GENERALITĂŢI
HORIA PRUNDEANU
Anatomic sistemul nervos poate fi definit ca ansamblul tuturor organelor şi structurilor
formate din ţesut nervos. El realizează integrarea organismului în mediul înconjurător ca şi o
normală funcţionalitate a sa privit ca un tot unitar.
Reglarea nervoasă este rapidă şi are o mare specificitate. Ea se realizează pe baza
proprietăţilor funcţionale ale sistemului nervos de excitabilitate şi conductibilitate.
Excitabilitatea reprezintă proprietatea ţesutului nervos de a fi influenţat de stimuli.
Conductibilitatea reprezintă proprietatea ţesutului nervos de a transmite mai departe
modificările determinate de excitabilitate.
Rolul primordial în elaborarea unor răspunsuri potrivite ale organismului la acţiunea
excitanţilor din mediu, îl joacă sistemul nervos. Reacţia de răspuns este însoţită întotdeauna
de modificări metabolice.
Sistemul nervos poate fi considerat ca fiind format dintr-un sistem ierarhic de circuite,
suprapuse şi integrate, de control a activităţii organismului.
Sistemul nervos oferă organismului posibilitatea de a acţiona adecvat şi rapid faţă de
modificările mediului ambiant asigurând în acest fel garanţia integrităţii structurale şi
funcţionale a organismului, securitatea şi supravieţuirea speciei. El asigură substratul unor
funcţii complexe ca inteligenţa şi gândirea.
Legătura cu mediul înconjurător este realizată de sistemul nervos al vieţii de relaţie
(somatic), iar activitatea organelor interne este integrată de sistemul nervos vegetativ (sau
autonom). Deosebim aşadar un sistem nervos al vieţii de relaţie şi unul vegetativ.
Sistemul nervos al vieţii de relaţie are o activitate voluntară, conştientă, bazată pe
circuite neuronale de tipul arcului reflex. Are ca organ efector muşchiul striat.
Sistemul nervos vegetativ are rolul de a regla activitatea organelor. Este un sistem de
relaţii interne ce asigură o funcţionare reflexă, involuntară a diferitelor funcţii a căror
activitate este de obicei sub nivelul conştienţei (metabolism, termoreglare, circulaţie,
respiraţie, secreţia glandelor endocrine). Activitatea sa este bazată tot pe mecanisme reflexe.
Arcul reflex vegetativ prezintă un neuron central situat în nevrax a cărui axon denumit fibră
preganglionară trece în sistemul nervos periferic şi face sinapsă cu un neuron situat în
ganglionii sistemului periferic. Axonul neuronului ganglionar (fibra postganglionară) asigură
legătura cu efectorul reprezentat de muşchi netezi sau de glande. Este format dintr-o
componentă simpatică şi una parasimpatică.
Există diferenţe ce deosebesc sistemul nervos simpatic de cel parasimpatic. Astfel:
1. activitatea lor este contrarie. În timp ce unul amplifică activitatea unui organ celălalt o
diminuă. Simpaticul are o acţiune difuză şi generalizată în timp ce parasimpaticul are o
acţiune selectivă şi localizată;
2. centrii intranevraxiali de comandă reflexă diferă topografic. Componenta centrală
simpatică este situată în substanţa cenuşie a cornului lateral al măduvei spinării între
neuromerele C8-L2. Componenta centrală parasimpatică se grupează deasupra şi
dedesubtul componentei simpatice, în bulb, punte, mezencefal şi măduva sacrată;
3. locul sinapsei între fibra pre şi postganglionară este situat diferit. Pentru componenta
simpatică el este situat în ganglionii paravertebrali, în timp ce pentru parasimpatic el
este situat în ganglionii din plexurile periviscerale;
4. lungimea fibrei pre şi post ganglionară diferă. Sistemul simpatic are o fibră
preganglionară scurtă şi una postganglionară lungă, în timp ce lucrurile se petrec invers
în sistemul parasimpatic unde fibra preganglionară este lungă şi cea postganglionară este
scurtă;
5. mediatorii chimici eliberaţi de fibra postganglionară sunt diferiţi. Astfel mediatorul
chimic al simpaticului este adrenalina şi noradrenalina, iar cel al parasimpaticului
acetilcolina.
Tabelul 1: Sistemul nervos vegetativ
SIMPATIC PARASIMPATIC
ACŢIUNE -amplifică activitatea unui
organ
-difuză şi generalizată
-diminuă activitatea unui
organ
-selectivă şi localizată
CENTRII INTRANEVRA-
XIALI DE COMANDĂ
REFLEXĂ
-substanţa cenuşie a
cornului lateral al măduvei
(între C8-L2)
-deasupra şi dedesubtul
componentei simpatice, în
bulb, punte, mezencefal şi
măduva sacrată
-nucleii vegetativi ai
nervilor cranieni
SINAPSĂ ÎNTRE FIBRA -ganglionii paravertebrali -ganglionii anexaţi nervilor
PRE ŞI POSTGANGLI-
ONARĂ
cranieni
-ganglionii din plexurile
periviscerale
LUNGIME FIBRE PRE ŞI
POSTGANGLIONARE
-fibră preganglionară scurtă
-fibră postganglionară lungă
-fibră preganglionară lungă
-fibră postganglionară scur-
tă
MEDIATORI CHIMICI -adrenalina
-noradrenalina
acetilcolina
COMPONENTA PERIFE-
RICĂ
-nervii vegetativi simpatici
-lanţuri gang. paravertebrale
-anexată nervilor III,VII,IX,
X
-plexul ruşinos
ACTIVITATE GLOBALĂ -în general rol catabolic de
eliberare şi consumare a e-
nergiei
-de apărare faţă de
schimbările din mediul
extern
-în general rol anabolic, de
acumulare şi păstrare a e-
nergiei în organism
-de control a funcţiilor de
refacere şi conservare a
energiei
Sistemul nervos p oate fi d e asemenea sub împ ărţit într.o comp onentă centrală şi un a
periferică.
Sistemul nervos central (cerebrospinal, nevrax) este acea parte a sistemului nervos
adăpostită de canalul rahidian şi de cavitatea neurocraniană. Este format din măduva spinării
şi encefal.
La rândul său encefalul cuprinde trunchiul cerebral, diencefalul şi emisferele
cerebrale.
Trunchiul cerebral este alcătuit anterior din bulb, punte şi pedunculii cerebrali. El este
legat prin intermediul a 3 perechi de pedunculi cerebeloşi (superiori, mijlocii şi inferiori) cu
cerebelul situat posterior.
Diencefalul este în continuarea mezencefalului fiind alcătuit din talamus, metatalamus,
hipotalamus şi epitalamus.
Emisferele cerebrale în număr de două sunt despărţite prin fisura interemisferică. Ele
sunt legate prin formaţiuni de substanţă albă interemisferică.
Sistemul nervos periferic este situat în afara canalului rahidian sau a cavităţii
neurocraniene. Este format din nervi periferici, plexuri şi ganglioni.
Nervii periferici se desprind de pe suprafaţa nevraxului şi se îndreaptă spre periferie.
Se împart în nervi cranieni şi nervi spinali.
Nervii cranieni în număr de 12 perechi, au originea aparentă pe encefal (majoritatea pe
trunchiul cerebral, mai exact perechile III-XII). Ies sau intră în encefal prin găurile de la baza
craniului şi se distribuie teritoriilor respective de la cap şi gât, iar prin ramurile lor vegetative
la torace şi chiar la abdomen.
Nervii spinali (rahidieni) în număr de 31 de perechi nasc din feţele laterale ale
măduvei spinării. După ce ies prin găurile intervertebrale se distribuie la pielea regiunii
occipitale, pielea şi muşchii gâtului, trunchiului şi membrelor.
Plexurile reprezintă împletiri de nervi sau ramuri ale nervilor. Deosebim plexuri
laterovertebrale, prevertebrale şi intramurale.
Plexurile laterovertebrale se formează prin anastomoza laterovertebrală a nervilor
spinali la diferite nivele. Deosebim plexul cervical, brahial, lombar, sacrat, ruşinos.
Plexurile prevertebrale sunt situate în imediata apropiere a viscerelor. Sunt plexuri
periviscerale sau prevertebrale.
Plexurile intramurale sunt situate în peretele viscerelor.
Ganglionii nervoşi sunt aglomerări de neuroni. Topografic ei se găsesc:
- pe traiectul trunchiurilor nervilor cranieni sau a rădăcinilor nervilor spinali;
- în lanţul simpatic paravertebral; flancând coloana vertebrală de la baza craniului şi până
la coccige;
- în plexurile periviscerale, la întretăierea fibrelor care compun aceste plexuri
- în ganglinii intramurali situaţi în pereţii viscerelor.
Combinând cele două modalităţi de clasificare putem distinge în sistemul nervos:
1. un sistem nervos al vieţii de relaţie format dintr-o:
- componentă centrală reprezentată de encefal şi măduva spinării;
- componentă periferică reprezentată de cele 12 perechi de nervi cranieni, 31 perechi de
nervi spinali (rahidieni) precum şi plexurile laterovertebrale ca şi ganglionii situaţi pe
traiectul trunchiurilor nervilor cranieni sau anexaţi rădăcinii posterioare a nervilor
spinali.
2. un sistem nervos vegetativ cu o componentă simpatică şi una parasimpatică.
Componenta simpatică este formată dintr-o:
- porţiune centrală, formată din centrii intranevraxiali de comandă reflexă situată în
substanţa cenuşie a cornului lateral al măduvei spinării între neuromerele C8-L2;
- porţiune periferică reprezentată de lanţurile simpatice paravertebrale şi nervii vegetativi
simpatici.
Componena parasimpatică este formată dintr-o:
- porţiune centrală, formată din centrii intranevraxiali de comandă reflexă, situată în
nucleii vegetativi ai nervilor cranieni III, VII, IX, X (parasimpaticul cranian) din
trunchiul cerebral respectiv în porţiunea inferioară a substanţei cenuşii a măduvei între
neuromerele S2-S4, (parasimpaticul pelvin);
- porţiune periferică reprezentată de nervii cranieni şi ramurile acestora precum şi
ganglionii anexaţi ramurilor nervilor cranieni (oftalmic, pterigopalatin, otic, sublingual,
submandibular) sau ganglionii din plexurile periviscerale sau intramurale pentru
parasimpaticul cranian, respectiv nervii sacraţi S2-S4, (ramurile anterioare ale acestor
nervi numite nervi splanhnici pelvini fac sinapsă cu neuronii din ganglionul hipogastric)
pentru parasimpaticul pelvin.
Deasupra centrilor intranevraxiali de comandă reflexă sunt situaţi centrii vegetativi de
integrare şi coordonare reprezentaţi de arile neurovegetative şi centrii vegetativi
superiori corticali şi diencefalici (infundibulotuberieni, talamici, subtalamici şi
sublenticulari).
FILOGENEZĂ OLGA RADA
MIHAELA BĂDILIŢĂ
HORIA PRUNDEANU
ALEXANDRU PRUNDEANU
Amoeba, fiinţă unicelulară prezintă reacţii elementare numite tropisme ce au loc în
lipsa sistemului nervos şi care sunt numite din această cauză aneurogene.
Dacă la amoebă sau la alte fiinţe unicelulare reacţia la excitant reprezintă răspunsul
aceleiaşi celule ce recepţionează schimbarea petrecută în mediu, în schimb bureţii au unele
elemente specializate, contractile, ce nu reacţionează doar la excitarea directă, ci şi în cazul în
care excitantul acţionează pe suprafaţa buretelui. Această transmitere se realizează prin
intermediul unor celule încă nespecializate în conducerea nervoasă.
La anemona de mare se evidenţiază un aparat de transmitere a excitaţiei, însă excitaţia
se transmite difuz. Sistemul nervos este sub forma unui plex.
Moluştele au sistemul nervos format dintr-un inel nervos perifaringian, de la care
pleacă cordoane nervoase longitudinale, unite între ele prin numeroase comisuri. Pe inelul
perifaringian încep să se formeze diverşi ganglioni. Acest tip de sistem nervos este primitiv şi
are importanţă filogenetică, întrucât se aseamănă cu sistemul nervos de la turbelariate, care au
un plex nervos subepitelial şi o condensare anterioară de elemente nervoase (figura 1).
Figura 1: Creierul la turbelariate cr- creier; nv- trunchi nervos ventral
(după Matic şi colaboratorii, 1983)
La anelide (viermi inelaţi) sistemul nervos este centralizat şi se distinge printr-o
dezvoltare mare, fiind format din creier (dorsal), un inel periesofagian, şi un lanţ ganglionar
ventral format din perechi de ganglioni metamerici, situaţi în fiecare segment.
Deci, la viermi fiecare din inelele corpului conţine o aglomerare de celule nervoase
(ganglioni) în legătură atât cu celulele receptoare, cât şi cu cele contractile. În acest fel fiecare
inel are aparatul său propriu nervos. Dacă excitaţia nu este prea intensă reacţia este limitată la
un singur inel. Dacă excitaţia este însă mai puternică aceasta se transmite şi în inelele vecine
prin legături ce se stabilesc între ganglionii diferitelor segmente ale viermelui. Celulele
nervoase cu prelungirile lor alcătuiesc un sistem format dintr-o cale senzitivă, un centru
constituit de aglomerarea de neuroni din ganglion şi o cale motorie ce poartă numele de arc
reflex. Prima structură de arc reflex domină structura fiecărui inel al râmei.
Creierul, sau mai bine spus ganglionii cerebroizi, are trei porţiuni (creierul anterior,
creierul mijlociu şi creierul posterior), dar care nu au semnificaţie de metamerie, ci sunt
specializări în legătură cu dezvoltarea organelor de simţ ale primei regiuni ale corpului
(prostomiul). Ganglionii sunt legaţi între ei, în acelaşi segment, prin comisuri şi prin conective
cei din segmentele succesive, dând aspectul de scară, de unde denumirea de sistem nervos
scalariform (figura 2). Pe lângă acest sistem nervos al vieţii de relaţie se diferenţiază şi un
sistem nervos al vieţii vegetative, cu diferite grade de complicare (Matic şi colaboratorii,
1983).
Figura 2: Evoluţia sistemului nervos la anelide
A - poziţia primitivă a creierului în prostomiu şi lanţul nervos ventral dublu;
B - ganglionii ventrali tind a se apropia pe linia mediană;
C - ganglionii uniţi într-un singur lanţ nervos ventral.
(după Matic şi colaboratorii, 1983)
Artropodele prezintă un sistem nervos concentrat în mase ganglionare situate în
vecinătatea muşchilor, care dă naştere unui mecanism neuromuscular care coordonează
mişcările sincrone ale aripilor şi ale picioarelor. Creierul devine organ de comandă. La
artropode apare sinapsa ceea ce face posibilă manifestarea reflexelor simple, segmentare.
La nevertebrate sistemul nervos pare a fi un accesoriu al sistemului senzorial.
La toate nevertebratele, ganglionii nervoşi, constituiţi din celule concentrate la
periferie şi din fibre aşezate în centru, sunt înveliţi de o teacă, ce poate fi comparată cu
meningele. Ea este formată la exterior dintr-o lamă conjunctivă (lama neurală), iar la interior,
dintr-un epiteliu (perineurium) şi suferă mari modificări în timpul metamorfozei.
Sistemul nervos central al cordatelor reprezintă un organ nou, în comparaţie
cu acela al nevertebratelor. În sprijinul acestei ipoteze pledează atât dezvoltarea sa
embriogenetică, cât şi structura sa generală.
Într-adevăr, dacă la unele nevertebrate, se poate observa formarea sistemului nervos,
plecând de la o îngroşare ectodermică, de tipul plăcii neurale, aceasta nu se dezvoltă însă
niciodată într-un canal neural, aşa cum este neuraxul primitiv de la vertebrate. De asemenea şi
dispoziţia elementelor nervoase este diferită la primele în comparaţie cu acestea din urmă, la
care celulele nervoase se află întotdeauna iniţial dispuse în partea centrală a organului, în timp
ce fibrele se află la periferie (Dornescu şi Necrasov, 1968).
Cordatele care fac trecerea spre vertebrate au un tub neural şi nervi spinali, fără însă a
poseda un creier definitiv şi nervi cranieni.
Sistemul nervos atinge un înalt grad de dezvoltare şi complexitate la vertebrate. El
coordonează activitatea întregului organism şi îl integrează în mediu.
În alcătuirea sistemului nervos intră sistemul nervos cerebro-spinal cu o parte centrală
(neuraxa) şi o parte periferică constituită din nervi şi ganglioni cranieni şi rahidieni, şi un
sistem nervos vegetativ alcătuit din centrii nervoşi situaţi în neuraxă şi din ganglioni şi nervi
vegetativi (Ceuca şi colaboratorii, 1983).
La amfibieni (clasă de vertebrate care ocupă o poziţie intermediară între peşti şi
celelalte vertebrate; trăiesc când în apă, când pe uscat; exemple de amfibieni: broasca,
salamandra, tritonul), edificarea tubului neural este simplă. Placă neurală devine succesiv
şanţ, canal apoi tub neural primitiv. Formarea tubului neural începe din porţiunea sa mijlocie
înaintând concomitent spre cele două extremităţi. Închiderea tubului neural întârzie, la cele
două extremităţi persistând două orificii numite neuroporul cranial, respectiv neuroporul
caudal.
La reptile placa neurală este mai lată la capătul cranial, unde formează placa cerebrală
şi primordiul encefalului (formă embrionară timpurie, primitivă a encefalului) şi mai îngustă
în rest constituind placa medulară (primordiul măduvei spinării). Tubul neural primitiv,
independent de ectoderm, prezintă neuroporul caudal şi cranial la cele două extremităţi şi
comunică pentru scurt timp cu canalul neurenteric (canal care perforează endodermul şi se
deschide în sacul vitelin făcând o legătură temporară între acesta şi amnios), rămăşiţa
porţiunii iniţiale a canalului blastoporal (canal notocordal).
SNC al vertebratelor este constituit din formaţiuni ce nu sunt superpozabile, dar
interdependente (figura 3, 4, 5, 6).
Măduva spinării răspunde funcţiilor metamerice (metamerie=împărţire a corpului în
segmente asemănătoare care se succed; este bine exprimată în fazele embrionare), ea fiind
centrul fenomenelor reflexe simple şi complexe, somatice şi viscerale.
Rombencefalul şi mezencefalul corespunzând aproximativ trunchiului cerebral
reprezintă un centru de motricitate automată şi de reglare viscerală.
La peşti, amfibieni, reptile şi păsări mezencefalul are rol suprasegmentar ce pierde din
importanţă la mamifere.
Prozencefalul reprezintă o construcţie etajată în spaţiu ce formează prin diviziune
diencefalul şi telencefalul.
Diencefalul reprezintă centrul inteligenţei specifice (instinctul). El este centrul de
coordonare la vertebratele inferioare, în timp ce la vertebratele superioare este centrul vieţii
afective.
Emisferele cerebrale capătă importanţă la reptile, păsări şi mai ales la mamifere.
Porţiunea lor superioară denumită palium (scoarţa cerebrală) este constituită din arhipalium şi
neopalium.
Arhipalium joacă un rol esenţial în fiziologia necesităţilor, a instinctelor şi în general
în comportamentul individului la mamifere şi la om.
Neopalium domină activitatea conştientă, voluntară şi psihică la mamifere şi în
particular la om.
La ciclostomi sistemul nervos este reprezentat de 5 vezicule dispuse în acelaşi plan.
Encefalul are legături scurte cu măduva spinării, iar nervii senzitivi şi motorii sunt separaţi,
toate acestea reprezintă caracterele de primitivitate ale sistemului nervos de la ciclostomi.
Cerebelul se prezintă sub forma sa cea mai primitivă la ciclostomi. Iniţial recepţionează
influxurile venite de la sistemul acusticolateral. Pe parcursul înaintării pe scara evoluţiei va
deveni centrul de control al echilibrului, al atitudinii, al tonusului muscular şi al coordonării
motoare. Filogenetic se disting trei formaţiuni: arhi, paleo şi neocerebelul. Cerebelul apare la
peşti, fiind constituit de un complex noduloflocular. Această formaţiune ce ţine de arhicerebel
şi intervine în controlul mişcărilor axiale, este de la început în legătură cu nucleii vestibulari
din trunchiul cerebral. De fapt ea reprezintă cerebelul în totalitate.
La peşti encefalul este mic şi nu umple întreaga cutie craniană. Funcţiile circulatorii,
respiratorii şi digestive depind de segmentele branhiale, în timp ce musculatura este sub
dependenţa segmentelor medulare.
La peştii cartilaginoşi encefalul este reprezentat de 2 emisfere cerebrale separate prin
şanţul interemisferic slab evidenţiat. La peştii osoşi telencefalul este reprezentat aproape
exclusiv de corpii striaţi ce se prelungesc cu tractusuri olfactive care se prelungesc cu bulbii
olfactivi. Telencefalul are rol olfactiv, distrugerea lui ducând la pierderea olfacţiei.
Diencefalul este reprezentat de epifiză, situată dorsal, talamus, la care vin fibrele optice şi
hipotalamus foarte bine dezvoltat. La peştii cu simţul văzului bine dezvoltat apar corpii
geniculaţi laterali ce sunt masa de substanţă nervoasă la care vin fibrele optice. Mezencefalul
reprezintă porţiunea cea mai dezvoltată a encefalului peştilor, având rol în coordonarea
comportamentală. La nivelul mezencefalului întâlnim lobi optici (ce se păstrează şi la celelalte
vertebrate) şi centri nervoşi la care vin informaţiile de la urechea internă şi linia laterală.
Metencefalul sau cerebelul este foarte bine dezvoltat datorită mişcărilor complexe
realizate de peşti. Metencefalul conţine centri nervoşi ce controlează unele procese fiziologice
cum sunt circulaţia şi respiraţia (doar la ciclostomi) ,dar şi centri nervoşi ce controlează
activitatea celulelor tegumentare încărcate cu pigmenţi, celule ce dau culoarea corpului. Pe
laturile encefalului se observă 10 perechi de nervi cranieni. Măduva spinării nu mai este
turtită ca la ciclostomi ci este cilindrică şi apar nervii spinali micşti prezenţi şi la celelalte
vertebrate.
Cerebelul plagiostomilor (ordin de peşti cu schelet cartilaginos cu gură în formă de
semilună sau de deschizătură transversală cu orificiile branhiale deschise direct la exterior;
exemple de plagiostomi: pisica de mare, vulpea de mare) este primitiv, având o structură
tipică, formată dintr-o porţiune mediană (corpul) aferentată de căile spinocerebeloase şi două
porţiuni laterale simetrice (lobii auriculari) conectate cu complexul nuclear al nervilor liniei
laterale. Observaţiile lui Ten Cate au arătat că există un raport strâns între funcţia locomotorie
şi dezvoltarea cerebelului la diferite specii de plagiostomi. Astfel, Torpedo marmorata (rechin
cu aspect de pisică de mare), ce rămâne culcat pe fundul bazinului şi nu se deplasează decât
rareori şi pe distanţe scurte, are un cerebel mic şi puţin dezvoltat. Trygon pastinaca (pisica de
mare, de culoare albă gălbuie, cu un corp fără ghimpi, de formă romboidală, ajunge la 5-6 kg
greutate şi 1m lungime. Se hrăneşte cu peşti şi crustacee) şi Myliobates aquilla (rechin cu
aspect de pisică de mare), care sunt înotători excelenţi, au un cerebel mare şi bine diferenţiat
prin şanţuri transversale.
Mezencefalul îndeplineşte funcţii vizuale auditive şi statice. La amfibieni este mult
mai dezvoltat decât la peşti. Telencefalul este reprezentat de 2 emisfere cerebrale ce sunt
separate prin şanţul interemisferic. La baza emisferelor cerebrale se găsesc corpii striaţi ce
controlează mişcarea. Emisferele cerebrale se prelungesc anterior cu bulbii olfactivi. Pentru
prima dată în seria animală se observă un început de formare a “scoarţei cerebrale” adică
neuronii încep să migreze spre periferia emisferelor cerebrale. Conexiunile telencefalului cu
etajele inferioare (talamus, mezencefal şi hipotalamus) sunt mult mai complexe.
Diencefalul este format din epifiză dispusă dorsal, talamus la care vin fibrele optice şi
pentru prima dată acestea ajung mai departe la emisferele cerebrale şi hipotalamus ce are rol
în coordonarea funcţiilor vegetative.
Mezencefalul este reprezentat de cei doi lobi optici la care vin fibrele optice. La fel ca
şi la peşti îndeplineşte funcţii vizuale, auditive şi statice.
Metencefalul sau cerebelul este mai slab dezvoltat ca la peşti datorită mişcărilor mai
simple efectuate de aceştia. La amfibieni apare paleocerebelul. Reîntâlnim cele două
subdiviziuni ale cerebelului cu menţiunea că lobii auriculari sunt mai dezvoltaţi la amfibiile
caudate (în relaţie cu viaţa acvatică) în timp ce la amfibiile acaudate predomină corpul
cerebelului şi deci conexiunile spinocerebeloase, probabil în legătură cu coordonările motorii
mai complexe necesare modului de viaţă terestru.
Mielencefalul sau bulbul rahidian este la fel ca la peşti dar apare în plus nucleul
nervului acustic la care vin informaţiile auditive şi nucleul nervului vestibular cu rol în
echilibru. Are 10 perechi de nervi. Măduva spinării ocupa tot canalul coloanei vertebrale şi
este mai scurtă şi se termină cu o prelungire numita “coada de cal” la formele superioare
(anure).
Măduva spinării prezintă 2 dilataţii şi anume: dilataţia cervicală şi dilataţia toraco-
lombară.
Măduva spinării prezintă nervi spinali micşti.
La reptile datorită adaptării la viaţa terestră sistemul nervos este mai dezvoltat.
La nivelul encefalului se observă 3 curburi.
Telencefalul este reprezentat de 2 emisfere cerebrale ce sunt voluminoase foarte bine
dezvoltate, ele acoperind parţial diencefalul. Emisferele cerebrale sunt separate prin şanţul
interemisferic şi se prelungesc cu tractusul şi bulbii olfactivi. Pentru prima dată în seria
animală apare scoarţa cerebrală ce este formată din două straturi celulare:
un strat superficial senzitiv şi un strat profund piramidal ce este motor.
Corpii striaţi îndeplinesc funcţii senzitive adică de recepţionare a informaţiilor şi funcţii
motoare adică de conducere a comenzilor la organele efectoare.
Diencefalul reprezentat de epifiză ce îndeplineşte funcţii senzoriale (de orientare spre
o sursă luminoasă) talamus şi hipotalamus este mai bine dezvoltat ca la amfibieni.
Mezencefalul este reprezentat de cei 2 lobi optici. Apar mai precis tuberculii bigemeni
posteriori, la care vin informaţiile auditive şi tuberculii bigemeni anteriori ce orientează
reflexele vizuale.
Tot la nivelul mezencefalului la reptile apare nucleul roşu ce este masa de substanţă
cenuşie ce controlează tonusul muscular diminuându-l.
Metencefalul este redus la amfibieni; excepţie crocodilii unde este format din 3 lobi (la
fel ca la păsări şi mamifere). La nivelul cerebelului apar nuclei intracelebeloşi ce controlează
tonusul muscular şi au rol în echilibru.
Cerebelul reptilelor se caracterizează prin apariţia nucleilor cerebeloşi propriuzişi.
Bulbul rahidian este la fel ca la amfibieni.
Pe marginile encefalului se observă 12 perechi de nervi cranieni.
Măduva spinării este cilindrică şi dreaptă (uniformă) şi are două dilataţii (cervicală şi
lombară la crocodili, broaşte).
La păsări telencefalul este format din 2 emisfere cerebrale de formă triunghiulară
separate prin şanţul interemisferic.
Emisferele cerebrale se prelungesc anterior cu bulbii olfactivi ce sunt reduşi (simţul
mirosului slab dezvoltat). Corpii striaţi sunt reduşi, împreună cu talamusul formează
complexul “talamo-striat” cu rol in comportamentul instinctual (construirea cuiburilor).
Scoarţa cerebrală este tot slab dezvoltată.
Diencefalul este format din epifiză, dispusă dorsal. Ea devine glandă cu secreţie
internă. Talamusul este mult mai dezvoltat. La el vin fibrele optice şi pentru prima dată de aici
pornesc impulsuri ce ajung la emisferele cerebrale. Hipotalamusul este foarte bine dezvoltat.
Hipotalamusul îndeplineşte funcţii vegetative.
Mezencefalul este format din doi lobi optici dispuşi lateral cu funcţii vizuale. Sub lobii
optici se g ăsesc nucleii spiriformi ce sunt caracteristici păsărilor cu rol în coordonarea
mişcărilor globului ocular şi în mişcarea somatică în general.
Se păstrează şi nucleul roşu cu rol în controlul tonusului muscular.
Metencefalul este voluminos fiind format dintr-o porţiune centrală străbătută de
şanţuri transversale porţiune numită vermis şi din 2 porţiuni laterale de formă conică.
Cerebelul păsărilor este mult mai dezvoltat decât cel al reptilelor ţinând cont de funcţia de
echilibrare perfecţionată şi condiţionată de specializarea la zbor. Prezintă mai multe fisuri în
raport cu cel al reptilelor. Deja la embrionul de 10 zile se remarcă schiţa celor 3 fisuri
importante. Lobii posterior şi anterior sunt supuşi cel mai puţin modificărilor evolutive
ulterioare, fiind formaţiunile filogenetice cele mai vechi legate de funcţia vestibulară şi de
aferenţele spinocerebeloase. Lobul mijlociu, formaţiunea cea mai tânără a cerebelului, rămâne
ca şi la reptile materialul potenţial de organizare a noului cerebel. Masele celulare profunde
sunt împărţite în 4 grupe: nucleul acoperişului, nucleul intercalat, nucleul intermediar şi
nucleul lateral.
Scoarţa cerebeloasă cuprinde cele 3 straturi caracteristice.
Are rol în funcţia de echilibru şi menţinerea tonusului muscular.
Mielencefalul sau bulbul rahidian are aceleaşi formaţiuni ca până acum, dar apar în
plus olivele bulbare, ce sunt masa de substanţă nervoasă ce apare datorită adaptării la zbor.
La păsările bune înotătoare apar şi olivele secundare ce controlează înotul. Măduva
spinării este cilindrică, mai alungită în porţiunea cervicală şi prezintă două dilataţii: una
branhială şi una lombară.
La mamifere telencefalul este format din două emisfere cerebrale, voluminoase
separate prin şanţul interemisferic şi acoperă aproape complet tot encefalul. Emisferele
cerebrale la mamiferele inferioare (marsupiale, monotreme) şi la mamiferele insectivore sunt
netede sau aproape netede, iar la mamiferele superioare (primate, om) prezintă numeroase
circumvoluţiuni cerebrale. Scoarţa cerebrală atinge maximum de dezvoltare fiind formată din
numeroase straturi. Aceste straturi sunt împărţite pe 3 zone:
1. zona senzitivă (ajung comenzile)
2. zona motorie (pleacă comenzile)
3. zona de asociaţie
În zona senzitivă ajung informaţiile şi anume auditive, vizuale, termice, dureroase, iar
din zona motorie pornesc comenzile la organele efectoare (muşchi, glande). Fibrele nervoase
ale zonei motorii transmit impulsuri ce determină mişcări grosolane şi foarte puţin mişcări de
precizie la mamiferele inferioare. Mişcările voluntare se realizează pe calea piramidală ce este
nou apărută la mamifere. Calea extrapiramidală este prezentă şi la celelalte vertebrate.
Zona de asociaţie controlează activitatea comportamentală psihică (învăţare, gândire).
Corpii striaţi sunt şi ei bine dezvoltaţi controlând echilibrul, mişcarea membrelor, tonusul
muşchilor flexori şi extensori.
Diencefalul este format din epifiză, talamus, ce reprezintă ultima staţie pentru fibrele
ascendente ce ajung la telencefal şi hipotalamus. Talamusul conţine numeroşi nuclei senzitivi
la care ajung informaţiile ce sunt transmise la telencefal. Hipotalamusul îndeplineşte funcţii
vegetative, fiind format din numeroşi nuclei. La nivelul său apare nucleul mamilar, ce este
caracteristic mamiferelor. Hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii: controlează
temperatura corporală la păsări şi mamifere, starea de somn şi veghe, funcţia de consum a
apei şi a hranei etc. Hipotalamusul este subordonat emisferelor cerebrale.
Mezencefalul - lobii optici. La vertebratele superioare apar funcţii noi dependente de
trunchiul cerebral: echilibrul, auzul, fonaţia, motilitatea facială.
Protuberanţa se distinge tardiv de bulb.
Nucleul roşu este unul din primele organe suprasegmentare în apariţie. La mamiferele
inferioare este format dintr-o porţiune magnocelulară ce dă naştere fasciculului rubrospinal
Von Monakov. Pierde din importanţa de organ suprasegmentar prin dezvoltarea formaţiunilor
superioare. Formaţiunii magnocelulare i se va adăuga formaţiunea parvocelulară prezentă
aproape în exclusivitate la om.
Tubeculii bigemeni: anteriori şi posteriori (caracteristici mamiferelor).
Apare substanţa neagră (masă de substanţă cenuşie) care împreună cu nucleul roşu
controlează mişcările membrelor.
Metencefalul reglează tonusul muscular. La mamifere cerebelul apare sub forma unor
excrescenţe bilaterale ale plăcii dorsale a rombencefalului, care se unesc pe linia mediană
schiţând pentru prima oară vermisul.
La mamifere apar şi emisferele cerebeloase, la început mai curând ca nişte muguri
laterali ai vermisului. Suprafaţa emisferelor comparativ cu cea a vermisului variază. La câine
şi la pisică emisferele sunt ceva mai mari, dar inferioare ca volum vermisului. La maimuţe
raportul se inversează, emisferele cerebeloase fiind mult mai mari. Creşterea progresivă a
emisferelor cerebeloase, paralel cu micşorarea de volum a vermisului este explicată prin rolul
deosebit pe care îl au emisferele şi vermisul în reglarea diferitelor mişcări ale corpului.
Bolk susţine că dezvoltarea emisferelor cerebeloase este în raport nu numai cu
dezvoltarea mişcărilor asimetrice, dar şi cu cea a mişcărilor uşor diferenţiate.
Mielencefalul este asemănător cu cel de la celelalte vertebrate, îndeplinesc funcţii
multiple cum ar fi: salivaţia, deglutiţia, circulaţia, respiraţia, transpiraţia etc.
Măduva spinării este cilindrică, dispusă in canalul coloanei vertebrale cu o structură la
fel ca la om. Nervii cranieni sunt în număr de 12.
În evoluţia sistemului nervos se observă trei procese fundamentale:
- o concentrare a elementelor nervoase pe liniile principale de simetrie ale corpului;
- o cefalizare, adică o concentrare a organelor nervoase în regiunea anterioară a corpului
la animalele nevertebrate;
- o telencefalizare caracteristică animalelor vertebrate, scoarţa cerebrală atingând
maximum de dezvoltare la mamifere, ei subordonându-i-se celelalte etaje inferioare.
(Benchea şi colaboratorii, 1976).
Figura 3: Dezvoltarea părţilor noi ale telencefalului (neopaliumul în negru)
A- Chimera; B- Varanus ; C- Lepus; D- Homo
1 – bulb olfactiv; 2 – corpul striat; 3 – diencefalul; 4 – mezencefalul;
5 – metencefalul; 6 – mielencefalul.
(după Dornescu şi Necrasov, 1968)
Figura 4: Evoluţia encefalului în seria vertebratelor, schema secţiunii sagitale a
encefalului la:
A- teleosteeni; B- batracieni ; C- reptile; D- pasări; E- mamifere;
linii orizontale – telencefal; negru – diencefal; punctat – mezencefal;
negru cu puncte albe – cerebel; haşuri – mielencefal.
(după Dornescu şi Necrasov, 1968)
Figura 5: Evoluţia encefalului în seria vertebratelor,
schema encefalului văzut dorsal la:
A- selacieni; B- teleosteeni; C- batracieni; D- reptile; E- pasări; F- mamifere lisencefale
(iepure); G- mamifere girencefale (câine)
1 – telencefal; 2 – diencefal; 3 – mezencefal; 4 – cerebel; 5 – mielencefal.
(după Dornescu şi Necrasov, 1968)
Figura 6: Creierul la: A - viermi, B - insecte, C - păsări, D - om.
ONTOGENEZĂ
HORIA PRUNDEANU AUREL BĂCEAN
ALEXANDRU PRUNDEANU
Neurulaţia reprezintă transformarea ectoblastului supracordal în tub neural, acesta
fiind flancat de două formaţiuni longitudinale numite creste neurale. În formarea tubului
neural sunt necesare trei stadii succesive:
− dezvoltarea plăcii neurale din ectoderm în zilele 7-18 (figura 7 a);
− formarea canalului neural prin invaginarea plăcii neurale (figura 7 b);
− apariţia tubului neural prin invaginarea marginilor canalului neural (figura 8).
Figura 7a: Formarea plăcii neurale (după Tuchmann Duplessis)
1. Ectoblast; 2. Placă neurală.
Figura 7b: Formarea canalului neural (după Tuchmann Duplessis)
1. Creastă neurală; 2. Canal neural.
Tubul neural prezintă doi neuropori, un neuropor anterior care se închide aproximativ
în ziua a 26-a de viaţă embrionară, şi un neuropor posterior care se închide în ziua a 28-a de
viaţă embrionară (figura 9). Înainte de închiderea completă a tubului neural apar crestele
neurale (fig. 8) care formează bandelete longitudinale ce se întind de la extremitatea caudală
la zonele mezencefalice ale tubului neural. Prin fragmentarea crestelor neurale se formează
schiţele neurale.
Figura 8: Formarea crestelor neurale (după Tuchmann Duplessis)
1. Creastă neurală; 2. Epiblast; 3. Tub neural; 4. Ganglion; 5. Măduvă.
Figura 9: Formarea tubului neural al embrionului uman (după Tuchmann
Duplessis)
1. Amnios; 2. Somite; 3. Neuropor anterior; 4. Neuropor posterior.
Din porţiunea superioară a tubului neural se vor forma în săptamâna a 4-a a vieţii
embrionare prozencefalul, mezencefalul şi rombencefalul.
În săptămâna a 5-a de viaţă embrionară din prozencefal se vor forma telencefalul şi
diencefalul, iar din rombencefal metencefalul şi mielencefalul. Toate aceste procese au ca
rezultat formarea a cinci vezicule cerebrale (figura 10).
Figura 10: Stadiul de cinci vezicule (după Tuchmann Duplessis)
Ventral de tubul neural se formează coarda dorsală (notocord; cordon alungit de celule
inclus în teci slab structurate). Constituie scheletul axial primitiv al embrionului servind ca ax
în jurul căruia se dezvoltă corpurile vertebrale. Persistă ca nuclei pulpoşi ai discurilor
intervertebrale, cu rol inductiv (de analiză a legăturilor cauzale), şi o valoare sistematică.
Rostral coarda dorsală se întinde în zona viitoarei zone cefalice, până la marginea posterioară
a fosei hipofizare localizată pe sfenoid. Coarda dorsală se va pune în raport cu o parte a
encefalului. Acea parte a encefalului care se dezvoltã în raport cu coarda dorsalã poartã
numele de cordencefal şi va edifica trunchiul cerebral.
Telencefalul va forma emisferele cerebrale.
Din diencefal derivă epitalamusul, epifiza, talamusul, hipotalamusul, hipofiza şi
veziculele optice.
Din mezencefal derivă pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni.
Metencefalul va da naştere punţii şi cerebelului.
În fine din mielencefal se formează bulbul rahidian.
Emisferele cerebrale au în general suprafaţa netedă. La 14 săptămâni, pe faţa laterală
a emisferelor apare o adâncitură numită fosa lui Sylvius care va fi acoperită de lobul frontal şi
de lobul temporal. Din porţiunea ei caudală, porneşte spre lobul occipital un şanţ.
Aproximativ în acelaşi timp, emisferele vor fi brăzdate pe convexitatea lor de un şanţ, orientat
de sus în jos şi dinapoi înainte. Acest şanţ este numit şanţul central (Rolando).
După apariţia acestor şanţuri pe suprafaţa emisferelor cerebrale se vor forma
numeroase şanţuri sinuoase ce vor delimita circumvoluţiile cerebrale.
Formaţiunile derivate din telencefal şi diencefal vor comunica prin intermediul
comisurilor ce leagă jumătatea dreaptă de cea stângă. În ordinea apariţiei prima comisură este
comisura albă anterioară, urmată de fornix. În luna a 3-a se dezvoltă cea mai voluminoasă
comisură interemisferică numită corpul calos.
Până la începutul lunii a 2-a de viaţă embrionară, pereţii veziculelor cerebrale sunt
constituiţi doar din neuroepiteliul zonei germinative. La şfârşitul lunii a doua neuroepiteliul
proliferează formând zona mantalei, dublată la exterior de zona marginală.
În cursul lunii a 3-a de viaţă fetală, neuroblastele şi glioblastele mantalei migrează
spre zona marginală constituind cortexul cerebral primitiv. Acesta se dezvoltă în arhipalium şi
neopalium .
Procesul de structurare a cortexului cerebral se petrece în lunile 3-6 de viaţă fetală. În
final cortexul va avea 6 straturi.
În pereţii laterali ai ventriculului III apar 3 îngroşări ce devin talamus, hipotalamus,
epitalamus.
Talamusul derivă din lamele alare, proemină în ventriculul III şi în 80 % din cazuri
fuzionează prin adhesio interthalamica. Posterior de pulvinar se formează corpii geniculaţi.
Hipotalamusul derivă din placa ventrală. El ajunge în zona intermediară a pereţilor
diencefalici. Corpii mamilari leagă hipotalamusul de structurile superioare ale rinencefalului
şi de cele inferioare ale trunchiului.
Epitalamusul se dezvoltă din tavanul şi din porţiunea dorsală a peretelui lateral al
diencefalului.
Din extremitatea inferioară a tubului neural se va constitui măduva spinării, iar din
crestele neurale, situate de-o parte şi de alta a tubului neural, ganglionii nervilor cranieni şi ai
nervilor spinali (rahidieni) şi ganglionii vegetativi.
Dezvoltarea măduvei spinării se face de sus în jos.
La sfârşitul săptămânii a 5-a, prin gruparea materialelor celulare în zona mantalei se va
forma substanţa cenuşie a coarnelor anterioare şi posterioare.
Zona marginală va fi formată din pachete de fibre mielinice. Rădăcinile nervilor
spinali împart substanţa albă a măduvei spinării în cordoane anterioare, laterale şi posterioare.
Măduva spinării se caracterizează prin succesiunea unor segmente asemănătoare
numite mielomere. Fiecare mielomer emite o pereche de nervi spinali. Pe secţiunea
transversală a măduvei se disting lamele alare, lamele fundamentale şi şanţurile limitante
(figura 11). Lamele ventrale vor avea funcţii motorii, lamele alare (dorsale) vor avea funcţii
receptoare, iar regiunea şanţurilor limitante va constitui viitoarea zonă vegetativă a măduvei.
Figura 11: Dezvoltarea lamelor bazale şi alare (după Tuchmann Duplessis)
1. Tavan; 2. Lamă alară (senzitivă); 3. Şanţ limitant (vegetativ); 4. Lamă
fundamentală; 5. Planşeu.
La un embrion în vârstă de 8 săptămâni, măduva spinării ocupă canalul rahidian pe
toată lungimea sa. Cum creşterea în lungime a măduvei spinării este mai lentă decât cea a
coloanei vertebrale, la adult, capătul caudal al măduvei spinării se opreşte la nivelul celei de-a
doua vertebre lombare.
Tubul neural suferă două tipuri de transformări: unele în lăţime, celelalte în lungime.
Primele vor forma sistemul nervos periferic, în timp ce celelalte sunt rezultanta a patru
fenomene principale: segmentarea, curbarea, bascularea şi dezvoltarea inegală.
Peretele ventral (lama fundamentală sau bazală) stă la originea formaţiunilor motrice.
Peretele lateral (intermediar) reprezintă originea formaţiunilor neurovegetative, în timp ce
peretele dorsal (lama alară) va fi la originea formaţiunilor senzitive.
Segmentarea va duce la apariţia iniţială a 3 vezicule cerebrale, iar mai apoi a celor 5
vezicule cerebrale. Măduva spinării se lărgeşte la nivelul emergenţelor cervicale şi lombare.
Curbarea are drept rezultat apariţia a 3 curburi la nivelul encefalului:
1. curbura cefalică (vertexului) situată la nivelul mezencefalului care se dezvoltă prima;
2. curbura nucală, la unirea măduvei cu bulbul, curbură determinată de greutatea
cerebelului;
3. curbura pontină ce apare la nivelul rombencefalului.
Măduva spinării va urma curburile cervicală, dorsală şi lombară ale coloanei
vertebrale.
Dezvoltarea marcată a telencefalului şi metencefalului în dauna celorlalte vezicule
face ca pe suprafaţa superioară a encefalului să fie vizibile doar emisferele cerebrale şi
cerebelul.
TESTE − ONTOGENEZĂ
1. Tubul neural:
A. Rezultă prin transformarea endoblastului supracordal
B. Rezultă prin transformarea ectoblastului supracordal
C. Rezultă prin transformarea ectoblastului subcordal
D. Este flancat de 2 formaţiuni longitudinale
E. Este flancat de crestele neurale
2. În formarea tubului neural sunt necesare:
A. 2 stadii succesive
B. 3 stadii succesive
C. 4 stadii succesive
D. 5 stadii succesive
E. 6 stadii succesive
3. Dezvoltarea plăcii neurale din ectoderm se face în zilele:
A. 1-7
B. 7-18
C. 19-28
D. 29-38
E. 38-48
4. Canalul neural se formează prin:
A. Dezvoltarea plăcii neurale
B. Invaginarea plăcii neurale
C. Invaginarea tubului neural
D. Închiderea neuroporului anterior
E. Închiderea neuroporului posterior
5. Tubul neural prezintă:
A. 2 neuropori
B. 3 neuropori
C. 4 neuropori
D. 5 neuropori
E. 6 neuropori
6. Neuroporul anterior se închide în ziua:
A. 26 de viaţă embrionară
B. 28 de viaţă embrionară
C. 36 de viaţă embrionară
D. 38 de viaţă embrionară
E. 46 de viaţă embrionară
7. Neuroporul posterior se închide în ziua:
A. 26 de viaţă embrionară
B. 28 de viaţă embrionară
C. 36 de viaţă embrionară
D. 38 de viaţă embrionară
E. 46 de viaţă embrionară
8. Crestele neurale apar:
A. Înainte de formarea canalului neural
B. Înainte de închiderea incompletă a tubului neural
C. Înainte de închiderea completă a tubului neural
D. După închiderea incompletă a tubului neural
E. După închiderea incompletă a tubului neural
9. Din porţiunea superioară a tubului neural în săptămâna a 4-a de viaţă embrionară
se vor forma:
A. Prozencefalul
B. Mezencefalul
C. Rombencefalul
D. Telencefalul
E. Diencefalul
10. Din prozencefal se vor forma în săptămâna a 5-a de viaţă embrionară:
A. Metencefalul
B. Mezencefalul
C. Rombencefalul
D. Telencefalul
E. Diencefalul
11. Din rombencefal se vor forma în săptămâna a 5-a de viaţă embrionară:
A. Prozencefalul
B. Mezencefalul
C. Metencefalul
D. Mielencefalul
E. Diencefalul
12. Coarda dorsală:
A. Se formează dorsal de tubul neural
B. Se formează ventral de tubul neural
C. Se mai numeşte şi notocord
D. Constituie scheletul axial primitiv al embrionului
E. Se va pune în raport cu o parte a encefalului
13. Din diencefal derivă:
A. Epitalamusul
B. Epifiza
C. Veziculele optice
D. Pedunculii cerebrali
E. Tuberculii cvadrigemeni
14. Din mezencefal derivă:
A. Epitalamusul
B. Epifiza
C. Veziculele optice
D. Pedunculii cerebrali
E. Tuberculii cvadrigemeni
15. Metencefalul va da naştere:
A. Pedunculilor cerebrali
B. Tuberculilor cvadrigemeni
C. Punţii
D. Cerebelului
E. Bulbului rahidian
16. Mielencefalul va da naştere:
A. Pedunculilor cerebrali
B. Tuberculilor cvadrigemeni
C. Punţii
D. Cerebelului
E. Bulbului rahidian
17. Şanţul central:
A. Brăzdează emisferele pe convexitatea lor
B. Apare aproximativ în acelaşi timp cu şanţul lui Sylvius
C. Apare după şanţurile sinuoase ce vor delimita circumvoluţiile cerebrale
D. Este orientat de sus în jos şi dinapoi înainte
E. Este orientat de sus în jos şi dinainte înapoi
18. În ordinea apariţiei prima comisură este:
A. Corpul calos
B. Fornixul
C. Trigonul cerebral
D. Comisura albă anterioară
E. Comisura albă posterioară
19. Corpul calos se dezvoltă în luna:
A. A 2-a
B. A 3-a
C. A 4-a
D. A 5-a
E. A 6-a
20. La şfârşitul lunii a 2-a neuroepiteliul proliferează formând:
A. Cortexul cerebral primitiv
B. Arhipalium
C. Neopalium
D. Zona mantalei
E. Corpii mamilari
21. Cortexul cerebral primitiv este constituit:
A. În luna a 2-a de viaţă embrionară
B. În luna a 3-a de viaţă fetală
C. În luna a 4-a de viaţă fetală
D. În luna a 5-a de viaţă fetală
E. În luna a 6-a de viaţă fetală
22. Corpii mamilari leagă:
A. Talamusul de structurile superioare ale rinencefalului
B. Talamusul de structurile superioare ale trunchiului
C. Hipoalamusul de structurile superioare ale rinencefalului
D. Hipotalamusul de structurile superioare ale trunchiului
E. Hipotalamusul de structurile inferioare ale trunchiului
23. Din extremitatea inferioară a tubului neural se va constitui:
A. Telencefalul
B. Diencefalul
C. Mezencefalul
D. Metencefalul
E. Măduva spinării
24. Din crestele neurale se vor forma:
A. Ganglionii nervilor cranieni.
B. Ganglionii nervilor spinali
C. Ganglionii nervilor rahidieni
D. Ganglionii vegetativi
E. Tubul neural
25. Substanţa cenuşie de la nivelul coarnelor anterioare se formează:
A. La sfârşitul săptămânii a 4-a de viaţă embrionară
B. La începutul săptămânii a 4-a de viaţă embrionară
C. La începutul săptămânii a 5-a de viaţă embrionară
D. La sfârşitul săptămânii a 5-a de viaţă embrionară
E. La sfârşitul săptămânii a 6-a de viaţă embrionară
26. La nivelul măduvei spinării:
A. Fiecare mielomer emite o pereche de nervi spinali
B. Se disting lamele alare cu funcţii receptoare
C. Se disting lamele ventrale cu funcţii receptoare
D. Se disting lamele alare cu funcţii motorii
E. Se disting lamele ventrale cu funcţii motorii
27. Măduva spinării ocupă canalul medular pe toată întinderea sa la:
A. Un embrion în vârstă de 4 săptămâni
B. Un embrion în vârstă de 5 săptămâni
C. Un embrion în vârstă de 6 săptămâni
D. Un embrion în vârstă de 7 săptămâni
E. Un embrion în vârstă de 8 săptămâni
28. Curbura cefalică:
A. Este situată la nivelul mezencefalului
B. Este situată la unirea măduvei cu bulbul
C. Este determinată de greutatea cerebelului
D. Apare la nivelul rombencefalului
E. Se dezvoltă prima
29. Curbura nucală:
A. Este situată la nivelul mezencefalului
B. Este situată la unirea măduvei cu bulbul
C. Este determinată de greutatea cerebelului
D. Apare la nivelul rombencefalului
E. Se dezvoltă prima
30. Curbura pontină:
A. Este situată la nivelul mezencefalului
B. Este situată la unirea măduvei cu bulbul
C. Este determinată de greutatea cerebelului
D. Apare la nivelul rombencefalului
E. Se dezvoltă prima
MĂDUVA SPINĂRII
HORIA PRUNDEANU
IZABELLA ŞARGAN
VLAD EPURE
GENERALITĂŢI
Măduva spinării reprezintă cea mai veche componentă a SNC din punct de vedere
filogenetic Provine din porţiunea inferioară a tubului neural. Reprezintă porţiunea nevraxului
care diferă cel mai puţin de tubul neural primitiv. Este situată în canalul vertebral fiind
învelită de cele 3 foiţe ale meningelui spinal.
MORFOGENEZĂ
Măduva spinării se dezvoltă din porţiunea inferioară a tubului neural. Ea prezintă cea
mai simplă organizare a nevraxului. Măduva spinării are aspectul unui tub cu pereţii formaţi
din 3 pături concentrice: zona ependimară, zona mantalei şi zona marginală.
Dezvoltarea măduvei spinării se face de sus în jos.
La sfârşitul săptămânii a 5- a prin gruparea materialelor celulare în zona mantalei se va
forma substanţa cenuşie a coarnelor anterioare şi posterioare.
Zona marginală va fi formată din pachete de fibre mielinice. Rădăcinile nervilor
spinali împart substanţa albă a măduvei spinării în cordoane anterioare, laterale şi posterioare.
La un embrion în vârstă de 8 săptămâni, măduva spinării ocupă canalul rahidian pe toată
lungimea sa.
Cum creşterea în lungime a măduvei spinării este mai lentă decât cea a coloanei
vertebrale, la adult capătul caudal al măduvei spinării se opreşte la nivelul celei de a 2-a
vertebre lombare. Din acest motiv puncţiile lombare (introducerea unui ac de puncţie în
spaţiul dintre două vertebre lombare până în spaţiul subarahnoidian în scopul de a scoate LCR
sau pentru a introduce diferite substanţe medicamentoase, anestezice, antibiotice) se
efectuează sub L2.
În dezvoltarea sa măduva respectă aspectul nevraxului primitiv. Canalul ependimar
este situat în centrul tubului neural. Dezvoltarea cordoanelor posterioare şi a substanţei
cenuşii determină obliterarea progresivă a porţiunii posterioare având ca rezultat formarea
septului median posterior. Încrucişarea coarnelor anterioare şi a cordoanelor anterioare duce
la formarea şanţului median anterior.
Lama alară şi lama fundamentală sunt separate de sulcus limitans, în raport cu care se
dezvoltă celulele vegetative ale cornului lateral, anterior cele motorii, posterior cele senzitive.
Ponderea măduvei variază cu vârsta embrionului. Volumul său iniţial foarte important
diminuă progresiv raportat la volumul total al SNC şi al întregului corp. Astfel la embrionul
de 7 mm volumul măduvei reprezintă 20,84 % din volumul SNC în timp ce la embrionul de
14 mm lungime volumul său va reprezenta doar 11,43 % din volumul SNC.
În săptămâna a 6-a de viaţă embrionară măduva îşi dublează volumul, în săptămâna a
7-a şi-l triplează pentru ca în săptămâna a 8-a de viaţă embrionară volumul său să crească de
aproape 4 ori.
La feţi procentajul volumului măduvei spinării este de 6,02 % din volumul SNC cu
mult sub procentajul de la şfârşitul perioadei embrionare.
Sintetizând la nivelul măduvei se întâlnesc:
1. O succesiune de centri nervoşi la nivelul substanţei cenuşii formaţi din:
a) celule nervoase ce derivă din neuroblaşti;
- neuroni somato şi visceromotori derivaţi ai lamei fundamentale la nivelul coarnelor
anterioare şi laterale
- interneuroni metamerici
b) celule nevroglice;
c) fibre nervoase fine amielinice sau puţin mielinizate.
2. Un grup de căi de tranzit sau de asociaţie la nivelul substanţei albe, format din fibre
mielinice ce cuprinde:
a) fibre motorii ce vin de la encefal;
b) fibre senzitive ce vin de la periferie prin intermediul ganglionilor spinali;
c) axonii neuronilor de asociaţie intermetamerici.
RAPORTURI
Măduva spinării (medulla spinalis) este localizată în canalul rahidian în care vine în
raport împreună cu meningele care o înveleşte cu elementele constitutive ale acestui canal.
Anterior se găsesc discurile intervertebrale şi feţele posterioare ale corpilor vertebrali,
posterior lamele vertebrale, baza proceselor spinoase şi ligamentele galbene, iar lateral baza
proceselor articulare, pediculii vertebrali şi găurile de conjugare. Măduva situată doar în
partea centrală a canalului rahidian se întinde de la nivelul găurii occipitale până la nivelul
celei de a 2-a vertebre lombare (L2), deci nu ocupă în întregime canalul vertebral nici în
lungime şi nici în lăţime. Între măduvă învelită de meninge şi pereţii osoşi ai canalului se
delimitează spaţiul peridural în care se întâlnesc plexuri venoase precum şi o cantitate
moderată de grăsime. Măduva rămâne independentã de mişcările coloanei şi nu ajunge
niciodată în contact cu pereţii osoşi înconjurători. La nivel L2 se continuă cu filum terminale.
Limita superioară a măduvei răspunde planului care trece prin tuberculul anterior al
atlasului, mijlocul apofizei odontoide şi marginea superioară a arcului anterior al atlasului
(tabelul 2).
Tabelul 2: Raporturile măduvei spinării
RAPORTURI
ANTERIOR -discuri intervertebrale
-faţa posterioară a corpilor vertebrali
POSTERIOR -lamele vertebrale
-ligamentele galbene
-baza proceselor spinoase
LATERAL -baza proceselor articulare
-pediculii vertebrali
-găurile de conjugare
În cazul mişcărilor forţate ale coloanei vertebrale ce apar în deformările artrozice
existente, asperităţile osoase pot leza măduva, fiind la originea accidentelor acute sau
mielopatiilor.
În regiunea cervicală măduva este mai puţin expusă compresiunii datorită lărgimii
canalului. La originea acestor compresiuni se află tumorile vertebrale, fracturile sau herniile
de disc.
Herniile de disc apar cel mai frecvent în unghiul posterolateral al canalului vertebral
abordat prin laminectomie, hemilaminectomie sau foraminotomie în cazul intervenţiilor
chirurgicale. În herniile de disc se remarcă:
1. scăderea în înălţime a discului;
2. degenerarea inelului fibros;
3. hernierea nucleului pulpos a discului în canalul vertebral cu comprimarea elementelor
radiculare în drumul lor de la măduvă spre orificiile intervertebrale.
Compresiunea rădăcinilor poate determina edemaţierea lor ceea ce accentuează
suferinţa radiculară. Suferinţa radiculară fie prin hernie discală fie prin spondiloză se
manifestă cel mai adesea la nivel cervical sau lombar, acolo unde mobilitatea intervertebrală
este maximă (C5-C6 respectiv L4-L5 şi L5-S1).
Simptomatologia diferă de la caz la caz, elementul comun fiind dat de durerea
instalată cel mai adesea brutal după un efort sau o mişcare bruscă. Durerea este localizată cel
mai frecvent cervical sau lombar şi iradiază pe teritoriul inervat de rădăcina comprimată (C7
în cazul herniilor C6-C7, L5 în cazul herniilor L4-L5 şi S1 în herniile L5-S1). În stadiile
iniţiale durerea cedează la repaus şi la poziţiile antalgice. Ulterior apar semnele neurologice
constînd în abolirea reflexelor şi instalarea paresteziilor (furnicături) şi a deficitelor motorii şi
senzitive obiective. În general simptomele se accentuează la mers şi în poziţie verticală.
În hernia C5-C6 este comprimată rădăcina C6. Durerile şi paresteziile iradiază în
police şi în index. Forţa bicepsului şi reflexul bicipital sunt diminuate.
În hernia L4-L5 este afectată rădăcina L5 cu iradierea hipoesteziei (scăderea
sensibilităţii) şi a paresteziilor pe partea internă a feţei dorsale a piciorului şi a halucelui.
Mersul pe călcâi este afectat.
În hernia de disc L5-S1 este comprimată rădăcina S1 cu hipoestezie pe faţa laterală a
piciorului şi a gleznei cu iradiere şi pe faţa plantară. Flexia dorsală a piciorului este adesea
dificilă uneori chiar imposibilă.
În hernia de disc C6-C7 cu comprimarea rădăcinii C7 iradierea se face către degetul
medius, dar pot fi interesate şi degetele învecinate. Forţa bicepsului este diminuată.
Evoluţia de la discopatie la hernie se produce într-un timp ce în medie se eşalonează
pe o perioadă ce durează 4-5 ani. Hernierea materialului discal în spaţiul intrarahidian tradusă
printr-un sindrom clinic reprezintă teoretic momentul optim al indicaţiei operatorii,
continuarea tratamentului conservator devenind ilogică. Dacă operaţia este mult întârziată
chiar dacă se intervine operator şi factorul compresiv este înlăturat evoluţia postoperatorie
este marcată de sechele neurologice.
Tactica operatorie urmăreşte:
- să înlăture complet factorul compresiv asupra rădăcinii şi să prevină o eventuală
recidivă;
- să evite destabilizarea coloanei.
În herniile de disc lombare se practică:
- extirparea fragmentului de disc herniat;
- chiuretarea fostului sediu al fragmentului migrat din disc;
- controlul libertăţii rădăcinii inclusiv intraforaminal.
În herniile cervicale după ablaţia discului se montează un grefon osos.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Măduva spinării are aspectul unui cilindru aplatizat antero-posterior având o lungime
de aproximativ 45 cm la bărbaţi şi 41 cm la femeie, cu un diametru transversal de 10-12 cm şi
unul antero-posterior de aproximativ 8 cm.
Urmând curburile coloanei vertebrale ea nu are un traiect rectiliniu, ci va prezenta o
curbură cervicală convexă anterior şi o curbură toracală convexă posterior.
Măduva spinării are culoare albă mată şi este relativ friabilă, având o greutate de
aproximativ 30 de grame. La nivelul ei există două intumescenţe, una cervicală
(intumescentia cervicalis) cealaltă lombară (intumescentia lumbosacralis), acestea
corespunzând emergenţelor rădăcinilor plexului brahial respectiv plexului lombar. Datorită
acestor intumescenţe putem diviza măduva în 5 porţiuni:
- o porţiune superioară întinsă de la bulb la intumescenţa cervicală având o lungime de
2 cm din care emerg primele 3 perechi de nervi cervicali;
- intumescenţa cervicală (umflătura cervicală) întinsă de la vertebra cervicală 3 (C3)
până la a 2-a vertebră toracală (T2) cu aspectul unui fus lung de 10-12 cm din care
emerg ultimii 5 nervi cervicali şi primul toracal;
- o porţiune toracală (pars thoracica) situată între cea de-a 2-a vertebră toracală (T2) şi
vertebra toracală 10 (T10) din care emerg ultimii 11 nervi toracali;
- intumescenţa lombară (umflătura lombară) având o lungime de 7-9 cm întinsă între
vertebra toracală 10 (T10) şi vertebra lombară 2 (L2) care emite nervii care vor forma
plexul lombar, care se continuă în jos cu filum terminale;
- conul terminal sau conul medular.
Datorită dezvoltării inegale a coloanei vertebrale şi a măduvei spinării, aceasta
crescând mai lent după prima lună de viaţă embrionară faţă de structurile coloanei vertebrale,
va apare fenomenul de ascensionare aparentă a măduvei spinării. Începând din luna a 3-a de
viaţă embrionară apare un decalaj între lungimea măduvei şi cea a coloanei în favoarea celei
din urmă, decalaj care se accentuează progresiv şi care va duce la o lipsă de corespondenţă
între neuromere şi segmentele vertebrale. Ca atare rădăcinile nervilor spinali iniţial orizontale
în drumul lor spre găurile de conjugare corespunzătoare vor deveni din ce în ce mai oblice pe
măsură ce coborâm în canalul rahidian, iar ultimele vor avea un traiect aproape vertical şi vor
constitui coada de cal (cauda equina) din jurul filumului terminale (figura 12).
Figura 12: Ascensiunea aparentă (după Lazorthes)
1. Nervi rahidieni; 2. Măduva spinării; 3. Filum terminale.
Introducerea în spaţiul epidural prin hiatul sacrococcigian de soluţii anestezice atinge
rădăcinile sacrate şi atenuează durerile din teritoriul lor.
Pentru a stabili relaţia dintre un neuromer (locul de origine a unei perechi de nervi
rahidieni) şi o anumită vertebră, determinată prin palparea apofizei sale spinoase se utilizează
legea lui Chipault. Conform acestei legi:
- în regiunea cervicală unei apofize spinoase X îi va corespunde neuromerul X+1;
- în regiunea toracală superioară (T1-T5) unei apofize spinoase X îi va corespunde
neuromerul X+2;
- în regiunea toracală inferioară (T6-T11) unei apofize spinoase X îi va corespunde
neuromerul X+3;
- la nivelul vertebrei toracale T 11 şi sub ea se situeazã neuromerele lombare 3,4 şi 5;
- între apofiza spinoasă T12 şi apofiza lombară 2 (L2) se plasează neuromerele S1-S5 şi
neuromerul coccigian.
Aşa de exemplu apofizei spinoase T5 îi va corespunde neuromerul toracal 7, iar
apofizei spinoase T 10 îi va corespunde neuromerul L1.
O altă consecinţă a ascesionării aparente a măduvei cu aplicaţii clinice este absenţa
măduvei sub vertebra L2. Ca atare puncţiile lombare în scop diagnostic sau terapeutic se
efectuează sub acest nivel eliminând în acest fel riscul provocării de leziuni medulare.
Filum terminale reprezintă o formaţiune rudimentară care se dezvoltă sub măduva
spinării. Acesta este un cordon care nu conţine măduvă fiind întins între vertebra a 2-a
lombară (L2) şi baza coccigelui, având o lungime de aproximativ 25 cm. Filum terminale este
înconjurat de nervii cozii de cal şi prezintă două porţiuni: o porţiune intradurală, care se
întinde până la nivelul celei de-a 2-a vertebre sacrate (S2), şi o porţiune extradurală care se
întinde până la coccige.
Măduva spinării este delimitată de o serie de sanţuri verticale în cordoane anterioare,
posterioare şi laterale (figura 13).
Figura 13: Cordoanele măduvei (după Lazorthes)
1.Cordon lateral; 2. Cordon anterior; 3. Şanţ median anterior; 4. Canal ependimar; 5. Şanţ
lateral posterior; 6. Cordon posterior; 7. Şanţ lateral anterior; 8. Şanţ median posterior.
Cordoanele anterioare (funiculus anterior) sunt delimitate de şanţul median anterior
(fisura mediană anterioară; fissura mediana anterior) şi d e şanţul lateral anterior (sulcus
anterolateralis).
Şanţul median anterior este situat în partea anterioară a măduvei spinării, este îngust,
adânc, dar nu ajunge până la nivelul comisurii cenuşii.
Şanţul lateral anterior nu este un şanţ veritabil, el corespunde emergenţei rădăcinilor
anterioare.
Cordoanele posterioare (funiculus posterior) sunt delimiate tot de două şanţuri, şi
anume şanţul median posterior (sulcus medianus posterior), care reprezintă o simplă
depresiune, un sept, ce uneşte suprafaţa măduvei spinării de comisura cenuşie posterioară, şi
cel de-al 2-lea şanţ, şanţul lateral posterior (sulcus posterolateralis) prin care pătrund în
măduvă rădăcinile posterioare ale nervilor spinali.
Între şanţul lateral anterior şi şanţul lateral posterior se delimitează de fiecare parte
cordoanele laterale (funiculus lateralis).
În regiunea cervicală a măduvei spinării se găseşte şanţul intermediar posterior (sulcus
intermedius posterior), acesta având rolul de-a separa fasciculele lui Goll (fasciculus gracilis)
şi Burdach (fasciculus cuneatus).
Rădăcinile anterioare (radix anterior-motoria) şi posterioare (radix posterior sensoria)
ale măduvei spinării se unesc, formând 31 de perechi de nervi spinali care traversează dura
mater: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacraţi şi unul coccigian. Nervii sunt bine fixaţi la
nivelul găurilor de conjugare.
NERVII SPINALI
Fac legătura între măduva spinării şi receptori, respectiv efectori. Un nerv spinal este
format din rădăcini, trunchi şi ramuri.
a) Rădăcinile (anterioară şi posterioară) emerg din măduvă sub formă de filete
nervoase orientate vertical atât în şanţul colateral anterior cât şi în cel posterior. Filetele se
înmănunchiază lateral pentru a forma rădăcinile anterioare şi posterioare ale nervilor spinali.
Rădăcina posterioară (senzitivă) este formată din fibre aferente (ce vin la măduvă) sau
senzitive care transmit informaţiile culese de receptorii din corp spre măduva spinării. Pe
traiectul rădăcinii posterioare se găseşte un ganglion spinal senzitiv.
Rădăcina anterioară (motorie) este formată din fibre eferente ce transmit informaţii
(comenzi) de la măduva spinării prin trunchiul şi ramurile nervului spinal spre muşchii şi
glandele trunchiului şi membrelor.
Arahnoida şi duramater formează câte o teacă meningeală pentru fiecare rădăcină
înainte ca aceasta să formeze trunchiul nervului spinal.
b) Trunchiul nervului spinal părăseşte canalul vertebral printr-o gaură intervertebrală
pentru ca apoi să se distribuie unui segment de corp. În mod excepţional primul nerv cervical
trece între occipital şi atlas. Distal de emergenţa sa din coloana vertebrală fiecare trunchi se
ramifică în 4 ramuri
c) Ramurile sunt în număr de 4:
- ramura posterioară ce formează nervi care inervează regiunea spatelui;
-ramura anterioară ce formează nervi şi plexuri nervoase (ce rezultă din
înmănuncherea mai multor ramuri anterioare) care inervează regiuni ale pereţilor trunchiului,
membrele şi regiunea perineală;
- ramurile comunicante albă şi cenuşie, conectate cu lanţul simpatic;
- ramura meningeală care inervează meningele spinal şi vasele de sânge ale măduvei
spinării.
Fiecare nerv spinal are un anumit teritoriu de inervaţie. Deoarece corpul omenesc are
o structură metamerică fiecare segment medular ce corespunde unui nerv spinal (neuromer)
va inerva un anumit teritoriu cutanat (dermatomer) şi un anumit teritoriu muscular (miomer).
Rădăcinile corespund aşadar unui dermatomer (senzitiv) şi miomer (motor). Deşi există 31 de
perechi de nervi spinali există doar 30 de dermatomere întrucât primul nerv cervical nu are
rădăcină posterioară.
Metameria în regiunea trunchiului este mai uşor de identificat clinic decât cea a
trunchiului. Acest lucru se explică embriologic prin modul de dezvoltare a pereţilor
trunchiului şi a membrelor. Din acelaşi motiv dermatomerele sunt mai uşor de identificat
clinic decât miomerele.
Leziunile neurologice pot interesa un teritoriu radicular, troncular sau un teritoriu atât
troncular cît şi radicular.
CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Măduva spinării este formată din substanţa albă la exterior şi substanţa cenuşie în
interior. Pe o secţiune în plan transversal (secţiune orizontală tip) se poate observa că
substanţa cenuşie are forma literei H sau de fluture şi este înconjurată de substanţa albă, între
ele găsindu-se substanţa reticulată.
SUBSTANŢA CENUŞIE (substanta grisea) reprezintă suprapunerea unor segmente
comparabile, numite mielomere. Ele cuprind un teritoriu numit metamer format din tegument
(dermatom), muşchi (miotom), vase, viscere, schelet. Metameria este bine conservată prin
reflexe ale vieţii de relaţie, ce includ reflexele tendinoase, cutanate, segmentare etc.
Prezintă două bare antero-posterioare care sunt unite printr-o porţiune transversală ce
poartă numele de comisura cenusie. În mijlocul substanţei cenuşii se găseşte canalul
ependimar (figura 14).
Figura 14: Zonele motorii senzitive şi vegetative (după Albu)
1. Zona viscerosenzitivă; 2. Zona visceromotorie; 3. Zona somatomotorie; 4. Canal
ependimar; 5. Coloană posterointernă; 6. Coloană anterointernă; 7. Coloană anteroexternă; 8.
Coloană posteroexternă; 9. Nucleul Bechterew; 10. Substanţa gelatinoasă Rolando; 11. Strat
Waldeyer; 12. Zona marginală Lissauer; 13. Nucleul capului Waldeyer; 14. Nucleul Clarke.
Canalul ependimar (canalis centralis) se întinde pe toată lungimea măduvei spinării.
Reprezintă un vestigiu al cavităţii tubului neural care se deschide în sus în ventriculul IV, iar
în jos se întinde până în partea mijlocie a filumului terminale. Rareori canalul ependimar este
permeabil pe toată întinderea sa, cel mai adesea fiind obliterat de neuroglia de tip ependimar
care-l tapetează.
Cele două porţiuni longitudinale prezintă o componentă motorie, anterioară şi o
componentă senzitivă posterioară, componenta motorie fiind situată anterior de o linie
orizontală care trece prin canalul ependimar, iar cea senzitivă găsindu-se posterior de această
linie. Atât componenta motorie cât şi cea senzitivă prezintă două porţiuni: o porţiune somatică
şi o porţiune vegetativă situată înspre canalul ependimar. Zona vegetativă a măduvei se
întinde de la un corn lateral la celălalt cuprinzând şi comisurile cenuşii. Conţine neuroni
visceromotori, situaţi în partea anterioară a porţiunii intermediare, şi neuroni viscerosenzitivi
situaţi în partea posterioară a porţiunii intermediare. Extremităţile barelor longitudinale poartă
numele pe secţiune transversală de coarne.
Cornul anterior (cornu anterius) are formă aproximativ patrulateră având contur
festonat. Prezintă un cap şi o bază spre zona intermediolaterală. Nucleii cornului anterior au
aspectul unor coloane de celule somatomotorii inegal dezvoltate de-a lungul măduvei.
Distingem (figura 15):
- nucleul anteromedial (nucleus anteromedialis), care se întinde de la C1 la S4;
- nucleul anterolateral (nucleus anterolateralis);
- nucleul posterolateral (nucleus posterolateralis). Aceşti nuclei laterali mai puţin
dezvoltaţi decât cel anteromedial emit între C1 şi C4 fibre care vor constitui rădăcina
medulară a nervului accesor.
- nucleul posteromedial (nucleus posteromedialis) mai puţin dezvoltat;
- nucleul central al capului cornului anterior (nucleus centralis). Este prezent doar la
nivelul intumescenţelor cervicale şi lombare.
