SOCIOLOGIE JUDICIARA

Introducere – context (ceva mai mult decât o excrescență de trubadur) ; necesitatea unei perspective generale asupra societății, asupra statului sau comunittății care intră într-un conflict mulitar. Întrevările de bază rămân aceleași: de ce aceștia au ridicat arma, consecințele și perspectivele păcii. Toatepot fi considerate obiective ale socilogiei judiciare militare . Exemple cu foste și actuale teatre de război.Cauzal tb să te pronunți: cine este vinovat, acesta tb condamnat, trimis să stea în detenție, la reeducare …Fn natural sau sociologic: cine și pt ce să fie condamnat ? Puterea politică de incantare a minților; al II-lea război mondial, Japonia Perl Harbor, (?) altă țară asiatică, conducător Pnl Kay Și = zeci de milioane de morți;revoluția culturală din China, milioane de victime … suferinți… mai recent, acum 2-3 zile la TV, declarații politice incendiare în legătură cu steagul secuiesc – nimic incantat în privința declarațiilor miniștrilor de externe… Ce să mai înțelegi ;Aplicarea legilor se aglă în mâna autorităților; politic se schimbă regimul, ei rămân aceiaiași ca ”au dreptate” . Nevoia unei ”lanterne” care să lumineze ”spre dreptate” … Perspectiva comparată.

Strategii politice privind definirea cauzei morale și existențiale ale sociologiei judiciare.În literatura de specialitate problemele sunt integrate la criminal forensic setting, context în care se vorbește deopotrivă de o poliție militară, de o procuratură și tribunal militar, care să identifice și să sancționeze penal abaterile din acest sector de activitate.Orice armată funcționează pe bază de normative și legi, distincte și proprii, care definesc obiectivele și reglementează raporturile din interiorul acestui sistem. Este un sistem de solicitare maximă a capacităților și ablităților psihice, cu toleranță limitată la nereușitele tasate, a căror gestionare și direcționare frecvent apelează la legi specifice, deseori penale. Sunt reflementări care gestionează deopotrivă reușitele și performanțel din domeniu – onorrate cu promovări și grade militatre, ca și nerealizările, erorile și abaterile personalului. Gradele de implinire acordate sunt tot atâtea dovezi de dăruire patriotică – deci de patriotism și dee aprciere socială, după cum și nerealizările și abaterile sunt tot atâtea expresii de insuficiență combativă, de lașitate … Problematica din perspectiva psihologiei militare Patriotismul și lașitatea sunt tot atâtea expresii ale unui fenomen de conștiință. Delictul în sistemul militar cunoaște o mare diversitate, care necesittă să fie identificat, clasat și evaluat de personal de specialitate, în urma cărui unii snt declarați, inamici, deținuți, dezerotir et..

Problematica confruntărilor armate interstatale, a războului, a războaaielor religioase, a celor interetnice; actualitatea războiului religios problematica detenției, a deținuților de răsboi, a celor de război, a celor politici. Terorismul ca expresie a războiului religios, interetnic.

Confruntările armate au la bază dereglări ale ordinii și evoluției sistemelor sociale, cu efect asupra conștinței socieetăți, cu rezonanță în rândurile personalului milittar. Cauza lor este, deci, o dereglare, a căror re-echilibrare nu s-a putut realiza pe calea dialogului pașnic. Angajarea și domolirea forțelor armate implică activitate psihică, evaluarea și drecționarea acestora presupune competență superioară de specialitate psihologică și militară, abilități specifice decisive petru reușite, pentru obținerea de vic

1

STRATEGII SI POLITICI PUBLICE IN IDENTIFICAREA ȘI CLASIFICAREA DEVIANȚELOR

Devință, caractrizare, delicvență, cultură, concept, tendinte.

1. Devianţa – obiect de studiu al sociologiei și al antropologiei culturale. Constructia naturală și sociala a deviantei. Concepţii si teorii. Relativitatea si universalitatea devianţei. Perspectivă militară

A. Natura deviantei.Devianţa desemnează orice act, conduită sau manifestare care violează normele

scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social particular. Devianţa cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile şi delictele) ci orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie, etc.). În acest sens, devianţa include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice sau bizare (de exemplu adoptarea unei ţinute indecente, a unui limbaj sau gest neconformist, incompatibile cu conduitele culturale ale grupului sau societăţii) la cele aşa-zise acte imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează bunele moravuri care nu sunt întotdeauna sancţionate de lege) şi până la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de legea penală) sau asocial ( bolile psihice). Deviante pot fi deopotrivă acțiunile unor grupuri sociale mai mici sau mai mari organiate și duse la îndeplinire în dauna altora, rezultat al încleștări de forțe sociale între ele cu consecințe materiale, financiare sau morale.

Se poate distinge, pe de oparte, marea diversitate naturală de manifestarea a conduitelor individuale iar pe de altă parte varietatea extremă a normelor, a regulilor și legilor sociale care le încadrează, cărora trebuie să se supună. Se poate considera că:

a). Modul de comportare normală și echilibrată a unui individ are la bază însușirea în perioade distincte a vieții lui ontogenetice (copilărie, maturitate, bătrâneţe) a unor norme, reguli minime de comportare; în caz contrar crește riscul apariției și dezvoltării unor comportamente deviante;

b). Deviante sunt deopotrivă comportamentele care nu respectă criteriile natural istorice de convițuire, de supraviețuire sau reproducere, ca și cele stabilitate de legile și regulile civile sau penale. Nu sunt considerate deviante conduitele exploratorii, de joacă, cele ludice sau de creașie de diverse feluri deși reprezintă fiecare abateri de la aceste reguli și norme de conviețuire.

c). Relativitatea comportamentelor deviante este o rezultantă a conținutului lor cognitiv și cultural. Golite de acest conținut comportamentele devin deviante în raport cu comportamentul similar al oamenilor din generații anterioare, aparțințnd altor comunități, diferite rasial, etnic, etnografic etc.

Există, mai multe clasificări ale comportamentelor deviante. Ne vom referi doar la unele dintre aceste. Astfel: 1). Infracţiunile şi delictele. Fenomenul infracţionalităţii se află în centrul preocupărilor mai multor categorii socio-profesionale, începând cu sociologii, criminaliștii, organele de cercetare penală. Activitatea acestora a debutat încă din secolul al XIX-lea, care a fost ulterior sintetizată în lucrări sistematice de specialitate referitoare la omucidere, furt, hoţi profesionişti, crime celebre, bande de tineri delicvenţi.

2). Sinuciderea. După apariţia studiului lui Durkheim asupra fenomenului, sinuciderea - ca fenomen social - a devenit o temă importantă a sociologiei devianţei; poate fi considerat deopotrivă ca un fenomen natural.

2

3). Consumul de droguri. Acest fenomen îi interesează pe sociologi, psihologi, medici … aceştia studiind o serie de aspecte ale consumului de marijuana, cocaină, alcool, etc.

4). Transgresiunile sexuale. Variante ale fenomenului, prostituţia, homosexualitatea şi pornografia au făcut obiectul a numeroase lucrări. Unii sociologi (mai ales cei americani), includ adulterul în cadrul devianţei sexuale.

5). Devianţele religioase. Sociologii și psihologii, alături de istorici, îşi manifestă interesul pentru vrăjitorii, erezii şi secte.

6). Bolile mentale. Şi ele au fost analizate din punct de vedere social. Accentul a fost pus pe răspândirea tulburărilor mentale şi lumea socială a azilurilor.

7). Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat relaţiile tensionate cepot fi observate în momentul interacţiunii persoanelor „normale” cu cele surde, nevăzătoare, obeze, handicapate, etc.

În acord cu o altă clasificare a comportamentelor deviante, acestea sunt considerate în raport cu valențele culturale individuale și de grup. Astfel, se disting patru mari categorii de devianţi:

1). Devianţii subculturali. R. Merton îi numeşte nonconformişti, iar S. Moscovici, minorităţi active. Aceşti indivizi pun deschis în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se străduiesc să promoveze anumite norme şi valori proprii şi militează în acest sens. Din această categorie fac parte teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase care îşi asumă acest comportament deviant şi îi revendică legitimitatea.

2). Transgresorii. Sunt devianţii care violează deliberat o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes. Majoritatea delicvenţilor din această categorie sunt simpli transgresori, ei violează norme cărora nu le neagă cu adevărat legitimitatea.

3). Indivizii cu tulburări de comportament. În această categorie putem include alcoolicii şi toxicomanii, care acţionează, cel puţin în prima fază a evoluţiei lor, în mod voluntar, dar, dacă se instalează starea de dependenţă, ei încetează de a mai fi complet liberi.

4). Handicapaţii. Când discutăm despre surzi, orbi, cocoşaţi, debili sau bolnavi mentali, ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică, părăsim domeniul acţiunii voluntare. Unii sociologi au fost preocupaţi de modul în care se desfăşoară interacţiunea dintre handicapaţii fizici şi persoanele care se află în anturajul lor.

Din cele menţionate până acum putem da o definiţie devianţei.Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă

drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.

Din această definiţie se poate afirma că sociologia consideră ca deviante acţiunile şi felurile de a fi care sunt rău văzute şi sancţionate de majoritatea membrilor unui grup social.

Devianţa apare de la bun început ca o activitate care dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare. Noţiunea în sine presupune existenţa unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre un criminal, nebun sau pervers, dacă nu ar exista un set de norme şi idei destul de clare despre ceea ce este drept şi nedrept, adevărat şi fals, normal şi anormal, bine şi rău. Un act deviant este mai întâi un act blamat şi el nu ar fi astfel dacă nu ar avea de la început o concepţie despre ceea ce este sau nu blamabil. Cu toate acestea, universul normativ al unui grup social este rareori un ansamblu omogen şi uşor de identificat. Dacă anumite norme sunt acceptate, altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii.

În acest sens Durkheim formulează ambivalent despre infracţiune: „ Nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, dar este o infracţiune pentru că o condamnăm”

3

Acest lucru este valabil şi pentru devianţă: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianţa este în mod esenţial produsul judecării unei conduite sau a unui fel de a fi. Ea nu este ca atare o proprietate inerentă unor comportamente, ci o calitate atribuită politic sau de anturaj. Criteriul major al devianţei este deci reacţia pe care o provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunţare, izolare, tratament obligatoriu, privare de libertate. Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

B.Construcţia socială a devianţeiGrupurile sociale creează devianţa prin stabilirea unor reguli a căror încălcare

constituie o devianţă şi prin alocarea acestor reguli unor indivizi etichetaţi ca „outsideri”.Acest lucru permite două interpretări:a). existenţa devianţei presupune reguli şi judecăţi aplicate celor care le încalcă;b). devianţa este o creaţie artificială pentru că este produsul unui proces de definire

arbitrar.Conform acestor reguli nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel

numai dacă ne hotărâm să-i aplicăm această etichetă – deseori este rezultatul unei deciii politice,, de aplicare a unei anume ideologii. Cei care cred și gândescc altfel aparțin la ”altceva”, ca unor vietăți biologic de altă specie și judecați ca atare. Un individ nu devine deviant decât dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite asemenea interpetări, al unui grup social în poziţie de forţă, care interpretează comportamentul individului drept condamnabil.

Aici puterea este deopotrivă condiţia şi miza creării devianţei. Cu alte cuvinte trebuie să ocupi o poziţie dominantă pentru a reuşi să îţi impui o concepţie despre bine şi rău, normal şi patologic. În timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea şi marginalizarea adversarului. Spre exemplu, un candidat la funcţia primar este pierdut dacă reuşeşte să i se aplice eticheta de desfrânat.

Sociologia devianţei consideră că nici o acţiune sau conduită nu este, în mod inerent deviantă prin ea însăşi, ci este calificată ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă, care impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele „socialmente” acceptabile sau indezirabile.

În acest sens, devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor de convieţuire socială (anomie sau dezorganizare socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în ansamblul ei, cu modelul ei cultural – normativ dominant, dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social, definit prin caractere culturale distincte.

La aceasta se adaugă efectele credințelor religioase, pb. Păcatuluil

C. Concepţii şi teorii cu privire la cauzele devianţeiÎn sociologia devianţei s-au conturat mai multe paradigme explicative formulate pt

explicarea deviaței. Astfel:1). Modelul anomiei . Adepţii acestei concepţii sunt Durkheim şi Merton. Conform acestui punct de vedere, devianţa este un produs al perioadelor de schimbare socială, care, perturbând câmpul de norme sociale şi punând în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează conduita şi acţiunea indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de adaptare la viaţa socială.

Potenţialul pentru devianţă creşte o dată cu manifestarea conflictului între scopurile sociale şi mijloacele legitime, instituţionale, în condiţiile în care neavând acces la mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse.

4

2). Teoria transmisiunii culturale ( E. Shuterland). Devianţa se transmite la fel ca şi conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune în contact individul cu valorile şi normele grupurilor deviante, obligându-l să-şi însuşească codurile lor de conduită, normele şi simbolurile lor culturale.3). Concepţia funcţionalistă (Talcott Parsons, Robert Merton, Albert Cohen). Devianţa este un eşec al solidarităţii sociale care îi uneşte şi îi integrează pe indivizi în cadrul societăţii, făcându-i să reacţioneze ostil sau indiferent faţă de normele şi valorile ei. Spre deosebire de concepţiile tradiţionale asupra devianţei, cu caracter biologist şi psihologist, care localizau la nivelul indivizilor, cauzele fenomenului de încălcare a normelor, paradigma funcţionalistă elaborat o interpretare de tip holistic care caută sursele devianţei la nivelul structurii sociale deficitare. (Noţiunea de holism provine de la termenul englezesc whole (întreg), sugerând ideea ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale. Holismul a fost, de altfel o concepţie metafizică de la începutul secolului al XX-lea care a pus la baza lumii un factor “integrator”, de natură imaterială şi incognoscibilă.)4). Modelul patologiei sociale şi dezorganizării sociale (Scoala de la Chicago). Devianţa este echivalentă cu abaterea de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă, abatere cauzată de către perturbările „patologice” ale întregului organism social care se manifestă cu acuitate în cursul procesului de modernizare, industrializare şi urbanizare.5). Teoria „controlului social” (Hirschi, Reckless). Devianţa este o condiţie „ naturală ” a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este absentă atunci când indivizii au puternice legături cu societatea şi când controlul social informal este puternic şi este prezentă atunci când legăturile între individ şi societate sunt slabe sau absente şi când controlul social lipseşte.6). Teoria conflictului (Walton, Platt, Young, Ralf Dahrendorf, John Rex, Lewis A. Coser, Richard Quinney ).Devianţa este o consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supravieţuire şi permit agenţilor de control social să organizeze discriminări între clase în privinţa înregistrării şi sancţionării actelor deviante.7). Teoria „etichetării” Devianţa este produsă chiar de către organismele anume create pentru definirea şi sancţionarea ei. În acest sens, devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta”aplicată indivizilor cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este valoarea normei (în fond toată lumea este „deviantă” într-un mod sau altul), ci reacţia societăţii faţă de această violare, concretizată în stigmatizarea individului.O dată ce a fost etichetat, individul ajunge să creadă în veracitatea etichetei de deviant, asimilând toate atributele identităţii stigmatizate şi devenind cu adevărat deviant.

Dat fiind eşecul acestor paradigme, cu privire le cauzele devianţei, astăzi sociologia devianţei adoptă din ce în ce mai mult o perspectivă teoretică cu caracter fenomenologic, care-şi propune să arate că orice acţiune sau conduită, implicit cea deviantă are un sens, care trebuie descifrat şi interpretat.

