 privind pensia alimentară [COM (2004) 254 - nepublicată în JO].

b) Fostul pilon trei (Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală)

Instrumentul cel mai emblematic al cooperări poliţieneşti şi judiciare în materie penală, dacă excludem instrumentele legislative complementare adoptate în scopul integrării acquis-ului Schengen în dreptul Uniunii (o parte fiind integrată în cadrul primului pilon şi altă parte, în cadrul celui de-al treilea pilon), este Decizia-cadru privind mandatul european de arestare, ce permite unei instanţe naţionale să solicite unei instanţe dintr-un alt stat membru predarea unei persoane în scopul urmăririi penale sau în vederea executării unei pedepse definitive40. Ar trebui, de asemenea, precizată şi adoptarea recentă a altor acte care facilitează cercetarea penală într-un stat membru, ce au legătură cu fapte comise într-un alt stat membru41 ori luarea în considerare a condamnărilor penale pronunţate în alte state membre42.

4 0 Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consil iului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi proceduri le de predare între statele membre (JO L 190, p. 1; Ediţ ie specială, 19/vol. 06, p. 3).

4 1 Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consil iului din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obţinere a probelor în scopul obţineri i de obiecte, documente şi date în vederea uti l izări i acestora în cadrul proceduri lor în materie penală (JOL 350, p. 72).

4 2 Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consil iului din 24 iul ie 2008 privind luarea în considerare a decizi i lor de condamnare între statele membre ale Uniunii Europene, cu ocazia unei noi proceduri penale (JO L 220, p. 32).

Ca o concluzie a acestui tur de orizont al reglementării ce vizează PPU, se poate constata faptul că în toate aceste proceduri ce pun în aplicare aceste instrumente legislative, timpul reprezintă un factor decisiv care, de multe ori, curge în defavoarea celor interesaţi. Persoanele, resortisanţi ai UE sau nu, pot fi încarcerate pe nedrept. Imigranţi clandestini pot fi reţinuţi în centre de detenţie în aşteptarea expulzării lor de pe teritoriul Uniunii. Solicitanţi de azil se pot afla, de asemenea, în situaţii de aşteptare în vederea acordării statutului de refugiat. Decizii de divorţ neconcordante între mai multe state membre pot antrena situaţii de disperare umană şi familială. Să ne gândim la chestiunea drepturilor de tutelă privind copiii minori separaţi unii de alţii în diferite state sau chiar mai mult, răpiţi de unul din părinţi pentru a fi duşi în alt stat.

Pentru toate aceste situaţii, instrumentul trimiterii preliminare, în versiunea originară, s-ar fi dovedit insuficient, chiar dacă, aşa cum am arătat, durata medie a procedurii raportat la trecut a scăzut de la doi ani la circa 17 luni. Aceasta pe fondul realităţii, cunoscute Curţii, că în multe state membre, legislaţia îi impune judecătorului naţional să ia decizii într-un termen foarte scurt. Să ne gândim, de exemplu, la termenele naţionale foarte scurte pentru a statua în contenciosul azilului (câteva luni, chiar câteva săptămâni). Drept consecinţă, a existat o "urgenţă privind adoptarea unei proceduri de urgenţă"43 din dorinţa de a nu descuraja instanţele naţionale de a pune Curţii întrebări de interpretare în aceste cauze, ceea ce ar fi constituit, desigur, un risc pentru coerenţa şi unitatea de aplicare a acestor instrumente de armonizare44.

4 3 V.Skouris, ibid, p. 10.

4 4 A se vedea, de asemenea: A. Tizzano şi B. Gencarell i , La procedureprejudicielle d urgence devant la Courde Justice de l Union europeene, în I l Diritto dell Unione Europea, 4/2009, p. 927.

Din acest punct de vedere, procedura preliminară de urgenţă (PPU) constituie un instrument adecvat pentru o mai bună şi mai rapidă aplicare a dreptului Uniunii în aceste cauze sensibile.

III. Funcţionarea PPU

1. Funcţionarea generală

a) Solicitarea unei PPU

Instanţa naţională este cea care are iniţiativa adresării unor întrebări către Curte şi tot ea e cea care îşi asumă în primul rând răspunderea de a evalua circumstanţele de drept şi de fapt ale cauzei pentru a determina dacă, conform articolului 104b din Regulamentul de procedură, există o "urgenţă ce justifică aplicarea acestei proceduri derogatorii".

Este, deci, de dorit ca instanţa naţională să explice separat în decizia sa de trimitere, necesitatea unei PPU. Secţiunea PPU ataşată notei informative privind introducerea cauzelor preliminare (aflată pe pagina de internet a Curţii) subliniază preferinţa ca cererea pentru procedura de urgenţă să fie prezentată într-un document distinct de trimiterea preliminară, ceea ce permite o mai bună identificare a cererii de către serviciile din cadrul Grefei Curţii. Se solicită, de asemenea, instanţei să indice expres riscurile pe care le-ar atrage soluţionarea

cererii preliminare potrivit procedurii obişnuite. În plus, Curtea, pentru a facilita soluţionarea cauzei, cere instanţei naţionale să indice, pe cât posibil, răspunsul pe care-l propune întrebărilor preliminare45.

4 5 O practică foarte dezvoltată de anumite instanţe, mai ales germane, ce permite părţi lor care depun observaţi i să înţeleagă mai bine preocupările judecătorului naţional în ceea ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii pe care o solicită Curţi i .

În plus, conform articolului 104b alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul de procedură, Preşedintele Curţii poate, chiar în lipsa unei asemenea cereri din partea judecătorului naţional, să ceară din oficiu supunerea unei anumite cauze procedurii PPU.

b) Decizia de acordare sau nu a PPU

Din momentul în care o cerere a fost făcută de judecătorul naţional sau dacă Preşedintele estimează că procedura de urgenţă (PPU) trebuie activată, cauza este atribuită unui judecător raportor, la propunerea preşedintelui camerei de cinci judecători, desemnată în mod expres pentru soluţionarea cauzelor PPU46. Un avocat general însărcinat cu cauza este de asemenea desemnat, de multe ori chiar în ziua primirii cauzei de către Curte.