Figura 15: Nucleii substanţei cenuşii medulare (după Albu)
1. Nucleul Bechterew; 2.Nucleul capului Waldeyer; 3. Substanţa gelatinoasă Rolando; 4.Strat
zonal Waldeyer; 5. Coloana lui Clarke; 6. Nucleul parapendimar; 7. Substanţa gelatinoasă
centrală Stilling; 8. Nucleul lui Masazza; 9. Nucleul posteromedial; 10. Nucleul anteromedial;
11. Nucleul central al capului; 12. Nucleul anterolateral; 13. Nucleul posterolateral; 14.
Nuclei intermediolaterali.
Aceşti nuclei conţin în structura lor celule radiculare anterioare somatomotorii având
sub control inervaţia muşchilor striaţi ai vieţii de relaţie. Nucleii mediali sunt destinaţi
inervaţiei muşchilor proximali ai membrelor şi muşchilor axiali, în timp ce nucleii laterali
inervează muşchii distali ai membrelor şi muşchii parietali ai trunchiului. În fiecare nucleu
celulele destinate extensorilor sunt situate pe un plan anterior în raport cu celulele destinate
flexorilor.
Cornul posterior (cornu posterius) este mai alungit şi mai subţire decât cel anterior,
prezentând un cap, un col şi o bază. Capul cornului posterior este separat de suprafaţa
măduvei spinării prin zona marginală Lissauer, în interiorul său găsindu-se stratul lui
Waldeyer şi o zonă de substanţă gelatinoasă, substanţa gelatinoasă a lui Rolando (substantia
gelatinosa). Aceste două elemente conţin deutoneuronul sensibilităţii exteroceptive tactile sau
protopatice (la nivelul substanţei gelatinoase) şi deutoneuronul căii sensibilităţii termoalgezice
la nivelul nucleului capului lui Waldeyer.
La nivelul bazei cornului posterior sunt situaţi nucleii lui Stilling-Clarke în porţiunea
medială, şi nucleii lui Bechterew înspre lateral, la nivelul acestora găsindu-se deutoneuronii
căilor sensibilităţii proprioceptive inconştiente.
Zona intermediolaterală este o zona cu rol vegetativ care conţine centrii vegetativi
motori şi senzitivi grupaţi în coloane. De la nivel toracal 1 (T1) până la nivel lombar 3 (L3)
avem o coloanã intermediolateralã internã şi o coloană intermediolaterală externă ( columna
intermediolateralis-autonomica).
Centrii vegetativi simpatici ai măduvei spinării sunt situaţi la nivelul coloanei laterale,
care la nivel toracal formează cornul lateral (cornu laterale). Neuronii centrali ai simpaticului
grupaţi la nivelul cornului lateral îşi trimit axonii (fibrele preganglionare) prin rădăcina
anterioară a nervului spinal şi prin ramura comunicantă albă pentru a face sinapse cu neuronii
lanţului ganglionar simpatic paravertebral.
Centrii vegetativi simpatici sunt reprezentaţi de centrul:
- iridodilatator (ciliospinal Budge) între C8 şi T3;
- centrul cardioaccelerator între T1 şi T4;
- centrii bronhopulmonari situaţi între T3 şi T5;
- centrii pilomotori, sudorali şi vasomotori între T2-Tl2;
- centrii splanhnici abdominali între T6 şi L2 şi nu în ultimul rând
- centrii splanhnici pelvini localizaţi între L1 şi L4.
Coloana vegetativă medială este situată imediat în afara canalului ependimar. Celulele
care compun această coloană medială aparţin tot simpaticului, dar pentru unii autori ele ar
reprezenta şi elemente celulare parasimpatice.
Spre deosebire de centrii vegetativi simpatici, cei vegetativi parasimpatici (nuclei
parasimpatici sacrales) sunt prezenţi doar la nivel sacrat, aceştia fiind reprezentaţi de:
- centrul micţiunii;
- centrul defecaţiei;
- centrii erecţiei şi ejaculării (tabelul 3).
Tabelul 3: Centrii vegetativi
CENTRII VEGETATIVI NIVEL SIMPATIC-
PARASIMPATIC
Iridodilatator (ciliospinal
Budge)
C8-T3 Simpatic
Cardioaccelerator T1-T4 Simpatic
Bronhopulmonari T3-T5 Simpatic
Pilomotori
Sudorali
Vasomotori
T2-T12 Simpatic
Splanhnici abdominali T6-L2 Simpatic
Splanhnici pelvini L1-L4 Simpatic
Micţiunii S2-S4 Parasimpatic
Defecaţiei S2-S4 Parasimpatic
Erecţiei şi ejaculării S2-S4 Parasimpatic
Fibrele preganglionare părăsesc măduva prin nervii sacraţi din care se desprind sub
forma nervilor splanhnici pelvini sau erectori şi merg să facă sinapsă cu neuronii din
ganglionul hipogastric.
Substanţa cenuşie este formată din corpi neuronali, fibre nervoase amielinice, ţesut
glial, vase de sânge extrem de fine. La nivelul substanţei cenuşii deosebim următoarele tipuri
de neuroni (tabelul 4):
- neuroni alfa, neuroni multipolari de talie mare situaţi în capul cornului anterior. La
aceşti neuroni sosesc fibrele fasciculelor piramidale, extrapiramidale, ca şi fibre venite
prin rădăcina posterioară. Ei trimit un axon de calibru mare spre plăcile motorii ale
muşchilor striaţi prin intermediul rădăcinii anterioare a nervului spinal.
- neuroni gama, neuroni de talie mai mică situaţi în capul cornului anterior. La aceşti
neuroni sosesc fibrele fasciculelor piramidale, extrapiramidale, reticulospinale sau
periferice. Ei trimit un axon de calibru redus la nivelul plăcilor motorii ale fibrelor
musculare intrafusale prin intermediul rădăcinii anterioare a nervului spinal. Neuronii
gama intervin în facilitarea reflexelor miotatice şi de apărare (de flexie).
- neuroni visceromotori simpatici, de talie mică prezenţi în toată zona vegetativă a
măduvei. Trimit un axon prin rădăcina anterioară a nervului spinal în trunchiul
nervului spinal de unde prin ramura comunicantă albă merg să facă sinapsă cu
neuronii din lanţul simpatic paravertebral.
- neuroni visceromotori parasimpatici, prezenţi doar la nivelul măduvei sacrate. Axonii
acestor neuroni părăsesc măduva prin rădăcinile anterioare S2-S4 apoi trec spre
ganglionul hipogastric prin intermediul nervilor erectori sau pelvini.
- neuroni cordonali situaţi mai ales în cornul posterior, neuroni ce părăsesc substanţa
cenuşie a măduvei pentru a trece în cordoanele medulare, îndeosebi în cele anterioare
şi laterale. Dacă axonii acestor neuroni trec în substanţa albă de aceeaşi parte se vor
numi homolaterali, dacă axonii lor trec în substanţa albă de partea opusă se vor numi
heterolaterali, în sfârşit se vor numi bilaterali dacă axonii lor trec în cordoanele de
aceeaşi parte, dar trimit o colaterală puternică spre cordoanele de partea opusă.
Tabelul 4: Tipuri de neuroni medulari
NEURONI CARACTE
−RISTICI
LOCALI−
ZARE
AFERENŢE EFERENŢE DESTINAŢIE
Alfa -multipolari
-talie mare
capul cornu-
lui anterior
-fibrele fasc.
piramidale şi
extrapira-
midale
-fibre venite
prin rădăci-
na posterioa-
ră
axon de ca-
libru mare
plăcile mo-
torii ale
muşchilor
striaţi
Gama talie mică Capul
cornului
anterior
Fibrele fas-
ciculelor pi-
ramidale,
extrapirami-
dale şi reti-
culospinale
axon de ca-
libru redus
plăcile mo-
torii ale
musculaturii
intrafusale
Visceromo-
tori
simpatici
talie mică zona vege-
tativă a mă-
duvei
fascicule
vegetative
descendente
prin rădăci-
na anteri-
oară
Trunchiul
nervului
spinal
Visceromo-
tori para-
simpatici
Măduva
sacrată
fascicule
vegetative
descendente
Prin rădăcina
anterioară
ganglionul
hipogastric
Cordonali Cornul
posterior
Axoni care
vin prin ră-
dăcina post
Axoni
-homolat
-heterolat
-bilaterali
Cordoanele
medulare
anterioare
şi laterale
Vascularizaţia bogată a coarnelor anterioare explică interesarea lor mai frecventă în
neuroinfecţii.
Cornul anterior este afectat în boli ca: poliomielita (reprezintă o afecţiune virală a
neuronilor motori), scleroza laterală amiotrofică (caracterizată prin degenerarea fasciculelor
piramidale şi a celulelor motorii din coarnele anterioare ale măduvei. Clinic se remarcă
sindromul de neuron motor (central şi periferic), cervicartroză. Interesarea sa produce
paralizie flască (paralizie însoţită de scăderea tonusului muscular), atrofia segmentului
interesat (scădere în volum, urmare a unor tulburări metabolice locale sau generale sau a unor
tulburări trofice şi care corespund funcţional unor scăderi a activităţii), areflexie (absenţa
reflexelor, urmare a imposibilităţii transmiterii impulsurilor nervoase de-a lungul arcurilor
reflexe).
Leziunile iritative ale cornului anterior se manifestă prin fasciculaţii musculare
(contracţii ale fasciculelor musculare).
Afectarea cornului posterior produce dureri paroxistice metamerice.
Afectarea comisurii cenuşii se manifestă printr-o disociere de sensibilitate, ca în cazul
siringomieliei, caracterizată prin pierderea sensibilităţii termoalgezice şi tactile epicritice şi
profunde.
SUBSTANŢA ALBĂ
La acest nivel întâlnim o serie de cordoane - anterioare, posterioare şi laterale - care
conţin fibre lungi ascendente (centripete) şi descendente (centrifuge) cu dispoziţie periferică,
cât şi unele fibre scurte de asociaţie care leagă diferite segmente apropiate ale măduvei
spinării fără însă a o părăsi.
Fibrele lungi au traiect vertical şi conectează măduva cu encefalul sau asociază între
ele mielomere situate la distanţă.
Fibrele scurte realizează funcţia de centru reflex al măduvei spinării fiind situate în
imediata vecinătate a substanţei cenuşii.
Fibrele substanţei albe cu aceeaşi origine, aceeaşi terminaţie şi aceeaşi funcţie ocupă
aceeaşi porţiune din cordon. Originea fibrelor poate să fie:
- encefalică, fiind reprezentată de axoni ai unor neuroni din scoarţa cerebrală sau nucleii
trunchiului cerebral care străbat nevraxul;
- medulară fiind reprezentată de axonii celulelor substanţei cenuşii a măduvei;
- extranevraxială, fiind reprezentată de axonii celulelor situate la nivelul ganglionului spinal.
După funcţie fasciculele pot fi senzitive (ascendente), motorii (descendente) şi de
asociaţie.
Fasciculele sau tracturile senzitive sunt formate din fibre lungi verticale care conduc
ascendent spre encefal influxurile plecate de la celulele cordonale (figura 16) sau de la
celulele ganglionului spinal.
Figura 16: Celulele cordonale ale măduvei spinării (după Albu)
1.Celulele cordonale homolaterale laterale; 2. Celulele cordonale homolaterale anterioare; 3.
Celulele cordonale heterolaterale anterioare; 4. Fasciculul oval Flechsig; 5. Bandeleta
periferică dorsală; 6. Virgula lui Schultze; 7. Celule cordonale homolaterale posterioare.
Fasciculele sau tracturile motorii sunt formate din fibre lungi verticale ce conduc
descendent influxurile nervoase de la encefal spre celulele motorii ale măduvei.
Fasciculele de asociaţie sunt formate din fibre lungi, mijlocii sau scurte care conduc
ascendent sau descendent influxuri de la un mielomer la mielomerele supra sau subiacente.
În general fasciculele sunt bine grupate cu excepţia unora din fasciculele
extrapiramidale. Cordoanele de substanţă albă se întind în tot lungul măduvei, dar au o
dezvoltare variabilă în funcţie de nivelul medular considerat.
La nivelul cordoanelor laterale (funiculus lateralis) ale măduvei spinării întâlnim
următoarele tracturi: (figura 17; tabelul 5).
Figura 17: Tracturile măduvei spinării (după Sinelnikov)
1.Tract spinocerebelos încrucişat; 2. Tract tectospinal lateral; 3. Tract spinocerebelos direct
(Flechsig); 4. Tract piramidal încrucişat (Turck); 5. Rădăcina posterioară; 6. Fasciculul
fundamental de asociaţie; 7. Fasciculele lui Goll şi Burdach; 8. Zona marginală Lissauer; 9.
Substanţa gelatinoasă Rolando; 10. Flechsig (spinocerebelos direct); 11. Nucleul capului
Waldeyer; 12. Gowers (spinocerebelos încrucişat); 13. Rădăcina anterioară; 14. Tract
tectospinal anterior; 15. Tract reticulospinal anterior; 16. Tract vestibulospinal anterior; 17.
Tract vestibulospinal lateral; 18. Tract olivospinal; 19. Tract rubrospinal; 20. Tract
spinotalamic anterior şi lateral; 21. Tract reticulospinal; PD = tract piramidal direct.
Tabelul 5: Tracturi
CORDON FASCICULE CONDUCERE , ROL
POSTERIOR
1.Goll
2.Burdach
Ascendentă
Sensibilitate proprioceptivă
conştientă şi tactilă epi-
critică
3. Proprii posterioare
-Septomarginal (Flechsig)
-Semilunar (Schultze)
-Triunghiular median
-Bandeleta periferică Hoche
Descendentă
ANTERIOR 1. Spinotalamic anterior Ascendentă
Sensibilitate protopatică
2. Piramidal direct Descendentă
Motricitate voluntară
3.Vestibulospinal anterior Descendentă
Menţinerea echilibrului
4.Reticulospinal anterior Descendentă
Controlul musculaturii
Inhibă reflexele medulare
5.Tectospinal anterior Descendentă
Oculocefalogirie
LATERAL
1. Spinotalamic lateral
2.Spinocerebelos direct
3. Spinocerebelos încrucişat
Ascendentă
1.Sensibilitate termoalge-
zică (termică şi dureroasă)
2.Sensibilitate proprioceptivă
inconştientă, porţiune inf.
trunchi şi membre inf.
3. Sensibilitate proprioceptivă
inconştientă, porţiune sup.
trunchi şi membre supe-
rioare
4. Vestibulospinal lateral Descendentă
Menţinere echilibru
5. Olivospinal Decendentă
Stabileşte relaţia între olivă
şi măduvă
6. Piramidal încrucişat Descendentă
Motricitate voluntară
7.Rubrospinal Descendentă
Control mişcări automate
Control tonus muscular
8.Tectospinal lateral Descendentă
Oculocefalogirie
9. Reticulospinal lateral Descendentă
Control tonus muscular
Facilitează reflexe medu-
lare de extensie şi polisinaptice
10. Spinotectal
11. Spinoolivar
12. Spinovestibular
10 . Ascendentă
reflex de orientare spino-
vizuală
11. Ascendentă
Lanţ neuronal spinocere-
belos
12. Ascendentă
Mecanism de control al
tonusulu muşchilor
extensori
1. tractul spinotalamic lateral (tractus spinothalamicus);
2. tractul spinocerebelos încrucişat (spinocerebelos anterior, al lui Gowers; tractus
spinocerebellaris anterior);
3. tractul spinocerebelos direct (spinocerebelos posterior, al lui Flechsig; tractus
spinocerebellaris posterior);
4. tractul vestibulospinal lateral (tractus vestibulospinalis);
5. tractul olivospinal (tractus olivospinalis; al lui Helweg);
6. tractul piramidal încrucişat (corticospinal lateral, tractus corticospinalis lateralis);
7. tractul rubrospinal (tractus rubrospinalis, al lui von Monakow);
8. tractul tectospinal (tractus tectospinalis, al lui Lowenthal);
9. tractul reticulospinal (tractus reticulospinalis);
10. tractul spinotectal (tractus spinotectalis);
11. tractul spinoolivar (tractus spinoolivaris);
12. tractul spinovestibular (tractus spinovestibularis).
La nivelul cordoanelor posterioare ale măduvei spinării se găsesc:
1. fasciculul Goll (fasciculus gracilis);
2. fasciculul Burdach (fasciculus cuneatus), care sunt fascicule proprioceptive conştiente şi
epicritice;
3. fasciculele proprii posterioare (fascicule proprii posteriores) reprezentate de:
- fasciculul septomarginal (fasciculus septomarginalis);
- fasciculul semilunar (semilunar, fasciculus interfascicularis-semilunaris).
- triunghiular median
- bandeleta periferică Hoche
Cordoanele anterioare ale măduvei conţin alte cinci tracturi sau fascicule importante:
4. fasciculul spinotalamic anterior (tractus spinothalamicus anterior);
5. fasciculul piramidal direct (corticospinal anterior, al lui Turk şi Barnes, tractus
corticospinalis anterior);
6. fasciculul vestibulospinal anterior (tractus vestibulospinalis);
7. fasciculul reticulospinal anterior (tractus reticulospinalis);
8. fasciculul tectospinal anterior (tractus tectospinalis, al lui Lowenthal).
Fasciculele motorii scad în importanţă pe măsură ce coboară, iar cele senzitive cresc
în importanţă pe măsură ce urcă, în porţiunea superioară a măduvei spinării predominând
substanţa albă, iar în porţiunea inferioară , sub L4, cea cenuşie.
FASCICULELE (TRACTURILE) ASCENDENTE (SENZITIVE)
Primul neuron (protoneuronul) este situat în ganglionul spinal ataşat rădăcinii
posterioare a nervului spinal.
La intrarea în măduva spinării, la nivelul zonei lui Lissauer, fibrele rădăcinilor
posterioare se divid într-un contingent intern şi un contingent extern.
SENSIBILITATEA EXTEROCEPTIVĂ (figura 18)
Fibrele contingentului extern intră în cornul posterior şi fac sinapsă cu deutoneuronul
la nivelul capului cornului posterior şi în celulele substanţei gelatinoase a lui Rolando acestea
fiind responsabile pentru sensibilitatea exteroceptivă (tactilă protopatică şi termoalgezică).
Axonii deutoneuronilor trec de partea opusă fie anterior de canalul ependimar
formând tractul spinotalamic anterior situat în cordonul anterior fie posterior de canalul
ependimar formând tractul spinotalamic lateral situat în cordonul lateral.
Tractul spinotalamic anterior conduce sensibilitatea tactilă protopatică, nociceptivă,
nediferenţiată în timp ce tractul spinotalamic lateral conduce sensibilitatea termicã şi
dureroasă (termoalgezică).
Din măduvă cele 2 tracturi urcă în trunchiul cerebral unde se alătură panglicii lui Reil
(lemniscul medial, lemniscus medialis). Ajung la talamus unde fac sinapsă cu cel de-al 3-lea
neuron situat în nucleii lateroventrali posteriori ai talamusului şi de aici la scoarţa cerebrală.
La nivelul fasciculelor spinotalamice axonii au o anumită topografie după
mielomerele de origine. Cele cu origine în mielomerele inferioare sunt situate lateral. Aşadar
la nivelul măduvei cervicale superioare axonii tracturilor spinotalamice vor fi situaţi din
profunzime spre suprafaţă astfel: cervicali, toracali, lombari, sacraţi.
Figura 18: Căile exteroceptive şi proprioceptive (după Lazorthes)
a. Gowers (spinocerebelos încrucişat), b. Tract spinotalamic anterior; c. Burdach; d.
Goll; e. Flechsig (spinocerebelos direct); f. Nucleul capului Waldeyer; g. Strat zonal şi
substanţa gelatinoasă Rolando; h. Nucleul Bechterew; i. Tactil protopatic; j.
Termoalgezic; k. Tract spinocerebelos încrucişat; l. Tract spinocerebelos direct; m.
Ganglion spinal; n. Tract spinotalamic lateral; o. Nucleul Stilling Clarke.
Figura 19: Căile de conducere ale măduvei spinării (după Frank H. Netter)
1 – Fasciculul oval Flechsig; 2 –Virgula lui Schultze ; 3. Tractul corticospinal lateral; 4 –
Tractul rubrospinal; 5 – Tractul bulboreticulospinal; 6. Tractul pontoreticulospinal; 7 –
Tractul vestibulospinal; 8 – Tractul corticospinal anterior; 9– Tractul tectospinal; 10 –
Fasciculul sulcomarginal;11 – Fascicule proprii; 12 –Tractul spinoolivar; 13 – Tractul
spinotalamic, spinotectal, spinoreticular, spinohipotalamic; 14 – Tractul spinocerebelos
anterior (Gowers); 15 – Tractul spinocerebelos posterior (Flechsig); 16– Tractul dorsolateral;
17 - Fasciculul cuneat (Burdach); 18 – Fasciculul gracilis (Goll).
SENSIBILITATEA PROPRIOCEPTIVĂ (figura 18)
Sensibilitatea proprioceptivă este transmisă de la nivelul aparatului locomotor şi este
de douã feluri: conştientă şi inconştientă.
Fibrele contingentului intern urcă în cordoanele posterioare şi fac sinapsă cu
deutoneuronul în nucleii lui Goll şi Burdach de la nivelul bulbului. Ele conduc sensibilitatea
proprioceptivă conştientă şi tactilă epicritică. Fasciculul lui Goll ocupă partea medială a
cordonului, iar fasciculul lui Burdach partea laterală. Între cele 2 fascicule din acelaşi cordon
se găseşte un sept intermediar mai bine dezvoltat la nivelul măduvei cervicale. Cordonul
posterior este tot mai voluminos pe măsurã ce primeşte noi contingente de axoni şi atinge
dezvoltarea sa maximă la nivelul măduvei cervicale.
În cazul sensibilităţii epicritice (fine) fibrele trec direct în cordonul posterior, urmând
calea fasciculelor lui Goll şi Burdach.
Calea proprioceptivă inconştientă este responsabilă de mişcare şi de echilibru, iar
deutoneuronii acesteia sunt reprezentaţi de nucleii din baza cornului posterior situaţi în
coloanele lui Stilling-Clarke şi ale lui Bechterew. De la nivelul acestor două coloane două
fascicule merg la cerebel pe două căi diferite.
O parte din fibre pleacă de la coloanele lui Stilling-Clarke, traversează baza cornului
posterior ajung în cordonul lateral de aceeaşi parte formând fasciculul spinocerebelos direct
(Flechsig, posterior). Fibrele acestuia urcă în bulb, iar apoi prin intermediul pedunculilor
cerebeloşi inferiori se termină la nivelul scoarţei cerebeloase de aceeaşi parte.Tractul lui
Flechsig începe la nivelul mielomerului L2 sau L3 şi se îngroaşă pe măsură ce urcă în
măduvă.
Cea de-a doua cale porneşte de la nivelul coloanei lui Bechterew, fibrele trec de
partea opusă prin faţa canalului ependimar şi ajung în cordonul lateral de partea opusă.
formând astfel fasciculul spinocerebelos încrucişat (Gowers, anterior), imediat anterior de
fasciculul lui Flechsig. Fibrele acestuia ajung la nivelul cerebelului prin intermediul
pedunculilor cerebeloşi superiori. Tractul spinocerebelos încrucişat începe la nivelul rădăcinii
L1 şi se măreşte în volum pe măsură ce urcă în măduvă.
Fasciculul posterior transmite sensibilitatea proprioceptivă din porţiunea inferioară a
trunchiului şi de la nivelul membrelor inferioare, în timp ce fasciculul anterior transmite
sensibilitatea proprioceptivă inconstientă din porţiunea inferioară a trunchiului şi de la nivelul
membrelor inferioare.
SENSIBILITATEA INTEROCEPTIVĂ (ORGANE INTERNE)
Aceasta urmează două căi de împrumut reprezentate de calea spinotalamică şi de
calea periependimară, care este o cale polisinaptică, multineuronală. Fibrele ambelor căi
ajung la centrii talamici şi hipotalamici.
FASCICULELE (TRACTURILE) DESCENDENTE (MOTORII)
Există două grupe de căi descendente care sunt reprezentate de căile motricităţii
voluntare şi de căile motricităţii automate.
CĂILE MOTRICITĂŢII VOLUNTARE (corticospinale, piramidale) pleacă de la
nivelul celulelor piramidale ale scoarţei cerebrale motorii ale lobului frontal, apoi traversează
centrul oval, capsula internă, pedunculii cerebrali şi protuberanţa pentru a ajunge la bulb,
nivel la care o parte din fibre se încrucişează (80 % din fibre) , iar restul îşi continuă drumul
(20% din fibre) rezultând astfel un fascicul încrucişat şi unul direct. Fasciculul direct mai
poartă denumirea de fascicul al lui Türck şi este situat de-o parte şi de alta a şanţului median
anterior al măduvei. Acesta se poate opri la diferite nivele ale măduvei spinării, trece prin
comisura albă anterioară (indiferent de nivel) în cornul anterior de partea opusă şi se opreşte
la nivelul nucleilor mediani din cornul anterior, având rolul de-a comanda musculatura axială.
Figura 20: Căile motricităţii (după Lazorthes)
2. Tract rubrospinal; 3. Tract tectospinal; 4. Tract vestibulospinal; 5. Tract
olivospinal; 6. Tract reticulospinal.
Fasciculul direct este numit astfel pentru că nu se încrucişează la nivelul bulbului,dar
aşa cum am văzut axonii săi se încrucişează şi ei la nivelul mielomerului căruia îi sunt
destinaţi.
Fasciculul încrucişat este responsabil de muşchii parietali şi de cei ai membrelor,
sistemul piramidal încrucişat reprezentând 80% din fibrele piramidale. Acesta se încrucişează
în bulb la nivelul decusaţiei piramidale a lui Mistichelli (decussatio pyramidalis anterior
motoria), tractul încrucişat coborând în substanţa albă a măduvei la nivelul cordonului lateral
de partea opusă. Fibrele se distribuie neuronilor somatici motori din cornul anterior al
substanţei cenuşii. Fasciculul încrucişat este bine dezvoltat în partea superioară a măduvei şi
se reduce treptat în volum pe măsură ce se distribuie celulelor motorii ale nucleilor laterali şi
capului cornului anterior.
Dejerine şi Thomas au descris un fascicul piramidal homolateral, care nu se
încrucişează nici la nivelul bulbului şi nici la nivelul comisurii albe. Un număr redus de fibre
piramidale au această dispoziţie.
CĂILE MOTRICITĂŢII AUTOMATE (extrapiramidale) sunt reprezentate de şase
fascicule (tabelul 6; figura 20).
Tabelul 6: Căile extrapiramidale
FASCICUL ORIGINE DESTINAŢIE ROL
Fibre diencefalo-
spinale
Diencefal Măduvă
Rubrospinal Von
Monakov
Porţiunea magno-
celulară a nucleu-
lui roşu
Măduva cervicală -Control mişcări
automate
-Control tonus mus-
cular
Tectospinal lateral
Tectospinal anterior
Coliculii cvadri-
gemeni
Măduvă Oculocefalogiria
Vestibular anterior
Vestibular lateral
Nucleii vestibulari
Schwalbe, Deiters şi
Bechterew
Măduva cervicală Menţinerea echilibrului
Olivospinal Olivele bulbare Măduvă Stabileşte relaţia
între olivă şi mă-
duvă
Fasc.reticulospinal
lateral
Formatia reticulată Măduvă Control tonus musc.
Facilitează refle-
xele medulare de
extensie şi cele
polisinaptice
Reticulospinal
anterior
Formaţia reticulată Măduvă Control musc
inhibă reflexele
medulare
1. Fibrele diencefalospinale pleacă de la nivelul diencefalului.
2. Fasciculul rubrospinal Von Monakov (tractus rubrospinalis) pleacă de la nivelul
mezencefalului, mai exact din porţiunea magnocelulară a nucleului roşu. Se încrucişează la
nivelul decusaţiei lui Forel (decussatio tegmenti), apoi la nivelul măduvei este situat anterior
de fasciculul piramidal încrucişat, ajungând până la nivelul măduvei cervicale. Are rol în
controlul mişcărilor automate şi ale tonusului muscular.
3. Fasciculul tectospinal (tractus trctospinalis) pleacă de la nivelul coliculilor
cvadrigeminali, o parte din fibre coborând direct spre măduvă şi formând tractul tecto-spinal
lateral, iar restul de fibre încrucişându-se la nivelul decusaţiei lui Meynert formând astfel
tractul tectospinal anterior. Joacă un rol în realizarea reflexelor plecate de la căile optice,
oculocefalogiria.
4. Fasciculul vestibulospinal (tractus vestibulospinalis) are originea în nucleii
vestibulari Deiters, Schwalbe şi Bechterew. Axonii acestuia coboară spre măduvă tot pe două
căi, o parte din fibre încrucişându-se, iar celelalte fibre coborând direct spre măduvă, formând
un fascicul vestibular anterior, respectiv unul lateral. Fasciculul vestibulospinal coboară până
în regiunea lombară a măduvei şi joacă un rol important în menţinerea echilibrului.
5. Fasciculul olivospinal (tractus olivospinalis) pleacă de la nivelul olivelor bulbare.
Axonii săi formează tractul olivospinal, care coboară în măduva spinării unde este situat între
cele două componente ale tractului vestibulospinal.
6. Fasciculul reticulospinal (tractus reticulospinalis) îşi are originea în formaţia
reticulată (formatio reticularis). Şi în cadrul acestui fascicul o parte din fibre se încrucişează,
iar restul merg direct spre măduva spinării.
Fasciculul reticulospinal anterior pleacă de la formaţia reticulată a bulbului conţinând
mai ales fibre directe. În măduvă este situat în cordonul anterior. Joacă un rol important în
controlul tonusului muscular şi în reglarea activităţii reflexe a măduvei, având un rol inhibitor
asupra desfăşurării reflexelor medulare.
Fasciculul reticulospinal lateral îşi are originea în formaţia reticulată
mezencefalopontină. Se plasează în măduvă în cordonul lateral, între fasciculul piramidal
încrucişat şi fasciculul rubrospinal. Majoritatea fibrelor sale sunt încrucişate. Intervine în
controlul tonusului muscular şi în coordonarea activităţii reflexe medulare. Facilitează
reflexele medulare de extensie şi reflexele polisinaptice.
Toate fasciculele subcorticospinale extrapiramidale se termină prin sinapse cu celulele
somatomorii ale cornului anterior. Ele fac sinapsă cu motoneuronii gama sau reglatori.
FASCICULELE DE ASOCIAŢIE
Tabelul 7: Fasciculele de asociaţie
FASCICUL RAMURI LOCALIZARE ROL
Fasciculul
cordonu-
lui anterolateral
(fascicul
fundamental)
Fibre
-ascendente
-descendente
Versantul medial al
cornului posterior
până la faţa sa laterală
Stabilesc legături între
diferite etaje ale
măduvei
Fasciculul
cordonului
posterior
Fibre ascendente Zona comisurală
Pierre Marie
Idem
Fibre descendene
1.Fascicul în vir-
gulă Schultze
Reg.cervicală
şi toracală superioară
Porţiunea mijlocie
a cordonului
posterior
Idem
2.Bandeleta
periferică dor-
sală Hoche
Regiunea toracală
inferioară şi periferică
a cordonului posterior
în porţiunea sa
posterioară
Idem
3.Fasciculul oval
Flechsig
Măduva lombară la
nivelul porţiunii
Idem
mijlocii a septului
median
4 Fasciculul
triunghilar
Gombault şi
Philippe
Măduva sacrată
în vecinătatea
şanţului postrior
a măduvei
Idem
Sunt formate din axonii celulelor cordonale şi au rolul de a stabili legături între
diferitele etaje ale măduvei. După topografia lor se împart într-un fascicul de asociaţie a
cordonului anterolateral şi în fascicule de asociaţie a cordonului posterior.
Fasciculul cordonului anterolateral este situat pe versantul medial al cornului anterior
până pe faţa laterală a cornului posterior. Este cunoscut sub diferite denumiri: fascicul
fundamental, fascicul anterolateral, fascicul restant. Celulele cordonale asociative îşi trimit
axonul în substanţa albă a cordonului anterior sau lateral; celulele tautomere de aceeaşi parte,
celulele heteromere de partea opusă, în sfârşit celulele hecatomere de ambele părţi. Ajuns în
substanţa albă axonul se divide în două ramuri, una ascendentă, cealaltă descendentă. După ce
parcurg o distanţă variabilă revin şi fac sinapse cu substanţa cenuşie a mielomerelor supra şi
subiacente (figura 21).
În cordonul posterior fibrele endogene ascendente şi descendente se grupează separat.
Fibrele ascendente ocupă porţiunea profundă a cordonului posterior, între cornul posterior şi
comisura cenuşie posterioară, formând zona cornucomisurală a lui Pierre Marie (câmpul lui
Westphal; fasciculul ventral al cordonului posterior) (figura 22).
Figura 21: Fibre de asociaţie cordonale (după Albu)
Fibrele endogene descendente se grupează într-un fascicul care-şi modifică topografia
în funcţie de regiunile medulare. Fibrele descendente formează:
1 fasciculul în virgulă a lui Schultze în regiunea cervicalã şi toracală superioară, în
porţiunea mijlocie a cordonului posterior;
2 bandeleta periferică dorsală a lui Hoche în regiunea toracală inferioară, la periferia
cordonului posterior, în porţiunea posterioară a acestuia;
3 fasciculul oval a lui Flechsig (centrul oval al lui Flechsig) în măduva lombară, la
nivelul porţiunii mijlocii a septului median;
4 fasciculul triunghiular median a lui Gombault şi Philippe, în măduva sacrată, aşezat
mediodorsal în imediata vecinătate a şanţului posterior a măduvei.
Figura 22: Substanţa albă a măduvei spinării – secţiune transversală (după Albu)
1. Fasciculul lui Burdach; 2. Fasciculul lui Goll; 3. Fasciculul spinotalamic;
4. Fasciculul spinocerebelos direct Flechsig; 5. Fasciculul spinocerebelos încrucişat
Gowers; 6. Fasciculul piramidal încrucişat; 7. Fasciculul piramidal direct; 8.
Fasciculul vestibulospinal; 9. Fasciculul tectospinal; 10. Fasciculul olivospinal; 11.
Fasciculul rubrospinal; 12. Fasciculul reticulospinal lateral; 13. Fasciculul
reticulospinal anterior; 14. Fasciculul fundamental de asociaţie; 15. Contingentul
spinal al bandeletei longitudinale posterioare; 16. Comisura albă a măduvei; 17.
Zona cornucomisurală Pierre Marie; 18. Fasciculul oval Flechsig; 19. Fasciculul
triunghiular median Gombault Philippe; 20. Bandeleta periferică dorsală Hoche; 21.
Zona marginală Lissauer; 22. Şanţul median posterior; 23. Şanţul colateral posterior;
24. Rădăcina anterioară a nervului spinal; 25. Fisura mediană anterioară; 26. Canalul
ependimar.
Afecţiunile medulare ce interesează cordoanele anterolaterale ale măduvei afectează
motilitatea voluntară, sensibilitatea proprioceptivă inconştientă precum şi sensibilitatea
termică şi dureroasă.
Interesarea cordonului posterior duce la pierderea sensibilităţii profunde conştiente şi
tactile epicritice cu conservarea sensibilităţii termice şi dureroase aşa cum se întâmplă în
tabes.
Leziunile mixte interesează atât substanţa cenuşie cât şi substanţa albă a măduvei fiind
urmarea mielitelor (inflamaţie a măduvei de etiologie infecţioasă, alergică, toxică sau
traumatică), afecţiunilor vasculare degenerative, compresiunilor traumatice sau de altă natură.
Ele se pot manifesta sub formă de hemisecţiuni laterale, anterioare sau posterioare sau prin
secţiuni medulare. Acestea din urmă evoluează în doi timpi: o fază de şoc medular urmată de
una de automatism medular.
Faza de şoc medular ce durează aproximativ 6 săptămâni se manifestă printr.o
paralizie subiacentă (dedesubt) leziunii cu abolirea tuturor reflexelor, anestezie cu limită netă
lezională, retenţie urinară, incontinenţă vezicală şi fecală (lipsă de control a sfincterelor).
În faza de automatism medular reflexele devin vii, apare automatismul sfincterelor, iar
motilitatea voluntară este abolită.
VARIAŢIILE REGIONALE ALE MĂDUVEI
Pe secţiunile transversale măduva nu prezintă acelaşi aspect în toate regiunile, fapt
care permite recunoaşterea nivelului la care s-a practicat secţiunea. Variaţiile regionale sunt
determinate de:
1.rapoartele volumetrice dintre substanţa albă şi substanţa cenuşie. Substanţa albă
are o dezvoltare maximă în regiunea cervicală determinată de prezenţa la acest nivel
a fibrelor senzitive care sosesc din toate etajele medulare şi a fibrelor motorii
destinate tuturor etajelor subiacente. Substanţa albă se reduce pe măsură ce coborâm
făcând loc substanţei cenuşii;
2. aspectul şi forma substanţei cenuşii, care este mai bine dezvoltată la nivelul
intumescenţelor;
3. situaţia şi numărul nucleilor din substanţa cenuşie;
4. modificările de topografie a fasciculelor medulare, care apar sau se termină la
nivele diferite în raport cu substanţa cenuşie de formă variabilă;
5. modificarea aspectului morfologic exterior în funcţie de regiune.
VASCULARIZAŢIA MĂDUVEI SPINĂRII
Măduva spinării este irigată de un sistem arterial dublu cu origine embrionară diferită.
Acest sistem dublu este reprezentat de un sistem de vase paralele cu axul măduvei, care este
format din arterele spinale anterioare şi posterioare cu provenienţă din artera vertebrală, şi un
sistem de vase transversale simetrice cu dispoziţie metamerică, acestea formând arterele
radiculare. Între cele două sisteme vasculare există anastomoze multiple.
Arterele spinale (rami spinalis) sunt în număr de 4, din care două anterioare şi două
posterioare. Arterele anterioare se unesc şi formează trunchiul spinal anterior ce se angajează
în fisura mediană anterioară şi se termină la nivelul vertebrelor C5 şi C6. Cele două artere
posterioare sunt reunite prin anastomoze, formând cercuri perimedulare şi coloane vasculare.
Arterele radiculare (rami radiculares) urmează rădăcina nervilor spinali în gaura de
conjugare.
Măduva este foarte bine vascularizată la nivelul intumescenţelor la acest nivel
existând artera intumescenţei cervicale şi artera intumescenţei lombare.
Venele sunt dispuse la fel ca şi arterele, sub forma a două sisteme vasculare, şi anume
un sistem intramedular şi un alt sistem perimedular.
Venele spinale anterioare (v. spinales anteriores) şi cele posterioare (v. spinales
posteriores) constituie o reţea perimedulară ce însoţeşte rădăcinile. Ele drenează în plexul
venos vertebral intern anterior (plexus venosus vertebralis internus anterior) şi plexul venos
vertebral intern posterior (plexus venosus vertebralis internus posterior) situate în spaţiul
epidural. Plexurile prezintă anastomoze bogate pe faţa posterioară a corpilor vertebrali.
Comparativ cu hemoragia cerebrală cea intramedulară este rară, interesând mai ales
substanţa cenuşie. Cauza cea mai frecventă a hematomieliei este traumatică sau mai rar prin
ruperea unei malformaţii vasculare.
Malformaţiile vasculare medulare reprezintă o cauză destul de rară a compresiunilor
medulare. Simptomatologia acestor malformaţii este dată de suferinţa măduvei consecutivă
tulburărilor circulatorii.
Venele şi mai ales anomaliile lor sunt responsabile de apariţia hemoragiilor
extramedulare, subdurale şi subarahnoidiene posttraumatice.
TESTE – MĂDUVA SPINĂRII 31. Măduva spinării:
A. Reprezentă cea mai veche componentă a SNC din punct de vedere filogenetic B. Provine din porţiunea superioară a tubului neural C. Respectă în dezvoltarea sa aspectul nevraxului primitiv D. Ocupă canalul rahidian pe toată lungimea sa la embrionul de 8 săptămâni E. Îşi dublează volumul la embrionul de 6 săptămâni
32. Limita superioară a măduvei răspunde planului ce trece prin:
A. Tuberculul anterior al atlasului B. Mijlocul apofizei odontoide C. Marginea inferioară a arcului anterior al atlasului D. Marginea superioară a arcului anterior al atlasului E. Vertebra C3
33. Filum terminale:
A. Se găseşte situat deasupra vertebrei L2 B. Se găseşte situat sub vetebra L2 C. Ajunge la coccis pe faţa anterioară a vertebrei 6 coccigiene D. Este înconjurat de nervii cozii de cal E. Are o lungime de aproximativ 2,5 cm
34. Măduva spinării are raporturi anterior cu: A. Lamele vertebrale B. Ligamentele galbene C. Găurile de conjugare D. Discurile intervertebrale E. Pediculii vertebrali 35. Măduva spinării are raporturi posterior cu: A. Lamele vertebrale B. Ligamentele galbene C. Găurile de conjugare D. Discurile intervertebrale E. Pediculii vertebrali 36. Măduva spinării are raporturi lateral cu: A. Lamele vertebrale B. Ligamentele galbene
C. Găurile de conjugare D. Discurile intervertebrale E. Pediculii vertebrali 37. Coada de cal este constituită de o parte şi de alta a conului medular şi a filumului terminale de: A. Nervi spinali dorsali B. Nervii spinali cervicali C. Nervii spinali toracali D. Nervii spinali lombari E. Nervul sacral
38. Măduva spinării: A. Are substanţa cenuşie dispusă la periferie B. Prezintă 2 intumescenţe C. Ocupă canalul vertebral în întregime D. Se găseşte situată în canalul vertebral E. Are o greutate de aproximativ 60 de grame
39. Din intumescenţa cervicală emerg: A. Primele 3 perechi de nervi cervicali B. Primele 5 perechi de nervi cervicali C. Ultimele 6 perechi de nervi cervicali D. Ultimele 5 perechi de nervi cervicali şi prima pereche toracală E. Ultimele 5 perechi de nervi cervicali şi primele 3 toracale
40. Datorită intumescenţelor putem diviza măduva spinării în: A. 2 porţiuni B. 3 porţiuni C. 4 porţiuni D. 5 porţiuni E. 6 porţiuni
41. Conform legii lui Chipault în regiunea cervicală:
A. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+1 B. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X-1 C. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+2 D. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X-2 E. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+3
42. Conform legii lui Chipault în regiunea toracală superioară: A. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+1
B. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X-1 C. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+2 D. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X-2 E. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+3
43. Conform legii lui Chipault în regiunea toracală inferioară: A. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+1 B. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X-1 C. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+2 D. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X-2 E. Unei apofize spinoase X îi va corepunde neuromerul X+3
44. La nivelul măduvei spinării se găsesc:
A. Şanţul median posterior B. Şanţul lateral posterior C. Şanţul median anterior D. Canalul ependimar E. Cordonul anterior
45. Şanţul median anterior:
A. Este îngust şi adânc B. Ajunge până la nivelul comisurii cenuşii C. Nu ajunge până la nivelul comisurii cenuşii D. Nu este un şanţ veritabil E. Corespunde emergenţelor rădăcinilor anterioare
46. Şanţul lateral anterior:
A. Este îngust şi adânc B. Ajunge până la nivelul comisurii cenuşii C. Nu ajunge până la nivelul comisurii cenuşii D. Nu este un şanţ veritabil E. Corespunde emergenţelor rădăcinilor anterioare
47. Şanţul median posterior:
A. Reprezintă o simplă depresiune B. Este un sept C. Nu ajunge până la nivelul comisurii cenuşii D. Uneşte suprafaţa măduvei de de comisura cenuşie anterioară E. Corespunde emergenţelor rădăcinilor posterioare
48. În secţiune transversală substanţa cenuşie a măduvei spinării are formă de: A. Fluture
B. V C. H D. Cordon E. Cilindru
49. Substanţa cenuşie a măduvei spinării: A. Reprezintă suprapunerea mielomerelor B. Conţine neuroni viscerosenzitivi în coarnele anterioare C. Este constituită din corpul neuronilor D. Conţine centrii vegetativi în zona intermediolaterală E. Este constituită din corpul calos
50. În coarnele anterioare ale măduvei spinării se găsesc: A. Nucleul anteromedial, întins de la C1 la L4 B. Nucleul anterolateral C. Nuclei vestibulari D. Nucleul capului lui Waldeyer E. Substanţa reticulată medulară 51. Coarnele anterioare medulare: A. Au formă aproximativ patrulateră B. Sunt mai alungite decât cele posterioare C. Sunt mai subţiri decât cele posterioare D. Conţin 2 tipuri de neuroni somatomotori E. Conţin 3 tipuri de neuroni somatomotori
52. Nucleii mediali de la nivelul coarnelor anterioare sunt destinaţi inervaţiei: A. Muşchilor proximali ai membrelor B. Muşchilor axiali C. Muşchilor distali ai membrelor D. Muşchilor parietali ai trunchiului E. Muşchilor extrinseci ai globului ocular
53. Nucleii laterali de la nivelul coarnelor anterioare sunt destinaţi inervaţiei: A. Muşchilor proximali ai membrelor B. Muşchilor axiali C. Muşchilor distali ai membrelor D. Muşchilor parietali ai trunchiului E. Muşchilor intrinseci ai globului ocular
54. În coarnele posterioare ale măduvei spinării se găsesc:
A. Neuroni viscerosenzitivi B. Deutoneuronul sensibilităţii termoalgezice C. Neuroni visceromotori D. Deutoneuronul sensibilităţii proprioceptive inconştiente E. Deutoneuronul sensibilităţii proprioceptive conştiente 55. Deutoneuronul căilor sensibilităţii proprioceptive inconştiente se găsesc la
nivelul: A. Capului cornului posterior B. Bazei cornului posterior C. Stratului lui Waldeyer D. Nucleilor lui Stilling-Clarke E. Nucleilor lui Bechterew 56. Capul cornului posterior este separat de suprafaţa măduvei prin: A. Substanţa gelatinoasă Rolando B. Coloana lui Clarke C. Substanţa gelatinoasă centrală Stilling D. Zona marginală Lissauer E. Nucleul lui Masazza
57. Canalul ependimar:
A. Este situat în centrul comisurii cenuşii B. Conţine LCR C. Se întinde pe toată lungimea măduvei spinării D. Ocupă în întregime canalul vertebral E. Este rareori permeabil pe toată întinderea sa
58. Zona intermediolaterală conţine: A. Centrii vegetativi motori B. Centrii vegetativi senzitivi C. Centrii somatomotori D. Centrii somatosenzitivi E. Canalul ependimar 59. Centrii vegetativi simpatici sunt reprezentaţi de: A. Centrul cardioaccelerator B. Centrul micţiunii C. Centrul iridodilatator D. Centrii splanhnici pelvini E. Centrii defecaţiei 60. Centrii vegetativi parasimpatici sunt reprezentaţi de:
A. Centrul cardioaccelerator B. Centrul micţiunii C. Centrul iridodilatator D. Centrii splanhnici pelvini E. Centrii defecaţiei 61. Centrul cardioaccelerator este situat între: A. T1-T4
B . T3-T5 C. T6-L2 D. L1-L4 E. S2-S4
62. Centrii bronhopulmonari sunt situaţi între:
A. T1-T4 B. T3-T5 C. T6-L2 D. L1-L4 E. S2-S4
63.Centrii splanhnici abdominali sunt situaţi între: A. T1-T4 B. T3-T5 C. T6-L2 D. L1-L4 E. S2-S4
64. Centrii splanhnici pelvini sunt situaţi între:
A. T1-T4 B. T3-T5 C. T6-L2 D. L1-L4 E. S2-S4
65. Centrii mictiunii sunt situaţi între: A. T1-T4 B. T3-T5 C. T6-L2 D. L1-L4 E. S2-S4
66. Neuronii alfa:
A. Trimit un axon de calibru mare spre plăcile motorii ale muşchilor striaţi
B. Intervin în facilitarea reflexelor miotatice şi de apărare C. Sunt prezenţi doar în zona vegetativă a măduvei D. Sunt prezenţi doar la nivelul măduvei sacrate E. Sunt situaţi mai ales în cornul posterior
67. Neuronii gama:
A. Trimit un axon de calibru mare spre spre plăcile motorii ale muşchilor straţi B. Intervin în facilitarea reflexelor miotatice şi de apărare C. Sunt prezenţi doar în zona vegetativă a măduvei D. Sunt prezenţi doar la nivelul măduvei sacrate E. Sunt situaţi mai ales în cornul posterior
68. Neuronii visceromotori simpatici:
A. Trimit un axon de calibru mare spre spre plăcile motorii ale muşchilor straţi B. Intervin în facilitarea reflexelor miotatice şi de apărare C. Sunt prezenţi doar în zona vegetativă a măduvei D. Sunt prezenţi doar la nivelul măduvei sacrate E. Sunt situaţi mai ales în cornul posterior
69. Neuronii visceromotori parasimpatici: A. Trimit un axon de calibru mare spre spre plăcile motorii ale muşchilor straţi
B. Intervin în facilitarea reflexelor miotatice şi de apărare C. Sunt prezenţi doar la nivelul măduvei toracale D. Sunt prezenţi doar la nivelul măduvei sacrate E. Sunt situaţi mai ales în cornul posterior
70. Neuronii visceromotori parasimpatici:
A. Trimit un axon de calibru mare spre spre plăcile motorii ale muşchilor straţi
B. Intervin în facilitarea reflexelor miotatice şi de apărare C. Sunt prezenţi doar în zona vegetativă a măduvei D. Sunt prezenţi doar la nivelul măduvei sacrate E. Sunt situaţi mai ales în cornul posterior
71. Substanţa albă medulară: A. Conţine cordoane anterioare, posterioare şi laterale B. Este formată din rădăcini, trunchiuri şi ramuri C. Se află la exterior D. Este organizată de fiecare parte în 4 cordoane
E. Este dispusă sub formă de coarne
72. Fibrele lungi de la nivelul cordoanelor medulare: A. Au dispoziţie periferică B. Realizează funcţia de centru reflex al măduvei C. Sunt situate în imediata vecinătate a substanţei cenuşii
D. Conectează măduva cu encefalul E. Asociază între ele mielomere situate la distanţă
73. Fibrele scurte de la nivelul cordoanelor medulare: A. Au dispoziţie periferică B. Realizează funcţia de centru reflex al măduvei C. Sunt situate în imediata vecinătate a substanţei cenuşii D. Conectează măduva cu encefalul E. Asociază între ele mielomere situate la distanţă
74. Nervii spinali sunt constituiţi din:
A. Fibre somatosenzitive B. Fibre somatomotorii C. Fibre mixte D. Fibre viscerosenzitive E. Fibre visceromotorii
75. Rădăcina anterioară a nervilor spinali este formată din:
A. Axonii neuronilor visceromotori din coarnele laterale B. Deutoneuronii neuronilor din ganglionii spinali C. Axonii neuronilor somatomotori din coarnele anterioare D. Axonii neuronilor din ganglionii spinali E. Dendritele neuronilor vegetativi
76. Nervii spinali:
A. Sunt în număr de 31 de perechi B. Conectează măduva spinării cu receptorii şi efectorii C. Sunt nervi senzitivi, motori sau micşti D. Constituie în substanţa albă a măduvei tracturi sau fascicule E. Prezintă o rădăcină, un trunchi şi ramuri periferice
77. Din cele 31 de perechi de nervi spinali: A. 7 aparţin regiunii cervicale B. 8 aparţin regiunii cervicale C. 5 se găsesc în regiunea toracală D. 12 se găsesc în regiunea lombară E. 12 aparţin regiunii toracale
78. Rădăcina posterioară a nervilor spinali: A. Este o ramură periferică a trunchiului nervilor spinali B. Prezintă pe traiectul său ganglionul spinal C. Conţine fibre vasomotorii pentru meninge
D. Transmite prin fibrele sale impulsuri musculaturii somatice şi viscerale E. Are pe traiectul ei un ganglion cerebral
79. Ramura posterioară a nervilor spinali:
A. Formează nervi care inervează regiunea spatelui B. Formează plexuri nervoase C. Este conectată cu lanţul simpatic D. Părăseşte canalul vertebral prin gaura intervertebrală E. Inervează meningele spinal
80. Ramura anterioară a nervilor spinali:
A. Formează nervi care inervează regiunea spatelui B. Formează plexuri nervoase C. Este conectată cu lanţul simpatic D. Părăseşte canalul vertebral prin gaura intervertebrală E. Inervează meningele spinal
81. Ramurile comunicante, albă şi cenuşie a nervilor spinali:
A. Formează nervi care inervează regiunea spatelui B. Formează plexuri nervoase C. Sunt conectate cu lanţul simpatic D. Părăsesc canalul vertebral prin gaura intervertebrală E. Inervează meningele spinal
82. Ramura meningeală a nervilor spinali: A. Formează nervi care inervează regiunea spatelui B. Formează plexuri nervoase C. Este conectată cu lanţul simpatic D. Părăseşte canalul vertebral prin gaura intervertebrală E. Inervează meningele spinal
83. La nivelul corpului uman există:
A. 12 perechi de nervi spinali B. 31 de perechi de nervi spinali C. 12 dermatomere D. 30 de dermatomere E 31 de dermatomere
84. Funcţia de conducere a măduvei spinării este asigurată de căile: A. Sensibilităţii exteroceptive B. Ascendente C. Motricităţii
D. Sensibilităţii E. Descendente
85. Pe căile medulare ascendente sunt conduse următoarele tipuri de sensibilitate:
A. Termică şi dureroasă B. Interoceptivă C. Tactilă fină D. Proprioceptivă E. Tactilă grosieră
86. Căile sensibilităţii exteroceptive au protoneuronul situat în: A. Cordonul lateral B. Cornul posterior C. Ganglionul spinal D. Cordonul anterior E. Cordonul posterior
87. Tracturile spinotalamice laterale conduc sensibilitatea:
A. Proprioceptivă inconştientă B. Tactilă epicritică C. Proprioceptivă conştientă D. Termică şi dureroasă E. Tactilă protopatică
88. Sensibilitatea termoalgezică se transmite prin: A. Fasciculul spinotalamic anterior B. Tractul spinocerebelos încrucişat C. Tractul spinotalamic lateral D. Tractul spinocerebelos direct E. Tractul spinocerebelos direct
89. Sensibilitatea tactilă epicritică este transmisă prin: A. Fasciculul cuneat B. Cordonul medular lateral C. Cordonul medular posterior D. Fasciculele spinobulbare E. Fasciculul spinotalamic anterior
90. Fasciculul cuneat :
A. Se mai numeşte şi fasciculul lui Goll B. Se mai numeşte şi fasciculul lui Burdach C. Se mai numeşte şi fasciculul lui Hoche
D. Este situat în cordonul posterior al măduvei spinării E. Este situat în cordonul anterior al măduvei spinării
91. Al 3-lea neuron al căilor exteroceptive se găseşte în:
A. Talamus B. Bulbul rahidan C. Diencefal D. Ganglionul spinal E. Cortexul cerebral
92. Fibrele care conduc sensibilitatea proprioceptivă inconştientă au deutoneuronul în:
A. Cordonul posterior medular B. Cornul lateral medular C. Cornul posterior medular D. Cornul anterior medular E. Cordonul anterior medular
93. La nivelul cornului posterior medular se găseşte deutoneuronul căii:
A. Proprioceptive inconştiente
B. Sensibilităţii termice şi dureroase C. Proprioceptive conştiente D. Tactile grosiere E. Tactile epicritice
94. Sensibilitatea interoceptivă este condusă:
A. Prin calea spinotalamică B. Prin calea periependimară C. Prin calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente D. Prin calea sensibilităţii proprioceptive conştiente E. Printr-o cale multisinaptică
95. Calea sistemului piramidal:
A. Îşi are originea în cortexul cerebral B. Îşi are originea în cortexul cerebelos C. Controlează motilitatea voluntară D. Controlează motilitatea involuntară semiautomată E. Controlează motilitatea involuntară automată
96. Fasciculul piramidal direct se încrucişează: A. La nivel medular
B. În punte C. În bulb D. În trunchiul cerebral E. În pedunculii cerebrali
97. Fasciculul lui Turck:
A. Se încrucişează la nivelul decusaţiei piramidale B. Se încrucişează în bulb C. Are rol de a comanda musculatura axială D. Se poate opri la diferite nivele ale măduvei spinării E. Este responsabil de muşchii parietali
98. Fasciculul piramidal încrucişat se încrucişează în:
A. Pedunculii cerebrali B. Trunchiul cerebral C. Bulb D. Punte E. Măduva spinării
99. Fibrele fasciculului piramidal se încrucişează în jur de: A. 80 % la nivelul bulbului B. 80 % la nivelul măduvei C. 20 % la nivelul bulbului D. 8 % la nivelul măduvei E. 2 % la nivelul măduvei
100. Fasciculul rubrospinal:
A. Pleacă de la nivelul mezencefalului B. Se încrucişează la nivelul decusaţiei lui Forel C. Se încrucişează la nivelul decusaţiei Meynert D. Are rol în controlul mişcărilor automate E. Are rol în oculocefalogirie
101. Căile motricităţii automate sunt reprezentate prin fasciculele:
A. Corticospinale laterale B. Rubrospinale C. Reticulospinale D. Rubronigrospinale E. Vestibulospinale
102. De la nucleii din mezencefal pornesc spre măduvă următoarele fascicule extrapiramidale: A. Tectospinal
B. Rubronigrospinal C. Olivospinal D. Vestibulospinal E. Rubrospinal
103. Fasciculul olivospinal:
A. Pleacă de la nucleii din mezencefal B. Stabileşte relaţia între olivă şi măduvă C. Pleacă de la nivelul nucleilor bulbari (olivari) D. Are un traiect ascendent E. Este un fascicul senzitiv
104. Fasciculul în virgulă a lui Schultze este situat în regiunea:
A. Cervicală B. Toracală superioară C. Toracală inferioară D. Lombară E. Sacrată
105. Bandeleta periferică dorsală a lui Hoche este situată în regiunea:
A. Cervicală B. Toracală superioară
C. Toracală inferioară D. Lombară E. Sacrată
106. Fasciculul oval al lui Flechsig este situat în regiunea:
A. Cervicală B. Toracală superioară
C. Toracală inferioară D. Lombară E. Sacrată
107. Fasciculul triunghiular median al lui Gombault şi Philippe este situat în regiunea:
A. Cervicală B. Toracală superioară
C. Toracală inferioară D. Lombară E. Sacrată
108. Fasciculele nervoase medulare ascendente şi descendente sunt situate astfel: A. Fasciculul piramidal direct în cordonul anterior B. Fasciculul gracilis în cordonul posterior
C. Fasciculul Flechsig în cordonul anterior D. Fasciculul Gowers în cordonul lateral E. Fasciculele spinobulbare în cordonul lateral
109. În cordonul medular anterior se găsesc fasciculele: A. Spinotalamic anterior B. Spinocerebelos direct C. Tectospinal anterior D. Piramidal direct E. Piramidal încrucişat 110. În cordonul medular lateral se găsesc fasciculele:
A. Rubrospinal B. Spinocerebelos încrucişat C. Piramidal direct D. Spinocerebelos direct E. Piramidal încrucişat
111. În cordonul medular posterior se găsesc fasciculele:
A. Spinotalamice B. Piramidale C. Extrapiramidale D. Spinocerebeloase E. Goll şi Burdach
112. Măduva spinării este irigată:
A. De un sistem arterial simplu B. De un sistem arterial dublu C. De un sistem arterial triplu D. De un sistem de vase paralele pe axul măduvei E. De un sistem de vase transversale cu dispoziţie metamerică
113. Arterele spinale sunt în număr de:
A. 2 B. 3 C. 4 D. 5 E. 6
114. Trunchiul spinal anterior se termină la nivelul vertebrelor: A. C3 şi C4 B. C4 şi C5 C. C5 şi C6
D. C6 şi C7 E. C7 şi T1
115. Plexurile venoase vertebrale:
A. Sunt situate în spaţiul subdural B. Sunt situate în spaţiul epidural C. Prezintă anastomoze bogate pe faţa anterioară a corpilor vertebrali D. Prezintă anastomoze bogate pe faţa posterioară a corpilor vertebrali E. Prezintă anastomoze bogate pe faţa laterală a corpilor vertebrali
TRUNCHIUL CEREBRAL
HORIA PRUNDEANU VLAD EPURE
IZABELLA ŞARGAN
GENERALITĂŢI
Trunchiul cerebral, porţiunea encefalului ce leagă măduva spinării de emisferele
cerebrale, este format din trei porţiuni. Acestea sunt:
- bulbul (medulla oblongata; etajul bulbar), care ia naştere din mielencefal;
- puntea lui Varolio (pons; etajul pontin; etajul protuberanţial), care provine din
metencefal;
- mezencefalul (mesencephalon; etajul mezencefalic) cu originea în vezicula a 3-a
cerebrală.
Fiecare dintre aceste 3 porţiuni comunică cu cerebelul printr-o pereche de pedunculi
cerebeloşi, inferiori, mijlocii şi superiori.
Pe faţa posterioară a veziculelor a 4-a şi a 5-a cerebrale se va forma fosa romboidă
(fossa rhomboidea), din care va lua naştere mai târziu ventriculul IV (ventriculus quartus),
care comunică pe de o parte cu restul cavităţilor nevraxului, pe de altă parte cu spaţiile
subarahnoidiene.
Pe suprafaţa exterioară a trunchiului cerebral se remarcă originile aparente ale
ultimilor 10 perechi de nervi cranieni.
MORFOGENEZĂ
Trunchiul cerebral ia naştere din ultimele 3 vezicule cerebrale (figura 23).
Trunchiul cerebral cuprinde la fel ca şi măduva lama alară, lama fundamentală şi zona
marginală. Substanţa cenuşie şi albă nu mai prezintă însă aceleaşi rapoarte.
Studiul dezvoltării fiecărei vezicule va cuprinde acoperişul ce derivă din porţiunea
dorsală a tubului neural şi planşeul derivat al porţiunii ventrale. Marginile lor laterale
limitează cavităţile tubului neural.
1.Mielencefalul. Cavitatea centrală se lărgeşte dând naştere ventriculului IV.
Acoperişul este format dintr-un singur rând de celule ependimare dublat la exterior de un ţesut
mezenchimal foarte bine vascularizat. Ansamblul constituie pânza coroidiană a ventriculului
IV, pânză ce va da naştere plexurilor coroidiene. Pereţii laterali şi planşeul se îngroaşă pentru
a constitui bulbul. Planşeul conţine nuclei bine individualizaţi. Ventral elementele celulare ale
lamei fundamentale devin nucleii motori IX, X, XI, XII. Dorsal se găsesc neuronii senzitivi al
lamei alare ca la măduvă. Din porţiunea internă a lamei alare vor lua naştere nucleii lui Goll şi
Burdach precum şi a celor de la nivelul aripii cenuşii a ventriculului IV. Din porţiunea externă
a lamei alare vor apare nucleii Burdach şi nucleul senzitiv al trigemenului. Tot din lama alară
derivă şi oliva bulbară.
Planşeul conţine în mod egal căi ascendente şi descendente.
În ansamblu organizarea bulbului este asemănătoare cu cea a măduvei, dar prezintă în
plus caractere suprasegmentare specifice tuturor formaţiunilor encefalice.
Mielencefalul îşi dublează volumul între săptămânile 6-7 de viaţă embrionară, apoi în
săptămânile 7-8 de viaţă embrionară creşterea sa este un pic mai mare. Volumul său raportat
procentual la volumul SNC scade încet, aşa încât la şfârşitul săptămânii a 8-a de viaţă
embrionară depăşeşte ca volum doar mezencefalul. Volumul mielencefalului este de 20,05 %
din volumul SNC la embrionul de 10 mm lungime şi de 7,63 % la embrionul de 30 mm.
Figura 23: Ontogeneza trunchiului cerebral (după Lazorthes)
2.Metencefalul. Se dezvoltă din porţiunea cefalică a rombencefalului. Planşeul va
forma protuberanţa, iar acoperişul cerebelul. Topografia planşeului rămâne aceeaşi ca la
mielencefal. Nucleii ce derivă din lama alară şi din cea fundamentală sunt bine individualizaţi,
fiind în relaţie cu nervii cranieni. Ventral se formează nucleii motori VI şi VII şi substanţa
reticulată. Dorsal segmentul intern al lamei alare formează nucleii senzitivi şi locus coeruleus.
Acoperişul ce derivă din porţiunea dorsală a lamei alare va da naştere cerebelului.
Între săptămânile 6-8 de viaţă embrionară metencefalul îşi măreşte volumul de mai
bine de 8 ori. Volumul metencefalului deţine procentaje relativ stabile raportate la volumul
SNC cu valori situate între 13,75 % şi 17,54 %, valori ce îi conferă o oarecare importanţă
cantitativă dacă îl raportăm la celelalte vezicule cerebrale.
Puntea creşte apreciabil în volum începând cu embrionul de 18 mm.
3.Mezencefalul. Acoperişul corespunde lamelor alare care formează coliculii
cvadrigemeni superiori şi posteriori, despărţiţi printr-un şanţ transversal şi unul vertical.
Planşeul corespunde lamelor fundamentale ce formează nucleii III şi IV. Substanţa cenuşie a
planşeului este formată în egală măsură de nucleul roşu şi locus niger.
Fibrele descendente corticale pătrund în luna a 5-a în lama fundamentală constituind
pedunculii cerebrali.
Pereţii se îngustează în jurul cavităţii centrale formând apeductul lui Sylvius.
Mezencefalul joacă un rol modest în cadrul SNC în ceea ce priveşte ponderea sa ca
volum. În săptămânile 7 şi 8 de viaţă embrionară volumul său reprezintă cu puţin peste 6 %
din volumul SNC.
Sintetizând derivatele veziculelor 3, 4 şi 5 sunt constituite din:
1. substanţă cenuşie derivată din lamele alare şi fundamentale ce
cuprinde:
a) nuclei segmentari asimilabili centrilor medulari;
b) formaţiuni suprasegmentare, centrii de releu sau de asociaţie bine delimitaţi:
nucleii lui Goll. Burdach şi von Monakov, nucleii punţii şi ai cerebelului,
nucleul roşu, locus niger, nucleii coliculilor cvadrigemeni sau difuzi cum ar fi
substanţa reticulată ce ocupă porţiunea ventrală a celor 3 vezicule.
2. substanţa albă ce formează fascicule ce îngroaşă zona marginală ventral
sau trec în mijlocul nucleilor cenuşii:
a) fascicule de asociaţie segmentare sau plurisegmentare;
b) fascicule cerebromedulare sau medulocerebrale ce trec prin trunchi;
c) fascicule cerebrotronculare;
d) fascicule spinocerebeloase.
RAPORTURI
Tabelul 8: Componentele trunchiului cerebral
Mărime Limită
superioară
Limită
inferioară
Nervi cranieni
Bulb 3 cm Şanţ bulbopontin Măduva
spinării
Faţa
anterolaterală
-orig. aparentă n.
cranian XII
-orig. n. cranian
VII (şanţ
retroolivar)
-orig. n. IX , X ,
XI (şanţ colat.
post.)
-orig. n. VIII
Faţa posterioară -Nucleul hipoglos
-n.dorsal al
vagului
-striile acustice
Punte 3 cm Şanţul
pontopeduncular
Şanţ
bulbopon-
tin
Faţa
anterolaterală
-orig. aparentă
nerv cranian V
(piram. pontine)
Faţa posterioară -nucl. nervului
cranian VI
(eminentia teres)
-nucl. motor
n.cranian V
(foveea superior)
-porţ. sup. a ariei
vestibulare
Mezence
fal
3 cm Nu are limită
netă
Şanţul
pontopedun
cular
Faţa
anterolaterală
-pedunculii
cerebrali sunt
înconj. de
perechile III şi IV
de n. cranieni
Faţa posterioară -originea aparentă
a n. Trohlear
Trunchiul cerebral este situat în fosa craniană posterioară. El vine în raport anterior cu
clivusul, lateral cu porţiunea pietroasă a osului temporal, posterior cu scuama occipitală.
1. Raporturile bulbului
Prin intermediul meningelui bulbul realizează raporturi cu:
- porţiunea superioară a canalului rahidian, venind în raport anterior cu dintele axisului,
articulaţia atlantoodontoidiană şi aparatul fibros al acestei articulaţii, lateral cu
articulaţia atlantooccipitală, posterior cu spaţiul şi membrana atlantooccipitală
posterioară;
- circumferinţa osoasă a găurii occipitale, pe care se inseră în parte dura mater. Între faţa
posterioară a bulbului şi gaura occipitală se situează posterior lobulii amigdalieni ai
cerebelului;
- porţiunea anteroinferioară a fosei cerebrale posterioare. La acest nivel bulbul vine în
raport anterior prin intermediul meningelui cu şanţul vertebrobazilar, posterior prin
intermediul pânzei coroidiene a ventriculului IV cu cerebelul, iar lateral cu lobulul
floculus al cerebelului.
2. Raporturile punţii
- Anterior vine în raport cu trunchiul arterial bazilar şi ramurile acestuia, cu spaţiul
subarahnoidian al cisternei pontine şi cu apofiza bazilară.
- Posterior prin intermediul ventriculului IV se pune în raport cu cerebelul.
3. Raporturile mezencefalului
- Anterior prin intermediul meningelui vine în raport cu lama patrulateră a sfenoidului.
- Posterior cu cisterna ambiens (confluent subarahnoidian) în care se situează epifiza.
Faţa posterioară a mezencefalului este profund situată între cerebel şi lobii occipitali.
- Lateral cu metatalamusul, nervul trohlear şi cu fanta lui Bichat.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Trunchiul cerebral are forma unui trunchi de con aplatizat anteroposterior cu baza
mare în sus. Lungimea sa este de aproximativ 9 cm, aceştia fiind repartizaţi în mod egal la
cele trei componente ale sale, bulbul, puntea şi mezencefalul. Trunchiul cerebral prezintă o
faţă anterolaterală (figura 24 şi figura 25) şi o faţă posterioară (figura 26).
BULBUL RAHIDIAN (tabelul 8), porţiunea inferioară a trunchiului cerebral, este
delimitat de măduva spinării de o zonă uşor strâmtată numită coletul bulbului situată puţin
dedesubtul decusaţiei piramidale (decussatio pyramideum) şi p u ţin deasupra emergenţei
primului nerv cervical, iar de punte este separat prin şanţul bulbopontin (sulcus
bulbopontinus), care nu are existenţă reală decât pe faţa anterioară şi pe feţele laterale, din
care emerg rădăcinile nervilor cranieni VI, deasupra piramidei bulbare, VII şi VII bis,
deasupra olivei bulbare şi VIII, deasupra şanţului retroolivar.
Figura 24: Faţa anterioară a trunchiului cerebral (după Lazorthes)
1.Tuber cinereum; 2. Corpi mamilari; 3. Tract optic; 4. Peduncul cerebral; 5. Şanţ bazilar; 6.
Oliva bulbară; 7. Piramidă; 8. Şanţ anterior; 9. Decusaţia piramidală.
Figura 25: Faţa anterioară a trunchiului cerebral (după Frank H. Netter)
1 – Tractul olfactiv; 2 – Substanţa perforată anterioară; 3 - Infundibulul; 4 – Corpii
mamilari; 5 – Lobul temporal; 6 – Nervul oculomotor; 7 – Nervul trohlear; 8 – Nervul
trigemen; 9 – Nervul abducens; 10 – Nervul facial; 11 – Nervul vestibulocohlear; 12 -
Floculus; 13 – Plex coroid; 14 – Nervul glosofaringian; 15 – Nervul vag; 16 – Nervul
hipoglos; 17 – Nervul accesor; 18 – Decusaţia piramidală; 19 – Rădăcina anterioară C1; 20 -
Piramis; 21 – Oliva bulbară; 22 – Pedunculii cerebeloşi mijlocii; 23 - Puntea; 24 – Substanţa
perforată interpedunculară; 25 – Corpul geniculat lateral; 26 – Pedunculii cerebrali; 27 –
Tuber cinereum; 28 –Tractul optic; 29 –Chiasma optică .
Faţa anterolaterală este divizată în două părţi simetrice de fisura mediană anterioară
(fissura mediana anterior; şanţul median anterior), care în porţiunea sa mijlocie prezintă
decusaţia piramidală Mistichelli. De-o parte şi de alta a fisurii mediane se găsesc piramidele
bulbare (piramis medullae oblongatae) despărţite spre lateral de olivele bulbare (oliva) prin
şanţul preolivar (sulcus anterolateralis), în care îşi are originea aparentă nervul cranian XII.
Posterior de olivele bulbare este situat şanţul retroolivar (sulcus retroolivaris) şi o porţiune
îngustă din cordonul lateral, iar deasupra olivelor bulbare se găseşte foseta supraolivară, de
unde iese nervul cranian VII. Posterior de cordonul lateral se întâlneşte şanţul colateral
posterior (sulcus posterolateralis), la acest nivel avându-şi originea nervii cranieni IX, X şi
XI. Deasupra cordonului lateral îşi are originea nervul cranian VIII.
Figura 26: Vedere laterală a trunchiului cerebral (după Lazorthes)
1.Corp geniculat; 2. Peduncul cerebral; 3. Şanţ retroolivar; 4. Şanţ preolivar;
5. Cordon lateral; 6. Şanţ colateral posterior
Faţa posterioară a bulbului prezintă doua porţiuni distincte, şi anume o porţiune
inferioară şi alta superioară.
Figura 27: Faţa antero – laterală a trunchiului cerebral (după Frank H. Netter)
1 - Talamus; 2 – Corpul geniculat lateral; 3 –Tractul optic ; 4 – Corpul geniculat medial;
5 – Braţele coliculilor superiori şi inferiori; 6 – Pedunculii cerebrali; 7 - Punte; 8 – Nervul
trigemen; 9 – Pedunculii cerebeloşi mijlocii; 10 – Nervul vestibulocohlear; 11-Nervul facial ;
12 -Pedunculii cerebeloşi inferiori; 13 – Nervul hipoglos; 14 – Nervul accesor; 15 - Fasciculul
gracilis; 16 –Fasciculul cuneat; 17 – Rădăcina posterioară C1; 18 – Tuberculul gracilis; 19 –
Tuberculul cuneatus ; 20 –Nervul vag; 21 –Nervul glosofaringian ; 22 –Fosa romboidă ; 23 –
Pedunculii cerebeloşi superiori; 24 - Vălul medular superior; 25 – Nervul trohlear; 26 –
Coliculii inferiori; 27 –Corpul pineal ; 28 - Pulvinar.