X. Propunerea paradigmei antropologice și culturale asupra devianței, în acord cu care acesta este o consență a unei insificiențe ducaționale primare, a ”celor șapte ani de

acasă”, comună omului și animalelor, acuzată de peste 90 % de infractorii custodiați în penitenciare. A fost formulată ipotexa intervenției orgoliului, mai intens la sudiștii americani

decât la nordici,; la noi la olteni mai intensă decât la ardeleni. Discutabilă …

5

Modele teoretice Întrebări Presupuneri Cauză Exemple

Tradiţi-

onale

AnomiaDE CE se

încalcănormele?patologică

Devianţa e o caracteristică

Ruptura între scopuri soci-ale şi mijloace

instituţionaleClasele sociale

defavorizate

Transmisia culturală

DE CE este devianţa

caracteris-tică unor grupuri?

Devianţa e un comporta-ment

învăţat

Socializarea valorilor subculturilor

Bandele delincvente

Controlul social

CE obligă oamenii să nu

încalce norma?

Devianţa e normala şi

conformitatea trebuie

explicată

Absenţa legăturilor cu ceilalţi şi cu societatea

Indivizii slab integraţi

(tinerii din familiile

dezorganizate)

Moderne

Funcţiona-lismul

CE păstrea-ză ordinea socială?

Devianţa e o stare poten-ţială nu o realitate efectivă

Refuzul conformităţii

Cei ce refuză sau nu pot participa la realizarea scopurilor

sociale

Conflictul social

CUM con-duce la de-vianţă

acce-sul inegal la resurse?

Devianţa e un răspuns normal

la si-tuaţii compe-titive

Inegalitatea socială, acce-sul restrâns la

resurse

Conflictele între clasele favorizate şi defavorizate

Teoria “etichetării

”

Cum reac-ţionează

societatea faţă de devianţă?

Devianţa e relativă (de-pinde de cei care o eti-chetează)

Faptul de a nu semăna cu ceilalţi

Cei care fiind lipsiţi de

putere sunt etichetaţi de

cei ce au puterea

- Pretenția de a da o explicație acceptabilă pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cand delapidări uriașe sunt cu autori necunoscuți, când factorul politic se substitue acțiunii procurorilor …

Emile Durkheim realizează sudura dintre sociologie şi drept printr-o serie de noţiuni ca cele de constrângere socială, sancţiune socială, anomie, drept restitutiv, drept represiv, etc., în lucrări precum: „Diviziunea muncii sociale”, „Sinuciderea”, „Două legi ale evoluţiei penale”, „Sisteme juridice”.

Pentru Durkheim, dreptul reprezintă simbolul vizibil al solidarităţii sociale, constrângerea fiind criteriul esenţial al socialului. Sociologul francez consideră că adaptarea şi reglarea conduitelor indivizilor se datorează constrângerii şi presiunii sociale, alcătuite dintr-un ansamblu de credinţe şi sentimente comune membrilor societăţii.

În viziunea lui Durkheim, faptul social reprezintă orice fel de a face, fixa sau nu, capabil să exercite asupra noastră o constrângere exterioară.

Dreptul reproduce principalele forme de solidaritate socială, acestea putând fi identificate după diferitele specii de drept existente.

6

În opinia lui Durkheim, în decursul evoluţiei societăţii umane au existat două categorii de drept: dreptul represiv şi dreptul restitutiv.

a.- Dreptul represiv caracterizează societăţile bazate pe solidaritate mecanică, societăţi în care predomină asemănarea dintre indivizi.

b.- Dreptul restitutiv este specific societăţilor cu solidaritate organică, întemeiate pe diferenţele dintre indivizi.

La rândul său, dreptul restitutiv apare în formă negativă şi pozitivă. În formă negativă, dreptul restitutiv reglementează raporturile dintre indivizi şi

lucruri. În formă pozitivă, dreptul restitutiv reglementează raporturile dintre indivizi.Dacă dreptul represiv este însoţit de sancţiuni negative (de sancţionare şi reprimare a

conduitelor ce încalcă normele de bază), dreptul restitutiv se întemeiază pe sancţiuni premiale, de recunoaştere şi promovare a conduitelor dezirabile.

Durkheim consideră că este legitim, legal şi moral tot ceea ce reprezintă o sursa de solidaritate socială, tot ceea ce îi leagă pe indivizi şi tot ceea ce-i limitează. Este ilegitim, ilegal, imoral tot ceea ce contravine solidarităţii sociale, tot ceea ce se abate de la standardele valorice si normative ale societăţii.

Analizând rolul dreptului ca instituţie fundamentală în societate, Durkheim enunţă cele două legi ale evoluţiei represivităţii:

1.- Legea variaţiilor cantitative: această lege are următorul enunţ: „frecvenţa, intensitatea şi gravitatea pedepsei sunt cu atât mai mari şi mai puternice cu cât societăţile aparţin unui tip mai puţin evoluat şi în care puterea centrală are un caracter mai absolut”.

2.- Legea variaţiilor calitative: această lege are următorul enunţ: „în anumite perioade, în funcţie de gravitatea delictelor şi crimelor, sancţiunile/pedepsele privative de libertate tind să devină tipul normal de represiune”.

Meritul principal al sociologiei durkheimiene este acela că identifică în istoria societăţii omeneşti anumite momente sau perioade în care însuşi dreptul (legislaţia) devine o sursă de tensiune socială şi un factor perturbator al ordinii sociale. Această stare este desemnată prin conceptul de anomie.

Derivând din grecescul „a nomos”, conceptul de anomie defineşte starea de dereglare normativă temporară a sistemului social.

Anomia apare în acele momente în care „societatea este tulburată de o criză dureroasă sau de transformări fericite dar prea bruşte, devenind, astfel, incapabilă să-şi exercite autoritatea asupra indivizilor”. În aceste momente, spune Durkheim, „nu ştim ce e just şi ce e injust, care sunt revendicările şi speranţele legitime şi care sunt cele care întrec măsura. Putem pretinde orice…”.

În opinia sociologului francez, conceptul de anomie are următoarele sensuri: 1.-dizlocarea/deteriorarea conştiinţei colective;2.-scăderea moralităţii şi decăderea moravurilor;3.-dereglarea normativă a societăţii, respectiv suspendarea temporară a

funcţionalităţii normelor sociale.Concomitent cu apariţia anomiei, în societate apar următoarele consecinţe:1.- dispar criteriile normative de apreciere a indivizilor;2.-indivizi cu poziţii sociale ridicate sunt declasaţi, în locul lor apărând alţi indivizi

în noi poziţii de putere.3.-controlul social specializat dispare iar dreptul îşi pierde credibilitatea, fapte ce

agravează fenomenele de dezorganizare socială şi de devianţă socială. Se impune următoarea observaţie: anomia este sursa, este cauza devianţei şi a

delicvenţei în societate şi nu invers.

7

Deşi are numeroase merite în dezvoltarea sociologiei juridice ca disciplină distinctă în ansamblul sociologiei generale, lui Durkheim i-au fost aduse reproşuri, în special cu referire la tenta juridizantă pe care o dă sociologiei.

Astfel, Gurvitch îi reproşează tendinţa juridizantă prin care Durkheim consideră că dreptul, prin normele sale, este singurul capabil să realizeze reglarea normativă a conduitelor individuale.

În studierea fenomenelor sociale, şi, implicit, a celor juridice, Durkheim nu a admis o altă metodă decât cea sociologică. Ori, aplicarea metodei sociologice la studiul dreptului nu înseamnă, implicit, şi analiza sociologică a dreptului. Durkheim omite, cu bună ştiinţă, metoda sistemică, proprie dreptului, metodă prin intermediul căreia pot fi analizate normele şi instituţiile juridice.

Durkheim a redus întreaga problematică a dreptului la studiul genezei normelor şi instituţiilor juridice, ceea ce face ca sociologia juridică pe care o promovează să fie, mai degrabă, o sociologie a genezei instituţiilor, regulilor şi sistemelor juridice, decât o sociologie a fenomenelor juridice.

Funcţionalismul a cunoscut deplina sa dezvoltare în sociologia devianţei în deceniile 5 şi 6 având ca reprezentanţi pe Talcott Parsons, Robert Merton şi Kingsley Davis. Reprezentanţi de seamă ai structural – funcţionalismului, Talcott Parsons şi Robert Merton acordă un rol important dreptului în organizarea şi funcţionarea societăţii. În lucrări precum „Dreptul şi controlul social”, „Drept şi Sociologie” (Parsons) şi „Structură socială şi anomie”(Merton), cei doi sociologi americani consideră faptele sociale nu ca pe nişte lucruri, ci ca pe acte, comportamente intenţionale, relaţii motivate ale individului în anumite situaţii sociale.

În consecinţă, acţiunea socială este evaluată într-un cadru de referinţă alcătuit din trei elemente: actorul social, situaţia socială şi orientarea acţiunii în raport cu anumite norme şi exigenţe. Normele indică individului alternativele permise social, pe baza cărora îşi poate orienta acţiunile în diferitele situaţii sociale. Aceste acţiuni presupun atât adecvarea mijloacelor la scopuri, cât şi circumscrierea scopurilor imperativului raţionalităţii.

Raţionalitatea poate fi înţeleasă sub două aspecte: pe de o parte, ca raţionalitate intrinsecă (atunci când scopurile sunt realizate deliberat) şi, pe de altă parte, ca raţionalitate simbolică (atunci când scopul este realizat în mod nemijlocit, mai mult ca simbol decât ca realitate).

Atunci când mijloacele şi scopurile intră în conflict sau nu se realizează concordant, individul simte un sentiment de frustrare, având tendinţa de a transgresa normele prin utilizarea unor mijloace inadecvate.

De aici, una dintre funcţiile dreptului este aceea de integrare, constând în aplanarea potenţialelor elemente de conflict şi „ungerea” mecanismelor relaţiilor sociale.

Dreptul trebuie, deci, să aibă o finalitate, un scop social. Dar, spun sociologii americani, în această acţiune pot apărea, pe lângă funcţii sociale şi disfuncţii ale dreptului, disfuncţii ce se pot manifesta atât în formă latentă, cât şi în formă manifestă.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă represiunea penală contra criminalităţii. După epocă şi caz, aceasta poate avea ca funcţii manifeste satisfacerea sentimentului de dreptate , repararea pagubei, restabilirea ordinii sociale perturbate şi intimidarea delicvenţilor. În ceea ce priveşte funcţiile latente disfuncţionale, represiunea penală reprezintă defularea instinctelor sadice şi revendicative ale societăţii, atât în sens freudian, cât şi în cel nietszche-ian („Altruismul, spune Nietszche, este egoismul filtrat prin cultură şi civilizaţie”.)

Robert Merton dezvoltă conceptul de anomie introdus în sociologie de către Emile Durkheim. El transpune conceptul de anomie de la nivelul societal la cel individual.

8

În opinia lui Merton, atunci când există discrepanţe între scopurile valorizate socio – cultural şi mijloacele pentru realizarea lor, indivizii acţionează printr-unul din cele cinci moduri de adaptare:

Scopuri Mijloace1. Conformitatea + +2. Inovatia + -3. Ritualismul - +4. Evaziunea - -5. Rebeliunea +/- +/-

1. Există conformitate atunci când există concordanţă între scopuri şi mijloace, deşi nu întotdeauna au drept rezultat satisfacerea totală a idealurilor.

2. Există inovaţie atunci când scopul este bine interiorizat, iar mijloacele sunt inadecvate. Este cazul „deviantei pozitive”, sintagmă ce defineşte transgresarea normelor în sensul progresului (în sus, dincolo de ele).

3. Ritualismul apare ca o consecinţă a inexistenţei sau limitării scopurilor sau a mijloacelor legale.

4. Evaziunea apare ca o consecinţă a absenţei sau abandonării atât a mijloacelor, cât şi a scopurilor.

5. Rebeliunea apare în momentul în care scopurile şi mijloacele sunt respinse simultan şi sunt înlocuite cu altele.

Plecând de la această teorie, structural – funcţionaliştii ajung la concluzia că, în orice societate, orice normă socială are o funcţie şi o disfuncţie. În acest sens, Merton afirma : „Arta legiuitorului pune în balanţă funcţiile şi disfuncţiile. Disfuncţiile trebuie să fie cât mai mici.”Exemple de funcţii şi disfuncţii ale aceleiaşi norme sunt foarte multe. Astfel, Legea partajului egal , introdusă în Franţa după Revoluţia din 1789, a avut ca funcţie introducerea egalităţii între indivizi, iar ca disfuncţii scăderea natalităţii şi fărâmiţarea suprafeţelor agricole. Legea prohibiţiei a avut ca funcţie limitarea consumului de alcool, iar ca disfuncţie apariţia criminalităţii organizate.

Straâns legat de ideile organicismului şi evoluţionismului, susţinute în sociologia europeană de A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim ş.a., funcţionalismul consideră că unitatea fundamentală de analiză a sociologului este societate şi nu individul, atât structurile, cât şi funcţiile societale trebuind considerate ca seturi integrale de sisteme a căror interdependenţă asigură echilibrul sau homeostazia întregului ansamblu social.

În domeniul sociologiei devianţei, varianta cea mai închegată a funcţionalismului aparţine lui T. Parsons a cărui concepţie structural-funcţionalistă pleacă de la presupunera fundamentală că societatea este bazată pe o ordine normativă unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între toţi membrii societăţii, care împărtăşesc aceleaşi norme şi aceleaşi valori. În această concepţie, omul este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri, care se supune atât presiunilor interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor cu normele şi mijloacele instituţionalizate, în aşa fel încât devianţa apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate efectivă. De aceea, aşa cum au observat o serie de autori, în această concepţie este explicată, mai degrabă, conformitatea decât devianţa.

Devianţa nu este altceva decât o ieşire din repertoriul rolurilor şi statusurilor, o stare de “alienare” pe care societatea are însă capacitatea de a o înlătura prin intermediul mijloacelor de control social care-i stau la dispoziţie. În interpretarea parsonsiană, numai boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă, întrucât individul bolnav este scutit de rolurile, obligaţiile şi responsabilităţile pe care trebuie să le îndeplinească în mod normal în

9

viaţa socială. Pentru acest motiv, concepţia lui Parsons apără ordinea sistemului, constituindu-se într-o ideologie conservatoare, într-o sociologie a establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifică structurile şi funcţiile societăţii şi care transformă pe sociologi în simpli agenţi de control social al căror rol se reduce la inventarierea disfuncţiilor şi abaterilor de la exigenţele normative care au deplină legitimitate şi validitate.

Conştienţi fiind de caracterul vulnerabil, tributar unor considerente ideologice, al noţiunilor de funcţie şi disfuncţie, sociologii care i-au urmat lui Parsons din punct de vedere al continuităţii concepţiei structural-funcţionaliste, în primul rând R. Merton, au încercat să amelioreze caracterul prea vădit conservator al acestei concepţii, propunând o serie de modificări.

R. Merton, de exemplu, a procedat la o codificare ştiinţifică a postulatelor funcţionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei funcţionale”. În cadrul ei sunt amendate trei postulate universale ale funcţionalismului care l-au transformat dintr-o concepţie ştiinţifică într-una ideologică.a) postulatul unităţii funcţionale – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt funcţionale în mod pozitiv pentru sistem. Este inadecvat, subliniază Merton, să susţinem această idee, întrucât ceea ce pentru un sistem sau pentru o unitate a sa e funcţional, pentru alt sistem sau pentru altă unitate poate fi disfuncţional. Într-o societate pluralistă, postulatul unităţii funcţionale bazat pe consens deplin este contrazis de marea diversitate a sistemelor normative care apreciază, în mod diferit, caracterul funcţional sau disfuncţional al unei acţiuni. Din punct de vedere ştiinţific, adaugă Merton, noţiunea de disfuncţie nu este echivalentă cu imoralitatea sau absenţa eticii, ceea ce ne obligă să înţelegem că devianţa poate avea un caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale şi disfuncţional pentru alteleşb) postulatul funcţionalismului universal – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale au, în mod universal, funcţia de a promova sau menţine sistemul. În mod real, subliniază Merton, există atât efecte funcţionale care sunt benefice pentru sistem, cât şi efecte disfuncţionale care îi ameninţă echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest, orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecinţele neintenţionate ale unor acţiuni sociale.Acţiunile deviante pot apărea, deci, nu numai ca urmare a unor disfuncţii manifeste, dar şi a unor disfuncţii latente;c) postulatul indispensabilităţii funcţiilor – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea funcţională a sistemului. De fapt, apreciază Merton pot exista şi activităţi sau elemente alr căror funcţii lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de alternative funcţionale cu caracter echivalent denumite “substitute funcţionale”. Devianţa, de exemplu, poate fi un substitut funcţional pentru acţiunile unor grupuri sociale care nu pot accede la succes, bunăstare economică sau poziţii de prestigiu pe căi obişnuite.