4 6 Această cameră este de fapt una dintre camerele de cinci judecători care, pe lângă cauzele de care se ocupă în mod curent, este desemnată pentru un an să trateze cauzele PPU. Din martie 2008 până în octombrie 2008, Camera a treia a Curţi i , prezidată de dl. Rosas, a fost cea desemnată, apoi din octombrie 2008 până în octombrie 2009 Camera a doua prezidată de dl. Timmermans (camera din care şi eu am făcut parte) iar, în prezent, Camera a treia, prezidată de dl. Lenaerts.

Judecătorul raportor, pe baza deciziei de trimitere tradusă în limba franceză, ori direct în baza deciziei în limba instanţei de trimitere, dacă acesta o stăpâneşte, redactează imediat o notă asupra cauzei şi face o propunere camerei PPU desemnate, cu privire la necesitatea de a deschide procedura sau nu.

Astfel, camera se va reuni pentru a delibera asupra acordării sau nu a PPU. În caz afirmativ, camera (completul) va decide asupra termenului pentru prezentarea observaţiilor scrise şi eventual, va indica chestiunile de drept esenţiale ce trebuie abordate în aceste observaţii, precum şi întinderea maximă a documentelor scrise. În plus, se stabileşte şi o dată probabilă pentru şedinţa de judecată.

Camera PPU poate de asemenea decide, în funcţie de nivelul de complexitate al cauzei, (i) fie să judece în complet de trei judecători şi nu de cinci, (ii) fie să trimită cauza în reuniunea generală a Curţii pentru atribuirea ei Marii Camere (13 judecători).

Dacă se decide să nu se activeze PPU, cauza va redeveni una normală şi va fi supusă procedurii obişnuite sau, eventual, în funcţie de caz, procedurii accelerate.

În această privinţă, nota informativă privind introducerea procedurilor preliminare de către instanţele naţionale arată, cu titlu exemplificativ, situaţiile în care aplicarea PPU ar putea fi realizată: în cazul în care o persoană este încarcerată sau privată de libertate, în cazul în care întrebarea adresată Curţii joacă un rol important în determinarea şi aprecierea situaţiei juridice a persoanei în cauză sau, în cazul unui litigiu ce priveşte autoritatea parentală sau încredinţarea copiilor, competenţa instanţei de trimitere depinde de răspunsul la întrebarea preliminară.

c) Procedura scrisă

Din momentul înregistrării unei cereri pentru PPU sau a deciziei Preşedintelui de a propune o asemenea procedură, decizia de trimitere este notificată părţilor,

statului membru al instanţei de trimitere şi de asemenea instituţiilor europene. Toate aceste părţi iau astfel imediat cunoştinţă de iminenţa unei eventuale PPU şi pot, pe baza versiunii în limba de procedură, să se pregătească şi să procedeze la studiul dosarului cauzei chiar înainte de a şti dacă aceasta va beneficia efectiv de soluţionare în regim PPU.

Aşadar, spre deosebire de trimiterea preliminară normală (inclusiv în cazurile de procedură accelerată), în procedura PPU doar părţile din litigiul naţional, statul membru al instanţei de trimitere şi instituţiile europene pot depune observaţii scrise. În practică, le este acordat un termen de zece până la 15 zile lucrătoare pentru a depune aceste observaţii.

Odată ce părţile enumerate mai sus au depus observaţiile scrise, acestea sunt traduse în limba de lucru a Curţii, adică franceza. Apoi, Curtea notifică diversele observaţii scrise în limba de procedură şi în limba franceză, către părţi, către toate statele membre şi instituţiile europene. Cu această ocazie, Curtea întreabă dacă doresc să participe la şedinţă, comunicându-le totodată data şedinţei. Statele membre primesc, pe lângă observaţiile scrise ale celorlalţi, cererea de pronunţare a hotărârii preliminare în limba originală, împreună cu traducerea în limba proprie şi o traducere informală în limba franceză.

De notat că, în mod excepţional, în cazuri de extremă urgenţă, Curtea poate omite faza scrisă, conform articolului 104b alineatul (4) din Regulamentul de procedură.

d) Procedura orală

Şedinţa este obligatorie în cazurile de PPU. Ea este fixată în termen foarte scurt şi se ţine în limba de procedură, statele membre participante putând totuşi să intervină în limba proprie. Vom constata că, spre deosebire de procedura preliminară normală, Curtea nu redactează un raport de şedinţă.

Avocatul general nu va pronunţa concluzii în cauză, dar va fi "ascultat". În practică, avocaţii generali îşi exprimă în scris poziţia, această poziţie fiind folosită doar intern, pentru nevoile deliberării, care se fixează de regulă la doar câteva zile distanţă de luarea de poziţie a avocatului general. Această practică a dat naştere la critici doctrinare, astfel că în prezent de îndată ce avocatul general prezintă în scris poziţia sa, aceasta este accesibilă şi publicului47.

4 7 Asupra problematici i , a se vedea: A. Rosas, Justice in Haste, Justice Denided? The European Court of Justice and the Area of Freedom, Security and Justice, în Cambridge Yearbook of European Legal Studies, 2008-2009, p. 1; S. Currie, Accelerated justice ora step toofar? Residence rights of non-EU family members an the Court s rull ing in Metock, în ELR, 2009, 34(2) pp. 310-326; Catherine Barnard, The PPU-is itworth the candle? An early assessment, în ELR, 2009, p. 28. Aceasta din urmă corelează chestiunea puneri i la dispoziţ ia părţi lor - şi a publicului în general - a luări lor de poziţ ie ale avocaţi lor generali cu aceea a dreptului la un proces echitabil, în măsura în care CEDO şi CJCE ar f i recunoscut compatibil i tatea funcţi i lor avocatului general cu acest principiu numai în măsura în care (spre deosebire de situaţia comisarului guvernului în faţa Consil iului de stat francez) o parte în faţa Curţi i are posibil i tatea să reacţioneze la opinia avocatului general, solicitând completului redeschiderea proceduri i orale. A se vedea Ordonanţa Curţi i din 4 februarie 2000, Emesa Sugar, cauza C-17/98, Rec. p. I-665, precum şi hotărârea CEDO Vermeulen împotriva Belgiei, din 20 februarie 1996, Recueil 1996 I, p. 224). De altfel, absenţa publicări i luări i de poziţ ie a avocatului general a fost regretată, mai ales ţ inând seama de faptul că, spre deosebire de aceste luări de poziţ ie, decizia instanţei nu relatează observaţi i le diferiţ i lor intervenienţi, mai ales a statelor membre. În acest sens, D. Chalmers, The secret delivery of justice, în ELR, 2008, 33[6], pp. 773-774, la p. 774; P. Koutrakos, Speeding up the preliminary reference procedure-fast but nottoofast, în ELR, 2008, 33[5] pp. 617-618, la p. 618.