Porţiunea inferioară sau extraventriculară măsoară sub un cm şi se aseamănă cu
măduva spinării. Aceasta prezintă şanţul median posterior (sulcus medianus posterior) care
este mărginit de fasciculele lui Goll, situat medial şi Burdach situat lateral, terminat în sus la
nivelul obexului. Între fasciculele lui Goll şi Burdach se găseşte şanţul intermediar. Fasciculul
lui Goll va forma piramidele posterioare care se termină printr-o proeminenţă numita clava.
Figura 28: Faţa posterioară a trunchiului cerebral (după Lazorthes)
1.Coliculi cvadrigemeni superiori; 2. Coliculi cvadrigemeni inferiori;
3. Burdach; 4. Şanţ median posterior; 5. Goll; 6. Şanţ intermediar
La nivelul porţiunii superioare sau ventriculare cordoanele se separă între ele, formând
astfel membrana tectoria, care acoperă ventriculul IV. La nivelul bulbului şi al punţii se
găseşte planşeul ventriculului IV, planşeu care are o formă romboidă prezentând un triunghi
inferior bulbar (figura 28 şi 29) şi un triunghi superior pontin (figura 28 şi 30).
Figura 29: Triunghiul bulbar (după Lazorthes)
Figura 30: Triunghiul pontin (după Lazorthes)
Triunghiul bulbar este format la rândul sau din alte trei triunghiuri sau aripi.
Prima aripă este aripa albă internă (trigonum hypoglossale; triunghiul hipoglosului)
care se prezintă ca o proeminenţă rotunjită transversal , de formă triunghiulară cu baza în sus
şi vârful la nivelul unghiului inferior al ventriculului. Prezintă o creastă ventriculară care
împarte aripa într-un versant medial, care este în raport cu nucleul nervului cranian XII, şi
într-un versant lateral în raport cu nucleul intercalat Staderini. Lateral aripa albă internă este
mărginită de un şanţ numit sulcus limitans.
Cea de-a doua aripă este aripa cenuşie (fovea inferior; triunghiul vagului) care are
baza orientată în jos, aceasta conţinând nucleul dorsal al vagului.
Al treilea triunghi sau aripa albă externă (area vestibularis) corespunde nucleilor
Deiters, Schwalbe şi Bechterew şi are baza orientată în sus. Aripa albă externă este străbătută
transversal de o serie de fascicule reliefate care pleacă de la tija calamusului spre unghiul
lateral al fosei romboide. Acest fascicule prezintă striile acustice şi pot fi urmărite până în
dreptul tuberculului auditiv.
PUNTEA (Protuberanţa), (tabelul 8) porţiunea mijlocie a trunchiului cerebral, are la
fel ca şi bulbul o faţă anterolaterală şi una posterioară. Faţa anterolaterală prezintă şanţul
bazilar (sulcus basilaris; şanţul median anterior) în care se găseşte trunchiul bazilar. De-o
parte şi de alta a şanţului bazilar sunt situate piramidele pontine, care sunt traversate de
şanţuri paralele care se continuă la nivelul pedunculilor cerebeloşi mijlocii (pedunculus
cerebellaris medius). La nivelul piramidelor pontine îşi are originea aparentă nervul cranian
V, cu cele două rădăcini: lateral rădăcina senzitivă (radix sensoria), medial rădăcina motorie
(radix motoria).
Faţa posterioară a punţii este vizibilă doar prin ridicarea cerebelului şi secţionarea
pedunculilor cerebeloşi. Această faţă corespunde segmentului superior al planşeului
ventriculului IV (triunghiul pontin), care prezintă trei zone, şi anume:
- o zonă internă numită eminentia teres;
- o zona mijlocie care poartă numele de foveea superior;
- o zonă externă.
Median, există un şanţ care continuă în sus tija calamusului.
Eminentia teres reprezintă o proeminenţă rotunjită, care se continuă în sus printr-un
cordon numit funiculus teres. Ambele formaţiuni sunt proeminenţe intraventriculare date de
nucleul nervului abducens, care este ocolit de primul genunchi al nervului facial (colliculus
facialis).
Foveea superior corespunde nucleului motor al trigemenului (V), fapt care justifică
şi denumirea de foseta trigemenului dată de unii autori.
Zona externă corespunde porţiunii superioare a ariei vestibulare. Deasupra fosetei
superioare, în partea laterală a triunghiului pontin se află o zonă de culoare mai închisă,
numită locus coeruleus, unde se termină rădăcina superioară a nervului trigemen.
MEZENCEFALUL (tabelul 8), porţiunea superioară a trunchiului cerebral nu are
superior o limită netă. Anterior el este rău delimitat, având ca limite superior diencefalul,
lateral tracturile optice, iar posterior marginile superioare ale coliculilor cvadrigeminali
superiori. Inferior mezencefalul este separat de punte prin şanţul pontopeduncular, mai puţin
evident posterior.
Faţa anterolaterală este formată în porţiunea anterioară de cei doi pedunculi cerebrali
(pedunculus cerebri) care diverg superior delimitând între ei spaţiul interpeduncular (fosa
interpedunculară), care conţine corpii mamilari (corpus mamillare). Pe linia mediană este
situat tuber cinereum, acesta fiind o zona cenuşie de la care porneşte tija hipofizară
(infundibulum). În porţiunea inferioară, pedunculii cerebrali sunt înconjuraţi median de
perechea a III-a de nervi cranieni, iar lateral de perechea a IV-a de nervi cranieni, care vine
de pe faţa posterioară a trunchiului cerebral.
Faţa posterioară prezintă lamina cvadrigemina (lama cvadrigeminală) formată de
coliculii cvadrigemeni superiori şi inferiori (colliculus superior; inferior), care se continuă
lateral cu braţele conjunctivale superioare, respectiv inferioare (brachium colliculi), acestea
mergând la corpii geniculaţi laterali, respectiv mediali. Coliculii cvadrigeminali sunt despărţiţi
de un şanţ cruciform constituit dintr-o porţiune orizontală, care separă coliculii superiori de
cei inferiori, şi o porţiune verticală, care separă coliculul stâng de cel drept, porţiunea
verticală având o componentă anterioară lărgită pe care se aşează epifiza (glanda pineală).
Coliculii cvadrigemeni superiori sunt mai voluminoşi decât cei inferiori.
CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Trunchiul cerebral este format la fel ca şi măduva spinării din substanţă cenuşie
dispusă în interior şi substanţă albă formată din fascicule de axoni dispuşi în jurul substanţei
cenuşii. Spre deosebire de substanţa albă a măduvei unde dominantă este orientarea
longitudinală a fasciculelor, la nivelul trunchiului cerebral se observă numeroase fascicule cu
orientare orizontală La nivelul substanţei cenuşii avem trei categorii de formaţiuni
reprezentate de nucleii nervilor cranieni, nucleii proprii ai trunchiului cerebral şi formaţia
reticulată (figura 31, 32, 33).
Figura 31: Secţiune transversală la nivelul etajului olivar al bulbului (după
Lazorthes)
1.Aripa albă internă; 2. Aripa cenuşie; 3. Aripa albă externă; 4. Corp restiform; 5. Şanţul
colateral posterior; 6. Cordonul lateral; 7. Oliva bulbară; 8. Piramida anterioară; 9. Nucleul
olivar; 10. Capsula olivei; 11. Nucleul arcuat (prepiramidal); 12. Nucleul retropiramidal; 13.
Paraoliva medială; 14. Paraoliva laterală; 15. Nucleul rafeului; 16.Nucleul rafeului; 17.
Nucleul lateral al bulbului; 18. Nucleul paramedian dorsal; 19. Nucleul intercalar Staderini;
20. Nucleul hipoglosului; 21. Nucleul ambiguu; 22. Nucleul solitar; 23. Nucleul
cardiopneumoenteric; 24. Nucleul senzitiv dorsal; 25. Nucleul gelatinos Rolando; 26. Nucleii
vestibulari 27. Fasciculul lui Flechsig; 28.Fasciculul Gowers; 29. Fasciculul rubrospinal; 30.
Fasciculul spinotalamic lateral; 31. Panglica lui Reil; 32. Fasciculul piramidal; 33. Fasciculul
geniculat; 34. Fasciculul spinotalamic anterior; 35. Fasciculul tectospinal; 36. Bandeleta
longitudinală posterioară; 37. Fasciculul central al calotei; 38. Fasciculul olivocerebelos; 39.
Fasciculul lui Schutz; 40. Nucleul reticular Roller
SUBSTANŢA CENUŞIE prezintă o veritabilă schimbare faţă de substanţa cenuşie
din măduvă, schimbare realizată de 4 factori cauzali:
- decusaţia piramidală;
- decusaţia senzitivă;
- fibrele orizontale sau arciforme şi
- dehiscenţa canalului ependimar cu formarea ventriculului IV.
Aceste patru fenomene determină:
1. decapitarea coarnelor anterioare şi separarea lor în două coloane motorii prin încrucişarea
tracturilor piramidale, coloanele motorii fiind reprezentate de coloana capului cornului
anterior şi coloana bazei cornului anterior;
2. secţionarea coarnelor posterioare, care are ca urmare formarea a două coloane senzitive,
una care corespunde bazei cornului posterior, alta care corespunde capului cornului
posterior;
3. secţionarea coloanelor cenuşii în sens transversal prin traiectele orizontale ale unor
fascicule care are drept consecinţă fragmentarea sa în mici mase de nuclei;
4. deplasarea posterioară a substanţei cenuşii. Nucleii ce reprezintă prelungirea coarnelor
anterioare şi posterioare se etalează pe planşeul ventriculului IV.
Practic vor lua naştere o serie de nuclei izolaţi dispuşi în coloane longitudinale câte 6
de fiecare parte, două motorii, două viscerale şi două senzitive.
Nucleii nervilor cranieni sunt dispuşi pe mai multe coloane (tabelul 9).
Tabelul 9: Nucleii nervilor cranieni
Coloane Motorii Coloane Viscerale Coloane Senzitive
Prima
coloană
motorie
A doua
coloană
motorie
Visceromoto-
rie
Viscerosenzitivă Ventrală Dorsală
-Nucl.
ambiguu
(IX, X, XI)
-Nucl. motor
al facialului
(VII)
-Nucl.
motori ai
nervilor
cranieni III,
IV, VI, XII
-Nucl.
Cardiopneu-
moenteric
(X)
-Nucl.
salivator inf.
-Nucl. dorsal al
vagului(X)
-Nucl.
senzitiv
al
trigeme
nului
(V)
-Nucl.
solitar(VII
bis,IX,X)
-Tuberculul
acustic (VIII)
-Nucl. motor
al
trigemenului
(V)
(IX)
-Nucl,
salivator
sup.(VII bis)
-Nucl.
lacrimomuco
nazal(V, VII)
-Nucl.
pupilari(III)
-Nucl.
median
(central) al
lui Perlia(III)
Corespund celor 4 tipur i funcţionale: somatomotori, visceromotori, viscerosenzitivi şi
somatosenzitivi. Se mai numesc şi nuclei echivalenţi. Această denumire le este atribuită
deoarece au un corespondent medular pentru nervul spinal, reprezentat de substanţa cenuşie a
cornului anterior, lateral sau posterior al măduvei spinării. Diferenţiem două coloane motorii,
două coloane senzitive şi două coloane viscerale.
O coloană motorie derivă din capul cornului anterior şi conţine:
- nucleul ambiguu (IX, X, XI),
- nucleul motor al facialului (VII) şi
- nucleul motor al trigemenului (V).
Nucleul ambiguu (nucleus ambiguus) este situat în bulb, fiind format de jos în sus de
nucleii motori ai nervilor accesor (XI), vag (X) şi glosofaringian (IX). Se întinde de la nivelul
decusaţiei senzitive până la extremitatea superioară a olivei. Nucleul ambiguu este format din
celule mari multipolare a căror axoni vor forma componenta motorie a nervilor IX, X şi XI.
Traiectul intranevraxial al axonilor care părăsesc nucleul ambiguu este caracterizat de
dispoziţia în buclă. Apar la suprafaţă în şanţul retroolivar. Activitatea nucleului ambiguu este
controlată de fibre de origine corticală care sosesc din scoarţa motorie a lobului frontal prin
fasciculul corticonuclear.
Figura 32: Secţiune transversală la nivelul etajului pontin inferior (după Lazorthes)
1. Nucleii punţii; 2. Oliva pontină şi nucleul corpului trapezoid; 3. Solum griseum; 4. Nucleul
paramedian dorsal; 5. Nucleii eminenţei teres; 6. Nucleul central inferior; 7. Nucleul
facialului; 8. Nucleii lacrimomuconazal şi salivar superior; 9. Nucleul solitar; 10. Nucleul
abducens; 11. Nucleul gelatinos Rolando; 12. Fasciculul Flechsig; 13. Fasciculul Gowers; 14.
Fasciculul acustic; 15. Panglica lui Reil; 16. Fasciculul spinotalamic anterior; 17. Fasciculul
spinotalamic lateral; 18. Fasciculul piramidal; 19. Fasciculul geniculat; 20. Fasciculul
temporopontin; 21. Fasciculul tectospinal; 22. Fasciculul rubrospinal; 23. Bandeleta
longitudinală posterioară; 24. Fasciculul central al calotei; 25. Fasciculul Schutz; 26−27.
Decusaţia ventrală şi dorsală a fibrelor pontocerebeloase; 28−29−30. Decusaţiile cohleare
Nucleul motor al facialului (nucleus facialis) este situat în punte, în porţiunea
anterolaterală a treimii inferioare a punţii fiind destinat inervaţiei muşchilor mimicii. Traiectul
intranevraxial al nervului facial se caracterizează prin raporturile cu nucleul abducensului.
Axonii facialului conturează nucleul VI (genunchiul facialului) şi determină pe planşeul
ventriculului IV proeminenţa eminenţei teres. Apare la nivelul fosetei supraolivare.
Conexiunile nucleului facial se realizează cu scoarţa motorie a lobului frontal prin intermediul
fasciculului corticonuclear (geniculat) precum şi cu nucleii motori ai sistemului
extrapiramidal, al căror rol este de a dirija activitatea reflexă, automată a muşchilor feţei.
În sfârşit nucleul motor al trigemenului (nucleus motorius trigeminalis) este numit şi
nucleul masticator deoarece inervează motor muşchii masticatori. Este un nucleu de talie mică
situat profund şi deasupra nucleului facialului. Axonii nucleului masticator se grupează într-
un fascicul relativ compact ce apare la suprafaţa punţii la limita dintre faţa anterioară a punţii
şi faţa anterolaterală a pedunculului cerebelos mijlociu. Nucleul masticator este controlat prin
fibre sosite de la scoarţa motorie a lobului frontal.
Aceşti nuclei sunt situaţi lateral şi profund. Axonii plecaţi din aceşti nuclei descriu un
traiect intranevraxial în buclă şi apar pe suprafaţa bulbului şi a punţii (originea aparentă),
lateral de nervii coloanei somitice. Teritoriul de inervaţie a acestor nervi este reprezentat de
musculatura derivată din arcurile brahiale, fiecare dintre aceşti nervi constituind nervul unui
anumit arc brahial: trigemenul este nervul primului arc, facialul inervează arcul II,
glosofaringianul inervează arcul III, vagul inervează arcul IV.
Cealaltă coloană motorie îşi are originea în baza cornului anterior şi conţine nucleii
motori ai nervilor cranieni :
- III (oculomotor);
- IV (trohlear);
- VI (abducens);
- XII (hipoglos).
Figura 33: Secţiune transversală a mezencefalului la nivelul tuberculilor
cvadrigemeni superiori (după Lazorthes)
Nucleii cenuşii proprii:
1.Substanţa neagră; 2. Nucleul roşu încrucişat pe faţa sa medială de fasciculul retroreflex
Meynert care pleacă de la nucleul habenular spre nucleul interpeduncular; 3. Nucleul lui
Darkschewitsch; 4. Substanţa cenuşie perisylviană; 5. Tuberculul cvadrigemen superior cu
substanţa cenuşie cu dispoziţie lamelară; 6. Nucleul lemniscului lateral; 7. Aria în "U" –
formaţiune dependentă de formaţia reticulată a mezencefalului; 8. Zona ocupată de formaţia
reticulată a calotei mezencefalice; 9. Nucleul interpeduncular; 10. Nucleul substanţei perorate
posterioare; 11. Fibre motorii aberante care trec din piciorul mezencefalic în calotă unde
parcurg contracurent panglica lui Reil: pes lemniscus superficialis; 12. Fasciculul frontopontin
Arnold; 13. Fasciculul geniculat (corticonuclear); 14. Fasciculul piramidal; 15. Fasciculul
temporopontin Turck Meynert;16. Fibre motorii aberante care trec spre panglica lui Reil: pes
lemniscus profundus; 17. Fasciculul pallidonigric; 18. Fasciculul corticonigric; 19. Panglica
lui Reil; 20. Fasciculul spinotalamic lat înglobat în panglica lui Reil; 21. Fasciculul acustic;
22. Fasciculul central al calotei; 23. Fibre dentorubrice a căror încrucişare mezencefalică va
forma decusaţia lui Wernecking; 24. Bandeleta longitudinală posterioară; III. Nucleul
oculomotorului; IV. Traiectul intranevraxial al trohlearului cu origine la nivelul tuberculilor
cvadrigemeni inferiori; M. Decusaţia lui Meynert a fasciculului tectospinal; W. Decusaţia lui
Wernecking; F. Decusaţia lui Forel a fasciculului rubrospinal
Nucleul hipoglos (nucleus hypoglossalis) este situat în etajul bulbar şi inervează
muşchii limbii. Se proiectează în aria medială a aripii albe interne de pe planşeul ventricular.
Fibrele care părăsesc nucleul apar la suprafaţa bulbului la nivelul şanţului preolivar.
Nucleul abducens (nucleus nervi abducentis) este situat în punte, în treimea sa
inferioară fiind destinat muşchiului drept extern. Nucleul VI este conturat de traiectul
intranevraxial al facialului (genunchiul facialului) motiv pentru care eminenţia teres mai
poartă şi denumirea de coliculul facialului. Axonii nucleului abducens apar la suprafaţa
trunchiului cerebral în şanţul bulbopontin imediat deasupra piramidei anterioare a bulbului.
Nucleul abducens primeşte fibre ale motricităţii voluntare prin fasciculul corticonuclear,
precum şi fibre de la nivelul coliculilor cvadrigemeni superiori şi inferiori ce asigură reflexele
optico, oculogire şi acustico-oculogire. Asocierea sa cu nucleii perechilor III, IV, XI precum
şi cu componenta vestibulară a perechii VIII permite realizarea reflexelor oculocefalogire şi
vestibulo-oculogire.
Nucleul trohlear (nucleus trochlearis; patetic) este situat în etajul mezencefalic
caudal de nucleul oculomotorului la nivelul coliculilor cvadrigemeni posteriori. Trohlearul
este singurul nerv cu originea aparentă pe faţa posterioară a trunchiului cerebral. Inervează
muşchiul oblic superior şi are aceleaşi conexiuni centrul cu nervul oculomotor.
Nucleul oculomotor (nucleus oculomotorius; oculomotor comun) este situat în etajul
mezencefalic şi inervează muşchii drept superior, drept inferior, drept intern, oblic inferior şi
ridicător al pleoapei superioare. Este constituit dintr-un complex de nuclei întins pe verticală
de la comisura albă posterioară până deasupra nucleului IV la nivelul şanţului orizontal ce
desparte coliculii cvadrigemeni superiori de cei inferiori. Conexiunile corticale sunt realizate
cu scoarţa lobului frontal, precum şi cu scoarţa ariilor vizuale ale lobului occipital. O serie de
alte conexiuni sunt realizate cu tectul mezencefalic, nucleii vestibulari, nucleii acustici,
formaţia reticulată.
Aceşti nuclei rămân plasaţi în apropierea planului median, imediat sub planşeul
ventriculului IV sau în apropierea feţei posterioare a trunchiului cerebral. Axonii plecaţi de la
nivelul lor apar pe faţa anterioară a trunchiului cerebral (cu excepţia trohlearului), în imediata
apropiere a planului median. La periferie aceşti nervi se distribuie musculaturii derivate
embriologic din somitele cefalice (muşchii limbii) şi din somitele preotice (muşchii extrinseci
ai globului ocular), motiv pentru care această coloană mai este denumită şi coloană somitică.
Cele două coloane viscerale sunt reprezentate de coloana visceromotorie de la nivelul
porţiunii anterioare a zonei intermediolaterale, şi de coloana viscerosenzitivă, din porţiunea
posterioară a zonei intermediolaterale.
Coloana visceromotorie conţine:
- nucleul cardiopneumoenteric, ataşat nervului vag (X);
- nucleul salivar inferior (nucleus salivarius inferior), ataşat nervului glosofaringian (IX);
- nucleul salivar superior (nucleus salivarius superior) anexat intermediarului lui
Wrisberg (VII bis);
- nucleul lacrimomuconazal ataşat nervilor trigemen (V) şi facial (VII);
- nucleii pupilari ai lui Edinger Westphall (nucleus oculomotorius accessorius) ataşaţi
nervului oculomotor ( III);
- nucleul median (central) al lui Perlia ataşat nervului oculomotor (III).
Nucleul cardiopneumoenteric este situat în etajul bulbar. Corespunde centrului vital
ce asigură funcţia cardiorespiratorie şi digestivă. Fibrele preganglionare ce părăsesc nucleul
cardiopneumoenteric urmează traiectul nervului vag şi a ramurilor acestuia pentru a face
sinapsă cu fibra postganglionară în ganglionii plexurilor periviscerale şi intramurale din torace
şi abdomen. În acest fel parasimpaticul vagal controlează motricitatea esofagului, bronhiilor,
stomacului şi intestinului. Inhibă activitatea contractilă a inimii. Determină secreţia glandelor
gastrice, duodenale, intestinale ca şi secreţia hepatică şi pancreatică. Determină vasodilataţie
în teritoriul periferic şi hipotensiune arterială.
Nucleul salivar inferior asigură secreţia glandelor parotide fiind situat în etajul
bulbar.
Nucleul salivar superior este situat în punte şi asigură secreţia glandelor submaxilară
şi sublinguală.
Nucleul lacrimomuconazal asigură secreţia lacrimală şi a mucoasei foselor nazale
fiind situat în punte, imediat sub planşeul ventricular, lateral de eminentia teres şi medial de
complexul nucleilor acusticovestibulari.
Nucleii pupilari ai lui Edinger Westphall, în număr de 2 sunt situaţi în mezencefal şi
sunt destinaţi acomodării şi contracţiei pupilare. Extremitatea cranială, mai voluminoasă a
acestui nucleu este responsabilă de realizarea reflexului fotomotor. Extremitatea caudală a
nucleului este sediul reflexelor de convergenţă şi de acomodare cristaliniană la distanţă.
Aferenţele reflexului fotomotor sosesc la retină prin bandeleta optică, trec fără sinapsă prin
corpul geniculat medial, ajung prin braţul conjunctival superior la coliculii cvadrigemeni
superiori de unde sunt proiectate pe polul cranial al nucleilor lui Edinger Westphal. Aferenţa
reflexului de acomodare convergenţă este asigurată de conexiunea complexului nuclear al
perechii III cu scoarţa lobului occipital după ce fibrele retiniene au fost proiectate pe scoarţa
cerebrală. Pentru ambele reflexe eferenţa este aceeaşi. Fibrele preganglionare urmează
traiectul perechii a III-a până în orbită, trec în ramura destinată oblicului inferior din care
ajung prin rădăcina motorie a ganglionului ciliar (oftalmic) la acest ganglion. Fac sinapsă cu
celulele ganglionare, apoi fibrele postganglionare se distribuie prin nervii ciliari scurţi la
sfincterul pupilar a cărui contracţie asigură iridoconstricţia, respectiv muşchiul ciliar a cărui
contracţie asigură acomodarea cristalinului.
Nucleul median al lui Perlia este un nucleu impar, median situat în mezencefal ce
intervine în convergenţa globilor oculari.
Coloana viscerosenzitivă ia naştere din porţiunea posterioară a zonei
intermediolaterale. Este reprezentată de nucleul dorsal al vagului (nucleus dorsalis nervi vagi)
situat în etajul bulbar. Nucleul dorsal constituie terminaţia fibrelor viscerosenzitive care
sosesc de la ganglionii jugular, plexiform sau de la ganglionii plexurilor periviscerale sau
intramurale. Nucleul asigură recepţia interoceptivă din sfera viscerală toracoabdominală şi
face posibilă realizarea reflexelor cu punct de plecare interoceptiv prin conexiunile sale cu
nucleii visceromotori şi somatomotori.
Coloanele senzitive în număr de două derivă una dintre ele din baza cornului posterior,
iar cea de-a doua din capul cornului posterior.
Coloana senzitivă ventrală cuprinde nucleul senzitiv al trigemenului situat în etajul
pontin de la care pornesc două rădăcini: o rădăcină ascendentă spre mezencefal destinată
sensibilităţii proprioceptive a muşchilor masticatori şi pieloşi şi o rădăcină descendentă spre
bulb destinată sensibilităţii superficiale termice şi dureroase.
Coloana senzitivă dorsală conţine:
- nucleul solitar (nucleus solitarius);
- tuberculul acustic
Nucleul solitar (sau nucleul tractului solitar) este nucleul de terminaţie senzitivă şi
senzorială a nervilor intermediar al lui Wrisberg (VII bis), glosofaringian (IX) şi vag (X). şi
este situat în etajul bulbopontin. Cele 2/3 superioare ale nucleului primesc prin VII bis şi IX
excitaţiile gustative de la mucoasa linguală şi sunt denumite nucleul gustativ a lui Nageotte.
Tuberculul acustic cu originea nervului vestibulocohlear (VIII), nerv compus dintr-o
ramură acustică cu originea în nucleii cohleari şi o ramură vestibulară cu originea în nucleii
vestibulari ai lui Schwalbe, Deiters şi Bechterew. Nucleii vestibulari sunt situaţi la nivelul
aripii albe externe de pe planşeul ventriculului IV. Conexiunile nucleilor vestibulari sunt
deosebit de importante pentru realizarea reflexelor de orientare şi de echilibru. Aferenţele
nucleilor vestibulari vin de la componenta vestibulară a perechii a VIII-a şi de la cerebel.
Eferenţele sunt destinate cerebelului, măduvei spinării şi trunchiului cerebral. Nucleii acustici
sunt nucleii de terminaţie a axonilor protoneuronilor acustici din ganglionul lui Corti.
Aferenţele nucleilor acustici sunt reprezentate de axonii protoneuronilor acustici. Eferenţele
urmează traiecte în funcţie de nucleul de origine.
Pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor este necesară o trecere în revistă a nervilor
cranieni.
NERVII CRANIENI. Sunt nervi care intră sau ies în (din) encefal trecând prin
găurile de la baza craniului şi se distribuie teritoriilor respective de la cap şi gât, iar prin
ramurile lor vegetative la torace şi chiar la abdomen. Conţin fibre nervoase motorii, senzitive,
senzoriale şi vegetative. Se descriu 12 perechi de nervi cranieni numerotaţi de la I la XII. Din
punct de vedere funcţional se împart în motori (III,IV,VI,XI şi XII), senzoriali (I, II şi VIII) şi
micşti (V,VII, IX şi X) (tabelul 10, figura 34).
Figura 34: Dispoziţia nervilor cranieni (dup Frank H. Netter)
Tabelul 10: Nervii cranieni
N.CRANIAN RAMURI ORIGINE ROL
MOTORI III Oculomotor mezencefal Inervează m.
drept sup.,inf,
intern,oblic inf
ridicător al
pleoapei sup
Intervine în
acomodare
IV Trohlear mezencefal Inervează m.
oblic sup.
VI Abducens punte Inervează m.
drept lateral
XI Accesor
Rădăcina
medulară
Măduva
cervicală
Inervează m.
trapez şi
Rădăcina
bulbară
bulb sternocleidomasto
idian
XII Hipoglos Bulb Inervează m.
limbii
SENZORIALI I Olfactiv Reg. olfactorie
a mucoasei na-
zale
Miros
II Optic Retină Văz
VIII Vestibulo-
cohlear
Ramură
cohleară
Nucleii cohleari Auz
Ramură
vestibulară
Tuberculul
acustic
Statică şi echi-
libru
MICŞTI V Trigemen
Nervul oftalmic Punte Sensib pleoapei
sup,tegument din
reg.frontală
şi nazală
Sensib globului
ocular şi căilor
lacrimale
Nervul maxilar Punte Tegum. reg. in-
fraorbit, nazale,
labiale sup.
Fibre secretorii
pt.glandele labiale,
buză sup.
Nervul
mandibular
Punte Inervează dinţii,
gingia arcadei inf.,
teg. reg. temp.,
bucală, maseter.
m. masticatori,
mucoasă porţ.
ant. limbă şi
planşeu bucal
VII Facial şi
VII bis
Rădăcina
motorie
Nucleul facial
din punte
m.mimicii,scăriţei,
pavilionul, CAE
Rădăcina senzi-
tivosenzorială
Sensib. mucoasei
oro şi nazo-faringe,
gustat. vârf şi
marg. limbă,
secreţie lacri-
mală, salivară,
nazală
IX Glosofarin-
gian
Fibre motorii bulb m.stilofar.,
stiloglos,
constrictor faringe
Fibre senzitive Sens.muc. na-
zofar, limbă,
casa timpan
senz gustative
Fibre vegetative Glanda parotidă
X Vag bulb Inerv. miocard,
plămân,stomac
intest,
m.faringe,laringe
reflex tuse, strănut,
vomă,sensib. muc.
larigofaringiene şi
baza limbii,
secreţia gastrică şi
biliară
Nervii cranieni îşi au originea in formaţiunile nucleare ale trunchiului cu excepţia
primelor două perechi.
Nervul olfactiv (N. olfactorii) (figura 35) reprezintă prima pereche de nervi cranieni.
Este un nerv senzorial ce asigură simţul mirosului. Celulele olfactive din regiunea olfactorie a
mucoasei nazale reprezintă protoneuronul căii olfactive. Sunt neuroni bipolari inclavaţi printre
celulele epiteliale de susţinere fiind în acelaşi timp receptori şi celule de susţinere. Prelungirea
dendritică a celulelor olfactive se termină cu nişte umflături în formă de coşuleţ numite
vezicule olfactive prevăzute cu cili scurţi şi subţiri numiţi cili olfactivi ce se proiectează la
suprafaţa mucoasei nazale.Axonii celulelor olfactive sunt înveliţi de teaca lui Schwann şi
formează nervii olfactivi (drept şi stâng). Fibrele nervoase ale nervului olfactiv se găsesc în
straturile profunde ale mucoasei din zona olfactivă, situată în porţiunea superioară a foselor
nazale. Ajunse la lama ciuruită a etmoidului traversează orificiile acesteia. Filetele olfactive
fac sinapsă cu celulele mitrale din tractul olfactiv care reprezintă deutoneuronul căii
olfactive. Axonii celulelor mitrale alcătuiesc tracturile olfactive care ajung la ariile olfactive
de la nivelul scoarţei cerebrale ce aparţin complexului rinencefalic. Explorarea chirurgicală a
nervului olfactiv este necesară în fisurile posttraumatice ale lamei ciuruite a etmoidului
urmare a unui traumatism cranian complicat cu rinoragie (scurgere de sânge prin nas),
rinolicvoree (scurgere de LCR prin nas), sau chiar cu o meningită.
Figura 35: Nervul olfactiv (după Frank H. Netter)
1.Fibră eferentă bulbului olfactiv; 2. Fibre aferente bulbului olfactiv; 3. Celule olfactive ale mucoasei nazale; 4. Celule mitrale; 5. Axonii celulei mitrale; 6.Dendritele celulei mitrale; 7.
Celule periglomerulare; 8.Glomerulul olfactiv; 9. Nervii olfactivi.
Nervul optic (N. opticus) (figura 36) reprezintă cea de-a doua pereche de nervi
cranieni.Este un nerv senzorial ce asigură simţul văzului. Fibrele nervului optic iau naştere la
nivelul retinei. Axonii foarte lungi ai deutoneuronilor căii optice (celulele ganglionare) ce
corespund fiecare la 90-180 de celule vizuale se unesc şi formează fibrele nervului optic.
Amielinice în retină ele devin mielinice în afara globului ocular. Nervul optic părăseşte globul
ocular şi orbita. Pătrunde în cutia craniană şi se încrucişează cu cel de partea opusă (se
încrucişează doar fibrele interne nazale în timp ce fibrele externe temporale rămân de aceeaşi
parte) la nivelul chiasmei optice. Posterior de chiasma optică se continuă cu tractul optic
(drept, respectiv stâng). Calea optică are al treilea neuron la nivelul corpilor geniculaţi laterali
şi se proiectează în final la nivelul lobului occipital.
Explorarea chirurgicală a nervului optic este indicată în:
- compresiuni posttraumatice la nivelul canalului optic datorate unei fracturi sau a unui
hematom la acest nivel ce comprimă nervul;
- tumori (meningioame, glioame);
- leziuni inflamatorii
Explorarea se face pe cale transfrontală.
Figura 36:Tunica nervoasă a globului ocular, retina (după Frank H. Netter) A. Celule amacrine; B. Stratul celulelor bipolare; G. Celule ganglionare; H. Membrana
limitantă externă; P. Stratul pigmentar; S. Stratul celulelor cu bastonaşe; Z. Stratul celulelor cu conuri; 1. Coroida – porţiune periferică; 2. Coroidă – macula lutea.
Nervul oculomotor (N. oculomotorius) reprezintă cea de-a 3-a pereche de nervi
cranieni. Vehiculează fibre somatomotorii şi parasimpatice. Originea sa aparentă (originea
aparentă reprezintă locul prin care nervii cranieni ies din trunchiul cerebral) se află la nivelul
fosei interpedunculare). De la origine trece lateral de procesul clinoidian posterior apoi se
aplică pe faţa superioară a sinusului cavernos. Pătrunde în cavitatea orbitală trecând prin
fisura orbitală superioară. Nucleul său situat în mezencefal cuprinde o coloană somatomotorie
destinată muşchilor oculomotori (drept superior, drept inferior,drept intern, oblic inferior şi
ridicător al pleoapei superioare) şi o coloană visceromotorie ce aparţine parasimpaticului
cranian destinată sfincterului pupilar şi muşchiului ciliar.
Paralizia nervului oculomotor este caracterizată de:
- ptoza palpebrală (pleoapa superioară căzută, ce nu se poate ridica) urmare a paraliziei
muşchiului ridicător al pleoapei superioare;
- imposibilitatea efectuării mişcărilor de ridicare şi de adducţie a globului afectat
- paralizia musculaturii intrinseci (pupilă dilatată, reflexul de acomodare şi la lumină
absente).
Nervul trohlear (N. trochlearis, patetic) reprezintă cea de-a 4-a pereche de nervi
cranieni. Este un nerv somatomotor destinat muşchiului oblic superior. Nucleul său este situat
la nivelul mezencefalului sub lama cvadrigeminală. Este singurul nerv cranian cu origine
aparentă pe faţa posterioară a tunchiului cerebral. De la origine nervul trohlear se dirijează
către fisura orbitală superioară prin care pătrunde în cavitatea orbitală şi merge la muşchiul
oblic superior.
Paralizia nervului trohlear se manifestă printr-o deviaţie a globului ocular afectat în
sus cu limitarea mişcărilor sale înauntru şi în jos.
Nervul trigemen (N. trigeminus) reprezintă cea de a 5-a pereche de nervi cranieni.
Este cel mai voluminos nerv cranian. Este un nerv mixt, senzitiv pentru regiunile faciale şi
motor pentru muşchii masticatori. Originea aparentă a nervului trigemen se găseşte pe faţa
anterioară a punţii la nivelul piramidelor pontine de unde emerg rădăcina senzitivă şi rădăcina
motorie. Originea motorie este reprezentată de nucleul masticator situat în punte. Originea
senzitivă este situată într-o coloană senzitivă bulbopontină. Originea vegetativă este
reprezentată de nucleul lacrimomuconazal situat în coloana visceromotorie a trunchiului
cerebral. De la origine se îndreaptă către ganglionul semilunar al lui Gasser situat în
impresiunea trigeminală de pe faţa anterosuperioară a stâncii temporalului.
Trigemenul conţine:
- fibre motori destinate muşchilor masticatori;
- fibre senzitive ce asigură sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă a tegumentelor
feţei, a mucoaselor ce tapetează cavitatea bucală, fosele nazale, sinusurile paranazale
şi mucoasa gingiilor;
- fibre vegetative secretorii
Trigemenul este format din 3 ramuri: nervul oftalmic, nervul maxilar şi nervul
mandibular.
Nervul oftalmic este prima ramură terminală senzitivă. Este cea mai subţire şi
medială dintre ramurile nervului trigemen. Provine din porţiunea medială a ganglionului
semilunar. Străbate peretele lateral al sinusului cavernos. Părăşeste sinusul cavernos dând
naştere la nivelul fisurii orbitale superioare celor 3 ramuri terminale:nazală, frontală şi
lacrimală.
Nervul maxilar este cea de-a 2-a ramură terminală senzitivă a trigemenului. Se
desprinde din porţiunea mijlocie a ganglionului semilunar. Străbate baza craniului prin gaura
rotundă şi pătrunde în fosa infratemporală. Se îndreaptă anterior spre canalul suborbital pe
care îl străbate şi apoi îl părăseşte prin gaura suborbitală. La ieşirea din gaura suborbitală se
termină prin numeroase ramificaţii. Este destinat tegumentelor regiunilor infraorbitală, nazală
şi labială superioară. Are şi fibre secretorii pentru glandele labiale ale buzei superioare.
Nervul mandibular este a 3-a ramură terminală mixtă a nervului trigemen. De la
origine nervul mandibular se îndreaptă lateral şi anterior, străbate baza craniului prin gaura
ovală, descinde vertical şi se termină prin 2 trunchiuri nervoase din care se vor desprinde
ramurile terminale. Inervează dinţii, gingia arcadei inferioare, tegumentele regiunilor
temporală, bucală şi maseterină, buza inferioară, muşchii masticatori şi mucoasa porţiunii
anterioare a limbii şi a planşeului cavităţii bucale.
Tulburările motorii ale trigemenului sunt reprezentate de paraliziile muşchilor
masticatori sau de contracturi unilaterale sau bilaterale ce pot să apară în anevrisme ale arterei
carotide interne, în tumori ale trunchiului cerebral sau tumori ale bazei de craniu.
Tulburările senzitive se manifestă sub forma durerilor faciale ce pot să fie fie primitive
fie urmarea cointeresării trigemenului printr-un traumatism, proces înlocuitor de spaţiu sau
alte cauze.
Nevralgia trigeminală primitivă (esenţială, idiopatică) se caracterizează prin durere
paroxistică cu debut şi sfârşit brusc, limitată strict la teritoriul nervului trigemen, dar putând
interesa întregul teritoriu sau numai o parte din ramuri. Nu este însoţită de semne obiective.
Durerea trugeminală simptomatică se caracterizează prin existenţa tulburărilor
obiective de sensibilitate şi reflectivitate (reflex cornean diminuat sau absent) şi prin
coexistenţa uneori a tulburărilor motorii trigeminale. În nevralgia secundară durerea este
frecvent localizată pe una din ramurile trigemenului.
Nervul abducens (N. abducens, oculomotor extern) reprezintă cea de-a 6-a pereche de
nervi cranieni. Este un nerv somatomotor al cărui nucleu de origine se află în punte. De la
origine nervul abducens se îndreaptă anterior în sus şi lateral. Străbate sinusul cavernos, trece
în orbită prin fisura orbitală superioară şi merge la muşchiul drept lateral. Inervează muşchiul
drept lateral. Originea sa aparentă se găseşte în şanţul bulbopontin situat deasupra piramidelor
bulbare.
Paralizia nervului abducens se manifestă prin pierderea mişcării de abducţie a globului
ocular afectat, strabism convergent şi diplopie (imagine dublă) care creşte atunci când privirea
este îndreptată spre partea paralizată.
Nervul facial (N. facialis) şi intermediar al lui Wriesberg (N. intermedius,VII bis)
este un nerv mixt. El prezintă 2 rădăcini: una motorie, facialul propriu zis care cuprinde şi
fibre vegetative pentru secreţia lacrimală; alta senzitivosenzorială (intermediarul lui
Wriesberg) ce conţine fibre vegetative pentru glandele submandibulare şi sublinguale.
Originea aparentă a nervului facial se găseşte pe faţa anterolaterală a trunchiului cerebral la
nivelul şanţului bulbopontin. Originea reală motorie este reprezentată de nucleul facialului din
punte. Originea reală senzitivă se găseşte la nivelul fasciculului solitar. De la nivelul şanţului
bulbopontin facialul propriuzis şi intermediarul lui Wriesberg se îndreaptă anterior, lateral şi
superior către orificiul acustic intern de pe faţa posterosuperioară a stâncii temporalului. În
acest orificiu nervul se situează în compartimentul anterosuperior prin care pătrunde în
canalul facialului. Facialul şi intermediarul lui Wriesberg străbat cele 3 segmente ale canalului
facialului şi părăsesc acest canal prin gaura stilomastoidiană. Nervul facial pătrunde în glanda
parotidă şi dă naştere ramurilor sale terminale: temporofacială, transversofacială şi
cervicofacială.
Conţine 4 categorii de fibre. Astfel:
- motricitatea somatică se află în coloana motorie ventrală. Reprezintă centrul motor al
muşchilor mimicii;
- motricitatea viscerală este reprezentată de nucleul salivar superior destinat secreţiei
glandelor submandibulare şi sublinguale şi de nucleul lacrimomuconazal destinat
secreţiei glandelor lacrimale şi mucoasei foselor nazale;
- sensibilitatea viscerală are un nucleu distinct;
- sensibilitatea somatică se află la vârful nucleului solitar şi conţine o mică parte din
fibrele gustative.
Ultimele 3 categorii formează intermediarul lui Wriesberg.
Tulburările motorii pot fi deficitare şi iritative. Cele deficitare sunt reprezentate de
paralizia facială centrală şi paralizia facială periferică.
Paralizia facială centrală este frecvent întâlnită în leziunile fasciculului geniculat. Ea
poate fi provocată de o leziune traumatică, vasculară, infecţioasă, tumorală. Paralizia
interesează predominant facialul inferior al hemifeţei opuse emisferului lezat. Mişcările
voluntare sunt abolite, cele ale mimicii emoţionale relativ păstrate. Această paralizie este
însoţită de cele mai multe ori de o paralizie a membrelor de aceeaşi parte cu ea.
Paralizia facială periferică se prezintă clinic ca o paralizie completă a musculaturii
hemifeţei ipsilaterale (de aceeaşi parte) leziunii. Apare asimetria facială cu ştergerea
şanţurilor şi a pliurilor feţei şi a frunţii de partea bolnavă. Dată fiind lungimea traiectului
nervului facial, cauzele care determină apariţia unei paralizii sunt numeroase. Leziunea poate
fi endocraniană sau exocraniană. Paralizia poate să fie completă sau parţială în funcţie de
aspectul clinic şi de gradul leziunii.
Nervul vestibulocohlear (N. vestibulocohlearis) reprezintă cea de-a 8-a pereche de
nervi cranieni. Este un nerv senzorial constituit dintr-o ramură cohleară destinată culegerii
informaţiilor auditive şi o ramură vestibulară destinată culegerii informaţiilor legate de statică
şi de echilibrul corpului. Ramura cohleară se termină în nucleii cohleari. Ramura vestibulară
se termină în nucleii vestibulari ai planşeului ventriculului IV. Nervul vestibulocohlear îşi are
originea aparentă la nivelul şanţului bulbopontin. De la origine se îndreaptă către orificiul
conductului auditiv intern în care pătrunde. Compartimentul anteroinferior al conductului
acustic intern conţine ramura cohleară a nervului vestibulocohlear, iar prin compartimentele
posterosuperior şi posteroinferior trece ramura vestibulară a nervului vestibulocohlear.
Figura 37: Nervul vestibulocohlear (după Frank H. Netter)
1.Canalul facial; 2. Cavitatea timpanică; 3. Coarda timpanică; 4. Capul ciocanului; 5. Nicovala; 6. Ampula membranoasă laterală; 7. Ampula membranoasă anterioară; 8. Utricula; 9. Ampula membranoasă posterioară; 10. Sacula; 11. Porţiunea superioară a nervului vestibular; 12. Porţiunea inferioară a nervului vestibular; 13. Ganglionul vestibular; 14. Meatul acustic intern; 15. Ramura anterioară a nucleului cohlear; 16. Ramura posterioară a nucleului cohlear; 17. Pedunculii cerebeloşi inferiori; 18. Ramura laterală a nucleului vestibular (Deiters); 19. Ramura inferioară a nucleului vestibular (Roller); 20. Ramura superioară a nucleului vestibular (Bechterew); 21. Ramura medială a nucleului vestibular (Schwalbe); 22. Pedunculii cerebeloşi mijlocii; 23. Nervul vestibulocohlear; 24. Nervul facial şi nervul intermediar; 25. Nervul cohlear; 26. Nervul vestibular; 27. Ganglionul spiralat al cohleei; 28. Nervul pietros mare; 29. Ganglionul geniculat.
Ramura cohleară îşi poate manifesta clinic suferinţa prin simptome de iritaţie şi
simptome de deficit.
Simptomele de iritaţie sunt reprezentate de acufene, hiperacuzie şi de halucinaţiile
auditive.
Acufenele, relativ frecvent întâlnite constau în zgomote anormale într-una sau ambele
urechi, continue sau survenind periodic. Apar în multe afecţiuni cum ar fi neurinoamele
acustice, tumori sau procese expansive care comprimă nervul.
Hiperacuzia este însoţită uneori de paraliziile faciale periferice de diverse cauze, prin
paralizia muşchilor scăriţei.
Halucinaţiile auditive pot avea un caracter elementar (simple zgomote) sau complex
(cuvinte, melodii) şi apar rar izolat.
Ramura vestibulară îşi poate manifesta suferinţa prin simtome subiective şi simptome
obiective. Vertijul (ameţeală) este simptomul subiectiv cel mai important. Poate fi orizontal
(rotator) sau vertical.
Nistagmusul (mişcări sacadate ale globilor oculari către partea spre care pacientul
intenţionează să privească) reprezintă unul din semnele obiective cele mai caracteristice
pentru leziunile vestibulare. Poate fi orizontal, vertical rotator sau mixt.
Nervul glosofaringian (N. glosopharingeus) reprezintă cea de-a 9-a pereche de nervi
cranieni. Este un nerv cranian mixt destinat limbii şi faringelui. Originea sa aparentă este
situată între originea aparentă a nervului facial şi a nervului vestibulocohlear. Fibrele motorii
îşi au originea în coloana motorie a trunchiului cerebral. Fibrele senzitive se găsesc în
neuronii a 2 ganglioni periferici situaţi pe traiectul glosofaringianului. Fibrele vegetative
pornesc de la nucleul salivar inferior de la nivelul planşeului ventriculului IV. De la origine
nervul glosofaringian se dirijează către gaura jugulară însoţit de nervii vag şi accesor.
Părăseşte cutia craniană şi îşi schimbă direcţia în plan vertical. Trece între muşchii
stilofaringian şi stiloglos, ajunge la baza limbii şi se distribuie la mucoasa linguală printr-un
buchet de ramuri terminale. Conţine 4 categorii de fibre destinate:
- motricitaţii somatice ce participă la inervaţia faringelui;
- motricitaţii viscerale ce provine din nucleul salivar inferior şi este destinată secreţiei
glandei parotide;
- sensibilităţii viscerale destinate vălului palatin;
- sensibilităţii somatice ce ocupă porţiunea mijlocie a nucleului solitar şi este destinată
faringelui.
Nevralgia glosofaringiană poate fi primitivă sau secundară. Aceasta din urmă se
datorează unor tumori (neurinoame) ale glosofaringianului, unor anevrisme sau unor
adenopatii de vecinătate.
Nevralgia primitivă are un debut brusc şi o încheiere de asemenea bruscă, cu o durere
localizată la baza limbii, sau regiunea amigdaliană. Durerea poate iradia spre ureche, unghiul
mandibulei sau regiunea submaxilară.
Nevralgia secundară este caracterizată clinic de existenţa continuă a durerilor care pot
evolua paroxistic şi pot fi însoţite de suferinţe ale altor nervi cranieni.
Nervul vag (N. vagus, pneumogastric) reprezintă cea de-a 10-a pereche de nervi
cranieni. Este un nerv cranian mixt având un teritoriu foarte întins (gât, torace, abdomen) mai
ales din punct de vedere visceral. Nervul vag asigură:
- sensibilitatea mucoasei faringiene, laringiene şi a mucoasei de la baza limbii;
- punctul de plecare pentru reflexele de tuse, vomă şi strănut;
- sensibilitatea gustativă de la baza limbii şi de la epiglotă;
- inervaţia muşchilor laringelui şi faringelui;
- inervaţia musculaturii netede a plămânilor, stomacului şi a celei mai mari părţi a
intestinului;
- inervaţia miocardului;
- ritmul cardiac şi respirator;
- secreţia gastrică şi biliară.
Originea aparentă a nervului vag se găseşte la nivelul şanţului lateral posterior al
bulbului. Însoţit de perechile IX şi XI ajunge la gaura jugulară pe care o traversează, intră
apoi în constituţia pachetului vasculonervos al gâtului. Traversează gâtul, pătrunde apoi în
torace unde trece posterior de pediculul pulmonar şi străbate mediastinul posterior. Nervii
vagi se apropie de marginile esofagului toracic, iar în porţiunea inferioară vagul stâng trece
anterior de esofag, iar vagul drept posterior. Traversează orificiul esofagian al diafragmei şi
pătrunde în abdomen unde se termină.
Motricitatea somatică îşi are originea în porţiunea inferioară a nucleului ambiguu.
Motricitatea viscerală este situată în nucleul cardiopneumoenteric.
Sensibilitatea viscerală ajunge la nucleul dorsal al vagului.
Sensibilitatea somatică se termină în porţiunea inferioară a nucleului solitar.
Nevralgia vagală se caracterizează prin dureri paroxistice îndeosebi pe ramura
auriculară sau laringiană superioară. De multe ori este greu de diferenţiat faţă de nevralgia
glosofaringiană.
Paralizia nervului vag se manifestă prin:
- paralizie velopalatină;
- paralizia corzilor vocale;
- reflex velopalatin diminuat sau abolit de partea lezată;
- hemiparalizie velopalatină în interesarea unilaterală.
În paralizia bilaterală apar:
- tulburări grave în deglutiţia lichidelor;
- tulburări de fonaţie;
- tulburări vegetative accentuate: tahicardie, tulburări respiratorii cu bronhoplegie etc.
Nervul accesor (N. accessorius, spinal) reprezintă cea de-a 11-a pereche de nervi
cranieni. Este un nerv motor constituit din 2 rădăcini: o rădăcină medulară şi alta bulbară.
Spinalul medular îşi are originea în măduva cervicală. Inervează muşchii
sternocleidomastoidian şi trapez. Spinalul bulbar îşi are originea anterior şi lateral faţă de
nucleul nervului hipoglos fiind reprezentat de un nucleu al motricităţii somatice. Originea
aparentă a rădăcinii bulbare se află pe faţa anterolaterală a bulbului în şanţul retroolivar.
Rădăcina medulară parcurge ascendent canalul vertebral, pătrunde în cutia craniană prin gaura
occipitală şi se uneşte cu rădăcina bulbară pentru a forma nervul accesor. Odată format nervul
accesor ajunge la gaura jugulară pe care o străbate şi apoi se bifurcă dând naştere la două
ramuri terminale.
Explorarea spinalului bulbar este similară cu cea a nervului vag.
Secţiunea rădăcinii medulare în canalul medular cervical se recomandă în torticolisul
spastic caracterizat prin contracţiile spastice ale muşchilor cervicali aparţinând aceluiaşi grup
funcţional.
Nervul hipoglos (N. hipoglosus) reprezintă cea de-a 12-a pereche de nervi cranieni.
Este un nerv motor destinat muşchilor limbii. Originea sa reală se află în bulb la nivelul
triunghului bulbar. Originea aparentă se află la nivelul şanţului preolivar de la nivelul feţei
anterolaterale a bulbului.Trunchiul nervului hipoglos traversează baza craniului prin canalul
hipoglosului şi descinde către marginea laterală a limbii. Înainte de a ajunge la marginea
anterioară a muşchiului hioglos nervul hipoglos dă naştere ramurilor sale terminale.
Paralizia hipoglosului produce tulburări ale masticaţiei,deglutiţiei şi de vorbire.
NUCLEII PROPRII AI TRUNCHIULUI CEREBRAL au funcţii proprii şi nu
constituie origini sau terminaţii ale nervilor cranieni. Reprezintă relee pe căile descendente
extrapiramidale şi cerebeloase, cu excepţia nucleilor lui Goll, Burdach şi von Monakov, şi
sunt diferiţi de la etaj la etaj (tabelul 11).
Figura 38: Nucleii şi nervii cranieni (după Frank H. Netter)
1.Nervul oculomotor; 2. Nucleul roşu; 3. Nucleul nervului oculomotor; 4. Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westphal); 5. Nucleul nervului trohlear; 6. Nervul
trohlear; 7. Nucleul motor al nervului trigemen; 8. Nervul trigemen (ganglionul trigeminal); 9. Nucleul nervului abducens; 10. Nucleul nervului facial; 11. Nucleii salivatori (superiori şi inferiori); 12. Nervul glosofaringian; 13. Nervul vag; 14. Nervul accesor; 15. Nucleul ambiguu; 16. Nucleul dorsal al vagului; 17. Nucleul nervului hipoglos; 18. Nucleul nervului accesor; 19. Nucleu dorsal al vagului; 20. Nucleul şi tractu l solitar; 2 1 . Nu cleul şi tractul spinal al trigemenului; 22. Nervul vag; 23. Nervul glosofaringian; 24. Nucleii vestibulari; 25. Nucleii cohleari posteriori; 26. Nucleii cohleari anteriori; 27. Nervul vestibulocohlear; 28. Nervul facial şi nervul intermediar; 29. Nervul trigemen (Ganglionul trigeminal, semilunar Gasser); 30. Nucleul principal (pontin) al trigemenului; 31. Nucleul mezencefalic al trigemenului; 32. Corpul geniculat lateral; 33. Coliculii superiori.
Tabelul 11: Nucleii proprii
Nucleii proprii bulbari Nucleii proprii pontini Nucleii proprii mezencefalici
1.Nucleul lui Goll,
Burdach, Von Monakov
2.Olivele bulbare şi
paraolivele
3.Nucleii bulbari ai
formaţiei reticulate
1.Nucleul punţii
2.Oliva pontină
3.Nucleul corpului trapezoid
4.Nucleii pontini ai
formaţiei reticulate
1.Nucleul roşu
2.Substanţa neagră
3.Nucleul comisural
Darkschewitsch
4.Nucleul interstiţial Cajal
5.Nucleul interpeduncular
Gudden
6.Coliculii cvadrigemeni anteriori
7.Coliculii cvadrigemeni
posteriori
Nucleii proprii bulbari sunt reprezentaţi de:
1. nucleii lui Goll (n. gracilis), Burdach (n. cuneatus) şi von Monakov (n. cuneatus
accessorius), care fac parte din calea proprioceptivă conştientă şi care sunt situaţi în porţiunea
posteroinferioară a bulbului. Nucleul lui Burdach este situat lateral de nucleul lui Goll în timp
ce nucleul lui von Monakov de talie mai mică este situat posterolateral de nucleul lui
Burdach. Cei 3 nuclei reprezintă deutoneuronul căii proprioceptive conştiente. Eferenţele
nucleilor lui Goll şi Burdach se îndreaptă spre talamus în timp ce eferenţele nucleilor von
Monakov contribuie la realizarea conexiunii dintre bulb şi cerebel.
2.olivele bulbare şi paraolivele (n. olivaris inferior, n. olivaris accessorius medialis
et posterior), situate pe faţa laterală a bulbului, reprezentând un releu între cerebel şi măduva
spinării. Sunt întâlnite şi sub numele de complex olivar. Olivele sunt situate pe faţa
anterolaterală a bulbului şi posterior şi lateral de piramidele bulbare unde formează o
proeminenţă de aproximativ 1 cm înălţime. Pe secţiuni transversale au aspectul unor potcoave
a căror concavitate este îndreptată posterior şi către linia mediană a planşeului ventricular.
Histologic oliva este formată din neuroni de talie mică cu numeroase arborizaţii dendritice.
Fiecare olivă este flancată de o parte şi de cealaltă de către o formaţiune discoidală numită
paraolivă. Distingem o paraolivă laterală şi una medială.
Aferenţele complexului olivar sunt reprezentate de:
- tractul talamoolivar, o cale principală de la talamus căruia i se adaugă fascicule
provenite de la nucleul roşu, coliculii cvadrigemeni superiori şi inferiori, nucleul
trigeminal;
- fibre dentoolivare şi cerebeloolivare ce vin de la scoarţa cerebelului şi de la
nucleul dinţat prin intermediul pedunculilor cerebeloşi inferiori.
Eferenţele sunt reprezentate de:
- tractul olivocerebelos, care se încrucişează cu cel de partea opusă şi prin
pedunculul cerebelos inferior ajunge în scoarţa emisferului cerebelos de partea opusă
originii lor;
- tractul olivospinal (triunghiular al lui Helweg) care coboară până la nivelul
neuromerelor cervicale.
În raport cu eferenţele cerebeloase se disting complexul paleoolivar care conectează
paraoliva internă cu vermisul şi complexul neoolivar care conectează oliva şi paraoliva
laterală cu emisferele cerebeloase.
Olivele bulbare reprezintă o verigă importantă a circuitului reverberant extrapiramidal
acţionat prin mecanism de feed back. Ea stabileşte legături între sistemul extrapiramidal şi
cerebel, cu rol în reglarea tonusului muscular şi a tonusului postural.
3.nucleii bulbari ai formaţiei reticulate (vezi mai jos)
Nucleii proprii pontini sunt reprezentaţi de:
1. nucleii punţii (nuclei pontis), mici mase ovalare de talie mică răspândite în porţiune
anterolaterală a punţii. Prezenţa acestor nuclei ca şi a fibrelor lor eferente realizează
dispersarea şi fragmentarea în mici fascicule a căii motorii principale care coboară prin
piciorul pontin. Fibrele cu origine în aceşti nuclei se încrucişează pe linia mediană şi trec în
pedunculii cerebeloşi mijlocii îndreptându-se spre cortexul cerebelos.
Aferenţele nucleilor punţii sosesc de la scoarţa cerebrală prin fibrele corticopontine
denumite după aria corticală de origine fibre temporopontine, frontopontine şi parietopontine.
Eferenţele nucleilor pontini se grupează în mici fascicule transversale ce se
încrucişează pe linia mediană şi trec prin pedunculii cerebeloşi mijlocii spre scoarţa
emisferului cerebelos opus.
2. oliva pontină;
3. nucleul corpului trapezoid situate în treimea inferioară şi laterală a punţii. Primeste
fibre de la nucleii acustici din partea opusă şi trimite fibre în lemniscul lateral.
4. nucleii pontini ai formaţiei reticulate (vezi mai jos).
Nucleii proprii mezencefalici sunt mult mai bine individualizaţi şi au structură,
funcţii şi conexiuni mult mai complexe. Sunt reprezentaţi de:
1. nucleul roşu (nucleus ruber), care se găseşte la nivelul mezencefalului sub lama
cvadrigeminală şi posterior de substanţa neagră. Structural nucleului roşu i se disting 2
porţiuni: o porţiune anterosuperioară, parvocelulară ce formează neorubrum şi o porţiune
posteroinferioară ce formează paleorubrum. Paleorubrum reprezintă un releu de control al
tonusului muscular pe calea extrapiramidală, în timp ce neorubrumul este dispus pe calea
descendentă extrapiramidală cu origine corticală.
Aferenţele nucleului roşu sunt reprezentate de (figura 39):
- fibrele corticorubrice sosite de la ariile 4 şi 6 din lobul frontal şi ariile 3 şi 5 ale lobului
parietal, destinate porţiunii parvocelulare;
- fibrele striorubrice sosite de la nucleul lenticular fie direct fie făcând staţie în
substanţa neagră;
- fibrele talamorubrice;
- fibrele reticulorubrice sosite de la nucleii reticulaţi pontini şi mezencefalici cu rol în
controlul influxurilor plecate de la nucleul roşu;
- fibrele tectorubrice ce leagă coliculii cvadrigemeni cu nucleul roşu;
- fibrele dentorubrice, care plecate de la nucleul dinţat al cerebelului pătrund în
mezencefal prin pedunculul cerebelos superior, se încrucişează cu cele de partea opusă
şi se termină atât în porţiunea parvocelulară cât şi în cea magnocelulară a nucleului
roşu;
- fibrele vestibulorubrice plecate de la nucleii vestibulari.
Figura 39: Conexiunile nucleului roşu (după Albu)
NR. Nucleul roşu; NC. Nucleul caudat; T. Talamus; NL. Nucleul lenticular; NH. Nucleul
habenular; CAP. Comisura albă posterioară; TQA. Tuberculii cvadrigemeni anteriori; ND.
Nucleul lui Darkschewitsch; BLP. Bandeleta longitudinală posterioară; FCC. Fascicul central
al calotei; FR. Formaţiunea reticulată; LN. Substanţa neagră; NI: Nucleul interpeduncular;
TM. Tuberculii mamilari; Polul cranial al nucleului roşu se pune în raport cu versantul medial
al corpului liu Luys. Aferenţe: 1. Corticorubrice; 2. Striorubrice; 3. Talamorubrice; 4.
Tectorubrice; 5. Vestibulorubrice; 6. Reticulorubrice; 7. Dentorubrice, cu decusaţia lui
Werneckink; Eferenţe neorubrice: 8. Rubrostriate; 9. Rubrotalamice (radiaţiile calotei); 10.
Rubroolivare si rubroreticulare prin fasciculul central al calotei; Eferente paleorubrice: 11.
Rubrospinal; 12. Stâlpul anterior al fornixului; 13. Fasciculul mamilotalamic Vicq d Azyr; 14.
Chiasma optică
Eferenţele nucleului roşu sunt reprezentate de:
- fibrele rubrotectale şi rubrospinale plecate din paleorubrum, ce ajung la coliculii
cvadrigemeni respectiv la neuronii motori din măduva cervicală;
- fibrele rubroolivare, rubroreticulate, rubrostriate şi rubrotalamice plecate din neo-
rubrum ce ajung la oliva bulbară- formaţia reticulată bulbară, nucleii striaţi respectiv la
nucleii lateroventrali ai talamusului.
Nucleului roşu îi revin funcţii importante în coordonarea şi realizarea distribuţiei
tonusului muscular sub control cortical şi sub controlul centrilor extrapiramidali superiori.
Nucleul roşu are acţiune inhibitorie asupra tonusului muscular, acţiune confirmată prin
rigiditatea prin decerebrare care apare în secţiunile mezencefalice care trec pe sub nucleul
roşu.
2.substanţa neagră (substantia nigra Sommering, sau locus niger) situată în porţiunea
anterolaterală a mezencefalului, cu rol în reglarea mişcărilor automate asociate celor
voluntare. Se întinde pe toată înălţimea mezencefalului şi are pe secţiunile transversale formă
semilunară cu concavitatea orientată posterior. Denumirea se datorează intenselor pigmentări
ale celulelor sale.
Aferenţele substanţei negre sunt reprezentate de:
- fibrele strionigrice de la nucleul caudat şi lenticular;
- fibrele corticonigrice sosite din ariile 4, 6 şi 8 ale lobului frontal;
Eferenţele substanţei negre sunt reprezentate de:
- fibrele nigrobulbare;
- fibrele nigrospinale;
Substanţa neagră este considerată ca o parte a sistemului extrapiramidal, cu rol în
reglarea mişcărilor automate asociate mişcărilor voluntare şi cu rol în mecanismul de reglare a
tonusului muscular. Leziunile localizate la nivelul substanţei negre produc tulburări de tonus
şi un sindrom parkinsonian în care se remarcă rigiditatea de tip extrapiramidal.
3. nucleul comisural Darkschewitsch un nucleu de talie mică prezent la nivelul
extremităţii superioare a mezencefalului. Primeşte aferenţe vestibulare, nigrice şi palidale. Din
el pleacă tractul mezencefalospinal ce intră în constituţia fasciculului longitudinal medial
(bandeleta longitudinală posterioară de asociaţie).
4. nucleul interstiţial Cajal (n. interstitialis) situat deasupra nucleului nervului
oculomotor, aparţinând sistemului oculogir şi în legătură cu fasciculul longitudinal medial;
5. nucleul interpeduncular Gudden (n. interpeduncularis) situat anterior de substanţa
neagră şi în legătură cu rinencefalul şi tractul tegmental central.
6. coliculii cvadrigemeni anteriori (tuberculii cvadrigemeni anteriori). Constituie
împreună cu coliculii inferiori acoperişul mezencefalului sau tectum. Structural se
caracterizează printr-o alternanţă de straturi de substanţă albă şi de substanţă cenuşie. Stratul
de acoperire este format din fibre albe corticotectale. Straturile fundamentale sau striile
medulare reprezintă un adevărat cortex mezencefalic, fiind în număr de 3: extern, mijlociu şi
intern.
Aferenţele sunt reprezentate de:
- fibre corticotectale sau occipitotectale care vin din cortexul occipital cu rol de a
controla mişcările reflexe ale globilor oculari, reflexele de acomodare şi convergenţă,
proiecţia obiectelor pe maculă în vederea centrală;
- fibre optice, reprezentate de fibrele pupilare ale retinei care vin prin bandeleta optică şi
prin braţul conjunctival anterior, cu rol în reflexele de formare a imaginilor pe maculă;
- fibre spinotectale;
- fibre de la nucleul senzitiv al trigemenului şi de la nucleii vestibulari.
Eferenţele sunt reprezentate de:
- fibre ascendente spre ganglionul habenulei, talamus, scoarţa lobului occipital;
- fibre descendente spre măduvă reprezentate de fasciculul tectospinal, ce se
încrucişează la nivelul decusaţiei lui Meynert;
- fibre descendente spre etajele trunchiului cerebral: tectobulbare, tectopontine,
tectomezencefalice, tectoreticulare.
Prin aceste eferenţe coliculii cvadrigemeni anteriori coordonează mişcările conjugate
ale globilor oculari şi ale capului, ca şi mişcările reflexe ale trunchiului şi membrelor, care au
ca punct de plecare un excitant optic. Coliculii cvadrigemeni intervin şi în realizarea
mişcărilor sinergice verticale, de ridicare şi de coborâre a globilor oculari.
7. coliculii cvadrigemeni posteriori (tuberculii cvadrigemeni posteriori) Au o structură
mai smplă. La suprafaţă prezintă un strat de substanţă albă ce se continuă cu substanţa albă a
braţului conjunctival posterior. Stratul profund este format din substanţă cenuşie care
constituie nucleul cenuşiu al coliculilor cvadrigemeni inferiori.
Aferenţele sunt reprezentate de:
- contingentul tectal al lemniscului lateral, care soseşte prin braţul conjunctival
posterior.
Eferenţele sunt reprezentate de:
- fibre descendente tectospinale, tectobulbare, tectopontine, cu rol în realizarea
mişcărilor reflexe ce au ca punct de plecare un stimul acustic (întoarcerea capului şi a
globilor oculari spre direcţia din care vine un sunet);
- fibre tectogeniculate, ce trec prin braţul conjunctival posterior spre corpul geniculat
medial;
- fibre tectotectale ce conectează coliculii posteriori cu cei anteriori şi pe cei posteriori
între ei.
Coliculii cvadrigemeni posteriori constituie un centru al reflexelor acustice, fără a
interveni în percepţia acustică.
FORMAŢIA RETICULATĂ (formatio reticularis) reprezintă o reţea de fibre şi
neuroni prezentă în toate etajele trunchiului cerebral pe care-l depăşeşte atât în sus trecând în
diencefal cât şi în jos trecând spre măduvă.
Fibrele nervoase ale acestei formaţiuni se încrucişează majoritatea pe linia mediană a
bulbului. În general fibrele sunt scurte conectând din aproape în aproape diferitele grupări
neuronale, dar acest lucru nu exclude realizarea unor căi lungi care depăşesc limitele
trunchiului cerebral.
Aglomerările de neuroni formează nucleii formaţiei prezenţi în toate etajele
trunchiului. Nucleii au în general o talie mică.
Formaţia reticulată are rol esenţial în transmiterea influxului nervos, dar are şi rol
facilitator sau inhibitor coordonând mecanismul de veghe-somn. Coordonează nucleii nervilor
cranieni având rol în reglarea funcţiilor vegetative. Controlează starea de veghe şi mecanismul
somnului. Constituie modulatorul cantitativ al informaţiilor calitative asupra cărora are efecte
inhibitoare sau facilitatoare. Datorită numărului mare de neuroni şi de sinapse realizate în
formaţia reticulată viteza de conducere a influxului nervos este foarte mică.
Din punct de vedere funcţional formaţia reticulată poate fi împărţită în 3 sectoare:
- activator (facilitator) ascendent bulbopontomezencefalic cu numeroase aferenţe
senzitivosenzoriale şi având rol în întreţinerea stării de veghe;
- activator (facilitator) descendent mezencefalopontin cu efect facilitator asupra căilor
motorii;
- inhibitor descendent bulbar care joacă un rol inhibitor prin tractul reticular spinal
anterior.
Nucleii bulbari ai formaţiei reticulate sunt reprezentaţi de nucleii rafeului, nucleii
dorsali, nucleii calotei şi nucleul lateral al bulbului.
Nucleii pontini ai formaţiei reticulate se împart în nuclei mediani, dorsali şi în nuclei
ai calotei pontine.
În sfârşit la nivelul mezencefalului formaţia reticulată este prezentă mai ales la nivelul
porţiunii laterale a calotei mezencefalice.
Nucleii dorsali sunt în general nuclei de talie mică. Din punct de vedere funcţional
intervin în reglarea mecanismelor vegetative care intervin în respiraţie, deglutiţie, salivaţie,
vomă. La nivelul acestor nuclei se diferenţiază centri cardiomoderatori şi cardioacceleratori,
centrii de reglare a presiunii arteriale, centrul adrenalinosecretor şi glicoreglator. Sunt
interconectaţi ascendent şi descendent cu măduva spinării, hipotalamusul şi cortexul cerebral.
Nucleii mediani ocupă planul median al etajelor trunchiului cerebral. Sunt situaţi în
jurul apeductului lui Sylvius şi sunt constituiţi din formaţia reticulată facilitatorie
bulbopontomezencefalică. Aceşti nuclei primesc aferenţe de la toate căile senzitive sau
senzoriale care străbat trunchiul cerebral, fie prin colaterale ale căilor senzitive specifice, fie
prin staţiile sinaptice pe care aceste căi le realizează în formaţia reticulată. Eferenţele
nucleilor mediani merg spre scoarţa cerebrală, fie pe un traiect direct, fie după staţii sinaptice
talamice sau hipotalamice.
Nucleii centrali sunt situaţi de o parte şi de cealaltă a nucleilor mediani. Aferenţele lor
pornesc de la cortex şi trec prin corpii striaţi. În cadrul acestor nuclei distingem o formaţie
reticulată facilitatorie mezencefalopontină şi o formaţie reticulată descendentă inhibitorie
bulbară. De la formaţia facilitatorie pleacă tractul reticulospinal posterior în timp ce de la
formaţia inhibitorie tractul reticulospinal anterior.
Nucleii laterali se individualizează mai ales la nivelul bulbului şi al punţii. Nucleul
lateral al bulbului are conexiuni mai ales cu cerebelul fiind un releu între măduvă şi cerebel.
Nucleul lateral al punţii pare mai mult un releu al căii acustice centrale.
SUBSTANŢA ALBĂ (tabelul 12) cuprinde patru categorii de căi şi anume:
- căi ascendente;
- căi descendente;
- căi de asociaţie şi
- căi cerebeloase.
Căile ascendente sunt reprezentate de căi care provin din măduva spinării, şi căi cu
origine în trunchiul cerebral.
Căile descendente sunt reprezentate de căi piramidale cu origine corticală, şi de căi
extrapiramidale cu origine corticală sau subcorticală.
Căile de asociaţie sunt grupate într-un tract tegmental central şi un fascicul
longitudinal medial.
Tractul tegmental central (tractus tegmentalis centralis; tractul central al calotei) este
constituit din fibre care provin de la talamus, hipotalamus, de la coliculii cvadrigemeni şi de la
nucleul roşu. Acesta străbate trunchiul cerebral şi se termină la nivelul olivelor bulbare.
Fasciculul longitudinal medial (fasciculus longitudinalis medialis; bandeleta
longitudinală posterioară de asociaţie) este un veritabil canal vertical medial situat între
diencefal şi măduva spinării, grupând fibre ascendente, descendente şi fibre internucleare.
Căile cerebeloase sunt reprezentate de fibre arciforme externe şi interne şi de fibre
dentorubrice .
Fibrele arciforme externe (arcuatae externae) sunt directe situate posterior şi
încrucişate situate anterior. Plecate din nucleii lui Goll şi Burdach ajung prin pedunculii
cerebeloşi inferiori la nucleul dinţat şi scoarţa cerebeloasă.
Fibrele arciforme interne (arcuatae internae) sunt fibre care se încrucişează. Conectează
oliva bulbară cu nucleul dinţat şi scoarţa cerebeloasă prin intermediul pedunculilor cerebeloşi
inferiori.
Tabelul 12: Căi la nivelul trunchiului
Căi Origine Destinaţie
Ascendente
- Trunchi Cerebral
Măduva spinării
1 staţie în trunchi
2 tranzitează TC
3 spre etajele sup.