Pornind de la aceste precizări ale lui Merton, Albert Cohen distingea între funcţii şi disfuncţii sociale ale devianţei. Astfel, între funcţiile ei pot fi menţionate următoarele:a) clarificarea şi definirea mai precisă a normelor sociale. Deoarece o serie de norme au un conţinut presciptiv vag, încălcarea lor oferă ocazia grupului să reacţioneze, defininidu-le într-un mod mai adecvat;b) creşterea solidarităţii grupului. În acord cu ideile lui Durkheim şi ale lui George H. Mead, devianţa determină o atitudine colectivă comună, o solidaritate emoţională a grupului care se mobilizează pentru a sancţiona individul care a încălcat normele. Grupul protejează membrii săi de efectele devianţei şi obligă pe deviant să se conformeze;c) producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social. Astfel, pornind de la acţiunile deviante ale unor membrii, grupul poate conştientiza faptul că unele reguli sau

10

norme nu sunt adecvate sau că ele contrazic altele. În consecinţă, regulile sau normele respective vor fi schimbate;d) considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa. Eşecul şi sancţionarea unei acţiuni deviante îi face pe ceilalţi membrii ai grupului să-şi întărească motivaţia de conformitate faţă de norme.

Între disfuncţiile sociale ale devianţei se pot menţiona: a) dizolvarea sau eliminarea motivaţiei de conformare a acelor indivizi care apreciază că atât devianţa, cât şi conformitatea produc acelaşi tip de recompensă, motiv pentru care încălcarea normelor poate fi la fel de benefică ca şi respectarea lor;b) subminarea încrederii necesare pentru prezervarea (păstrarea) ordinii sociale. În acest sens, devianţa, poate genera sentimente de insecuritate, îndoială şi de neîncredere în bazele contractuale şi emoţionale ale relaţiilor dintre oameni;c) reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea sistemului social. Din acest punct de vedere, manifestările de devianţă, mai ales ale acelor indivizi care au un statut înalt şi o responsablitate socială ridicată, afectează cooperarea între rolurile sociale, punând în pericol funcţionalitatea întregului sistem.

Indiferent de versiunile sale, tradiţionale sau moderne, şi de amendamentele aduse de Merton, paradigma funcţionalistă este criticabilă întrucât pleacă de la premiza eronată că societatea este bazată pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, că orice acţiune deviantă subminează ordinea socială a sistemului social. În consecinţă, devianţă este apreciată exclusiv din punctul de vedere al exigenţelor de ordine şi nu nal motivaţiilor personale ale actorilor sociali. Din această perspectivă, devianţa este identică cu noţiunea de patologie socială şi cu cea de dezorganizare socială, utilizate în domeniul sociologiei problemelor sociale, pe care cea mai mare parte dintre sociologii americani, detaşaţi de funcţionalism, le-au supus unei critici acerbe. În pofida acestor critici, funcţionalismul sau structural-funcţionalismul are o permanentă vitalitate, supravieţuind, într-o formă sau alta, în sociologia contemporană.

Acest fapt nu trebuie să ne mire – remarca A. Inkeles -, deoarece “orice sociolog este întrucâtva un analist structural-funcţionalist”, în măsura în care “foarte puţini sociologi susţin ideea că nu există nici ordine şi nici sistem în viaţa socială”.Kingsley Davis a demonstrat chiar faptul că analiza funcţională este, de fapt, modalitatea sociologică de abordare a socialului, indiferent de poziţia teoretică adoptată.

De aceea, admiterea unor idei valide ale paradigmei funcţionaliste trebuie să ţină seama de punctele sale vulnerabile şi, mai ales, să pună sub semnul îndoielii legitimitatea şi raţionalitatea oricărei ordini sociale, care, în concepţiile funcţionaliste, devin ideologii justificatoare ale establishment-ului.

Fondator al sociologiei comprehensive, Max Weber acordă o importanţă deosebită administraţiei şi ordinii sociale şi juridice.

În lucrarea „Economie şi societate”, Weber analizează principalele tipuri de drept, acordând un rol important statului.

Pentru Weber, statul reprezintă o „uniune de indivizi întemeiată pe raporturi de dominare politică şi normativă a unor indivizi de către alţii”. Această dominare are o serie de justificări interioare, ca temeiuri ale legitimităţii dominaţiei. Astfel, spune Weber, în societate se manifestă trei tipuri de drept, fiecare tip corespunzând unui tip ideal de autoritate.1.- Autorităţii tradiţionale îi corespunde dreptul tradiţional sau cutumiar. Este autoritatea datinilor consfinţite, întemeiate pe forţa tradiţiilor în societate şi pe „îndătinarea” prescripţiilor, cutumelor şi obiceiurilor în conştiinţa indivizilor. Această dominare presupune, pe de o parte, încrederea indivizilor în forţa tradiţiei, iar pe de altă parte, corectitudinea puterii în exercitarea prerogativelor legitime.

11

2.- Autorităţii carismatice îi corespunde dreptul carismatic. Este autoritatea întemeiată, pe de o parte, pe „harul”, pe calităţile exprese sau tacite ale unei persoane şi, pe de altă parte, pe încrederea celorlalţi în calităţile celui care conduce. 3.- Autorităţii legale îi corespunde dreptul legal sau legitim. Este autoritatea întemeiată în virtutea credinţei în valabilitatea unui statut legal şi a unei competenţe efective. Autoritatea legală presupune, pe de o parte, obedienţa/supunerea indivizilor faţă de scopurile organizaţiei şi, pe de altă parte, credinţa/convingerea că persoanele ce exercită ceastă dominaţie acţionează în conformitate cu scopurile organizaţiei.

Weber introduce în terminologia sociologiei juridice un concept capital şi anume conceptul de „agenţi ai dreptului”. Aceştia sunt: legislatorul, judecătorul şi juristul. Ei sunt puşi de societate să observe şi să asigure respectarea regulilor sociale şi să sancţioneze violarea/transgresarea acestor reguli.

În prezenţa agenţilor dreptului, regulile sociale capătă conotaţie juridică, devenind obligatorii şi coercitive.

În funcţie de tipul de autoritate, agenţii dreptului („personalul” dreptului) au evoluat de la tipul iraţional la tipul raţional, respectiv de la şeful carismatic (pontiful, cadiul) – tip iraţional corespunzător societăţilor arhaice – la administrator, la juristul – logician, la judecătorul – tehnician, adică la tipuri raţionale ce aparţin societăţilor moderne.

Unul din scopurile sociologiei weberiene a fost acela de a stabili legităţi şi tendinţe prin evaluarea modalităţilor prin care sistemele de drept (sistemele de norme) se repercutează în comportamente sociale corespunzătoare. În acest sens, Weber enunţă legea evoluţiei dreptului, considerând că, în evoluţia sa, dreptul a parcurs trei etape: de raţionalizare, de specializare şi de birocratizare. 1. – Raţionalizarea dreptului reprezintă elementul fără de care nu ar fi posibilă

conformarea conduitelor indivizilor. („Raţiunea umană creează dreptul”)2. – Specializarea dreptului a presupus apariţia dreptului public, apoi a dreptului privat.

Dreptul public reglementează raporturile sociale la nivelul statului. Weber aminteşte trei ramuri ale dreptului public: dreptul administrativ, dreptul internaţional şi dreptul constituţional. Dreptul privat reglementează raporturile dintre indivizi şi între indivizi şi lucruri. Weber aminteşte două ramuri ale dreptului privat: dreptul civil şi dreptul comercial.

3. – Birocratizarea dreptului a fost generată de apariţia administraţiei dominate de impersonalitate şi formalism. În opinia lui Weber, birocraţia presupune siguranţa reacţiei şi devotamentul faţă de reguli. Devotamentul conduce la transformarea regulilor în ceva absolut, într-un fetiş, determinând o incapacitate instruită a birocratului, astfel încât elemente ce conduc, în general, la eficienţă ajung să genereze ineficienţă în cazurile particulare.

În societăţile moderne, birocratizarea crescândă a dreptului duce la apariţia biropatologiei care, în opinia lui Weber, reprezintă „un instrument frânător într-o societate întemeiată pe un drept totalitar”.

Analizând rolul dreptului în societate, Weber reuşeşte să demonstreze că evoluţia ordinii legitime nu poate fi înţeleasă numai din punct de vedere juridic . Mai mult, transformările din sistemul juridic sunt, în parte, condiţionate de grupele sociale care-şi apără interesele proprii.

Reproşul care poate fi adus sociologiei comprehensive este acela că Weber nu a luat în calcul şi existenţa regulilor simple, apărute spontan şi anonim în cadrul unor grupuri sociale.

În opinia lui Edward A. Ross şi Roscoe Pound – reprezentanţi ai sociologiei americane – ordinea socială nu este spontană, ci apare atât ca efect al presiunilor psihologice directe, cât şi ca o consecinţă a acţiunii dirijate a instituţiilor cu rol de reglare a

12

comportamentelor. Punctul de plecare al teoriei lor l-a constituit ideea că, în orice societate, ordinea socială este un produs al controlului social care constă atât în influenţe sociale, cât şi în instituţii reglatoare. Astfel, cei doi sociologi americani introduc pentru prima dată în sociologie noţiunea de control social .

Pentru Ross şi Pound, controlul social reprezintă „forma îndulcită a constrângerii sociale”. El reprezintă „ansamblul mijloacelor prin care se asigură menţinerea comportării adecvate a membrilor unei societăţi sau a unei comunităţi în cadrul modelelor permise, fiind respinse şi reprimate conduitele nepermise sau deviante”.

În opinia lui Ross şi Pound, comportamentul deviant este acel tip de comportament ce perturbă ordinea socială, ameninţând stabilitatea şi echilibrul societăţii.

Controlul social include, pe de o parte, mijloacele şi modalităţile considerate spontane şi difuze (moravurile, etica, arta, recunoştinţa, flatarea, dispreţul, batjocura, oprobriul) şi, pe de altă parte, mijloacele directe şi specializate (justiţia, poliţia şi armata).

În opinia celor doi sociologi americani, legea reprezintă fundamentul ordinii sociale, „cel mai specializat şi mai perfect mecanism de control social utilizat în societate”.

În consecinţă, instrumentul important al controlului social îl reprezintă dreptul. Dreptul include trei elemente: a.- Ordinul legal reprezentat de către regimul politic ce dirijează şi coordonează conduitele. Ordinul legal se realizează prin aplicarea sistematică a mijloacelor coercitive de control social. b.- Baza pe care se sprijină autoritatea legală: include prescripţiile şi regulile obligatorii, regulatorii într-o societate organizată politic.c.- Procesul judiciar şi administrativ ce include soluţiile pronunţate de agenţii specializaţi ai dreptului.

Concluzia lui Ross şi Pound este aceea că, prin sistematizarea şi contopirea diferitelor soluţii pronunţate de-a lungul timpului, se poate alcătui o măsură unitară pe care sociologii au denumit-o standard juridic.

Astfel, standardul juridic este definit ca măsura medie a conduitei, susceptibilă de a fi aplicată tuturor situaţiilor nou apărute sau neprevăzute.

Acest standard juridic constituie, după părerea lui Ross şi Pound, un instrument eficace de aplicare efectivă şi creatoare a dreptului de către judecător.

Mai mult, consideră cei doi sociologi americani, în orice societate există două tipuri de fenomene ce concură la elaborarea şi aplicarea dreptului: fenomenele de putere sau de autoritate şi, respectiv, fenomenele aflate sub putere.

a.- Fenomenele de putere sau de autoritate sunt fenomenele aflate în sfera politicului. Ele se fundamentează pe o serie diversă de reguli, de la expresii, gesturi şi îndemnuri (tacite sau expresive) şi până la ordine şi hotărâri, la legi, decrete şi acte jurisdicţionale.

b.- Fenomenele aflate sub putere sau sub autoritate sunt cele care se manifestă în sfera celor guvernaţi. Ele se fundamentează pe comportamentele, conduitele şi reacţiile diverşilor indivizi şi grupuri: pe de o parte, acte şi comportamente de ascultare, obedienţă şi conformism, iar pe de altă parte, acte de represiune şi transgresare a normelor.

Pentru Ross şi Pound, norma este un fenomen sociologic înainte de aplicarea sa şi independent de aplicarea sa deoarece presupune atât acceptarea sa cât şi respectarea sa (nerespectarea normei atrage după sine suportarea consecinţelor sociale). Respectarea normei se înfăptuieşte prin presiunea coercitivă realizată prin intermediul agenţilor dreptului.

Atât E. Ross, cât, mai ales, R. Pound (ce regândeşte dreptul în esenţa sa, considerându-l ca un element de totalitate al controlului social în orice societate) exagerează rolul dreptului de unic creator al ordinii în societate. Ei eludează baza şi sursele

13

controlului social, privind societatea ca pe un ansamblu de indivizi izolaţi, reuniţi doar prin intermediul controlului social. Ei ignoră pluralismul factorilor ce pot acţiona într-o societate şi consideră ordinea creată prin controlul social ca fiind o ordine socială unică.

În ceea ce priveste teoria controlului social, facem urmatoarele precizări. Într-un sens general comun, controlul social desemnează procesul prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie) reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentul sau acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului specific sistemului.

Integrarea socială este definită prin calitatea şi frecvenţa relaţiilor ce se leagă în sânul unui grup, precum şi prin gradul de angajare a membrilor săi în activităţi comune. Un grup este integrat când cei care îl alcătuiesc se cunosc, îşi vorbesc, se apreciază, se ajută reciproc şi sunt angajaţi în activităţi comune. Controlul social este o formă de influenţă care se realizează în şi prin relaţii interpersonale.

Astfel conceput controlul social poate fi definit ca un ansamblu de procese prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţii pentru a ţine seama de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe care şi le fixează.

Integrarea face posibilă această influenţă, dându-i unuia ocazia să-şi manifeste aşteptările, altuia să fie receptiv la ele. Dacă vreau să rămân în termeni buni cu colaboratorul meu nu pot să ignor total aşteptările sale în ceea ce mă priveşte, şi invers. O relaţie interpersonală pozitivă nu ar putea să dureze dacă fiecare din parteneri nu s-ar adapta aşteptărilor celuilalt sau cel puţin celor la care acesta ţine cu adevărat. Refuzul de a ţine seama de ele echivalează cu un refuz al celuilalt şi cei doi se îndreaptă spre o ruptură. Dacă relaţia se menţine aşteptările reciproce au şanse mari de a se cristaliza în norme, de a îmbrăca un caracter obligatoriu. Obligaţia face parte din orice raport social care durează, pur şi simplu, deoarece conformarea cu aşteptările celuilalt este necesară păstrării unor relaţii armonioase.

Un comportament conceput ca deviant de unul din partenerii relaţiei nu poate fi repetat la infinit. El va conduce fie la ruptură fie la o formă oarecare de toleranţă, caz în care va înceta să mai fie deviant. Cauzalitatea intervine şi în celălalt sens, o interacţiune anemică favorizează devianţa.

Din cele relatate mai sus se poate aprecia că funcţiile controlului social sunt de prevenire, limitare sau eliminare de la normativitatea existentă. Aceasta se realizează prin însuşirea metodelor tipice pentru cultura sistemului şi prin mecanismele instituţionale care recompensează sau sancţionează conformitatea sau devianţa faţă de norme. Acolo unde raporturile se destind, se degradează sau se dizolvă în indifereanţă, presiunile sociale îşi pierd forţa iar comportamentele deviante pot să se manifeste făra a întâlni obstacole. Individul socialmente dezinteresat scapă influenţei celuilalt şi pierde cu uşurintă simţul măsurii.