e) Pronunţarea hotărârii

Odată deliberarea terminată, textul hotărârii, adoptat de complet în limba de lucru a Curţii, este tradus în regim prioritar în limba de procedură, pentru a fixa o dată de pronunţare cât mai apropiată. Spre deosebire de procedurile normale, textul hotărârii nu va fi disponibil în toate limbile oficiale în ziua pronunţării, dar diferitele traduceri vor fi puse la dispoziţie pe măsura finalizării lor.

2. Modificări ale metodelor de lucru ale Curţii

Pentru a putea face trecerea de la o medie de 17 luni pentru soluţionarea unor cauze preliminare la circa 2 luni în cazul PPU, Curtea a trebuit să întreprindă o profundă transformare a metodelor sale de lucru.

Ideea PPU constă în faptul că procedura scrisă a fost restrânsă doar la actorii ce stăpânesc limba de procedură, adică limba judecătorului de la instanţa de trimitere. Totuşi, Curtea a încercat să scurteze termenele în toate celelalte etape ale procedurii, pe lângă stadiul de "traducere". Astfel, membrii camerei desemnate trebuie să statueze în cel mai scurt timp asupra cererii de PPU, pe baza propunerii judecătorului raportor. Această decizie e luată în general într-un termen de o săptămână - 10 zile. Dacă judecătorii nu se află în Luxemburg în acel moment, de exemplu pe timpul vacanţelor judiciare, Curtea dispune de un sistem performant de teleconferinţă şi de videoconferinţă. Totodată, calculatoare portabile securizate permit accesul de la distanţă la toate bazele de date ale Curţii. În sfârşit, serviciile grefei s-au pus de acord cu autorităţile statelor membre însărcinate cu speţele preliminare, pentru notificarea electronică a documentelor de procedură din dosarul cauzei. De asemenea, regulile cu privire la transmiterea documentelor cauzei au fost simplificate, iar de acum încolo, în materia PPU, observaţiile scrise sunt considerate ca fiind transmise din momentul în care o copie semnată a originalului este trimisă prin fax sau prin orice alt mijloc tehnic. Transmiterea originalului semnat în cele 10 zile ulterioare trimiterii copiei nu mai este necesară în această materie.48

4 8 A se vedea articolul 104b alineatul (6) din Regulamentul de procedură.

Membrii Curţii au organizat în cadrul cabinetelor o permanenţă pe timpul vacanţelor judiciare. Şi alte servicii ale Curţii, cum ar fi grefa şi diviziile de traduceri au procedat în acelaşi fel, serviciile sporindu-şi după caz şi efectivele.

De remarcat o diferenţă importantă, faptul că aceste cauze sunt atribuite din oficiu camerei de 5 judecători desemnată pentru PPU, pe când cauzele normale sunt atribuite, la propunerea judecătorului raportor, unui complet (marea cameră, cameră de 5, cameră de 3), dar numai în urma deciziei reuniunii generale săptămânale a Curţii, care este compusă din toţi membrii (judecători şi avocaţi generali).

În consecinţă, putem spune că pentru prima dată, o cameră specializată lucrează de manieră autonomă în cadrul Curţii şi astfel schimburile de note şi luările de poziţii ale judecătorilor şi avocatului general nu sunt accesibile decât membrilor completului respectiv. În acest scop, a fost creată o căsuţă de poştă electronică funcţională pentru a permite comunicarea între cabinetele membrilor camerei PPU.

IV. Bilanţ şi perspective

1. Bilanţul celor doi ani de funcţionare a PPU

Până în prezent, Curtea a primit 15 solicitări de soluţionare în regim PPU.

a) Începuturi dificile

Prima solicitare de tratament PPU a sosit la Curte la 18 februarie 2008, cu 12 zile înainte de intrarea în vigoare a acestei noi proceduri. Ca atare, ea nu a putut fi tratată în regim PPU. Totuşi, Preşedintele Curţii a considerat că cererea

instanţei naţionale trebuia interpretată ca o cerere de procedură accelerată (PPA), pe care a admis-o49, astfel încât Marea Cameră a putut pronunţa hotărârea în cauza Kozlowski (C-66/08), care privea executarea unui mandat european de arestare, pe data de 17 iulie 200850. Motivul înaintat de instanţa de trimitere pentru folosirea procedurii PPU în speţă a fost riscul ca domnul Kozlowski să fie eliberat din închisoare înainte de pronunţarea hotărârii Curţii, executarea mandatului european emis de autorităţile germane, adresat celor poloneze, fiind astfel ameninţată de un eşec. Activarea procedurii accelerate în această speţă nu viza deci evitarea deţinerii ilegale a unei persoane, ci, dimpotrivă, evitarea eliberării unei persoane condamnate într-un alt stat membru.

4 9 Ordonanţa Preşedintelui Curţi i din 22 februarie 2008, Kozlowski, pct. 8.

5 0 Pentru comentari i privind hotărârea, a se vedea: K.M. Bohm, Die Kozlowski-Entscheidung des EuGH und ihre Auswirkungen auf das deutsche Auslieferungsrecht, în Neue juristische Wochenschrift 2008 pp. 3183-3185; F. Kauff-Gazin, Mandatd arret europeen etrenvoi prejudiciel, în Revue Europe, Octombrie 2008, comentariul nr. 308, pp. 17-18; M. Fichera, în CM L Rev 2009, pp. 241 -254.