Descendente
Căi piramidale Corticală 1.de tranzit,lungi
ce nu fac staţie în TC
2. scurte din TC
destinate măduvei
3.origine sup TC ce
se termină în TC
Căi extrapiramidale Corticală/
Subcorticală
Nucleii echivalenţi
Coarnele ant MS
De asociaţie
Tract tegmental
central
Talamus
Hipotalamus
Coliculii
cvadrigemeni
Nucleul roşu
Olivele bulbare
Talamus
Fasc. longitudinal Diencefal Măduva spinării
medial
Cerebeloase
Fibre arciforme
externe
Nucleul Goll şi
Burdach
Pedunculii cerebeloşi
inf., nucleul dinţat,
scoarţa cerebeloasă
Fibre arciforme
interne
Olivele bulbare Nucleul dinţat, scoarţa
cerebeloasă
Fibre dentorubrice Cerebel Nucleul roşu
VASCULARIZAŢIA TRUNCHIULUI CEREBRAL
Arterele aparţin sistemului vertebral. Artera vertebrală (artera vertebralis) se uneşte pe
faţa anterioară a punţii cu artera vertebrală de partea opusă, formând astfel artera bazilară
(artera basilaris) la nivelul marginii superioare a etajului pontin. Din artera bazilară emerg
două artere cerebrale posterioare, care comunică cu sistemul carotidian prin arterele
comunicante posterioare (artera communicans posterior). Artera bazilară dă trunchiului
cerebral ramuri ce pot fi împărţite în ramuri anteromediale, laterale şi posterioare.
Figura 40: Vascularizaţia trunchiului, poligonul lui Willis (după Lazorthes)
1.Artera comunicantă anterioară; 2. Artera cerebrală anterioară; 3. Artera cerebrală mijlocie;
4. Artera comunicantă posterioară; 5. Artera cerebrală posterioară; 6. Artera cerebeloasă
superioară; 7. Artera bazilară; 8. Artera vertebrală; 9. Trunchi spinal anterior
Însumând grupurile vasculare ale celor 3 etaje ale trunchiului cerebral se pot identifica
3 mari teritorii arteriale ce au sindroame vasculare caracteristice.
a) Teritoriul anteromedial al trunchiului cerebral cuprinde:
- porţiunea medială a căilor motorii şi anume fasciculul geniculat (doar la nivelul
mezencefalului) şi tractul corticospinal (mai ales fibrele destinate măduvei spinării);
- porţiunea medială a căilor senzitive (sensibilitatea profundă şi tactilă);
- nucleii motori ai nervilor cranieni ce prelungesc baza cornului anterior al măduvei
spinării (III, IV, VI, XII).
b) Teritoriul lateral al trunchiului cerebral cupr inde:
- porţiunea laterală a căilor senzitive (sensibilitatea termică şi dureroasă);
- nucleii motori ai nervilor cranieni ce prelungesc capul cornului anterior.
Între teritoriul anterior şi cele laterale există pe toată înălţimea trunchiului cerebral o
porţiune mai puţin vascularizată ce corespunde zonelor laterale ale căilor senzitive.
a) Teritoriul posterior al trunchiului cerebral constant doar la nivelul mezencefalului
cuprinde:
- regiunea tectală cu anexele ei în mezencefal;
- nucleii gracilis, cuneat, vestibulari în bulb.
Venele punţii şi ale bulbului formează plexuri superficiale care se varsă în sinusurile
adiacente şi comunică liber cu venele longitudinale ale măduvei spinării. Venele din
mezencefal se varsă în vena bazală.
Figura 41: Anastomozele arterei carotide interne (după Frank H. Netter)
1. Artera comunicantă anterioară; 2. Artera oftalmică; 3. Artera supraorbitală; 4. Artera supratrohleară; 5. Artera lacrimală; 6. Artera dorsală a nasului; 7. Artera meningee mijlocie; 8. Artera unghiulară; 9. Artera temporală superficială; 10. Artera auriculară posterioară; 11.
Artera facială; 12. Artera occipitală; 13. Artera linguală; 14. Artera faringiană ascendentă; 15. Artera spinală anterioară; 16. Ramură spinală din artera vertebrală şi artera cervicală
ascendentă; 17. Artera vertebrală; 18. Artera carotidă comună; 19. Artera cervicală profundă; 20. Artera cervicală transversă; 21. Artera suprascapulară; 22. Artera intercostală supremă;
23. Trunchiul costocervical; 24. Artera subclaviculară; 25. Artera toracică internă; 26. Aorta ascendentă; 27. Aorta descendentă; 28. Arcul aortic; 29. Trunchiul brahiocefalic; 30. Artera
subclaviculară; 31. Trunchiul tirocervical; 32. Artera tiroidiană inferioară; 33. Artera cervicală ascendentă; 34. Artera vertebrală; 35. Artera carotidă comună; 36. Artera tiroidiană
superioară; 37. Artera carotidă internă; 38. Artera carotidă externă; 39. Artera cerebeloasă inferioară posterioară; 40. Artera cerebeloasă inferioară anterioară; 41. Artera bazilară; 42. Artera axilară; 43. Artera meningee mijlocie; 44. Artera timpanică anterioară; 45. Artera
cerebeloasă superioară; 46. Artera cerebrală posterioară; 47. Artera caroticotimpanică; 48. Artera comunicantă posterioară; 49. Artera cerebrală mijlocie; 50. Artera cerebrală anterioară.
Apariţia tulburărilor de deglutiţie, ale ritmului cardiac şi respirator în cursul
traumatismelor craniene semnifică atingerea trunchiului cerebral prin leziuni hemoragice,
simptom de mare gravitate în evoluţia şi prognosticul comelor posttraumatice.
La nivelul bulbului se întâlnesc următoarele sindroame:
- sindromul Avellis în care apar hemiplegia controlaterală (de partea opusă), paralizia
homolaterală (de aceeaşi parte) a vălului palatin şi a corzilor vocale;
- sindromul Schmidt asemănător sindromului Avellis la care se adaugă paralizia
muşchiului trapez şi sternocleidomastoidian;
- sindromul Jackson asemănător sindromului Schmidt la care se adaugă paralizia şi
atrofia jumătăţii homolaterale a limbii;
- sindromul Wallenberg-ipsilateral (de aceeaşi parte) cu paralizie de IX,X,XI cu
hemiparalizia vălului palatin, faringelui şi laringelui, hemianestezie velopalatină,
hemisindrom cerebelos, hipoestezie în teritoriul V şi sindrom Claude Bernard Horner
- sindrom Wallenberg controlateral cu hemianestezie de tip siringomielie, manifestări
vestibulare şi uneori o hemipareză discretă.
Leziunile pontine dau hemiplegii alterne. Principalele sindroame alterne la acest nivel
sunt:
- sindromul Millard Gubler manifestat prin hemiplegie controlaterală, paralizie facială
periferică şi uneori paralizie de abducens;
- sindromul Foville protuberanţial superior caracterizat de hemiplegie controlaterală şi
paralizia mişcărilor de lateralitate ale globilor oculari spra partea sănătoasă;
- sindromul Foville protuberanţial inferior manifestat prin hemiplegie încrucişată şi
paralizie oculară directă;
- sindromul Benedikt inferior manifestat prin hiperkinezie extrapiramidală cu
tremurături şi mişcări coreoatetozice
Leziunile pedunculare pot da de asemenea hemiplegii alterne. Principalele sindroame
la acest nivel sunt:
- sindromul Weber caracterizat prin hemiplegie controlaterală şi paralizie ipsilaterală a
nervului oculomotor;
- sindromul Foville peduncular manifestat prin semnele sindromului Weber la care se
adaugă paralizia mişcării de lateralitate a globilor oculari spre partea opusă leziunii;
- sindromul superior de nucleu roşu în care apar semne cerebelotalamice heterolaterale,
asinergie (lipsa îndeplinirii simultane a mai multe mişcări), tremurătură intenţională,
mişcări coreoatetozice, tulburări de sensibilitate;
- sindromul inferior de nucleu roşu caracterizat prin paralizia de aceeaşi parte a nervului
oculomotor şi manifestări cerebeloase de partea opusă constând în lateropulsie
(deviere spre partea leziunii), dismetrie (alterarea traiectului mişcării), asinergie şi
hipotonie.
TESTE – TRUNCHI CEREBRAL 116. Fosa romboidă:
A. Se va forma pe faţa anterioară a veziculelor cerebrale 3 şi 4 B. Se va forma pe faţa posterioară a veziculelor cerebrale 3 şi 4 C. Se va forma pe faţa anterioară a veziculelor cerebrale 4 şi 5 D. Se va forma pe faţa posterioară a veziculelor cerebrale 4 şi 5 E. Va da naştere mai târziu ventriculului IV
117. Care din afirmaţiile de mai jos cu privire la trunchiul cerebral sunt
corecte ?
A. Este format din bulb, puntea lui Varolio şi diencefal B. Intră în alcătuirea encefalului C. Prezintă pe faţa anterioară piramidele bulbare D. Prezintă pe suprafaţa sa exterioară originele aparente ale ultimelor 10 perechi de nervi
cranieni E. Este străbătut de căi ascendente ale motricităţii şi căi descendente ale
sensibilităţii
118. Trunchiul cerebral este format din:
A. Bulb B. Etajul protuberanţial C. Puntea lui Varolio D. Mezencefal E. Cerebel
119. Trunchiul cerebral:
A. Ia naştere din primele 3 vezicule cerebrale B. Ia naştere din veziculele cerebrale 2, 3 şi 4 C. Ia naştere din ultimele 3 vezicule cerebrale D. Ia naştere din ultimele 4 veziculele cerebrale E. Substanţa cenuşie şi albă de la nivelul său are aceleaşi rapoarte ca şi la măduvă
120. Din porţiunea internă a lamei alare de la nivelul mielencefalului iau naştere:
A. Nucleul lui Goll B. Nucleul lui Burdach C. Nucleul senzitiv al trigemenului D. Nucleul motor al facialului E. Nucleul motor al glosofaringianului
121. Planşeul metencefalului va forma: A. Nucleul roşu B. Locus niger
C. Coliculii cvadrigemeni superiori D. Protuberanţa E. Cerebelul
122. Bulbul:
A. Are ca limită superioară şanţul bulbopontin B. Prezintă pe faţa sa anterioară piramidele bulbare C. Are ca limită superioară şanţul pontomezencefalic D. Prezintă în partea superioară a cordoanelor laterale o proeminenţă
ovoidă numită oliva bulbară E. Prezintă lateral pedunculii cerebeloşi superiori care fac legătura între
bulb şi cerebel 123. Bulbul vine în raport anterior cu: A. Dintele axisului B. Articulaţia atlantooccipitală C. Membrana alantooccipitală posterioară D. Şanţul vertebrobazilar E. Cerebelul
124. Bulbul vine în raport lateral cu: A. Dintele axisului
B. Articulaţia atlantoodontoidiană C. Membrana alantooccipitală posterioară D. Şanţul vertebrobazilar E. Lobulul floculus al cerebelului
125. În porţiunea anteroinferioară a fosei cerebrale posterioare bulbul are raporturi: A. Anterior cu şanţul vertebrobazilar B. Posterior cu şanţul vertebrobazilar C. Anterior cu cerebelul D. Posterior cu cerebelul E. Lateral cu şanţul vertebrobazilar
126. Puntea vine anterior în raport cu: A. Trunchiul arterial bazilar B. Cerebelul C. Apofiza bazilară D. Cisterna ambiens E. Metatalamusul
127. Mezencefalul vine în raport: A. Anterior cu lama patrulateră a sfenoidului B. Posterior cu lama patrulateră a sfenoidului
C. Anterior cu metatalamusul D. Anterior cu fanta lui Bichat E. Lateral cu fanta lui Bichat
128. Coletul bulbului:
A. Este o zonă uşor strâmtată B. Este situat puţin deasupra decusaţiei piramidale C. Este situat puţin dedesubtul decusaţiei piramidale D. Este situat puţin deasupra emergenţei primului nerv cervical E. Este situat puţin dedesubtul primului nerv cervical
129. În şanţul preolivar îşi are originea aparentă nervul cranian:
A. VIII B. XI C. IX D. XII E. X
130. În şanţul retroolivar se văd originile aparente ale nervilor:
A. VIII
B. XI C. IX D. XII E. X
131. În şanţul bulbopontin se vede originea aparentă a nervilor:
A. IX B. XII C. VI D. VIII E. X
132. Porţiunea inferioară de pe faţa posterioară a bulbului:
A. Se mai numeşte şi porţiunea ventriculară B. Se mai numeşte şi porţiunea extraventriculară C. Prezintă şanţul median posterior D. Măsoară sub un centimetru E. Se aseamănă cu măduva spinării
133. Aripa albă internă:
A. Se mai numeşte şi triunghiul hipoglosului B. Se mai numeşte şi triunghiul vagului C. Corespunde nucleilor Deiters, Schwalbe şi Bechterew D. Are baza orientată în sus E. Are baza orientată în jos
134. Aripa cenuşie:
A. Se mai numeşte şi triunghiul hipoglosului B. Se mai numeşte şi triunghiul vagului C. Corespunde nucleilor Deiters, Schwalbe şi Bechterew D. Are baza orientată în sus E. Are baza orientată în jos
135. Aripa albă externă:
A. Se mai numeşte şi triunghiul hipoglosului B. Se mai numeşte şi triunghiul vagului C. Corespunde nucleilor Deiters, Schwalbe şi Bechterew D. Are baza orientată în sus E. Are baza orientată în jos
136. Puntea lui Varolio:
A. Aparţine trunchiului cerebral B. Este limitată inferior de şanţul bulbopontin C. Este delimitată superior prin olivele bulbare D. Este situată între măduva spinării şi bulb E. Se continuă lateral cu pedunculii cerebrali
137. Eminentia teres:
A. Reprezintă zona internă a triunghiului bulbar B. Reprezintă o proeminenţă rotunjită C. Se continuă în jos printr-un cordon numit funiculus teres D. Se continuă în sus printr-un cordon numit funiculus ters E. Corespunde nucleului motor al trigemenului
138. Foveea superior: A. Reprezintă zona mijlocie a triunghiului bulbar
B. Reprezintă zona mijlocie a triunghiului pontin C. Reprezintă zona externă a triunghiului pontin D. Corespunde nucleului motor al trigemenului
E. Se mai numeşte şi foseta trigemenului 139. Mezencefalul:
A. Reprezintă porţiunea superioară a trunchiului cerebral B. Nu are superior o limită netă C. Anterior este rău delimitat D. Are ca limite laterale tracturile optice E. Are ca limite superioare diencefalul
140. Braţele conjunctivale superioare:
A. Continuă lateral coliculii cvadrigemeni superiori B. Continuă lateral coliculii cvadrigemeni inferiori C. Merg la corpii geniculaţi laterali D. Merg la corpii geniculaţi mediali E. Sunt situate pe faţa anterioară a mezencefalului
141. Secţionarea în sens transversal a coloanelor cenuşii de la nivelul trunchiului cerebral are ca rezultat:
A. Decapitarea coarnelor anterioare B. Secţionarea coarnelor posterioare C. Formarea a 2 coloane senzitive D. Fragmentarea substanţei cenuşii în mici mase de nuclei E. Deplasarea posterioară a substanţei cenuşii
142. Următorii nuclei aparţin bulbului rahidian:
A. Nucleul cardiopneumoenteric B. Nucleul motor al trigemenului C. Nucleul lacrimal D. Nucleul salivator superior E. Nucleul ambiguu
143. Următorii nuclei motori aparţin bulbului rahidian:
A. Nucleul hipoglosului B. Nucleul facialului C. Nucleul trigemenului D. Nucleul abducensului E. Nucleul ambiguu
144. Nucleii vegetativi din bulb sunt repezentaţi de:
A. Nucleul nervului abducens B. Nucleii accesori ai oculomotorului C. Nucleul lacrimal D. Nucleul salivator superior E. Nucleul salivator inferior
145. Următorii nuclei aparţin punţii lui Varolio: A. Salivator superior B. Lacrimal C. Motor al nervului abducens D. Salivator inferior
E. Motor al nervului facial 146. Originea aparentă a nervului trigemen se află:
A. În ganglionul trigeminal B. Pe partea anterioară a bulbului C. Pe partea anterioară a punţii D. Pe partea anterioară a mezencefalului E. Pe partea posterioară a punţii
147. Următorii nuclei ai punţii lui Varolio sunt vegetativi:
A. Accesori ai oculomotorului B. Pupilar fotomotor C. Lacrimomuconazal D. Salivator superior E. Salivator inferior
148. Următorii nuclei aparţin mezencefalului:
A. Nucleul nervului trohlear B. Nucleul motor al trigemenului C. Nucleul oculomotorului D. Nucleul lacrimal E. Nucleul median Perlia
149.Nucleul ambiguu:
A. Este situat în 1/3 inferioară a punţii B. Este situat în bulb C. Este format din celule mari multipolare D. Este destinat muşchilor mimicii E. Este numit şi nucleul masticator
150. Nucleul motor al facialului:
A. Este situat în 1/3 inferioară a punţii B. Este situat în bulb
C. Este format din celule mari multipolare D. Este destinat muşchilor mimicii
E. Este numit şi nucleul masticator 151. Nucleul motor al trigemenului:
A. Este un nucleu de talie mare B. Este un nucleu de talie mică C. Este situat dedesubtul nucleului facialului D. Este situat deasupra nucleului facialului E. Este numit şi nucleul masticator
152.Nucleul hipoglos:
A. Este situat în punte B. Este situat în etajul bulbar C. Se proiectează în aria laterală a aripii albe interne D. Se proiectează în aria medială a aripii albe interne E. Se proiectează în aria medială a aripii albe externe
153. Nucleul abducens:
A. Este situat în 1/3 superioară a punţii B. Este situat în 1/3 mijlocie a punţii C. Este situat în 1/3 inferioară a punţii D. Este destinat muşchiului drept intern E. Este destinat muşchiului drept extern
154. Parasimpaticul vagal determină:
A. Secreţia glandelor gastrice B. Secreţia pancreatică C. Secreţia hepatică D. Vasoconstricţie în teritoriul periferic E. Hipertensiune arterială
155. Nucleul salivar inferior:
A. Asigură secreţia glandelor submaxilară şi sublinguală B. Asigură secreţia lacrimală şi a a mucoasei foselor nazale C. Asigură secreţia glandelor parotide D. Este situat în etajul bulbar E. Este situat în punte
156. Nucleul salivar superior:
A. Asigură secreţia glandelor submaxilară şi sublinguală B. Asigură secreţia lacrimală şi a a mucoasei foselor nazale C. Asigură secreţia glandelor parotide D. Este situat în etajul bulbar E. Este situat în punte
157. Nucleul lacrimomuconazal:
A. Asigură secreţia glandelor submaxilară şi sublinguală B. Asigură secreţia lacrimală şi a a mucoasei foselor nazale C. Asigură secreţia glandelor parotide D. Este situat în etajul bulbar E. Este situat în punte
158. Extremitatea cranială a nucleului pupilar:
A. Este mai voluminoasă B. Este mai mică C. Este responsabilă de realizarea reflexului fotomotor D. Este sediul reflexelor de convergenţă E. Este sediul reflexelor de acomodare cristaliniană la distanţă
159. Extremitatea caudală a nucleului pupilar:
A. Este mai voluminoasă B. Este mai mică C. Este responsabilă de realizarea reflexului fotomotor D. Este sediul reflexelor de convergenţă E. Este sediul reflexelor de acomodare cristaliniană la distanţă
160. Nucleul gustativ a lui Nageotte reprezintă:
A. Cele 2/3 superioare ale nucleului ambiguu B. Cele 2/3 inferioare ale nucleului ambiguu C. Cele 2/3 superioare ale nucleului solitar
D. Cele 2/3 inferioare ale nucleului solitar E. Cele 2/3 superioare ale nucleilor vestibulari
161. Nucleii vestibulari sunt situaţi la nivelul:
A. Aripii albe interne de pe planşeul ventriculului IV B. Aripii albe externe de pe planşeul ventriculului IV C. Aripii cenuşii de pe tavanul ventriculului IV D. Aripii albe interne de pe tavanul ventriculului IV E. Aripii albe externe de pe tavanul ventriculului IV
162. Nervii cranieni: A. Sunt nervi motori, senzoriali .şi micşti B. Sunt în număr de 12 perechi C. Sunt în număr de 31 de perechi D. Aparţin în totalitate trunchiului E. Au o dispoziţie metamerică 163. Nervul olfactiv: A. Traversează lama ciuruită a sfenoidului B. Este un nerv senzorial C. Conduce informaţii legate de miros D. Are originea reală în celulele multipolare din mucoasa olfactivă E. Aparţine trunchiului cerebral 164. Nervul optic:
A. Este compus din axonii celulelor multipolare din retină B. Este un nerv senzorial
C. Aparţine trunchiului cerebral D. Inervează o parte din muşchii globului ocular E. Inervează muşchii circulari ai irisului
165. Nervul oculomotor inervează muşchii: A. Sfincter al irisului B. Drept inferior C. Oblic inferior D. Ridicător al pleoapei E. Drept extern
166. Nervul trohlear inervează muşchii: A. Oblic superior B. Irisului C. Ciliari D. Drept extern E. Oblic inferior
167. Singurul nerv cranian cu originea aparentă pe faţa posterioară a trunchiului cerebral este nervul: A. Olfactiv B. Oftalmic C. Oculomotor D. Trohlear E. Trigemen 168. Nervul trigemen : A. Este cel mai voluminos nerv cranian B. Reprezintă cea de-a VI-a pereche de nervi cranieni C. Este un nerv mixt D. Este un nerv senzorial E. Este un nerv motor 169. Nervul trigemen are 3 ramuri principale din care:
A. Toate sunt senzitive B. Toate sunt mixte C. Toate sunt motorii D. Ramura oftalmică şi maxilară sunt senzitive, iar cea
mandibulară mixtă E. Ramura oftalmică este mixtă, celelalte 2 sunt senzitive
170. Nervul trigemen inervează: A. Musculatura inimii B. Muşchii laringelui
C. Muşchii masticatori D. Muşchii limbii E. Pielea feţei
171. Nervul oftalmic:
A. Este cea mai subţire dintre ramurile trigemenului B. Provine din porţiunea laterală a ganglionului semilunar C. Străbate peretele medial al sinusului cavernos D. La ieşirea din gaura suborbitală se termină prin numeroase ramificaţii E. Are 3 ramuri terminale
172. Nervul maxilar: A. Se desprinde din porţiunea mijlocie a ganglionului semilunar B. Străbate baza craniului prin gaura rotundă C. Străbate baza craniului prin gaura ovală D. Străbate peretele lateral al sinusului cavernos E. Pătrunde în fosa infratemporală 173. Nervul maxilar este destinat tegumentelor regiunilor: A. Temporală B. Bucală C. Maseterină D. Infraorbitală E. Nazală 174. Nervul mandibular este destinat tegumentelor regiunilor: A. Temporală B. Bucală C. Maseterină D. Infraorbitală E. Nazală 175.Nervul abducens pune în acţiune muşchii:
A. Drept intern B. Drept extern C. Oblic inferior D. Drept inferior E. Drept superior
176. Nervul facial asigură:
A. Secreţia glandelor salivare parotide B. Inervaţia musculaturii mimicii C. Secreţia glandelor lacrimale D. Sensibilitatea gustativă
E. Inervaţia muşchilor masticatori 177. Originea reală senzitivă a nervului facial se găseşte la nivelul:
A. Şanţului bulbopontin B. Orificiului acustic intern C. Fasciculului solitar D. Stâncii temporalului E. Mezencefalului
178. Nervul vestibulocohlear: A. Reprezintă cea de-a VIII-a pereche de nervi cranieni B. Conduce impulsuri pentru vedere şi impulsuri în
legătură cu tonusul muscular C. Îşi are originea aparentă în şanţul bulbopontin D. Este un nerv mixt E. Este un nerv senzorial 178. Nervul glosofaringian: A. Asigură inervaţia muşchilor faringelui şi esofagului B. Este un nerv cranian mixt C. Fibrele sale vegetative pornesc de la nucleul salivar inferior D. De la origine se dirijează spre gaura jugulară E. Asigură secreţia glandelor lacrimale
179. Nervul vag : A. Asigură inervaţia musculaturii limbii şi faringelui B. Reprezintă cea de-a IX-a pereche de nervi cranieni C. Reprezintă punctul de plecare pentru reflexele de tuse, vomă şi strănut D. Este un nerv cranian mixt E. Însoţit de perechile IX şi XI ajunge la gaura jugulară pe care o traversează 180. Nervul vag: A. Reprezintă cea de-a X-a pereche de nervi cranieni B. Reprezintă cea de-a IX-a pereche de nervi cranieni C. Se mai numeşte şi pneumogastric D. Asigură inervaţia miocardului E. Asigură inervaţia musculaturii netede a plămânului 181.Nervul accesor: A. Este un nerv mixt B. Este constituit din 2 rădăcini C. Reprezintă perechea a VI-a de nervi cranieni D. Are 2 ramuri terminale E. Inervează musculatura limbii
182. Nervul hipoglos: A. Inervează musculatura limbii B. Are originea aparentă în şanţul retroolivar C. Are originea aparentă în şanţul preolivar D. Este un nerv mixt E. Are originea reală în bulb la nivelul triunghiului bulbar
183.Nucleul von Monakow:
A. Este situat în porţiunea posterosuperioară a bulbului B. Este situat în porţiunea posteroinferioară a bulbului C. Este un nucleu de talie mai mare D. Este un nucleu de talie mai mică E. Contribuie la realizarea conexiunii dintre bulb şi cerebel
184. Olivele bulbare:
A. Reprezintă un releu între cerebel şi măduva spinării B. Reprezintă o verigă importantă a circuitului reverberant extrapiramidal C. Sunt situate anterior de piramidele bulbare D. Formează o proeminenţă de aproximativ 1 cm înălţime E. Sunt formate din neuroni de talie mică
185. Distingem o paraolivă:
A. Anterioară B. Posterioară C. Medială D. Laterală E. Superioară
186. Nucleii proprii pontini sunt reprezentaţi de:
A. Nucleii punţii B. Oliva pontină C. Nucleul corpului trapezoid D. Nucleul interstiţial Cajal E. Nucleul interpeduncular Gudden
187. Nucleii punţii:
A. Sunt mici mase ovalare de talie mare B. Sunt mici mase ovalare de talie mică C. Sunt răspândiţi în porţiunea posterioară a punţii D. Sunt răspândiţi în porţinea anterolaterală a punţii E. Primesc aferenţe de la scoarţa cerebrală
188. Nucleul corpului trapezoid: A. Se mai numeşte şi oliva pontină B. Este situat în treimea inferioară şi laterală a punţii C. Este situat în treimea superioară şi medială a punţii D. Primeşte fibre de la nucleii acustici de aceeaşi parte E. Primeşte fibre de la nucleii acustici din partea opusă
189. Nucleul roşu:
A. Face parte din nucleii bulbului B. Este situat posterior de substanţa neagră C. Este situat deasupra lamei cvadrigeminale D. Se găseşte în mezencefal E. Este situat sub lama cvadrigeminală
190. Porţiunea parvocelulară a nucleului roşu:
A. Este situată anterosuperior B. Este situată posteroinferior C. Formează neorubrum D. Formează paleorubrum E. Reprezintă un releu de control al tonusului muscular pe cale extrapiramidală
191. Paleorubrum:
A. Este situat anterosuperior B. Este situat posteroinferior C. Este dispus pe calea descendentă piramidală D. Este dispus pe calea descendentă extrapiramidală cu origine corticală E. Reprezintă un releu de control al tonusului muscular pe cale extrapiramidală
192. Substanţa neagră: A. Are rol în mecanismul de reglare a tonusului muscular B. Se găseşte în porţiunea anterolaterală a mezencefalului C. Se găseşte în porţiunea anterolaterală a punţii D. Se găseşte în porţiunea anteromedială a mezencefalului E. Primeşte aferenţe de la nucleul caudat şi lenticular
193. Nucleul comisural Darkschewitsch:
A. Este un nucleu de talie mică B. Este un nucleu de talie mare C. Este situat la nivelul extremităţii superioare a punţii D. Primeşte aferenţe vestibulare E. Din el pleacă tractul mezencefalospinal
194. Nucleul interstiţial Cajal:
A. Este situat deasupra nucleului nervului oculomotor B. Aparţine sistemului oculogir C. Este în legătură cu fasciculul longitudinal medial D. Este în legătură cu tractul tegmental central E. Este în legătură cu rinencefalul
195. Nucleul interpeduncular Gudden:
A. Este situat anterior de substanţa neagră B. Aparţine sistemului oculogir C. Este în legătură cu fasciculul longitudinal medial D. Este în legătură cu tractul tegmental central E. Este în legătură cu rinencefalul
196. Aferenţele coliculilor cvadrigemeni anteriori sunt reprezentate de:
A. Fibrele pupilare ale retinei B. Fibrele de la nucleul senzitiv al trigemenului C. Contingentul tectal al lemniscului lateral D. Fibrele tectogeniculate E. Fibrele tectotectale
197. Eferenţele coliculilor cvadrigemeni anteriori sunt reprezentate de:
A. Fibre ascendente spre ganglionul habenulei B. Fibre spre scoarţa lobului occipital C. Fibrele optice D. Fibrele tectogeniculate E. Fibrele tectotectale
198. Coliculii cvadrigemeni anteriori:
A. Coordonează mişcările conjugate ale globilor oculari şi ale capului B. Coordonează mişcările reflexe ale trunchiului şi membrelor C. Intevin în realizarea mişcărilor sinergice verticale D. Constituie un centru al reflexelor acustice E. Intervin în percepţia acustică
199. Aferenţele coliculilor cvadrigemeni posteriori sunt reprezentate de:
A. Fibrele pupilare ale retinei
B. Fibrele de la nucleul senzitiv al trigemenului C. Contingentul tectal al lemniscului lateral
D. Fibrele tectogeniculate E. Fibrele tectotectale
200. Eferenţele coliculilor cvadrigemeni posteriori sunt reprezentate de:
A. Fibre ascendente spre ganglionul habenulei B. Fibre spre scoarţa lobului occipital
C. Fibrele optice D. Fibrele tectogeniculate E. Fibrele tectotectale
201. Coliculii cvadrigemeni posteriori:
A. Coordonează mişcările conjugate ale globilor oculari şi ale capului B. Coordonează mişcările reflexe ale trunchiului şi membrelor C. Intevin în realizarea mişcărilor sinergice verticale D. Constituie un centru al reflexelor acustice E. Intervin în percepţia acustică
202. Fibrele nervoase ale formaţiei reticulate:
A. Se încrucişează majoritatea pe linia mediană a bulbului B. Nu se încrucişează pe linia mediană a bulbului C. În general sunt scurte D. În general sunt lungi E. Conectează din aproape în aproape diferitele grupări neuronale
203. Formaţia reticulată:
A. Coordonează nucleii nervilor cranieni B. Are rol în reglarea funcţiilor vegetative C. Coordonează mecanismul de veghe somn D. Are rol esenţial în transmiterea influxului nervos E. Constituie modulatorul cantitativ al informaţiilor calitative
204. Nucleii dorsali ai formaţiei reticulate:
A. Sunt în general nuclei de talie mare B. Sunt în general nuclei de talie mică C. Ocupă planul median al etajelor trunchiului cerebral D. La nivelul lor se diferenţiază centrul adrenalinosecretor E. La nivelul lor se diferenţiază centrul glicoreglator
205.Nucleii mediani ai formaţiei reticulate:
A. Ocupă planul median al etajelor trunchiului cerebral B. Sunt situaţi de o parte şi de cealaltă a nucleilor centrali C. Sunt situaţi în jurul apeductului Sylvius D. Sunt situaţi în jurul ventriculului IV E. Eferenţele lor merg spre scoarţa cerebrală
206.Tractul tegmental central este constituit din fibre care provin de la:
A. Talamus B. Hipotalamus
C. Coliculii cvadrigemeni D. Nucleul roşu E. Olivele bulbare
PEDUNCULII CEREBELOŞI
HORIA PRUNDEANU
GENERALITĂŢI
Sunt şase cordoane de substanţă albă care fac legătura între trunchiul cerebral şi
cerebel. Aceştia sunt dispuşi sub forma a trei perechi simetrice care unesc cerebelul cu cele
trei etaje ale trunchiului cerebral.
Pedunculii cerebeloşi sunt constituiţi din fibre de substanţă albă celulipete sau
celulifuge ce conectează scoarţa cerebelului sau nucleii cerebelului cu axul cenuşiu medular,
nucleii bulbari, protuberanţiali şi mezencefalici.
Pedunculii cerebeloşi superiori (pedunculus cerebellaris superior) şi inferiori
(pedunculus cerebellaris inferior) încadrează ventriculul IV. Între pedunculii cerebeloşi se
găseşte hilul cerebelului.
PEDUNCULII CEREBELOŞI SUPERIORI
RAPORTURI
Cei doi pedunculi superiori, drept şi stâng, unesc cerebelul cu mezencefalul. Se întind
de la cerebel la faţa dorsală a pedunculilor cerebrali. La origine sunt situaţi un pic deasupra şi
înăuntrul pedunculilor cerebeloşi inferiori. La ieşirea din cerebel încrucişează faţa dorsală a
pedunculilor cerebeloşi inferiori. Se dirijează oblic în sus, înainte şi înăuntru. Se apropie tot
mai mult de linia mediană pentru ca în final să se piardă pe faţa dorsală a mezencefalului
dedesubtul coliculilor cvadrigemeni posteriori.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Pedunculii cerebeloşi superiori prezintă 2 feţe, anterioară şi posterioară şi 2 margini,
externă şi internă.
Faţa anterioară prezintă două porţiuni, externă şi internă.
Porţiunea externă este aderentă la pedunculul cerebral. Această porţiune se continuă
prin substanţa reticulată a calotei trunchiului cerebral.
Porţiunea internă este liberă, concavă şi încadrează lateral ventriculul IV.
Faţa posterioară este în raport cu cerebelul care o acoperă.
Marginea externă răspunde şanţului lateral al istmului mezencefalic.
Marginea internă are raporturi în porţiunea sa superioară cu valvula lui Vieussens.
Dedesubtul valvulei răspunde lui locus coeruleus.
Tabelul 13: Conexiunile pedunculilor cerebeloşi
Pedunculii cerebeloşi Aferenţe Eferenţe
Superiori
Fasc. reticulocerebelos
Fasc. Gowers
Fasc. dentorubric
Fasc. dentotalamic
Fasc. Cerebelovestibular
Mijlocii
Fibre pontocerebeloase
Fibre tectopontocerebeloase
Fibre cerebeloreticulare
Inferiori
Fasc. Flechsig
Fasc. olivocerebelos
Fasc. vestibulocerebelos
Fasc. reticulocerebelos
Fasc. Cerebeloolivar
CONEXIUNI (tabelul 13). Aferenţele sunt reprezentate de:
- fasciculul reticulocerebelos venit de la mezencefal;
- fasciculul Gowers, ce nu trece exact prin pedunculii cerebeloşi superiori, dar îi
înconjoară.
Eferenţele sunt reprezentate de:
- fasciculul dentorubric;
- fasciculul dentotalamic;
- fasciculul cerebelovestibular
Cea mai mare parte a fibrelor pedunculilor cerebeloşi superiori se încrucişează în
calota pedunculară la nivelul coliculilor cvadrigemeni inferiori în spatele şi dedesubtul
nucleului roşu constituind comisura sau decusaţia Wernekink.
În lezarea pedunculilor cerebeloşi superiori vor apare asinergia, dismetria, hipotonia
ca şi o tremurătură intenţională numai atunci când sunt interceptate căile dentorubrice.
PEDUNCULII CEREBELOŞI MIJLOCII
RAPORTURI
Pedunculii cerebeloşi mijlocii (pedunculus cerebellaris medius) unesc cerebelul cu
puntea. Faţă de punte sunt situaţi la nivelul unui plan oblic în jos şi înauntru ce trece la un
centimetru înafara nervului trigemen. Direcţia lor este oblică, înainte, înauntru şi în sus. Faţa
superioară răspunde unghiului pontocerebelos.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Sunt cei mai voluminoşi şi cresc în volum pe măsură ce se apropie de punte. Prezintă
4 feţe: anterioară, posterioară, superioară şi inferioară.
Faţa anterioară este convexă şi priveşte în afară.
Faţa posterioară pare a intra rapid în substanţa albă a cerebelului.
Faţa superioară este înclinată în jos, în afară şi înapoi.
Faţa inferioară este aproape orizontală.
CONEXIUNI (Tabelul 13).Aferenţele sunt reprezentate de:
- fibrele pontocerebeloase;
- fibrele tectopontocerebeloase;
Eferenţele sunt reprezentate de:
- fibrele cerebeloreticulare
În lezarea pedunculilor cerebeloşi mijlocii cu interceptarea punţii bolnavul va
avea:asinergie, hipermetrie (depăşirea ţintei prin exagerarea mişcării), dismetrie, lateropulsie
şi adiadocochinezie
PEDUNCULII CEREBELOŞI INFERIORI
RAPORTURI
Pedunculii cerebeloşi inferiori unesc cerebelul cu bulbul rahidian.
La origine sunt situaţi între pedunculii cerebeloşi superiori situaţi înauntru şi
pedunculii cerebeloşi mijlocii situaţi în afară. Faţa anterioară este în raport cu bulbul. Faţa
posterioară este încrucişată de striile acustice. Faţa externă este în raport cu amigdala
cerebeloasă.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Au un aspect cilindric uşor aplatizat anteroposterior şi prezintă 3 feţe: anterioară,
posterioară şi externă.
Faţa anterioară este aderentă de bulb şi se continuă cu el.
Faţa posterioară dă inserţie membranei tectoria.
Faţa externă este în raport cu amigdala cerebeloasă.
CONEXIUNI (Tabelul13). Aferenţele sunt reprezentate de:
- fasciculul Flechsig;
- fasciculul olivocerebelos;
- fasciculul vestibulocerebelos;
- fasciculul reticulocerebelos;
Eferenţele sunt reprezentate de:
- fasciculul cerebeloolivar
În leziunile de pedunculi cerebeloşi inferiori vor apare: hipermetria, asinergia şi
hipotonia (scăderea tonusului) la membrele de aceeaşi parte cu leziunea de obicei fără tremor
intenţional.
TESTE –PEDUNCULII CEREBELOŞI
207. Pedunculii cerebeloşi:
A. Sunt 4 cordoane de substanţă albă
B. Sunt 4 cordoane de substanţă cenuşie
C. Sunt 6 cordoane de substanţă albă
D. Sunt 6 cordoane de substanţă cenuşie
E. Fac legătura între trunchiul cerebral şi cerebel
208. Pedunculii cerebeloşi conectează scoarţa sau nucleii cerebelului cu:
A. Axul cenuşiu medular
B. Nucleii bulbari
C. Nucleii protuberanţiali
D. Nucleii punţii
E. Nucleii mezencefalici
209. Pedunculii cerebeloşi:
A. Sunt dispuşi sub forma a 3 perechi asimetrice
B. Sunt dispuşi sub forma a 3 perechi simetrice
C. Cei superiori şi inferiori încadrează ventriculul III
D. Cei superiori şi inferiori încadrează ventriculul IV
E. Între ei se găseşte hilul cerebelului
210. Pedunculii cerebeloşi superiori au următoarele raporturi:
A. Unesc cerebelul cu mezencefalul
B. Unesc cerebelul cu puntea
C. Unesc cerebelul cu bulbul rahidian
D. Se întind de la cerebel la faţa dorsală a pedunculilor cerebrali
E. Faţa lor posterioară este încrucişată de striile acustice
211. Pedunculii cerebeloşi mijlocii au următoarele raporturi:
A. Unesc cerebelul cu mezencefalul
B. Unesc cerebelul cu puntea
C. Unesc cerebelul cu bulbul rahidian
D. Se întind de la cerebel la faţa dorsală a pedunculilor cerebrali
E. Faţa lor posterioară este încrucişată de striile acustice
212. Pedunculii cerebeloşi inferiori au următoarele raporturi:
A. Unesc cerebelul cu mezencefalul
B. Unesc cerebelul cu puntea
C. Unesc cerebelul cu bulbul rahidian
D. Se întind de la cerebel la faţa dorsală a pedunculilor cerebrali
E. Faţa lor posterioară este încrucişată de striile acustice
213. Pedunculii cerebeloşi superiori prezintă următoarea configuraţie externă:
A. Prezintă 2 feţe
B. Prezintă 3 feţe
C. Prezintă 4 feţe
D. Prezintă 2 margini
E. Sunt cei mai voluminoşi
214. Faţa anterioară a pedunculilor cerebeloşi superiori:
A. Prezintă 2 porţiuni
B. Porţiunea sa externă este aderentă la pedunculul cerebral
C. Porţiunea sa internă este aderentă la pedunculul cerebral
D. Porţiunea sa externă este liberă
E. Porţiunea sa internă este liberă
215. Faţa posterioară a pedunculilor cerebeloşi superiori:
A. Prezintă 2 porţiuni
B. Porţiunea sa externă este aderentă la pedunculul cerebral
C. Porţiunea sa internă este aderentă la pedunculul cerebral
D. Porţiunea sa externă este liberă
E. Este în raport cu cerebelul care o acoperă
216. Marginea internă a pedunculilor cerebeloşi superiori:
A. Răspunde şanţului lateral al istmului mezencefalic
B. Are raporturi în porţiunea sa superioară cu valvula lui Vieussens
C. Are raporturi în porţiunea sa inferioară cu valvula lui Vieussens
D. Dedesubtul valvulei răspunde lui locus coeruleus
E. Deasupra valvulei răspunde lui locus coeruleus
217. Pedunculii cerebeloşi mijlocii prezintă următoarea configuraţie externă:
A. Prezintă 2 feţe
B. Prezintă 3 feţe
C. Prezintă 4 feţe
D. Prezintă 2 margini
E. Sunt cei mai voluminoşi
218. Faţa superioară a pedunculilor cerebeloşi mijlocii:
A. Este convexă şi priveşte în afară
B. Pare a intra rapid în substanţa albă a cerebelului
C. Este înclinată în sus, înauntru şi înainte
D. Este înclinată în jos, în afară şi înapoi
E. Este aproape orizontală
219. Pedunculii cerebeloşi inferiori prezintă următoarea configuraţie externă:
A. Prezintă 2 feţe
B. Prezintă 4 feţe
C. Prezintă 3 feţe
D. Prezintă 2 margini
E. Sunt cei mai voluminoşi
220. Faţa externă a pedunculilor cerebeloşi inferiori:
A. Este aderentă de bulb
B. Se continuă cu bulbul
C. Dă inserţie membranei tectoria
D. Este în raport cu amigdala cerebeloasă
E. Este în raport cu amigala cerebrală
221. Aferenţele pedunculilor cerebeloşi superiori sunt reprezentate de:
A. Fasciculul reticulocerebelos venit de la mezencefal
B. Fibrele pontocerebeloase
C. Fasciculul Flechsig
D. Fasciculul olivocerebelos
E. Fasciculul vestibulocerebelos
222. Eferenţele pedunculilor cerebeloşi superiori sunt reprezentate de
A. Fasciculul dentorubric
B. Fasciculul dentotalamic
C. Fasciculul cerebelovestibular
D. Fibrele cerebeloreticulare
E. Fasciculul cerebeloolivar
223. Aferenţele pedunculilor cerebeloşi mijlocii sunt reprezentate de:
A. Fasciculul reticulocerebelos venit de la mezencefal
B. Fibrele pontocerebeloase
C. Fasciculul Flechsig
D. Fasciculul olivocerebelos
E. Fasciculul vestibulocerebelos
224. Eferenţele pedunculilor cerebeloşi mijlocii sunt reprezentate de:
A. Fasciculul dentorubric
B. Fasciculul dentotalamic
C. Fasciculul cerebelovestibular
D. Fibrele cerebeloreticulare
E. Fasciculul cerebeloolivar
225. Aferenţele pedunculilor cerebeloşi inferiori sunt reprezentate de:
A. Fasciculul cerebeloolivar
B. Fibrele pontocerebeloase
C. Fasciculul Flechsig
D. Fasciculul olivocerebelos
E. Fasciculul vestibulocerebelos
226. Eferenţele pedunculilor cerebeloşi inferiori sunt reprezentate de:
A. Fasciculul dentorubric
B. Fasciculul dentotalamic
C. Fasciculul cerebelovestibular
D. Fibrele cerebeloreticulare
E. Fasciculul cerebeloolivar
CEREBELUL
HORIA PRUNDEANU
GENERALITĂŢI
Cerebelul (cerebellum) derivă din porţiunea posterioară a metencefalului şi este situat
în fosa cerebeloasă, sub linia care uneşte arcada zigomatică de protuberanţa occipitală
externă. Este localizat posterior faţă de trunchiul cerebral şi inferior faţă de lobii occipitali ai
emisferelor cerebrale. Între cerebel şi trunchiul cerebral se interpune ventriculul IV.
Conexiunile sale cu restul nevraxului se realizează prin intermediul pedunculilor
cerebeloşi. Pedunculii cerebeloşi superiori conectează cerebelul cu mezencefalul, pedunculii
cerebeloşi mijlocii leagă puntea de cerebel în timp ce pedunculii cerebeloşi inferiori stabilesc
legătura între cerebel şi bulb.
Greutatea medie a cerebelului este de aproximativ 140 grame, diametrul său
transversal măsoară în medie 8-10 cm, iar cel posterior aproximativ 5 cm fiind egal cu
diametrul vertical .
Substanţa cenuşie este dispusă la exterior unde formează scoarţa cerebeloasă cât şi la
interior sub formă de nuclei. Substanţa albă realizează în interiorul cerebelului corpul
medular, iar la exteriorul acestuia formează cele 3 perechi de pedunculi cerebeloşi.
Filogenetic prezintă 3 porţiuni: arhicerebelul, cu rol în menţinerea echilibrului,
paleocerebelul ce intervine în sinergia diferitelor segmente ale corpului şi în sinergia
mişcărilor automate asociate şi neocerebelul cu rol în controlul motilităţii voluntare.
MORFOGENEZĂ
Cerebelul derivă din porţiunea posterioră a metencefalului între zilele 40-45. Pereţii
anteriori şi laterali cresc progresiv în volum. Peretele dorsal constituie membrana tectoria
la nivelul mielencefalului şi lamele cerebeloase la nivelul metencefalului. Aceste lame
formează vermisul în luna a 3-a şi emisferele cerebeloase în luna a 5-a.
Structura lamelară de la suprafaţa cerebelului apare în cursul lunii a 4-a, mai întâi pe
vermis, apoi pe emisfere.
Volumul cerebelului se măreşte de mai bine de 6 ori de la embrionul de 18 mm
lungime la cel de 30 de mm. La sfârşitul săptămânii a 8-a de viaţă embrionară volumul său
reprezintă 3,27 % din volumul SNC.
RAPORTURI
Superior vine în raport cu :
- faţa inferioară a cortului cerebelului (tentor cerebellum);
- sinusul drept;
- cisterna ambiens;
- faţa inferioară a lobilor occipitali.
Inferior vine în raport cu:
- fosele cerebeloase;
- porţiunea bulbară a ventriculului IV;
- membrana tectoria.
De o parte şi de cealaltă a liniei mediane cerebelul realizează raporturi cu :
- elementele osoase care închid loja posterioară a neurocraniului: faţa posterioară a
stâncii temporalului, sutura temporooccipitală, gaura jugulară;
- elementele vasculonervoase de la acest nivel: sinusul sigmoidian, sinusul pietros
inferior, golful venei jugulare interne, nervii cranieni VII, VII bis şi VIII, la nivelul
meatului acustic intern, nervii IX, X, şi XI la nivelul găurii jugulare.
Anterior vine în raport cu
- recesul posterior al ventriculului IV limitat de: vălul medular superior şi inferior,
nodulus, luetă precum şi de pedunculii cerebeloşi de aceeaşi parte fuzionaţi.
Circumferinţa cerebelului stabileşte raporturi cu:
- frâul valvulei lui Vieussens, şi coliculii cvadrigemeni inferiori situaţi anterior;
- coasa cerebelului (falx cerebelli) situată posterior.
Coasa cerebelului reprezintă un sept median sagital situat între emisferele
cerebeloase la mică distanţă de faţa inferioară a vermisului.
Circumferinţa este încrucişată de marele şanţ circumferenţial al lui Vicq d Azyr.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Cerebelul are o formă ovoidă cu trei porţiuni disticte, vermisul şi cele două emisfere
cerebeloase Vermisul. este încadrat între cele două emisfere cerebeloase. Cerebelul prezintă
trei feţe: anterioară, superioară şi inferioară, precum şi o circumferinţă.
Figura 42: Faţa anterioară a cerebelului (după Lazorthes)
1. Vermis superior; 2. Peduncul cerebelos; 3. Floculus; 4. Tonsila;
5. Vermis inferior
Faţa anterioară (figura 42) priveşte înainte şi în jos lăsând să se desprindă de pe ea
cele 3 perechi de pedunculi cerebeloşi. Între pedunculii cerebeloşi, valvula lui Vieussens,
nodulus, lueta şi faţa superioară a valvulei lui Tarin se delimitează recesul posterior al
ventriculului IV. Faţa anterioară mai este denumită şi hilul nervos al cerebelului deoarece la
acest nivel întâlnim pedunculii cerebeloşi prin intermediul cărora se realizează conexiunile
cerebelului.
Faţa superioară uşor convexă prezintă pe linia mediană porţiunea superioară a
vermisului . De o parte şi de cealaltă a liniei mediane există câte o suprafaţă plană, înclinată în
afară şi în jos care corespunde feţei superioare a emisferelor. Faţa superioară prezintă la
nivelul vermisului: (figura 42 şi 43)
- lingula;
- lobulul central (lobulus centralis);
- culmen;
- declive;
- folium, la care se adaugă
- lobulii corespunzători de pe emisferele cerebeloase.
Figura 43: Faţa superioară şi inferioară a cerebelului (după Lazorthes)
1.Lobulul central; 2. Lingula; 3. Frâul lingulei; 4. Culmen; 5. Şanţ transvers anterior; 6.
Lobulul patrulater posterior; 7. Şanţ superior; 8. Tuber; 9. Pyramis; 10. Lobulul digastric; 11.
Lobul gracilis; 12. Floculus; 13. Uvula; 14. Tonsila; 15. Folium; 16. Lobulul semilunar
inferior; 17. Lobulul semilunar superior; 18. Declive; 19. Lobulul patrulater anterior; 20.
Aripa lobulului central.
Figura 44:Cerebel, normă superioară (după Kamina)
1 – Lobulul patrulater anterior; 2 – Fisura preclivală; 3 – Fisura orizontală; 4 - Lobulul
patrulater posterior; 5 – Lobulul semilunar superior; 6 – Fisura orizontală; 7 -Lobulul
semilunar inferior; 8 – Incizura posterioară cerebeloasă; 9 – Folium; 10 - Declive; 11 -
Culmen; 12 – Lobulul central; 13 –Incizura cerebeloasă anterioară.
Faţa inferioară are un aspect convex mai ales la nivelul emisferelor cerebeloase.
Vermisul inferior trimite două prelungiri laterale care se pierd în emisferele cerebeloase,
realizând piramida lui Malacarne. Faţa inferioară prezintă la nivelul vermisului:
- tuber;
- pyramis;
- uvula;
- nodulus, la care se adaugă
- lobulii corespunzători de pe emisferele cerebeloase.
Figura 45: Cerebel, normă superioară (după Sobota)
1 – Aripa lobului central; 2 – Frâul lingulei; 3 – Pedunculii cerebeloşi superiori; 4 -
Pedunculii cerebeloşi mijlocii; 5 - Pedunculii cerebeloşi inferiori; 6 – Floculus (lobul
floculonodular); 7 – Fisura posterolaterală; 8 – Amigdala cerebeloasă; 9 - Lobulul digastric;
10 – Fisura secunda sau postpiramidală; 11 – Fisura orizontală; 12 – Lobulul semilunar
inferior; 13 –Lobulul gracilis; 14 – Incizura posterioară cerebeloasă; 15 – Tuber; 16 -
Pyramis; 17 - Uvula; 18 - Nodulus; 19 – Vălul medular inferior; 20 – Ventriculul IV; 21 -
Vălul medular superior ; 22 - Lingula; 23 – Lobulul central.
Figura 46: Vedere laterală a cerebelului (după Lazorthes)
1.Lobul patrulater anterior; 2. Lobul patrulater posterior; 3. Lobul semilunar superior; 4.
Lobul semilunar inferior; 5. Lobul digastric; 6. Lobul gracilis; 7. Tonsila; 8. Floculus.
Circumferinţa cerebelului are aspectul unei margini groase şi rotunjite care separă faţa
superioară de faţa inferioară. Anterior circumferinţa prezintă o scobitură largă numită incizura
semilunară ce corespunde frâului valvulei lui Vieussens şi coliculilor cvadrigemeni inferiori.
Posterior circumferinţa prezintă o scobitură posterioară în raport cu coasa cerebelului. Aşa
cum am mai amintit circumferinţa este încrucişată de marele şanţ circumferenţial a lui Vicq d
Azyr.
Figura 47: Faţa inferioară a cerebelului (după Lazorthes)
1. Lobul semilunar inferior; 2. Lobul digastric; 3. Tonsila; 4. Floculus. 5. Lobul gracilis.
FISURAŢIA
La suprafaţa cerebelului există o serie de sanţuri transversale ce se continuă de pe
vermis pe emisfere de diferite adâncimi. Astfel avem:
- şanţuri de ordinul I, care delimitează lobii, şi care ajung la nivelul subsţantei albe;
- sanţuri de ordinul II, care delimitează lobulii şi care nu ajung la substanţa albă;
- şanţuri de ordinul III, care delimitează lamelele sau foliile.
LOBULAŢIA
Cerebelul este format din porţiuni neechivalente din punct de vedere funcţional şi
filogenetic. Subdiviziunile cerebelului se stabilesc în plan sagital şi în plan transversal.
În plan sagital cerebelul este împărţit de Edinger în 1911 în:
- un lob median numit vermis;
- doi lobi laterali (emisferele cerebeloase);
- un lob posterior format din nodulus şi floculus;
Această împărţire se baza pe criterii filogenetice. Lobul posterior reprezintă
arhicerebelul, vermisul reprezintă paleocerebelul, iar emisferele cebeloase reprezintă
neocerebelul.
Această subdivizare morfofuncţională nu ţine însă cont de faptul că un lobul este
constituit dintr-o porţiune vermiană şi una emisferică. Ca urmare se trece la subdiviziunea în
plan transversal încurajată de cercetările lui Elliot Smith, Larsel şi Dow (tabelul 14 şi figura
48).
Tabelul 14: Lobulii cerebelului
VERMIS EMISFERE CEREBELOASE FAŢA
CEREBELULUI
Lingula Frâul lingulei (vinculum lingulae) pe faţa anterioară
lobulul central (lobulus
centralis)
Aripa lobului central (alla lobulus
centralis)
pe faţa superioară
Culmen lobulul patrulater anterior (lobulus
quadrangularis)
pe faţa superioară
Declive lobulul patrulater posterior
(simplex)
pe faţa superioară
Folium lobulul semilunar superior (lobulus
semilunaris superior)
pe faţa superioară
Tuber lobulul semilunar inferior (lobulus
semilunaris inferior)
pe faţa inferioară
Pyramis lobulul gracilis (lobulus gracillis)
lobulul digastric (lobulus biventer)
pe faţa inferioară
Uvula (lueta) Tonsila (amigdala, tonsilla) pe faţa inferioară
Nodulus Floculus (pneumogastric) pe faţa anterioară
Din punct de vedere filogenetic, cerebelul prezintă o portiune nodulofloculară numită
arhicerebel, o porţiune anterioară care poartă denumirea de paleocerebel, şi care este alcătuită
din lingula, lobulul central, culmen şi porţiunile ce corespund acestora pe emisferele
cerebeloase, şi dintr-o porţiune posterioară numită neocerebel, constituită din declive, folium,
tuber, pyramis, uvula şi lobulii acestora.
Figura 48: Desfăşurarea cerebelului (după Lazorthes)
1.Aripa lobului central; 2. Lobulul central; 3. Lingula; 4. Frâul lingulei; 5. Lobul patrulater
anterior; 6. Lobul patrulater posterior; 7. Lobul semilunar superior; 8. Lobul semilunar
inferior; 9. Lobul digastric şi gracilis; 10. Tonsila; 11. Nodulus; 12. Floculus.
CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Pe secţiune, cerebelul are trei porţiuni care sunt reprezentate de substanţa periferică
cenuşie (scoarţa cerebeloasă), substanţa albă şi substanţa cenuşie centrală.
SUBSTANŢA CENUŞIE este situată atât la periferie unde formează cortexul
cerebelos cât şi în interiorul cerebelului unde formează nucleii cerebelului.
Scoarţa cerebelului (figura 49) (cortexul cerebelos; cortex cerebellaris) este alcătuită
din trei straturi:
Tabelul 15: Scoarţa cerebelului
STRAT CELULE FIBRE DENDRITE FUNCŢIE
Molecular -puţine
-multipolare
stelate
Multe Ramificarea
dendritelor
De asociaţie
Celulelor
Purkinje
Un singur rând
de celule
Dispunere de la
polul superfi-
ial al celulei
Rol efector
Granular Celule Golgi II Puţin dezvoltate Rol receptor
-stratul molecular (stratum moleculare) situat superficial;
- stratul celulelor lui Purkinje (stratum piriformium), intermediar;
- stratul granular (stratum granulosum) situat profund.
Stratul molecular este sărac în celule, dar foarte bogat în fibre. Are funcţie de asociaţie
fiind format din celule multipolare stelate. În acest strat se ramifică dendritele celulelor lui
Purkinje.
Stratul celulelor lui Purkinje are rol efector şi este format dintr-un singur rând de
celule voluminoase, bipolare. Dendritele celulelor lui Purkinje trec în stratul molecular unde
realizează o arborizaţie extrem de abundentă. Axonii celulelor lui Purkinje trec în substanţa
albă unde fac sinapse cu nucleii centrali ai cerebelului.
Statul granular are rol receptor şi este format din două tipuri de neuroni: celulele
Golgi II şi celulele granulare mici.
Nucleii cerebelului sunt situaţi în porţiunea anterioară a cerebelului în plină masă de
substanţă albă. Sunt în număr de 4. Enumeraţi din afară înauntru aceştia sunt (figura 44):
-nucleul dinţat;
- nucleul emboliform;
-nucleul globulos şi
- nucleul fastigial.
Figura 49: Structura scoarţei cerebeloase şi interrelaţiile neuronale la nivelul acesteia
(după Albu)
A. Fibre agăţătoare (terminaţia fasc. olivocerebelos), care fac sinapse cu dendrita unei
singure cel. Purkinje; M. Fibre musciforme (aferenţe cerebeloase, cu excepţia fibrelor
olivocerebeloase), terminaţiile fibrelor musciforme formează cu dendritele cel.
granulare complexul simpatic al glomerulilor cerebeloşi; Fibre agăţătoare şi fibre
musciforme= rol activator al cel. Purkinje;
1.Cel. Purkinje (stratul ganglionar); 2. Axonul cel. Purkinje destinat nucleilor cerebelului, faţă
de care au acţiune inhibitoare; 3. Colaterală axonică destinată pericarionului celulei în coşuleţ;
4. Colaterală axonică destinată cel. în tufă (Golgi) din stratul glanular; 5. Dendrita cel.
Purkinje ramificată într-un plan perpendicular pe lungimea lamei cerebeloase; 6. Celulă cu
coşuleţ din partea profundă a stratului molecular, rol de interneuron inhibitor difuzând
influxuri într-un plan perpendicular pe lungimea lamei cerebeloase; 7. Axonul celulei în
coşuleţ, emite colaterale care fac sinapse cu porţiunea netedă a dendritei cel. Purkinje; 8.
Colaterală a axonului cel. în coşuleţ; 9. Cel. granulară, staţie de recepţie a aferenţelor
cerebeloase; 10. Fibre paralele (axonul cel. granulare) se bifurcă în stratul molececular şi fac
sinapsă cu dendritele cel. Purkinje; 11. Cel. stelată a stratului molecular, rol de interneuron
inhibitor; 12. Cel. în tufă (Golgi) din stratul granular, rol de interneuron inhibitor; 13. Axonul
cel. Golgi participă la realizarea glomerulilor cerebeloşi prin sinapse cu dendritele cel.
granulare.
a) Nucleul dinţat (nucleus dentatus) este format dintr-o lamă de substanţă cenuşie
neregulat plisată cu deschiderea orientată anterior şi medial. Este nucleul
neocerebelului.
b) Nucleul emboliform (nucleus emboliformis) are aspectul unei coloane de substanţă
cenuşie orientată sagital, paralel cu linia mediană.
c) Nucleul globulos (nucleus globosus) este situat medial de nucleul emboliform.
Nucleul emboliform şi nucleul globulos aparţin paleocerebelului.
d) Nucleul fastigial (nucleus fastigii) este situat în vermis deasupra ventriculului IV.
Are aspectul unei mase cenuşii ovoidale cu axul mare anteroposterior. Cei 2 nuclei
fastigiali sunt separaţi unul de celălalt printr-o lamă de substanţă albă. Nucleul
fastigial este nucleul arhicerebelului (tabelul 16).
Figura 50: Nucleii cerebelului (după Albu)
1.Nucleul dinţat; 2. Emisferă cerebeloasă; 3. Vermis; 4. Nucleul fastigial; 5. Scoarţa
cerebeloasă; 6. Nucleul emboliform; 7. Nucleul globulos.
Tabelul 16: Nucleii cerebelului
Porţiune Nucleu Conexiuni Rol
Arhicerebel
Porţ
nodulofloculară
Nucleul
fastigial
Floculus – N.
vestibular
Statică
Nodulus -
Măduvă
Echilibru
Paleocerebel
Porţiunea
anterioară a
cerebelului
Nucleul
globulos
Nucleul
emboliform
Vermis
Tonsilă –
Trunchi cerebral
Lobulul ant. -
Măduvă
Tonus. Postură
Neocerebel
Porţiunea
posterioară a
cerebelului
Nucleul dinţat
Emisfere
cerebrale –
Scoarţă
cerebeloasă
Cinetică,
Coordonare
motrică
SUBSTANŢA ALBĂ este formată din fibre nervoase mielinizate şi ocupă porţiunea
centrală a cerebelului. Porţiunea sa centrală formează centrul medular a cărui diviziune în
lamele albe dă naştere pe secţiune arborelui vieţii. La nivelul hilului substanţa albă se
continuă cu pedunculii cerebeloşi. În dreptul tavanului ventriculului IV centrul medular
formează două lame de substanţă albă ce vor alcătui vălul medular superior (velum medullare
superius; valvula lui Vieussens) şi vălul medular inferior (velum medullare inferius; valvula
lui Tarin).
Figura 51: Vedere laterală (după Frank H. Netter)
1 – Adeziunea intertalamică; 2 – Comisura epitalamică (posterior); 3 – Comisura
habenulară ; 4 – Glanda epifiză; 5 – Spleniumul corpului calos; 6 – Vena lui Galen; 7 -
Lingula; 8 – Lobulul central; 9 - Culmen; 10 - Declive; 11 - Folium; 12 – Vălul medular
superior; 13 - Vălul medular inferior; 14 - Tuber; 15 - Pyramis; 16 - Uvula; 17 - Nodulus; 18
– Plex coroid; 19 –Tonsila ; 20 – Canalul ependimar; 21-Decusaţia piramidală ; 22 –
Apertura mediană; 23 – Bulbul rahidian; 24 – Plex coroid; 25 – Ventriculul IV; 26 –
Fasciculul longotudinal medial; 27 - Puntea; 28 – Coliculii inferiori; 29 – Lamina
cvadrigemina; 30 –Coliculii superiori; 31 – Apeductul lui Sylvius; 32. Tegmen; 33 - Şanţul
hipotalamic; 34 –Lamina terminală; 35 – Comisura anterioară; 36 – Gaura interventriculară a
lui Monro; 37 - Talamus; 38 – Corpul fornixului.
CONEXIUNI
Deşi arhi, paleo şi neocerebelul nu sunt separate net una de cealaltă sistematizarea
conexiunilor în raport cu arhi, paleo şi neocerebelul este menţinută având în vedere
conexiunea predominantă:
- cu nucleii vestibulari pentru arhicerebel;
- cu măduva spinării pentru paleocerebel;
- cu scoarţa cerebrală, prin intermediul nucleilor trunchiului cerebral pentru
neocerebel.
Aferenţele cerebelului se rezolvă la scoarţa cerebelului fie difuz, fie prin realizarea
unei proiecţii precise. În general fiecare zonă a cortexului cerebelos (arhi, paleo sau neo) îşi
trimite axonii celulelor lui Purkinje spre nucleii respectivi:
- nucleii fastigiali pentru arhicerebel;
- nucleii emboliform şi globulos pentru paleocerebel;
- nucleii dinţaţi pentru neocerebel.
Nucleii centrali ai cerebelului după ce au primit axonii celulelor lui Purkinje emit
eferenţele cerebelului. Eferenţele cerebelului se îndreaptă spre nucleii trunchiului cerebral sau
spre formaţiunile diencefalice realizând astfel arcurile arhi, paleo sau neocerebeloase care se
disting printr-o activitate funcţională diferită.
Conexiunile arhicerebelului (figura 52). Aferenţele arhicerebelului sunt reprezentate
de:
- fibrele vestibulocerebeloase;
- tractul tectocerebelos;
- tractul tectopontocerebelos.
Fibrele vestibulocerebeloase sosesc de la nucleii vestibulari şi urmând calea
pedunculilor cerebeloşi inferiori ajung la scoarţa arhicerebelului. Există şi fibre care nu fac
sinapsă în nucleii vestibulari, ele venind de la neuronii ganglionului lui Scarpa.
Eferenţele arhicerebelului sunt realizate de:
- fibrele cerebelovestibulare directe;
- fibrele cerebelovestibulare încrucişate.
Fibrele cerebelovestibulare pleacă de la scoarţa cerebelului, fac releu în nucleii
acoperişului şi ies prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajungând la nucleii vestibulari. De la
nucleii vestibulari se stabilesc legături cu măduva, respectiv cu nucleii oculomotori.
În esenţă arcul arhicerebelos este un arc vestibulo-cerebelo-vestibular. Eferenţele
nucleilor vestibulari închid arcurile reflexelor de orientare şi de echilibru, care caracterizează
funcţia arhicerebelului.
Arhicerebelul este responsabil de echilibrul static şi de cel dinamic. Tulburările de
echilibru pot să apară în ortostatism sau în poziţie şezândă. Mersul se efectuează cu baza de
susţinere lărgită.Tulburările locomoţiei se caracterizează prin devierea de la direcţia de
deplasare, mersul ebrios. Sindromul de arhicerebel apare îndeosebi în tumori de tipul
meduloblastoamelor.
Figura 52: Conexiunile arhicerebelului (după Lazorthes)
1. Nucleul oculomotor; 2. Fasciculul vestibulomezencefalic; 3. Ganglionul Scarpa; 4. Nervul
vestibular; 5. Fasciculul cerebelovestibular; 6. Fasciculul vestibulocerebelos; 7. Nucleul
acoperişului; 8. Fasciculul vestibulospinal; 9. Nucleul vestibular.
Conexiunile paleocerebelului (figura 47). Aferenţele paleocerebelului sunt
reprezentate de:
- tractul spinocerebelos posterior (direct, Flechsig) cu origine în coloana lui Clarcke din
măduva toracală inferioară şi lombară. Acest fascicul duce spre cerebel sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă a trunchiului şi membrelor inferioare. Ajunge prin
pedunculul cerebelos inferior la scoarţa vermisului, dar şi la scoarţa paleocerebeloasă
a emisferelor;
- tractul spinocerebelos anterior (încrucişat, Gowers) cu origine în nucleul lui
Bechterew. Transportă spre cerebel sensibilitatea proprioceptivă inconştientă a
membrelor superioare. Ajunge la cerebel prin pedunculul cerebelos superior şi se
termină în vermisul superior (lobulul central şi culmen);
- fibre care sosesc de la nucleii lui Goll, Burdach şi von Monakow prin intermediul
pedunculului cerebelos inferior şi se termină în uvulă, pyramis,culmen, lobulul central,
lingulă;
- tractul olivocerebelos;
- tractul reticulocerebelos. Formaţiunea reticulară bulbopontină fiind aferentată de
scoarţa cerebrală motorie realizează prin fibrele reticulocerebeloase o acţiune de
optimizare a funcţiilor tonice a cerebelului;
- tractul tectocerebelos, care soseste la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori
asociind funcţia de echilibru şi de reglare a tonusului muscular cu centrii reflexelor
vizuale şi acustice.
Figura 53: Conexiunile paleocerebelului (după Lazorthes)
1.Nucleul vestibular; 2. Nucleul roşu; 3. Fasciculul cerebelorubric; 4. Nucleul globulos; 5.
Nucleul emboliform; 6. Fasciculul olivocerebelos; 7. Nucleii Goll şi Burdach; 8. Fasciculul
vestibulospinal; 9. Fasciculul Flechsig (direct); 10. Fasciculul Gowers (încrucişat); 11.
Fasciculul olivospinal; 12. Fasciculul rubrospinal; 13. Oliva bulbară.
În concluzie, principalele aferenţe paleocerebeloase sunt reprezentate de sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă, sensibilitatea proprioceptivă conştientă, şi exteroceptivă
provenită mai ales de la formaţiunile trunchiului cerebral.
Mesajele exteroceptive şi proprioceptive care provin din aceeaşi regiune converg în
acelaşi punct de pe scoarţa cerebelului realizând astfel o proiecţie somatotopică a periferiei pe
cerebel. Pe lingulă se proiectează segmentele caudate şi sacrate, pe lobulul central membrul
inferior şi trunchiul, pe culmen membrul superior şi gâtul, pe declive gâtul şi capul. În plus
există şi arii de proiecţie senzorială, auditive, vizuale şi olfactive.
Eferenţele paleocerebelului sunt realizate de:
- tractul cerebelorubric ce trec prin pedunculul cerebelos superior, încrucişează linia
mediană la nivelul decusaţiei lui Werneckink şi ajung la porţiunea magnocelulară a
nucleului roşu. De la nucleul roşi pleacă fibrele rubrospinale ce încrucişează din nou
linia mediană şi ajung la măduvă;
- tractul cerebeloolivar care trece prin pedunculul cerebelos inferior spre oliva bulbară
de partea opusă;
- tractul cerebeloreticular Unele fibre trec prin pedunculul cerebelos mijlociu şi se
termină la formaţia reticulată pontină controlaterală, altele trec prin pedunculul
cerebelos inferior spre porţiunea medială a formaţiei reticulate bulbare.
Prin aceste legături paleocerebelul controlează tonusul postural al muşchilor somatici
şi reglează sinergia mişcărilor vieţii de relaţie.
Împreună cu arhicerebelul constituie cerebelul static cu rol în reflexele de orientare,
echilibru şi de control a tonusului muscular.
Leziunile paleocerebelului determină tulburări de tonus şi tremurătura intenţională.
Muşchii afectaţi au consistenţă moale, reflexele osteotendinoase diminuă şi oboseala
musculară apare mai repede.
Conexiunile neocerebelului (figura 54 a şi b). Aferenţele neocerebelului sunt realizate
de:
Figura 54a: Conexiunile neocerebelului (după Lazorthes)
1.Fasciculul talamocortical; 2. Talamus; 3. Nucleul roşu; 4. Fasciculul dentorubrotalamic; 5.
Nucleul dinţat; 6. Nucleul punţii; 7. Fasciculul temporopontin; 8. Fasciculul frontopontin.
Figura 54 b: Conexiunile neocerebelului (după Lazorthes)
1.Nucleul dinţat; 2. Fasciculul rubrospinal; 3. Nucleul punţii; 4. Nucleul roşu.
- fibrele corticopontocerebeloase, cu origine în cortexul cerebral temporal, frontal şi
accesor în cortexul parietooccipital. Aceste fibre fac releu în nucleii punţii, apoi prin
pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cortexul cerebelos controlateral. Prin acest
circuit corticopontocerebelos fiecare regiune a scoarţei cerebrale se conectează cu o
regiune determinată a scoarţei cerebeloase;
- tractul olivocerebelos ce pleacă din olivă şi ajunge prin pedunculul cerebelos inferior
la scoarţa emisferului de partea opusă;
- tractul reticuloneocerebelos;
- fibre rubrocerebeloase;
- fibre arciforme.
Eferenţele neocerebelului sunt realizate de:
- fibrele dentorubrice care pleacă de la nucleul dinţat, trec prin pedunculul cerebelos
superior şi se încrucişează la nivelul decusaţiei lui Werneckink şi ajung la nucleul
roşu;
- fibrele dentotalamice urmează traiectul pedunculului cerebelos superior, nu se
încrucişează şi se termină la nucleii laterali şi centromedian al talamusului. De la
talamus pleacă fibre spre scoarţa cerebrală în special spre T2 şi ariile prefrontale. În
felul acesta se închide circuitul cortico-ponto-cerebelo-dento-talamo-cortical. Ca
urmare a acestui circuit fiecare arie corticală este informată de starea funcţională a
ariei cerebeloase corespunzătoare şi invers.
Neocerebelul îndeplineşte funcţia de control a motilităţii voluntare Prin circuitele sale
neocerebelul are o funcţie dinamică.
Majoritatea tulburărilor cerebeloase sunt neocerebeloase. În aceste leziuni mişcarea
voluntară demarează cu întârziere, este sacadată şi imprecisă ca destinaţie, prin lipsa de
coordonare a muşchilor agonişti şi antagonişti.
Asinergia reprezintă diminuarea capacităţii de a executa mişcări line, ordonate,
sincronizate, între grupele musculare. Există lipsa coordonării mişcărilor precise, pierderea
ţintei sau depăşirea acesteia. Poate apare tremor intenţional intensificat de mişcare.
VASCULARIZAŢIA CEREBELULUI
La nivelul cerebelului există şase artere dispuse în trei perechi. Acestea sunt arterele
cerebeloase superioare dreaptă şi stângă, arterele cerebeloase posterioare inferioare dreaptă şi
stângă, şi arterele cerebeloase anterioare inferioare dreaptă şi stângă (tabelul 17).