Reacţiile în faţa devianţei pot suscita o mişcare centripetă care îl atrage pe deviant spre respectarea regulii. Ele pot declanşa şi o mişcare centrifugă care îl îndepărtează din ce în ce mai mult de normativitate.Cercetările privind delicvenţa juvenilă ne dau o imagine inversată a reacţiilor la devianţă generatoare la conformitate.

Părinţii de delicvenţi cronici au tendinţa de a fi pasivi, trecând cu vederea un mare număr de greşeli şi neglijând să se informeze asupra activităţii copilului; ei sunt inconstanţi, pedepsind azi ce au tolerat ieri; sunt excesivi exploatând periodic şi bătându-şi cumplit copilul. Pe scurt ei reacţionează nedrept, imprevizibil şi fără măsură. Prin deducţie, putem întrevedea care sunt reacţiile generatoare de conformitate: ele s-ar caracteriza prin solicitudine, ar fi bazate pe o bună cunoaştere a deviantului, echitabile şi moderate.

O altă modalitate de a reacţiona la devianţă este de a o tolera. A se abţine, a accepta sau a suporta în linişte comportamentul altădată condamnat. Toleranţa poate avea doună rezultate foarte diferite. Dacă se pune problema de a tolera conduite ce nu pun probleme

14

serioase celuilalt sau funcţionării grupului, ne aflăm în faşa unei modalităţi de resorbţie a unei forme de devianţă. Însă dacă se va încerca tolerarea unor practici insuportabile, tensiunile vor continua să se acumuleze iar relaţiile interpersonale să se degradeze.

Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor prescrise prin norme şi reguli cu cele efectiv jucate de indivizi, societatea apreciază diferenţiat comportamentele acestora, aprobând pe cele dezirabile şi respindând pe cele nonconformiste sau ilicite. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se realizează prin intermediul controlului social care reprezintă în esenţă, un ansamblu de mecanisme sociale şi culturale prin intermediul cărora:

a). sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;

b). sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural.

Aceste interdicţii şi constrângeri, înlesniri şi recompensări nu sunt numai de natură exterioară (coercitivă), ci şi de natură interioară (conştient acceptată) astfel încât indivizii se supun prin adeziunea lor (care li se pare normală) la modelele de comportament valorizate de societate. Pentru acest motiv, controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în sicietate. Prin intermediul său sociatatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respindând pe cele care se abat de la acest model.

Majoritatea autorilor consideră că noţiunea de control social cuprinde două dimensiuni:

a). una cu caracter extern, care include conformitatea indivizilor datorită presiunilor, influenţelor şi constrângerilor sociale exercitate asupra lor de societate;

b). una cu caracter intern, care implică acceptarea şi respectarea normelor ca efect al internalizării acestora în urma socializării, asfel încât indivizii le consideră că fac parte din eul lor social, ceea ce le creează un sentiment de culpabilitate atunci când le violează.

În ceea ce priveste formele, modalităţile şi mijloacele de realizare a controlului social, facem următoarele precizări. Având ca finalitate menţinerea şi apărarea ordinii sociale şi normative, controlul social include un ansamblu de modalităţi şi mijloace de presiune de natură etică, psihologică, culturală şi juridică, dar şi de sancţionare şi premiere, care au rolul de a face cunoscute şi respectate modelel permise de conduită şi acţiune.

În funcţie de caracterul pemisiv sau prohibitiv al mijloacelor utilizate de sociatate controlul social poate fi:

a). pozitiv, fundamentat pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor şi normelor de comportament dezirabile, ca şi pe motivaţia internă a acestora de a le respecta din convingere. Individul asimilează şi crede în norme şi reguli, participând la aplicarea şi respectarea lor.

b). negativ, fundamentat pe temerea şi vinovăţia individului că va fi pedepsit în cazul nerespectării normelor şi regulilor de convieţuire socială. Această pedeapsă se concretizează, de cele mai multe ori, în aplicarea unor sancţiuni organizate ( juridice, administrative, disciplinare) dar şi în dezaprobarea sau respingerea comportamentului său de către comunitate ( izolare, evitare, marginalizare).

În funcţie de instanţele sociale de la care emană, contolul social îmbracă două forme:a). instituţionalizat (organizat) realizat de societate în ansamblu ei, prin intermediul

unor instanţe, organisme şi organizaţii specializate (poliţie, justiţie, armată, biserică, administraţie, penitenciare);

15

b). neinstituţionalizat (neorganizat) realizat de grupurile de apartenenţă (colectivitatea locală, grup de prieteni, grup profesional).

Din aceeaşi perspectivă, controlul social mai poate fi:a). formal, întemeiat pe intervenţia unor legi sau prescripţii de natură juridică sau

administrativă;b). informal, fundamentat pe aprobare sau respingere spontană şi difuză din parte

diferitelor grupuri şi indivizi.Mijloacele controlului social sunt reprezentate de acele elemente de presiune şi

persuasiune, pozitive sau negative, formale sau informale, conştiente sau spontane care au rolul să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi permise în diferite contexte acţionale în care sunt antrenaţi. Ele includ o gamă extrem de diversă, mergând de la recompense, premii, elogii, încurajări, până la blamări, ironizări, respingeri sau pedepse.

Indiferent de varietatea şi diversitatea lor, mijloacele controlului social pot fi grupate în trei categori:

a). psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformităţii, acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, ideilor şi opiniilor individului, astfel încât acesta să realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi regulilor de conduită;

b). instituţionalizate, realizate prin intermediul diferitelor organisme şi instituţii de stat, juridice, politice, administrative, întemeiate pe mijloace de presiune şi constrângere;

c). neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, cutume, tradiţii, moravuri, sentimente, opinii care având o îndelungată evoluţie cultural-istorică, devin adevărate modele de conduită pe care trebuie să le urmeze indivizii în diferite contexte sociale în care sunt antrenaţi.

Controlul social în societăţile deschise (democratice) şi închise (totalitare). Acceptând ideea caracterului evolutiv, politic şi chiar ideologic al conceptului de control social, majoritatea specialiştilor sunt de acord că aproape în toate societăţile, controlul social urmăreşte păstrarea echilibrului, a ordinii normative şi instituţionale, acţionând ca un factor de stabilitate socială. Controlul social are totodată importante implicaţii etice, juridice şi culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor mecanisme., forme şi instituţii variate, care pot corecta în mare parte deficienţele şi lipsurile socializării morale şi integrării sociale. Cu toate acestea, în pofida eforturilor diferitelor instituţii şi organisme specializatecare utilizează o gamă variată de mijloace şi tehnici de adaptare a indivizilor la normele şi structurile social, în multe societăţi continuă să prolifereze forme de devianţă, inadaptare şi marginalizare a anumitor indivizi şi grupuri.

Pentru realizarea conformităţii indivizilor şi prevenirea conflictelor şi tensiunilor sociale, dreptul şi legislaţia sunt utilizate ca forme de control social, menite să conducă la micşorarea decalajului şi discrepanţelor sociale, la asanarea surselor potenţiale de inegalitate şi sărăcie, la asigurarea dreptului social al individului de a trăi o viaţă civilizată, în concordanţă cu standardele unei societăţi moderne. Pentru acest motiv, multe ţări democratice elaborează programe de politică socială, economică şi culturală care, dobândind valoare legislativă, urmăresc prioritar adaptarea individului la modelul societal sintetizat în conceptul de „establishment”.

O situaţie diferită a cunoscut-o dreptul (şi legislaţia) în regimurile totalitare (comuniste), unde a fost utilizat ca principal mijloc de construire, modelare şi perfecţionare a „omului nou” prin promovarea „obedienţei” totale faţă de valorile socialismului, uniformizarea şi „standardizarea” conduitelor şi comportamentelor şi „convergenţa” intereselor şi aspiraţiilor individuale cu cele generale.

Consacrând formal principiul democraţiei legii (şi implicit nerecunoaşterea cutumei şi precedentului judiciar ca izvoare ale dreptului), dreptul socialist definit ca „voinţa întregului

16

popor ridicată la rang de lege” a reprezentat un mijloc eficace de control al acţiunilor tuturor indivizilor şi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El s-a concretizat printr-o adevărată „inflaţie” penală, dusă dincolo de limitele normale ale unei protecţii şi apărări sociale ce există în orice sociatate civilizată (cum ar fi de pildă sancţionarea extrem de severă a delictelor îndreptate contra securităţii statului şi ordinii socialiste, a celor care prejudiciază societatea socialistă). În domeniul vieţii familiale şi intime a individului, controlul social era atotcuprinzător, concretizându-se într-o serie de prescripţii şi acte normative pronataliste (interzicerea şi sancţionarea severă a întreruperii de sarcină) şi profamilistă (legislaţia referitoare la divorţ). A fost sensibil dezmembrat şi diminuat dreptul de proprietate individuală, de contractare şi transmitere a unor bunuri imobile (în special terenuri şi clădiri), prin legi de sistematizare teritorială şi de modernizare rurală sau urbană.

Renegând ideea de dreptate şi justiţţie, dreptul socialist a reprezentat un mijloc eficace de aplicare diferenţiată a recompenselor şi sancţiunilor sociale, în funcţie de criterii politice şi ideologice, ceea ce a generat inegalităţi sociale ale căror efecte devin anomice în perioada de tranziţie spre economia de piaţă ( este cazul şi României postdecembriste).

Definită ca o stare în care normele de bază îşi suspendă temporar funcţionalitatea această anomie socială poate fi considerată până la un anumit punct o noţiune adecvată societăţilor post comuniste, dar prelungirea sau perpetuarea acestei stări anomice poate conduce la scăderea sau chiar dispariţia controlului comunitar şi familial, la dereglarea ordinii sociale, şi la apariţia unor medii sociale subculturale bazate pe devianţă şi criminalitate.Acest fenomen se manifestă din plin în România anilor 2000, când aproape zilnic avem ştiri despre bandele de criminali şi mafioţi, drogaţi şi proxeneţi, prostituate şi traficanţi, iar legile statului român sunt mult prea blânde pentru aceştia.

Paradigma conflictului social. Supunând unei critici radicale, modelul de “echilibru” şi ideea consensului social postulate de paradigma funcţionalistă, în deceniile 5 şi 6 un grup de sociologi europeni şi americani au apreciat că tezele funcţionalismului reprezintă un sprijin pentru forţele politice conservatoare, justificând din punct de vedere ideologic autoritatea puterii. De aceea, conflictul şi nu consensul social reprezintă principala condiţie a ordinii sociale, punând în competiţie grupurile lipsite de resurse economice cu cele care beneficiază din plin de aceste resurse. Preluând această idee de la Marx şi de la Wright Mills, teoreticienii conflictului, între care se numără Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex etc., au adus în sprijinul ei următoarele argumente:a) ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social, aşa cum susţine Parsons. De aceea aspectul cel mai important al ordinii sociale este reprezentat de conservarea puterii, care îşi impune autoritatea şi îşi promovează interesele prin intermediul instituţiilor de control social (Ralf Dahrendorf)b) sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situaţiile conflictuale existente, de la tranzactiile specifice competiţiei de piaţă până la violenţa manifestă; existenţa acestor situaţii conflictuale tinde să producă o societate pluralistă definită de două sau mai multe clase ale căror interese explică acţiunile membrilor lor (John Rex);c) conflictele sociale au şi un rol pozitiv, contribuind la creşterea ajustărilor între grupurile sociale, permiţând menţinerea lor şi prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor (L.A. Coser).

În sociologia devianţei, paradigma conflictului a fost dezvoltată ca urmare a criticismuluuuui radical din sociologia americană a deceniului 7, care a desfăşurat ample dezbateri asupra inegaităţii sociale şi a propus desfăşurarea unor anchete empirice de amploare asupra problemelor sociale. Printre reprezentanţii cei mai semnificativi ai paradigmei conflictului în sociologia devianţei se numără Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt, Austin Turk etc., care au privit fenomenul de devianţă, în genral, şi cel de

17

criminalitate, în special, ca o reflectare a contradicţiilor specifice socetăţii capitaliste care pun în conflict grupuri sociale cu interese economice şi politice divergente.

Richard Quinney, de exemplu, considerând că legea este instrumentul clasei dominante, apreciază că sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricărei conduite care ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor favorizate într-un comportament ilegal (ilicit). În acest sens, Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infracţiunilor) în funcţie de diferenţialele de putere existente între clasele dominante şi cele defavorizate:a) crime “predatorii” (prădalnice), printre care se numără spargerile, tâlhăriile (jafurile), comerţul cu droguri şi contrabanda, sunt comise de către indivizii fără resurse în scopul asigurării necesităţii de supravieţuire într-un mediu dominat de inegalitate socială;b) crime cu caracter particular, între care pot fi menţionate omorul, atacul înarmat şi violul, săvârşite, mai ales, de acei indivizi care sunt abrutizaţi de condiţiile dure ale capitalismului;c) crime de rezistenţă (opoziţie), printre care actele clandestine de sabotaj economic şi munca făcută de mântuială, caracterizează clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru a se împotrivi rânduielilor capitaliste;d) crime de dominare, comise de către corporaţii, printre care fixarea artificială a preţurilor, încălcarea legislaţiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop menţinerea sistemului existent;e) crime ale puterii executive (acte de corupţie), săvârşite de oficiali în diferite scopuri, toate având ca motivaţie prezervarea poziţiilor de putere, prestigiu şi bunăstare materială. Afacerea Watergate este doar un exemplu al acestui tip de infracţiune.Subliniind faptul că devianţa, în toate formele ei, a devenit un răspuns adaptiv la condiţiile de viaţă ale capitalismului contemporan, teoreticienii conflictului apreciază că distribuţia ratelor de devianţă şi sancţionarea ei au loc în funcţie de poziţia de clasă, urmărind ordinea socială inegalitară a sistemului.Dincolo de contribuţiile sale pozitive în domeniul stimulării cercetării empirice a inegalităţilor flagrante din societatea capitalistă contemporană, paradigma conflictului are o serie de limite, vizibile, mai ales, în politizarea fenomenului de devianţă şi în considerarea lui ca efect al “luptei de clasă”, şi în incapacitatea de a include, alături de factorii economici alţi factori individuali sau sociali generatori de devianţă.

Paradigma interacţionismului simbolic (Teoria “ etichetării ” ). În ultimele decenii, odată cu respingerea postulatelor funcţionaliste, a metodelor cantitativiste şi cu adoptarea unei perspective din ce în ce mai critice asupra realităţilor sociale, sociologia americană a intrat într-o nouă fază de dezvoltare, care vizează din punct de vedere programatic o reîntoarcere la tradiţiile sociologiei europene şi, în primul rând, la semnificaţiile acţiunii umane.

Următoarele schimbări în modelel de teoretizare şi în concepţiile metodologice pot sintetiza această schimbare de perspectivă:a) respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor făcute situaţiilor sociale prin scheme apriorice; b) luarea în considerare a lumii subiectivităţii umane pentru a atribui acţiunii nu o valoare logică, ci un sens, în baza căruia să se poată interpreta motivaţiile actorului social şi semnificaţiile conduitei sale, ca tip de “act” comunicat şi orientat în raport cu conduitele celorlaţi;c) considerarea lumii sociale ca o “scenă” a intersubiectivităţii sau întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii particulare şi refuzul de a mai considera această lume ca un univers cantitativist dominat de proprietăţi şi legi invariabile;d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în măsură să evidenţieze caracterul intenţional al activităţilor umane în lumea intersubiectivă a vieţii cotidiene, veritabila lume care trebuuie considerată de sociologi, nu cea constituită artificial prin instrumentele pozitivismului;

18

e) plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea, în aşa fel încât limbajul sociologiei să implice “semnificaţia semnificaţiilor” actorilor sociali, adică convertirea semnificaţiilor reale, aşa cum se manifestă ele în lumea cotidiană, într-o lume alternativă care cuprinde interpretarea interpretărilor subiective ale acţiunii.