În cauza Wolzenburg (C-123/08), o instanţă din Ţările de Jos a solicitat, prin cerere separată, la 17 martie 2008, aplicarea procedurii PPU întrebărilor sale preliminare, similare celor ridicate în cauza Kozlowski. Această cerere, deşi a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei proceduri, nu privea o persoană aflată în detenţie şi, drept consecinţă, nu a fost acceptată de camera PPU desemnată, astfel încât dosarul a urmat procedura normală şi a fost soluţionat prin hotărârea Marii Camere din 6 octombrie 200951.

5 1 Pentru comentari i privind hotărârea, a se vedea: M. Castellaneta, Mae: per gli stranieripossibile i l no alla consegna solo se residenti nello Stato da oltre cinque anni, în Guida al Diritto 2009 n 44, pp. 88-90; V. Michel, Mandat d arret et citoyennete europeenne, în Revue Europe, Decembre 2009, Commentaire n 452, pp. 21-22.

În cauzele conexe Zurita Garcia şi Choque Cabrera (C-261/08 şi C-348/08) se punea problema dreptului de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe, şi în special a deciziilor de expulzare de pe teritoriul spaniol, cu interdicţia de a intra în spaţiul Schengen timp de cinci ani. Cererea de PPU a fost refuzată, hotărârea în procedura normală fiind pronunţată la 22 octombrie 200952.

5 2 Pentru comentari i privind hotărârea, a se vedea: M. Meister, Expulsion de ressortissants d Etats t iers, în Revue Europe, 2010, Commentaire nr. 18, p. 21; M. Aubert, E. Broussy şi F. Donnat, Chronique de jurisprudence communautaire. Etrangers - Expulsion des ressortissants des paystiers, în Lactualite juridique du droit administratif, 2010, pp. 253-254.

În cauza Pontini (C-375/08), se punea problema unei proceduri penale pentru escrocherie deschisă la nivel naţional pentru perceperea ilegală a unor ajutoare agricole în baza unui regulament adoptat pe baza fostului titlu II din Tratatul CE ("Agricultură"). Problema supusă interpretării nu ţinea deci de fostul titlu IV CE (Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de trecerea frontierelor). Ca atare, pentru că nu intra în câmpul de aplicare al PPU, cererea instanţei din Treviso de a se activa PPU a fost respinsă.

Dacă exceptăm aceste 4 cauze, cererile de tratament PPU au privit în principal două domenii de contencios: executarea deciziilor judiciare în materie civilă şi cele privind mandatul european de arestare.

b) Cauzele privind încredinţarea copiilor

În cauza Rinau (C-195/08 PPU), o instanţă din Lituania a trimis, prin decizia din 30 aprilie 2008, o întrebare preliminară ce viza interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor

judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. În speţă era vorba despre recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în RF Germania cu privire la încredinţarea copilului în vârsta de doi ani, al unui cuplu germano-lituanian, către tatăl aflat în Germania, cu obligarea mamei de a înapoia imediat copilul aflat cu ea în Lituania. Instanţa de trimitere a solicitat şi explicat separat de ce considera necesară activarea procedurii PPU. Aceasta a motivat o asemenea celeritate din cauza faptului că o întârziere suplimentară în procedura separată ar fi foarte dăunătoare relaţiei dintre copil şi părintele cu care acesta deja nu mai locuia. Or, din punctul de vedere al instanţei de trimitere, o degradare a acestei relaţii putea să fie iremediabilă. Completul desemnat al Curţii a acceptat cererea, iar hotărârea a fost pronunţată de către Curte la data de 11 iulie 200853.

5 3 Pentru comentari i privind hotărârea, a se vedea în mod special L. Idot, Confl i ts de juridiction et enlevement d enfant, în Revue Europe, octobre 2008, Commentaire nş 351, p. 40; H. Muir Watt, în Revue crit ique de droit international prive, 2008, pp. 881-886; P. Gruber, Effektive Antworten des EuGH auf Fragen zur Kindesentfuhrung, în Praxis des internationalen Privat- und Verfahrensrechts, 2009 pp. 413-416.

În cauza Deticek (C-403/09), Curtea de apel din Maribor (Slovenia) a solicitat Curţii la 20 octombrie 2009, aplicarea PPU cererii sale de întrebare preliminară, ce privea Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. În speţă, era vorba despre executarea măsurilor provizorii adoptate de către instanţele a două state membre diferite, una din Italia, ce acorda dreptul la încredinţare provizorie tatălui şi alta din Slovenia, ce acorda mamei acelaşi drept. Instanţa de trimitere, ca şi instanţa din cauza Rinau, citată anterior, sublinia în cererea de PPU necesitatea de a acţiona cu celeritate deoarece în caz contrar, o decizie tardivă ar fi împotriva interesului copilului şi ar putea duce la deteriorarea iremediabilă a relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Camera PPU (a treia) a decis să admită cererea. Şedinţa a avut loc la 7 decembrie 2009, iar pronunţarea hotărârii la 23 decembrie 200954.

5 4 Pentru comentari i privind hotărârea, a se vedea, de exemplu: L. Idot, Confl i ts de juridictions et enlevement d enfant, în Revue Europe, janvier 2010, Commentaire nş 57, p. 42; D. H^nncU, mleitschriftfurdasgesamte Familienrecht, 2G\0, pp. 526-527.