Tabelul 17: Vascularizaţia cerebelului
Ramuri Teritoriu irigat
Artera cerebeloasă
superioară
Artere vermiene superioare
(Grup medial)
Vermis superior
Grup lateral Circumferinţele emisferelor
Grup intermediar Între cele precedente
Artera cerebeloasă
posterioară inferioară
Vermis inf., tonsila, faţa inf.
lat. a emisferelor cerebeloase
Ramuri mediale Părţi ale plexurilor coroide ale
ventricului IV
Artera cerebeloasă
anterioară inferioară
Ramuri penetrante Pyramis, tuber, floculus, Părţi
din faţa inf. a emisferelor
cerebeloase
Nucl. dinţat
1. Artera cerebeloasă superioară (artera superior cerebelli) este cea mai
voluminoasă. Îşi are originea pe faţa laterală a trunchiului bazilar, foarte aproape de
terminarea sa. Puţin sinuoasă în segmentul său de origine se dirijează în afară având
un traiect paralel cu şanţul pedunculopontin. Înconjură faţa laterală a pedunculilor
cerebrali pentru a aborda faţa superioară a cerebelului. Se ramifică într-un veritabil
evantai de ramuri terminale ce se pot grupa într-un:
- grup median reprezentat de arterele vermiene superioare destinate vermisului superior;
- grup lateral reprezentat de o arteră ce abordează circumferinţa emisferei
corespondente;
- grup intermediar dispus între precedentele.
Figura 55: Vascularizaţia cerebelului (după Frank H. Netter)
1.Corpul geniculat lateral şi medial; 2. Plexul coroidian (ventriculul lateral); 3. Pulvinar; 4. Bureletul corpului calos; 5. Cornul occipital (posterior) al ventriculului lateral; 6. Ramură dorsală destinată corpului calos, din artera occipitală; 7. Ramură parietooccipitală, din artera occipitală; 8. Ramură calcarină, din artera occipitală; 9. Coliculii superiori; 10. Artera cerebeloasă superioară; 11. Ramură coroidiană posteromedială (destinată ventriculului III); 12. Ramură coroidiană posterolaterală; 13. Ramură laterală; 14. Arteră cerebeloasă posteroinferioară; 15. Ramură coroidiană destinată ventriculului IV; 16. Ramură destinată tonsilei cerebeloase; 17. Proiecţia ventriculului IV; 18. Ramuri meningee posterioare; 19. Artera cerebeloasă posteroinferioară; 20. Artera spinală posterioară; 21. Artera vertebrală; 22. Artera spinală anterioară; 23. Ramură temporală (din artera cerebrală posterioară); 24. Ramură meningeală anterioară (din artera vertebrală); 25. Artera cerebeloasă anteroinferioară; 26. Artera cerebeloasă superioară; 27. Artera cerebrală posterioară; 28. Artera labirintică; 29. Artere pontine; 30. Artera bazilară; 31. Artera carotidă internă; 32. Ramuri talamice; 33. Artera comunicantă posterioară; 34. Artera cerebrală medie; 35. Artera cerebrală anterioară; 36. Artera oftalmică; 37. Nervul optic; 38. Fisura longitudinală; 39. Artere cerebrale anterioare; 40. Corpul calos; 41. Septum pellucidum; 42. Capul nucleului caudat; 43. Artere centrale anteromediale şi anterolaterale; 45. Fornix; 46. Artera coroidiană anterioară; 47. Artere centrale posterolaterale (talamostriate).
Ramurile perforante desprinse din aceasta irigă nucleii cerebeloşi, iar alte ramuri
contribuie la formarea plexurilor coroide ale ventriculului IV.
2. Artera cerebeloasă posterioară inferioară (artera posterior inferior cerebelli) provine
din artera vertebrală, se îndreaptă anterior de-a lungul bulbului, apoi se curbează superior spre
faţa inferioară a cerebelului unde va irirga: vermisul inferior, tonsila, faţa inferolaterală a
emisferelor cerebeloase. Ramurile mediale ale acestei artere irigă părţi ale plexurilor coroide
ale ventriculului IV.
3. Artera cerebeloasă anterioară inferioară (artera anterior inferior cerebelli) este cea
mai mare ramură inferioară a trunchiului bazilar, se îndreaptă lateral şi va iriga faţa
inferioară a cerebelului adică pyramis, tuber, floculus şi părţi din faţa inferioară a
emisferei cerebeloase. Ramurile penetrante vor iriga nucleul dinţat, iar alte ramuri
contribuie la formarea plexurilor coroide ale ventriculului IV.
Venele cerebelului se împart în vene vermiene, anterioare şi laterale.
1. Venele vermiene sunt dispuse simetric în raport cu linia mediană Deosebim o venă
vermiană anterosuperioară (vena superior vermis) şi una posteroinferioară (vena inferior
vermis).
2. Venele anterioare colectează sângele venos al versantului anterior şi a hilului
cerebelului.
3. Venele laterale colectează sângele venos al emisferelor cerebeloase. Cuprind:
a) Venele superioare (venae superiores cerebelli) şi
b) Venele inferioare (venae inferiores cerebelli). Se subîmpart într-un grup anterior,
unul lateral şi unul median.
Afecţiunile vasculare ale cerebelului sunt mult mai rare decât cele ale emisferelor
cerebrale fiind întâlnite de obicei în hemoragiile şi ramolismentele cerebeloase sau
hematoamele cerebelului. Ele sunt caracterizate de fenomenele vestibulare, greţuri, vărsături,
cefalee cervicooccipitală.
Figura 56:Venele cerebelului (după Frank H. Netter) 1.Pulvinar stâng; 2. Pulvinar drept; 3. Vene interne cerebrale; 4. Spleniumul corpului
calos; 5. Ven acerebrală a lui Galen; 6. Vena posterioară a corpului calos; 7. Sinusul sagital inferior; 8. Sinusul drept; 9. Falx cerebri; 10. Tentorium; 11. Confluenţa sinusului; 12. Sinusul transvers; 13. Sinusul sagital superior; 14. Venă vermiană superioară; 15. Venă vermiană inferioară; 16. Sinusul occipital; 17. Vene cerebeloase inferioare; 18. Vena intraculminata; 19. Vene cerebeloase superioare; 20. Venele praculminate; 21. Vena precentrală cerebeloasă; 22. Vena retrotonsilară superioară; 23. Vena retrotonsilară inferioară; 24. Vena spinală posterioară; 25. Ventriculul IV; 26. Vena spinală anterioară; 27. Pedunculii cerebrali; 28. Venele recesului lateral (ventriculul IV); 29. Vena medulară; 30. Anastomoze cu venele creierului; 31. Vena pietroasă; 32. Vena transversă a punț ii; 33. Nervul trigemen; 34. Vena pontomezencefalică; 35. Nervul optic; 36. Vena cerebrală anterioară; 37. Vena cerebrală profundă; 38. Venele talamostriate inferioare; 39. Tractul optic; 40. Talamusul; 41. Corpul geniculat lateral; 42. Vena mezencefalică laterală; 43. Corpul geniculat medial; 44. Vena pedunculară; 45.Vena bazilară (Rosenthal); 46. Coliculii superiori și inferiori.
TESTE – CEREBELUL
227. Cerebelul :
A. Derivă din porţiunea posterioară a mezencefalului
B. Derivă din porţiunea anterioară a mezencefalului
C. Derivă din porţiunea posterioară a metencefalului
D. Derivă din porţiunea anterioară a mezencefalului
E. Este situat în fosa cerebeloasă
228. Cerebelul este localizat:
A. Sub linia care uneşte arcada zigomatică de protuberanţa occipitală externă
B. Anterior faţă de trunchiul cerebral
C. Posterior faţă de trunchiul cerebral
D. Inferior faţă de lobii occipitali ai emisferelor cerebrale
E. Superior faţă de lobii occipitali ai emisferelor cerebrale
229. Cerebelul are:
A. O greutate medie de aproximativ 14 grame
B. O greutate medie de aproximativ 140 grame
C. Un diametru transversal ce măsoară în medie 8-10 cm
D. Un diametru posterior ce măsoară în medie 8-10 cm
E. Un diametru posterior egal cu diametrul vertical
230. Arhicerebelul este responsabil de:
A. Echilibrul static
B. Echilibrul dinamic
C. Controlul motilităţii voluntare
D. Sinergia diferitelor segmente ale corpului
E. Sinergia mişcărilor automate asociate
231. Lamele cerebeloase formează :
A. Vermisul în luna a 3-a
B. Vermisul în luna a 5-a
C. Emisferele cerebeloase în luna a 3-a
D. Emisferele cerebeloase în luna a 5-a
E. Emisferele cerebeloase în luna a 6-a
232. Cerebelul vine superior în raport cu:
A. Faţa inferioară a cortului cerebelului
B. Cisterna ambiens
C. Fosele cerebeloase
D. Membrana tectoria
E. Recesul posterior al ventriculului IV
233. Cerebelul vine inferior în raport cu:
A. Faţa inferioară a cortului cerebelului
B. Cisterna ambiens
C. Fosele cerebeloase
D. Membrana tectoria
E. Recesul posterior al ventriculului IV
234. Cerebelul vine anterior în raport cu:
A. Faţa inferioară a cortului cerebelului
B. Cisterna ambiens
C. Fosele cerebeloase
D. Membrana tectoria
E. Recesul posterior al ventriculului IV
235. De o parte şi de cealaltă a liniei mediane cerebelul realizează raporturi cu:
A. Sutura temporooccipitală
B. Gaura jugulară
C. Sinusul sigmoidian
D. Sinusul pietros inferior
E. Golful venei jugulare externe
236. Faţa anterioară a cerebelului:
A. Priveşte înainte şi în sus
B. Priveşte înainte şi în jos
C. Prezintă pe linia mediană porţiunea superioară a vermisului
D. Are un aspect convex mai ales la nivelul emisferelor cerebeloase
E. Se mai numeşte hilul cerebelos al cerebelului
237. Faţa superioară a cerebelului prezintă la nivelul vermisului:
A. Culmen
B. Tuber
C. Uvula
D. Declive
E. Folium
238. Faţa inferioară a cerebelului prezintă la nivelul vermisului:
A. Culmen
B. Tuber
C. Uvula
D. Declive
E. Folium
239. Circumferinţa cerebelului:
A. Este încrucişată de marele şanţ circumferenţial al lui Vicq d Azyr
B. Are aspectul unei margini subţiri şi rotunjite
C. Separă faţa superioară de faţa anterioară cerebelului
D. Prezintă anterior incizura semilunară
E. Prezintă posterior incizura semilunară
240. Şanţurile de ordinul I de la nivelul cerebelului :
A. Delimitează lobii
B. Delimitează lobulii
C. Delimitează foliile
D. Ajung la nivelul substanţei albe
E. Nu ajung la nivelul substanţei albe
241. Lobulul central:
A. Este situat pe faţa anterioară a cerebelului
B. Este situat pe faţa superioară a cerebelului
C. Este situat pe faţa inferioară a cerebelului
D. Corespunde lobulului semilunar superior de pe emisferele cerebeloase
E. Corespunde lobulului semilunar inferior de pe emisferele cerebeloase
242. Arhicerebelul este constituit din:
A. Porţiunea nodulofloculară
B. Lingula
C. Lobulul central
D. Folium
E. Tuber
243. Paleoerebelul este constituit din:
A. Porţiunea nodulofloculară
B. Lingula
C. Lobulul central
D. Folium
E. Tuber
244. Neocerebelul este constituit din:
A. Porţiunea noduloflocularã
B. Lingula
C. Lobulul central
D. Folium
E. Tuber
245. Substanţa cenuşie de la nivelul cerebelului:
A. Este situată doar la periferie
B. Este situată doar în interiorul cerebelului
C. Este situată atât la periferie cât şi în interiorul cerebelului
D. Formează la periferie cortexul cerebelos
E. Formează în interior nucleii cerebelului
246. Stratul molecular de la nivelul scoarţei cerebelului:
A. Este situat superficial
B. Este situat profund
C. Este sărac în celule
D. Este format dintr-un singur rând de celule voluminoase bipolare
E. Este format din celule Golgi II şi celule granulare mici
247. Stratul celulelor Purkinje de la nivelul scoarţei cerebelului:
A. Este situat superficial
B. Este situat profund
C. Este sărac în celule
D. Este format dintr-un singur rând de celule voluminoase bipolare
E. Este format din celule Golgi II şi celule granulare mici
248. Stratul granular de la nivelul scoarţei cerebelului:
A. Este situat superficial
B. Este situat profund
C. Este sãrac în celule
D. Este format dintr-un singur rând de celule voluminoase bipolare
E. Este format din celule Golgi II şi celule granulare mici
249. Stratul molecular de la nivelul scoarţei cerebelului:
A. Este format din celule multipolare stelate
B. Este foarte bogat în fibre
C. Are funcţie de asociaţie
D. Are rol efector
E. Are rol receptor
250. Dendritele celulelor Purkinje:
A. Trec în stratul molecular unde realizează o arborizaţie extrem de abundentă
B. Trec în stratul granular unde realizează o arborizaţie extrem de abundentă
C. Trec în substanţa albă unde realizează o arborizaţie extrem de abundentă
D. Fac sinapse cu nucleii centrali ai cerebelului
E. Fac sinapse cu ganglionii bazali
251. Nucleul dinţat:
A. Este situat în afara nucleului emboliform
B. Este situat înăuntrul nucleului emboliform
C. Este nucleul neocerebelului
D. Este nucleul paleocerebelului
E. Este nucleul arhicerebelului
252. Nucleul emboliform:
A. Este situat în afara nucleului dinţat
B. Este situat înauntrul nucleului dinţat
C. Este nucleul neocerebelului
D. Este nucleul paleocerebelului
E. Este nucleul arhicerebelului
253. Nucleul globulos:
A. Este situat lateral de nucleul emboliform
B. Este situat medial de nucleul emboliform
C. Este situat în vermis deasupra ventriculului IV
D. Aparţine paleocerebelului
E. Este nucleul arhicerebelului
254. Nucleul fastigial
A. Este situat în emisferele cerebeloase
B. Este situat în vermis
C. Este situat deasupra ventriculului IV
D. Aparţine paleocerebelului
E. Aparţine neocerebelului
255. Paleocerebelul:
A. Este situat în porţiunea anterioară a cerebelului
B. Este situat în porţiunea posterioară a cerebelului
C. Are rol în statică
D. Are rol în tonus şi postură
E. Are rol în coordonarea motricităţii
256. Neocerebelul:
A. Este situat în porţunea anterioară a cerebelului
B. Este situat în porţiunea posterioară a cerebelului
C. Are rol în statică
D. Are rol în tonus şi postură
E. Are rol în coordonarea motricităţii
257. Aferenţele arhicerebelului sunt reprezentate de:
A. Fibrele vestibulocerebeloase
B. Tractul spinocerebelos posterior
C. Tractul spinocerebelos anterior
D. Fibrele corticopontocerebeloase
E. Fibrele rubrocerebeloase
258. Aferenţele paleocerebelului sunt reprezentate de:
A. Fibrele vestibulocerebeloase
B. Tractul spinocerebelos posterior
C. Tractul spinocerebelos anterior
D. Fibrele corticopontocerebeloase
E. Fibrele rubrocerebeloase
259. Aferenţele neocerebelului sunt reprezentate de:
A. Fibrele vestibulocerebeloase
B. Tractul spinocerebelos posterior
C. Tractul spinocerebelos anterior
D. Fibrele corticopontocerebeloase
E. Fibrele rubrocerebeloase
260. Eferenţele arhicerebelului sunt realizate de:
A. Fibrele cerebelovestibulare directe
B. Fibrele cerebelovestibulare încrucişate
C. Tractul cerebeloolivar
D. Fibrele dentorubrice
E. Fibrele dentotalamice
261. Eferenţele paleocerebelului sunt realizate de:
A. Fibrele cerebelovestibulare directe
B. Fibrele cerebelovestibulare încrucişate
C. Tractul cerebeloolivar
D. Fibrele dentorubrice
E. Fibrele dentotalamice
262. Eferenţele neocerebelului sunt realizate de:
A. Fibrele cerebelovestibulare directe
B. Fibrele cerebelovestibulare încrucişate
C. Tractul cerebeloolivar
D. Fibrele dentorubrice
E. Fibrele dentotalamice
263. Artera cerebeloasă superioară:
A. Este cea mai voluminoasă
B. Se ramifică într-un grup medial ce irigă vermisul superior
C. Ramurile sale mediale irigă părţi ale plexurilor coroide
D. Irigă vermisul inferior
E. Irigă faţa inferioară a emisferelor cerebeloase
264. Artera cerebeloasă posterioară inferioară:
A. Este cea mai voluminoasă
B. Se ramifică într-un grup medial ce irigă vermisul superior
C. Ramurile sale mediale irigă părţi ale plexurilor coroide
D. Irigă vermisul inferior
E. Irigă faţa inferioară a emisferelor cerebeloase
265.Artera cerebeloasă anterioară inferioară:
A. Este cea mai voluminoasă
B. Se ramifică într-un grup medial ce irigă vermisul superior
C. Ramurile sale mediale irigă părţi ale plexurilor coroide
D. Irigă vermisul inferior
E. Irigă faţa inferioară a emisferelor cerebeloase
266. Venele laterale ale cerebelului:
A. Colectează sângele venos al versantului anterior al cerebelului
B. Colectează sângele venos al hilului cerebelului
C. Colectează sângele venos al emsferelor cerebeloase
D. Cuprind venele superioare ale cerebelului
E. Cuprind venele inferioare ale cerebelului
DIENCEFALUL
HORIA PRUNDEANU
GENERALITĂŢI
Diencefalul este constituit din totalitatea formaţiunilor, cu dezvoltare inegală, care se
grupează în jurul ventriculului III. Dezvoltarea masivă a veziculelor telencefalice duce la
înglobarea şi acoperirea veziculei diencefalice. Ca atare majoritatea formaţiunilor diencefalice
nu pot fi vizualizate decât prin secţiuni ale emisferelor cerebrale.
Anatomic derivatele veziculei diencefalice situate în jurul ventriculului III sunt astfel
situate: lateral talamusul, inferior hipotalamusul, posterior epitalamusul, lateral şi inferior
metatalamusul. Funcţional aceste formaţiuni au rol:
- senzitiv, de filtru şi modelator pe traiectul tuturor căilor senzitive ascendente;
- motor prin interpunere pe traiectul principalelor căi descendente şi
- de reglare a principalelor funcţii vegetative.
MORFOGENEZĂ
În pereţii laterali ai ventriculului III apar trei îngroşări din care se vor constitui
talamusul, hipotalamusul şi epitalamusul.
Talamusul derivă din lamele alare şi proemină în ventriculul III. În 80% din cazuri,
acesta fuzionează cu cel de partea opusă prin adhesio intertalamica. Posterior de pulvinar se
vor forma corpii geniculaţi mediali şi laterali.
Hipotalamusul ia naştere din placa ventrală şi ajunge în zona intermediară a pereţilor
diencefalici, iar epitalamusul îşi are originea în tavanul diencefalului şi în porţiunea dorsală a
peretelui său lateral. Hipotalamusul este legat de structurile superioare ale rinencefalului şi de
cele inferioare ale trunchiului prin intermediul corpilor mamilari.
Diencefalul începe “să se vadă mai rapid „ din punct de vedere cantitativ raportat la
telencefal. Creşterea sa marcată în volum începe încă din săptămâna a 6-a. În săptămâna a 7-a
volumul său se dublează. Rata sa de creştere rămâne constantă şi pentru săptămâna a 8-a de
viaţă embrionară. Hipotalamusul şi epitalamusul au volume neglijabile, dar prezintă o creştere
uniformă în volum îndeosebi în săptămâna a 8-a de viaţă embrionară.
TALAMUSUL GENERALITĂŢI
Talamusul reprezintă o staţie mare de releu a căilor ascendente.Prin legăturile pe care
le are cu alte formaţiuni subcorticale constituie o verigă funcţională de mare importanţă în
activitatea complexă a sistemului nervos central.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ, RAPORTURI
Talamusul are forma unui ovoid cu extremitatea voluminoasă orientată posterior şi cu
axul longitudinal orientat oblic înainte şi medial (figura 57).
Figura 57: Talamus – vedere laterală (după Lazorthes)
1.Nuclei laterodorsali; 2. Nuclei anteriori; 3. Stria medualră internă; 4. Nucleul lateroventral
anterior; 5. Nucleul lateroventral intermediar; 6. Nucleul lateroventral posterior; 7. CGI; 8.
Coliculii cvadrigemeni inferiori; 9. Coliculii cvadrigemeni superiori; 10. CGE; 11. Pulvinar.
Figura 58: Secţiune sagitală (după Sobota)
1 - Şanţul precentral; 2 – Scizura lui Rolando; 3 – Lobul paracentral; 4 -Şanţul
paracentral; 5 – Corpul calos; 6 - Precuneat; 7 –Sinusul sagital superior; 8 – Plexul coroidian
în ventriculul III; 9 –Lamă medulară (talamus); 10 - Şanţul parietooccipital; 11 - Cuneus ; 12
– Comisura habenulară; 13 - Epifiza; 14 – Comisura epitalamică; 15- Scizura calcarină; 16 –
Sinusul drept; 17 – Vena lui Galen; 18 –Coliculii superiori; 19 – Coliculii inferiori; 20 –
Lama cvadrigeminală; 21 - Cerebelul; 22 –Pedunculii cerebeloşi superiori; 23 - Ventriculul
IV şi plexul coroidian; 24 - Pedunculii cerebeloşi inferiori; 25 – Bulbul rahidian; 26 –
Apeductul lui Sylvius; 27 - Puntea; 28 – Pedunculii cerebrali; 29 – Corpii mamilari; 30 -
Hipofiza ; 31 –Tuber cinereum; 32 – Chiasma optică; 33 –Recesul supraoptic; 34 –Lamina
terminalis; 35 - Şanţul hipotalamic; 36 – Girusul paraterminalis; 37 – Comisura anterioară;
38 - Aria subcaloasă; 39 - Talamus; 40 –Adeziune intertalamică; 41 –Gaura interventriculară
(Monro); 42 –Septul pelucid; 43 – Corpul fornixului; 44 - Şanţul corpului calos; 45 – Girusul
frontal medial; 46 - Şanţul cinguli; 47 – Girus cinguli; 48. Şanţul prerolandic.
Talamusul este separat de cel de partea opusă prin ventriculul III, iar în afară este
separat de nucleul lenticular prin capsula internă. Înapoi acesta corespunde coliculilor
cvadrigeminali şi înainte capului nucleului caudat şi trigonului cerebral (fornixului) (figura
58).
Descriptiv prezintă patru feţe, şi anume o faţă superioară, o faţă internă, o faţă
inferioară şi o faţă externă; şi două extremităţi, anterioară şi posterioară.
Faţa superioară a talamusului este liberă şi este acoperită de membrana ependimară.
Limita externă este dată de şanţul talamo-striat, care separă talamusul de nucleul caudat, acest
şanţ fiind acoperit de vena talamo-striată. Limita internă a feţei superioare este reprezentată de
pedunculul anterior al epifizei. Faţa superioară este de asemenea traversată de şanţul
coroidian, care pleacă de la gaura lui Monro, şi care divide faţa în două porţiuni, una externă
care corespunde trigonului cerebral, şi alta internă care corespunde plexurilor coroidiene. Cele
două habenule delimitează posterior cu unghiul supero-intern al talamusului şi comisura albă
posterioară triunghiul habenular, care conţine ganglionul habenular.
Faţa internă a talamusului prezintă două părţi. O parte liberă reprezentând 3/4 din
faţa internă, situată spre anterior, şi o a doua parte, tot liberă, care reprezintă1/4 din faţa
internă şi este situată spre posterior. Cele 3/4 anterioare formează peretele lateral al
ventriculului III, aici unindu-se cu porţiunea de partea opusă prin comisura cenuşie. Cele 3/4
anterioare sunt limitate superior de formaţiunea habenulară, iar inferior de şanţul lui Monro.
1/4 posterioară corespunde în sus epifizei, iar în jos lamei cvadrigeminale. Pătrimea
posterioară este extraventriculară.
Faţa inferioară corespunde dinainte înapoi următoarelor formaţiuni: infundibulul, tija
hipofizară şi hipofiza.
Figura 59: Talamus – vedere superioară (după Lazorthes)
1.Nucleul lenticular; 2. Septul pelucid; 3. Pilier anterior al trigonului; 4. Comisura albă
anterioară; 5. Ventriculul III; 6. Şanţ coroidian; 7. Comisura cenuşie; 8. Peduncul ant. al
epifizei (habenula); 9. Ganglion habenular; 10. Epifiza; 11. Coliculi cvadrigemeni; 12.
Comisura habenulară; 13. Comisura albă posterioară; 14. Şanţ talamostriat; 15. Capsula
internă.
Figura 60: Regiunea subtalamică (după Lazorthes)
1.Fasciculul talamic; 2. Fasciculul mamilotrigonal; 3. Nucleul median; 4. Nucleul lateral; 5.
Zona incerta; 6. Fasciculul lenticular; 7. Nucleul Luys; 8. Capsula internă; 9. Tubercul
mamilar; 10. Comisura interluysiană; 11. Buchetul Forel.
Figura 61: Secţiune verticofrontală prin talamus (după Lazorthes)
1. Ventricul I şi II; 2. Nucleul caudat; 3. Şanţul şi vena talamostriată; 4. Nucleul lenticular; 5.
Ventriculul III; 6. Locus niger; 7. Tubercul mamilar; 8. Hipotalamus; 9. Corpul lui Luys; 10.
Talamus; 11. Plexuri coroide.
Regiunea subtalamică reprezintă zona de trecere mezencefalodiencefalică (figura 61,
figura 62). Ea este limitată superior de talamus, în afară de capsula internă, înauntru de
ventriculul III, iar inferior de locus niger, fiind constituită dintr-o formaţiune cenuşie, formată
din nucleul lui Luys şi zona incerta, şi unele fascicule albe, care constituie buchetul lui Forell.
Faţa externă este înconjurată de substanţa albă, şi răspunde anterior braţului posterior
al capsulei interne, posterior fiind în raport cu segmentul retrolenticular al capsulei interne.
Extremitatea anterioară a talamusului plasată în concavitatea nucleului caudat intră
în raport cu stâlpii anteriori ai trigonului cerebral şi cu comisura albă anterioară. Între talamus
şi stâlpii anteriori ai trigonului cerebral se delimitează gaura lui Monro prin care ventriculii
laterali comunică cu ventriculul III.
Extremitatea posterioară voluminoasă este reprezentată de pulvinar, fiind situată pe
corpii geniculaţi interni şi externi, sub spleniul corpului calos (tabelul 18)
Tabelul 18: Raporturile talamusului
Raporturi
Faţa superioară a talamusului
Membrana ependimară
Nucl. caudat
Pedunculul anterior al epifizei
Faţa internă a talamusului
3/4anterioare Ventriculul III
Formaţiunea habenulară
Şanţul lui Monro
1/4 posterioară Epifiza
Lama cvadrigeminală
Faţa inferioară a talamusului
Infundibilul
Tija hipofizară
Hipofiza
Faţa externă a talamusului
Înconjurată de subst. albă
braţul posterior al capsulei interne
segmentul retrolenticular al capsulei Interne
CONSTITUŢIE ŞI DIVIZIUNE
Talamusul este acoperit pe faţa superioară şi internă de un strat subţire de substanţă
albă, numit strat zonal, şi de substanţa cenuşie subependimară.
Substanţa albă este formată din lame înguste ce separă nucleii voluminoşi. Stratul
zonal îmbracă feţele ventriculare ale talamusului. Pe faţa medială peste stratul zonal se
plasează o lamă subţire de substanţă subependimară care conţine nucleii paraventriculari.
Pe faţa sa externă este acoperit de lama medulară externă (stria medulară externă).
Lama medulară internă reprezintă o lamă cu dispoziţie verticală, care se împarte anterior şi
posterior, constituindu-se astfel patru sectoare, un sector anterior, unul median, unul lateral şi
un sector posterior (figura 63, 64, 65).
Sectorul median şi cel lateral sunt subîmpărţite într-un grup dorsal şi altul ventral,
rezultând astfel cinci grupe de nuclei.
Primul grup de nuclei este reprezentat de nucleii talamici reticulaţi. Aceştia sunt
răspândiţi pe suprafaţa exterioară a talamusului sau plasaţi între grupele de nuclei laterali şi
mediali. Au mărime variabilă fiind formaţi din celule mici, hipercrome.
Figura 63: Secţiune orizontală prin talamus (după Lazorthes)
1.Grup lateral; 2. Grup medial.
Figura 64: Secţiune frontală prin talamus (după Lazorthes)
1.Nucleul mediodorsal; 2. Grup laterodorsal; 3. Grup lateroventral; 4. Nucleu medioventral; 5.
Nuclei paraventriculari.
Nucleii talamici reticulaţi sunt împărţiţi în trei categorii: nucleii paraventriculari,
situaţi în jurul ventriculului III, nucleii reticulaţi laterali de la nivelul lamei medulare externe,
şi nucleii reticulaţi interlaminari din lama medulară internă.
Nucleii paraventriculari sunt plasaţi pe faţa medială a talamusului. Ei reprezintă
individualizări ale substanţei cenuşii subependimare, în continuitate cu nucleii vegetativi
hipotalamici.
Nucleii reticulaţi laterali sunt situaţi între lama medulară externă şi capsula internă.
Constituie un înveliş reticular al feţei laterale a talamusului care se întinde şi în regiunea
subtalamică, unde apare zona incerta, ca formaţiune mai bine individualizată a acestui grup de
nuclei.
Nucleii intralaminari constituie grămezi difuze de celule hipercrome situate în
grosimea lamei medulare interne. Sunt reprezentaţi de nucleul central lateral, nucleul
paracentral, nucleul circular, nucleul medioventral sau centromedian Luys.
Nucleii talamici reticulaţi asigură relaţia între toţi nucleii şi sunt activatorii lor.
Nucleii mediali reprezintă cel de-al doilea grup de nuclei şi se găsesc în apropierea
nucleilor paraventriculari. Aceştia sunt formaţi dintr-o porţiune ventrală, alcătuită din nucleul
medioventral (centrul median Luys), şi o porţiune dorsală mai voluminoasă, care are
conexiuni cu cortexul frontal, cu centrul median şi cu hipotalamusul. Porţiunea ventrală este
în legătură cu nucleii învecinaţi, având rol în mecanismul integrării.
A treia categorie de nuclei este reprezentată de nucleul anterior. Acesta vine de la
corpii mamilari şi primeşte pe faţa sa inferioară fibrele ascendente ale fasciculului mamilo-
talamic.
Nucleii laterali reprezintă al 4-lea grup de nuclei. Ei formează un grup ventral şi un
grup dorsal.
Nucleii laterali ventrali sunt relativ voluminoşi, fiind în număr de 3: anterior,
intermediar şi posterior. Primii 2 sunt situaţi pe căile extrapiramidale, grupul latero-ventral
anterior fiind în relaţie cu nucleii striaţi, iar grupul latero-ventral intermediar reprezentând un
releu pentru fibrele dento-talamice. Nucleul lateroventral posterior reprezintă un centru al
somesteziei abordat de lemiscul medial, de tracturile spino-talamice, de fibrele gustative şi de
fibrele trigemenului.
Nucleii laterodorsali sunt în special nuclei de asociaţie. Se împart într-un grup
laterodorsal anterior şi un nucleu laterodorsal posterior.
Al 5-lea grup de nuclei este reprezentat de nucleii posteriori, mai exact de pulvinar.
Acesta primeşte fibre de la nucleii subiacenţi şi trimite fibre parieto-occipitale.
Tabelul 19: Nucleii talamusului
Nuclei Clasificare Localizare Rol
Nucl. talamici
reticulaţi
Nucl.
paraventriculari
În jurul ventricului
III
Asigură relaţii între toţi
nucleii şi sunt activatorii
lor
Nucl. interlaminari În lama medulară
internă
Idem
Nucl. reticulat
lateral
În lama medulară
externă
Idem
Nucleii talamici
mediali
Porţiune ventrală
(Nucl.
medioventral)
În apropierea
nucleilor
ventriculari
Rol în mecanismul
integrării
Porţiune dorsală Conexiuni cu cortexul
frontal, cu centrul
median şi cu
hipotalamusul
Nucleul anterior - - Primeşte fibrele
ascendente ale fasc.
mamilo – talamic
Nucleii talamici
laterali
Grup lateroventral
ant. (Nucl. ant. şi
intermediar)
- Reperezintă relee ale căii
extrapiramidale
Grup lateroventral
post. (Nucl. post.)
- Centru al somesteziei
abordat de lemniscul
medial, fibre trigeminale
şi gustative şi de
tracturile spinotalamice
Grup laterodorsal
anterior
-
Reperezintă nuclei de
asociaţie
Grup laterodorsal
posterior
-
Nucleii talamici - - Primesc fibre de la corpii
posteriori
(Pulvinar)
geniculaţi şi de la nucl.
lateroventrali posteriori
Trimit fibre parieto –
occipitale
În rezumat talamusul cuprinde:
a) nuclei neurovegetativi şi de activitate difuză de tip reticular: nucleii reticulaţi ai
talamusului, paraventricular, centrul median Luys;
b) nuclei releu ai căilor extrapiramidale:lateroventral anterior şi intermediar;
c) nuclei în calea căilor cortipete: nucleul anterior, lateroventral posterior şi laterodorsal
PEDUNCULII TALAMUSULUI
Talamusul realizează conexiuni în sens aferent sau eferent cu scoarţa cerebrală. Fibrele
ce realizează aceste conexiuni pot fi comparate cu un evantai alcătuind aşa numita coroană
radiată. În funcţie de orientarea spaţială a fibrelor acestei coroane se descriu grupări de fibre
denumite pedunculii talamusului. Pedunculii sunt în număr de 5: anterior, superior, posterior,
posterolateral şi inferolateral.
Pedunculul anterior conectează nucleii anterior şi mediodorsal al talamusului cu ariile
motorii şi premotorii din scoarţa lobului frontal.
Pedunculul superior este format din fibre ce pleacă de la nucleii lateroventral anterior,
intermediar şi posterior precum şi de la nucleul laterodorsal distribuindu-se la scoarţa lobilor
frontal şi parietal.
Pedunculul posterior cuprinde radiatiile optice Gratiolet ce pleacă de la pulvinar şi
ajung la scoarţa lobului occipital la ariile vizuale.
Pedunculul posterolateral este constituit mai ales din fibre corticotalamice care
formează o parte din fasciculul temporotalamic al lui Arnold. Se termină la faţa inferioară a
pulvinarului şi în parte la nucleul laterodorsal.
Pedunculul inferolateral este format din fibre ce pleacă de la scoarţa lobului temporal
ce se termină la pulvinar şi la nucleul laterodorsal.
FUNCŢIILE TALAMUSULUI
Se pot schematiza în 5 mari categorii:
1. funcţii vegetative prin grupul paraventricular;
2. funcţii integrative sau asociative corticale prin intermediul nucleilor de
asociaţie.Leziunile nucleului mediodorsal provoacă tulburări de comportament,
iritabilitate, tulburări ale vieţii afective;
3. funcţii de menţinere a tonusului şi a stării de vigilenţă corticală sau dimpotrivă de
diminuare a activităţii corticale;
4. funcţia de releu senzitivosenzorial pe traiectul căilor senzitive exteroceptivă,
proprioceptivă conştientă şi pe traiectul căilor senzoriale gustative, optice şi acustice;
5. funcţia de releu pe traiectul căilor motricităţii automate. Talamusul primeşte eferenţe
cerebeloase pe care le modelează şi le proiectează pe scoarţa motorie şi premotorie a
lobului frontal. Pe de altă parte talamusul este inclus în circuitul căilor motorii de
autocontrol cortical.
CONEXIUNILE TALAMUSULUI
Talamusul este interpus între cerebel şi trunchiul cerebral pe de o parte şi scoarţa
cerebrală pe de altă parte. Schematic conexiunile talamusului se realizează cu:
- scoarţa cerebrală;
- corpii striaţi;
- hipotalamusul;
- oliva bulbară;
- cerebelul;
- talamusul de partea opusă.
Figura 65: Conexiunile talamusului (după Lazorthes)
A.Şanţul lui Rolando (central); B. Nucleul caudat; C. Fasciculul striotalamic; D. Nucleul
lenticular; E. Nucleul roşu; F. Tractul dentorubrotalamic; G. Lemniscul medial, tracturi
spinotalamice (exteroceptive, proprioceptive); H. Nucleul dinţat (cerebel); I. Lemniscul lateral
(panglica lui Reil laterală).
O altă clasificare a acestor conexiuni se face pe grupe de nuclei.
a) conexiuni ale nucleilor reticulaţi Nucleii reticulaţi exercită o acţiune reglatoare difuză
nespecifică şi de reglare a nivelului de conştienţă.
- Aferenţele vin de la:
1. formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral
2. nucleii talamici specifici
3. hipotalamus
- Eferenţele sunt destinate:
1. nucleilor talamici specifici
2. scoarţei cerebrale, în mod difuz.
b) conexiuni ale nucleilor mediali
b1) conexiuni ale nucleului medioventral Este un nucleu vegetativ de tip reticulat cu
conexiuni în dublu sens cu nucleii învecinaţi. Nu are conexiuni cu scoarţa cerebrală.
- Aferenţele sosesc de la:
1. nucleii talamici vecini
2. nucleii talamici reticulaţi
3. corpii striaţi
- Eferenţele se distribuie:
1. nucleului mediodorsal
2. corpului striat
b2) conexiuni ale nucleului mediodorsal Este un nucleu de asociaţie. Exercită faţă de
ceilalţi nuclei talamici un rol activator. Participă la realizarea sistemului activator
ascendent, cu rol în menţinerea stării de veghe şi de alertă corticală.
- Aferenţele sosesc de la:
1. scoarţa lobului frontal
2. nucleii vegetativi paraventriculari
3. nucleul medioventral
4. hipotalamus
5. tectul mezencefalic
6. formaţia reticulată a trunchiului cerebral
- Eferenţele ajung la:
1. oliva bulbară
2. tectul mezencefalic
3. nucleul medioventral
4. hipotalamus
5. corpii striaţi
6. scoarţa lobului frontal, ariile 8, 9, 10, 11, 45, 46, 47
c) conexiuni ale nucleului anterior Nucleul anterior este un nucleu de asociaţie care
stabileşte relaţii cu sistemul limbic şi căile olfactive. Este o staţie a căilor reflexe olfactive.
Prin proiecţia sa pe scoarţa lobului limbic are rol în desfăşurarea vieţii emoţionale.
- Aferenţele sunt reprezentate de:
1. fasciculul mamilotalamic
- Eferenţele participă la formarea pedunculului talamic anterior şi se termină în ariile
23, 24, 29 şi 32
d) conexiuni ale nucleilor laterali
d1) conexiuni ale nucleului lateroventral anterior Este un nucleu de releu motor al căilor
extrapiramidale.
- Aferenţele sosesc de la:
1. globus pallidus
2. faţa inferioară a nucleului lenticular
- Eferenţele sunt reprezentate de:
3. fibrele talamostriate
4. fibrele talamocorticale care se proiectează în aria 6 de pe faţa convexă a lobului
frontal
d2) conexiuni ale nucleului lateroventral intermediar Nucleul lateroventral intermediar
este un nucleu de releu motor al căilor cerebelo-talamo-corticale.
- Aferenţele sunt reprezentate de:
1. fibrele dentotalamice
2. fibrele dentorubrotalamice
- Eferenţele se proiectează în aria motorie 4 şi aira premotorie 6 de pe lobul frontal.
d3) conexiuni ale nucleului lateroventral posterior Este un nucleu de releu senzitiv care
concentrează principalele fascicule senzitive.
- Aferenţele sale sunt reprezentate de :
1. fasciculele spinotalamice
2. panglica lui Reil
3. fasciculul solitarotalalmic
4. fibre trigeminotalamice
- Eferenţele ajung la:
5. ariile 3, 1, 2 din lobul parietal
6. zona incerta
d4) conexiunile nucleului laterodorsal Este un nucleu asociativ.
- Aferenţele sosesc de la:
1. nucleii talamici specifici, metatalamus şi nucleii intralaminari
2. scoarţa cerebrală temporală
3. scoarţa cerebrală parietooccipitală
- Eferenţele se îndreaptă spre:
4. ariile parietale asociative 5, 7, 39, 40
e) conexiunile pulvinarului Este un nucleu voluminos cu structură şi conexiuni
heterogene, căruia i se atribuie un rol asociativ şi senzorial.
- Aferenţele sosesc de la:
1. nucleul lateroventral posterior
2. nucleii intralaminari
3. metatalamus 20% din fibrele optice se termină la pulvinar
4. scoarţa cerebrală temporală
- Eferenţele ajung la:
1. scoarţa vizuală a lobului occipital, ariile 17, 18, 19 prin radiaţiile optice Gratiolet
2. ariile 5 şi 7 de pe girusul parietal superior
3. ariile 39 şi 40 de pe girusul parietal inferior
Simptomatologia apărută în cazul unei leziuni talamice a fost grupată în sindroame în
funcţie de grupele de nuclei afectate.
Durerea este simptomul caracteristic, dominant al sindromului talamic. Ea este uneori
foarte intensă având caracter de arsură şi cu localizare difuză. Cel mai adesea are o pronunţată
componentă afectivă putând fi provocată de orice stimul senzitiv sau senzorial.
Tulburările de sensibilitate obiective pot fi superficiale sau profunde acestea din urmă
mai pronunţate şi mai constante.
Tulburările motorii şi de coordonare a mişcărilor sunt rezultanta cointeresării capsulei
interne.
Tulburările vegetative sunt semnalate îndeosebi în leziunile ce interesează şi regiunile
subiacente.
HIPOTALAMUSUL
GENERALITĂŢI
Hipotalamusul se găseşte în porţiunea mijlocie a bazei creierului, într-o arie limitată
anterior de chiasma optică şi posterior de marginea posterioară a corpilor mamilari. Este
format dintr-un complex de nuclei ce constituie centrii coordonatori ai întregului sistem
nervos organovegetativ. Prezintă conexiuni cu sistemul endocrin la nivelul său realizându-se
întâlnirea dintre sistemele de reglaj nervos şi umoral al vieţii vegetative (figura 63).
Activitatea hipotalamusului este controlată şi adaptată în permanenţă la nevoile
organismului prin aferenţe de origine corticală ce joacă un rol de activator sau de inhibator
asupra hipotalamusului. Aferenţele senzoriale au rol în deşfăşurarea reflexelor vegetative.
Simpla enumerare a numeroaselor funcţii ale hipotalamusului este dificilă.
Încă din 1885 este menţionat rolul hipotalamusului în mecanismul termoreglării.
Hipotalamusul are un rol important în reglarea sistemului cardiovascular, influenţa lui
exercitându-se prin intermediul centrului vasomotor pontobulbar.
Participarea sa la motilitatea gastrointestinală este demonstrată de Cushing care arată
că excitarea hipotalamusului anterior provoacă o hipermotilitate gastrointestinală.. S-au
obţinut hemoragii sau ulceraţii gastrointestinale prin excitarea cronică a hipotalamusului cu
ajutorul unor electrozi implantaţi.
Hipotalamusul joacă un rol fundamental în reglările metabolice, în formarea şi
eliberarea hormonilor hipofizari.
După Arseni hipotalamusul ar avea un rol şi în modificările pigmentare ale
tegumentului şi părului.
Importanţa funcţiei hipotalamice în reglarea somnului, în emoţii şi în unele stări
psihice este de necontestat.
Un rol important s-a acordat de asemenea hipotalamusului în comportamentul afectiv
emoţional. Botez ajunge la concluzia că hipotalamusul constituie un important punct de
legătură în circuitul de adaptare.
RAPORTURI (figura 63, 64, 65, 66 şi tabelul 20)
Tabelul 20: Raporturile hipotalamusului
Raporturi
Faţa externă Chiasma optică
Infundibulul
Corpii mamilari
Faţa internă Pereţii anterior şi inferior şi vârful
ventriculului III
Lateral Bandeletele optice
Superior Nucleii mediani ai telencefalului
Pe faţa externă a hipotalamusului se pot observa dinainte înapoi chiasma optică,
infundibulul (tuber cinereum) şi corpii mamilari, iar pe faţa internă corespunde pereţilor
anterior, inferior şi vârfului ventriculului III. Hipotalamusul este situat sub nucleii mediani ai
telencefalului, în afara şi înapoia sa găsindu-se regiunea subtalamică.
Figura 66: Nucleii hipotalamusului (după Lazorthes)
1.Genunchi; 2. Chiasma optică; 3. Corp calos; 4. Fornix; 5. Splenium; 6. Comisura
habenulară; 7. Epifiza; 8. Apeduct Sylvius; Hipotalamus posterior 9. Nucleul supramamilar;
10. Nucleul mamilar; 11. Nucleul premamilar; Hipotalamusul mijlociu − 12. Nucleul
inferior; 13. Nucleul ventral; 14. Nucleul dorsal; 15. Nucleul posterior; 16. Hipotalamusul
anterior – Nucleul supraoptic; 17. Nucleul ovoid; 18. Nucleul preoptic; 19.Nucleul
paraventricular; 20. Infundibul; 21. Hipofiza; 22. Corpii mamilari.
Regiunea subtalamică conţine formaţiuni de substanţă cenuşie separate între ele prin
fascicule de substanţă albă. Porţiunea medială a regiunii subtalamice conţine nucleii câmpului
lui Forel. Porţiunea laterală a regiunii subtalamice conţine etajate de sus în jos zona incerta,
corpul lui Luys, polul superior al nucleului roşu şi extremitatea anterosuperioară a substanţei
negre a mezencefalului.
Lateral hipotalamusul este delimitat de bandeletele optice.
Şanţul hipotalamic separă formaţiunile hipotalamice de faţa medială a talamusului.
Figura 67: Hipotalamusul anterior (după Lazorthes)
1. Talamus; 2. Ventriculi laterali; 3. Ventriculul III; 4. Fasciculul
median telecefalic; 5. Chiasma optică; 6. Nucleul supraoptic; 7.
Nucleul paraventricular; 8. Trigon.
Figura 68: Hipotalamusul mijlociu (după Lazorthes)
1.Trigon; 2. Fasciculul median telecefalic; 3. Ventriculul III; 4. Nucleul dorsal; 5.
Infundibul; 6. Nucleul inferior; 7. Nucleul ventral.
Figura 69: Hipotalamusul posterior (după Lazorthes)
1. Ventriculul III; 2. Fasciculul median telecefalic; 3.Trigon; 4. Fasciculul
mamilotalamic; 5. Tubercul mamilar.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Pe suprafaţa exterioară a encefalului hipotalamusul este reprezentat de formaţiunile
situate în aria rombului interoptopeduncular. Formaţiunile hipotalamice vizibile pe suprafaţa
exterioară a encefalului sunt:
- chiasma optică, situată în porţiunea anterioară a hipotalamusului
- tuber cinereum, lamă de substanţă cenuşie convexă situată posterior de chiasma optică
şi anterior de corpii mamilari. De pe suprafaţa sa se desprinde tija pituitară care
coboară oblic în jos şi înainte şi se continuă cu lobul posterior al hipofizei.
Convergenţa celor două lame ale tuberului spre baza tijei pituitare realizează o
depresiune numită infundibul.
- corpii mamilari, două proeminenţe albe rotunjite situate de o parte şi de cealaltă a
liniei mediane. Posterior de corpii mamilari se găseşte o depresiune care corespunde
spaţiului dintre cei 2 pedunculi cerebrali.
STRUCTURĂ
Trei fascicule antero-posterioare, pilierul anterior al trigonului, fasciculul
mamilotalamic Vicq‘d Azyr şi fasciculul habenulopeduncular Meynert împart hipotalamusul
în două porţiuni, laterală şi mediană, în cea mediană găsindu-se majoritatea nucleilor (Tabelul
21).
Tabelul 21: Nucleii hipotalamusului
Nucleii ariei laterale Celule de talie mijlocie
Nucleii ariei mediane
Regiunea hipotalamică
anterioară (supraoptică)
Nucl. paraventricular
Nucl. preoptic
Nucl. supraoptic
Nucl. ovoid
Regiunea hipotalamică mijlocie
(infundibulară)
Nucl. posterior
Nucl. dorsal
Nucl. ventral
Nucl. inferior
Regiunea hipotalamică
posterioară (mamilară)
Nucl. supramamilar
Nucl. mamilar
Nucl. premamilar
1. Nucleii ariei laterale sunt slab individualizaţi fiind formaţi din celule de talie
mijlocie. Funcţional prezintă aceleaşi acţiuni ca şi nucleii zonei intermediare a
hipotalamusului median.
2.Nucleii ariei mediane se împart dinainte înapoi în nuclei ai regiunii anterioare,
mijlocii şi posterioare.
a) Regiunea hipotalamică anterioară (supraoptică) cuprinde nucleii situaţi înaintea planului
frontal trasat prin marginea posterioară a chiasmei optice. În această regiune întâlnim 4 nuclei.
- Nucleul paraventricular este juxtatrigonal. Înconjură în manşon pilierul anterior al
trigonului. Este format din celule mari cu proprietăţi neurosecretorii.
- Nucleul preoptic este situat sub comisura albă anterioară;
- Nucleul ovoid;
- Nucleul supraoptic este situat în dreptul chiasmei optice. Este format din celule sferice cu
proprietăţi neurosecretorii.
Nucleii regiunii anterioare conţin centri cu rol în reglarea secreţiei hormonilor ACTH,
TSH, LTH. Distrugerea zonei anterioare a hipotalamusului duce la diabet insipid.
b) Regiunea hipotalamică mijlocie (infundibulară) conţine nucleii situaţi la nivelul lui tuber
cinereum între planul trasat prin marginea posterioară a chiasmei optice şi planul tangent
la marginea anterioară a corpilor mamilari. Regiunea cuprinde 4 nuclei.
- Nucleul hipotalamic posterior este format din celule mici;
- Nucleul dorsal ;
- Nucleul ventral este situat sub nucleul dorsal, dar mai aproape de linia mediană;
- Nucleul inferior sau arcuat este situat în planşeul ventricular la nivelul locului de
emergenţă a tijei pituitare.
Nucleii regiunii mijlocii prezintă o activitate antagonistă faţă de regiunea anterioară.
Stimularea acestei zone produce efecte periferice de tip simpatic: hipertensiune,
tahicardie, piloerecţie, inhibarea peristaltismului gastrointestinal. Distrugerea zonei
mijlocii a hipotalamusului produce hipotermie, iar pe plan comportamental stări de
apatie, somnolenţă, anorexie.
b) Regiunea mamilară cuprinde 3 nuclei. Aceştia sunt:
- Nucleul supramamilar;
- Nucleul mamilar;
- Nucleul premamilar
Nucleii regiunii mamilare au conexiuni cu formaţiunile rinencefalice.
CONEXIUNI
Nucleii hipotalamusului reprezintă relee importante între diferitele sisteme.
-Aferenţele sosesc de la:
1. formaţia reticulată a trunchiului cerebral
2. substanţa gelatinoasă periependimară
3. corpul striat
4. nucleii mediodorsali ai talamusului
5. rinencefal
6. arhicortex
7. paleocortex
Figura 70: Nucleii hipotalamusului (după Frank H. Netter) 1.Fasciculul longitudinal dorsal (fasciculul mamilotegmental); 2. Fasciculul mamilotalamic (Vicq d Azyr); 3. Hipofiza; 4. Infundibulul; 5. Chiasma optică; 6. Corp mamilar; 7. Nucleul infundibular (arcuat); 8. Nucleul ventromedial; 9. Nucleul suprachiasmatic (supraoptic); 10. Nucleul dorsomedial; 11. Nucleul posterior; 12. Nucleii: anteriori, paraventricular și preoptic; 13. Comisura anterioară; 14. Şanţul hipotalamic; 15. Fornix; 16. Talamus; 17. Septum pellucidum.
- Eferenţele se îndreaptă spre:
1. scoarţa cerebrală frontală
2. grupul anterior al nucleilor talamici prin fasciculul mamilotalamic
3. nucleii mediali ai talamusului
4. sistemul somatomotor
5. sistemul visceromotor
6. formaţia reticulată
7. hipofiză
Hipotalamusul şi hipofiza constituie un complex anatomofuncţional caracterizat
printr-o dublă relaţie hipotalamohipofizară: nervoasă pentru lobul posterior, vasculară pentru
lobul anterior.
Din afecţiunile mai frecvent întâlnite la nivelul hipotalamusului sunt de menţionat:
- diabetul insipid, prin lezarea nucleilor supraoptic şi paraventricular, caracterizat prin
polidipsie (sete continuă ce duce la ingerarea unei cantităţi mari de lichide), poliurie
(cantitate mare de urină), urină cu densitate scăzută;
- sindromul adiposogenital caracterizat prin obezitate şi infantilism sexual;
- tulburările funcţiei somn veghe constând în atacuri repetate de somn ce pot dura de la
câteva minute la câteva săptămâni;
- epilepsia diencefalică
EPITALAMUSUL GENERALITĂŢI
Epitalamusul este constituit din totalitatea formaţiunilor ce rezultă din porţiunea
posterioară a veziculei diencefalice: epifiza, pedunculii epifizari şi formaţiunile învecinate.
EPIFIZA
Cunoscută de peste 2000 de ani epifizei i s-au atribuit în decursul timpului diverse
funcţii. Astfel Galien o consideră ganglion limfatic, iar Descartes sediul sufletului raţional.
Abia la sfârşitul secolului 19 a început să i se acorde un rol endocrin.
Este considerată un organ neuroglandular cu acţiune gonadoinhibitorie de inhibiţie a
funcţiei corticotrope hipofizare şi de inhibiţie tiroidiană. Produşii de secreţie epifizari sunt
eliberaţi în urma acţiunii sistemului epitalamoepifizar. Celulele nervoase epifizare secretă un
produs a cărui acţiune se exercită asupra nucleului habenulei, simultan cu incitaţiile sosite de
la hipotalamus şi de la sistemul limbic.
RAPORTURI
Este situată posterior de vârful ventriculului III , sub spleniul corpului calos, între cei
2 coliculi cvadrigemeni superiori. Lamela epifizară inferioară se continuă cu comisura albă
posterioară. Epifiza este înconjurată de o textură pială şi vasculară cu rol în fixarea sa. În sus
vine în raport cu venele lui Galien şi cu pânza coroidiană a ventriculului III, la nivelul
segmentului transvers al fantei lui Bichat. Între învelişul său pial şi arahnoidă se realizează un
larg spaţiu sibarahnoidian:cisterna ambiens.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Epifiza se găseşte pe linia mediană sub corpul calos şi are formă de con, cu o lungime
de 7-8 mm şi o lăţime de 3-6 mm. Greutatea aproximativă a epifizei este de 0,15-0,2 grame.
Are vârful orientat posteroinferior şi baza în sus şi înainte
DESCRIEREA EPIFIZEI ŞI A PEDUNCULILOR SĂI
Epifiza, având formă de con, prezintă un corp, o bază şi un vârf. Corpul este aplatizat de sus
în jos, iar faţa sa superioară vine în raport cu bureletul corpului calos. Vârful epifizei este liber
şi se găseşte deasupra coliculilor cvadrigeminali anteriori, iar baza este situată pe peretele
postero-superior al ventriculului III.
Pedunculii epifizei sunt dispuşi în trei perechi, o pereche anterioară, una mijlocie şi
una inferioară.
Perechea anterioară se îndreaptă în afară către talamus urmându-l dinspre posterior
spre anterior. Pedunculii anteriori se unesc cu pilierii anteriori ai trigonului şi se termină în
hipotalamus. În unghiul format de aceşti pedunculi şi talamus se găsesc ganglionii habenulei.
Pedunculii mijlocii pleacă de la baza epifizei, merg în afară pentru a delimita marginea
posterioară a triunghiului habenular. Se pierd în talamus.
Pedunculii inferiori coboară anterior de comisura albă posterioară şi se termină la
talamus
STRUCTURĂ
Suprafaţa exterioară a epifizei este învelită de o capsulă conjunctivovasculară
dependentă de pia mater. Din această capsulă se desprind septe care pătrund în interiorul
epifizei realizând stroma conjunctivă, de aspect reticular. Parenchimul epifizar este format din
celule nervoase, celule epiteliale de tip secretor precum şi din celule gliale.
TRIGONUL HABENULAR
Este un mic câmp triunghiular plasat pe versantul posteromedial al pulvinarului,
deasupra coliculilor cvadrigemeni. În aria acestui triunghi se observă o mică proeminenţă
determinată de ganglionul habenului.
RAPORTURI
Trigonul habenular este delimitat lateral de marginea medială a pulvinarului şi de
şanţul habenulei, iar medial de habenulă.
CONEXIUNI
Epifiza este în releu cu sistemul habenular. Ele formează complexul
epitalamoepifizar comparabil cu complexuil hipotalamohipofizar.
Aferenţele se fac prin intermediul sistemului habenular. Cea mai importantă este cea
rinencefaloepitalamică. Ganglionul habenular recepţionează cele mai multe conexiuni prin
pedunculul anterior al epifizei ce vin din aria septului, circumvoluţia subcaloasă şi nucleul
septului. Legăturile cu hipotalamusul trec prin habenulă.
Eferenţele Cea mai importantă eferenţă este realizată de fasciculul habenulopeduncular
Meynert. După un releu în nucleul interpeduncular acesta trimite fibre către mezencefal prin
fasciculul interpedunculotegmental şi fasciculul Schultz, dar şi către formaţiunile mamilare.
Alte eferenţe sunt reprezentate de eferenţele habenulotectale.
În cadrul patologiei epifizare Lemasson distinge 4 tulburări endocrine
- diabetul insipid
- sindromul de hipopituitarism anterior
- tulburările de secreţia ale aldosteronului
- tulburările epifizogonadice
METATALAMUSUL GENERALITĂŢI
Este format din corpii geniculaţi laterali (corpus geniculatum laterale) şi din corpii
geniculaţi mediali (corpus geniculatum mediale).
RAPORTURI Sunt situaţi pe feţele laterale ale talamusului şi ocupă joncţiunea
diencefalomezencefalică.
Corpii geniculaţi sunt nuclei care mărginesc lama patrulateră (lama cvadrigeminală) pe
feţele laterale ale mezencefalului.
Corpii geniculaţi laterali sunt legaţi prin braţele conjunctivale superioare (brachium
colliculi) de coliculii cvadrigemeni superiori (colliculus superior).
Corpii geniculaţi mediali sunt legaţi prin braţele conjunctivale inferioare de coliculii
cvadrigemeni inferiori (colliculus inferior).
CONEXIUNI
În corpii geniculaţi laterali sosesc fibrele optice provenind de la tracturile optice,
tracturi care se proiectează în aria 17 a lobului occipital prin radiaţiile optice Gratiolet.
Fibrele retiniene venite prin tracturile optice traversează corpii geniculaţi laterali
pentru a ajunge prin intermediul braţelor conjunctivale superioare la nivelul striilor medulare.
Corpii geniculaţi laterali trimit eferenţe la pulvinar.
Comisura albă posterioară conţine fibre ce unesc corpii geniculaţi laterali.
Calea aferentă a reflexului fotomotor (ce constă în contracţia pupilei la stimulii
luminoşi) trece prin corpii geniculaţi laterali.
În corpii geniculaţi mediali soseşte lemniscul lateral, cale cohleară care se proiectează
prin fibrele talamotemporale Arnold în aria auditivă 41.
De la corpii geniculaţi mediali pornesc fibre reflexe care prin intermediul braţelor
conjunctivale inferioare ajung la coliculii cvadrigemeni inferiori.
VASCULARIZAŢIA DIENCEFALULUI
Principalele surse arteriale ce participă la irigarea talamusului sunt reprezentate de
artera cerebrală posterioară şi artera coroidiană. Artera cerebrală anterioară şi artera
comunicantă posterioară participă în mai mică măsură la irigarea nucleilor talamici.
Artera coroidiană vascularizează în special pulvinarul, o parte din nucleii mediali şi
nucleii liniei mediane. Foarte rar dă ramuri nucleilor intralaminari, nucleului lateral sau
anterior.
Artera cerebrală posterioară irigă prin intermediul ramurii sale, artera coroidiană
posteromedială epifiza şi o parte din talamus.
Artera cerebrală anterioară irigă doar în 7 % din cazuri nucleii anterior şi medial al
talamusului.
Din porţiunile proximale ale arterelor cerebrale majore şi din arterele comunicante se
formează artere profunde grupate într-un grup anteromedial, unul anterolateral, unul
posteromedial şi unul posterolateral. Ramuri din grupul anteromedial se vor distribui
hipotalamusului anterior. Din grupul posteromedial se vor desprinde ramuri ce irigă
infundibulul şi regiunea tuberală a hipotalamusului, corpii mamilari şi regiunea subtalamică.
Este de reamintit că între hipotalamus şi hipofiză sunt realizate conexiuni vasculare
prin intermediul sistemului port hipofizar descris de Grigore T. Popa. Arterele hipofizare
superioare se ramifică la nivelul extremităţii superioare a tijei pituitare (infundibul) şi la
nivelul porţiunii tuberale a hipofizei într-o reţea capilară extrem de densă care realizează
raporturi cu fibrele fasciculului hipotalamohipofizar. Din această reţea pleacă venele porte
care ajung la hipofiza anterioară unde se varsă în reţeaua capilarelor sinusoide a hipofizei
anterioare formând astfel a doua reţea a sistemului port. Reţeaua capilară a hipofizei
anterioare este drenată prin venele hipofizare laterale în circulaţia generală. Acst dispozitiv
anatomic sugerează o curgere a sângelui de sus în jos în sens hipotalamohipofizar. Produşii de
secreţie hipotalamică au astfel posibilitatea de a trece în circulaţie şi sunt transportaţi prin
venele porte hipofizare spre lobul anterior al hipofizei.
Diencefalul este drenat de venele cerebrale profunde.
TESTE – DIENCEFALUL
267. Derivatele veziculei diencefalice sunt astfel situate în jurul ventriculului III:
A. Lateral hipotalamusul
B. Inferior talamusul
C. Posterior epitalamusul
D. Anterior epitalamusul
E. Lateral şi inferior metatalamusul
268. Talamusul:
A. Derivă din lamele alare
B. Proemină în ventriculul IV
C. Proemină în ventriculul III
D. În 80 % din cazuri fuzionează cu cel de partea opusă
E. În 8 % din cazuri fuzionează cu cel de partea opusă
269. Hipotalamusul:
A. Ia naştere din placa ventrală
B. Ia naştere din placa dorsală
C. Ajunge în zona intermediară a pereţilor telencefalici
D. Ajunge în zona intermediară a pereţilor diencefalici
E. Este legat de structurile inferioare ale trunchiului prin intermediul corpilor mamilari
270. Talamusul:
A. Este separat de cel de partea opusă prin ventriculul III
B. Are forma unui ovoid cu extremitatea voluminoasă orientată anterior
C. Are forma unui ovoid cu extremitatea voluminoasă orientată posterior
D. Înapoi corespunde trigonului cerebral
E. Anterior corespunde capului nucleului caudat
271. Faţa superioară a talamusului:
A. Este acoperită de membrana ependimară
B. Este traversată de şanţul coroidian
C. Prezintă o parte liberă reprezentând 1/4 din această faţă situată spre anterior
D. Corespunde tijei hipofizare
E. Corespunde hipofizei
272. Faţa internă a talamusului:
A. Este acoperită de membrana ependimară
B. Este traversată de şanţul coroidian
C. Prezintă o parte liberă reprezentând 3/4 din această faţă situată spre anterior
D. Corespunde tijei hipofizare
E. Corespunde hipofizei
273. Faţa inferioară a talamusului:
A. Este acoperită de membrana ependimară
B. Este traversată de şanţul coroidian
C. Prezintă o parte liberă reprezentând 1/4 din această faţă situată spre anterior
D. Corespunde tijei hipofizare
E. Corespunde hipofizei
274. Şanţul coroidian:
A. Traversează faţa superioară a talamusului
B. Traversează faţa inferioară a talamusului
C. Tarversează faţa internă a talamusului
D. Pleacă de la gaura lui Monroe
E. Divide faţa superioară a talamusului în 3 porţiuni
275. Regiunea subtalamică este limitată:
A. Superior de capsula internă
B. Superior de talamus
C. În afară de capsula internă
D. Înauntru de ventriculul IV
E. Inferior de locus niger
276. Faţa externă a talamusului:
A. Este înconjurată de substanţa cenuşie
B. Este înconjurată de substanţa albă
C. Răspunde anterior segmentului retrolenticular al capsulei interne
D. Răspunde posterior segmentului retrolenticular al capsulei interne
E. Este reprezentată de pulvinar
277. Extremitatea anterioară a talamusului:
A. Este reprezentată de pulvinar
B. Este situată sub spleniul corpului calos
C. Intră în raport cu stâlpii anteriori ai trigonului cerebral
D. Intră în raport cu comisura albă anterioară
E. Este situată pe corpii geniculaţi interni şi externi
278. Extremitatea posterioară a talamusului:
A. Este reprezentată de pulvinar
B. Este situată sub spleniul corpului calos
C. Intră în raport cu stâlpii anteriori ai trigonului cerebral
D. Intră în raport cu comisura albă anterioară
E. Este situată pe corpii geniculaţi interni şi externi
279. Gaura lui Monro:
A. Este situată între talamus şi stâlpii anteriori ai trigonului cerebral
B. Este situată între talamus şi stâlpii posteriori ai trigonului cerebral
C. Este situată între talamus şi stâlpii anteriori ai corpului calos
D. Asigură comunicarea între ventriculii laterali şi ventriculul III
E. Asigură comunicarea între ventriculul III şi ventriculul IV
280. Stratul zonal de la nivelul talamusului:
A. Este un strat subţire de substanţă albă
B. Este un strat subţire de substanţă cenuşie
C. Îmbracă feţele externe ale talamusului
D. Îmbracă feţele ventriculare ale talamusului
E. Este situat pe faţa medială sub nucleii paraventriculari
281. Nucleii talamici reticulaţi:
A. Sunt răspândiţi pe suprafaţa exterioară a talamusului
B. Sunt plasaţi între grupele de nuclei laterali şi mediali
C. Sunt împărţiţi în 4 categorii
D. Sunt împărţiţi în 3 categorii
E. Sunt formaţi din celule mari hipocrome
282. Nucleii paraventriculari:
A. Sunt situaţi pe faţa medială a talamusului
B. Sunt situaţi pe faţa laterală a talamusului
C. Sunt situaţi în jurul ventriculului III
D. Asigură relaţii între toţi nucleii talamusului şi sunt activatorii lor
E. Asigură relaţii între toţi nucleii talamusului şi sunt inhibitorii lor
283. Nucleii intralaminari de la nivelul talamusului sunt reprezentaţi de:
A. Nucleul central lateral
B. Nucleul paracentral
C. Nucleul circular
D. Nucleul medioventral
E. Nucleul centromedian Luys
284. Nucleul medioventral al talamusului:
A. Este situat în apropierea nucleilor ventriculari
B. Este în legătură cu nucleii învecinaţi
C. Are rol în mecanismul integrării
D. Are conexiuni cu centrul median
E. Primeşte fibrele ascendente ale fasciculului mamilotalamic
285. Nucleul anterior al talamusului:
A. Primeşte pe faţa sa inferioară fibrele ascendente ale fasciculului mamilotalamic
B. Primeşte pe faţa sa laterală fibrele ascendente ale fasciculului mamilotalamic
C. Face parte din nucleii talamici reticulaţi
D. Face parte din nucleii paraventriculari
E. Face parte din nucleii interlaminari
286. Nucleul lateroventral posterior al talamusului:
A. Este situat pe căile extrapiramidale
B. Este în relaţie cu nucleii striaţi
C. Reprezintă un releu pentru fibrele dentotalamice
D. Reprezintă un centru al somesteziei
E. Este abordat de lemniscul medial
287. Nucleii neurovegetativi ai talamusului sunt reprezentaţi de:
A. Nucleul paraventricular
B. Centrul median Luys
C. Nucleul lateroventricular anterior
D. Nucleul lateroventral posterior
E. Nucleul laterodorsal
288. Nucleii releu ai căilor extrapiramidale sunt reprezentaţi de:
A. Nucleul paraventricular
B. Centrul median Luys
C. Nucleul lateroventricular anterior
D. Nucleul lateroventral intermediar
E. Nucleul laterodorsal
289. Nucleii releu în calea căilor corticopete sunt reprezentaţi de:
A. Nucleul paraventricular
B. Centrul median Luys
C. Nucleul lateroventricular anterior
D. Nucleul lateroventral intermediar
E. Nucleul laterodorsal
290. Pedunculul superior al talamusului:
A. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul lateroventral anterior
B. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul laterodorsal
C. Cuprinde radiaţiile optice Gratiolet
D. Este constituit mai ales din fibre corticotalamice
E. Este format din fibre ce pleacă de la scoarţa lobului temporal
291. Pedunculul posterior al talamusului:
A. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul lateroventral anterior
B. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul laterodorsal
C. Cuprinde radiaţiile optice Gratiolet
D. Este constituit mai ales din fibre corticotalamice
E. Este format din fibre ce pleacă de la scoarţa lobului temporal
292. Pedunculul posterolateral al talamusului:
A. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul lateroventral anterior
B. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul laterodorsal
C. Cuprinde radiaţiile optice Gratiolet
D. Este constituit mai ales din fibre corticotalamice
E. Este format din fibre ce pleacă de la scoarţa lobului temporal
293. Pedunculul inferolateral al talamusului:
A. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul lateroventral anterior
B. Este format din fibre ce pleacă de la nucleul laterodorsal
C. Cuprinde radiaţiile optice Gratiolet
D. Este constituit mai ales din fibre corticotalamice
E. Este format din fibre ce pleacă de la scoarţa lobului temporal
294. Nuclei reticulaţi primesc aferenţe de la:
A. Nucleii talamici specifici
B. Corpii striaţi
C. Hipotalamus
D. Scoarţa lobului frontal
E. Tectul mezencefalic
295. Nucleii reticulaţi trimit eferenţe la:
A. Nucleii talamici specifici
B. Scoarţa cerebrală, în mod difuz
C. Corpul striat
D. Oliva bulbară
E. Tectul mezencefalic
296. Nucleul medioventral al talamusului primeşte aferenţe de la:
A. Nucleii talamici vecini
B. Scoarţa lobului frontal
C. Nuclei talamici reticulaţi
D. Corpii striaţi
E. Scoarţa lobului parietal
297. Nucleul medioventral al talamusului trimite eferenţe la:
A. Oliva bulbară
B. Nucleul mediodorsal
C. Corpul striat
D. Formaţia reticulată a trunchiului cerebral
E. Tectul mezencefalic
298. Nucleul mediodorsal al talamusului primeşte aferenţe de la:
A. Scoarţa lobului frontal
B. Oliva bulbară
C. Hipotalamus
D. Tectul mezencefalic
E. Corpii striaţi
299. Nucleul mediodorsal al talamusului trimite eferenţe la:
A. Scoarţa lobului frontal
B. Oliva bulbară
C. Hipotalamus
D. Tectul mezencefalic
E. Corpii striaţi
300. Nucleul lateroventral posterior al talamusului primeşte aferenţe de la:
A. Ariile 3, 1, 2 din lobul parietal
B. Zona incerta
C. Fasciculele spinotalamice
D. Fasciculul solitarotalamic
E. Fibrele trigeminotalamice
301. Nucleul lateroventral posterior al talamusului trimite eferenţe la:
A. Ariile 3, 1, 2 din lobul parietal
B. Zona incerta
C. Fasciculele spinotalamice
D. Fasciculul solitarotalamic
E. Fibrele trigeminotalamice
302. Pulvinarul primeşte aferenţe de la:
A. Nucleul lateroventral posterior
B. Scoarţa vizuală a lobului occipital
C. Nucleii intralaminari
D. Scoarţa cerebrală temporală
E. Ariile 5 şi 7 de pe girusul parietal superior
303. Pulvinarul trimite eferenţe la:
A. Nucleul lateroventral posterior
B. Scoarţa vizuală a lobului occipital
C. Nucleii intralaminari
D. Scoarţa cerebrală temporală
E. Ariile 5 şi 7 de pe girusul parietal superior
304. Hipotalamusul:
A. Se găseşte în porţiunea mijlocie a bazei creierului
B. Este limitat anterior de chiasma optică
C. Este limitat posterior de chiasma optică
D. Este lmitat posterior de marginea anterioară a corpilor mamilari
E. Este lmitat posterior de marginea posterioară a corpilor mamilari
305. Pe faţa externă a hipotalamusului se pot observa:
A. Bandeletele optice
B. Chiasma optică
C. Nucleii mediani ai telencefalului
D. Infundibulul
E. Corpii mamilari
306. Faţa internă a hipotalamusului corespunde:
A. Corpilor mamilari
B. Peretelui anterior al ventriculului III
C. Peretelui inferior al ventriculului III
D. Vârfului ventriculului III
E. Chiasmei optice
307. Tuber cinereum:
A. Este situat anterior de chiasma optică
B. Este situat posterior de chiasma optică
C. Este o lamă de substanţă cenuşie convexă
D. Este o lamă de substanţă albă convexă
E. De pe suprafaţa sa se desprinde tija pituitară
308. Corpii mamilari:
A. Sunt 2 proeminenţe albe rotunjite
B. Sunt situaţi de o parte şi de cealaltă a liniei mediane
C. Sunt situaţi anterior de tuber cinereum
D. Prezintă anterior o depresiune care corespunde spaţiului dintre pedunculii cerebrali
E. Prezintă posterior o depresiune care corespunde spaţiului dintre pedunculii cerebrali
309. Regiunea hipotalamică anterioară cuprinde:
A. Nucleul paraventricular
B. Nucleul ovoid
C. Nucleul dorsal
D. Nucleul ventral
E. Nucleul mamilar
310. Regiunea hipotalamică mijlocie cuprinde:
A. Nucleul paraventricular
B. Nucleul ovoid
C. Nucleul dorsal
D. Nucleul ventral
E. Nucleul mamilar
311. Regiunea mamilară cuprinde:
A. Nucleul paraventricular
B. Nucleul ovoid
C. Nucleul dorsal
D. Nucleul ventral
E. Nucleul mamilar
312. Hipotalamusul primeşte aferenţe de la:
A. Corpul striat
B. Rinencefal
C. Arhicortex
D. Paleocortex
E. Nucleii mediodorsali ai talamusului
313.Hipotalamusul trimite eferenţe la:
A. Scoarţa cerebrală frontală
B. Nucleii mediali ai talamusului
C. Sistemul somatomotor
D. Sistemul visceromotor
E. Formaţia reticulată
314. Epifiza:
A. Este situată posterior de vârful ventriculului III
B. Este situată între cei 2 coliculi cvadrigemeni inferiori
C. Este considerată un organ neuroglandular
D. În sus vine în raport cu venele lui Galien
E. Inferior vine în raport cu pânza coroidiană a ventriculului III
315. Epifiza:
A. Are formă de con
B. Are o lungime de 7-8 cm
C. Are o lăţime de 3-6 cm
D. Are o greutate aproximativă de 15-20 grame
E. Prezintă un vârf orientat posteroinferior
316. Pedunculii anteriori ai epifizei:
A. Se unesc cu pilierii anteriori ai trigonului
B. Se termină în hipotalamus
C. Delimitează marginea posterioară a triunghiului habenular
D. Coboară anterior de comisura albă anterioară
E. Se termină în talamus
317. Pedunculii mijlocii ai epifizei:
A. Se unesc cu pilierii anteriori ai trigonului
B. Se termină în hipotalamus
C. Delimitează marginea posterioară a triunghiului habenular
D. Coboară anterior de comisura albă anterioară
E. Se termină în talamus
318. Pedunculii inferiori ai epifizei:
A. Se unesc cu pilierii anteriori ai trigonului
B. Se termină în hipotalamus
C. Delimitează marginea posterioară a triunghiului habenular
D. Coboară anterior de comisura albă anterioară
E. Se termină în talamus
319. Trigonul habenular:
A. Este un mic câmp triunghiular
B. Este situat pe versantul anteromedial al pulvinarului
C. Este situat pe versantul posteromedial al pulvinarului
D. Este situat deasupra coliculilor cvadrigemeni
E. Conţine ganglionul habenular
320. Trigonul habenular este delimitat:
A. Lateral de marginea medială a pulvinarului
B. Medial de marginea medială a pulvinarului
C. Lateral de şanţul habenulei
D. Medial de şanţul habenulei
E. Medial de habenulă
321. Ganglionul habenular recepţionează:
A. Cele mai multe conexiuni prin pedunculul anterior al epifizei
B. Cele mai multe conexiuni prin pedunculul mijlociu al epifizei
C. Cele mai multe conexiuni prin pedunculul inferior al epifizei
D. Conexiuni ce vin din aria septului
E. Fasciculul habenulopeduncular Meynert
322. Corpii geniculaţi laterali:
A. Sunt legaţi prin braţele conjunctivale superioare de coliculii cvadrigemeni superiori
B. Sunt legaţi prin braţele conjunctivale superioare de coliculii cvadrigemeni inferiori
C. Sunt legaţi prin braţele conjunctivale inferioare de coliculii cvadrigemeni inferiori
D. Trimit eferenţe la pulvinar
E. Trimit fibre reflexe care ajung la coliculii cvadrigemeni inferiori
323. Corpii geniculaţi mediali:
A. Sunt legaţi prin braţele conjunctivale superioare de coliculii cvadrigemeni superiori
B. Sunt legaţi prin braţele conjunctivale superioare de coliculii cvadrigemeni inferiori
C. Sunt legaţi prin braţele conjunctivale inferioare de coliculii cvadrigemeni inferiori
D. Trimit eferenţe la pulvinar
E. Trimit fibre reflexe care ajung la coliculii cvadrigemeni inferiori
324. Principalele surse arteriale ce participă la irigarea talamusului sunt reprezentate
de:
A. Artera cerebrală anterioară
B. Artera cerebrală medie
C. Artera cerebrală posterioară
D. Artera coroidiană
E. Artera comunicantă posterioară
325. Artera coroidiană vascularizează în special:
A. Pulvinarul
B. Nucleii intralaminari
C. Nucleul lateral
D. Nucleul anterior
E. Nucleii liniei mediane
EMISFERELE CEREBRALE
HORIA PRUNDEANU
AUREL BĂCEAN
IZABELLA ŞARGAN
GENERALITĂŢI
Prima veziculă cerebralã creşte mult în volum, formându -se astfel cele două emisfere
cerebrale. Emisferele cerebrale au o greutate medie de 1300 de grame, o lungime de 16 cm şi
o lăţime de 14 cm. Comparativ la balenă ele cântăresc 3 kilograme, la elefant 4,3 kilograme,
iar la câine 2oo de grame.