Adoptarea unor asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor curente cu caracter fenomenologic dintre care mai importante sunt următoarele: - teoria schimbului (exchange theory) elaborată George Homans, Peter Blau şi Robert Emerson, care şi-a propus să interpreteze comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” de bunuri materiale şi spirituale intervenit între protagoniştii acţiunii sociale;- interacţionismul simbolic, schiţat iniţial de George H. Mead şi fundamentat ulterior de Herbert Blumer şi discipolii săi, printre care Erving Goffman, Howard S. Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert ş.a., care a plecat de la ideea că faptele sociale sunt “constructe” care emerg chiar în cursul proceselor de interacţiune între indivizi, prin participarea acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite în care totul se negociază, nimic fiind predeterminat sau stabilit dinainte;- etnometodologia, reprezentată de harold Garfinkel, Jack Douglas şi Erving Goffman, care şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, considerând că sociologii trebuie să efectueze o descriere a vieţii cotidiene care să nu difere de explicaţia pe care o posedă actorii înşişi. Toate aceste orientări au determinat deplasarea preocupărilor sociologilor de la aspectele deterministe ale acţiunii (de ce are loc aceasta?) la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi descrisă sau interpretată aceasta?), orientându-i spre investigarea vieţii cotidiene a micilor comunităţi alcătuite din grupuri de devianţi şi marginali: toxicomanii, în special fumătorii de marujuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internaţi în spitale psihiatrice (E. Goffman), delincvenţi (Edwin Lemert) etc.

Contribuţia cea mai reprezentativă pe care au adus-o orientările fenomenologice în domeniul sociologiei constă în ideea că lumea devianţilor (out-sideri – H.S. Becker) este similară celei convenţionale, normele şi valorile subculturilor deviante, reprezentate de “iraţionalitate” şi principiul hedonist al căutării plăcerii prin orice mijloace, găsindu-şi corespondentul în valorile loisir-ului care defineşte societatea convenţională. O a doua idee importantă adusă de fenomenologi în sociologia devianţei este aceea că nici un act nu este, prin el însuşi, deviant, ci este definit ca atare numai ca urmare a interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacţionează faţă de conduitele altor indivizi, care nu seamănă cu cele ale majorităţii, etichetându-le ca fiind deviante.

Această idee s-a concretizat în aşa-numita teorie a “etichetării” (labeling theory) susţinută, între alţii, de Howard S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff etc.

Problema fundamentală de la care au plecat aceştia a constat în aflarea unui răspuns la întrebarea “de ce (cum) o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă?”, evitând, în felul acesta, vechea întrebare de sorginte deterministă “de ce individul este deviant?”. Următoarele enunţuri caracterizează în mod sintetic teoria etichetării: a) împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi susţinută, întrucât toţi oamenii, într-un moment sau altul al vieţii lor, încalcă normele sociale;b) această încălcare a normelor, care în marea majoritate a cazurilor nu este detectată de către agenţii de control social, poate fi denumită “devianţă primară”;c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puţin de ceea ce face individul ca atare, cât mai ales de definiţiile elaborate de grupurile investite cu autoritate de a eticheta devianţa. În consecinţă, devianţa depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea normelor, de tipul de norme pe care societatea şi-a propus să le impună, de situaţiile particulare în care se produc aceste dezbateri de la norme şi de categoriile de indivizi care sunt desemnaţi ca devianţi;

19

d) din punct de vedere al devianţilor înşişi, conduita lor este perfect normală (este “aşa cum trebuie să fie” în sensul postulat de E. Durkheim). De abia după ce are loc procesul de etichetare din exterior, apare devianţa ca atare )care poate fi denumită “devianţă secundară”), întrucât indivizii etichetaţi ca devianţi nu numai că ajung să creadă în autoritatea aceste etichete, dar şi adoptă conduite conforme cu această etichetă, asimilând toate atributele identităţii de deviant: primesc un statuts care îi obligă să adopte normele şi valorile unei subculturi sau contraculturi deviante, caută compania unor persoane care au aceeaşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă cu acestea. Acesta este cazul frecvent al pacienţilor spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, al homosexualilor ş.a., a căror identitate de deviant este construită prin intermediul reacţiei societăţii care nu admite ca indivizii să nu semene între ei. Eticheta serveşte pentru a închide persoana într-un status de “outsider licenţiat”(Vander Zanden, 1988) generat de predicţia constructivă implicată de aplicarea etichetei. Apar în acest context efectele cunoscutei teoreme a lui Thomas cu privire la consecinţele definirii unei situaţii ca fiind reală;e) procesul de etichetare este realizat de către medici, judecători sau de către alţi agenţi de control social care au puterea redutabilă de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformişti unui ritual de declasare sau degradare (cum este, de pildă, diagnosticul psihiatric sau verdictul judecătoresc), de a-i sancţiona şi de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată “normală” de către societate.

D. R elativitatea şi universalitatea fenomenului deviant Reprezentând o prioritate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferitele

situaţii sociale, normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentul indivizilor. Însă această zonă nu este precis delimitată sau circumscrisă în interiorul ei putând apărea “puncte de toleranţă” sau de permisivitate, unde comportamentul individului poate varia sensibil, depăşind limitele normative şi instituţionale acceptate.

Această variaţie de comportament se datorează şi faptului că, fiind elaborat într-o manieră generală şi impersonală, normele juridice şi sociale nu stipulează în detaliu nici modalităţile nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statusul lor social.

Pentru acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament a căror gamă include atât pe cele conformiste “legaliste” şi “legitimiste” cât şi pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante.

Varietatea şi diversitatea acestor comportamente sunt influenţate în mare măsură atât de caracteristicile diverşilor actori sociali şi de condiţiile concrete în care se desfăşoară acţiunile lor, cât şi perceperea şi receptarea diferită a “mesajelor” şi “conduitelor” incluse în forme concretizate, fie în acceptarea şi suportarea acestora, fie în respingerea şi transgresarea lor.

În consecinţă, orice societate se confruntă, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu manifestări de transgresiune a normelor care în funcţie de anumite criterii pot lua forme de devianţă sau de criminalitate (delincvenţă).

Noţiunea de devianţă socială - una dintre cele mai des folosite în vocabularul sociologiei – desemnează în înţelesul său cel mai general nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor şi regulilor sociale. Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unei societăţi.

Un comportament deviant este deci un comportament “atipic” care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.

20

După părerea multor autori fenomenul de devianţă socială are un caracter universal, întrucât, după cum afirma E. Durkheim în „Regulile metodei sociologice”: “nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă caracter criminal”. Fiind intim legată “de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale” devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat “o fiinţă nesociabilă, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, ci el este un agent regulator al vieţii sociale”

Deşi există unele diferenţe între punctele de vedere ale autorilor şi specialiştilor care s-au preocupat de explicarea acestei noţiuni, majoritatea sunt de acord că devianţa socială include ansamblul comportamentelor care violează normele şi valorile recunoscute ca legitime într-o societate, ceea ce determină o reacţie socială din partea instituţiilor şi agenţilor de control social, impunând adoptarea unor sancţiuni sociale faţă de indivizii devianţi.

În consecinţă, extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură de normele, de valorile care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de diferitele abateri şi încălcări.

De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de violarea acestora.

Când afirmăm că devianţa este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri diferite:1). Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi împrejurări. Să luăm drept exemplu un bărbat şi o femeie care fac dragoste. Această activitate va părea perfect normală dacă se desfăşoară într-un dormitor şi dacă femeia consimte. Ea va fi judecată ca indecentă dacă actul sexual are loc în plină zi, într-un loc public. Dacă femeia nu consimte, bărbatul

riscă să fie urmărit şi judecat pentru viol.2). Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. A omorî este o crimă gravă, dar nu şi pentru un soldat aflat în război.3). Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat într-o anumită cultură sau epocă, este adesea tolerat în alte culturi sau în alte vremuri. Să exemplificăm.

Drogurile aflate astăzi în afara legii, par să fi fost foarte bine acceptate în alte epoci. Arabii au tolerat consumul de haşiş, timp de secole. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, morfina era folosită pentru efectele sale psihoactive. În S.U.A., se estimează că la începutul secolului al XX-lea, numărul morfinomanilor care îşi întreţineau dependenţa cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 şi 500.000, printre ei aflându-se şi mulţi medici. Ca urmare a campaniei de denunţare a narcomaniei, în anul 1914 a apărut o lege care a interzis accesul legal la opiacee şi care i-a împins pe narcomani în ilegalitate.

Şi atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut fluctuaţii puternice. În secolul al XIX-lea mai multe ţări, printre care şi Rusia, promulgau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. A urmat apoi o perioadă de toleranţă. În ultimii ani se constată o revenire a intoleranţei faţă de fumat, mai ales în America de Nord.

În urmă cu mai multe secole, biserica catolică refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile. Mai târziu, odată cu creşterea duratei medii de viaţă, s-a instalat o anumită toleranţă a autorităţilor civile faţă de sinucidere.

Relativismul, adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile şi depind de fiecare societate, este o atitudine necesară sociologului care vrea să înţeleagă un grup din care

21

nu face parte. Relativismul este inclus în bagajul său sociologic. Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem cultural.

Dacă acceptăm că toate fiinţele umane aparţin aceleiaşi specii, nu putem să excludem posibilitatea existenţei a ceva universal în atitudinile membrilor speciei faţă de devianţă. Oamenii nefiind identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli iar cei care sunt convinşi de necesitatea acestor reguli nu vor putea să se abţină să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este altceva decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. De aici rezultă că devianţa este cealaltă faţă a normei.

Universalitatea devianţei apare într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite. Conduitele universal reprimate sunt în număr de patru: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; răpirea şi violul unei femei căsătorite; omorul, mai precis actul de a omorî un membru al propriului grup; furtul. Egiptul antic ne aduce excepţia cea mai cunoscută de la această regulă. În familia faraonică, căsătoria dintre frate şi soră era legitimă, mai mulţi faraoni căsătorindu-se oficial cu surorile lor. Totuşi, căsătoria faraonului cu mama sa sau cu fiica sa era prohibită)

E. Unitatea şi diversitatea devianţeiO primă dificultate pe care o întâlneşte sociologul care investighează cauzele devianţei

se referă la însuşi obiectul explicaţiei sale: pentru diversele acte deviante există o cauzalitate comună. Atunci se pune întrebare: Cum este posibil ca nişte conduite atât de diferite unele faţă de altele cum sunt furtul, prostituţia, agresiunea sau toxicomania, să aibă aceleaşi cauze ? Cu toate acestea, ipoteza nu poate fi complet exclusă când vedem în ce măsură diverse forme de devianţă au tendinţa de aglutinare.

Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delicvenţa juvenilă, corelaţia dintre ele fiind atât de puternică încât cu greu pot fi disociate. La şcoală, tinerii delicvenţi sunt indisciplinaţi, agitaţi, trişează, ei sunt adesea expulzaţi din clasă sau din şcoală şi chiulesc de la orele de curs. Delicvenţii recidivişti nu sunt decât rareori specialişti. Majoritatea trec fără tranziţie de la vandalism la violenţă, de la viol la vânzare sau consum de droguri. Această trăsătură explică de ce criminologii nu au reuşit să se înţeleagă asupra unei tipologii a delicvenţilor bazată pe natura delictului.

Legătura strânsă dintre delicvenţă şi toxicomanii ( chiar alcoolismul) este unul din elementele cele mai bine stabilite de criminologie. Spre exemplu, in S.U.A., doi deţinuţi din cinci recunosc că au fost sub influenţa unui drog ilegal sau a băuturilor alcoolice în momentul comiterii delictului.

Raporturile dintre toxicomanie şi sinucidere sunt de asemenea strânse. Sinuciderile şi tentativele de sinucidere sunt foarte frecvente la persoane care consumă substanţe psihotrope.

Nu trebuie înţeles că toate formele de devianţă merg în paralel: există unele forme de devianţă care evoluează independent de celelalte. Tendinţa de aglutinare este valabilă mai ales pentru furt, violenţă, toxicomanie, alcoolism şi sinucidere.

Această atracţie între diverse comportamente deviante are mai multe explicaţii:1. Furtul merge mână în mână cu violenţa pentru că aceasta din urmă este un

mijloc rapid de însuşire a bunului altuia şi pentru că unele victime sunt gata să recurgă la forţă pentru a-şi apăra proprietăţile.

1. Alcoolul reduce inhibiţiile, deci nu este surprinzător faptul că beţiviifolosesc un stil jignitor de adresare şi ajung să lovească sau să rănească pe cei din jur.

3. Un toxicoman ajunge uşor vânzător de droguri: dacă este cuprins intr-o reţea el poate fi antrenat într-o succesiune de reglări de conturi.

Cele trei elemente menţionate, şi anume:a. - polivalenţa delicvenţilor recidivişti;b. - legăturile strânse dintre devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă;

22

c. - corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie,ne conduc la concluzia că, la anumiţi indivizi, există o predispoziţie pentru devianţă, manifestată prin transgresiuni polimorfe.

Dacă admitem că indivizii cu o puternică înclinaţie pentru infracţiune au tendinţa de a fi devianţi în alt domeniu decât cel al delicvenţei propriu-zise, este legitim să se vorbească despre înclinaţia spre devianţă a acestora. Una din sarcinile teoriei devianţei este de a explica această înclinaţie care se traduce prin transgresiuni polimorfe.

Pentru a da o asfel de explicaţie ar trebui distinse două niveluri de interpretare:a. - la primul nivel va trebui să se spună de ce anumiţi indivizi sunt mai înclinaţi decât alţii să încalce normele sociale;b. - la al doilea nivel va trebui să se explice faptul că într-o anumită împrejurare, această înclinaţie se fixează pe un anumit tip de transgresiune.

La primul nivel de interpretare metoda folosită constă în descoperirea caracteristicilor indivizilor care se disting printr-o activitate deviantă frecventă.

La al doilea nivel va trebui să se izoleze mai întâi un tip omogen foarte specific de devianţă; apoi se va analiza procesul care îi face pe indivizi înclinaţi spre devianţă să opteze pentru un anumit tip de transgresiune şi nu pentru altul.

Teoria sociologică dovedită prin experimentare ca fiind cea mai clară pentru înţelegerea înclinaţiei pentru devianţă este teoria controlului social . Bazele acesteia au fost puse de Durkheim în lucrarea „Despre sinucidere”.

F.Reacţia socialăÎn modul cel mai natural, majoritatea sociologilor devianţei au fost puşi în situaţia de

a vedea reacţia socială cu ochii devianţilor pe care îi studiau. Goffman (1961) pentru a-şi scrie cartea Asylums frecventează timp de un an un spital psihiatric. El fraternizează cu pacienţii şi încearcă să descopere modul în care aceştia percep instituţia. H. Becker, în tinereţe, a fost acompaniator de balet şi, când avea ocazia, fuma puţină heroină cu colegii săi. Descrierea acelui mediu a dat naştere cărţii Outsider .

Multe lucrări de sociologie a devianţei au la bază întrevederi realizate cu delicvenţi, homosexuali, prostituate etc. Şi încearcă să prezinte viziunea acestora asupra realităţii. În aceste condiţii, subiecţii astfel studiaţi sunt prezentaţi fie în termeni simpatici, fie în termeni neutri.

Când trebuie descrisă reacţia socială, judecăţile de valoare abundă: ea ar fi gratuită, parţială, subiectivă, discriminatorie, represivă, intolerantă.

Interesul sociologiei penale este limitat, dacă aceasta se mulţumeşte să reia judecăţile devianţilor asupra judecăţilor creatoare de devianţă. Astfel, în criminologie s-au înmulţit cercetările privind deciziile de a denunţa o crimă, deciziile poliţieneşti, deciziile de începere a urmăririi penale şi de alegere a pedepsei.