În cauza Doris Povse şi Mauro Alpago (C-211/10 PPU), Curtea Supremă din Austria (Oberste Gerichtshof) a cerut activarea PPU cu scopul de a obţine răspunsul Curţii la întrebările sale preliminare privitoare la executarea deciziilor judiciare italiene, adoptate în cadrul Regulamentului 2201/2003, ce au încredinţat copilul tatălui său italian, în timp ce instanţele austriece de fond au refuzat executarea deciziilor pronunţate în Italia, încredinţând copilul mamei. Camera PPU a decis acceptarea cererii de tratare a cauzei în regim de urgenţă, iar şedinţa a avut loc în data de 14 iunie 2010.

c) Problemele legate de executarea mandatului european de arestare

În cauza Santesteban Goicoechea (C-296/08 PPU), o instanţă din Franţa, având pe rol o cerere de extrădare, a solicitat Curţii, prin decizia din 3 iulie 2008, interpretarea în procedură de urgenţă a Deciziei-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare. În speţă, era vorba de efectele amnistiei aplicabile în statul membru de executare al unui mandat european de arestare emis de un alt stat membru, unde faptele incriminate nu erau amnistiate. Curtea de Apel din Montpellier a motivat această cerere arătând că domnul Santesteban Goicoechea era deţinut, după executarea unei pedepse cu închisoarea, numai pe baza unei reţineri în vederea extrădării, efectuate în cadrul procedurii de extrădare în care a fost formulată întrebarea preliminară. Camera PPU a acceptat cererea şi a soluţionat cauza în 5 săptămâni (hotărârea din 12 august 2008)55.

5 5 Pentru comentari i privind această hotărâre, a se vedea: F. Kauff-Gazin, Application dans le temps du mandat d arret europeen, în Revue Europe, octombrie 2008, comentariu nr. 309, pp. 18-19; N. Plastina, Corte digiustizia del Lussemburgo: regime transitorio e applicabil i ta degli accordi in materia di estradizione nella disciplina sul mandato di arresto europeo, în Cassazione penale, 2009, pp. 381-388.

În cauza Leymann şi Pustovarov (C-388/08 PPU), în materie de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, o instanţă din Finlanda a solicitat activarea procedurii PPU pentru a răspunde la mai multe întrebări referitoare la interpretarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI. Instanţa a explicat faptele din dosarul naţional şi a relevat, între altele, că de răspunsul Curţii depindea o eventuală eliberare anticipată din închisoare a inculpaţilor. Astfel, Curtea a acceptat activarea procedurii şi s-a pronunţat în termen de 3 luni (1 decembrie 2008).

În cauza Mantello (C-261/09), introdusă de o instanţă din Germania la 14 iulie 2009 (începutul vacanţei judiciare) s-a pus, de asemenea, problema executării unui mandat de arestare european într-o situaţie în care instanţa din statul membru de executare nu era de acord cu instanţa de emitere asupra posibilităţii ca faptele ce stăteau la baza mandatului de arestare să fi putut face deja obiectul unei condamnări în acest stat membru (ne bis in idem). Camera desemnată a respins cererea instanţei naţionale de activare a PPU, întrucât nu era vorba despre un inculpat aflat în detenţie, ci de o persoană care se afla în libertate supravegheată, în Germania. Luând calea unei proceduri normale, cauza a fost ulterior atribuită Marii Camere, şedinţa publică urmând a avea loc la 6 iulie 2010.

În cauza Gataevşi Gataeva (C-105/10), introdusă la 25 februarie 2010 de către Curtea Supremă din Finlanda, problema esenţială era de a şti dacă doi resortisanţi ruşi a căror extrădare fusese cerută de către ministerul de justiţie din Lituania în baza unui mandat european de arestare emis de aceleaşi autorităţi la 23 noiembrie 2009, trebuiau predaţi Lituaniei de către Finlanda, pentru a-şi efectua condamnările la pedeapsa cu închisoarea în Lituania. Interesaţii în cauză susţineau că transferul lor din Finlanda în Lituania trebuia respins deoarece ei ceruseră azil în statul scandinav la 7 octombrie 2009, înainte de emiterea mandatului de arestare, cererea de azil fiind în curs de soluţionare. Camera PPU decisese să acorde procedura prevăzută la articolul 104b din Regulamentul de procedură. Totuşi, instanţa finlandeză şi-a retras în final cererea de întrebare preliminară deoarece fusese informată că, în Lituania, Curtea supremă anulase hotărârea de condamnare şi deci nu se mai punea problema executării mandatului european de arestare. Ca atare, cauza a fost radiată de pe rolul Curţii.

În cauza Kita (C-264/10), introdusă la 28 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din România a întrebat Curtea asupra interpretării Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, în legătură cu convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate56. În speţă, un resortisant român a fost predat de către autorităţile române celor austriece în baza executării unui mandat european de arestare emis de către acestea din urmă în urma unor cercetări penale. În urma predării acestei persoane, autorităţile judiciare române i-au impus condiţia ca, în cazul în care va fi condamnată în Austria, să fie ulterior transferată în România în scopul executării pedepsei. Astfel, în urma condamnării de către instanţa austriacă la o pedeapsă cu închisoarea, s-a decis ca persoana în cauză să fie transferată în România pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Totuşi, dl. Kita se opune transferului său invocând existenţa relaţiilor familiale pe teritoriul german, ceea ce ar justifica executarea pedepsei în Austria. Fiind solicitată cu o cerere PPU formulată printr-un act separat de către instanţa de trimitere, camera PPU a respins însă cererea.

5 6 Această convenţie a fost adoptată în cadrul Consil iului Europei, la Strasbourg, pe 21 martie 1983. A fost ratif icată de România prin Legea nr. 76/1996 , publicată în M. Of. nr. 154 din 19 iul ie 1996.

d) Celelalte cereri PPU

În cauza Kadzoev (C-357/09 PPU), primită de Curte la 7 septembrie 2009, camera desemnată a admis cererea instanţei administrative din Sofia de a activa PPU, într-un caz de detenţie a unui resortisant dintr-o ţară terţă intrat clandestin pe teritoriul Uniunii. Instanţa de trimitere a indicat în cererea sa de PPU că menţinerea persoanei în cauză într-un centru de plasament temporar în vederea expulzării depindea de răspunsul la întrebările privind interpretarea Directivei 2008/115/CE privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală. Şedinţa publică a avut loc la 27 octombrie, iar hotărârea s-a pronunţat la 30 noiembrie 2009 de către Marea Cameră57.

5 7 Pentru un comentariu privind această hotărâre, a se vedea: L. Idot, Premiere interpretation de la directive retour, în Revue Europe, ianuarie 2010, comentariu nr. 19, p. 22.