Emisferele sunt separate între ele prin scizura interemisferică şi de trunchiul cerebral
prin fanta lui Bichat. Emisferele ocupă cea mai mare parte a a cavităţii neurocraniene fiind
unite prin formaţiuni comisurale.
La nivelul emisferelor se găsesc centrii de integrare a funcţiilor motorii, senzitive,
asociative şi psihice.
Sunt formate din substanţă cenuşie care la suprafaţă formează scoarţa cerebrală şi în
profunzime nucleii bazali şi din substanţa albă ce se interpune între scoarţa cerebrală şi nucleii
bazali constituind centrul oval sau formează formaţiunile comisurale ce conectează între ele
cele două emisfere.
MORFOGENEZĂ
Vezicula telencefalică apare în săptămâna a 5-a ca o subdiviziune a prozencefalului.
Telencefalul emite lateral 2 recesuri laterale, schiţă a viitoarelor emisfere cerebrale.
Recesurile laterale prezintă 3 zone cu potenţialităţi evolutive. Cranial se găseşte aria olfactivă
care se va evagina şi va forma veziculele olfactive, bulbul olfactiv şi tracturile olfactive.
Ventromedial se găseşte aria striată din care vor rezulta corpii striaţi. Dorsal se găseşte aria
paleală din care se va forma scoarţa cerebrală.
Dezvoltarea enormă a telencefalului se însoţeste de 4 mari transformări:
1. diviziunea ce duce la apariţia emisferelor cerebrale şi a ventriculilor laterali;
2. derularea emisferelor cerebrale ce are drept rezultat apariţia lobului temporal şi a
scizurii lui Sylvius, formarea ventriculilor laterali, a nucleului caudat şi a trigonului cerebral;
3. bascularea emisferelor cerebrale cu acoperirea nevraxului anterior, posterior şi
lateral. O parte din mezencefal şi diencefalul rămân ascunse;
4. fuziunea cu formarea scizurilor interemisferice.
Peretele telencefalic este format numai din plăcile alare şi din placa dorsală. Placa
dorsală se subţiază mult reducându-se la un simplu epiteliu ependimar. Acesta se invaginează
împreună cu mezenchimul din vecinătate în peretele medial al recesului telencefalic formând
plexurile coroidiene ale ventriculilor laterali, în continuitate cu pânza şi cu plexurile
coroidiene ale ventriculului III.
Emisferele cerebrale au în general suprafaţă netedă. La 14 săptămâni pe suprafaţa
laterală a emisferelor apare o adâncitură numită fosa lui Sylvius care va fi acoperită de lobul
temporal şi frontal (ulterior, în luna a 9-a fosa lui Sylvius se reduce formând scizura lui
Sylvius.) Ceva mai târziu, în lunile 6-7 apare şanţul central Rolando, un şanţ orientat de sus în
jos şi dinapoi înainte, apoi scizura parietooccipitală.
Nucleii striaţi apar în cursul lunii a 2-a de viaţă embrionară şi lunii a 3-a de viaţă
fetală.
Corpul striat median va forma paleostriatul reprezentat de globus pallidus. Corpul
striat lateral va forma neostriatul reprezentat de nucleul caudat şi de putamen. Nucleul
amigdalian sau arhistriatul se va dezvolta în zona ventrală a planşeului dedesubtul nucleului
lenticular.
În luna a 3-a se dezvoltă cea mai voluminoasă comisură interemisferică numită corpul
calos. Primele comisuri care apar însă sunt comisura anterioară şi cea a hipocampului.
Până la începutul lunii a 2-a de viaţă embrionară pereţii veziculelor cerebrale sunt
constituiţi doar din neuroepiteliul zonei germinative. În cursul lunii a 3-a de viaţă fetală
neuroblastele şi glioblastele mantalei migrează spre zona marginală constituind cortexul
cerebral primitiv. Acesta se dezvoltă în arhipalium şi neopallium.
Procesul de structurare a cortexului cerebral se petrece în lunile 3-6 de viaţă fetală. În
final cortexul va avea 6 straturi.
Rinencefalul derivă din arhi şi paleopallium. Între lunile 3 şi 5 de viaţă fetală
neocortexul invadează cea mai mare parte a arhicortexului dorsal, pentru a forma girusul
corpului calos şi paleocortexul pentru a forma girusul 5 temporal. Aceste 2 girusuri se
conectează posterior pentru a forma lobul limbic. Fiecare bulb olfactiv este o formaţiune
paleocorticală care se dezvoltă sub influenţa fibrelor nervoase provenite din epiteliul olfactiv
al foselor nazale. Bulbul olfactiv intră în conexiune cu paleocortexul entorinal şi cu
arhicortexul girusurilor subcaloase.
Volumul telencefalulului reprezintă 43,72 % din volumul SNC si peste 50 % din
volumul encefalului la embrionul de 30 de mm lungime. Săptămânile 7 şi 8 de viaţă
embrionară sunt cele mai favorabile telencefalului din punct de vedere al dezvoltării
cantitative. Între începutul săptămânii a 7-a de viaţă embrionară şi şfârşitul săptămânii a 8-a
volumul telencefalului creşte de mai bine de 8 ori.
În perioada fetală telencefalul prezintă o creştere marcată în greutate şi volum
începând cu luna a 5-a de viaţă fetală.
RAPORTURI
Emisferele cerebrale sunt situate pe etajul anterior şi mijlociu al bazei craniului şi a
cortului cerebelului, care le separă de fosa posterioară.
Faţa superioară, convexă a emisferelor vine în raport cu bolta craniană.
Cele două emisfere cerebrale sunt separate printr-un şanţ profund cu orientare sagitală, scizura
interemisferică (fissura longitudinalis cerebri), în care se angajează coasa creierului. Coasa
creierului se întinde de la crista galli până la protuberanţa occipitală internă. Are o margine
superioară concavă în jos, în care se găseşte sinusul sagital superior precum şi o margine
inferioară de asemenea concavă în jos, care ajunge până la corpul calos şi care conţine sinusul
sagital inferior. Extremitatea anterioară şi posterioară a fisurii interemisferice coboară până pe
faţa bazală în timp ce porţiunea sa intermediară este întreruptă de corpul calos.
Mezencefalul trecând prin gaura ovală a lui Pacchioni stabileşte continuitatea
emisferelor cu blocul pontobulbocerebelos din fosa posterioară.
Prin fisura interemisferică se pot observa extremitatea anterioară a corpului calos, faţa
superioară a corpului calos şi extremitatea sa posterioară.
Pe faţa bazală între extremităţile fisurii interemisferice se interpun formaţiunile
planşeului diencefalic şi extremitatea anterosuperioară a mezencefalului.
CONFIGURAŢIE EXTERNĂ
Emisferele cerebrale au formă ovoidă, prismatic triunghiulară şi prezintă trei feţe: o
faţă internă plană, o faţă externă convexă şi o faţă inferioară concavă (figura 61,62,63,64).
Emisferele prezintă de asemenea 3 margini şi 3 extremităţi sau poli.
Marginile sunt medială, laterală sau inferioară şi superioară convexă.
Extremităţile sau polii sunt reprezentaţi de un pol frontal anterior, mai bont, unul
occipital posterior mai ascuţit şi unul temporal.
Emisferele cerbrale sunt separate între ele prin scizura interemisferică şi de trunchiul
cerebral prin fanta lui Bichat. Suprafaţa emisferelor este brăzdată de o serie de depresiuni
profunde, denumite scizuri sau şanţuri, care delimitează lobii, şi de depresiuni mai puţin
profunde, care delimitează circumvoluţiile (girusurile). Lobii şi girusurile pot fi unite prin
diferite pliuri de pasaj.
Figura 71: Faţa inferioară a emisferelor cerebrale (după Franf H. Netter)
1 – Fisura interemisferică; 2 – Genunchiul corpului calos; 3 – Lamina terminalis; 4 –
Bulbul olfactiv; 5 – Tractul olfactiv; 6 – Chiasma optică; 7 – Nervul optic; 8 - Hipofiza; 9 –
Trigonul olfactiv (substanţa perforată anterioară); 10 – Tract optic; 11 – Tuber cinereum; 12 –
Corpi mamilari; 13 – Substanţa perforată intrapedunculară (posterior); 14 – Pedunculii
cerebrali; 15 – Corpul geniculat lateral; 16 – Substanţa neagră; 17 – Corpul geniculat medial;
18 – Nucleul roşu; 19 – Nucleul pulvinar; 20 – Lama cvadrigeminală; 21 – Apeductul lui
Sylvius; 22 – Spleniumul corpului calos; 23 - Cuneus; 24 – Polul occipital; 25 – Fisura
longitudinală cerebrală; 26 – Girusul cinguli; 27 - Şanţul calcarin; 28 – Girusul
occipitotemporal median; 29 – Girusul hipocampic; 30 - Şanţul colateral; 31 – Girusul
occipitotemporal lateral; 32 - Şanţul occipitotemporal; 33 –Girusul temporal inferior; 34 -
Uncus; 35 – Fisura rhinalis; 36 – Marginea inferioară; 37 – Girusul temporal inferior; 38 -
Şanţul temporal inferior; 39 – Scizura lui Sylvius (Şanţul lateral); 40 – Polul temporal; 41 –
Girusuri orbitale; 42 - Şanţurile orbitale; 43 -Şanţul olfactiv; 44 – Girusul drept; 45 – Polul
frontal.
Figura 72: Emisferele cerebrale – faţa externă (după Lazorthes)
a.Scizura lui Rolando; b. Intraparietal; c. Jensen; d. Şanţ parietooccipital; e. Scizura lui
Sylvius; f. Opercul rolandic
Figura 73: Emisferele cerebrale – faţa internă (după Flechsig)
1. Genunchiul corpului calos; 2. Scizura calosomarginală; 3. Lob paracentral;
4. Pliu curb; 5. Şanţ parietooccipital; 6. Uncus; 7. Scizura lui Sylvius.
Scizura lui Sylvius (şanţul lateral) pleacă de pe faţa inferioară a emisferelor,
înconjoară marginea inferioară a feţei externe, îndreptându-se oblic în sus şi înapoi pe faţa
externă. Se termină pe faţa externă fie printr-o scurtă bifurcaţie, fie printr-un segment recurbat
în sus. Segmentul situat pe faţa inferioară este profund şi prezintă în profunzime un pliu de
trecere între lobul frontal şi cel temporal, pliul falciform. Segmentul de pe faţa laterală este de
asemenea profund şi conţine în profunzimea sa lobul insulei.
Scizura lui Rolando (şanţul central) pleacă de pe faţa internă, imediat deasupra scizurii
calosomarginale, depăşeste marginea superioară a emisferelor, coboară oblic în jos şi înainte
pe faţa externă şi se termină puţin deasupra scizurii lui Sylvius. Pe faţa externă descrie o
curbură convexă anterior, o curbură convexă posterior, şi o a treia curbură, care este convexă
anterior. Aceste trei curburi corespund girusurilor frontal 1, frontal 2 şi frontal 3.
Figura 74: Emisferele cerebrale – vedere superioară (după Lazorthes)
Scizura parietooccipitală pleacă de pe marginea superioară la 5 cm anterior de polul
posterior şi se întinde în jos şi înainte pe faţa externă şi pe cea internă a celor două emisfere.
Scizura calosomarginală sau subfrontală este situată doar pe faţa internă a emisferelor.
Ea pleacă de sub genuchiul corpului calos şi merge la distanţă egală de acesta şi de marginea
superioară a emisferelor, pentru ca puţin anterior de extremitatea posterioară a corpului calos
să îşi schimbe direcţia în sus, terminându-se pe marginea superioară a emisferelor cerebrale.
La punctul în care scizura calosomarginală îşi schimbă direcţia, aceasta este continuată de
şanţul subparietal.
Figura 75: Emisferele cerebrale – vedere inferioară (după Lazorthes)
Figura 76: Emisferele cerebrale (după Frank. H. Netter)
1 –Scizura lui Rolando; 2 – Girusul postcentral; 3 - Şanţul postcentral; 4 – Lobul
parietal superior ; 5 – Şanţ intraparietal; 6 – Girusul parieta1; 7 - Girusul parietal 2 ; 8 -Şanţul
parieto occipital ; 9 –Pol occipital; 10 –Scizura calcarină ; 11 – Cuneus; 12 - Şanţ occipital; 13
– Incizura preoccipitală ; 14 – Girusul temporal inferior; 15 - Şanţul temporal inferior; 16 –
Girusul temporal mijlociu; 17 - Şanţul temporal superior; 18 - Girusul temporal superior; 19
– Polul temporal; 20 – Ramura posterioară a scizurii lui Sulvius; 21 - Ramura ascendentă a
scizurii lui Sulvius; 22 - Ramura anterioară a scizurii lui Sulvius; 23 –Polul frontal ; 24 –
Porţiunea orbitală (girusul frontal 3); 25 - Porţiunea mijlocie, pars triangularis (girusul frontal
3) ; 26 - Porţiunea posterioară (girusul frontal 3); 27 - Şanţul frontal inferior; 28 – Girusul
frontal mijlociu; 29 – Şanţul frontal superior; 30 - Girusul frontal superior; 31 - Şanţul
paracentral; 32 – Girusul precentral.
Scizura calcarină se întinde orizontal de la polul occipital spre extremitatea posterioară
a circumvoluţiei corpului calos, unde se uneşte cu scizura parietooccipitală. Datorită
profunzimii sale scizura calcarină realizează o proeminenţă în cavitatea cornului posterior al
ventriculului lateral numită calcar avis.
LOBUL FRONTAL este situat anterior de scizura lui Rolando. Este limitat posterior
de şanţul lui Rolando, în jos de şanţul lui Sylvius şi înăuntru de şanţul calosomarginal. Deşi
relativ bine delimitat prezintă pliuri de trecere care-l unesc de lobul parietal şi de lobul
temporal. Lobul frontal reprezintă 40% din greutatea creierului, având trei feţe şi trei şanţuri.
Şanţul prerolandic este paralel cu scizura lui Rolando, pe lângă acesta mai existând două
şanţuri paralele între ele, acestea fiind reprezentate de şanţul orbitar intern (şanţul olfactiv) şi
şanţul orbitar extern. Datorită acestor trei şanţuri lobul frontal va prezenta patru girusuri
(tabelul 22).
Girusul frontal ascendent (precentral, prerolandic) este situat între şanţul prerolandic
şi scizura lui Rolando, acesta continuându-se pe faţa internă între scizura lui Rolando şi
scizura calosomarginală. Girusul frontal ascendent de pe faţa medială corespunde lobului
paracentral în porţiunea sa anterioară.
Tabelul 22: Lobul frontal
Girus Limite Localizare
Girus frontal ascendent
(FA)
Şanţ prerolandic
Scizura calosomarginală
(intern)
Scizura lui Rolando
Faţa internă şi externă a lobului
frontal
Girus frontal 1
(F1)
Şanţ orbitar intern (in-
ferior şi lat)
Pe faţa int.,inf. şi ext. a
scizura interemisferică
(inferior şi medial)
Scizura calosomarginală
(intern)
De-a lungul marginii sup
(extern şi intern)
emisferului
Girus frontal 2
(F2)
S1 (ext)
S2 (ext)
Inferior - şanţ orbitar ext.
- şanţ orbitar int.
Pe faţa ext.şi inf a emisferului
Girus frontal 3
(F3)
S2 (pe faţa ext.)
Şanţul orbitar ext. (Pe faţa
inf.)
Pe faţa ext. şi inf. a emisferului
Girusul frontal 1 (F1) este situat de-a lungul marginii superioare pe faţa externă şi
internă, şi se continuă printr-un segment inferior (orbitar) cuprins între scizura interemisferică
şi şanţul orbitar intern. Acesta este limitat în afară de şanţul orbitar intern (S1) şi înauntru de
scizura calosomarginală.
Girusul frontal 2 (F2) se găseşte pe faţa externă între şanţurile S1 şi S2, iar inferior
între şanţul orbitar intern şi şanţul orbitar extern, în porţiunea inferioară acesta fiind străbătut
de un şanţ în formă de H.
Girusul frontal 3 (F3) este situat sub şi în afara girusului frontal 2, între şanţul S2 de pe
faţa externă şi şanţul orbitar extern de pe faţa inferioară a emisferului cerebral. Pe faţa externă
el este împărţit de două prelungiri ale scizurii lui Sylvius, una orizontală şi alta verticală în 3
porţiuni: o porţiune anterioară, (pars orbitalis) o porţiune mujlocie (pars triangularis) şi o
porţiune posterioară (pars opercularis). În această porţiune posterioară a circumvoluţiei
frontale 3 Broca a localizat centrul vorbirii.
Simptomele apărute în urma unei suferinţe a lobului frontal sunt variate şi diferit
combinate datorită complexităţii anatomofuncţionale a acestui lob.
Arseni şi colaboratorii clasifică aceste simptome în funcţie de regiunile afectate
Interesarea regiunii motorii provoacă epilepsia sub formă de crize focalizate de tip jacksonian
cu localizare şi progresiune somatotopică, precum şi paralizii cel mai frecvent sub forma
hemiplegiilor.
Lezarea regiunii premotorii este urmată de tulburări motorii ale mişcărilor fine
(inabilitate), tulburări de vorbire sub forma afaziei motorii, tulburări extrapiramidale şi
vestibulare.
Interesarea regiunii prefrontale duce la tulburări de echilibru, tulburări praxice şi
psihice.
Tulburările de echilibru apar în ortostatism precum şi la mers şi constau în
instabilitate,retro şi lateropulsii.
Tulburările praxice fac imposibilă îmbrăcarea rapidă a bolnavului, imposibilitatea
acestuia de a-şi coordona reacţiile de acomodare şi de orientare vizuală.
Tulburările psihice constau în tulburări ale afectivităţii şi caracterului, ale activităţii şi
intelectuale.
Tulburările afective şi ale caracterului constau în euforie, tendinţă la grandomanie şi la
originalitate, exaltare instinctivă, lipsă de grijă pentru prezent şi viitor. Uneori euforia şi
exaltarea îmbracă aspectul cunoscut sub formă de moria când bolnavul apare jovial, ironic cu
o tendinţă accentuată spre glume. Perioadele euforice alternează cu perioade de depresiune,
apatie, indiferenţă.
Tulburările intelectuale sunt dominate de tulburările de atenţie şi de memorie.
În cazul unei leziuni orbitare tulburările vegetative sunt mai frecvente şi mai
accentuate decât în orice localizare fiind de natură circulatorie, respiratorie, gastrointestinală,
metabolică etc.
LOBUL PARIETAL este situat în centrul emisferelor cerebrale între lobii frontal,
temporal şi occipital. Se găseşte pe feţele laterală şi medială a emisferelor. Lobul parietal este
limitat anterior de scizura lui Rolando, în jos de scizura lui Sylvius, iar posterior de şanţul
parietooccipital. La nivelul acestui lob se întâlneşte un şanţ intraparietal în formă de T culcat,
având o porţiune verticală numită şanţ postcentral (postrolandic) şi o porţiune orizontală
desprinsă din mijlocul şanţului postcentral. Şanţul în formă de T delimitează 3 circumvoluţii
sau girusuri.
Girusul parietal ascendent (postcentral, postrolandic) se găseşte între scizura lui
Rolando şi şanţul postcentral, şi este unit cu girusul frontal ascendent la nivelul extremităţii
inferioare printr-un pliu de pasaj reprezentat de operculul rolandic, iar în porţiunea superioară
printr-un pliu superior, lobulul paracentral.
Tabelul 23: Lobul parietal
Girus Limite Localizare
Parietal Ascendent
(PA)
Scizura lui Rolando
Şanţul postcentral
Pe faţa externă şi int a
emisferului
Parietal 1 (P1)
Faţa externă
Anterior – PA
Inferior – Şanţul
intraparietal
Pe faţa externă şi internă a
emisferului
Faţa internă
Posterior –
Şanţul parieto-
occipital
Inferior – Şanţul
subparietal
Anterior –
Scizura
calosomarginală
Parietal 2 (P2) Şanţul Intraparietal
Scizura lui Rolando
Pe faţa externă inferior de P1
şi posterior de PA
Girusul parietal 1 (P1) este situat pe faţa externă a emisferului, posterior de girusul
parietal ascendent şi deasupra porţiunii orizontale a şanţului intraparietal, iar pe faţa internă
constituie lobulul patrulater mărginit posterior de şanţul parietooccipital, în jos de şanţul
subparietal, şi anterior de scizura calosomarginală.
Girusul parietal 2 (P2) se găseşte pe faţa externă sub circumvoluţia parietală 1 şi
posterior de girusul parietal ascendent. Acesta este limitat de şanţul intraparietal şi scizura lui
Sylvius, la nivelul său găsindu-se pliul lui Jensen, care îl împarte în două porţiuni.
Funcţiile lobului parietal sunt complexe, ele fiind în legătură atât cu sensibilitatea cât
şi cu praxia şi gnozia.
În leziunile parietale apar tulburări de sensibilitate, somatognozice, praxice şi de
vorbire.
Tulburările de sensibilitate obiectivă sunt mult mai frecvente decât cele subiective
apărând la mai mult de 2/3 din leziunile parietale. Tulburările de sensibilitate epicritică sunt
foarte frecvente, ele apărând alături de alte tulburări de sensibilitate exteroceptivă (tactilă,
termică, dureroasă) sau independent de acestea. Discriminarea tactilă precum şi simţul
localizării tactile sunt perturbate. În leziunile parietale se întâlnesc frecvent diverse tipuri de
agnozii senzitive. Astereognozia (imposibilitatea de a recunoaşte un obiect prin palpare numai
pe baza proprietăţilor sale fizice) este constant asociată cu tulburări ale sensibilităţii
elementare.
Tulburările somatognozice sunt frecvente în leziunile de lob parietal mai ales în cele
ale emisferului nedominant. Dintre acestea sunt de menţionat:
- hemiasomatognozia (ignorarea hemicorpului controlateral leziunii);
- anozognozia (negarea deficitului motor);
- anozomelia (negarea apartenenţei membrelor controlaterale leziunii);
- autotopoagnozia (pierderea localizării părţilor corpului sau imposibilitatea descrierii
părţilor corpului pe care bolnavul şi le vede);
- agnozia digitală (imposibilitatea de a recunoaşte, de a numi sau de a alege un anumit
deget propriu sau al altei persoane);
- asimbolia pentru durere (indiferenţă pentru durere deşi bolnavul o simte).
Tulburările praxice (tulburări în efectuarea diferitelor mişcări într-o succesiune
corectă) apar în leziuni parietale posterioare şi ale regiunilor învecinate sub forma apraxiei
constructive, ideomotorii şi de îmbrăcare.
Tulburările de vorbire nu par a fi caracteristice pentru leziunile parietale. Agrafia din
leziunile parietale este un simptom complex în care intră agrafia afazică (imposibilitatea
exprimării gândurilor în scris), dar şi agnozia digitală şi dezorientarea dreapta stânga. O
acalculie (imposibilitatea de a înţelege diverse simboluri matematice) se asociază destul de
des alexiei.(pierderea capacităţii de a citi sau de a înţelege sensul cuvintelor scrise).
LOBUL OCCIPITAL este situat în porţiunea posterioară a emisferelor cerebrale,
având trei feţe şi cinci şanţuri, care delimitează şase girusuri. Şanţurile sunt reprezentate de
şanţurile S1, şi S2 pe faţa externă, S3 şi S4 pe faţa inferioară, şi şanţul S5 pe faţa internă a
emisferelor cerebrale. După Hecaen reprezintă o zecime din volumul total al creierului.
Tabelul 24: Lobul occipital
Girus Limite Continuare Localizare
Occipital 1 (O1)
Şanţul S1
Marg. superioară a
Anterior se
continuă cu P1
emisferului
Pe faţa externă a
emisferului
Occipital 2 (O2)
Între şanţurile S1 şi S2
Anterior se
continuă cu P2 şi
T1
Occipital 3 (O3) Între şanţurile S2 şi S3 Anterior cu T2 ,
T3
Occipital 4 (O4) Între S3 şi S4 Anterior cu T4 Pe faţa internă a
emisferului
Occipital 5 (O5) Între S4 şi S5 Anterior cu T5
Occipital 6 (O6) Şanţul parietooccipital
(Ant.)
Scizura calcarină (Inf.)
- Pe faţa internă a
emisferului
Girusul occipital 1 (O1) are ca limite şanţul S1 şi marginea superioară a emisferelor, şi
se continuă anterior cu girusul parietal 1. (P1)
Giru sul occipital 2 (O2 ) este situ at între şanţu rile S1 şi S2 , continu ând u-se spre
anterior cu girusurile parietal 2 (P2) şi temporal 1.(T1)
Girusul occipital 3 (O3) se găseşte între şanţul S2 şi şanţul S3, şi se continuă anterior
cu girusul temporal 2 (T2) şi temporal 3 (T3).
Girusul occipital 4 (O4) este situat pe faţa inferioară a emisferelor şi se continuă
anterior cu girusul temporal 4 (T4), cu care formează primul girus temporooccipital, numit şi
lobul fuziform.
Girusul occipital 5 (O5) se continuă anterior cu giru sul temp oral 5 (T5 ), cu care
formează a doua circumvoluţie temporooccipitală.
Girusul occipital 6 (O6) are formă de triunghi cu baza orientată posterior, astfel acesta
mai poartă şi denumirea de cuneus. Girusul occipital 6 se găseşte pe faţa internă a emisferelor,
şi este limitat anterior de şanţul parietooccipital, iar în jos de scizura calcarină.
Leziunile lobului occipital se manifestă sub forma tulburărilor de câmp vizual, cecităţii
corticale, halucinaţiilor vizuale şi a metamorfopsiilor, agnoziilor vizuale.
Tulburările de câmp vizual reprezintă simptomul major în leziunile occipitale. Ele se
datorează lezării radiaţiilor optice şi ariilor de proiecţie şi se manifestă sub forma
hemianopsiilor. (lipsa vederii într-o jumătate a câmpului vizual al ambilor ochi)
Cecitatea corticală este rezultatul unei leziuni cel mai adesea vasculară. Ea constă în
pierderea brutală a vederii cel mai adesea reversibilă.
Halucinaţiile vizuale pot fi de scurtă durată, de câteva minute sau permanente. Ele se
manifestă sub forma senzaţiilor luminoase colorate, cercurilor sau a altor forme geometrice.
Metamorfopsiile (iluziile vizuale) pod duce la:
- modificări ale dimensiunii obiectelor;
- modificări ale orientării axei obiectelor;
- modificări ale conturului obiectelor;
- modificări în percepţia mişcării obiectelor;
- modificări în perceperea distanţei obiectului;
- modificări în perceperea culorilor
Agnoziile vizuale (nerecunoaşterea vizuală) pot fi pentru:
- obiecte;
- imagini;
- fizionomii;
- simboluri grafice;
- spaţiu
LOBUL TEMPORAL este situat inferior de lobul frontal şi de lobul parietal şi
anterior de lobul occipital. Ocupă etajul mijlociu al bazei craniului, având ca limite pe faţa
externă scizura lui Sylvius, care delimitează net lobul, iar posterior şanţul parietooccipital,
care delimitează lobul relativ. La nivelul lobului temporal avem cinci şanţuri reprezentate de
şanţurile S1 şi S2 pe faţa externă, şanţurile S3 şi S4 pe faţa inferioară, şi şanţul S5 pe faţa
internă, numit şi şanţul hipocampului. Aşadar la nivelul lobului temporal vom avea şase
girusuri.
Tabelul 25: Lobul temporal
Girus Limite Continuare Localizare
Temporal 1 (T1) Scizura lui Sylvius
Şanţul S1
Posterior cu P2 Pe faţa externă a
emisferului
Temporal 2 (T2) Între şanţurile S1 şi
S2
- Pe faţa externă a
emisferului
Temporal 3 (T3) Între şanţurile S2 şi
S3
Posterior cu O3 Pe faţa externă şi
inferioară a emisferului
Temporal 4 (T4) Între şanţurile S3 şi
S4
Posterior cu O4 Pe faţa inferioară a
emisferului
Temporal 5 (T5) Între şanţul S4 şi
şanţul hipocampului
(S5)
Posterior cu O5 Pe faţa internă a
emisferului
Temporal 6 (T6) - - Pe faţa internă a
emisferului
Giru sul temp oral 1 (T1 ) este situ at între scizu ra lui Sy lviu s şi şanţul S1 . Acesta se
continuă posterior cu girusul parietal 2.(P2)
Girusul temporal 2 (T2) are ca limite şanţurile S1 şi S2.
Girusul temporal 3 (T3) se găseşte între şanţurile S2 şi S3, şi este dispus de-a lungul
marginii inferioare pentru a trece apoi pe faţa inferioară. Se continuă posterior cu girusul
occipital 3 (O3).
Girusul temporal 4 (T4) se continuă în porţiunea sa posterioară cu girusul occipital 4,
cu care formează lobul fuziform, şi are ca limite şanţurile S3 şi S4.
Girusul temporal 5 (T5) mai poartă denumirea de girus al hipocampului şi este situat
între şanţul S4 şi şanţul hipocampului (S5). Girusul se continuă posterior cu girusul occipital 5
(O5), formând al doilea girus temporooccipital, iar în porţiunea anterioară se recurbează
constituind uncusul hipocampului.
Girusul temporal 6 (T6) se găseşte pe faţa internă.
Din punct de vedere neurochirurgical în lobul temporal se disting 3 părţi anatomice: o
parte anterioară, zona polului temporal, o parte mijlocie care corespunde hilului şi o parte
posterioară de trecere.
Studiul fiziologiei lobului temporal prin metode de extirpare şi de excitare a dus la
precizări interesante. Excitarea lobului temporal determină perceperea de zgomote
elementare, perceperea de voci, stări de vis, stări de nelinişte. Extirparea lobului temporal a
dus la surditatea psihică, la imposibilitatea de a analiza zgomotele.
Leziunile lobului temporal produc tulburări de vorbire,de auz, de echilibru, psihice
precum şi epilepsia temporală.
Leziunile lobului temporal ce interesează cele 2/3 posterioare ale circumvoluţiilor T1
şi T2 duc la amnezia verbală, surditatea verbală, alexie şi agrafie.
Leziunile întinse ale unui lob temporal nu produc tulburări de auz evidente în timp ce
leziunile bilaterale duc la surditate corticală. După Penfield şi Perot leziunile lobului temporal
la nivelul feţei externe a emisferelor cerebrale sunt responsabile de apariţia halucinaţiilor
auditive.
Kreindler şi Voiculescu menţionează în cazul leziunilor temporale tulburări de
echilibru permanente şi tranzitorii.
Penfield obţine prin excitarea cortexului primei circumvoluţii temporale fenomene
emoţionale cum ar fi tristeţea, neliniştea, sentimentul de izolare, iluziile psihice.
Ajuriaguerra şi Hecaen menţionează că leziuni ale regiunii temporale mijlocii pot
determina accese de mânie sau crize paroxistice emoţionale.
Botez menţionează că stimularea complexului amigdalian produce anxietate şi teamă,
iar în leziunile temporale bilaterale s-au semnalat importante tulburări afective reprezentate
fie de indiferenţă afectivă (în cazul extirpării bilaterale a nucleului amigdalian) fie de euforie
şi labilitate afectivă.
Epilepsia temporală este caracterizată de:
- halucinaţiile auditive cu tulburări paroxistice de vorbire;
- halucinaţiile vestibulare însoţite de tulburări paroxistice vegetative;
- halucinaţiile gustative însoţite de crize convulsive generalizate;
LOBUL INSULEI
Este situat în profunzimea scizurii lui Sylvius având forma unei piramide
triunghiulare. Poate fi vizualizat doar prin îndepărtarea buzelor scizurii. Un şanţ oblic în sus şi
înapoi îl împarte într-un lob insular anterior şi unul posterior. Lobul insulei este unit cu lobii
frontal şi temporal prin plica falciformă a lui Broca.
SISTEMUL LIMBIC (figura 67). Sub acest termen sunt grupate formaţiunile cu
structură corticală simplă (arhi şi paleocortex). Sistemul limbic este format din 2
componente:
1. zone cu structură paleocorticală reprezentate de marea circumvoluţie limbică a lui
Broca şi de lobul olfactiv. Această componentă mai este cunoscută şi sub numele de
rinencefal.
2. zone cu structură arhicorticală ce formează circumvoluţia intralimbică
Date mai recente arată că cele 2 zone dispuse sub forma a 2 inele formează lobul
limbic.
Marea circumvoluţie limbică (lobul limbic, gyrus fornicatus) este constituită din 2
girusuri: girusul cinguli şi girusul parahipocampic (circumvoluţia hipocampului, girusul T5).
Girusul cinguli (circumvoluţia corpului calos) este situat pe faţa medială a emisferelor
cerebrale între şanţul corpului calos şi scizura calosomarginală. Anterior el se continuă cu
circumvoluţiile subcaloase ce includ ariile septale. Posterior el se continuă cu girusul
parahipocampic (circumvoluţia hipocampului, girusul T5).
Figura 77: Sistemul limbic (după Albu)
1.Fornix; 2. Tracturile longitudinale Lancisi (mediale şi laterale); 3. Corp calos; 4. Talamus;
5. Fasciola cinerea; 6. Corp mamilar; 7. Fimbria; 8. Fascia dentata; 9. Uncus (conţine nucleul
amigdalian); 10. Girus parahipocampic; 11. Bandeleta Giacomini; 12. Bandeleta diagonală
Broca; 13. Bulb olfactiv; 14. Pedunculii corpului calos; 15. Septul pelucid; 16. Girus cinguli.
Figura 78: Faţa medială a emisferelor cerebrale (după Sobota)
1 – Genunchiul corpului calos; 2 –Rostrumul corpului calos; 3 –Trunchiul corpului calos; 4 –
Spleniumul corpului calos; 5 – Istmul cinguli; 6 - Şanţul parietooccipital; 7 - Cuneus; 8 -
Şanţul calcarin; 9 – Girusul occipitotemporal medial; 10 – Braţele fornixului; 11 – Corpul
fornixului; 12 – Coloanele fornixului; 13 - Fimbria; 14 – Girusul dentat (dinţat); 15 – Girusul
hipocampic; 16 – Girusul temporal inferior; 17 - Şanţul occipitotemporal; 18 – Girusul
occipitotemporal lateral; 19 – Fisura rhinalis; 20 - Şanţ colateral; 21 – Tractul olfactiv; 22 –
Nervul optic; 23 - Uncus; 24 – Corpii mamilari; 25 – Fasciculul mamilotalamic; 26 – Girus
cinguli.
Girusul parahipocampic (circumvoluţia hipocampului, girusul T5) se continuă
posterior cu girusul occipital 5 (O5) împreună cu care formează girusul temporooccipital
medial.
Lobul olfactiv este format dintr-un lob anterior şi unul posterior.
Lobul olfactiv anterior cuprinde bulbul olfactiv, tractul olfactiv, trigonul olfactiv,
striile olfactive şi substanţa perforată anterioară.
Bulbul olfactiv, situat în şanţul olfactiv de pe faţa inferioară a lobului frontal este
situat pe lama ciuruită a etmoidului prin intermediul căreia recepţionează filetele nervilor
olfactivi.
Tractul olfactiv continuă posterior bulbul olfactiv. La nivelul unghiului anterior al
substanţei perforate anterioare prezintă trigonul olfactiv care apare ca o mică îngroşare.
Trigonul se desface în 3 strii olfactive: laterală, intermediară şi medială.
Substanţa perforată anterioară este delimitată anterior de striile olfactive laterală şi
medială şi posteromedial de tractul optic.
Lobul olfactiv posterior cuprinde zonele olfactive şi nucleul amigdalian.
Nucleul amigdalian este format dintr-un complex de formaţiuni cenuşii situate
superior, medial şi inferior de extremitatea anterioară a cornului sfenoidal al ventriculului
lateral.
Circumvoluţia intralimbică este formată din:
- indusium griseum, o lamă subţire de substanţă cenuşie dispusă pe faţa superioară a
corpului calos. În indusium griseum se găsesc două lame de substanţă albă ce
alcătuiesc nervii lui Lancisi.
- pedunculii corpului calos ce continuă anterior indusium griseum;
- cornul lui Ammon (hipocampul), fimbria hipocampului şi girusul dentatus situate
inferior;
- stâlpii posteriori ai fornixului şi fasciola cinerea situate posterior;
Figura 79: Formaţiunile paleocorticale (lobul olfactiv anterior şi posterior) (după Albu)
1.Bulb olfactiv; 2. Stria olfactivă intermediară; 3. Tubercul olfactiv; 4. Fisura interemisferică;
5. Lamina terminalis; 6. Bandeleta diagonală Broca; 7. Stria olfactivă medială; 8. Chiasma
optică; 9. Tract optic; 10. Bandeleta Giacomini; 11. Girus parahipocampic; 12. Şanţ colateral
(temporooccip. medial); 13. Girus uncinat; 14. Girus semilunaris; 15. Aria entorinală; 16.
Fisura rhinalis; 17. Substanţa perforată anterioară; 18. Girus ambiens; 19. Stria olfactivă
laterală; 20. Şanţul cruciform şi girusurile orbitale; 21. Trigon olfactiv.
Trebuie precizat că rinencefalul şi sistemul limbic nu se suprapun structural,
conexional şi funcţional.
Rinencefalul cuprinde părţi corticale precum şi nuclei subcorticali cu funcţii olfactive,
senzoriale şi reflexe, care se intrică cu structurile şi funcţiile sistemului limbic, implicând
olfacţia în comportamentul emoţional.
Sistemul limbic primeşte informaţii olfactive, dar este un complex corticosubcortical
mai extins structural şi funcţional, fiind preponderent implicat în funcţiile comportamentale
emoţionale, gnozice, motivaţionale, vegetative, endocrine şi chiar motorii (figura 69).
Figura 80: Structura bulbului olfactiv (după Albu)
I.Fibrele stratului olfactiv; II. Strat granular intern; III. Stratul celulelor mitrale; IV. Strat
granular extern; V. Stratul glomerulilor simpatici şi a spaţiilor interglomerulare; VI. Stratul
fibrelor nervului olfactiv; 1. Celulă mitrală; 2. Axonul celulei mitrale; 3. Dendrita celulei
mitrale; 4. Glomerul olfactiv; 5. Celule periglomerulare; 6. Celula amacrină; 7.Celulele
stratului granular ext. (molecular); 8. Fibră aferentă bulbului olfactiv; 9. Celulele olfactive ale
mucoasei nazale.
CONFIGURAŢIE INTERNĂ
Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
SUBSTANŢA CENUŞIE se găseşte la periferie şi formează scoarţa cerebrală
(cortexul cerebral), în profunzime aceasta fiind alcătuită din nucleii centrali.
SCOARŢA CEREBRALĂ are o suprafaţă medie de 22.000 cm pătraţi şi este formată
din alocortex (alo=variat, diferit) şi izocortex (izo=asemănător). Alocortexul este la rândul
său format din arhicortex şi paleocortex, ambele fiind constituite din trei straturi de celule.
Figura 81: Conexiunile sistemului limbic (după Albu)
TO – tubercul olfcativ; NS – nuclei septali; CC –corp calos; T – talamus; U – uncus şi nucleul
amigdalian; CM – corp mamilar; NH – nucleu habenular; NR – nucleul roşu; OB – oliva
bulbară; TCS– tubercul cvadrigemen superior; TCI – tubercul cvadrigemen inferior; 1. Nerv
olfactiv; 2. Tract olfactiv; 3. Strii longitudinale, fasciola cinerea, fascia dentata, bandeleta
Giacomini; 4. Fornix, corn Ammon, fimbria; 5. Stria medulară; 6. Eferenţă spre ncl. mamilar;
7.Fibre uncomamilare prin stria semicirculară; 8. Eferenţă spre nucleul interpeduncular; 9.
Eferenţă mamilorubrică; 10. Eferenţă mamilotectală; 11. Eferenţe habenulotectale; 12. Fibre
tectodescendente; 13. Fasciculul logitudinal posterior; 14. Bulb olfactiv.
La nivelul arhicortexului întâlnim un strat superficial molecular, un strat granular,
receptor şi un strat piramidal, polimorf. Corespunde circumvoluţiei intralimbice.
Aferenţele arhicortexului sosesc de la (tabelul 26):
- ariile septale
- girus cinguli
- hipotalamus
- talamus
Tabelul 26: Aferenţele scoarţei cerebrale
Aferenţe Eferenţe Funcţii Straturi
Arhicortex
De la ariile septale,
ginusul cinguli,
talamus şi
hipotalamus
Spre nucl. ant. al
talamusului,
nucl.
hipotalamusului,
girusul
hipocampului,
faţa superioară a
corpului calos
nucleul
habenular
-determină
comp. emotiv,
agresiv şi
depresiv
-elaborarea
expresiilor
emoţionale
-realiz. reacţii
vegetative de
plăcere/repulsie
-superficial
molecular
-granular receptor
-piramidal
polimorf
Paleocortex
-de la
filetele n. olfactiv
pt. bulbul olfactiv
Tractul olfactiv,
spaţiul perforat
ant. , ariile olf.
primare, nucl
amigdalian pt.
striile olfactive
-conţine centrii
senzoriali,
integrativi şi
asociativi
olfactivi
-superficial
molecular
-piramidal şi
granular
-polimorf
Axonii cel.mitra-
le pt. tractul
olfactiv
Idem Idem
-stria olfactivă lat.,
talamusul şi
hipotalamusul,
mezencefalul pt.
nucl. amigdalian
Stria terminală,
hipotalamusul
ant., ariile
septale, scoarţa
cerebrală
temporală,
talamusul,
Idem Idem
formaţia
reticulată
mezencefalică
pt. nucl.
amigdalian
-nucl. amigadalian,
subst. perforată
ant.,bulbul olfactiv,
hipocampul,
hipotalamusul,
formaţia reticulată
mezencefalică pt.
ariile septale
-hipocamp,
hipotalamus,
nucl. habenulei,
formaţia
reticulată
mezencefalică
pt. ariile septale
Idem Idem
Eferenţele arhicortexului se îndreaptă spre:
- nucleii anteriori ai talamusului;
- nucleii hipotalamusului;
- nucleul habenular;
- girusul hipocampului;
- faţa superioară a corpului calos
Funcţiile arhicortexului
Arhicortexul are rol în determinarea comportamentului emotiv, agresiv sau depresiv al
individului şi în elaborarea expresiilor emoţionale. Datorită conexiunilor sale cu
hipotalamusul participă la realizarea reacţiilor vegetative de plăcere sau de repulsie. Se
pare că el ar juca un rol important şi în memoria recentă, prin stocarea faptelor recente.
Paleocortexul corespunde circumvoluţiei limbice fiind alcătuit din 3 straturi: un strat
superficial molecular, un strat piramidal şi granular şi un strat polimorf.
Paleocortexul include un lob olfactiv anterior şi unul posterior. Lobul olfactiv anterior
este format din bulbul olfactiv, tractul olfactiv, trigonul olfactiv, striile olfactive şi substanţa
perforată anterioară, în timp ce lobul olfactiv posterior este format din nucleul amigdalian şi
zonele olfactive.
Aferenţele paleocortexului sosesc de la:
- filetele nervilor olfactivi pentru bulbul olfactiv;
- axonii celulelor mitrale din bulbul olfactiv pentru tractul olfactiv;
- stria olfactivă laterală, talamus, hipotalamus, mezencefal pentru nucleul amigdalian;
- nucleul amigdalian, substanţa perforată anterioară, bulbul olfactiv, hipocamp,
hipotalamus, formaţiunea reticulară a mezencefalului pentru ariile septale
Eferenţele paleocortexului se îndreaptă spre:
- tractul olfactiv în cazul bulbului olfactiv;
- spaţiul perforat anterior, ariile olfactive primare şi nucleul amigdalian pentru striile
olfactive;
- stria terminală, hipotalamusul anterior, ariile septale, scoarţa cerebrală temporală,
talamus, formaţiunea reticulară mezencefalică pentru nucleul amigdalian;
- hipocamp, hipotalamus, nucleul habenulei, formaţiunea reticulară a mezencefalului
pentru ariile septale
Paleocortexul reprezintă adevăratul creier olfactiv la nivelul căruia sunt situaţi centrii
senzoriali, integrativi şi asociativi olfactivi.
Nucleul amigdalian este un centru olfactiv primar, îndeplinind funcţii importante în
comportamentul emoţional, în coordonarea reacţiilor motorii de apărare, în dirijarea activităţii
vegetative precum şi în coordonarea funcţiilor şi manifestărilor sexuale
Izocortexul corespunde neocortexului şi prezintă şase straturi de celule:
1. zona moleculară (plexiformă) cu celule puţine, plexuri dendritice şi axoni de asociaţie
2. stratul granular extern, dens cu celule polimorfe
3. stratul celulelor piramidale externe, cu celule mici piramidale
4. stratul granular intern, mai îngust decât celelalte straturi
5. stratul celulelor piramidale interne (celule piramidale mari Betz)
6. stratul celulelor fuziforme
Stratul 1 prezintă conexiuni de suprafaţă şi de apropiere. Straturile 2 şi 4 sunt straturi
aferente, de recepţie. Straturile 3 şi 5 sunt straturi efectorii, în timp ce stratul 6 reprezintă un
strat al relaţiilor interemisferice.
În funcţie de dezvoltarea diferitelor straturi celulare izocortexul este împărţit în
homotipic şi heterotipic.
Izocortexul homotipic, în care straturile se deosebesc net unul de celălalt este
reprezentat în lobii frontal, parietal şi temporal inferior. Este caracterizat prin funcţiile sale
asociative.
Izocortexul heterotipic este caracterizat prin absenţa unuia din cele 6 straturi.
Deosebim izocortex agranular în girusul precentral, izocortex granular în girusul postcentral.
Neocortexul reprezintă punctul de întâlnire a tuturor căilor senzitive şi senzoriale, de
plecare a căilor motorii voluntare şi mare parte din cele semivoluntare, a căilor asociative cele
mai importante. Ca urmare a conexiunilor cu toate etajele nevraxului la nivelul neocortexului
se organizează centrii de proiecţie, receptori şi efectori, precum şi centrii asociativi cu
activitate conştientă, psihică, cu trăsături proprii personalităţii.
ARIILE CORTICALE (figura 72 şi 73)
Ariile corticale reprezintă porţiuni de la nivelul emisferelor cerebrale care nu au o
delimitare concretă. Acestea sunt determinate pa baza funcţiei pe care o anumită parte din
creier o are. Reprezintă o parcelare a suprafeţei cortexului cerebral aşa cum a fost elaborată de
Brodman în 1909. Acest autor a descris 52 de arii, numerotarea ariilor neavând nici o
semnificaţie, deoarece au fost numerotate în ordinea cercetării şi descrierii lor. Brodman a
încercat să prezinte ariile corticale ca o suprapunere ale unor aspecte citoarhitecturale cu
funcţiile acestora. Împărţirea în arii a scoarţei cerebrale a mai fost făcută şi de alţi autori.
Campbell descrie 20 de arii, von Economo 109 arii, iar Vogt descrie peste 200 de arii
corticale. Există patru grupe de arii şi anume arii corticale motorii, arii corticale senzitive, arii
corticale neurovegetative şi arii corticale psihice.
ARIILE CORTICALE MOTORII (CENTRII EFECTORI) sunt reprezentate de arii
ale motricităţii voluntare, arii ale motricităţii automate şi arii supresive.
Tabelul 27: Ariile motorii
Localizare
Arii ale
motricităţii
voluntare
Aria 4 Brodman -pe faţa externă a ginusului frontal ascendent
-de-a lungul scizurii lui Rolando
-pa faţa int. în porţ ant. a lobului paracentral
Aria 8 Brodman -la nivelul ginusului frontal 2 (F2)
Aria 19
Brodman
-la nivelul lobului occipital
Arii ale
motricităţii
Corticoastriate Aria 6 Brodman -în porţ posterioară a F1 şi F2
automate
Aria 4 Brodman Vezi mai sus
Cortico neo-
cerebeloase
Aria 6a Vezi mai sus
Aria 6b Vezi mai sus
Aria 22 - la nivelul ginusului temporal 1 (T1)
Ariile 1,2,3,5 - la nivelul ginusului parietal
ascendent şi la nivelul P1
Ariile supresive Aria 19 Brodman Vezi mai sus
Aria 4 şi Aria 2 -de o parte şi de alta a ariei
somatico-motorii
Aria 8 -pe faţa externă a lobului frontal
Aria 24 -pe faţa internă a lobului frontal
Ariile motricităţii voluntare sunt aria 4 Brodman, aria 8 Brodman şi aria 19 Brodman.
Aria 4 Brodman este situată pe faţa externă a girusului frontal ascendent de-a lungul buzei
anterioare a scizurii lui Rolando, iar pe faţa internă în porţiunea anterioară a lobului
paracentral. Aici există o somatotopie precisă de sus în jos în care apar laringele, faringele,
muşchii masticatori, limba, faţa, gâtul mâna, antebraţul, braţul, toracele şi abdomenul,
gambele, picioarele. Centrii muşchilor gambei şi piciorului trec pe faţa internă a lobului
frontal unde ocupă porţiunea anterioară a lobulului paracentral. Grafic se realizează
homunculusul motor. Întinderea suprafeţei corticale de reprezentare a unui muşchi depinde de
bogăţia inervaţiei sale precum şi de fineţea mişcărilor pe care trebuie să le execute şi
nicidecum de volumul muşchiului respectiv. Din aria 4 axonii celulelor piramidale trec în
structura fasciculului piramidal. Datorită încrucişării fasciculelor piramidale acţiunea ariei 4
se exercită asupra jumătăţii opuse a corpului.
Figura 82: Ariile corticale (după Lazorthes)
Leziunile ariei 4 determină o paralizie flască într-un teritoriu muscular bine precizat, în
funcţie de localizarea leziunii pe girusul precentral.
Aria 8 Brodman se găseşte la nivelul girusului frontal 2 şi are rol în motricitatea oculo-
cefalogiră voluntară (mişcarea ochilor şi mişcările conjugate ale ochilor şi capului).
Excitarea ariei 8 Brodman produce o deviere a globilor oculari, uneori şi a capului de
partea opusă excitaţiei, midriază, lărgirea fantei palpebrale. Extirparea sau lezarea acestei arii
produce o paralizie trecătoare a mişcărilor conjugate ale globilor oculari de partea opusă
leziunii. Dacă se extirpă bilateral această arie apare o neglijare a spaţiului înconjurător,
nerecunoaşterea obiectelor din jur precum şi a stimulilor acustici, optici şi tactili.
Aria 19 este situată la nivelul pliului curb. Reprezintă un centru cortical oculocefalogir
şi reflex la incitaţiile vizuale.
Din ariile motricităţii automate fac parte ariile corticostriate, ariile cortico-
neocerebeloase şi ariile supresive.
Ariile corticostriate sunt în număr de două, şi anume aria 6 Brodman şi aria 4
Brod man. Aria 6 Brodman este situ ată în p orţiu nea p osterioară a giru sului frontal 1 şi a
girusului frontal 2, şi în porţiunea anterioară a girusului frontal ascendent. Aria 6 Brodman are
rol în coordonarea mişcărilor automate şi voluntare, care contribuie la realizarea gesturilor
complexe. Această coordonare se realizează pe circuitul cortico-ponto-cerebelo-dento-talamo-
cortical. Aria 6 are strânse relaţii funcţionale cu aria 4 faţă de care are o acţiune facilitatoare.
Figura 83: Ariile corticale (după Lazorthes)
1. Arii motorii; 2. Arii senzitive; 3. Arii vizuale; 4. Arii olfactive.
Experimental aria 6 apare mai puţin excitabilă decât aria 4 , excitabilitatea sa fiind
facilitată de stimularea neocerebelului şi deprimată de ariile corticale supresive. După
distrugerea ariei 4 şi excitarea ariei 6 se pot obţine răspunsurile specifice ariei 6: mişcări
automate complexe controlaterale, globale care interesează grupele de muşchi sinergici.
Distrugerea ariei 6 nu determină paralizii ci o apraxie motorie cu uitarea automatismelor
însuşite anterior.
Aria 4 Brodman are şi rol extrapiramidal.
Ariile corticoneocerebeloase sunt reprezentate de :
Aria 6a şi Aria 6b, de la nivelul cărora pleacă fasciculul frontopontin,
Aria 22, care se găseşte la nivelul girusului temporal 1, şi de la care pleacă fasciculul
temporopontin;
Ariile 1, 2, 3 şi 5, situate la nivelul girusului parietal ascendent şi a girusului parietal 1,
acestea formând fasciculul parieto-pontin.
Ariile supresive inhibă motricitatea voluntară. Din aceste arii face parte:
Aria 4s şi aria 2 de o parte şi alta a ariei somatomotorii
Aria 24 pe faţa internă a lobului frontal
Aria 8 pe faţa externă a lobului frontal
Aria 19 occipitală.
ARIILE CORTICALE SENZITIVE se împart în arii ale sensibilităţii generale şi arii
senzoriale. Din ariile sensibilităţii generale fac parte:
Ariile 1, 2, 3 şi 5 Brodman.
Tabelul 28: Ariile senzitivosenzoriale
LOCALIZARE
ARIILE SENSIBILITĂŢII
GENERALE
Aria 3 Brodman La nivelul girusului parietal
ascendent
Aria 1 şi 2 Brodman În porţiunea post. A gir.PA
Aria 5 Brodman În porţ. ant a gir. P1 şi P2
ARIILE SENZORIALE
Ariile
auditive
Aria 41
Brodman
De-a lungul scizurii lui
Sylvius
Aria 42
Brodman
Lângă aria 41
Aria 22
Brodman
Pe lobul temporal stg.
Ariile
vizuale
Aria 17
Brodman
La nivelul scizurii calcarine
Aria 18
Brodman
Pe faţa inf şi ext a lobului
occipital
Aria 19
Brodman
Idem
Ariile gusta-
tive şi ol-
factive
La nivelul girusului parietal
ascendent
Pe faţa internă a lobului frontal
Aria 3 se găseşte la nivelul girusului parietal ascendent şi formează homunculusul
senzitiv. De jos în sus sunt reprezentate capul, membrele superioare, trunchiul, membrele
inferioare. (homunculus senzitiv, descris de Penfield) Proiecţia corticală a mâinii şi a
degetelor ocupă o suprafaţă egală cu cea a trunchiului membrelor superioare şi inferioare
împreună.
Ariile 1 si 2 sunt situate în porţiunea posterioară a girusului parietal ascendent şi sunt
arii somatopsihice. Acestea sunt responsabile de discriminarea cantitativă şi calitativă a
senzaţiilor.
Aria 5 Brodman se găseşte în porţiunea anterioară a girusului parietal 1 şi a girusului
parietal 2. Ea este responsabilă de recunoaşterea senzaţiilor şi perceperea acestora.
Ariile sezoriale sunt ariile sensibilităţii auditive, vizuale şi arii ale sensibilităţii
gustative şi olfactive.
Ariile sensibilităţii auditive sunt reprezentate de:
Aria 41 Brodman, care se situează de-a lungul scizurii lui Sylvius, fiind o arie auditivă
senzorială. Este localizată pe faţa superioară a girusului temporal superior. Prin stimularea
electrică sau sonoră a organului lui Corti s-a putut dovedi că acesta se proiectează punct cu
punct la nivelul ariei 41. Leziunile ariei 41 nu duc la surditate ci la hipoacuzie bilaterală
Aria 42 Brodman, situată lângă aria 41, care este responsabilă de perceperea cuvintelor
şi a melodiilor. Este o arie auditivă psihică şi auditivognozică. Posterior de aceste două arii se
găsesc ariile vestibulare.
Aria 2 2 Brod man cu rol au diog nozic şi au diopsihic. Aria 2 2 d e p e lobul temp oral
stâng este încadrată într-o zonă complexă a gândirii verbale. Distrugerea acestei arii determină
agnozia verbală: bolnavul nu înţelege sensul cuvintelor rostite.
Din ariile sensibilităţii vizuale fac parte ariile 17, 18 şi 19 din lobul occipital.
Aria 17 Brodman se găseşte la nivelul scizurii calcarine şi pe versantul extern al
lobului occipital, aceasta fiind aria vizuală primară. Pe aria 17 a lobului occipital stâng se
proiectează jumătatea nazală a retinei ochiului drept şi jumătatea temporală a retinei ochiului
stâng. Pe aria 17 din dreapta se proiectează jumătatea temporală a retinei ochiului drept şi
jumătatea nazală a retinei ochiului stâng. Cadranele superioare ale retinei se proiectează pe
buza superioară a scizurii calcarine, iar cadranele inferioare pe buza inferioară a scizurii
calcarine. Leziunile localizate la nivelul ariei 17 de pe un emisfer determină hemianopsie
temporală homolaterală şi hemianopsie nazală controlaterală. Leziunile care interesează ariile
17 de pe ambele emisfere determină cecitatea de tip cortical.
Ariile 18 şi 19 sunt situate pe faţa externă şi inferioară a lobului occipital. Ele sunt
responsabile de perceperea formelor, a dimensiunilor şi de orientarea în spaţiu. Distrugerea
ariei 19 de pe faţa laterală a emisferului stâng determină agnozia vizuală. Fără a fi orb
bolnavul nu poate înţelege sensul cuvintelor scrise.
Ariile sensibilităţii gustative şi olfactive se găsesc la nivelul girusului parietal
ascendent şi la nivelul feţei interne a lobului frontal. Acestea sunt în releu cu circumvoluţia
limbică, şi sunt de două feluri, primare şi secundare.
Ariile senzitivosenzoriale ale lui Brodman pot fi grupate pe baza funcţiilor lor în:
- arii primare (I ), de recepţie;
- arii secundare (II), de percepţie;
- arii terţiare (III), de recunoaştere, gnozice.
ARIILE NEUROVEGETATIVE sunt reprezentate de:
Aria 6 Brodman, care prin stimulare scade activitatea simpaticului. Ablaţia ei
bilaterală determină fenomene de hiperactivitate simpatică: tahicardie, diminuarea activităţii
intestinale.
Aria 13 Brodman se găseşte pe faţa inferioară a lobului frontal în porţiunea
posterioară a girusului orbitar lateral. Stimularea ei duce la creşterea tensiunii arteriale.
Aria 14 Brodman se găseşte la nivelul circumvoluţiei orbitare interne. Are acţiune
asupra respiraţiei şi circulaţiei.
Aria 38 Brodman se găseşte la nivelul lobului temporal. Stimularea ei determină
creşterea tensiunii arteriale.
Aria 24 Brodman se găseşte la nivelul porţiunii anterioare a circumvoluţiei
perilimbice. Are rol supresiv asupra întregului sistem nervos vegetativ.
ARIILE CORTICALE PSIHICE sunt situate în porţiunea prefrontală şi sunt
reprezentate de:
Aria 9 Brodman;
Aria 10 Brodman;
Aria 11 Brodman;
Aria 12 Brodman;
Aria 46 Brodman;
Aria 47 Brodman.
Aceste arii au rol în cunoaşterea corpului, în memorie, limbaj, nivel superior de
integrare şi în predominenţa unui emisfer.
Funcţional cortexul prefrontal medial este important în asocierea audiovizuală. În
ansamblu cortexul prefrontal este implicat funcţional şi în aprecierea şi înţelegerea expresiilor
emoţionale normale şi abilitatea de planificare a acţiunilor succesive. Ambele emisfere
contribuie la realizarea acestor funcţii, astfel încât leziunile unilaterale vor avea ecouri relativ
reduse.
Emisferele cerebrale nu sunt strict identice nici morfologic nici funcţional. Urmare a
acestei afirmaţii apare noţiunea de emisfer dominant, mai ales din punct de vedere funcţional,
existând funcţii care nu sunt reprezentate în ambele emisfere. Fiecare emisfer selectează
informaţiile pentru care prezintă dominanţă, le prelucrează şi le transferă prin comisurile
interemisferice celuilalt emisfer care adaugă eventual ceva la prelucrarea informaţiei, înainte
de a se elabora o comandă. Dominanţa este un caracter ereditar, ce poate fi influenţată şi prin
educaţie. De exemplu un stângaci poate fi învăţat să scrie cu mâna dreaptă sau să mănânce cu
mâna dreaptă. Dacă un dreptaci îşi pierde membrul drept, va fi obligat să devină stângaci, fapt
ce se va reflecta şi în reorganizarea dominanţei emisferului drept, care ţine sub control
membrul superior stâng. Un alt exemplu de dominanţă îl reprezintă centrii limbajului articulat
din emisferul stâng, ariile Brodman 39, 40, 44 şi 45. Limbajul articulat este format din litere,
silabe, cuvinte, propoziţii şi fraze care au ca scop transmiterea de mesaje. Aparatul fonator
este coordonat în actul vorbirii de către unii centrii corticali ce formează poligonul vorbirii lui
Pierre Marie.
Centrul motor al limbajului vorbit este situat în partea inferioară a girusului precentral,
nu departe de centrii mimicii şi gesticii.
Centrul motor al limbajului scris se găseşte în extremitatea posterioară a girusului
frontal mijlociu, anterior de centrul motor al mâinii şi degetelor.
Centrul senzitiv al limbajului vorbit se află în partea mijlocie a girusului temporal
superior, anterior de segmentul central al căii auditive.
Centrul senzitiv al limbajului scris se află în regiunea pliului curb, la extremitatea
posterioară a şanţului temporal superior.
Leziunile centrilor limbajului articulat vor duce la afazia de expresie, afazia motorie
sau afazia de identificare.
În afazia de expresie ce apare în urma unei leziuni ce interesează ariile 44 şi 45
Brodman din lobul frontal bolnavul nu poate articula cuvintele sau nu le poate scrie.
În afazia pură ce interesează aceleaşi arii bolnavul nu îşi poate exprima ideile pe care
le are.
În afazia de identificare apar cecitatea verbală sau alexia şi surditatea verbală.
Cecitatea verbală apare în urma unei leziuni ce interesează ariile 39 şi 40 Brodman în care
bolnavul nu poate citi şi nu poate înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. În surditatea verbală
,consecutivă unei leziuni ce se localizează în regiunea mijlocie a girusului temporal superior
bolnavul nu poate recunoaşte cuvintele vorbite, iar vorbirea sa este cu greşeli pe care nu le
sesizează.
Sintetizând emisferul dominant conţine centrul limbajului articulat şi este implicat în
funcţiile de vorbire, scriere, stereognozie, descriere verbală, analiză matematică. Emisferul
minor răspunde de stereognozie, construcţiile spaţiale (geometrie), ideaţie, muzică, poezie,
sinteză temporală.
NUCLEII CENTRALI
Nucleii centrali sunt în număr de patru şi sunt reprezentaţi de nucleul caudat, nucleul
lenticular, claustrul şi nucleul amigdalian (tabelul 29).
Tabelul 29: Nucleii centrali
Localizare şi Raporturi
Nucleul caudat
Capul
-anterior – genunchiul corpului calos
-lateral răspunde braţului ant. : al capsulei interne
-înaintea extremităţii ant. a talamusului
Corpul
-marginea med. delimitează cu talamusul şanţul
optostriat
-marginea laterală răspunde locului de fuzionare
dintre corpul calos şi centrul oval
-faţa sup. participă la formarea planşeului cornului
frontal
Coada -deasupra ventriculului lateral
Mărginit de capsula internă şi externă
Nucleul lenticular
Baza răspunde lobului insulei
Faţa sup. -raport cu braţul anterior şi posterior al capsulei
interne
Faţa inf. -corespunde regiunii sublenticulare
Extrem. ant. -unită de corpul şi coada nucl. caudat prin punţi
de subst. cenuşie
Extrem. post. -răspunde porţiunii retrolenticulare a capsulei
interne
Claustrum
-lateral de nucl. lenticular
-medial de scoarţa lobului insulei
Faţa medială -delimitează cu nucl. lenticular capsula externă
Faţa laterală -separată de scoarţa lobului insulei prin capsula
extremă
Nucleul amigdalian Deasupra şi ant. de extremitatea ant. a lobului temporal
1.Nucleul caudat are aspect de virgulă şi este situat în jurul talamusului. Prezintă un cap, un
corp şi o coadă.
Capul nucleului caudat este separat de capul celui de partea opusă printr-un sept.
Este voluminos fiind situat înaintea extremităţii anterioare a talamusului. Anterior se
pune în raport cu genunchiul corpului calos. Lateral răspunde braţului anterior al capsulei
interne. Capul nucleului caudat este separat de corp printr-un plan convenţional, frontal trasat
prin gaura lui Monro.
Corpul se întinde până la extremitatea posterioară a talamusului, mergând de-a lungul
marginii superolaterale a talamusului. Faţa superioară a corpului participă la formarea
planşeului cornului frontal. Faţa inferioară este în raport cu capsula internă.
Marginea medială delimitează cu talamusul şanţul optostriat. Marginea laterală răspunde
locului de fuzionare dintre corpul calos şi centrul oval.
Coada ocoleşte extremitatea posterioară a talamusului şi segmentul retrolenticular al
capsulei interne, apoi se plasează în tavanul prelungirii sfenoidale a ventriculului lateral.
2.Nucleul lenticular are forma unei piramide triunghiulare cu vârful dispus înauntru şi în jos,
fiind mărginit de capsula internă respectiv externă. Este situat lateral şi pe un plan inferior
nucleului caudat. Baza nucleului este convexă şi răspunde lobului insulei, de care este separat
prin capsula externă, claustru şi capsula extremă. Faţa superioară este în raport cu braţul
anterior şi posterior al capsulei interne, iar faţa sa inferioară corespunde regiunii
sublenticulare. Nucleul lenticular prezintă o extremitate anterioară, care este unită de capul şi
coada nucleului caudat prin punţi de substanţă cenuşie, şi o extremitate posterioară , care
răspunde porţiunii retrolenticulare şi capsulei interne.
Nucleul caudat şi nucleul lenticular sunt descrişi împreună sub numele de corp striat.
Denumirea de striaţi se datorează aspectului pe care-l prezintă pe secţiuni: strii cenuşii
alternative cu benzi de substanţă albă.
STRUCTURA CORPILOR STRIAŢI
La nivelul corpilor striaţi deosebim paleo şi neostriatul
Paleostriatul este format din porţiunea medială a nucleului lenticular, de culoare mai
deschisă numită din această cauză palidum.
Neostriatul este format din nucleul caudat şi din porţiunea laterală a nucleului
lenticular numită putamen. Putamenul are o culoare mai închisă decât restul nucleului
lenticular, de care este separat prin lama medulară externă.
În general se consideră că celulele de talie mică ale neostriatului sunt celule de
asociaţie, în timp ce celulele mari ale neostriatului şi paleostriatului sunt celule care emit
eferenţe.
CONEXIUNILE CORPILOR STRIAŢI
1. Aferenţele sosesc de la:
- scoarţa cerebrală, ariile 8, 4, 45, 2, 24 pentru nucleul caudat;
- scoarţa cerebrală, ariile 6, 4, 1 pentru putamen;
- scoarţa cerebrală, ariile 6, 4, 5 pentru palidum;
- talamus pentru palidum şi capul nucleului caudat;
- substanţa neagră.
2. Eferenţele se îndreaptă spre:
- regiunea sublenticulară prin ansa lenticulară (ansa lenticulares) . Ansa se formează pe
faţa inferioară a nucleului lenticular prin confluenţa fibrelor sosite de la putamen, palidum şi
nucleul caudat.
- regiunea suboptostriată, nucleii hipotalamici, nucleul roşu, zona incerta, corpul lui Luys,
formaţiunea reticulară a mezencefalului prin fasciculul lenticular. Fasciculul lenticular se
formează pe faţa superioară a nucleului lenticular, traversează segmentul posterior al capsulei
interne şi pătrunde în regiunea subtalamică unde se plasează între zona incerta şi corpul lui
Luys. Se întâlneşte cu ansa lenticulară după ce depăşeşte aceste regiuni.
3. Conexiunile interstriate constituie sisteme de fibre care leagă între ele corpii striaţi
homolaterali. Fibrele care pleacă de la nucleul caudat ajung la putamen şi parţial la palidum,
iar fibrele plecate de la putamen ajung la palidum.
Relaţia interstriată se stabileşte de la neostriat spre paleostriat cu rolul de a controla şi
inhiba paleostriatul.
Nucleul caudat este conectat cu nucleul lenticular pe toată întinderea sa, dar aceste
fibre de asociaţie sunt mai numeroase la nivelul capului şi corpului caudatului.
În afară de conexiunile caudat-lenticulare, din această categorie mai fac parte şi
sistemele de fibre radiate care leagă putamenul cu palidul.
4. Căi comisurale Anterior de pedunculii cerebrali, între nucleii lenticulari, în regiunea
sublenticulară se formează comisura interlenticulară sau stria lui Meynert.
FUNCŢIILE CORPILOR STRIAŢI
Corpii striaţi îndeplinesc următoarele funcţii:
- de reglare a tonusului postural;
- de elaborare a mişcărilor automate sau semiautomate (deglutiţie, scris, vorbit, gesturi
profesionale intrate în automatism);
- de reglare a tonusului muscular în cadrul diferitelor atitudini.
În anasamblul acestor funcţii neostriatul are o acţiune de inhibiţie a scoarţei motorii şi
a mişcărilor elaborate la nivel cortical concomitent cu reducerea difuză a tonusului cortical.
Palidul are o acţiune de facilitare a tonusului muscular şi a mişcărilor, concomitent cu o
acţiune de ridicare a tonusului cortical.
Cele două zone ale corpilor striaţi nu acţionează izolat. Ele controlează reglarea
activităţii motorii atât la nivel cortical cât şi la periferie prin intermediul centrilor motori
subiacenţi.
Lezunile corpilor striaţi duc la apariţia :
a)-mişcărilor involuntare manifestate prin:
- tremurături;
-hemibalism (mişcări necoordonate de proiecţie anterioară a umărului);
-mişcări coreoatetozice.
b)- tulburărilor de tonus.
3. Claustrum reprezintă o formaţiune cu grosimea de 2-3 mm, alungită cu concavitatea
spre interior. Este situat lateral de nucleul lenticular şi medial de scoarţa lobului insulei. Faţa
sa medială, uşor concavă delimitează cu nucleul lenticular capsula externă, în timp ce faţa sa
laterală este separată de scoarţa lobului insulei prin capsula extremă.
4 .Nucleul amigdalian este situat deasupra şi anterior de extremitatea anterioară a lobului
temporal, şi este în relaţie cu funcţia olfactivă. Îndeplineşte funcţii importante în
comportamentul emoţional, în coordonarea reacţiilor motorii de apărare, în dirijarea activităţii
vegetative şi în coordonarea funcţiilor şi manifestărilor sexuale. Leziunile experimentale ale
nucleului amigdalian au determinat la animalele de experienţă stări de hipersexualitate.