Rezultatele acestor cercetări permit avansarea ideii că, în general, deciziile penale sunt luate ţinându-se seama de trei factori:a. - cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare posibilitatea ca victima să reclame la poliţie, ca poliţistul să îl aresteze pe suspect şi ca judecătorul să pronunţe o pedeapsă severă.b. - cu cât antecedentele penale ale unui delicvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării şi urmăririi lui va fi mai ridicată; în etapa sentinţei, severitatea pedepsei este puternic influenţată de delictele trecute.c. - există o mai mare tendinţă spre toleranţă şi clemenţă când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei, decât atunci când este un străin.

Delictele care trezesc cele mai vii reacţii din partea cetăţenilor, poliţiştilor şi magistraţilor se deosebesc prin importanţa prejudiciilor cauzate. Pe de altă parte, delicvenţii care au şansele cele mai mari de a fi etichetaţi şi pedepsiţi sunt aceia care nu se află la prima

23

faptă şi au atacat necunoscuţi. Reacţia penală provine din dorinţa de a face faţă unor acţiuni condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care încalcă legile în mod repetat, într-un context în care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.

În majoritatea cazurilor, judecăţile care creează devianţa sunt reacţii la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă serios pe cei apropiaţi deviantului sau care îl afectează grav chiar pe deviant. Spre exemplu, sinuciderea nu este pur şi simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi de toate un act autodistructiv. Violul nu este numai o infracţiune prevăzută de Codul Penal , ci şi un act cu urmări grave. Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de droguri ci şi absorbţia unei otrăvi cu efecte devastatoare pentru organismul uman.

2. Noţiunea şi dimensiunile delicvenţei. Delicventa din perspectiva sociologica

Devianţa priveşte transgresarea normelor sociale dominante într-o societate şi include acele conduite şi comportamente care se abat de la standardele valorice şi normative acceptate şi recunoscute în cadrul unui anumit grup sau sistem social. Este un fenomen întâlnit în toate societăţile, fiind generată şi condiţionată de o multitudine de factori şi cauze generale şi particulare, obiective şi subiective, sociale şi individuale.

Extensia, gradul şi intensitatea devianţei sociale depind de reacţia publică, de apărarea socială faţă de diferite abateri şi încălcări, de măsura în care acestea sunt considerate periculoase pentru structura şi coeziunea grupurilor sociale, şi de natura şi forma sancţiunilor care li se aplică. Evaluarea devianţei sociale se face în funcţie de valorile sociale lezate şi de normele sociale violate de anumiţi indivizi şi grupuri. (Sorin Rădulescu, 1991)

Delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea sunt forme particulare ale devianţei sociale care includ comportamente şi conduite cu un grad ridicat de periculozitate socială, deoarece încalcă şi violează regulile şi normele juridice penale prin care sunt apărate şi protejate cele mai importante valori şi relaţii sociale (proprietatea, familia, viaţa, sănătatea, libertatea, demnitatea, statul, societatea etc.).

Spre deosebire de devianţa socială, delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea au o serie de trăsături specifice :

a) este un fenomen social, obiectiv şi material, dar în acelaşi timp, antisocial şi deosebit de periculos, atât prin consecinţele sale negative şi distructive care privesc ordinea socială şi normativă, integritatea şi siguranţa indivizilor şi grupurilor sociale, cât şi prin reacţia socială pe care o provoacă şi prin sancţiunile represiv-coercitive adoptate;

b) delincvenţa include acele acte şi fapte care, violând regulile de drept cu caracter penal impun adoptarea unor sancţiuni organizate, de cele mai multe ori, represive, care sunt aplicate prin intermediul agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie, tribunale).

Delincvenţa numită şi devianţa socială penală este definită nu în funcţie de “eticheta” sau “reacţia socială” a membrilor, ci în raport cu normele juridice penale care sunt violate şi care protejează, de fapt, cele mai importante valori şi relaţii sociale dintr-o societate.

c) delincvenţa (criminalitatea) este constituită din ansamblul actelor şi faptelor antisociale care intră sub incidenţa normelor penale, săvârşite de diferiţi indivizi într-o anumită societate (sau dintr-o anumită ţară), într-un anumit interval de timp (de regulă un an). Ea include totalitatea delictelor şi crimelor săvârşite, care sunt însă diferite ca natură, intensitate şi gravitate (delicte contra persoanei, contra patrimoniului, contra autorităţii, contra familiei şi bunelor moravuri, contra statului şi instituţiilor acestuia etc.).

Întrucât trăsăturile generale şi specifice ale delictelor şi crimelor sunt evaluate în funcţie de legislaţia penală, există diferenţe sensibile de la o ţară la alta şi de la un sistem juridic la altul, diferenţe care ţin de natura şi forma regimului social-politic, de tradiţiile istorice, juridice şi culturale, de moravurile şi spiritualitatea fiecărei societăţi. Lipsa de

24

uniformitate a diferitelor jurisdicţii penale împiedică, astfel, aducerea la un numitor comun a diferitelor tipuri şi forme de delicte şi crime.

Delictul este primordial un fenomen social care se produce în societate având consecinţe negative şi distructive, chiar dacă aparent, este un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal.

Unii autori (G.Theodorson, A.Theodorson) disting următoarele trăsături specifice ale delincvenţei pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianţă : a) violarea unei anumite legi (de regulă penală, sau civilă, administrativă), care interzice

săvârşirea anumitor acte şi fapte, considerate ca periculoase pentru ordinea socială şi normativă a societăţii;

b) săvârşirea unor acţiuni care periclitează siguranţa indivizilor şi grupurilor sociale; c) manifestarea unui comportament care contravine regulilor morale şi de convieţuire

socială. Delincvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire

socială care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în societate.

In opinia lui Edwin H. Sutherland şi Donald Cressey (1966) un comportament delincvent comportă următoarele caracteristici: a) are o serie de consecinţe sociale negative, pentru că prejudiciază interesele întregii

societăţi; b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală; c) prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop destructiv;d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă; e) fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.

În funcţie de aceste caracteristici, delincvenţa este un fenomen deosebit de complex care include aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă, economică şi culturală :

a) dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice şi culturale, grupuri de populaţie, zone urbane sau rurale, sisteme penale etc.);

b) dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;

d) dimensiunea psihologică, care evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);

e) dimensiunea economică, sau costul crimei, evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale crimei din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare etc.);

f) dimensiunea prospectivă, care evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale.

Evidenţierea acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincvenţă, dificultăţile abordării şi studierii ansamblului de delicte şi crime care se produc într-o societate. Pentru revelarea diferitelor caracteristici şi trăsături ale delincvenţei, cele mai importante aspecte sunt sunt cele de natură juridică (legală), sociologică şi psihologică.

25

A. Delincvenţa din perspectivă sociologică şi psihologică.

Orice societate se confruntă cu aspecte de crimă şi infracţionalitate, întrucât noţiunea de delincvenţă este implicată în însăşi ideea de societate. Întrucât nu poate exista o societate “în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care prezintă caracter criminal”. (E.Durkheim)

De altfel, E. Durkheim considera crima ca un “fenomen normal”, cu condiţia ca ea să nu depăşească anumite limite care fac imposibilă funcţionarea societăţii şi convieţuirea indivizilor. Fiind legată de “condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale”, delincvenţa include acele abateri şi încălcări ale normelor de conduită care “ofensează unele sentimente colective”, necesitând adoptarea unor măsuri de apărare socială şi de reprimare a conduitelor periculoase.

Actul delincvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor, societăţii. Deşi recunoaşterea şi sancţionarea diferitelor delicte reprezintă o “universalitate culturală”, există diferenţe sensibile, din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în discernerea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul până la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. De aceea, legea penală nu urmăreşte eliminarea totală a delictelor sau crimelor dintr-o societate, ci menţinerea lor la un “nivel tolerabil”, orice depăşire a acestui nivel putând fi interpretată ca un semn de tensiune în sistemul social respectiv, ca un avertisment al unei posibile crize a principalelor instituţii sociale.

Din punct de vedere sociologic, delincvenţa reprezintă o problemă socială, deoarece presupune o discrepanţă semnificativă între sistemele de referinţă valorice şi normative ale societăţii şi aşteptările indivizilor. Ea implică încălcarea flagrantă a modelelor şi schemelor valorice şi normative aşteptate şi dorite, o dislocare a tiparelor şi relaţiilor tradiţionale dintr-o societate (R.Merton, 1966) precum şi o abatere sensibilă de la ceea ce societatea defineşte ca fiind moral, decent, licit şi corect. Generând consecinţe negative, directe sau indirecte, asupra structurii şi stabilităţii grupurilor sociale, delincvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei în societate. Ca tendinţă generală se consideră că, cu cât actele delincvente se acumulează şi se agravează într-o comunitate, cu atât membrii acesteia sunt supuşi unor forme de alienare, stress, nesiguranţă şi demoralizare. In plus, o parte importantă a celor implicaţi în asemenea acte antisociale nu îşi percep propria situaţie, nu îi interesează opinia celorlalţi şi se retrag într-o “subcultură” specifică.

Marea varietate culturală şi socială a diverselor societăţi, structura lor economică, politică şi juridică diferită se reflectă în multiplele variaţii în definirea delincvenţei şi a legii, în sistemul sancţiunilor şi chiar în formele de manifestare a atitudinilor opiniei publice faţă de acest fenomen. De exemplu, nu în toate societăţile omorul este considerat drept crimă deliberată, existând sisteme penale în care, chiar dacă el nu este justificat, este sensibil “dezincriminat” (cazul omorului în legitimă apărare sau a omorului săvârşit “în stare de război” sau de “necesitate”). În alte sisteme legislative, dimpotrivă, omorul săvârşit asupra unor anumite persoane este considerat o crimă odioasă şi sancţionat extrem de sever (omorul asupra unui părinte, unui copil, unei femei gravide, omorul comis împotriva unui preot, şef militar, conducător politic etc.).

În alte legislaţii penale, evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor delincvente se face atât în funcţie de anumite criterii normative (ca valoarea obiectului prejudiciat, modul de comitere a delictului, mijloacele utilizate, vinovăţia făptuitorului etc.), cât şi de unele cu caracter social şi cultural. Astfel, în multe ţări se face distincţia între furtul obiectelor de mare

26

valoare (furt major) şi cele asupra unora de mică valoare (furt minor), dar şi între furtul din patrimoniul public şi cel din proprietatea privată sau între furtul de la rude, prieteni şi cel comis asupra unui străin. Incriminarea şi sancţionarea unor delicte (furt, tâlhărie, vătămare corporală etc.) se face în funcţie de statutul social al delincventului şi victimei, de relaţiile dintre aceştia înainte de comiterea delictului.

Ca urmare, numeroşi sociologi şi criminologi, consideră că criteriul normativului penal de definire şi evaluare a ansamblului de delicte şi crime trebuie completat cu cele de natură sociologică, morală, culturală şi psihologică, singurele în măsură să evidenţieze evoluţia şi tendinţele fenomenului de delincvenţă în diferite comunităţi şi perioade de timp. Sociologia şi dreptul oferă astfel împreună, repere teoretice şi operaţionale mai adecvate, capabile să pună la îndemâna legislatorilor şi judecătorilor o serie de indicatori-standard de apreciere, definire şi sancţionare a diferitelor tipuri de delicte şi crime.

Criteriul normativului penal care priveşte aspectul socialmente periculos al delictului şi responsabilitatea, vinovăţia delincventului, trebuie completat cu criteriul sociologic care vizează semnificaţia socială şi reacţia socială a încălcării normelor juridice şi cu criteriul psihologic, care încearcă să evidenţieze şi să explice rolul personalităţii individului delincvent şi nondelincvent. Aşa cum pentru a evalua sau judeca un delict trebuie să îl înţelegi, “pentru a-l înţelege trebuie să cunoşti antecedentele situaţiei şi valoarea tuturor factorilor determinanţi ai reacţiei personale”. (Mira Y. Lopez, 1959)

Perspectiva psihologică a delincvenţei încearcă să explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă, delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază, punerea în evidenţă a personalităţii delincventului, a mecanismelor interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent ca atare.

B. Dimensiunea şi formele delincvenţei.

Abordarea sociologică a delincvenţei impune delimitarea acesteia la ansamblul actelor şi faptelor antisociale săvârşite în mod real şi concret într-o anumită societate, fără considerarea şi includerea acelor acte şi fapte care, deşi sunt incriminate de normele penale, nu au fost comise în realitate. Aceasta este dificil deoarece sfera şi volumul actelor delincvente nu cunosc graniţe perfect delimitate şi măsurabile statistic.

Multe dintre delicte sunt clandestine şi nu sunt niciodată descoperite, după cum mulţi delincvenţi nu sunt descoperiţi (“crime perfecte” sau cu “autori necunoscuţi”). Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale din motive de teamă (răzbunarea făptaşului), jenă (viol

sau corupţie sexuală), sau datorită procedurii, destul de anevoioase şi îndelungate, de judecare a proceselor penale. O bună parte a delictelor sesizate poliţiei nu sunt înregistrate oficial, iar

altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani sub o anumită limită). Există unele delicte (de fraudă, corupţie comercială şi financiară, contrafacere de mărci şi patente), comise de funcţionari sau persoane oficiale care, fie că nu sunt descoperite, fie că nu sunt înregistrate

şi judecate.Edwin Sutherland în lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe” (1940) demonstra

existenţa unui volum mare de ilegalitate în anumite afaceri comerciale şi profesiuni din societatea americană. El estima că, costul economic al delapidărilor, fraudei asupra consumatorului, contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite, comise de înalţi funcţionari depăşeşte probabil costul economic al delictelor obişnuite. Deşi asemenea delicte

27

nu produc suferinţe şi privaţiuni asupra victimelor, ele sunt “delicte reale”, indiferent dacă sunt sau nu clasificate de instanţe.

Tot în sfera delictelor greu depistabile, care produc efecte indirecte şi difuze se încadrează şi afacerile din tripouri, jocuri la ruletă, pariurile false, transmiterea sau “vânzarea de ponturi” privind contractarea unor produse, divulgarea secretului unor afaceri, vânzări-cumpărări fictive de acţiuni la bursă, “furtul pe calculator” etc.

Există şi un număr ridicat de delicte comise de minori care nu sunt înregistrate şi sancţionate penal, deoarece ei nu au vârsta majoratului penal sau sunt lipsiţi de discernământ, deşi faptele lor au produs prejudicii şi consecinţe negative asupra persoanelor şi bunurilor.

In funcţie de săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor şi crimelor, fenomenul delincvent are dimensiuni şi aspecte diferite :

- delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită în literatura sociologică şi criminologică “cifra neagră” a criminalităţii. Ea este constituită din totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost sau nu, descoperite şi înregistrate de organele penale. Criminalitatea reală reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, dar estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;

- delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care include acea parte a actelor săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi identificate de către organele specializate de control social. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale, întrucât nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;

- delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de organele de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale; volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel, unele delicte (şi delincvenţi) sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legale de prescripţie, iar unele nu se mai judecă datorită decesului delincventului sau sustragerii acestuia de la judecată. Uneori, legea intervine şi dezincriminează unele delicte care au fost săvârşite în mod real sau înlătură răspunderea penală a făptuitorilor pe motive de minoritate, iresponsabilitate, etc. Ca urmare, diferitele tendinţe şi evoluţii ale delincvenţei judecate reprezintă fie rezultatul multiplicării şi extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate până atunci, fie al creşterii eficienţei activităţii organelor de justiţie, de sancţionare a persoanelor care au comis acte antisociale.