În cauzele conexate Melki şi Abdeli (C-188/10 şi C-189/10), introduse la 16 aprilie 2010, Curtea de Casaţie din Franţa a adresat Curţii o întrebare de ordin constituţional, precum şi o întrebare privind compatibilitatea cu articolul 67 TFUE, ce proclamă absenţa controalelor la frontierele interne, a unor măsuri naţionale ce prevăd controale la bordul unui tren pe o distanţă de 20 până la 50 de km dincolo de frontieră. Această instanţă a cerut aplicarea procedurii de urgenţă. Camera PPU nu a admis această cerere, în măsura în care Preşedintele a decis acordarea procedurii accelerate acestei trimiteri preliminare. Şedinţa a avut loc la data de 2 iunie 2010, iar avocatul general şi-a exprimat poziţia în cauză la data de 7 iunie 2010.

În cauza E şi F (C-550/09), introdusă la 29 decembrie 2009, s-a pus problema unor persoane puse sub acuzare în Germania pentru acţiuni de finanţare a unei grupări teroriste. Instanţa germană de trimitere, Curtea de apel din Dusseldorf, s-a întrebat în mod particular asupra consecinţelor înscrierii pe lista prevăzută de articolul 2 din Regulamentul nr. 2580/2001 (privind adoptarea de măsuri restrictive specifice vizând persoane sau entităţi în cadrul luptei împotriva terorismului)58, făcute cu încălcarea garanţiilor procedurale esenţiale. Instanţa a făcut o cerere de procedură accelerată care i-a fost acordată de către Preşedinte. Şedinţa a avut loc la data de 12 mai 2010.

5 8 JO L 344, 2001, p. 70; Ediţ ie specială 18/vol. 01, p. 169.

Concluzie intermediară. După doi ani de funcţionare, camera desemnată a fost astfel sesizată cu 15 cereri PPU. Şase dintre acestea au beneficiat de această procedură, ceea ce a permis Curţii de a se pronunţa în medie într-un termen de două luni. De asemenea, trebuie subliniat faptul că, în aceşti doi ani, trei cauze din domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie au beneficiat de aplicarea procedurii accelerate59, ceea ce reprezintă un progres, dacă ne gândim că în aproape zece ani de existenţă, de la crearea sa în anul 2000 şi până în 2008, PPA fusese aprobată o singură dată.

5 9 Este vorba de cauzele citate anterior Kozlowski (C-66/08), Melki şi Abdeli (C-188/10 şi C-189/10), precum şi E şi F (C-550/09). De menţionat, de asemenea, că pe durata aceleiaşi perioade, cauza Metock (C-127/08), precum şi cauza Chatzi (C-149/10) au beneficiat de soluţionarea în procedură accelerată. Acestea din urmă privesc însă dreptul de şedere al resortisanţi lor din ţări terţe precum şi dreptul social, şi nu spaţiul de l ibertate, securitate şi justiţ ie.

Putem, de asemenea, evidenţia faptul că în cadrul PPU, Curtea a ştiut să facă faţă provocării de a trata aceste cauze într-un termen de maxim 3 luni60, reuşind în acelaşi timp să păstreze spiritul procedurii preliminare, care permite diferiţilor actori instituţionali ai Uniunii, statelor membre şi instituţiilor europene participarea la dezvoltarea jurisprudenţei.

6 0 Într-o declaraţie publicată împreună cu modificări le Statutului Curţi i , Consil iul nota că "procedura preliminară de urgenţă trebuie închisă în trei luni" (JO 2008, L 24, p. 44).

2. Perspective şi interogaţii

a) Privind criteriul de urgenţă

Nu s-a dorit ca procedura PPU să fie aplicată oricărei proceduri ce poartă asupra unui act privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Cauza, adică circumstanţele de fapt şi de drept, trebuie să demonstreze că există o urgenţă pentru soluţionare. Ne putem întreba dacă acest criteriu de urgenţă nu este unul excesiv. În acelaşi timp, putem constata faptul că acele cauze în care PPU nu a fost aplicată fie (i) au beneficiat de un tratament prioritar prin intermediul procedurii accelerate, fie (ii) nu au intrat în câmpul de aplicare a acestei proceduri, fie, în fine, (iii) nu prezentau o urgenţă specifică. În consecinţă, a fost mai judicioasă măsura de a nu se declanşa din oficiu a PPU de îndată ce o instanţă naţională supremă adresează o întrebare preliminară privind un act din domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Dacă era aşa, camera responsabilă ar fi avut de soluţionat în acest regim PPU mai mult de 50 de cauze în perioada anilor 2008-2010.

b) Privind viitorul volumului de lucru

În această privinţă trebuie subliniat faptul că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona va avea diverse consecinţe. În primul rând, orice instanţă naţională va putea, de acum înainte să pună întrebări Curţii cu privire la orice act din titlul IV CE, iar nu numai instanţele de cel mai înalt nivel. În al doilea rând, după o perioadă de tranziţie de cinci ani, Curtea va fi pe deplin competentă să interpreteze actele din fostul pilon trei61.

6 1 Articolul 10 alineatul (1) din Protocolul nr. 36 (privind dispoziţ i i le tranzitori i).

Drept urmare, aşa cum susţin mai mulţi autori62, rezultatul va fi probabil o creştere a numărului de instanţe abilitate şi a numărului de potenţiale trimiteri preliminare. Va fi PPU adaptată şi potrivită cu creşterea volumului contenciosului? În teorie, se poate răspunde afirmativ, deoarece procedura este prevăzută pentru un număr mult mai mare de cauze (în jur de 20 de cauze pe an, faţă de doar câteva la momentul actual). De asemenea, trebuie subliniat faptul că această cameră special desemnată, cât şi serviciile generale ale Curţii sunt de pe acum bine familiarizate cu această procedură recent introdusă. Drept consecinţă, după doi ani de funcţionare în regim moderat, o creştere a volumului de cauze ar trebui să fie gestionată în mod adecvat.