SUBSTANŢA ALBĂ este formată din fascicule de fibre mielinizate, care se interpun
între scoarţă şi nucleii bazali, formând în fiecare emisfer o masă semiovalară denumită centrul
oval Vieussens. Fibrele sunt dispuse în trei grupe.
Primul grup este constituit din fascicule de proiecţie ascendente şi descendente.
Acestea vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală spre sau de la formaţiunile subiacente. Fibrele
de proiecţie cele mai importante se organizează în masa de substanţă albă a capsulelor, dintre
care cea mai bine dezvoltată este capsula internă.
Al doilea grup este format de fibrele de asociaţie, cu orientare îndeosebi sagitală ce se
organizează în fascicule de asociaţie intraemisferică. Conectează diferitele arii ale aceluiaşi
emisfer.
Al treilea grup este reprezentat de fascicule interemisferice (comisurale), care au
orientare transversală şi asigură conexiunea între cele două emisfere. Comisurile (fasciculele
interemisferice) se pot împărţi în mari şi mici.
1. CAPSULA INTERNĂ. Este o formaţiune ce apare târziu. Mielinizarea căilor
piramidale se produce după naştere. Fasciculele de proiecţie separă nucleul lenticular
de nucleul caudat formând capsula internă. Are aspectul unui cornet deschis în afară
cu nucleul lenticular în concavitate.
Pe secţiune frontală Charcot (figura 74) (ce trece prin tuberculii mamilari) este o lamă
albă oblică situată în jos şi înauntru între nucleul lenticular şi regiunea sublenticulară la
exterior şi capul nucleului caudat şi talamus în interior. Uneşte centrul oval cu răspântia
substanţei talamice şi sublenticulare.
Figura 84: Secţiune frontală (după Charcot)
1.Talamus; 2. Corp calos; 3. Trigon; 4. Corpul nucleului caudat; 5. Claustru; 6. Nucleul
lenticular; 7. Corp Luys; 8. Coada nucleului caudat; 9. Locus niger.
Pe secţiune orizontală Flechsig (figura 75), ce trece prin extremitatea anterioară şi posterioară
a corpului calos, capsula apare ca o lamă albă care descrie un unghi deschis lateral, în care se
angajează vârful nucleului lenticular. Capsula este formată din 5 segmente:
- un braţ anterior (lenticulocaudat) ce corespunde feţei anterosuperioare a nucleului
lenticular. Este format aproape în întregime din fibre talamofrontale şi frontotalamice;
- un genunchi, corespunzând unghiului superointern a nucleului lenticular. Prin
genunchi trec fasciculul geniculat şi câteva fibre extrapiramidale;
- un braţ posterior (segment lenticulotalamic) prin care trece contingentul cel mai
important al fibrelor motorii. Ceea ce caracterizează fasciculul piramidal este
torsionarea fibrelor sale la nivelul substanţei albe a emisferelor cerebrale. Ca urmare a
acestei torsiuni, fibrele cu originea în partea inferioară a girusului precentral trec prin
extremitatea anterioară a braţului posterior; fibrele cu originea în porţiunea mijlocie a
girusului precentral trec prin partea mijlocie a braţului posterior, iar cele cu originea în
partea superioară a girusului precentral trec prin extremitatea posterioară a braţului
posterior. Torsionarea continuă înspre piciorul mezencefalic, în care fasciculul
piramidal ocupă cele 3/5 mijlocii, fapt care determină somatotopia fibrelor piramidale
în piciorul mezencefalic. Medial şi posterior de fibrele piramidale se plasează
pedunculul talamic superior. Celelalte fibre ale braţului posterior sunt fasciculul
talamic a lui Forel, fasciculul lenticular Forel, fibrele corticonigrice şi corticorubrice
plecate din aria 6;
- un segment retrolenticular corespunzând în afară marginii nucleului lenticular şi
înauntru câmpului triunghiular Wernicke. Prin segmentul retrolenticular trec radiaţiile
optice Gratiolet;
- un segment sublenticular prin care trec fibrele fasciculului temporotalamic Arnold,
fasciculul temporopontin Turck precum şi fibre interstriate.
1.FIBRELE DE ASOCIAŢIE Unesc puncte de pe acelaşi emisfer. Unele din aceste fascicule
sunt scurte şi sunt situate superficial imediat sub scoarţă. Unesc circumvoluţiile alăturate şi
sunt cunoscute sub numele de fibre arcuate sau arciforme. Altele sunt fascicule lungi şi sunt
situate mai profund în substanţa albă.
Figura 85: Secţiune orizontală (după Flechsig)
1.Corpul calos; 2. Nucleul caudat; 3. Nucleul lenticular; 4.Talamus; 5. Epifiza;
6.Nucleul caudat; 7. Corn occipital al ventriculului lateral; 8. Ventriculul III; 9.
Trigonul; 10. Ventricul lateral.
Figura 86:Faţa laterală a emisferelor cerebrale (după Sobota)
1 – Prelungirea anterioară (frontală) a ventriculului lateral; 2 – Partea centrală a ventriculului
lateral ; 3 – Prelungirea inferioară (temporală) a ventriculului lateral; 4 - Prelungirea
posterioară (occipitală) a ventriculului lateral; 5 – Apeductul cerebral Sylvius; 6 – Ventriculul
IV; 7 –Orificiul lateral al lui Luschka; 8 – Recesul lateral; 9 – Orificiul median al lui
Magendie; 10 –Canalul ependimar al măduvei spinării; 11 – Recesul suprapineal; 12 –
Recesul pineal; 13 – Recesul infundibular; 14 – Adeziune intertalamică; 15 – Recesul
supraoptic; 16 – Ventriculul III; 17 – Orificiile interventriculare ale lui Monro; 18 –
Ventriculul lateral
2.FASCICULELE INTEREMISFERICE
-Fasciculele interemisferice mici sunt aşezate pe două planuri, un plan inferior şi altul
superior.
Planul inferior este situat la nivelul ventriculului III, aici găsindu-se comisura lui Gudden,
care leagă cei doi corpi geniculaţi interni, comisura lui Meynert, care uneşte cele două regiuni
sublenticulare, şi comisura subtalamică, care uneşte cele doua regiuni subtalamice.
În planul superior se întâlnesc comisura albă posterioară de la nivelul epifizei, care este o
comisură mezencefalică, comisura interhabenulară, care uneşte cei doi ganglioni ai habenulei,
şi comisura albă anterioară, care uneşte lobii temporali.
-Fasciculele interemisferice mari sunt reprezentate de trigonul cerebral (fornixul)
şi de corpul calos.
TRIGONUL CEREBRAL este format din fibre care unesc între ele ariile
arhicortexului, fiind aşezat pe ventriculul III şi pe talamus. Acesta are formă de “X” cu
extremităţi recurbate şi este constituit dintr-un corp şi patru pilieri (figura 77).
Corpul are formă triunghiulară cu vârful situat anterior. Faţa sa superioară vine în
raport anterior pe linia mediană cu septul lucid şi lateral cu planşeul ventriculului lateral.
Posterior este unită cu corpul calos. Faţa sa inferioară repauzează pe ventriculul III. Unghiul
posterior se continuă cu pilierii posteriori în timp ce unghiul anterior se bifurcă în două
cordoane divergente ce formează pilierii anteriori.
Pilierii anteriori ai fornixului formează între ei un unghi ascuţit limitând împreună cu
extremitatea anterioară a talamusului gaura lui Monro, care trece posterior de comisura albă
anterioară. Aceştia ating în regiunea hipotalamică marginea externă a corpilor mamilari.
Pilierii posteriori sunt în număr de doi la fel ca şi cei anteriori, şi se dirijează în jos şi
în afară împărţindu-se în două bandelete, una internă şi alta externă.
Conexiunile trigonului sunt realizate de fibre longitudinale şi de fibre transversale.
Figura 87. Trigonul cerebral (după Lazorthes)
1.Comisura albă anterioară; 2. Pilierul anterior; 3. Hipocamp; 4. Corpul trigonului; 5.
Pilierul posterior.
Figura 88. Corpul calos (după Lazorthes)
1.Trigonul; 2. Burelet; 3. Comisura cenuşie; 4. Epifiza; 5. Corp mamilar; 6. Hipofiza;
7. Genunchiul corpului calos.
Fibrele longitudinale se dirijează de la pilierii anteriori la cei posteriori, urmând
marginile laterale ale trigonului. Ele prezintă un segment precomisural şi unul postcomisural.
Porţiunea precomisurală trece anterior de comisura anterioară. Merge la aria septală şi
bandeleta diagonală. Porţiunea postcomisurală merge la porţiunea laterală a corpului mamilar
respectiv la talamus şi hipotalamus.
Fibrele transversale merg de la un hipocamp la celălalt.
CORPUL CALOS este cea mai importantă comisură interemisferică. Fibrele sale au
direcţie transversală, astfel căpătând denumirea de radiaţii caloase (figura 78, 79).
Corpul calos prezintă două părţi, şi anume:
- trunchiul corpului calos, format dintr-un corp şi două extremităţi, reprezentate de
burelet în porţiunea posterioară ,şi de genunchi în porţiunea anterioară,
- radiaţiile corpului calos.
Figura 89. Forceps anterior şi posterior (după Lazorthes)
2. Forceps anterior; 2. Forceps posterior.
Faţa superioară a corpului calos este situată la 3 cm de marginea superioară a
emisferelor, genunchiul la 3 cm de polul frontal, iar bureletul la 7-8 cm de polul occipital.
Faţa superioară a corpului calos vine în raport cu indusium griseum, nervii lui Lancisi,
arterele cerebrale anterioare, coasa creierului şi sinusul sagital inferior al durei mater.
Faţa inferioară a corpului calos dă inserţie pe linia mediană septului pelucid, iar spre
extremitatea posterioară fuzionează cu fornixul.
Genunchiul se termină printr-o porţiune efilată, care poartă denumirea de bec, şi care
atinge comisura albă anterioară şi lama supraoptică. Lateral de corpul calos se găseşte
extremitatea posterioară a talamusului. Becul este în raport cu artera cerebrală anterioară şi
arterele comunicante anterioare. El corespunde cisternei optochiasmatice.
Bureletul (splenius) este situat deasupra epifizei delimitând împreună cu aceasta
porţiunea mijlocie a fantei lui Bichat.
Radiaţiile caloase unesc diferite puncte simetrice sau asimetrice ale cortexului. Ele
penetrează în centrul oval şi sunt destinate în totalitate scoarţei cerebrale cu excepţia
formaţiunilor hipocampice şi circumvoluţiei T2.
Fibrele corpului calos sunt dispuse în 3 planuri.
1. Fibrele superioare provin de la:
- faţa externă a emisferului
- lobul paracentral
- partea posterioară a lobului frontal şi a lobului parietal şi temporal
- circumvoluţia corpului calos
- partea superioară a arterei rolandice
1. Fibrele mijlocii vin de la:
- circumvoluţia F2;
- porţiunea mijlocie a circumvoluţiei frontale ascendente (FA);
- circumvoluţia P2;
2. Fibrele inferioare vin de la:
- operculul sylvian;
- porţiunea superioară a lobului temporal;
Fibrele genunchiului unesc lobii frontali în timp ce fibrele bureletului formează
forcepsul posterior.
Corpul calos are rol important în funcţiile psihice, praxice şi gnozice, acestea
necesitând participarea celor două emisfere cerebrale. Secţionarea experimentală a corpului
calos duce la pierderea posibilităţii de transfer interemisferic al informaţiilor. Trevarthen a
dovedit experimental că secţionarea corpului calos şi a chiasmei optice este urmată de o
împiedicare a discriminării vizuale complexe, în timp ce achiziţiile simple se pot transmite de
la un emisfer la celălalt probabil prin intermediul celorlalte comisuri.
O leziune a corpului calos are corespondenţă clinică prin tulburările psihice,praxice şi
gnozice.
Tulburările psihice constau după majoritatea autorilor care le descriu în lipsa de
legătură între idei, bizarerii, tulburări de memorie mai ales pentru faptele recente, dezorientare
temporospaţială, inatenţie.
Tulburările praxice constau în apraxii ideomotorii. După Kaplan apraxia este stângă
dacă i se dau pacientului ordine verbale, dar poate fi dreaptă când acestuia i se dă să descrie
un obiect pe care acesta îl ţine în mâna stângă.
Tulburările gnozice constau în agnozia vizuală pentru obiectele aflate în hemicâmpul
stâng, imposibilitatea de a denumi un obiect ţinut în mâna stângă deşi caracteristicile de formă
sunt descrise corect de bolnav.
VASCULARIZAŢIA EMISFERELOR CEREBRALE
Emisferele cerebrale sunt irigate arterial de ramurile terminale ale arterelor cerebrale
anterioare, mijlocii şi posterioare şi de arterele coroidiene. Aceste ramuri pot să fie lungi, dacă
merg la substanţa albă subcorticală sau scurte dacă irigă scoarţa cerebrală. Ele realizează o
vascularizaţie de tip terminal.
Scoarţa cerebrală prezintă o teritorializare vasculară în raport cu aria de distribuţie a
fiecărei artere cerebrale.
1. Teritoriul arterei cerebrale anterioare cuprinde un teritoriu superficial şi unul
profund (tabelul 30).
a) Teritoriul superficial cuprinde:
- girusul frontal medial, girus cinguli, lobulul paracentral, lobulul patrulater de pe faţa
medială a emisferelor;
- girusul frontal superior, partea superioară a girusurilor precentral, postcentral şi
parietal superior de pe faţa laterală a emisferelor;
- porţiunea medială a lobului occipital de pe faţa inferioară a emisferelor.
b) Teritoriul profund cuprinde:
- porţiunea cranială a corpului calos cu excepţia spleniusului;
- porţiunea cranială a capului nucleului caudat.
2.Teritoriul arterei cerebrale medii cuprinde un teritoriu superficial şi unul profund.
a) Teritoriul superficial cuprinde:
- porţiunea anterioară a girusurilor temporale;
- porţiunea mijlocie a girusului frontal mijlociu;
- porţiunea anterioară a girusului frontal inferior;
- porţiunea laterală a lobului orbital;
- porţiunile inferioare ale girusurilor precentral şi postcentral;
- girusul parietal superior şi inferior;
- porţiunea învecinată a lobului occipital de lobul temporal
b) Teritoriul profund cuprinde:
- putamenul;
- o porţiune din corpul nucleului caudat;
- partea superioară a capsulei interne;
- zona laterală a globusului palid
3.Teritoriul arterei cerebrale posterioare cuprinde:
- cornul lui Ammon;
- porţiunea anterioară a feţei inferioare a lobului temporal cu excepţia polului anterior;
− porţiunea posterioară a girusurilor temporooccipitale
4.Teritoriul arterei coroidiene cuprinde:
- nucleul amigdalian;
- uncusul hipocampului;
- braţul posterior al capsulei interne cu excepţia porţiunii lui superioare;
- o parte din segmentul retrolenticular;
- tavanul cornului occipital al ventriculului lateral.
Tabelul 30: Vascularizaţia emisferelor cerebrale
Teritorii irigate
Artera
cerebrală ant.
Teritoriul
superficial
-girusul frontal medial, girus cinguli, lobulul patrulater
-girusul frontal superior, partea sup. a girusurilor pre şi
postcentral şi parietal sup.de pe faţa laterală a emisferelor
-porţiunea medială a lobului occipital de pe faţa inf. a
emisferelor
Teritoriul
profund
-porţ cranială a corpului calos cu excepţia spleniusului
-porţ cranială a capului nucl. caudat
Artera
cerebrală
medie
Teritoriul
superficial
-porţ. ant. a girusurilor temporale
-porţ. mijl. a girusului frontal mijlociu
-porţ. ant. a girusului frontal inf.
-porţ. lat. a lobului orbital
-porţ. inf. ale girusurilor pre şi postcentral
-girusul parietal sup. şi inf.
-porţ. învecinată a lobului occiptal cu lobul temporal
Teritoriul
profund
-putamen
-o porţ. din corpul nucl. caudat
-partea sup. a capsulei interne
-zona lat. a globusului palid
Artera
cerebrală
posterioară
-cornul lui Ammon
-porţ. ant. a feţei inf. a lobului temporal cu excepţia polului ant.
-porţ. post. a girusurilor temporo-occipitale
Vascularizaţia capsulei interne Braţul anterior al capsulei interne este irigat în 92%
din cazuri de ramuri ale arterei cerebrale medii în timp ce braţul posterior al capsulei este
vascularizat aproape complet de artera coroidiană.
Vascularizaţia nucleului caudat Capul nucleului caudat este irigat de ramurile arterei
cerebrale medii la care se adaugă uneori şi ramuri din cerebrala anterioară. Corpul nucleului
caudat este vascularizat de artera cerebrală medie în timp ce coada nucleului caudat este
vascularizată de artera coroidiană şi uneori şi de artera cerebrală medie.
Vascularizaţia nucleului lenticular Putamenul este de obicei irigat de ramurile scurte
şi lungi ale arterei cerebrale medii în timp ce globus palidus se află în teritoriul de distribuţie
al arterei cerebrale medii.
Venele cerebrale sunt formate dintr-un grup superficial şi unul profund.
1. Venele cerebrale superficiale drenează scoarţa cerebrală şi substanţa albă subcorticală.
Ajunse în pia mater se anastomozează între ele şi formează vene mai mari care se vor vărsa
în sinusurile durei mater. Aceste vene se pot grupa în vene superficiale superioare, inferioare
şi mijlocii.
a) Venele superficiale superioare adună sângele de pe feţele laterale şi mediale ale
emisferelor şi se dschid în sinusurile sagital superior şi inferior;
b) Venele superficiale mijlocii colectează sângele de pe faţa laterală a emisferelor şi
se deschid în sinusul cavernos;
c ) Venele superficiale inferioare primesc sângele venos al feţei inferioare a
emisferelor şi ale părţilor anterioare ale feţelor laterale. Ele se deschid în sinusul cavernos,
transvers şi pietros.
2. Venele cerebrale profunde colectează sângele din regiunile profunde ale emisferelor şi
sunt reprezentate de venele cerebrale interne, venele bazale şi vena mare a lui Galien
a) Vena cerebrală internă colectează sângele venos de la corpii striaţi venele septale
şi ale ventriculilor laterali;
b) Venele bazale primesc sânge de la venele cerebrale mijlocii profunde şi venele
corpului striat;
c) Vena cerebrală mare a lui Galien primeşte sângele venos din venele cerebrale
interne, bazale şi venele superficiale ale lobilor occipitali.
Hemoragia cerebrală constituie unul din tablourile cele mai impresionante, adesea cu
sfârşit letal. Ea se instalează brusc, adesea în plină sănătate aparentă, survenind cu sau fără
fenomene prodromale (ameţeli, cefalee, parestezii.) Peretele arterial alterat se rupe în urma
unui puseu hipertensiv, sau datorită unui anevrism care se rupe. În hemoragiile foarte mari se
ajunge la inundaţie ventriculară, care duce la moarte.
Accidentele vasculare de tip ischemic se datorează unor dereglări de hemodinamică
produse de ocluzii arteriale, stenoze sau ateromatoze care duc la perturbări în consumul de
oxigen şi întreruperea circulaţiei prin anoxie. În scăderile marcate ale aportului de sânge
oxigenat se produc suferinţe cerebrale grave cu leziuni mari şi deficite motorii ireversibile.
Acestea sunt tranzitorii atunci când capacitatea de redresare hemodinamică a creierului se
poate restabili. Prinderea unei regiuni limitate nevitale permite normalizarea în timp a
circulaţiei şi a funcţiilor cerebrale.
TESTE – EMISFERELE CEREBRALE
326. Emisferele cerebrale:
A. Au o greutate medie de 130 de grame
B. Au o greutate medie de 1300 de grame
C. Au o lungume medie de 26 cm
D. Au o lungime medie de 16 cm
E. Au o lăţime medie de 14 cm
327. Substanţa cenuşie de la nivelul emisferelor cerebrale:
A. Formează la suprafaţă scoarţa cerebrală
B. Formează la suprafaţă scoarţa cerebeloasă
C. Formează în profunzime nucleii bazali
D. Se interpune între substanţa cerebrală şi nucleii bazali
E. Constituie centrul oval
328. Vezicula encefalică apare în săptămâna:
A. A 4-a de viaţă embrionară
B. A 5-a de viaţă embrionară
C. A 6-a de viaţă embrionară
D. A 7-a de viaţă embrionară
E. A 8-a de viaţă embrionară
329. Derularea emisferelor cerebrale are ca rezultat:
A. Acoperirea nevraxului anterior
B. Formarea nucleului caudat
C. Formarea trigonului cerebral
D. Formarea scizurilor interemisferice
E. Formarea ventriculilor laterali
330. Fosa lui Sylvius apare la:
A. 4 săptămâni
B. 14 săptămîni
C. 24 săptămâni
D. În lunile 6-7
E. În luna a 9-a
331. Corpul striat median va forma:
A. Paleostriatul
B. Neostriatul
C. Nucleul caudat
D. Putamen
E. Arhistriatul
332. Corpul striat lateral va forma:
A. Paleostriatul
B. Neostriatul
C. Nucleul caudat
D. Putamenul
E. Arhistriatul
333. Primele comisuri care apar sunt:
A. Corpul calos
B. Trigonul cerebral
C. Fornixul
D. Comisura anterioară
E. Comisura hipocampului
334. Cortexul cerebral primitiv:
A. Apare în luna a 3-a de viaţă fetală
B. Apare în luna a 4-a de viaţă fetală
C. Apare în luna a 5-a de viaţă fetală
D. Se dezvoltă în arhipalium
E. Se dezvoltă în neopalium
335. Pirn fisura interemisferică se pot observa:
A. Şanţul calosomarginal
B. Extremitatea anterioară a corpului calos
C. Girusul hipocampului
D. Faţa superioară a corpului calos
E. Extremitatea posterioară a corpului calos
336. Emisferele cerebrale:
A. Au formă rotundă
B. Au formă prismatic triunghiulară
C. Au o faţă internă concavă
D. Au o faţă externă convexă
E. Au o faţă inferioară plană
337. Emisferele cerebrale prezintă următoarele margini:
A. Medială
B. Laterală
C. Inferioară
D. Superioară
E. Anterioară
338. Polul frontal:
A. Este situat anterior
B. Este situat posterior
C. Este situat lateral
D. Este mai bont
E. Este mai ascuţit
339. Scizurile de la nivelul emsferelor cerebrale:
A. Sunt o serie de depresiuni profunde
B. Sunt o serie de depresiuni mai puţin profunde
C. Se mai numesc şi şanţuri
D. Delimitează lobii
E. Delimitează circumvoluţiile
340. Scizura lui Sylvius:
A. Se mai numeşte şi şanţul central
B. Se mai numeşte şi şanţul lateral
C. Pleacă de pe faţa internă a emisferelor cerebrale
D. Conţine în profunzimea sa lobul insulei
E. Înconjură marginea inferioară a feţei externe
341. Scizura lui Rolando:
A. Se mai numeşte şi şanţul central
B. Se mai numeşte şi şanţul lateral
C. Pleacă de pe faţa internă a emisferelor cerebrale
D. Conţine în profunzimea sa lobul insulei
E. Înconjură marginea inferioară a feţei externe
342. Scizura parietooccipitală:
A. Pleacă de pe marginea inferioară a emisferelor cerebrale
B. Este situată la 5 cm anterior de lobul posterior a emisferelor
C. Pe faţa externă descrie o curbă convexă anterior
D. Este situată doar pe faţa externă a emisferelor
E. Pleacă de sub genunchiul corpului calos
343. Scizura calosomarginală:
A. Pleacă de pe marginea inferioară a emisferelor cerebrale
B. Este situată la 5 cm anterior de lobul posterior a emisferelor
C. Pe faţa externă descrie o curbă convexă anterior
D. Este situată doar pe faţa internă a emisferelor
E. Pleacă de sub genunchiul corpului calos
344. Girusul frontal ascendent:
A. Se mai numeşte şi precentral
B. Este situat de-a lungul marginii superioare pe faţa externă şi internă
C. Este limitat înauntru de scizura calosomarginală
D. Este străbătut în porţiunea inferioară de un şanţ în forma literei H
E. Pe faţa externă prezintă o porţiune posterioară în care este localizat centrul vorbirii
345. Girusul frontal 1 (F1):
A. Se mai numeşte şi precentral
B. Este situat de-a lungul marginii superioare pe faţa externă şi internă
C. Este limitat înauntru de scizura calosomarginală
D. Este străbătut în porţiunea inferioară de un şanţ în forma literei H
E. Pe faţa externă prezintă o porţiune posterioară în care este localizat centrul vorbirii
346. Girusul frontal 2 (F2):
A. Se mai numeşte şi precentral
B. Este situat de-a lungul marginii superioare pe faţa externă şi internă
C. Este limitat înauntru de scizura calosomarginală
D. Este străbătut în porţiunea inferioară de un şanţ în forma literei H
E. Pe faţa externă prezintă o porţiune posterioară în care este localizat centrul vorbirii
347. Girusul frontal 3 (F3):
A. Se mai numeşte şi precentral
B. Este situat de-a lungul marginii superioare pe faţa externă şi internă
C. Este limitat înauntru de scizura calosomarginală
D. Este străbătut în porţiunea inferioară de un şanţ în forma literei H
E. Pe faţa externă prezintă o porţiune posterioară în care este localizat centrul vorbirii
348. Girusul parietal ascendent:
A. Se mai numeşte şi postrolandic
B. Este situat deasupra porţiunii orizontale a şanţului intraparietal
C. Constituie pe faţa internă lobulul patrulater
D. Este limitat de şanţul intraparietal şi scizura lui Sylvius
E. La nivelul său se găseşte pliul lui Jensen
349. Girusul parietal 1 (P1):
A. Se mai numeşte şi postrolandic
B. Este situat deasupra porţiunii orizontale a şanţului intraparietal
C. Constituie pe faţa internă lobulul patrulater
D. Este limitat de şanţul intraparietal şi scizura lui Sylvius
E. La nivelul său se găseşte pliul lui Jensen
350. Girusul parietal 2 (P2):
A. Se mai numeşte şi postrolandic
B. Este situat deasupra porţiunii orizontale a şanţului intraparietal
C. Constituie pe faţa internă lobulul patrulater
D. Este limitat de şanţul intraparietal şi scizura lui Sylvius
E. La nivelul său se găseşte pliul lui Jensen
351. Girusul occipital 1 (O1):
A. Se continuă anterior cu girusul parietal 1 (P1)
B. Se continuă anterior cu girusurile parietal (P2) şi temporal 1 (T1)
C. Se continuă anterior cu girusul temporal 1 (T1) cu care formează lobul fuziform
D. Se continuă anterior cu girusul temporal 2 (T2) cu care formează a 2-a circumvoluţie
temporooccipitală
E. Mai poartă şi denumirea de cuneus
352. Girusul occipital 2 (O2):
A. Se continuă anterior cu girusul parietal 1 (P1)
B. Se continuă anterior cu girusurile parietal (P2) şi temporal 1 (T1)
C. Se continuă anterior cu girusul temporal 1 (T1) cu care formează lobul fuziform
D. Se continuă anterior cu girusul temporal 2 (T2) cu care formează a 2-a circumvoluţie
temporooccipitală
E. Mai poartă şi denumirea de cuneus
353. Girusul occipital 4 (O4):
A. Se continuă anterior cu girusul parietal 1 (P1)
B. Se continuă anterior cu girusurile parietal (P2) şi temporal 1 (T1)
C. Se continuă anterior cu girusul temporal 4 (T4) cu care formează lobul fuziform
D. Se continuă anterior cu girusul temporal 2 (T2) cu care formează a 2-a circumvoluţie
temporooccipitală
E. Mai poartă şi denumirea de cuneus
354. Girusul occipital 5 (O5):
A. Se continuă anterior cu girusul parietal 1 (P1)
B. Se continuă anterior cu girusurile parietal (P2) şi temporal 1 (T1)
C. Se continuă anterior cu girusul temporal 5 (T5) cu care formează lobul fuziform
D. Se continuă anterior cu girusul temporal 5 (T5) cu care formează a 2-a circumvoluţie
temporooccipitală
E. Mai poartă şi denumirea de cuneus
355. Girusul occipital 6 (O6):
A. Se continuă anterior cu girusul parietal 1 (P1)
B. Se continuă anterior cu girusurile parietal (P2) şi temporal 1 (T1)
C. Se continuă anterior cu girusul temporal 5 (T5) cu care formează lobul fuziform
D. Se continuă anterior cu girusul temporal 6 (T6) cu care formează a 2-a circumvoluţie
temporooccipitală
E. Mai poartă şi denumirea de cuneus
356. Girusul temporal 1 (T1):
A. Se continuă posterior cu girusul parietal 2 (P2)
B. Are ca limite şanţurile S1 şi S2
C. Formează cu girusul occipital 1 (O1) lobul fuziform
D. Se mai numeşte şi girusul hipocampului
E. Se găseşte pe faţa internă a emisferului
357. Girusul temporal 2 (T2):
A. Se continuă posterior cu girusul parietal 2 (P2)
B. Are ca limite şanţurile S1 şi S2
C. Formează cu girusul occipital 2 (O2) lobul fuziform
D. Se mai numeşte şi girusul hipocampului
E. Se găseşte pe faţa internă a emisferului
358. Girusul temporal 4 (T4):
A. Se continuă posterior cu girusul parietal 2 (P2)
B. Are ca limite şanţurile S1 şi S2
C. Formează cu girusul occipital 4 (O4) lobul fuziform
D. Se mai numeşte şi girusul hipocampului
E. Se găseşte pe faţa internă a emisferului
359. Girusul temporal 5 (T5):
A. Se continuă posterior cu girusul parietal 2 (P2)
B. Are ca limite şanţurile S1 şi S2
C. Formează cu girusul occipital 5 (O5) lobul fuziform
D. Se mai numeşte şi girusul hipocampului
E. Se găseşte pe faţa internă a emisferelor cerebrale
360. Girusul temporal 6 (T6):
A. Se continuă posterior cu girusul parietal 2 (P2)
B. Are ca limite şanţurile S1 şi S2
C. Formează cu girusul occipital 5 (O5) lobul fuziform
D. Se mai numeşte şi girusul hipocampului
E. Se găseşte pe faţa internă a emisferelor cerebrale
361. Lobul insulei:
A. Este situat în profunzimea scizurii lui Rolando
B. Este situat în profunzimea scizurii lui Sylvius
C. Este situat în profunzimea scizurii calosomarginale
D. Este format dintr-un lob insular anterior şi unul posterior
E. Este format dintr-un lob insular superior şi unul inferior
362. Lobul olfactiv anterior cuprinde:
A. Bulbul olfactiv
B. Striile olfactive
C. Substanţa perforată anterioară
D. Zonele olfactive
E. Nucleul amigdalian
363. Lobul olfactiv posterior cuprinde:
A. Bulbul olfactiv
B. Striile olfactive
C. Substanţa perforată anterioară
D. Zonele olfactive
E. Nucleul amigdalian
364. Circumvoluţia intralimbică este formată din:
A. Indusium griseum
B. Pedunculii corpului calos
C. Cornul lui Ammon
D. Fimbria hipocampului
E. Fasciola cinerea
365. Aferenţele arhicortexului sosesc de la:
A. Ariile septale
B. Nucleul habenular
C. Hipotalamus
D. Girus cinguli
E. Nucleul amigdalian
366. Eferenţele arhicortexului se îndreaptă spre:
A. Ariile septale
B. Nucleul habenular
C. Hipotalamus
D. Girus cinguli
E. Nucleul amigdalian
367. Aferenţele paleocortexului sosesc de la:
A. Ariile septale
B. Nucleul habenular
C. Hipotalamus
D. Girus cinguli
E. Nucleul amigdalian
368. Eferenţele paleocortexului se îndreaptă spre:
A. Ariile septale
B. Nucleul habenular
C. Hipotalamus
D. Girus cinguli
E. Nucleul amigdalian
369. Stratul granular extern de la nivelul izocortexului:
A. Este dens cu celule polimorfe
B. Prezintă celule mici piramidale
C. Este mai îngust decât celelalte straturi
D. Prezintă conexiuni de suprafaţă
E. Prezintă conexiuni de apropiere
370. Izocortexul homotipic:
A. Are straturi care se deosebesc net unul de celălalt
B. Este caracterizat prin absenţa unuia din cele 6 straturi
C. Este de tip agranular în girusul în girusul precentral
D. Este de tip granular în girusul postcentral
E. Este caracterizat prin funcţiile sale asociative
371.Aria 4 Brodman:
A. Este situată pe faţa externă a girusului frontal ascendent
B. Este situată pe faţa externă a girusului parietal ascendent
C. Face parte din ariile motricităţii voluntare
D. Face parte din ariile corticostriate
E. Face parte din ariile corticoneocerebeloase
372. Aria 8 Brodman:
A. Este situată la nivelul girusului frontal 2 (F2)
B. Este situată la nivelul girusului parietal 2 (F2)
C. Face parte din ariile corticostriate
D. Face parte din ariile corticoneocerebeloase
E. Face parte din ariile supresive
373. Excitarea ariei 8 Brodman produce:
A. Devierea globilor oculari de partea opusă excitaţiei
B. Devierea globilor oculari de aceeaşi parte cu excitaţia
C. Mioză
D. Midriază
E. Lărgirea fantei palpebrale
374. Aria 19 Brodman:
A. Este situată la nivelul lobului parietal
B. Este situată la nivelul lobului occipital
C. Face parte din ariile supresive
D. Reprezintă un centru cortical oculocefalogir
E. Reprezintă un centru cortical reflex la incitaţiile vizuale
375. Aria 24 Brodman:
A. Este situată pe faţa externă a lobului frontal
B. Este situată pe faţa internă a lobului frontal
C. Este situată pe faţa internă a lobului parietal
D. Face parte din ariile supresive
E. Inhibă motricitatea voluntară
376. Aria 22 Brodman:
A. Este situată la nivelul girusului temporal 1 (T1)
B. Este situată la nivelul girusului parietal 1 (P1)
C. Face parte din ariile corticostriate
D. Face parte din ariile corticoneocerebeloase
E. De la nivelul ei pleacă fasciculul temporopontin
377. Aria 3 Brodman:
A. Se găseşte la nivelul girusului parietal ascendent
B. Se găseşte la nivelul girusului frontal ascendent
C. Formează homunculusul motor
D. Formează homunculusul senzitiv
E. Face parte din ariile sensibilităţii generale
378. Ariile 1 şi 2 Brodman:
A. Sunt situate în porţiunea anterioară a girusului parietal ascendent
B. Sunt situate în porţiunea posterioară a girusului parietal ascendent
C. Sunt arii somatopsihice
D. Sunt responsabile de discriminarea cantitativă a senzaţiilor
E. Sunt responsabile de discriminarea calitativă a senzaţiilor
379. Aria 5 Brodman:
A. Face parte din ariile sensibilităţii generale
B. Se găseşte în porţiunea posterioară a girusului parietal ascendent
C. Se găseşte în porţiunea anterioară a girusului P1 şi P2
D. Este responsabilă de recunoaşterea senzaţiilor
E. Este responsabilă de perceperea senzaţiilor
380. Aria 42 Brodman:
A. Este situată de.a lungul scizurii lui Sylvius
B. Face parte din ariile vizuale
C. Face parte din ariile gustative şi olfactive
D. Este o arie auditivă psihică
E. Este o arie auditivognozică
381. Ariile 18 şi 19 Brodman:
A. Sunt situate pe faţa externă şi inferioară a lobului occipital
B. Sunt situate pe faţa externă şi inferioară a lobului temporal
C. Sunt responsabile de perceperea formelor
D. Sunt responsabile de perceperea dimensiunilor
E. Sunt responsabile de orientarea în spaţiu
382. Aria 13 Brodman:
A. Se găseşte pe faţa inferioară a lobului frontal
B. Se găseşte la nivelul lobului temporal
C. Se găseşte la nivelul circumvoluţiei orbitare interne
D. Stimularea ei duce la creşterea tensiunii arteriale
E. Are acţiune asupra respiraţiei şi circulaţiei
383. Aria 14 Brodman:
A. Se găseşte pe faţa inferioară a lobului frontal
B. Se găseşte la nivelul lobului temporal
C. Se găseşte la nivelul circumvoluţiei orbitare interne
D. Stimularea ei duce la creşterea tensiunii arteriale
E. Are acţiune asupra respiraţiei şi circulaţiei
384. Aria 38 Brodman:
A. Se găseşte pe faţa inferioară a lobului frontal
B. Se găseşte la nivelul lobului temporal
C. Se găseşte la nivelul circumvoluţiei orbitare interne
D. Stimularea ei duce la creşterea tensiunii arteriale
E. Are acţiune asupra respiraţiei şi circulaţiei
385. Aria 24 Brodman:
A. Se găseşte pe faţa inferioară a lobului frontal
B. Se găseşte la nivelul lobului parietal
C. Se găseşte la nivelul porţiunii anterioare a circumvoluţiei perilimbice
D. Stimularea ei determină creşterea tensiunii arteriale
E. Are rol supresiv asupra întregului sistem nervos vegetativ
386. Ariile corticale psihice au rol în :
A. Cunoaşterea corpului
B. Memorie
C. Limbaj
D. Nivel superior de integrare
E. Predominenţa unui emisfer
387. Centrul motor al limbajului vorbit este situat:
A. În partea inferioară a girusului precentral
B. Nu departe de centrii mimicii şi gesticii
C. În extremitatea posterioară a girusului frontal mijlociu
D. În partea mijlocie a girusului temporal superior
E. În regiunea pliului curb
388. Centrul motor al limbajului scris este situat:
A. În partea inferioară a girusului precentral
B. Nu departe de centrii mimicii şi gesticii
C. În extremitatea posterioară a girusului frontal mijlociu
D. În partea mijlocie a girusului temporal superior
E. În regiunea pliului curb
389. Centrul senzitiv limbajului scris este situat:
A. În partea inferioară a girusului precentral
B. Nu departe de centrii mimicii şi gesticii
C. În extremitatea posterioară a girusului frontal mijlociu
D. În partea mijlocie a girusului frontal superior
E. În regiunea pliului curb
390. Centrul senzitiv limbajului vorbit este situat:
A. În partea inferioară a girusului precentral
B. Nu departe de centrii mimicii şi gesticii
C. În extremitatea posterioară a girusului frontal mijlociu
D. În partea mijlocie a girusului temporal superior
E. În regiunea pliului curb
391. Capul nucleului caudat:
A. Este voluminos
B. Este situat înaintea extremităţii anterioare a talamusului
C. Se întinde până la extremitatea posterioară a talamusului
D. Ocoleşte extremitatea posterioară a talamusului
E. Se pune în raport anterior cu genunchiul corpului calos
392. Coada nucleului caudat:
A. Are forma unei piramide triunghiulare
B. Este situat înaintea extremităţii anterioare a talamusului
C. Ocoleşte extremitatea anterioară a talamusului
D. Ocoleşte extremitatea posterioară a talamusului
E. Ocoleşte segmentul retrolenticular al capsulei interne
393. Nucleul lenticular:
A. Are aspect de virgulă
B. Are forma unei piramide triunghiulare
C. Este situat deasupra nucleului caudat
D. Este situat pe un plan inferior nucleului caudat
E. Este situat lateral faţă de nucleul caudat
394. Aferenţele pentru palidum sosesc de la:
A. Scoarţa cerebrală, ariile 6, 4, 5
B. Talamus
C. Regiunea sublenticulară
D. Nucleul roşu
E. Zona incerta
395. Eferenţele corpilor striaţi se îndreaptă spre:
A. Regiunea sublenticulară
B. Nucleii hipotalamici
C. Nucleul roşu
D. Zona incerta
E. Corpul lui Luys
396. Claustrum:
A. Este situat lateral de nucleul lenticular
B. Faţa sa medială delimitează cu nucleul lenticular capsula extremă
C. Faţa sa laterală este separată de scoarţa lobului insulei prin capsula externă
D. Îndeplineşte funcţii importante în comportamentul emoţional
E. Îndeplineşte funcţii importante în dirijarea activităţii vegetative
397. Nucleul amigdalian:
A. Este situat lateral de nucleul lenticular
B. Faţa sa medială delimitează cu nucleul lenticular capsula extremă
C. Faţa sa laterală este separată de scoarţa lobului insulei prin capsula externă
D. Îndeplineşte funcţii importante în comportamentul emoţional
E. Îndeplineşte funcţii importante în dirijarea activităţii vegetative
398. Fasciculele de proiecţie:
A. Sunt ascendente
B. Sunt descendente
C. Au orientare îndeosebi sagitală
D. Conectează diferite arii ale aceluiaşi emisfer
E. Asigură conexiunea între cele 2 emisfere
399. Fasciculele de asociaţie:
A. Sunt ascendente
B. Sunt descendente
C. Au orientare îndeosebi sagitală
D. Conectează diferite arii ale aceluiaşi emisfer
E. Asigură conexiunea între cele 2 emisfere
400. Fasciculele comisurale:
A. Sunt ascendente
B. Sunt descendente
C. Au orientare îndeosebi sagitală
D. Conectează diferite arii ale aceluiaşi emisfer
E. Asigură conexiunea între cele 2 emisfere
401. Braţul anterior al capsulei interne:
A. Este format aproape în întregime din fibre talamofrontale şi frontotalamice
B. Corepunde unghiului superointern al nucleului lenticular
C. Prin el trece fasciculul geniculat
D. Prin el trec radiaţiile optice Gratiolet
E. Prin el trec fibre interstriate
402. Genunchiul capsulei interne:
A. Corespunde unghiului superointern a nucleului caudat
B. Corespunde unghiului superointern a nucleului lenticular
C. Prin el trece fasciculul geniculat
D. Prin el trec radiaţiile optice Gratiolet
E. Prin el trec fibre interstriate
403. Braţul posterior al capsulei interne:
A. Se mai numeşte şi segment lenticulocaudat
B. Se mai numeşte şi segmen lenticulotalamic
C. Prin el trece contingentul cel mai important al fibrelor motorii
D. Prin el trec radiaţiile optice Gratiolet
E. Prin el trec fibre interstriate
404. Prin segmentul retrolenticular al capsulei interne trec:
A. Fasciculul geniculat
B. Radiaţiile optice Gratiolet
C. Fibrele fasciculului temporotalamic Arnold
D. Fasciculul temporopontin Turck
E. Fibre interstriate
405. Prin segmentul sublenticular al capsulei interne trec:
A. Fasciculul geniculat
B. Radiaţiile optice Gratiolet
C. Fibrele fasciculului temporotalamic Arnold
D. Fasciculul temporopontin Turck
E. Fibre interstriate
406. În planul inferior al fasciculelor interemisferice mici se găsesc:
A. Comisura lu Gudden
B. Comisura interhabenulară
C. Comisura lui Meynert
D. Comisura albă anterioară
E. Comisura subtalamică
407. În planul superior al fasciculelor interemisferice mici se găsesc:
A. Comisura lu Gudden
B. Comisura interhabenulară
C. Comisura lui Meynert
D. Comisura albă anterioară
E. Comisura subtalamică
408. Corpul trigonului cerebral:
A. Are formă triunghiulară
B. Faţa sa superioară vine în raport lateral cu planşeul ventriculului III
C. Faţa sa superioară repauzează pe ventriculul III
D. Faţa sa inferioară repauzează pe ventriculul III
E. Este constituit din 4 pilieri
409. Gaura lui Monro este delimitată de:
A. Pilierii anteriori ai fornixului şi extremitatea anterioară a talamusului
B. Pilierii anteriori ai fornixului şi extremitatea posterioară a talamusului
C. Pilierii posteriori ai fornixului şi extremitatea anterioară a talamusului
D. Pilierii posteriori ai fornixului şi extremitatea posterioară a talamusului
E. Pilierii anteriori şi posteriori ai fornixului
410. Corpul calos:
A. Este cea mai importantă comisură interemisferică
B. Are faţa superioară situată la 13 cm de marginea superioară a emisferelor
C. Are un trunchi format dintr-un corp şi 2 extremităţi
D. Are genunchiul situat la 3 cm de polul occipital
E. Are bureletul situat la 7-8 cm de polul frontal
411. Fibrele superioare ale corpului calos provin de la:
A. Lobul paracentral
B. Faţa externă a emisferului
C. Operculul sylvian
D. Porţiunea superioară a lobului temporal
E. Porţiunea superioară a arterei rolandice
412. Fibrele mijlocii ale corpului calos provin de la:
A. Operculul sylvian
B. Porţiunea superioară a lobului temporal
C. Porţiunea superioară a arterei rolandice
D. Circumvoluţia F2
E. Circumvoluţia P2
413. Fibrele inferioare ale corpului calos provin de la:
A. Operculul sylvian
B. Porţiunea superioară a lobului temporal
C. Porţiunea superioară a arterei rolandice
D. Circumvoluţia F2
E. Circumvoluţia P2
414. Teritoriul superficial al arterei cerebrale anterioare cuprinde:
A. Girusul frontal medial
B. Porţiunea anterioară a girusurilor temporale
C. Girus cinguli
D. Putamen
E. Nucleul amigdalian
415. Teritoriul profund al arterei cerebrale anterioare cuprinde:
A. Girusul frontal medial
B. Porţiunea anterioară a girusurilor temporale
C. Porţiunea cranială a capului nucleului caudat
D. Putamen
E. Nucleul amigdalian
416. Teritoriul superficial al arterei cerebrale medii cuprinde:
A. Porţiunea anterioară a girusurilor temporale
B. Porţiunea laterală a lobului orbital
C. Partea superioară a capsulei interne
D. Putamen
E. Cornul lui Ammon
417. Teritoriul profund al arterei cerebrale medii cuprinde:
A. Porţiunea anterioară a girusurilor temporale
B. Porţiunea laterală a lobului orbital
C. Partea superioară a capsulei interne
D. Putamen
E. Cornul lui Ammon
418. Artera cerebrală posterioară vascularizează:
A. Porţiunea posterioară a girusurilor temporooccipitale
B. Nucleul amigdalian
C. Cornul lui Ammon
D. Uncusul hipocampului
E. Tavanul cornului occipital
419. Artera coroidiană vascularizează:
A. Porţiunea posterioară a girusurilor temporooccipitale
B. Nucleul amigdalian
C. Cornul lui Ammon
D. Uncusul hipocampului
E. Tavanul cornului occipital
420. Venele cerebrale superficiale superioare:
A. Adună sângele de pe feţele laterale ale emisferelor
B. Adună sângele de pe feţele mediale ale emisferelor
C. Se deschid în sinusul sagital superior
D. Se deschid în sinusul cavernos
E. Se deschid în sinusul pietros
421. Venele cerebrale superficiale mijlocii:
A. Adună sângele de pe feţele laterale ale emisferelor
B. Adună sângele de pe feţele mediale ale emisferelor
C. Se deschid în sinusul sagital superior
D. Se deschid în sinusul cavernos
E. Se deschid în sinusul pietros
422. Venele cerebrale superficiale inferioare:
A. Adună sângele de pe feţele laterale ale emisferelor
B. Adună sângele de pe feţele inferioare ale emisferelor
C. Se deschid în sinusul sagital superior
D. Se deschid în sinusul cavernos
E. Se deschid în sinusul pietros
423. Vena cerebrală internă colectează sîngele venos de la:
A. Corpii striaţi
B. Venele superficiale ale lobilor occipitali
C. Venele septale
D. Venele ventriculilor laterali
E. Venele bazale
424. Venele bazale primesc sânge de la venele:
A. Septale
B. Ventriculilor laterali
C. Cerebrale mijlocii profunde
D. Corpului striat
E. Superficiale ale lobilor occipitali
425. Vena cerebrală mare a lui Galien:
A. Aparţine de venele cerebrale superficiale
B. Aparţine de venele cerebrale profunde
C. Primeşte sânge din venele cerebrale interne
D. Primeşte sânge din venele bazale
E. Primeşte sânge din venele superficiale ale lobilor occipitali
VASCULARIZAŢIA ENCEFALULUI
HORIA PRUNDEANU
Encefalul este irigat de două perechi de artere, arterele carotide interne şi arterele vertebrale.
Artera carotidă internă după ce străbate temporalul şi sinusul cavernos apare în interiorul
cutiei craniene medial de procesele clinoide anterioare ale sfenoidului. Aici dă majoritatea
ramurilor sale: artera oftalmică, artera comunicantă posterioară artera coroidiană anterioară.
Lateral de chiasma optică artera carotidă internă se bifurcă într-o arteră cerebrală anterioară şi
artera cerebrală mijlocie.
Artera cerebrală anterioară este ramura cea mai anterioară a arterei carotide interne. Se
desprinde deasupra ramurei oftalmice, după ce artera carotidă internă a părăsit sinusul
cavernos. Se îndreaptă anteromedial, superior de nervul optic pe care îl încrucişează şi se
apropie de artera omonimă de partea opusă. Se anastomozează cu aceasta prin ramura
comunicantă anterioară apoi pătrunde în fisura interemisferică. La început merge superior, pe
faţa medială a emisferului şi apoi se recurbează posterior, fiind dispusă superior de corpul
calos. După ce întâlneşte scizura calosomarginală se termină la precuneus. În funcţie de
raportul cu artera comunicantă anterioară prezintă o porţiune precomunicantă şi o porţiune
postcomunicantă. Irigă capul nucleului caudat, partea adiacentă a capsulei albe interne,
putamenul precum şi scoarţa cerebrală a feţei mediale a emisferului cerebral respectiv.
Artera cerebrală mijlocie (artera sylviană) este o ramură voluminoasă care pare să continue
artera carotidă internă. Se îndreaptă lateral, trece peste substanţa perforată anterioară pentru a
pătrunde în şanţul lateral al lui Sylvius. În dreptul lobului insulei se împarte într-un mare
număr de ramuri orientate în sens posterosuperior, ramuri care se distribuie feţei convexe a
emisferului. Ele vor iriga părţile laterale ale lobului frontal, circumvoluţiile frontale inferioare
şi mijlocii, circumvoluţiile prerolandică şi postrolandică, circumvoluţiile parietale posterior şi
inferior, temporale superior şi mijlociu precum şi polul lobului temporal.
Artera vertebrală, ramură din artera subclavie urcă spre craniu prin găurile situate în
procesele transversale ale vertebrelor cervicale. După ce străbate membrana atlantooccipitală
pătrunde în craniu prin gaura occipitală. Urcă pe faţa anterioară a bulbului şi se uneşte cu cea
de partea opusă pentru a forma trunchiul bazilar. Ramurile intracraniene ale arterei vertebrale
şi trunchiului vertebrobazilar irigă bulbul, puntea, mezencefalul, cerebelul, partea posterioară
a diencefalului şi părţi din lobii temporal şi occipital. Cu excepţia părţii celei mai înalte a
mezencefalului, tot trunchiul cerebral este irigat de sistemul vertebrobazilar.
Figura 90: Vascularizaţia cerebrală (după Frank H. Netter)
1.Ramură meningee din artera faringiană ascendentă; 2. Ramură mastoidiană din artera occipitală; 3. Ramuri meningee anterioare şi posterioare din artera vertebrală; 4. Ramuri meningee, sinusul cavernos din artera carotidă internă; 5. Artera carotidă externă; 6. Artera occipitală; 7. Artera auriculară posterioară; 8. Artera maxilară; 9. Artera temporală superficială; 10.Artera meningee accesorie; 11. Artera meningee medie; 12. Artera carotidă internă; 13. Artera etmoidală posterioară; 14. Ramura meningee anterioară din artera etmoidală anterioară; 15. Artera meningee accesorie; 16. Ramura meningee recurentă din artera lacrimală; 17. Artera meningee medie.
Bulbul şi protuberanţa sunt irigate de arterele spinale anterioare şi posterioare, de artera
cerebeloasă posterioară-inferioară şi ramuri ale trunchiului bazilar.
Artera spinală anterioară irigă regiunea paramediană a bulbului
Arterele spinale posterioare irigă fasciculul cuneat şi gracilis precum şi nucleii lor.
Artera cerebeloasă posteroinferioară irigă regiunea retroolivară a bulbului.
Trunchiul bazilar irigă partea anterioară a punţii prin ramuri paramediane şi
circumferenţiale scurte şi lungi.
Ramurile paramediane irigă regiunile pontine mediale.
Arterele circumferenţiale scurte irigă zona anterolaterală a punţii.
Arterele circumferenţiale lungi irigă pedunculii cerebeloşi mijlocii şi tegmentul pontin.
Mezencefalul primeşte majoritatea arterelor din trunchiul bazilar prin intermediul arterelor
cerebrale posterioare, arterelor cerebeloase superioare, arterelor comunicante posterioare şi
arterelor coroidiene anterioare. Ca şi la punte aceste ramuri se pot grupa în paramediane,
circumferenţiale scurte şi lungi.
Arterele paramediane provin din artera comunicantă posterioară şi porţiunea proximală a
arterelor cerebrale posterioare. Pătrund în fosa interpedunculară unde formează un plex din
care se desprind ramuri care pătrund în pedunculi.
Arterele circumferenţiale scurte provin din plexul interpeduncular, partea proximală a
arterelor cerebrale posterioare şi arterele cerebeloase superioare. Ele irigă părţile laterale şi
centrale ale pedunculilor cerebrali, substanţa neagră şi tegmentul mezencefalic.
Arterele circumferenţiale lungi provin din arterele cerebrale posterioare şi se distribuie
corpilor cvadrigemeni.
Arterele cerebeloase sunt repezentate de 3 perechi de artere: arterele cerebeloase superioare,
situate pe faţa superioară a cerebelului, arterele cerebeloase posterioare inferioare şi anterioare
inferioare situate pe faţa inferioară.
Artera cerebeloasă superioară provine din partea terminală a trunchiului bazilar. Irigă
vermisul superior şi faţa superioară a emisferei cerebeloase corespunzătoare.
Arterele cerebeloase posterioare inferioare provin din artera vertebrală şi irigă vermisul
inferior, tonsila şi faţa inferolaterală a emisferelor cerebeloase.
Arterele cerebeloase anterioare inferioare irigă faţa inferioară a cerebelului şi părţi din faţa
inferioară a emisferelor cerebeloase.
POLIGONUL LUI WILLIS Este un inel arterial care înconjură chiasma optică, tuber
cinereum şi regiunea interpedunculară. Este format din ramurile anastomotice ale arterelor
carotide interne şi cele mai anterioare ramuri ale trunchiului bazilar. Acest cerc arterial
cuprinde porţiunile proximale ale arterelor cerebrale anterioare, mijlocii şi posterioare şi
arterele comunicante anterioară şi posterioare.
Anterior de chiasma optică cele două artere cerebrale anterioare sunt unite printr-un canal
arterial transversal numit artera comunicantă anterioară.
O ramură ce se poate desprinde din artera comunicantă anterioară este artera recurentă a lui
Heubner (artera striată medială), ce irigă capul nucleului caudat, părţile vecine ale capsulei
interne, putamenul şi faţa inferioară a lobului frontal.
Arterele comunicante posterioare provin fiecare din artera carotidă internă ipsilaterală. Se
orientează posterior şi medial spre a se anastomoza cu artera cerebrală posterioară.
Figura 91: Vascularizaţia cerebrală (după Frank H. Netter)
1.Cercul arterial al lui Willis; 2. Artera spinală posterioară; 3. Artera cerebeloasă posterioară inferioară; 4. Artera spinală anterioară; 5. Artera vertebrală; 6. Artera cerebeloasă anterioară inferioară; 7. Artera labirintică; 8. Artera pontină; 9. Artera bazilară; 10. Artera cerebeloasă superioară; 11. Artera cerebrală posterioară; 12. Artera comunicantă posterioară; 13. Artera coroidiană anterioară; 14. Artera prefrontală; 15. Artera frontobazală laterală; 16. Artera cerebrală mijlocie; 17. Arterele centrale (talamostriate) anterolaterale; 18. Artera carotidă internă; 19. Artera striată medială distală (recurentă a lui Heubner); 20. Artera cerebrală anterioară; 21. Artera comunicantă anterioară; 22. Artera frontobazilară (orbitofrontală) medială.
Artera cerebrală posterioară este o ramură pereche de bifurcare a trunchiului bazilar la
nivelul marginii superioare a punţii. Ea se îndreaptă lateral, încrucişează faţa anterioară a
pedunculului cerebral, iar după ce primeşte ca anastomoză artera comunicantă posterioară îşi
continuă traiectul pe faţa superioară a cortului cerebelului şi apoi trece pe faţa medială şi
inferioară a lobilor temporal şi occipital. Ramurile sale vor iriga girusul temporal inferior,
părţi din lobul occipital, iar pe faţa medială girusul parietal superior.
Din poligonul lui Willis şi din cele 3 perechi de artere cerebrale pornesc ramuri corticale,
superficiale şi ramuri centrale, profunde.
Ramurile corticale (superficiale) provin din arterele cerebrale anterioare, mijlocii şi
posterioare. Situate în pia mater se îndreaptă spre regiuni ale scoarţei cerebrale. Dau ramuri
mari ce realizează anastomoze terminoterminale. Anastomozele formează un plex arterial
superficial din care apar artere mai mici ce pătrund în unghi drept în scoarţa cerebrală.
Ramurile centrale (profunde) se formează din porţiunile proximale ale arterelor cerebrale
majore şi din arterele comunicante. Irigă diencefalul, corpii striaţi şi capsula albă internă.
Figura 92: Vascularizaţia cerebrală (după Frank H. Netter) 1.Artera paracentrală; 2. Ramuri frontale; 3. Artera pericaloasă; 4. Artera calosomarginală; 5. Artera polară frontală; 6. Arterele cerebrale anterioare; 7. Artera frontobazilară (orbitofrontală) medială; 8. Artera striată medială distală (recurentă a lui Heubner); 9. Artera carotidă internă; 10 Artera coroidiană anterioară; 11. Artera cerebrală posterioară; 12. Artera cerebeloasă superioară; 13. Artera bazilară cu arterele pontine; 14. Artera labirintică; 15. Artera vertebrală; 16. Artera cerebeloasă posterioară inferioară; 17. Artera spinală anterioară; 18. Artera spinală posterioară; 19. Artera cerebeloasă anterioară inferioară; 20. Artera comunicantă posterioară; 21. Artera comunicantă anterioară; 22. Artera cerebrală medie; 23. Artere temporale (anterioare, intermediare, posterioare); 24. Ramura girusului angular; 25. Artera parietală posterioară; 26. Artera parietală anterioară; 27. Artera Rolandică (artera șanțului precentral); 28. Artera prefrontală; 29. Artera orbitofrontală laterală; 30. Artere centrale anterolaterale (talamostriate); 31. Corpul calos.
Ramurile profunde se pot împărţi în 4 grupuri: anteromedial, anterolateral, posteromedial şi
posterolateral
1 Grupul anteromedial este format din ramuri arteriale provenite din artera cerebrală
anterioară şi artera comunicantă anterioară. Ramurile acestui grup pătrund în
profunzime prin partea medială a spaţiului perforat anterior şi se distribuie
hipotalamusului anterior.
2 Grupul posteromedial este reprezentat de ramuri provenite din artera comunicantă
posterioară şi din partea proximală a arterei cerebrale posterioare. Ramurile anterioare
ale acestui grup irigă hipofiza, infundibulul şi regiunea tuberală a hipotalamusului.
Ramurile profunde ale grupului irigă talamusul, motiv pentru care se mai numesc şi
artere talamoperforante. Ramurile inferioare irigă corpii mamilari, regiunea
subtalamică, talamusul, precum şi tegmentul mezencefalic.
3 Grupul posterolateral este format din ramuri ce provin din artera cerebrală posterioară,
lateral de anastomoza sa cu artera comunicantă posterioară. Ramurile acestui grup
irigă partea inferioară a talamusului.
4 Grupul anterolateral conţine artere care se numesc artere striate Ele se formează din
partea proximală a arterei cerebrale mijlocii. Irigă corpul striat şi capsula albă internă.
Din ramurile profunde fac parte şi arterele coroidiene.
TESTE - VASCULARIZAŢIA ENCEFALULUI
426. Artera cerebrală anterioară:
A. Se desprinde deasupra ramurei oftalmice
B. Pătrunde în şanţul lateral al lui Sylvius
C. Se anastomozeazã cu ramura omonimã prin ramura comunicantã anterioarã
D. În dreptul insulei se împarte într-un mare numãr de ramuri
E. Dupã ce întâlneşte scizura calosomarginalã se terminã la precuneus
427. Artera cerebralã mijlocie:
A. Se desprinde deasupra ramurei oftalmice
B. Pãtrunde în şanţul lateral al lui Sylvius
C. Se anastomozeazã cu ramura omonimã prin ramura comunicantã anterioarã
D. În dreptul insulei se împarte într-un mare numãr de ramuri
E. Dupã ce întâlneşte scizura calosomarginalã se terminã la precuneus
428. Artera vertebralã:
A. Strãbate membrana atlantooccipitalã
B. Urcã pe faţa posterioarã a bulbului
C. Irigã bulbul
D. Irigã puntea
E. Irigã cerebelul
429. Tot trunchiul cerebral este irigat de sistemul vertebrobazilar cu excepţia:
A. Pãrţii celei mai înalte a bulbului
B. Pãrţii celei mai joase a bulbului
C. Pãrţii celei mai înalte a punţii
D. Pãrţii celei mai joase a punţii
E. Pãrţii celei mai înalte a mezencefalului
430. Artera spinalã anterioarã irigă:
A. Regiunea paramedianã a bulbului
B. Fasciculul cuneat
C. Fasciculul gracilis
D. Nucleii lui Goll şi Burdach
E. Regiunea retroolivarã a bulbului
431. Arterele paramediane de la nivelul trunchiului bazilar:
A. Provin din artera comunicantã posterioarã
B. Provin din porţiunea proximalã a arterelor cerebrale posterioare
C. Provin din plexul interpeduncular
D. Irigã substanţa neagrã
E. Irigã corpii cvadrigemeni
432. Arterele circumferenţiale scurte de la nivelul trunchiului bazilar:
A. Provin din artera comunicantã posterioarã
B. Provin din porţiunea proximalã a arterelor cerebrale posterioare
C. Provin din plexul interpeduncular
D. Irigã substanţa neagrã
E. Irigã corpii cvadrigemeni
433. Arterele circumferenţiale lungi de la nivelul trunchiului bazilar:
A. Provin din artera comunicantã posterioarã
B. Provin din arterele cerebrale posterioare
C. Provin din plexul interpeduncular
D. Irigã substanţa neagrã
E. Se distribuie corpilor cvadrigemeni
434. Artera cerebeloasã superioarã irigã:
A. Vermisul superior
B. Vermisul inferior
C. Faţa superioarã a emisferei cerebeloase corespunzãtoare
D. Faţa inferolateralã a emisferelor cerebeloase
E. Pãrţi din faţa inferioarã a emisferelor cerebeloase
435. Arterele cerebeloase posterioare inferioare irigã:
A. Vermisul superior
B. Vermisul inferior
C. Faţa superioarã a emisferei cerebeloase corespunzãtoare
D. Faţa inferolateralã a emisferelor cerebeloase
E. Tonsila
436. Arterele cerebeloase anterioare inferioare irigã:
A. Vermisul superior
B. Tonsila
C. Faţa superioarã a emisferei cerebeloase corespunzãtoare
D. Faţa inferioarã a emisferelor cerebeloase
E. Faţa inferioarã a cerebelului
437. Poligonul lui Willis:
A. Înconjurã chiasma opticã
B. Înconjurã regiunea interpeduncularã
C. Cuprinde artera comunicantã anterioarã
D. Cuprinde artera comunicantã posterioarã
E. Cuprinde porţiunile proximale ale arterelor cerebrale anterioare
438. Artera striatã medialã irigã:
A. Capul nucleului caudat
B. Putamenul
C. Faţa superioarã a lobului frontal
D. Faţa inferioarã a lobului frontal
E. Faţa inferioarã a lobului parietal
439. Artera cerebralã posterioarã:
A. Încrucişeazã faţa anterioarã a trunchiului cerebral
B. Îmcrucişeazã faţa posterioarã a trunchiului cerebral
C. Irigã girusul temporal superior
D. Irigã girusul temporal inferior
E. Irigã pe faţa medialã girusul temporal superior
440. Grupul anterolateral ce ţine de ramurile centrale profunde:
A. Conţine artere care se formeazã din partea proximalã a arterei cerebrale mijlocii
B. Se distribuie hipotalamusului anterior
C. Irigã regiunea subtalamicã
D. Irigã corpul striat
E. Irigã capsula internã
CĂILE DE CONDUCERE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
HORIA PRUNDEANU
GENERALITĂŢI
Căile de conducere ale SNC reprezintă tracturi sau fascicule de fibre nervoase cu aceeaşi
funcţie şi acelaşi traiect, dar cu origini şi destinaţii diferite. Există trei categorii de căi, şi
anume: căi ascendente (centripete, aferente), căi descendente (centrifuge, eferente) şi căi de
asociaţie, care leagă între ele diferiţi centrii nervoşi.
CĂILE ASCENDENTE
Acestea transmit spre scoarţa cerebrală informaţii recepţionate la periferia organismului sau
la nivelul viscerelor. Ele se împart în căi destinate trunchiului şi membrelor şi căi destinate
capului şi gâtului.
Căile destinate trunchiului şi membrelor sunt reprezentate de căi exteroceptive,
proprioceptive şi interoceptive (Tabel nr. 31 FIG. 80).
TABELUL 31 CĂI ASCENDENTE DESTINATE TRUNCHIULUI ŞI MEMBRELOR
Conducere Vehiculează Reprezentate de
Căile exteroceptive
Lentă Sensibilitatea exteroceptivă
tactilă protopatică şi
sensibilitatea termoalgezică
-tractul spinotalamic
anterior
-tractul spinotalamic
posterior
Rapidă -informaţii primite de la -fasciculele Goll şi
Căile proprioceptive
conştiente
proprioceptorii din muşchi,
tendoane, oase şi articulaţii
-transmit sensibilitatea
exteroceptivă, tactilă fină
Burdach
Căile proprioceptive
inconştiente
- Sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă
-tract spinocereblos
posterior
-tract spinocerebelos
anterior
Căile interoceptive
- Informaţii captate la nivelul
viscerelor
Două coloane
vegetative din zona
intermediolaterală a
măduvei
Căile exteroceptive sunt căi de conducere lentă, care vehiculează sensibilitatea
exteroceptivă tactila protopatică (grosieră) şi sensibilitatea termoalgezică. Ele sunt
reprezentate de cele două tracturi spinotalamice, anterior (tactil) şi posterior (termo-algezic).
La nivelul trunchiului cerebral cele două tracturi urcă îndepărtându-se între ele. Tractul
anterior urcă în axul median al trunchiului, înapoia lemniscului medial, iar cel lateral se
grupează cu tracturile rubrospinal, spinocerebelos anterior si spinotectal pentru a forma
fasciculul heterogen. În etajul mezencefalic cele două tracturi spinotalamice se regrupează,
apoi ajung în nucleul ventral posterior de talamus, aici găsindu-se al treilea neuron al căii.
Axonul acestui neuron traversează braţul posterior al capsulei interne şi se termină în ariile 3,
1 şi 2 Brodman din girusul parietal ascendent.
Căile proprioceptive fac şi ele parte din căile destinate trunchiului şi membrelor, şi
vehiculează informaţii primite de la proprioceptorii din muşchi, tendoane, oase şi articulaţii.
Căile proprioceptive conştiente transmit şi sensibilitatea exteroceptivă tactilă fină
(epicritică), şi sunt căi rapide de conducere. Axonii deutoneuronilor din nucleii Goll şi
Burdach trec de partea opusă la nivelul decusaţiei senzitive Spitzka şi formează în traiectul lor
ascendent spre talamus lemniscul medial. Al treilea neuron al căii se găseşte în nucleul
ventral, posterior de talamus, axonii săi ajungând prin braţul posterior al capsulei interne în
girusul parietal ascendent, mai exact în ariile 3, 1 şi 2 Brodman.
Căile proprioceptive inconştiente vehiculează sensibilitatea proprioceptivă inconştientă şi
sunt reprezentate de fibre nervoase intens mielinizate cu viteză de conducere foarte mare. Ele
se grupează în 2 tracturi: tractul spinocerebelos posterior (tractus spinocerebellaris posterior;
direct, Flechsig) şi tractul spinocerebelos anterior (tractus spinocerebellaris anterior; Gowers,
încrucişat) Deutoneuronul acestor căi este situat în nucleul coloanei Stilling Clarcke, respectiv
nucleul lui Bechterew. Axonii neuronilor din coloana lui Stilling Clarcke urcă prin cordonul
lateral al măduvei de aceeaşi parte formând tractul spinocerebelos direct al lui Flechsig
(spinocerebelos posterior), străbate bulbul şi ajunge prin pedunculul cerebelos inferior în
scoarţa paleocerebeloasă de aceeaşi parte.Axonii neuronilor din nucleul lui Bechterew străbat
substanţa cenuşie a măduvei spinării, trec de partea opusă şi urcă în cordonul lateral al
măduvei sub forma tractului spinocerebelos încrucişat al lui Gowers (spinocerebelos anterior).
Acest tract are un traiect mai lung decât precedentul. Tractul spinocerebelos încrucişat
străbate trunchiul cerebral, iar la nivelul mezencefalului trece de partea opusă şi prin
intermediul pedunculului cerebelos superior se va termina la nvelul cortexului paleocerebelos
de partea opusă.
Figura 93: Calea exteroceptivă şi proprioceptivă, din teritoriul trunchiului şi al
membrelor (după Albu) 1.Nucleul lui von Monakow cu eferenţe cerebeloase; 2. Panglica lui Reil cu fibre
extero şi proprioceptive; 3. Axonii deutoneuronilor medulari, formând fascicule
spinotalamice; 4. Protoneuronii de la nivelul ganglionului spinal; 5. Fasciculele lui Goll şi Burdach.
Căile interoceptive vehiculează informaţii captate la nivelul viscerelor, mai ales durerea.
De la acest nivel informaţiile ajung pe calea nervilor viscerali la lanţurile ganglionilor
simpatici laterovertebrali, pe unde trec direct sau fac sinapsă, apoi prin ramuri comunicante
ajung la ganglionii spinali de pe rădăcinile posterioare ale nervilor spinali. Mai departe prin
cele 2 coloane vegetative din zona intermediolaterală a măduvei urmează o cale polisinaptică
multineuronală ascendentă la talamus şi se termină la nivelul scoarţei cerebrale în ariile
vegetative, limbică , neurovegetativă şi ariile 6 şi 8 Brodman. Aferenţele viscerale împrumută
calea spinotalamică sau urmează prin substanţa cenuşie periependimară o cale polisinaptică,
multineuronală.
Toate căile descrise mai sus au protoneuronul situat în ganglionul spinal anexat rădăcinii
posterioare a nervului spinal.
Căile destinate capului şi gâtului sunt reprezentate de căile sensibilităţii şi de căile
senzoriale, din cele din urmă făcând parte căile optică, auditivă, vestibulară, gustativă şi
olfactivă.
Căile sensibilităţii generale destinate capului şi gâtului sunt căi care au protoneuronul în
ganglionii anexaţi nervilor cranieni. Acesta se va situa în ganglionul Gasser anexat perechii V
de nervi cranieni, în ganglionul geniculat anexat perechii VII bis, ganglionii Andersch şi
Ehrenritter anexaţi glosofarigianului şi în ganglionii jugular şi plexiform anexaţi nervului vag.
Deutoneuronul căii se găseşte în nucleii senzitivi ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral.
De la acesta fibrele pleacă pe două căi diferite, conştientă şi inconştientă. În cadrul căii
conştiente, axonii deutoneuronului trec de partea opusă pe toată întinderea trunchiului
cerebral, pe care îl străbat în traiectul lor ascendent spre talamus unde se găseşte cel de al 3-
lea neuron. Axonul acestuia ajunge prin braţul posterior al capsulei interne spre scoarţa
cerebrală din 1/5 inferioară a girusului parietal ascendent. Calea inconştientă este reprezentată
de fibrele sensibilităţii proprioceptive de la muşchii masticatori şi de la articulaţia
temporomandibulară .Se orientează spre scoarţa cerebeloasă de aceeaşi parte.
Căile senzoriale sunt reprezentate de:
1.Calea olfactivă Aparatul de recepţie este reprezentat de celulele mucoasei olfactive din
porţiunea superioară a foselor nazale. Mucoasa din zona olfactivă, aşa numita zonă sau pată
galbenă este alcătuită din celule olfactive, celule de susţinere şi din celule bazale. Celulele
olfactive în formă de fus reprezintă protoneuronul căii olfactive. Sunt neuroni bipolari
inclavaţi printre celulele epiteliale de susţinere, fiind în acelaşi timp receptori şi celule de
susţinere. Prelungirea dendritică a celulelor olfactive se termină cu nişte umflături în formă de
coşuleţ numite vezicule olfactive prevăzute cu cili scurţi şi subţiri numiţi cili olfactivi care se
proiectează la suprafaţa mucoasei nazale. Axonii celulelor olfactive sunt înveliţi de teaca lui
Schwann şi formează nervii olfactivi (drept, respectiv stâng) ce străbat lama ciuruită a
etmoidului, apoi pătrund în bulbul olfactiv unde fac sinapsă cu dendritele celulelor mitrale.
Celulele mitrale reprezintă deutoneuronul căii olfactive. Axonii celulelor mitrale alcătuiesc
tracturile olfactive care merg la ariile olfactive de la nivelul scoarţei cerebrale ce aparţin
complexului rinencefalic. Este de menţionat că talamusul primeşte aferenţe de la toate căile
senzitivosenzoriale mai puţin calea olfactivă.
Centrii olfactivi pot fi clasificaţi în centrii olfactivi primari, secundari şi terţiari.
Figura 94: Calea olfactivă (după Frank H. Netter)
1.Girusul corpului calos; 2. Girusul paraterminal; 3,4. Aferenţe şi eferenţe ale bulbului olfactiv; 5. Comisura anterioară; 6. Stria olfactivă medială; 7. Girusul hipocampic; 8. Girusul dentat; 9. Fimbria hipocampului; 10. Uncus; 11. Girusul ambiens; 12. Corpul amigdalian; 13. Substanţa perforată anterioară; 14. Nucleul tractului olfactiv lateral; 15. Stria olfactivă laterală; 16. Trigonul olfactiv; 17. Tractul olfactiv; 18. Nucleul olfactiv anterior; 19. Etmoid, lama ciuruită; 20. Bulbul olfactiv; 21. Nervii olfactivi; 22. Celule olfactive; 23. Celule bazale.