Din punct de vedere sociologic, delincvenţa reală reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate, întrucât grupează ansamblul abaterilor şi încălcărilor penale săvârşite efectiv şi concret într-o anumită comunitate socială şi într-o anumită perioadă. Chiar dacă unele delicte şi crime nu sunt descoperite sau nu ajung să fie judecate şi sancţionate din diferite motive (nedescoperirea, dispariţia făptuitorului, amnistia, graţierea sau prescripţia delictului sau delincventului, concilierea victimă-făptuitor etc.), totuşi ele au fost comise în realitate, producând o serie de prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale, drepturilor şi aşteptărilor indivizilor.

Apărând din necesitatea de a evidenţia, identifica şi explica dimensiunea reală a criminalităţii şi delincvenţei şi de a descifra factorii şi condiţiile sociale care generează acest fenomen antisocial, sociologia delincvenţei (sau a criminalităţii) studiază ansamblul manifestărilor şi actelor de delincvenţă săvârşite în realitate în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.

Spre deosebire de dreptul penal, care se ocupă, în special, de aspectele delincvenţei judecate (legale) din punct de vedere al “ansamblului de legi care reglementează într-o ţară exerciţiul represiunii prin stat”, (R.Merle, A.Vitu, 1966) sociologia delincvenţei studiază

28

criminalitatea ca fenomen social, prin evidenţierea şi explicarea factorilor generali şi particulari, obiectivi şi subiectivi, sociali şi individuali care generează acte şi fapte antisociale.

Ea priveşte şi analizează ansamblul acestor factori şi condiţii sociale, dependenţele lor reciproce şi raporturile lor cu alte fapte şi fenomene de natură economică, morală, culturală.

Sociologia delincvenţei studiază procesualitatea elementelor etiologice ale criminalităţii, procesele, fenomenele, instituţiile şi relaţiile sociale care pot influenţa, la un moment dat şi într-o anumită societate, multiplicarea faptelor deviante şi antisociale.

Majoritatea juriştilor şi criminologilor sunt de acord că, în prezent, nu se poate cunoaşte şi explica întreaga complexitate a delincvenţei, multiplele ei determinări sociale, morale sau culturale decât apelând la o serie de noţiuni şi concepte sociologice şi utilizând metode, tehnici şi instrumente de investigaţie specifice sociologiei.

Reprezentând un sprijin important pentru fundamentarea ştiinţifică a demersului juridic şi criminologic, sociologia delincvenţei oferă informaţii şi concluzii utile politicii penale, soluţii şi metode de prevenire a delincvenţei şi de recuperare socială a persoanelor cu comportamente antisociale. Din acest punct de vedere, sociologia delincvenţei se afirmă ca o disciplină cu funcţii descriptive, etiologice şi predictive, care contribuie la perfecţionarea mijloacelor de intervenţie şi acţiune în domeniul dreptului penal, penologiei şi ştiinţei penitenciarelor.

3. Delincvenţi şi delincvenţa.. Corelaţii

Anchetele sociologice consacrate descrierii delincvenţilor au pus în evidenţă corelaţii: 1.Delincvenţa variază tare în funcţie de vârstă: tendinţa spre delincvenţă creşte în

adolescenţă, apoi ea se diminuează (mai puţin repede cu cât nu este cunoscută) o dată cu trecerea de vârsta de 18 sau 20 de ani.

2.Actele de delincvenţă sunt, în marea lor majoritate, comise de bărbaţi, mai degrabă decât de către femei.

3.Contrar unei idei acceptate, s-ar părea că delincvenţii nu sunt suprareprezentaţi în rândul claselor sărace.

4. Actele de delincvenţă sunt comise în grup. 5.Majoritatea actelor de delincvenţă sunt comise de o minoritate nesemnificativă de

delincvenţi, pe care o numim „delincvenţi cronici”. I. Sursele datelor

Delincvenţii sunt dificil de studiat, în măsura în care ei disimulează activităţile lor pentru a evita sancţiunile penale şi morale care li s-ar da.

Pentru cercetători există două moduri de a determina caracteristicile lor socio-demografice: - documentele oficiale realizate de către de poliţie sau de justiţie. ( ex. cazierul judiciar, care relevă ansamblul condamnărilor unui individ)- datele deţinute prin autodezvăluire obţinute prin interogarea directă a indivizilor (indivizii înşişi dezvăluie dacă au comis sau nu acte de delincvenţă în decursul unei anumite perioade şi dacă da, de ce natură şi cu ce frecvenţă).

Fiecare din aceste două moduri de a aduna datele prezintă avantaje şi inconveniente:1. - Documentele oficiale constituie baza clasică pentru a studia delincvenţii.

Principala calitate a acestor date este obiectivitatea lor în calificarea şi datarea actelor de delincvenţă. Inconvenientul acestor acte este că ele nu relevă decât actele de delincvenţă pentru care un individ a fost arestat sau condamnat. Toate actele pe care el le-a putut comite fără să fie descoperit nu-i pot fi imputate, dacă ne limităm la documentele poliţiei sau ale justiţiei. (ex. cum arestările sunt mult mai frecvente pentru anumite tipuri de acte ( de

29

exemplu, agresiunile), decât pentru altele (furturile), date oficiale tind să le indice mult mai adesea pe primele decât pe cele din urmă)

Datele oficiale beneficiază de o bună fiabilitate pentru actele pe care le semnalează, dar ele nu reflectă decât în mod parţial şi subterfugiar, activitatea delincventă totală a unui individ.

2. - Datele autodezvăluite sunt adaptate studiului delincvenţei juvenile şi delictelor care sunt cel mai adesea comise. Ele au un mare avantaj în raport cu datele oficiale:- ele permit cunoaşterea infracţiunilor comise de un individ, dar pentru care el nu a fost

suspectat, nici condamnat; - permit mult mai bine decât datele oficiale, să se determine care este activitatea

delincventă reală a indivizilor – tipurile de acte comise şi frecvenţa lor. Datele autodezvăluite ridică dificultăţi evidente de fiabilitate: - pe de o parte, indivizii interogaţi pot minţi: să disimuleze anumite delicte pe care le-ar fi

fi putut comite sau, din contră, să exagereze şi să-şi atribuie infracţiuni imaginare.- pe de altă parte, ei pot să aibă „găuri” de memorie şi să nu-şi aducă aminte de toate

delictele comise în lunile sau anii precedenţi. Problema disimulării este inevitabilă. Criminologul american Travis Hirschi a arătat, într-o anchetă asupra uni eşantion de

4.000 de liceeni din California, că există o buna corelaţie statistică între delincvenţa autodezvăluită şi delincvenţa oficială: Adolescenţii nu ezită să recunoască faptul că au furat şi destăinuirile lor pot să fie confirmate, într-o mare măsură, de datele oficiale privind contactul cu poliţia. II. Profilul sociodemografic al delincvenţei: două concepte descriptive: participarea şi frecvenţa .

Participarea este variabila care permite distingerea delincvenţilor de non-delincvenţi: un individ „participă” la delincvenţă dacă comite cel puţin un act de delicvenţă în decursul perioadei de timp alese ca referinţă (spre exemplu, în decursul anului 2001).

Pentru un grup de indivizi (spre exemplu, o clasă de vârstă sau populaţia unei ţări), „participarea” reprezintă numărul sau procentul indivizilor din cadrul acestui grup, care au comis cel puţin un act de delincvenţă în timpul perioadei de referinţă.

Pentru un individ care „participă” la activitatea delincventă, putem defini „frecvenţa” acestei activităţi, ca fiind numărul actelor de delincvenţă comise în decursul unui an.

Reprezentăm această frecvenţă prin simbolul „ ” (litera grecească „lambda”). - Un individ care în decursul anului 2001, a comis două agresiuni, a furat cinci maşini şi a

participat la zece spargeri, poate fi caracterizat prin frecvenţa = 17. - Dacă suntem interesaţi de frecvenţa pe tip de infracţiune, vom putea spune, spre exemplu,

că frecvenţa spargerilor este = 10. Participarea şi frecvenţa pot fi evaluate la fel de bine pe baza datelor oficiale, ca şi pe

baza datelor de autodezvăluite. Aceste concepte sunt indispensabile pentru interpretarea corectă a statisticilor de ansamblu aspra actelor de delicvenţă.

Aceste concepte sunt utile în mod egal pentru analiza evoluţiilor delincvenţei. Dacă, spre exemplu, rata delincvenţei creşte, acesta poate semnifica:1.Fie că participarea la delincvenţă este sporită, ceea ce înseamnă că proporţia indivizilor care comit infracţiuni a crescut;2.Fie că frecvenţa activităţii delincvente a crescut. În acest caz, nu există mai mulţi delincvenţi, dar fiecare delincvent devine, în medie, mult mai activ.

Distincţia între participare şi frecvenţă serveşte la analizarea delincvenţei globale, pe de o parte, si, pe de alta parte, la studierea diferenţelor dintre grupurile sociale, din punct de vedere al activităţii lor delincvente. III. Vârsta - Curba vârstelor

30

Relaţia între vârstă şi delincvenţă oferă un prim principiu în explicarea anumitor variaţiuni globale ale ratei infracţionalităţii

Tinerii – adolescenţi şi tineri adulţi – sunt suprareprezentaţi printre autorii actelor de delincvenţă.

Statisticile poliţieneşti americane sunt mult mai detaliate decât cele din Europa, pentru că ele indică inclusiv vârsta indivizilor arestaţi. Ele permit buna vizualizare a „curbei vârstelor”: numărul actelor de delincvenţă (estimat aici prin numărul de arestări) creşte brusc pornind de la vârsta de 12-13 ani, atinge un maxim la vârsta de 18 sau 20 de ani, apoi scade până la bătrâneţe”.

Diminuarea e foarte rapidă după atingerea maximului pentru actele de delicvenţă contra persoanelor.

Această formă a curbei vârstelor – o bruscă creştere până la vârsta de 18 sau 20 de ani, urmată de o scădere uniformă - poate fi confirmată de către alte surse ale datelor oficiale.

Există, însă un semn de întrebare: aceste concluzii pot fi considerate ca imperfect concludente. De fapt, este posibil întotdeauna ca statisticile oficiale să reflecte aspecte ale activităţii instituţiilor care le produc, mai curând decât realitatea fenomenelor de delincvenţă. S-ar putea, spre exemplu, ca poliţia să orienteze spre minori o parte relativ importantă a activităţii sale, decât spre majori. În plus, adulţii reuşesc, datorită experienţei, să se sustragă cu mai multă uşurinţă decât minorii arestărilor.

Dar aceste ipoteze sunt neverosimile. Criminologii susţin aproape în totalitate că tinerii sunt un segment mai bine reprezentat în activităţile de delincvenţă.

Cum evoluează delincvenţa? Există două posibilităţi. 1.- Cea dintâi reprezintă o rată ascendentă a infracţionalităţii, odată cu înaintarea în vârstă a adolescenţilor; procentul este mai mic dacă creşte progresia până la 18-19 ani. Delincvenţii cei mai prococe îşi vor continua acţiunile infracţionale de-a lungul adolescenţei (eventual prelungite la vârsta matură), adăugând noutăţi, perfecţionându-şi stilul şi infracţiunile comise, atrăgând totodată noi membri în cercul infracţional.2.- Cea de-a doua solicitare ar viza grupuri de delincvenţi, care îşi păstrează componenţa şi îşi intensifică, cu timpul, acţiunile infracţionale.

Care din cele două posibilităţi este mai tipică? În urma anchetelor făcute s-a constatat că frecvenţa acţiunilor infracţionale rămâne

relativ aceeaşi în timpul adolescenţei. Dacă, în general, delincvenţa tinerilor creşte, odată cu vârsta, aceasta se datorează

creşterii ratei de participare, deci un fenomen de amplificare a participării la vârsta adolescenţei pe care o teorie a delincvenţei ar trebui să explice împiedicând totodată prelungirea fenomenului la vârsta adulă. Diminuarea numărului infracţiunilor comise după 18-20 de ani pare să funcţioneze din motive simetrice cu acelea care determină intrarea în delincvenţă. S-ar produce aşadar la tinerii adulţi o scădere progresivă şi constantă a ratei participării. (teza invariantei)IV. Genul (sexul)

Majoritatea actelor infracţionale sunt comise de bărbaţi şi doar în mică măsură de femei.

Asta se referă atât la adolescenţi, cât şi la adulţi şi se regăseşte în statisticile oficiale şi în cele de autodezvăluire.

O fină analiză deosebeşte activităţile infracţionale ale bărbaţilor şi ale femeilor, urmărind ambele dimensiuni: participare şi frecvenţă.

Blumenstein a constat că diferenţa de participare între bărbaţi şi femei este cu atât mai mare cu cât infracţiunile comise sunt mai grave.

31

Să începem, aşadar, cu infracţiunile considerate, în general, cel mai puţin grave: „contactele cu poliţia”. O anchetă făcută pe un segment de indivizi născuţi în 1958 în Philadelphia, stabilea că doar 14% din fete avuseseră contacte cu poliţia, spre deosebire de 31% pentru băieţi, deci dublu (statistica nu cuprindea infracţiunile Codului Rutier).

În anchetele vizând categorii largi de infracţiuni, raportul participării a fost, în general de 1 la 3: femeile „participă” de trei ori mai puţin decât bărbaţii.

Analiza tipurilor de acţiuni considerate „grave” constată o participare a femeilor de cinci ori mai mică decât a bărbaţilor. În SUA, bărbaţii au în medie, o şansă de 50% de a fi arestaţi în decursul vieţii, în timp ce femeile de doar 15%.

Din punct de vedere al frecvenţei actelor infracţionale se pare că şi aici femeile se deosebesc de bărbaţi. Conform sondajelor prin autodezvăluire, frecvenţa infracţionalităţii la băieţi ar putea fi dublă faţă de cea a fetelor.

Se poate deci, concluziona că femeile (adolescente ori adulte) comit mult mai puţine acte infracţionale decât bărbaţii, iar atunci când o fac, acestea sunt miţai puţin semnificative, ca şi gravitatea ori frecvenţa.

Ca urmare a comiterii inferioare astfel de acte infracţionale, femeile sunt mult mai rar arestate sau încarcerate decât bărbaţii. Să menţionăm că din numărul persoanelor anchetate de poliţie în Franţa în anul 2003, 13,60% sunt femei, iar în ceea ce priveşte detenţia raportul este de 25 de deţinuţi bărbaţi la femeie.

Femeile delincvente sunt tratate diferenţiat de către poliţie sau de tribunale faţă de bărbaţii delincvenţi.

Nu există un răspuns unanim la această problemă. Unii autori susţin că, probabil din „cavalerism”, femeile sunt mai bine tratate ori mai puţin aspru condamnate decât bărbaţii pentru acte de aceeaşi gravitate.

Admiţând că pentru infracţiuni de aceeaşi gravitate, femeile sunt mai puţin aspru pedepsite (fapt nedovedit încă), s-ar putea ca această diminuare a severităţii să se datoreze unor caracteristici specific feminine: de exemplu, unele pot fi considerate „mame bune” şi vor fi tratate mai bine decât cele considerate „mame rele”; sau pur şi simplu, acelea care sunt mame pot primi un tratament mai bun dată fiind importanţa acordată de membrii instanţei judiciare celulei familie.

În ceea ce priveşte pofilele de delincvenţă masculină şi feminină, acestea diferă: deşi se constată la nivel mondial o uşoară tendinţă de creştere a ratei infracţionalităţii în rândul femeilor, aceste procentaje sporite referitoare la delincvenţa feminină nu pot răsturna tendinţa dominantă care este preponderent masculină printre autorii de infracţiuni.

Gottfredson şi Hirschi au probabil dreptate concluzionând că atât în ceea ce priveşte sexul, dar şi deosebirile de vârstă, apare fenomenul invariabilităţii: „Ceea ce era valabil pentru vârstă, rămâne la fel şi în domeniul diferenţierilor în funcţie de sex: invariabilitatea în „spaţiu şi timp”.