6 2 A se vedea: K. Lenaerts, Le Traite de Lisbonne et la protection juridictionnelle des particuliers en droit de l Union, în Cahiers de droit europeen, nr. 5-6/2010, p. 714; B. Chevalier, Les nouveaux developpements de la procedure prejudicielle dans le domaine de l espace judiciaire europeen: la procedure prejudicielle d urgence et les reformes principales prevues par le traite de Lisbonne, în ERA-Forum, Vol. 9 (2008) nr. 4, p. 606; A. Tizzano, supra, p. 926; A. Lazowski, Urgent preliminary ruling procedure, în European Current Law, 2009 (1), p. xi. De altfel, anumiţi autori au avansat chiar ideea necesitaţi i unei camere jurisdicţionale distincte pentru soluţionarea cauzelor ce ţ in de spaţiul de l ibertate, securitate şi justiţ ie. În acest sens, A. Lazowski, Towards the reform of the preliminary ruling procedure inJHAArea, în Stefan Braum şi Anne Weyembergh (ed.), Le controle juridictionnel dans l espacepenal europeen = The judicial control in EU cooperation in criminal matters, 2009, Ed. Universităţi i din Bruxelles, p. 226.

Acestea fiind cifrele, trebuie să ne întrebăm dacă vom asista în mod real la o creştere substanţială a contenciosului în această materie.

Într-adevăr, cei doi ani de aplicare a procedurii tind să indice că numărul cauzelor ce ar putea beneficia de PPU va rămâne limitat, pe de o parte din cauza faptului că acest domeniu contencios a făcut deja obiectul unor hotărâri preliminare, câteodată numeroase, în cadrul procedurii normale63 şi, pe de altă parte, deciziile deja pronunţate în regim de urgenţă, în special cele care privesc mandatul european de arestare şi regulamentul privind răspunderea parentală, au analizat suficient materia, ceea ce ar putea conduce instanţele naţionale să fie mai reţinute în a mai solicita răspunsuri la acelaşi tip de întrebări.

6 3 A se vedea jurisprudenţa privind Convenţi i le de la Bruxelles şi Roma precum şi Acordul Schengen (în special noţiunea "aceleaşi fapte") cum ar f i spre exemplu, hotărârea din 6 octombrie 2009 în cauza C-133/08, ICF, hotărârea din 2 apri l ie 2009 în cauza C-394/07, Gambazzi, sau hotărârea din 18 iul ie 2007 în cauza C-367/05, Kraaijenbrink.

În sfârşit, în pofida susţinerilor anumitor autori, trecerea la sistemul majorităţii calificate pentru adoptarea de acte legislative în domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie nu ar trebui să conducă la o inflaţie legislativă. De fapt, se pare că principalele pachete legislative au fost deja adoptate în cadrul ambiţioaselor programe de la Haga şi a celui de "comunitarizare" a convenţiilor specifice (Schengen, Roma şi Bruxelles), astfel că ne putem aştepta că viitoarele proiecte legislative vor fi mai mult complementare la acquis-ul existent, decât inovatoare.

Viitoarea publicare a raportului de aplicare a PPU în primii trei ani de funcţionare a acestei proceduri ar trebui să ofere ocazia Curţii să realizeze un bilanţ cu privire la această chestiune a volumului cauzelor64.

6 4 În declaraţia citată anterior, la pct. 60, Consil iul a precizat că: "ia notă de intenţia Curţi i de a asigura transparenţa în aplicarea proceduri i preliminare de urgenţă, aşa cum o face în cazul tuturor proceduri lor în care este implicată, şi î i solicită să prezinte, cel târziu la trei ani de la intrarea în vigoare a acestei proceduri, un raport - ale cărui date vor f i actualizate anual - referitor la punerea sa în aplicare şi, în special, la practica Curţi i în ceea ce priveşte decizi i le de declanşare sau nu a proceduri i de urgenţă".

c) Cu privire la inconvenientele participării la procedura scrisă doar a statului membru de apartenenţă a instanţei de trimitere

Desigur, absenţa, în faza scrisă, a intervenţiei statelor membre (cu excepţia celui din care provine instanţa de trimitere), prezintă avantaje certe pentru rapiditatea procedurii. Cu privire la acest aspect, în declaraţia menţionată a Consiliului, guvernele statelor membre au solicitat ca, cu toată luarea în considerare a urgenţei, ele să dispună, în vederea unor eventuale observaţii scrise cât şi pentru pregătirea pledoariilor, de un anumit timp, ca şi de traducerile necesare pentru a asigura o participare efectivă şi utilă la procedură. Consiliul invita astfel Curtea să se organizeze astfel încât aceste termene să nu fie, în principiu, mai scurte de 10 zile şi să adapteze procedura orală la nevoile specifice unei asemenea proceduri de urgenţă.

Aceste cerinţe au putut fi realizate. De fapt, este important, mai ales din moment ce nu stăpânesc limba instanţei de trimitere, ca statele membre, altele decât statul instanţei de trimitere, să dispună în mod rapid de traducerile aferente. În practică, cererea de întrebare preliminară este imediat comunicată statului membru al instanţei de trimitere. Aceasta comunicare formală este făcută în limba de procedură, celelalte state membre primind o copie pentru informare, ceea ce le oferă deja posibilitatea, în situaţia în care cunosc limba de procedură, să anticipeze o eventuală declanşare a PPU. Imediat apoi, grefierul

înştiinţează printr-o notificare ansamblul statelor membre privind convocarea pentru şedinţă, convocare însoţită de cererea de întrebare preliminară tradusă în toate limbile precum şi de observaţiile depuse în limba de procedură cât şi în limba franceză. S-a întâmplat totuşi, într-o cauză în limba bulgară, ca traducerea în limba franceză, necesară pentru procedurile interne ale Curţii, să nu fie disponibilă în acelaşi timp cu traducerile cererii de întrebare preliminară. Drept urmare, notificarea observaţiilor scrise traduse în limba franceza nu a avut loc decât ulterior, dar oricum, anterior datei în care a fost stabilită şedinţa.