V. Apartenenţa socialăIdeea că delincvenţii juvenili provin, mai ales, din clase muncitoare - în general din

păturile sărace ale societăţii – constituia până în anii 1950 o evidenţă universal acceptată. Într-un din studiile clasice de criminologie, acela al lui Shaw şi Mckay despre

delincvenţa şi zonele urbane, era scoasă în evidenţă o puternică relaţie între sărăcia unui cartier şi rata delincvenţei juvenile a celor care locuiau acolo (rata se calcula pe baza datelor oferite de poliţie în ceea ce privea arestările).

Una dintre principalele teorii sociologice ale delincvenţei, apărută în anul 1930, teoria „tensiunii”, a lui Robert Merton, îşi declara explicit obiectivul de a demonstra faptul că, la tinerii proveniţi din medii sărace, infracţionalitatea este mai frecvent întâlnită decât la tinerii proveniţi din clasele de mijloc. Exact acest „fapt” avea să fie contestat în anii 1950.

32

Repunerea în discuţie a acestei idei a avut loc odată cu aplicarea unei noi metode de observaţie: ancheta prin autodezvăluire a delincvenţei.

Acest tip de anchetă este adaptat pentru a reliefa actele de delincvenţă juvenilă cele mai răspândite. Prima punere în practică a aparţinut sociologilor americani Short şi Nye. Interogându-i pe adolescenţi, aceştia au ajuns la concluzia că delincvenţa dezvăluită poate fi puţin sau deloc corelată cu apartenenţa la o pătură socială.

Rezultatele similare au fost evidenţiate şi de mulţi alţi cercetători. Travis Hirschi nu a identificat o relaţie notabilă între delincvenţa dezvăluită de

adolescenţi şi statutul social al tatălui, statut evaluat plecându-se de la profesia părintelui ori de la nivelul său de educaţie.

Analizând numărul ori frecvenţa actelor infracţionale, Hirschi nu constată nici în acest domeniu diferenţe remarcabile în funcţie de apartenenţa la o pătură socială. El nu declară că nu există nici o legătură între clasa socială şi delincvenţă, ci afirmă, mai degrabă, că există o relaţie insesizabilă aproape, inexistentă chiar, cu excepţia celor două extreme ale eşantionului: adolescenţii aparţinând sferelor cele mai elevate înregistrează o delincvenţă autodezvăluită ceva mai scăzută decât adolescenţii proveniţi din pătura inferioară a societăţii. Dar chiar şi între cele două categorii, situate la poli opuşi, diferenţele nu sunt uriaşe.

Dacă este accepta verdictul anchetelor prin autodezvăluire, atunci trebuie explicat de ce anchetele efectuate asupra datelor oficiale fac să apară o netă corelaţie între păturile sociale şi delincvenţă.

Această deosebire de păreri se poate explica, mai întâi, prin faptul că: - părinţii înstariţi sunt cel mai bine în măsură să evite întâlnirile copilor lor cu sistemul

judiciar: ei pot mult mai uşor să se înţeleagă pe cale amiabilă cu victimele copiilor lor, plătind despăgubiri pentru stricăciunile provocate sau rambursând bunurile furate şi făcându-i să-şi schimbe părerea despre asta, ca şi de a depune plângere.

- Atunci când copilul lor ridică probleme, ei pot recurge la „circuite paralele” : finanţare privată, şcoli specializate pentru copiii cu probleme, internate, psihologi şi aşa mai departe.

- Maurice Cusson remarca faptul că, copiii din mediul înstărit pot fura de la famiile sau anturajul lor şi se pot expune unui risc mult mai scăzut de a fi denunţaţi poliţiei.

- Reacţia judiciară este diferenţiată în funcţie de originea socială a adolescentului. Atitudinea poliţiştilor ar putea fi diferită pornind de la faptul că ei controlează tineri proveniţi dintr-un mediu sărac şi tineri din mediul înstărit. Dacă aceşti poliţişti îi respectă mai întâi pe concetăţenii lor înstăriţi decât pe cei săraci, ei vor avea tendinţa fie mai puţin severi cu copiii primilor decât cu cei ai celor din urmă. Copiii ai căror părinţi sunt săraci vor fi lipsiţi de aceste resurse şi actele lor de delicvenţă vor deci să fie trecut mult mai dificil cu vederea. Pentru toate aceste motive, proporţia delincvenţilor de origine săracă va putea fi

supraestimată în statisticile oficiale.John Braithwaite este unul din puţinii autori care a contestat consensul ce s-a instalat

în cursul anilor 1960-1970, repunând în cauză relaţia dintre sărăcie şi delincvenţă. În lucrarea pe care a publicat-o pe această temă, el a recenzat 51 de studii efectuate

asupra relaţiei dintre clasa socială şi delincvenţa juvenilă oficială (măsurată prin datele oficiale): 42 dintre ele făceau să pară o relaţie inversă între clasa socială şi dobânda (rata) delincvenţilor. Studiile asupra relaţiei dintre pătura socială şi delincvenţa juvenilă făceau să pară o situaţie contrastantă: 19 dintre ele nu găseau nici o diferenţă semnificativă între delincvenţă şi pătura socială, 15 au concluzionat spre o implicaţie în delincvenţă, semnificativ mult mai puternic la tinerii proveniţi din clasele sociale sărace decât la cei proveniţi din clasa de mijloc şi 7 au dus la aceeaşi concluzie, dar într-un mod mai puţin afirmativ.

33

În anchetele despre delincvenţa adulţilor (întotdeauna evaluate aici conform datelor oficiale), din totalitatea de 46 de studii recenzate, relaţia dintre pătura socială şi delicvenţă era pusă în evidenţă într-un mod încă prea sistematic.

Dacă Braithwaite avea dreptate, trebuia să se considere că anchetele prin autodezvăluire erau subterfugii. Dar de ce o făceau? Aici, de asemenea, ne putem imagina o explicaţie. Tinerii proveniţi din mediul sărac ar fi putut fi mult mai expuşi decât ceilalţi diverselor acte de delincvenţă (vandalism, furturi, violenţă) şi ar fi putut, deci, într-o anumită măsură, să fie insensibilizaţi de aceste lucruri. Această insensibilizare semnifică faptul că pragul lor de toleranţă la violenţă era redus: infracţiunile identice tindeau să fie judecate ca mai puţin grave de către tinerii din mediul sărac decât de către tinerii din mediul înstărit.

Răspunzând la întrebările anchetei, tinerii din mediul sărac interpretau diferit întrebările puse şi subestimau gravitatea delictelor care fuseseră comise – sau nu le considerau ca fiind delicte şi chiar nu le menţionau. Putea astfel să rezulte din aceasta un profil de delincvenţă similară între tinerii săraci şi tinerii înstăriţi, conform anchetelor de autodezvăluire, atunci când, în realitate, tinerii din mediul sărac comiteau, în medie, acte mai numeroase şi mai grave ( şi, deci mult mai susceptibile de a-i pune în contact cu sistemul judiciar).

Travis Hirschi face o remarcă ce poate permite reconcilierea celor două puncte de vedere.

El observă că, autorii care cred într-o relaţie între sărăcie şi delincvenţă, folosesc un raţionament bazat pe noţiunea de „clasă socială”. După o anumită parte a societăţii există clasele de mijloc înstărite, pe de o parte, şi o clasă puternic defavorizată, de cealaltă parte.

În schimb, autorii care contestă existenţa acestei relaţii folosesc un raţionament în termeni de „straturi sociale”. Ei descompun profesiunea tatălui sau nivelul său de educaţie în cinci sau şase straturi eşalonate, de la cel mai jos la cel mai înalt. Ori, fenomenul de sărăcie (ceea ce numim astăzi „excluziune”) poate scăpa unei reprezentaţii stratificate a societăţii. Şi, de fapt, când variabile legate de excluziunea socială sunt introduse în ecuaţie, va reapărea relaţia între „sărăcie” şi delincvenţă.

În ancheta lui Hirschi, spre exemplu, proporţia delincvenţilor care recunoşteau că au comis două acte de delincvenţă sau mai multe, (autodezvăluire) era atribuită mai puternic indivizilor ai căror taţi fuseseră şomeri sau ale căror familii beneficiaseră de ajutoare sociale.

Intervalele între delincvenţe, chiar şi aici, nu sunt foarte importante, dar sunt totuşi mai multe decât acelea care aparţin unei relaţii între delincvenţă şi păturile sociale.

David Farrington a ajuns la o concluzie similară: el estimează că sărăcia părinţilor poate spori probabilitatea ca, copiii să fie delicvenţi (sărăcia este, în opinia lui, un „factor de risc” din punct de vedere al delincvenţei). În acelaşi timp, el atrage atenţia că apare o corelaţie statistică semnificativă între sărăcie şi delincvenţă mai cu seamă atunci când dezavantajele sociale se cumulează: venit familial scăzut, habitat sau cartier ruinat, familie numeroasă.

În concluzie, specialiştii nu cad cu toţii de acord asupra existenţei unei relaţii între clasa socială şi delincvenţa juvenilă. Această relaţie nu poate fi considerată ca una dintre marile regularităţi empirice ale delincvenţei.

4. Delicvenţi şi delicvenţă. Delincvenţii ocazionali şi delincvenţii cronici. Delincventa in grup si delincventa individuala.

A. Delincvenţii ocazionali şi delincvenţii croniciUnul dintre cursurile cele mai influente ale criminologiei contemporane este „Ancheta

Philadelphia”, realizat în perioada anilor 1960 de către Marvin Wolfgang şi colegii săi.

34

Rezultatul cercetărilor sale a devenit celebru: anchetând o grupare de adolescenţi (toţi născuţi în acelaşi an), Wolfgang a constatat că aproximativ unul din trei a avut cel puţin un contact cu poliţia înainte de 18 ani şi aproximativ 6% au avut cinci contacte sau mai multe cu poliţia – aceştia din urmă fiind definiţi ca delincvenţi cronici. (Rezultate similare au fost regăsite de asemenea, în alte anchete, realizate în alte epoci sau în alte oraşe. Putem deci estima că această anchetă ne dă o ordine a amplorii delincvenţei ocazionale şi cronice, într-o clasă de vârstă.)

Ancheta Philadelphiei a fost realizată longitudinal retrospectiv asupra datelor din dosare, în principal din cele şcolare. Studiul a început în 1964. Pentru a putea dispune de toate dosarele a trebuit ca tinerii să fi avut 18 ani în 1963, ceea ce însemnă că se născuseră în 1945. S-a decis deci, ca eşantionul să fie constituit din „băieţi” născuţi în Philadelphia în 1945 şi crescuţi fără discontinuitate în acest oraş între 10 şi 18 ani. Din totalitatea copiilor născuţi în Philadelphia în 1945 au fost înlăturaţi cei care se mutaseră, chiar temporar, în afara oraşului (verificarea unei prezenţe continue s-a făcut cu ajutorul dosarelor şcolare). La sfârşitul calculului, din cei 14.313 de copii născuţi în Philadelphia în 1945, 9.945 au putut fi păstraţi pentru a face parte din grupare. Activitatea lor delincventă a fost măsurată exclusiv pe baza datelor oficiale, şi mai precis, pe baza „contactelor cu poliţia” (arestări). Primul rezultat al anchetei a permis o estimare a „participării” (măsurată pe baza datelor oficiale) la delincvenţă într-o clasă de vârstă: aproximativ o treime din membrii grupării( 34,9%) a avut cel puţin un contact cu poliţia în perioada adolescenţei (10-17 ani). Dar, rezultatul cel mai important priveşte frecvenţa delincvenţei. Autorii au putut număra de câte ori adolescenţii apăreau în dosarele poliţie. Astfel, Marvin Wolfgang şi colegii săi au putut calcula frecvenţa (oficială) a delincvenţei, ceea ce i-a condus la definirea următoarelor categorii: 1. „non-delincvenţii”(nici un contact aparent cu poliţia între 10-17 ani);2. „delincvenţii necronici” ( pe care-i numim „delincvenţi ocazionali” între 1 şi 4 contacte

cu poliţia);3. „delincvenţii cronici” (cinci sau mai multe contacte cu poliţia).

Toate aceste expresii au fost trecute între ghilimele deoarece trebuie folosite cu precauţie.

Mai întâi, contactul cu poliţia nu e, în mod obligatoriu, consecinţa unei delincvenţe agresive (el poate, de exemplu, să intervină ca urmare a consumului de alcool, interzis minorilor). Se poate ca, anumite „delincvenţe” să nu fi avut loc cu adevărat. Apoi, cum ancheta este fondată pe baza datelor oficiale, anumiţi adolescenţi care au comis acte de delincvenţă, dar care nu au fost prinşi, nu sunt compatibili. Atingerea cifrei de cinci contacte, cel puţin, poate defini „delincvenţii cronici”, dar este, bineînţeles, într-o anumită măsură, o cifră arbitrară: autorii ar fi putut stabili limita la 4 sau la 6 sau chiar mai mult. Interpretarea rezultatelor acestei anchete depinde, deci, de definiţia aleasă pentru diferite categorii de „delincvenţi”.

Respectând cu stricteţe aceste nuanţe de judecată, putem indica acum rezultatul major al acestei anchete: un număr mic de „delincvenţi cronici” (6,3%) au comis de unii singuri mai mult de jumătate din infracţiunile grupării (52%). Aceşti delincvenţi cronici reprezintă 18% din totalul „delincvenţilor” (membrii ai studiului care au avut cel puţin un contact cu poliţia).

Rezumând, în ansamblul studiului, aproximativ un adolescent din trei este un „delincvent” şi printre aceşti delincvenţi aproximativ unul din cinci adolescenţi este un „delincvent cronic”.

Evident, ancheta nu se limitează la aceste rezultate privind participarea şi frecvenţa. Ea a avut, de asemenea, ca scop să producă apariţia corelaţiei între contactele cu

poliţia, pe de o parte, şi variabilele sociologice clasice asupra veniturilor părinţilor, a apartenenţei etnice („Alb” sau „Nu alb”) şi a nivelului şcolar, pe de altă parte. Reuşita

35

şcolară este , în medie, din ce în ce mai scăzută când facem legătura între „non-delincvenţii” şi „delincvenţii” având un singur contact cu poliţia, apoi cu „recidiviştii”.

Autorii constată o diferenţă clară de participare în funcţie de venitul părinţilor:- „participarea” este de 45% la adolescenţii născuţi într-un mediu „sărac” şi de 26% la

adolescenţii născuţi într-un mediu „înstărit”; - „delincvenţii cronici” provin 10% din cadrul adolescenţilor născuţi în mediul „sărac”

şi numai 3% din adolescenţii din mediul înstărit. –Diferenţele etnice în materie de delicvenţă sunt mult mai profunde: „participarea” este

de 50% la cei care nu sunt Albi (mai ales la Negri) şi de 29% la Albi; „delincvenţele cronice „ sunt de 14% la cei ce nu sunt Albi şi de 3% la Albi.

Cum cei ce nu sunt albi sunt proporţional mai numeroşi, între „săraci” trebuie verificat dacă apartenenţa etnică nu a dispărut atunci când ne-am gândit la nivelul social dat. Ori, la acelaşi statut social dat, efectul generat de apartenenţa etnică s-ar menţine: la Albii „săraci” participarea este de 36%, în timp ce ea este de 53% la Negri de un nivel de sărăcie cu aceeaşi estimare. Amploarea acestor diferenţe provine, cel puţin în parte, din utilizarea datelor oficiale pentru evaluarea delincvenţei.

Aşa cum există un subterfugiu instituţional - poliţienesc pentru clasa socială de origine, atunci nu avem dreptul să ne îndoim că există unul şi pentru apartenenţa etnică. Dar subterfugiul instituţional nu pare să poată explica totul: criminologii americani par să admită astăzi ideea că Negrii participă mai mult la delincvenţe decât Albii. Aceste diferenţe de participare, ar apărea, de asemenea, în anchetele prin autodezvăluire, dar ele nu sunt semnificative, decât privind delincvenţa cea mai gravă, cum ar fi atacurile şi furturile prin violenţă. Pentru furturi şi spargeri, anchetele prin autodezvăluire nu pun în evidenţă o diferenţă notabilă.

36