Adevărata dificultate în ceea ce priveşte decalajul temporal este faptul că deşi agenţii guvernamentali înţeleg, de regulă, observaţiile scrise în limba franceză, în situaţia în care limba de procedură este o limbă mai puţin răspândită sau care utilizează un alfabet diferit, decizia lor de participare sau nu în cadrul procedurii orale sau în ceea ce priveşte trimiterea de observaţii scrise este întârziată sau chiar periclitată. S-ar naşte astfel temerea ca o asemenea participare instituţională restrânsă ar conduce la o diminuare a calităţii justiţiei europene. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că guvernele pot, în orice moment, să aducă la cunoştinţa Curţii dorinţa lor de participare la şedinţă şi că dispun, înaintea acestei şedinţe de observaţiile scrise în limba franceză, şi, în orice caz, de cererea de întrebare preliminară în limba lor, din momentul primirii convocării la şedinţă. Drept consecinţă, motivele pentru care, după frenezia din prima cauză PPU (unde şase state membre au participat la şedinţa desfăşurată pe parcursul a doua zile), am asistat la o participare mai limitată a altor state membre, trebuie căutate în altă parte65.

6 5 A se vedea, de exemplu, cauzele C-357/09, Kadzoev, unde au intervenit numai guvernul statului instanţei de trimitere (în speţă, cel bulgar) şi guvernul l i tuanian, precum şi C-296/08, Santesteban Goicoechea, unde, în cadrul proceduri i orale, au participat doar guvernul francez (statul membru de trimitere) şi guvernul spaniol (statul membru de emitere a mandatului european de arestare).

O problematică interesantă, în cazuri de PPU, s-a ivit în situaţia de executare a deciziilor judiciare, cum ar fi mandatul european de arestare. De fapt, limitarea dreptului de a depune observaţii scrise doar la statul instanţei de trimitere a dus la primirea în practică de către Curtea doar a unui "input" în scris de la statul membru de care aparţine autoritatea de executare a acestui tip de act, fără a avea indicaţii din partea statului membru de care aparţine autoritatea de emitere, în special în ceea ce priveşte dreptul său naţional, cel aflat în centrul procedurii scrise.

Bineînţeles că acest ultim stat poate să aducă Curţii la cunoştinţă observaţiile sale în cadrul şedinţei. Totuşi, pentru a asigura o dezbatere contradictorie şi o pregătire utilă atât a avocaţilor părţilor cât şi a agenţilor guvernelor şi a instituţiilor europene, ar fi preferabil ca statul membru de emitere a actului judiciar în cauză să aibă posibilitatea de a participa în mod egal la procedura scrisă. O modificare a regulilor de procedură ar trebui avută în vedere pentru a remedia aceasta lacună, chiar dacă, trebuie să recunoaştem, chiar în prezent, nimic nu împiedica pe judecătorul-raportor sau pe avocatul general în cauză, în virtutea articolului 54bis din Regulamentul în vigoare66, să adreseze o întrebare acestui stat membru, exclus din procedura scrisă sau să-l invite, în cadrul şedinţei, să se pronunţe asupra unui aspect al acestui act judiciar sau extrajudiciar a cărui executare este supusă judecării instanţei care a trimis cererea de întrebare preliminară (autoritatea judiciară de executare).

6 6 Această dispoziţ ie prevede: "Judecătorul raportor şi avocatul general pot solicita părţi lor să comunice, într-un termen determinat, orice informaţi i privitoare la fapte, orice înscrisuri sau orice elemente pe care le consideră relevante. Răspunsuri le şi înscrisuri le obţinute sunt comunicate celorlalte părţi".

În aceasta privinţă, putem evidenţia faptul că recurgerea la folosirea procedurii accelerate prezintă avantajul, în cadrul acestui tip de cauze, că în principiu, toate statele membre pot să participe la procedura scrisă.

d) Privind motivarea refuzului de acordare a PPU

Un ultim aspect care poate suscita discuţii este chestiunea motivării deciziilor prin care se acordă sau se refuză PPU. De fapt, în privinţa PPA, soluţionarea cererii se face prin ordonanţă motivată adoptată de către Preşedintele Curţii. În schimb, în privinţa PPU, dacă este acordată, hotărârea finală precizează motivele expuse de instanţa de trimitere; dacă însă este refuzată, o simplă menţiune în hotărârea finală aminteşte că a existat o asemenea cerere, care a fost respinsă. Consider că o evoluţie a practicii ar fi de dorit în această privinţă, pentru a oferi indicaţii mai clare în cazurile în care Curtea nu acordă PPU67.

6 7 A se vedea, sub acest aspect, C. Naome, La procedure acceleree et la procedure prejudicielle d urgence devant la Cour de Justice desCommunautes europeennes, în Journal de droit europeen, al 17-lea an (2009), nr. 162, pp. 243-244.

V. Concluzie

Sensul noţiunii "cooperare judiciară" care figurează în titlul prezentului articol este, bineînţeles, mai larg decât cel utilizat în domeniile care la începutul construcţiei europene erau rezervate statelor membre care au trebuit apoi, puţin câte puţin, să-şi schimbe rezervele suverane, în faţa exercitării de către cetăţenii lor şi operatorii economici, a libertăţilor prevăzute de tratate. Cum am văzut mai sus, cooperarea judiciară şi apoi cea poliţienească între autorităţile statelor membre s-a dezvoltat, în profitul unei Europe libere, juste şi sigure.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este mândră să fie parte a acestei reţele de cooperare cu instanţele naţionale şi se străduieşte să le ofere în termene scurte răspunsuri utile la întrebările ce vizează interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii Europene. În acest studiu am vrut să o evidenţiez această accepţiune a expresiei "cooperare judiciară".

De acum, în viitorul apropiat, noţiunea va dobândi un sens şi mai larg, căci o altă Curte europeană va participa la aceasta cooperare, anume Curtea europeană a drepturilor omului, după intrarea în vigoare a Acordului de aderare a Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului, prevăzută de Tratatul de la Lisabona.

Cred că mecanismele descrise anterior permit păstrarea optimismului în privinţa capacitaţii CJUE de a-şi juca rolul cheie în materie de celeritate şi calitate a justiţiei înfăptuite în Europa.

Publicat în Revista Română de Drept Comunitar cu numărul 3 din data de 30 iunie 2010

Top Related