Centrii olfactivi primari de la nivelul bulbilor olfactivi primesc informaţia olfactivă brută şi o
transmit apoi centrilor olfactivi secundari. Senzaţia olfactivă obţinută la nivelul centrilor
olfactivi secundari se asociază prin centrii olfactivi terţiari (situaţi în lobul temporal şi
cortexul prefrontal) cu alte funcţii (vizuală, tactilă, vegetative) câştigând atributele unei
senzaţii olfactive conştiente, agreabile sau dezagreabile. În integrarea senzaţiilor olfactive
intervin de asemenea numeroase fenomene reflexe şi psihice legate de educaţie, memorie şi
experienţă olfactivă.
Există o strânsă interdependenţă între analizatorul olfactiv şi cel gustativ. Olfacţia
influenţează sistemul nervos vegetativ, sistemul vascular, comportamentul emoţional şi
sexual. Un om obişnuit poate distinge între 2000 şi 4000 de mirosuri. În general bărbaţii au o
sensibilitate olfactivă mai mică decât femeile.
Figura 95: Calea sensibilităţii exteroceptive (după Lazothes)
1.Fasciculul spinotalamic lateral; 2. Fibre talamocorticale: 3. Talamus; 4. Panglica lui Reil; 5. Fasciculul spinotalamic anterior; 6. Protoneuronul (la nivelul ganglionului spinal).
2.Calea gustativă Simţul gustului este asigurat de un aparat neuronal complex format din
celulele gustative de la nivelul mugurilor gustativi, calea de conducere şi centrii gustativi.
Calea gustativă urmează următorul traseu. Primul neuron (protoneuronul) are corpul celular
situat în ganglionul geniculat (anexat nervului VII bis), ganglionul lui Andersch şi Ehrenritter
(ataşaţi nervului IX) şi ganglionul plexiform (ataşat nervului X). Dendritele protoneuronului
culeg informaţii recepţionate de celulele senzoriale din mugurii gustativi situaţi la nivelul
papilelor linguale astfel:
- impulsurile de la nivelul celor 2 /3 anterioare ale limbii iau calea nervului lingual şi
nervului coarda timpanului.
- impulsurile de la nivelul 1/3 posterioare a limbii iau calea nervului glosofaringian
- impulsurile de la baza limbii iau calea nervului vag.
Toate aceste impulsuri ajung la nivelul nucleului solitar din bulb care reprezintă cel
de-al doilea neuron al căii gustative.(deutoneuronul) De la neuronii nucleului tractului
solitar pornesc axonii care după ce se încrucişează pe linia mediană se alătură
lemniscului medial care urcă spre talamus unde se găseşte cel de-al 3-lea neuron al
căii situat în nucleul ventral posterolateral al talamusului. Axonul nucleului
talamocortical ajunge fie la extremitatea celui de-al 5-lea girus temporal (T5) fie la
nivelul girusului parietal ascendent (PA) pe buza superioară a scizurii lui Sylvius) în
aria 43 Brodman.
3.Calea auditivă este o cale senzorială alcătuită din succesiunea a 3 neuroni ce plea-
că de la nivelul urechii interne unde sunt captate influxurile auditive produse de vibraţiile
sonore ale mediului extern şi care ajung la nivelul cortexului cohlear unde are loc
interpretarea şi analiza senzaţiilor auditive. Primul neuron (protoneuronul) este reprezentat de
celula bipolară situată în ganglionul spiral Corti din canalul spiral Rosenthal al columelei.
Dendritele protoneuronului fac sinapsă cu celulele senzoriale ale organului lui Corti. Axonii
protoneuronului străbat conductul auditiv intern şi se grupează pentru a forma nervul cohlear
(componentă a nervului vestibulocohlear) ce se termină în trunchi. Al 2-lea neuron
(deutoneuronul) se găseşte în nucleii cohleari anterior şi posterior al trunchiului cerebral, nivel
de la care pleacă mai multe contingente de fibre:
a)fibre provenind din nucleul cohlear anterior ce se încrucişează pe linia mediană la nivelul
corpului trapezoid, trec de partea opusă şi îşi continuă traiectul ascendent prin trunchiul
cerebral devenind lemnisc lateral (panglica lui Reil laterală)
b)fibre provenind din nucleul cohlear posterior ce se împart în două:
b1) o jumătate din fibre rămân de aceeaşi parte şi urcă în trunchiul cerebral sub forma
lemniscului lateral şi
b2) o jumătate formează la nivelul planşeului ventriculului IV striile medulare (acustice) care
trec de partea opusă şi intră în componenţa lemniscului lateral de partea opusă
Se desprinde concluzia că în cadrul trunchiului cerebral ansamblul de fibre formează în plan
orizontal corpul trapezoid ce conţine o serie de nuclei ce pot constitui relee accesorii. De la
nivelul corpului trapezoid fibrele urcă pe calea celor două lemniscuri laterale, se distribuie
parţial coliculilor inferiori ca ulterior să ajungă prin braţele conjunctivale inferioare la corpul
geniculat medial de partea respectivă. Al 3-lea neuron este situat la nivelul corpului geniculat
medial. Axonii lui constituie fibrele talamocorticale ce se termină la nivelul girusului T1 în
ariile 41 (primară) 42 (psihosenzorială) şi aria 22 cu rol gnozic (prelucrarea integrativă şi
interpretativă a sunetelor).
Figura 96: Calea gustativă (după Frank H. Netter)
1.Nucleul talamic posteromedial; 2. Cortex senzitiv; 3. Regiunea hipotalamică laterală; 4. Corpul amigdalian; 5. Sinapse pontine; 6. Nervul trigemen; 7. Ganglionul trigemen (semilunar Gasser); 8. Nervul oftalmic; 9. Nervul maxilar; 10. Nervul mandibular; 11. Ganglionul pterigopalatin; 12. Nervul canalului pterigoidian; 13. Ganglionul otic; 14. Nervul lingual; 15. Coarda timpanică; 16. Papilele fungiforme; 17. Papilele foliate; 18. Papilele circumvalate; 19. Epiglota; 20. Laringe; 21. Nervul laringeu superior; 22. Nervul vag; 23. Ganglionii inferiori ai nervilor vagi; 24. Ganglionii inferiori ai nervilor glosofaringieni; 25. Măduva spinării; 26. Nervul glosofaringian; 27. Nucleul şi tractul solitar (nucleul gustativ); 28. Nervul intermediar; 29. Nervul facial; 30. Ganglion geniculat; 31. Nervul pietros mare; 32. Punte; 33. Nucleul motor al nervului trigemen; 34. Nucleul mezencefalic.
4.Calea vestibulară vehiculează informaţiile referitoare la orientarea în spaţiu, stabilizarea
privirii şi corectarea poziţiei corpului, informaţii recepţionate la nivelul aparatului vestibular
localizat în urechea internă. Primul neuron (protoneuronul) este situat în ganglinul lui Scarpa
anexat ramurii vestibulare a nervului VIII. Dendritele sale fac sinapsă cu celulele senzoriale,
iar axonii formează ramura vestibulară a nervului acusticovestibular care străbate conductul
auditiv intern şi pătrunde în trunchi unde face sinapsă cu cel de-al doilea neuron situat în
nucleii vestibulari Schwalbe, Deiters şi Bechterew de la nivelul ventriculului IV. Axonii
deutoneuronilor se grupează în mai multe tracturi ce realizează legături cu cerebelul, nucleii
oculomotori şi măduva spinării. Există şi fibre ascendente care pe calea fasciculului
longitudinal medial merg la talamus şi de aici spre cortex la girusul T1.
5.Calea optică vehiculează influxurile nervoase determinate de excitaţii luminoase.Razele
luminoase sunt recepţionate de celulele senzoriale situate la nivelul retinei,celulele cu conuri
respectiv celulele cu bastonaşe. Celulele cu conuri sunt responsabile de acuitatea vizuală şi de
percepţia cromatică în timp ce celulele cu bastonaşe sunt responsabile de percepţia luminoasă.
Primul neuron (protoneuronul) este reprezentat de celula bipolară de la nivelul retinei.
Dendritele celulelor bipolare fac sinapsă cu celulele senzoriale, iar axonii cu dendritele
deutoneuronului reprezentat de celula multipolară de la nivelul retinei. Axonii celulelor
multipolare formează nervii optici care părăsesc ochiul prin papila nervului optic. Nervii
optici pătrund în neurocraniu unde se încrucişează la nivelul chiasmei optice. Încrucişarea
interesează doar fibrele nazale (mediale) ale fiecărui nerv în timp ce fibrele temporale rămân
de aceeaşi parte şi după încrucişare.După încrucişare se formează tracturile optice formate din
fibre temporale de aceeaşi parte şi fibre nazale de partea opusă. Al 3-lea neuron al căii optice
se află în corpii geniculaţi laterali. Fibrele nervoase plecate de la nivelul corpilor geniculaţi
laterali intră în constituţia radiaţiilor optice ale lui Gratiolet, străbat segmentul retrolenticular
al capsulei interne, descriu o curbă în jurul ventriculului lateral şi al cornului său occipital şi
se termină la nivelul cortexului pe cele două buze ale scizurii calcarine în aria 17 Brodman.
Cadranele retiniene superioare se proiectează pe buza superioară a scizurii calcarine, în timp
ce cadranele inferioare se proiectează pe buza inferioară a scizurii calcarine. Macula lutea se
proiectează la nivelul extremităţii posterioare a scizurii calcarine şi în jurul şanţului
retrocalcarin. Alături de aria 17 există ariile psihosenzoriale ale gnoziilor, respectiv aria 18
Brodman şi aria 19 Brodman cu rol în înregistrarea impresiilor luminoase şi în recunoaşterea
culorilor şi a formelor.
Figura 97: Calea optică (după Frank H. Netter)
1.Chiasma optică; 2. Tractul optic; 3. Corpii geniculaţi laterali; 4. Radiaţiile optice; 5. Şanţul calcarin; 6. Fisura calcarină; 7. Radiaţiile optice.
CĂILE DESCENDENTE
Căile descendente realizează legăturile centrilor corticali şi subcorticali cu neuronii motori
din nucleii nervilor cranieni din trunchiul cerebral sau din coarnele anterioare ale măduvei
spinării, şi sunt de două feluri, şi anume piramidale şi extrapiramidale.
CĂILE PIRAMIDALE sunt căi bineuronale, deci vor avea doi neuroni, unul central iar altul
periferic, şi sunt căi care transmit rapid influxul nervos. Acestea sunt de două feluri,
corticonucleare şi corticospinale.
Căile piramidale corticonucleare sau geniculate îsi au originea în scoarţa cerebrală, în 1/5
inferioară a girusului frontal ascendent. Fibrele sale străbat centrul oval şi ajung la genunchiul
capsulei interne, fiind aşezate sub forma a două tracturi, unul anterior, iar altul posterior, care
se dispun într-un traiect descendent spre trunchiul cerebral, la nivelul căruia fibrele se vor
distribui nucleilor motori ai nervilor cranieni de partea opusă (Fig. 82).
În mezencefal, componenta anterioară (fibrele propriuzise) este situată medial, iar fibrele
acesteia se încrucişează pe linia mediană şi se distribuie succesiv nucleilor masticator, ataşat
trigemenului, nucleului nervului facial, nucleului nervului hipoglos şi nucleului ambiguu (IX,
X, XI). Fibrele componentei posterioare se distribuie nucleilor motori ai nervilor cranieni III,
IV şi VI de partea opusă şi se termină în nucleul spinal al nervului accesor de partea opusă.
Căile piramidale corticospinale sunt şi ele constituite din doi neuroni.(figura 97 şi Tabelul
nr. 32) Primul neuron are origine corticală, în aria 4 Brodman de la nivelul girusului frontal
ascendent. De la origine fibrele se orientează în jos şi medial, trec prin centrul oval şi capsula
internă pentru a ajunge la trunchiul cerebral. La nivelul centrului oval fibrele se torsionează
astfel încât cele cu origine în porţiunea inferioară a girusului postcentral ocupă extremitatea
anterioară a braţului posterior al capsulei interne, iar cele cu origine la nivelul lobulului
paracentral ocupă extremitatea posterioară a braţului posterior. În porţiunea inferioară a
etajului bulbar se dispun sub forma a două contingente, şi anume tractul piramidal direct şi
tractul piramidal încrucişat. Acestea ajung în coarnele anterioare ale măduvei pe două căi
diferite. Fibrele încrucişate, care reprezintă 80% din fibre, trec de partea opusă prin decusaţia
motorie, a lui Mistichelli străbat măduva în cordonul lateral, apoi se termină la nivelul
nucleilor motori din coarnele anterioare. Fibrele directe ajung în cordonul anterior al măduvei
spinării şi se termină în neuronii motori din coarnele anterioare de partea opusă ale măduvei.
Încrucişarea se produce în etajele medulare la fiecare nivel.
TABELUL 32 CĂI DESCENDENTE DESTINATE TRUNCHIULUI ŞI MEMBRELOR
FASCICUL ORIGINE
DESTINAŢIE ROL
CĂI PIRAMIDALE
Piramidal direct Scoarţa cerebrală Măduva spinării Motilitate voluntară
Piramidal încrucişat Scoarţa cerebrală Măduva spinării Motilitate voluntară
CĂI EXTRAPIRAMIDALE
Fibre diencefalo-
spinale
Diencefal Măduvă
Rubrospinal Von
Monakov
Porţiunea magno-
celulară a nucleu-
lui roşu
Măduva cervicală -Control mişcări
automate
-Control tonus mus-
cular
Tectospinal lateral
Tectospinal anterior
Coliculii cvadri-
gemeni
Măduvă Oculocefalogiria
Vestibular anterior
Vestibular lateral
Nucleii vestibulari
Schwalbe,Deiters şi
Bechterew
Măduva cervicală Menţinerea
echilibrului
Olivospinal Olivele bulbare Măduvă Stabileşte relaţia
între olivă şi mă-
duvă
Fasc.reticulospinal
lateral
Formatia reticulată Măduvă Control tonus musc.
Facilitează refle-
xele medulare de
extensie şi cele
polisinaptice
Reticulospinal
anterior
Formaţia reticulată Măduvă Control musc
Inhibă reflexele
medulare
De la nivelul neuronilor motori din coarnele anterioare pleacă o singură cale spre organele
efectoare numită calea finală comună a lui Sherrington.
CĂILE EXTRAPIRAMIDALE sunt căi ale motricităţii automate şi semivoluntare.
Datele de neurofiziologie atestă că sistemul extrapiramidal este o cale motorie secundară ce
asigură, reglează şi controlează tonusul postural bazal (pe care şi prin care se execută
mişcările voluntare), atitudinile automate, mişcările semivoluntare, mişcările automate şi
asociate cu mersul, vorbirea, scrisul, îmbrăcarea, alimentarea şi unele stări afectivo-
emoţionale. Tot prin acest sistem sunt inhibate mişcările involuntare.
Centrii căilor extrapiramidale sunt situaţi la diferite nivele. La nivel cortical centrii se găsesc
în ariile 6 şi 8 Brod man din cortexul p refrontal, 1 , 2 , 3 şi 5 Brodman din giru sul parietal
ascendent, aria 21 Brodman temporală şi aria 19 Brodman occipitală. Pe lângă aceştia mai
avem centrii tectali, centrii de la nivelul nucleilor bazali, de la nivelul nucleilor subtalamici,
de la nivelul nucleilor din trunchiul cerebral şi centrii de la nivelul cerebelului.
Din căile extrapiramidale corticale face parte calea motorie cerebeloasă. Aceasta prezintă
patru neuroni şi se termină la nivelul nucleilor somatomotori din coarnele anterioare ale
măduvei, cei patru nuclei fiind reprezentaţi de nucleul corticopontin, nucleul ponto-cerebelos,
nucleul cerebelodentat şi de nucleul dentorubric.
Căile extrapiramidale subcorticale îsi au originea în nucleii trunchiului cerebral şi sunt
reprezentate de tractul tectospinal, tractul rubrospinal, tractul vestibulospinal, tractul
olivospinal şi de tractul reticulospinal.
Tractul tectospinal provine din coliculii cvadrigeminali, trece de partea opusă, la nivelul
decusaţiei lui Meynert şi coboară spre măduva spinării sub forma a două tracturi, unul anterior
şi altul posterior.
Figura 98: Căile motorii voluntare (după Lazorthes)
1.Fasciculul piramidal; 2. Fasciculul piramidal; 3. Scoarţa cerebrală motorie; 4. Torsionarea fibrelor motorii; 5. Fasciculul corticonuclear (geniculat); 6 Terminaţii corticonucleare pentru nucleul perechii III; 7. Terminaţii corticonucleare pentru nucleii bulbari IX, X; 8. Fasciculul piramidal încrucişat; 9. Fasciculul piramidal direct.
Tractul rubrospinal îsi are originea în nucleul roşu. La nivelul mezencefalului acesta trece
de partea opusă, la nivelul decusaţiei lui Forel pentru a se termina în măduva cervicală.
Tractul vestibulospinal porneşte de la nucleul vestibular şi străbate trunchiul cerebral sub
forma unui fascicul anterior şi unul lateral şi se termină la nivelul măduvei lombare.
Tractul olivospinal îşi are originea în oliva bulbară şi se termină la nivelul măduvei
cervicale.
Tractul reticulospinal porneşte de la nivelul formaţiei reticulate a trunchiului cerebral, apoi
coboară sub forma a două tracturi, anterior şi posterior, până în măduva cervicală.
Toate aceste căi ajung la motoneuronii din coarnele anterioare, de unde pleacă spre organele
efectoare calea finală comună a lui Sherrington.
Centrii de releu subcortical incluşi în circuitele extrapiramidale sunt: nucleii punţii, striatul,
palidul, talamusul, nucleii subtalamici, substanţa neagră, nucleul roşu, formaţia reticulată a
trunchiului cerebral. Fibrele de origine corticală fac releu în corpii striaţi apoi în palid, de
unde se redistribuie prin fasciculul lenticular, fasciculul talamic şi ansa lenticulară spre ceilalţi
nuclei ce constituie al doilea releu subcortical. Nucleii care formează al doilea releu trimit
eferenţe spre nucleii trunchiul cerebral reprezentaţi de locus niger, nucleul lui
Darkschewitsch, nucleul interstiţial Cajal, formaţia reticulată, nucleul roşu, nucleii vestibulari,
nuclei ce reprezintă cel de al 3-lea releu. În final de la nivelul trunchiului cerebral pleacă
eferenţe destinate măduvei: fasciculele rubrospinal, tectospinal, vestibulospinal,
reticulospinal.
Eferenţele palidale şi cerebeloase pot pune în circuit nucleii laterroventrali anterior şi
intermediar al talamusului cu închiderea unor circuite de reîntoarcere corticală
Sistemul extrapiramidal realizează circuite multineuronale complexe care acţionează atât
asupra activităţii motorii cât şi asupra stării de vigilenţă, corticală.
CĂILE OCULOMOTORII Se sub împart în căi oculocefalogire şi căi ale motricităţii
intrinseci.
1.Căile oculocefalogire asigură asocierea mişcărilor giratorii ale capului ( rotaţia capului
pentru îndreptarea privirii într-o anume direcţie) cu mişcările conjugate ale globilor oculari.
Mişcările globilor oculari sunt efectuate de muşchii extrinseci ai globului ocular (drept
superior, drept inferior, drept medial, drept lateral, oblic superior şi oblic inferior) inervaţi de
nervul abducens (pentru muşchiul drept lateral), nervul trohlear (pentru muşchiul oblic
superior) şi de nervul oculomotor (pentru ceilalţi muşchi). Aceste mişcări constau în ridicarea
globilor oculari (m. drept superior), coborârea lor (m. drept inferior), abducţie (m. drept
lateral), adducţie (m.drept medial), rotaţie externă (m.oblic inferior) şi rotaţie internă (m. oblic
superior).
Mişcările de rotaţie ale capului sunt realizate de muşchii trapez şi sternocleidomastoidian
inervaţi de rădăcina spinală a nervului accesor.
Neuronul central se găseşte în ariile 8 Brodman, ce asigură funcţia oculomotorie voluntară
şi aria 19 Brodman de la nivelul joncţiunii occipitoparietale ce asigură oculogiria
semivoluntară sau reflexă. De la acest nivel fibrele urmează calea geniculată pentru a se
distribui nucleilor nervilor cranieni III, IV, VI şi XI. Sinergia mişcărilor globilor oculari se
realizează prin intermediul fibrelor intercalare, iar coordonarea lor prin intermediul fibrelor
comisurale ale corpului calos. Cortexul drept comandă levogiria în timp ce cortexul stâng
comandă dextrogiria. Mişcările de ridicare şi de coborâre a privirii sunt coordonate de centrii
situaţi în coliculii cvadrigemeni, în timp ce convergenţa este dirijată de nucleul convergenţei
lui Perlia aflat în legătură cu coliculii superiori.
2.Căile motricităţii intrinseci sunt căi reflexe destinate acomodării la distanţă şi
iridomotricităţii. Acomodarea la distanţă se realizează prin modificarea curburii cristalinului,
modificare ce se produce sub acţiunea muşchiului ciliar. Iridomotricitatea presupune
micşorarea pupilei (mioză) respectiv dilatarea pupilei (midriază).
Acomodarea parcurge un traseu format din 4 neuroni: pupilar, tectonuclear (situat în coliculii
superiori), preganglionar parasimpatic (situat în ganglionii vegetativi ai nervului oculomotor)
şi postganglionar parasimpatic (situat la nivelul ganglionului ciliar). De la nivelul
ganglionului ciliar fibrele se îndreaptă spre muşchiul ciliar pe calea nervilor ciliari scurţi.
Mioza parcurge următorul traseu neuronal: pupilar, tectonuclear (situat în coliculii
superiori), preganglionar parasimpatic (ai cărui axoni urmează calea trunchiului nervului
oculomotor şi leagă nucleii mezencefalici-Edinger Westphal-de ganglionul ciliar) şi
postganglionar ai cărui axoni merg de la gangionul ciliar la musculatura irisului pe calea
nervilor ciliari scurţi.
Midriaza parcurge următorul traseu neuronal: pupilar, tectospinal (situat în coliculul
superior de la care pleacă fibre nervoase ce ajung pe calea fasciculului longitudinal medial la
nivelul centrului ciliospinal Budge din coloana intermediolaterală corespunzătoare
segmentelor medulare C8, T1, T2 şi T3), preganglionar simpatic (situat în coarnele laterale
ale măduvei spinării în segmentele C8, T1, T2) şi neuronul postganglionar simpatic. De aici
fibrele ajung la muşchiul dilatator al pupilei.
TESTE CĂILE DE CONDUCERE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
441. Căile exteroceptive:
A. Sunt căi de conducere lentă
B. Sunt căi de conducere rapidă
C. Vehiculează sensibilitatea exteroceptivă tactilă protopatică
D. Vehiculează sensibilitatea termoalgezică
E. Vehiculează informaţii primite de la proprioceptorii din muşchi, tendoane
oase şi articulaţii
442. Căile proprioceptive conştiente:
A. Sunt căi de conducere lentă
B. Sunt căi de conducere rapidă
C. Vehiculează sensibilitatea exteroceptivă tactilă protopatică
D. Vehiculează sensibilitatea termoalgezică
E. Vehiculează informaţii primite de la proprioceptorii din muşchi, tendoane
oase şi articulaţii
443. Căile proprioceptive inconştiente sunt reprezentate de:
A. Tractul spinotalamic anterior
B. Tractul spinotalamic posterior
C. Fasciculul Goll
D. Tractul spinocerebelos posterior
E. Tractul spinocerebelos anterior
444. Tractul spinotalamic anterior
A. Urcă în axul median al trunchiului
B. Urcă anterior de lemniscul medial
C. Urcă posterior de lemniscul medial
D. Intră în alcătuirea fasciculului heterogen
E. Ajunge în nucleul ventral posterior al talamusului
445. Tractul spinotalamic posterior
A. Urcă în axul median al trunchiului
B. Urcă anterior de lemniscul medial
C. Urcă posterior de lemniscul medial
D. Intră în alcătuirea fasciculului heterogen
E. Ajunge în nucleul ventral posterior al talamusului
446. Căile proprioceptive inconştiente:
A. Sunt reprezentate de fibre nervoase intens mielinizate
B. Sunt reprezentate de fibre nervoase parţial mielinizate
C. Au viteză de conducere lentă
D. Au viteză de conducere foarte mare
E. Se grupează în 2 tracturi
447. Tractul spinocerebelos direct:
A. Se mai numeşte şi tractul spinocerebelos posterior
B. Se mai numeşte şi tractul spinocerebelos anterior
C. Se mai numeşte şi fasciculul lui Flechsig
D. Se mai numeşte şi fasciculul lui Gowers
E. Are deutoneuronul situat în nucleul coloanei Stilling Clarcke
448. Tractul spinocerebelos încrucişat:
A. Se mai numeşte şi tractul spinocerebelos posterior
B. Se mai numeşte şi tractul spinocerebelos anterior
C. Se mai numeşte şi fasciculul lui Flechsig
D. Se mai numeşte şi fasciculul lui Gowers
E. Are deutoneuronul situat în nucleul lui Bechterew
449. Căile sensibilităţii generale destinate capului şi gâtului au protoneuronul situat în:
A. Ganglionul lui Gasser anexat perechii V de nervi cranieni
B. Ganglionul geniculat anexat nervului vag
C. Ganglionul jugular anexat perechii V de nervi cranieni
D. Ganglionii Andersch şi Ehrenritter anexaţi glosofaringianului
E. Ganglionii jugular şi plexiform anexaţi nervului vag
450. Tracturile olfactive sunt alcătuite din :
A. Dendritele celulelor olfactive
B. Axonii celulelor olfactive
C. Dendritele celulelor bipolare
D. Axonii celulelor mitrale
E. Dendritele celulelor mitrale
451. Centrii olfactivi terţiari sunt situaţi:
A. La nivelul bulbilor olfactivi
B. În lobul temporal
C. În lobul parietal
D. În lobul occipital
E. În cortexul prefrontal
452. Impulsurile de la nivelul celor 2/3 anterioare ale limbii iau calea nervului:
A. Lingual
B. Coarda timpanului
C. Glosofaringian
D. Vag
E. Hipoglos
453. Impulsurile de la nivelul 1/3 posterioare a limbii iau calea nervului:
A. Lingual
B. Coarda timpanului
C. Glosofaringian
D. Vag
E. Hipoglos
454. Impulsurile de la baza limbii iau calea nervului:
A. Lingual
B. Coarda timpanului
C. Glosofaringian
D. Vag
E. Hipoglos
455. Aria auditivă se termină la nivelul girusului:
A. Temporal 1 (T1)
B. Temporal 2 (T2)
C. Temporal 3 (T3)
D. Temporal 4 (T4)
E. Temporal 5 (T5)
456. Cel de al 2-lea neuron al căii vestibulare se află situat în:
A. Nucleul cohlear anterior
B. Nucleul cohlear posterior
C. Nucleul lui Schwalbe
D. Nucleul lui Deiters
E. Nucleul lui Bechterew
457. Al 3- lea neuron al căii optice se află situat la nivelul:
A. Celulelor bipolare de la nivelul retinei
B. Celulelor multipolare de la nivelul retinei
C. Coliculilor cvadrigemeni superiori
D. Corpilor geniculaţi laterali
E. Corpilor geniculaţi mediali
458. Maculea lutea se proiectează:
A. Pe buza superioară a scizurii calcarine
B. Pe buza inferioară a scizurii calcarine
C. Pe buza superioară a şanţului calosomarginal
D. Pe corpii geniculaţi laterali
E. În jurul şanţului retrocalcarin
459. Căile corticonucleare piramidale:
A. Se mai numesc şi geniculate
B. Se mai numesc şi piramidale directe
C. Îşi au originea în 1/5 inferioară a girusului frontal ascendent
D. Îşi au originea în 1/5 superioară a girusului frontal ascendent
E. Străbat centrul oval
460. Componenta anterioară a căilor piramidale corticonucleare se distribuie nucleilor:
A. Masticator
B. Motor al nervului III
C. Nervului facial
D. Ambiguu
E. Motor al nervului IV
461. Componenta posterioară a căilor piramidale corticonucleare se distribuie
nucleilor:
A. Masticator
B. Motor al nervului III
C. Nervului facial
D. Ambiguu
E. Motor al nervului IV
462. Fibrele căilor piramidale corticospinale:
A. De la origine se orientează în jos şi medial
B. De la origine se orientează în jos şi lateral
C. Trec prin centrul oval
D. Trec prin capsula internă
E. Se torsionează în porţiunea inferioară a etajului bulbar
463. Calea motorie cerebeloasă:
A. Face parte din căile piramidale
B. Face parte din căile extrapiramidale
C. Prezintă 3 neuroni
D. Prezintă 4 neuroni
E. Prezintă 2 neuroni
464. Tractul tectospinal:
A. Provine din coliculii cvadrigemeni
B. Trece de partea opusă la nivelul decusaţiei lui Meynert
C. Trece de partea opusă la nivelul decusaţiei lui Forel
D. Are rol în oculocefalogirie
E. Are rol în controlul tonusului muscular
465. Tractul rubrospinal:
A. Îşi are originea în nucleul roşu
B. Trece de partea opusă la nivelul decusaţiei lui Meynert
C. Trece de partea opusă la nivelul decusaţiei lui Forel
D. Are rol în oculocefalogirie
E. Are rol în controlul tonusului muscular
466. Tractul olivospinal:
A. Îşi are originea în olivele bulbare
B. Trece de partea opusă la nivelul decusaţiei lui Meynert
C. Trece de partea opusă la nivelul decusaţiei lui Forel
D. Se termină la nivelul măduvei cervicale
E. Se termină la nivelul măduvei lombare
467. Tractul vestibulospinal:
A. Străbate trunchiul cerebral sub forma unui fascicul anterior şi unul lateral
B. Are rol în motilitatea voluntară
C. Are rol în menţinerea echilibrului
D. Se termină la nivelul măduvei cervicale
E. Se termină la nivelul măduvei lombare
468. Fasciculul reticulospinal lateral:
A. Porneşte de la nivelul formaţiei reticuate a diencefalului
B. Coboară sub forma a 2 tracturi, anterior şi posterior
C. Facilitează reflexele medulare de extensie
D. Facilitează reflexele polisinaptice
E. Inhibă reflexele medulare
469. Neuronul central al căilor oculocefalogire se găseşte în:
A. Aria 8 Brodman ce asigură funcţia oculomotorie voluntară
B. Aria 8 Brodman ce asigură funcţia oculomotorie involuntară
C. Aria 19 Brodman ce asigură oculogiria voluntară
D. Aria 19 Brodman ce asigură oculogiria semivoluntară
E. Aria 19 Brodman ce asigură oculogiria reflexă
470. Acomodarea parcurge un traseu format din:
A. 2 neuroni
B. 3 neuroni
C. 4 neuroni
D. 5 neuroni
E. 6 neuroni
SISTEMUL VENTRICULAR
HORIA PRUNDEANU
În interiorul axului cerebrospinal există un sistem de cavităţi, care conţine LCR. Toate
aceste cavităţi sunt căptuşite cu ependim, o membrană epitelială care are o dezvoltare şi
funcţii diferite în unele locuri ale sistemului ventricular (Figura 93, 94, 95).
Cavităţile tubului neural vor avea volume inegale, corespunzător volumului
componentei în care sunt cuprinse, aşa încât ventriculii laterali vor fi cei mai voluminoşi,
în timp ce apeductul lui Sylvius şi canalul ependimar se vor situa la polul opus.
Volumul sistemului ventricular este de aproximativ 25 de centimetri cubi. El conţine
formaţiunile coroidiene responsabile de secreţia LCR care se varsă prin apeductul lui
Sylvius în ventriculul IV. La acest nivel orificiile laterale ale lui Luschka şi Magendie
asigură comunicarea cu spaţiile subarahnoidiene unde difuzează LCR-ul.
Ţinând cont de direcţia de scurgere a LCR cavităţile nevraxului vor fi descrise
craniocaudal începând cu ventriculii laterali şi terminând cu canalul ependimar.
VENTRICULII LATERALI
GENERALITĂŢI
Ventriculii laterali (ventriculi laterales) sau ventriculii I şi II constituie cavităţile celor
două emisfere cerebrale. Sunt două cavităţi neregulate de aproximativ 10 centimetri cubi
fiecare, care comunică fiecare cu ventriculul III prin orificiile Monro.
Reprezintă mai mult de 80 % din volumul sistemului ventricular şi sunt simetrici în
raport cu planul median.
Fiecare ventricul lateral are o formă neregulată ce se poate asemăna cu o potcoavă
ascuţită la capete.
Sunt situaţi în partea inferomedială a emisferei cerebrale corespunzătoare.
Fiecare ventricul este format dintr-o parte centrală numită răspântia ventriculară, de la
care pleacă 3 prelungiri care pătrund fiecare în câte un lob. Aşadar există o prelungire
frontală, una occipitală şi una temporală, prelungiri denumite după lobul în interiorul
căruia se găsesc.
Figura 99: Sistemul ventricular – normă laterală (după Lazorthes)
1.Canalul lui Monro; 2. Cornul frontal; 3. Recesurile supra şi sub epifizare; 4. Răspântia ventriculară; 5. Corn occipital; 6. Ventriculul III; 7. Apeductul lu Sylvius; 8. Ventriculul IV; 9. Corn temporal; 10. Reces infraoptic; 11. Reces supraoptic; 12. Comisura gri intertalamică.
ONTOGENEZĂ
Dezvoltarea ventriculilor laterali este legată de cea a emisferului cerebral corespunzător.
Din luna a 2-a veziculele emisferice se derulează în jurul şanţului lui Sylvius formând o
potcoavă deschisă în jos şi înainte. Se disting un corn frontal şi unul temporal reunite prin
răspântia ventriculară. Mai apoi din răspântie se desprinde cornul occipital.
Într-o etapă viitoare şanţurile profunde ale circumvoluţiilor cerebrale determină şanţuri
în interiorul ventriculului lateral: şanţurile hipocampului, eminenţele colaterale.
Peretele intern este invadat de pia mater ce dă naştere plexurilor coroide. Orificiul lui
Monro se îngustează.
Volumul ventriculilor laterali reprezintă 2/3 din volumul telencefalului la embrionii de
14 mm lungime. Apoi ponderea lor scade pentru ca la şfârşitul perioadei embrionare la
embrionii de 30 de mm lungime să reprezinte 57, 79 % din volumul telencefalului.
Începând cu embrionul de 18 mm ei depăşesc în volum celelalte cavităţi ale nevraxului,
astfel încât la embrionul de 30 de mm să reprezinte mai mult de 50 % din volumul
cavităţilor nevraxului, să aibă un volum de circa 6 ori mai mare decât cel al ventriculului
III şi de 3 ori mai mare decât cel al ventricululi IV.
În săptămâna a 7-a de viaţă embrionară ventriculii laterali îşi măresc volumul de circa 7
ori pentru ca în săptămâna a 8-a să şi-l mărească de circa 4 ori.
Figura 100: Sistem ventricular – normă superioară (după Lazorthes)
1.Corn occipital; 2. Ventriculul IV; 3. Corn fronatal; 4. Orificiul lui Monro; 5. Ventriculul III; 6. Corn temporal; 7. Apeductul lui Sylvius; 8. Răspântia ventriculară.
RAPORTURI ŞI DESCRIERE
1. Porţiunea anterioară sau cornul frontal (prelungirea frontală). Este o cavitate alungită
ce descrie o curbă cu concavitatea situată inferoextern. Are o lungime de circa 6-7 cm
şi o înălţime de 12-15 mm. Prezintă 2 porţiuni separate de orificiul lui Monro: anterior
cornul frontal (cornu frontale), posterior corpul ventriculului (pars centralis).
a)Cornul frontal este mulat pe convexitatea anterointernă a nucleului caudat. Prezintă 3 feţe
(pereţi), o extremitate anterioară şi o margine externă.
- Faţa superioară (tavanul) răspunde feţei inferioare concave a corpului calos fiind
situată la 25 mm de marginea superioară a lobului frontal
- Faţa inferioară (planşeul) prezintă 2 versanţi. Versantul extern corespunde şanţului de
pe convexitatea superointernă a capului nucleului caudat. Versantul intern înclinat în
jos şi în afară răspunde genunchiului corpului calos.
- Faţa internă este formată de septum lucidum. Septul separă cele două coarne frontale.
Septul este format din 2 lame între care se găseşte ventriculul septului.
- Marginea externă se găseşte la unirea feţei inferioare a corpului calos cu convexitatea
capului nucleului caudat.
- Extremitatea anterioară răspunde genunchiului corpului calos şi este situată la 3 cm de
polul frintal.
b)Corpul ventriculului este aplatizat de sus în jos şi prezintă 3 feţe (pereţi) şi
o margine externă.
- Faţa superioară este formată de porţiunea inferioară a trunchiului corpului calos.
De o parte şi de cealaltă a sa se găsesc circumvoluţiile F1 şi porţiunea internă a FA.
Faţa superioară se găseşte la 35 mm de marginea superioară a lobului frontal.
- Faţa inferioară (planşeul) prezintă 3 porţiuni separate de 2 şanţuri, şanţul talamo-
striat oblic înapoi şi în afară şi şanţul coroidian ocupat de plexurile coroide. Cele 3
porţiuni enumerate din afară înăuntru sunt reprezentate de corpul nucleului caudat,
versantul extern al feţei superioare a talamusului şi faţa superioară a părţii laterale
a fornixului.
- Faţa internă prezintă la unirea sa cu peretele inferior orificiul lui Monro. Posterior
ea este limitată de extremitatea anterioară a talamusului, anterior şi superior de pi-
lierul anterior al trigonului, iar superior de membrana tectoria.
- Marginea externă răspunde unirii corpului calos cu porţiunea externă a nucleului
caudat
2.Porţiunea posterioară sau cornul occipital (prelungirea occipitală) continuă posterior
răspântia ventriculară şi se îngustează treptat pătrunzând în lobul occipital unde se termină
la aproximativ 2,5 cm de polul acestuia. Nu prezintă formaţiuni coroidiene. Este mai mică
decât porţiunea frontală şi are forma unei despicături oblice în jos şi lateral, pe secţiune
frontală. I se descriu două feţe (pereţi), două margini şi două extremităţi.
- Faţa superolaterală este formată din corpul calos şi mai lateral din radiaţiile opti-
ce ale lui Gratiolet.
- Faţa inferomedială are formă triunghiulară cu baza la răspântia ventriculară şi
vârful situat posterior. Este convexă şi prezintă 2 proeminenţe separate între ele
printr-un şanţ. Proeminenţa superomedială (bulbul cornului occipital) este determinată
de forcepsul posterior al corpului calos. Proeminenţa inferolaterală
este expresia ventriculară a scizurii calcarine fiind denumită calcar avis (pintenul
de cocoş sau pintenul lui Morand).
- Marginea laterală, respectiv medială se realizează prin unirea celor doi pereţi.
- Extremitatea anterioară este mai largă şi începe la nivelul răspântiei ventriculare.
- Extremitatea posterioară are aspectul unui vârf ascuţit şi se termină la 2,5 cm de polul
lobului occipital.
3. Porţiunea inferioară (temporală) sau cornul temporal (cornul temporosfenoidal)
Merge de-a lungul porţiunii laterale a fantei lui Bichat, se îndreaptă în jos şi înainte
descriind o curbă concavă în sus şi înauntru apoi se termină în lobul temporal. I se
descriu două feţe (pereţi), două margini şi două extremităţi.
- Faţa superioară este formată din partea inferioară a talamusului, stria terminală,
coada nucleului caudat şi tapetum.
- Faţa inferioară este curbă cu concavitatea orientată medial. Prezintă două proemi-
nenţe. Proeminenţa laterală numită eminenţa colaterală este convexă în sus.Este dată
de cel de al 4-lea şanţ temporal ce proemină spre ventricul. Proeminenţa medială este
formată din cornul lui Ammon, fimbria şi fascia dentata enumerate în direcţie
lateromedială. Cornul lui Ammon este o formaţiune cilindroidă concavă medial, mai
voluminoasă anterior decât posterior. Faţa sa superioară prezintă câteva incizuri puţin
adânci, transversale, care dau aspectul caracteristic acestui element. Fimbria este un
cordon de substanţă albă aşezată în concavitatea cornului lui Ammon. Este mai scurt şi
mai îngust decât acesta şi are suprafaţa netedă. Anterior se continuă cu uncusul
hipocampului, iar posterior cu stâlpul posterior al fornixului. Pe faţa superioară a
fimbriei se găsesc plexurile coroide.
Fascia dentata sau girusul dentatus este cel mai medial element din planşeul
prelungirii temporale. Are culoare cenuşie şi este brăzdată de o serie de şanţuri
transversale care vor da aspectul caracteristic dinţat al acestei formaţiuni.
- Extremitatea anterioară mai voluminoasă se continuă cu substanţa albă a lobului
temporal.
- Extremitatea posterioară se uneşte cu corpul calos, stâlpul posterior al fornixului
şi baza lui calcar avis.
- Marginea externă şi inferioară se situează de-a lungul fasciculului occipitofrontal.
- Marginea internă şi superioară constituie cu fimbria buza externă a porţiunii laterale a
fantei lui Bichat.
4. Răspântia ventriculară (foramina interventricularia) este porţiunea cea mai largă a
ventriculului.Se găseşte la unirea celor 3 porţiuni ale ventriculului lateral descrise mai
sus. Anterior înconjură convexitatea posterioară a nucleului caudat şi putamenul.
Posterior răspunde cornului occipital, superior porţiunii posterioare a corpului calos,
iar în afară substanţei albe a emisferelor cerebrale.
CONŢINUTUL VENTRICULILOR LATERALI
Pereţii ventriculilor laterali sunt tapetaţi de membrana ependimară. Pânza coroidiană
superioară este plasată orizontal sub trigon, deasupra ventriculului III. Plexurile coroidiene
laterale (plexus choroideus ventriculi lateralis) prezintă o ramură frontală care se continuă la
nivelul orificiului lui Monro cu plexurile coroidiene ale ventriculului III. Ele sunt foarte
abundente la nivelul cornului temporal, nivel la care se secretă cea mai mare cantitate de
LCR.
Arterele plexurilor coroidiene penetrează prin fanta lui Bichat.
VENTRICULUL III
GENERALITĂŢI
Ventriculul III (ventriculus tertius) reprezintă o cavitate mediană, impară a diencefalului ce
comunică cu ventriculii laterali prin orificiile lui Monro şi cu ventriculul IV prin intermediul
apeductului lui Sylvius. Dimensiunile sale medii sunt de: 4 cm lungime, 3 cm înălţime şi 1 cm
lăţime. Are formă de pâlnie aplatizată transversal cu baza situată superior. Pereţii săi laterali
aproape se ating.
ONTOGENEZĂ
Dezvoltarea embrionară arată că pereţii acestui ventricul au două categorii de surse. Cea mai
mare parte derivă din vezicula diencefalică, iar o mică parte anterioară reprezentată de lama
terminală aparţine ca origine telencefalului.
Volumul ventriculului III reprezintă aproximativ 2/3 din volumul diencefalului la embrionul
de 14 mm lungime şi ceva mai mult de jumătate la cel de 18 mm lungime. La sfârşitul
perioadei embrionare el reprezintă însă doar 1/3 din volumul diencefalului.
La embrionul de 30 de mm lungime volumul său reprezintă 1/6 din volumul ventriculilor
laterali şi ˝1/2 din volumul ventriculului IV.
Figura 101: Ventriculul III – normă laterală (după Lazorthes)
1.Fanta lui Bichat; 2. Talamus; 3. Corp calos; 4. Septum lucidum; 5. Trigon; 6. Orificiul lui Monro; 7. Comisura albă anterioară; 8. Comisura cenuşie; 9. Hipofiză; 10. Corpi mamilari; 11. Apeductul lui Sylvius; 12. Epifiza; 13. Comisura albă posterioară; 14. Habenula.
RAPORTURI ŞI DESCRIERE
Ventriculul III prezintă doi pereţi laterali, un perete superior (tavanul ventriculului), un
perete inferior (planşeul ventriculului) şi două margini anterioară şi laterală. Unii autori
denumesc cele două margini pereţi anterior respectiv posterior.
1. Pereţii laterali sunt verticali şi triunghiulari. Sunt formaţi de talamus
superior şi de hipotalamus posterior. Prezenţa şanţului
talamohipotalamic Monro (sulcus limitans) ce merge de la orificiul lui
Monro la orificiul superior al apeductului lui Sylvius împarte pereţii în
2 etaje, superior şi inferior.
a) Etajul superior este constituit din cele 2/3 anterioare ale talamusului.
Este delimitat superior de habenulă pe care se inseră membrana
tectoria. Corespunde feţei interne a talamusului şi nucleului mdian
al talamusului . Între cele două feţe mediale a nucleilor talamici se
găseşte o punte de substanţă cenuşie numită adeziunea intertalamică
(adhesio interthalamica).
b) Etajul inferior este constituit de substanţa cenuşie a regiunii
infundibulotuberiene a ventriculului III. Are formă triunghiulară a
cărui bază superioară corespunde şanţului lui Monro. Hipotalamusul
formează o pâlnie, care după ce a participat la formarea peretelui
lateral se continuă cu peretele inferior.
1. Peretele superior (tavanul ventriculului) este format din membrana
tectoria şi pânza coroidiană superioară, deasupra lor aflându-se marile
comisuri interemisferice, trigonul şi corpul calos. Pe faţa ventriculară a
pânzei coroide se găsesc plexurile coroide ale ventriculului III, iar
dorsolateral venele cerebrale ale lui Galien.
2. Peretele inferior (planşeul ventriculului) are aspectul unei excavaţii al
cărui punct decliv este reprezentat de infundibul. Planşeul ventriculului
III este format de hipotalamus şi prezintă 3 formaţiuni: recesul optic
(recessus opticus), infundibulul (recessus infundibularis) şi orificiul
apeductului care delimitează un sector anterior infundibulotuberian şi
supraoptic şi un sector posterior mamilar. În substanţa fundamentală a
planşeului se găsesc localizaţi nucleii hipotalamici perituberieni şi
perimamilari.
3. Marginea anterioară este formată de lama terminală care se găseşte în
fundul unui reces de formă triunghiulară cu baza în jos şi vârful în sus.
Baza triunghiului este formată de comisura albă anterioară. Celelalte
două laturi ale triunghiului situate în plan posterior sunt formate de
stâlpii anteriori ai fornixului. În partea inferioară a marginii anterioare
între comisura anterioară şi chiasma optică se găseşte recesul optic.
4. Marginea posterioară corespunde etajelor cvadrigeminal şi epifizar. Tot
la acest nivel se deschide orificiul superior al apeductului lui Sylvius.
CONŢINUTUL VENTRICULULUI III
Cavitatea ventriculului III este căptuşită de epiteliul ependimar, care la acest nivel
dobândeşte aspecte structurale şi funcţionale importante. Plexurile coroidiene ale ventriculului
III continuă plexurile coroidiene ale ventriculilor laterali.
APEDUCTUL LUI SYLVIUS
Este un canal care leagă între ei ventriculul III cu ventriculul IV. Este orientat oblic în jos şi
înapoi, paralel cu axul trunchiului. Prezintă 2 pereţi şi două extremităţi.
1. Peretele anterior este format din calota pontină şi pedunculară.
2. Peretele posterior este format din tectul mezencefalic
3. Extremitatea superipară se deschide în ventriculul III dedesubtul comisurii albe
posterioare.
4. Extremitatea inferioară corespunde unghiului superior al ventriculului IV
VENTRICULUL IV
GENERALITĂŢI
Ventriculul IV reprezintă o dilataţie a canalului ependimar, asemănătoare unui romb,
aplatizat anteroposterior cuprins între bulb şi protuberanţă anterior şi cerebel posterior.
Comunică în partea inferioară cu canalul ependimar, iar superior se continuă cu apeductul lui
Sylvius. Axul său vertical măsoară 3,5 cm, întimp ce axul său transversal măsoară în medie 2
cm.
Figura 102: Venele cerebrale (după Frank H. Netter)
1.Venele posterioare ale septului pellucid; 2. Vena directă laterală; 3. Vena talamostriată superioară; 4. Venele interne cerebrale; 5. Vena medială a ventriculului lateral; 6. Vena laterală a ventriculului lateral; 7. Spleniumul corpului calos; 8. Vena lui Galen; 9. Vena posterioară a corpului calos; 10. Sinusul sagital inferior; 11. Vena occipitală internă; 12. Sinusul drept; 13. Cornul occipital al ventriculului lateral; 14. Vena vermisului superior; 15. Apertura laterală şi medială; 16. Ventriculul IV; 17. Apeductul lui Sylvius; 18. Vena inferioară ventriculară; 19. Vena mezencefalică laterală; 20. Cornul temporal al ventriculului lateral; 21. Vena bazilară; 22. Venele talomostriate inferioare; 23. Vena cerebrală profundă mijlocie; 24. Ventriculul III; 25. Chiasma optică; 26. Vena anterioară cerebrală; 27. Adeziunea intertalamică; 28. Comisura anterioară; 29. Gaura lui Monro; 30. Genunchiul corpului calos; 31. Vena anterioară a septului pellucid; 32. Vena nucleului caudat; 33. Ventriculii laterali; 34. Vena talamostriată superioară; 35. Venele nucleului caudat; 36. Vena coroidiană superioară; 37. Ramuri talamice.
ONTOGENEZĂ
Dezvoltarea ventriculului IV este legată de:
- evoluţia metencefalului şi mielencefalului;
- formarea bulbului şi a punţii;
- apariţia cerebelului şi a pedunculilor cerebeloşi.
Pe planşeul ventriculului se dispun dinauntru în afară lama fundamentală şi lama alară
despărţite de sulcus limitans (aria vegetativă).
Cele două lame se dezvoltă considerabil odată cu lărgirea cavităţii centrale în sens
transversal. Urmare a acestei lărgiri se formează fosa romboidală (ventriculul IV).
Plexurile coroide se dezvoltă în cursul lunii a III-a din axul conjunctivovascular ce
înconjură marginea ependimară.
Până la embrionul de 18 mm este cel mai mare ventricul ca şi volum, apoi este depăşit
de ventriculii laterali. Volumul ventriculului IV creşte relativ constant în săptămânile 7 şi 8 de
viaţă embrionară, interval în care îşi triplează volumul.
RAPORTURI ŞI DESCRIERE
Prezintă un perete anterior (planşeu), un perete posterior (acoperiş), 4 margini şi 4 unghiuri.
1. Peretele anterior (planşeul) este tapetat de membrana ependimară. Pe linia mediană se
găseşte şanţul median al ventriculului IV (tija calamus scriptorius) care în porţiunea sa
inferioară se etalează în V pentru a forma becul. La acest nivel joncţiunea canalului
ependimar cu ventriculul IV formează ventriculul Arantius.
De fiecare parte a tijei se detaşează în sens transversal striile acustice în număr de 5-6 de
fiecare parte. Striile se îndreaptă spre unghiul extern al ventriculului IV şi înconjurând faţa
posterioară a pedunculului cerebelos inferior se pierd în corpul restiform sau se reunesc în 1-2
cordoane de substanţă albă. În final ajung la tuberculul acustic (eminenţia acustica). Planşeul
ventriculului prezintă 2 porţiuni: porţiunea inferioară (triunghiul bulbar) şi porţiunea
superioară (triunghiul pontin).
a) Triunghiul inferior (bulbar) este format de fiecare parte din câte 3 triunghiuri din
care două albe (zonele aripilor) şi una cenuşie.
a1) Aripa albă internă (triunghiul hipoglosului) este un triunghi cu baza în sus. Un şanţ
paramedian o împarte într-un segment intern mai larg corespunzând nucleului XII şi unul
extern (aria plumiformă) corespunzând nucleului intercalar Staderini.
a2) Aripa cenuşie (triunghiul vagului, ala cinerea) este separată de aripa albă internă prin
sulcus limitans. Prezintă o fosetă numită fovea inferior ce corespunde nucleului dorsal al
vagului. Fasciculul separans, o bandeletă îngustă de substanţă albă divide aripa cenuşie
într-un segment superior (fovea vagi) şi altul inferior nunumit aria postrema ce corespunde
porţiunii superioare a nucleului lui Goll (nucleul gracilis).
a3) Aripa albă externă (triunghiul acustic) este o proeminenţă albă întinsă şi în triunghiul
pontin. Profund în această arie se găsesc nucleii vestibulari şi acustici. În vecinătatea
unghiului extern se prelungeşte în sus constituind tuberculul acustic.
b) Triunghiul superior (pontin) cuprinde 3 zone, internă, mijlocie şi externă.
b1) Zona internă (eminentia teres) Eminentia teres se continuă în sus printr-un cordon,
funiculus teres dispus paralel cu marginea ventriculului. Eminentia corespunde
genunchiului nervului facial în jurul nervului abducens.
b2) Zona mijlocie (fovea superior) se prelungeşte în sus cu locus coeruleus unde se
termină rădăcina superioară a nervului trigemen. Fovea superior corespunde nucleului
masticator al nervului trigemen.
b3) Zona externă (aria acustică) corespunde porţiunii superioare a ariei acustice. Conţine
tuberculul acustic.
2 Peretele posterior (acoperişul) prezintă 2 versanţi, superior şi inferior, corespunzători feţei
anterioare a cerebelului.
a) Versantul superior este constituit lateral de marginile interne ale pedunculilor
cerebeloşi superiori, iar medial de valvula lui Vieussens şi de lingulă.
Valvula lui Vieussens este o formaţiune triunghiulară ce prezintă o faţă posterosuperioară, o
faţă anteroinferioară, o bază, două margini laterale şi un vârf. Faţa posterosuperioară este
separată de vermis printr-o foiţă dublă de pia mater cenuşie şi plată. Faţa anteroinferioară este
tapisată de ependimul ventriculului IV. Baza se confundă cu vermisul inferior. Marginile
laterale corespund pedunculilor cerebeloşi superiori, în timp ce vârful răspunde frâului
valvulei.
b)Versantul inferior poate fi subdivizat într-un etaj superior reprezentat de nodulus şi de
luetă pe linia mediană respectiv de valvulele lui Tarin lateral şi un etaj inferior reprezentat de
membrana tectoria.
Valvulele lui Tarin (vălurile medulare posterioare) sunt situate între nodulus şi floculus.
Marginile lor anterioare situate în cavitatea ventriculară se continuă cu membrana tectoria.
Marginile lor posterioare fac corp cu substanţa albă cerebeloasă. Feţele lor superioare sunt
acoperite de epiteliul ependimar în timp ce feţele lor inferioare răspund amigdalei
cerebeloase.
Membrana tectoria este o membrană epitelială ependimară de formă triunghiulară cu vârful
în jos ce închide înapoi triunghiul bulbar. Vârful ei se fixează de obex în timp ce baza ei se
prinde de luetă şi de marginea anterioară a valvulelor lui Tarin. În mijlocul membranei
tectoria se găseşte orificiul lui Magendie (apertura mediana ventriculi quarti) prin care se
realizează comunicarea spaţiilor subarahnoidiene cu cavitatea ventriculului IV, comunicare
necesară circulaţiei LCR
3.Marginile sunt în număr de 4, două superioare şi două inferioare.
a) Marginile superioare au o direcţie oblică în sus şi înauntru corespunzând
pedunculilor cerebeloşi superiori
b) Marginile inferioare au o direcţie oblică în sus şi în afară delimitând corpii
restiformi la nivelul inserţiei membranei tectoria.
4.Unghiurile sunt în număr de 4, un unghi superior, două unghiuri laterale şi un unghi inferior.
a) Unghiul superior corespunde apeductului lui Sylvius.
b) Unghiurile laterale sunt situate un pic sub convergenţa pedunculilor cerebeloşi.
c) Unghiul inferior corespunde canalului ependimar.
CONŢINUTUL VENTRICULULUI IV
Pânza coroidiană a ventriculului IV (tela choroidea ventriculi quarti) este o formaţiune a
piei mater alcătuită din două feţe pe care se dispun plexuri bogat anastomozate numite
plexurile coroidiene. Există plexuri paramediane şi plexuri laterale.
Plexurile paramediane sunt aşezate în vecinătatea liniei mediane şi sunt paralele între ele.
Plexurile laterale sunt transversale şi sunt aşezate în baza pânzei coroidiene. Ele se
prelungesc şi în afara ventriculului IV, prin unghiurile laterale ale acestuia, prin orificiul lui
Luschka. Ele apar lângă floculus şi formează aşa numitul corn al abundenţei.
Plexurile paramediane şi laterale formează împreună un dispozitiv în formă de T.
Din ventriculul IV lichidul cefalorahidian (LCR) secretat la nivelul plexurilor coroide trece
prin găurile Magendie şi Luschka în cisterna cerebelomedulară şi apoi în tot spaţiul
subarahnoidian.
CANALUL EPENDIMAR
Centrează substanţa cenuşie a măduvei spinării şi continuă inferior ventriculul IV. Se
întinde pe toată lungimea măduvei spinării, ajungând până în zona mijlocie a filumului
terminal, unde uneori se termină cu o mică dilataţie numită şi ventriculul lui Krause. Are un
diametru de 0,1-0,2 mm şi un lumen pe alocuri obliterat de proliferări ale celulelor
ependimare ce căptuşesc pereţii acestui canal. Reprezintă un rest al cavităţii tubului neural din
viaţa embrionară şi conţine lichidul cerebrospinal.
Tulburările ce apar în cazul afectării primare sau secundare a sistemului ventricular sunt
datorate leziunilor intraventriculare propriuzise sau cointeresării pereţilor de către leziuni de
vecinătate. Apariţia bruscă sau accentuarea unor simptome ca greţurile, vărsăturile, cefaleea
se întâlneşte mai frecvent în cazul unor leziuni intraventriculare tumorale sau parazitare.
Tumora intraventriculară, de regulă cu localizare anterioară deplasându-se prin schimbarea
poziţiei capului obstruează gaura lui Monro şi produce astfel prin creşterea presiunii LCR ce
nu se poate drena o dilatare a ventriculului lateral corespunzător urmată de exacerbarea
cefaleei şi a altor simptome. O nouă deplasare a tumorii eliberează gaura lui Monro şi permite
circulaţia LCR din ventriculul lateral ceea ce duce la cedarea simptomelor sau la ameliorarea
lor. Tot la bolnavii cu leziuni ventriculare se constată şi apariţia unor crize caracterizate prin
cefalee instalată brusc însoţită de poziţia capului în extensie şi poziţia a corpului imobilă din
cauza durerilor. Crizele dispar în repaus. În patogenia acestor crize ventriculare formaţia
reticulată pare a avea un rol important.În tumorile de ventricul III crizele de epilepsie sunt de
natură motorie sau senzitivă.
TESTE - SISTEMUL VENTRICULAR
471. Cavităţile nevraxului:
A. Sunt situate în interiorul axului cerebrospinal
B. Conţin LCR
C. Sunt căptuşite cu ependim
D. Au volume egale
E. Au volume inegale
472. Ventriculii laterali:
A. Constituie cavităţile celor 2 emisfere cerebrale
B. Constituie cavităţile celor 2 emisfere cerebeloase
C. Comunică fiecare cu ventriculul III prin orificiile Monro
D. Reprezintă aproximativ 10 % din volumul sistemului ventricular
E. Sunt simetrici în raport cu planul median
473. Porţiunea centrală a ventriculilor laterali este numită:
A. Prelungirea frontală
B. Cornul frontal
C. Cornul temporal
D. Cornul occipital
E. Răspântia ventriculară
474. Faţa superioară a cornului frontal:
A. Răspunde feţei inferioare concave a corpului calos
B. Este situată la 25 de cm de marginea superioară a lobului frontal
C. Prezintă 2 versanţi
D. Este formată de septum lucidum
E. Prezintă 3 porţiuni separate de 2 şanţuri
475. Faţa inferioară a cornului frontal:
A. Răspunde feţei inferioare concave a corpului calos
B. Este situată la 25 de cm de marginea superioară a lobului frontal
C. Prezintă 2 versanţi
D. Este formată de septum lucidum
E. Prezintă 3 porţiuni separate de 2 şanţuri
476. Faţa internă a cornului frontal:
A. Răspunde feţei inferioare concave a corpului calos
B. Este situată la 25 de cm de marginea superioară a lobului frontal
C. Prezintă 2 versanţi
D. Este formată de septum lucidum
E. Prezintă 3 porţiuni separate de 2 şanţuri
477. Faţa superioară a corpului ventriculului lateral:
A. Este formată de porţiunea inferioară a trunchiului corpului calos
B. Se găseşte la 35 de mm de marginea superioară a lobului frontal
C. Prezintă 3 porţiuni separate de 2 şanţuri
D. Prezintă 4 porţiuni separate de 3 şanţuri
E. Prezintă şanţul coroidian ocupat de plexurile coroide
478. Faţa inferioară a corpului ventriculului lateral:
A. Este formată de porţiunea inferioară a trunchiului corpului calos
B. Se găseşte la 35 de mm de marginea superioară a lobului frontal
C. Prezintă 3 porţiuni separate de 2 şanţuri
D. Prezintă 4 porţiuni separate de 3 şanţuri
E. Prezintă şanţul coroidian ocupat de plexurile coroide
479. Cornul occipital al ventriculului lateral:
A. Continuă posterior răspântia ventriculară
B. Este mai mare decât porţiunea frontală
C. Se termină la aproximativ 2,5 cm de polul occipital
D. Este bogată în formaţiuni coroidiene
E. Nu prezintă formaţiuni coroidiene
480. Faţa inferomedială a cornului occipital al ventriculului lateral:
A. Este formată din corpul calos
B. Are formă triunghiulară
C. Are formă patrată
D. Este concavă
E. Prezintă 2 proeminenţe separate printr-un şanţ
481. Cornul temporal al ventriculului lateral:
A. Se mai numeşte şi porţiunea inferioară
B. Se mai numeşte şi porţiunea posterioară
C. Merge de-a lungul porţiunii mediale a fantei lui Bichat
D. Se termină în lobul occipital
E. Prezintă 2 proeminenţe pe faţa sa inferioară
482. Răspântia ventriculară:
A. Este porţiunea cea mai îngustă a ventriculului lateral
B. Este porţiunea cea mai largă a ventriculului lateral
C. Anterior înconjură convexitatea posterioară a nucleului caudat
D. Posterior răspunde cornului occipital
E. Superior răspunde porţiunii posterioare a corpului calos
483. Ventriculul III
A. Reprezintă o cavitate mediană
B. Comunică cu ventriculii laterali prin intermediul apeductului lui Sylvius
C. Comunică cu ventriculul IV prin orificiul lui Monro
D. Reprezintă o dilataţie a canalului ependimar
E. Se aseamănă cu un romb
484. Dimensiunile medii ale ventriculului III sunt de:
A. 4 cm lungime
B. 14 cm lungime
C. 3 cm lăţime
D. 13 cm lăţime
E. 3 cm înălţime
485. Pereţii laterali ai ventriculului III:
A. Au aspectul unei excavaţii
B. Prezintă şanţul talamohipotalamic ce îi împarte într-un etaj superior şi unul inferior
C. Sunt formaţi din membrana tectoria
D. Sunt formaţi din pânza coroidiană superioară
E. Prezintă un punct decliv reprezentat de infundibul
486. Peretele superior al ventriculului III:
A. Are aspectul unei excavaţii
B. Prezintă şanţul talamohipotalamic ce îl împarte într-un etaj superior şi unul inferior
C. Este format din membrana tectoria
D. Este format din pânza coroidiană superioară
E. Prezintă un punct decliv reprezentat de infundibul
487. Peretele inferior al ventriculului III:
A. Are aspectul unei excavaţii
B. Prezintă şanţul talamohipotalamic ce îl împarte într-un etaj superior şi unul inferior
C. Este format din membrana tectoria
D. Este format din pânza coroidiană superioară
E. Prezintă un punct decliv reprezentat de infundibul
488. Ventriculul IV:
A. Reprezintă o dilataţie a canalului ependimar
B. Comunică cu ventriculii laterali prin intermediul apeductului lui Sylvius
C. Comunică cu ventriculul III prin orificiul lui Monro
D. Reprezintă o dilataţie a canalului ependimar
E. Se aseamănă cu un romb
489. Peretele anterior al ventriculului IV:
A. Se mai numeşte şi planşeu
B. Se mai numeşte şi acoperiş
C. Este tapetat de membrana ependimară
D. Pe linia mediană prezintă şanţul median al ventriculului IV
E. Prezintă un versant superior şi unul inferior
490. Peretele posterior al ventriculului IV:
A. Se mai numeşte şi planşeu
B. Se mai numeşte şi acoperiş
C. Este tapetat de membrana ependimară
D. Pe linia mediană prezintă şanţul median al ventriculului IV
E. Prezintă un versant superior şi unul inferior
MENINGELE
HORIA PRUNDEANU
VLAD EPURE
Meningele reprezintă un înveliş format din 3 membrane suprapuse care asigură nutriţia şi
protecţia SNC. Este situat în cutia craniană şi canalul rahidian formând un sac în întregime
închis ce conţine ţesut nervos şi LCR. Cele 3 membrane, enumerate dinspre suprafaţă spre
profunzime sunt reprezentate de: dura mater, arahnoida şi piamater.
Dura mater este o membrană fibroconjunctivă, rezistentă, situată la suprafaţă, numită şi
pahimeninge sau meningele dur.
Arahnoida este o membrană delicată situată între dura mater şi pia mater.
Pia mater este o membrană conjunctivă, translucidă, aşezată cel mai profund, care aderă de
axul cerebrospinal , urmărindu-i toate sinuozităţile.
Arahnoida şi pia mater au structuri similare şi formează împreună meningele moale sau
leptămeningele. Ele sunt separate prin spaţiul subarahnoidian unde se găseşte lichid
cefalorahidian (LCR).
Figura 103: Meningele (după Frank H. Netter)
1 - Pielea; 2 – Aponevroza epicraniană ; 3 - Pericraniu ; 4 - Calvaria; 5 – Stratul granular; 6 –
Trabeculii arahnoidieni; 7 - Sinusul sagital superior; 8 – Vena emisară; 9 –Vena temporală
superficială; 10 –Vena diploică ; 11 – Spaţiul epidural; 12 –Dura mater; 13 –Spaţiul subdural ;
14 -Arahnoida; 15 – Spaţiul subarahnoidian; 16 – Pia mater; 17 –Ramură din artera cerebrală;
18 – Afluent al venei cerebrale superioare; 19 – Coasa creierului; 20 – Emisferă cerebrală.
DURA MATER
Prezintă o porţiune craniană şi o porţiune spinală.
A.Dura mater craniană este formată din 2 foiţe:
- o foiţă externă care se confundă cu periostul şi care aderă de suprafaţa interioară a
cutiei craniene. Aderenţa este rezistentă, cu excepţia zonei decolabile a lui Gerard şi
Marchand situată în dreptul solzului temporalului, unde dura se desprinde relativ
frecvent în urma unor traumatisme craniocerebrale şi urmare a sângerârii formează
hematoame extradurale;
- o foiţă internă, care tapetează foiţa externă şi formează dedublări. Aceste dedublări sau
septe vor delimita în cutia craniană o lojă emisferică, o lojă cerebeloasă şi una
hipofizară. Septele sunt reprezentate de coasa creierului, cortul hipofizei, cortul
cerebelului şi coasa cerebelului.
1.Coasa creierului (falx cerebri) este cel mai mare sept meningeal. Are formă de
semilună sau de seceră, întinzându-se între crista gali şi protuberanţa occipitală
internă în plan mediosagital. Pătrunzând în şanţul interemisferic, vine în raport cu
feţele mediale ale celor două emisfere cerebrale. Prezintă două feţe, două margini, o
bază şi un vârf.
- Feţele vin în raport cu emisferele cerebrale.
- Marginea superioară este concavă în jos, aderentă de pereţii cutiei craniene. Conţine
sinusul sagital superior.
- Marginea inferioară, de asemenea concavă în jos este liberă fiind situată deasupra
corpului calos. Conţine sinusul sagital inferior.
- Baza este situată posterior şi conţine sinusul drept. Se continuă cu cortul cerebelului.
- Vârful este situat anterior şi se fixează de crista gali.
2.Cortul hipofizei (diafragma selară; diafragma sellae) este aşezat peste fosa
hipofizară şi este perforat de tija hipofizei
3.Cortul cerebelului (tentorium cerebelli) separă cavitatea craniană în fosa cerebrală
şi fosa cerebeloasă. Cele două fose comunică între ele prin incizura cortului
cerebelului. Formează un acoperiş cu doi versanţi înclinaţi deasupra lojei
cerebeloase. Este format din două septe care se termină pe marginile superioare ale
celor două stânci temporale. Septele durale împart cavitatea craniană în două
compartimente laterale, perechi, pentru emisferele cerebrale şi un compartiment
posterior pentru cerebel şi trunchiul cerebral. Cortul cerebelului prezintă:
- o margine ce porneşte de la protuberanţa occipitală internă apoi se inseră pe şanţul
sinusului transvers, după care ajunge la sinusul pietros superior. Această margine se
termină sub apofizele clinoide posterioare.
- o margine liberă care împreună cu lama patrulateră a sfenoidului formează foramen
ovale a lui Pacchioni.
4. Coasa cerebelului (falx cerebelli) este un mic sept dural, mediosagital, în formă de
semilună, situat sub cortul cerebelului care separă parţial cele două emisfere cerebeloase.
Vascularizaţia durei mater
Majoritatea arterelor pentru dura mater provin din artera meningee mijlocie, ramură a arterei
maxilare. Artera meningee anterioară de calibru mult mai mic provine din artera oftalmică, iar
arterele meningee posterioare provin din arterele vertebrale şi occipitale.
Sinusurile venoase ale durei mater sunt dedublări ale durei mater care drenează sângele
venos meningeal, al encefalului şi lichidul cafalorahidian. După localizare şi număr se
clasifică în sinusuri mediane neperechi şi perechi. În cele neperechi se includ sinusul sagital
superior, sinusul sagital inferior, sinusul occipital şi sinusul drept. Cele perechi cuprind
sinusurile transverse, pietroase superioare şi inferioare, sinusurile cavernoase şi sfenoparietale
- Sinusul sagital superior urmează direcţia marginii superioare a coasei creierului. În
sinusul sagital superior se deschide vena cerebrală superioară.
- Sinusul sagital inferior urmează marginea liberă, concavă a coasei creierului. Primeşte
mici vene de pe faţa medială a emisferelor şi de pe faţa inferioară a lobului frontal.
- Sinusul drept merge în direcţie posterioară în lungul liniei ce uneşte baza coasei
creierului cu muchia cortului cerebelului pentru a se deschide în confluentul
sinusurilor (răspântia lui Herophile)
- Sinusul occipital rezultă prin unirea celor două sinusuri marginale situate la dreapta
respectiv stânga găurii occipitale. Merge superior spre baza coasei creierului pentru a
se deschide în confluentul sinusurilor.(răspântia lui Herophile)
- Sinusul transvers se găseşte în inserţia pe dură a cortului cerebelului. Începe din
confluenţa sinusurilor se îndreaptă lateral şi se continuă cu sinusul sigmoid. Primeşte
venele cerebeloase superioare.
Figura 104: Sinusurile durei mater şi sistemul venos (după Frank H. Netter)
1 .Hip ofiza; 2 . Nervul op tic; 3 . Artera caro tid ă internă; 4 . Nervul oculomotor; 5 . Sinusul sfenoparietal; 6. Nervul trohlear; 7. Nervul oftalmic; 8. Nervul maxilar; 9. Ganglionul trigeminal; 10. Nervul mandibular; 11. Artera, vena meningee mijlocie; 12. Nervul abducens; 13. Vena pietroasă; 14. Nervul facial, nervul intermediar, nervul vestibulocohlear; 15. Nervul glosofaringian, nervul vag; 16. Gaura jugulară; 17. Sinusul sigmoid; 18. Sinusul transvers; 19. Nervul accesor; 20. Nervul hipoglos; 21. Vena lui Galen; 22. Sinusul sagital supeior; 23. Confluenţele sinusului; 24. Coasa creierului; 25. Sinusul drept; 26. Sinusul sagital inferior; 27. Sinusul transvers; 28. Vena cerebrală inferioară; 29. Fascia cerebeloasă; 30. Ramuri tentoriale ale arterei carotide interne; 31. Sinusul pietros inferior; 32. Sinusul pietros superior; 33. Plexul venos bazilar; 34. Sinusul cavernos; 35. Vena cerebrală superficială mijlocie; 36. Sinusul intercavernos; 37. Vena oftalmică superioară; 38. Coasa creierului; 39. Sinusul sagital superior.
- Sinusul sigmoid continuă sinusul transvers spre fosa posterioară. Lasă o impresiune pe
faţa posterioară a stâncii temporalului şi părăseşte craniul prin gaura jugulară ca venă
jugulară internă. Primeşte diferite vene de la cerebel şi trunchiul cerebral.
- Sinusul pietros superior porneşte din sinusul cavernos pe părţile laterale ale fosei
hipofizare. După ce urmează marginea superioară a stâncii temporalului de partea
respectivă se deschide în porţiunea iniţială a sinusului sigmoid. Primeşte venele
cerebrale inferioare şi cerebeloase superioare şi vene din trunchiul cerebral.
- Sinusul pietros inferior pornşte din sinusul cavernos şi ajunge în fosa posterioară
urmănd sutura pietrooccipitală dreaptă respectiv stângă. Se deschide în bulbul superior
al venei jugulare interne. Primeşte vene de pe faţa inferioară a cerebelului, de la
trunchiul cerebral şi de la urechea internă.
- Sinusul cavernos este situat pe faţa laterală dreaptă respectiv stângă ale corpului
sfenoidului. Cele două sinusuri comunică atât anterior cât şi posterior prin sinusurile
intercavernoase, realizându-se în acest fel un cerc în jurul hipofizei. Prin peretele
lateral al sinusului cavernos trec nervii III, IV şi ramura oftalmică a nervului trigemen
şi uneori partea superioară a nervului maxilar. Medial prin sinus trec artera carotidă
internă şi nervul VI. Primeşte vena cerebrală superficială mijlocie şi vene ale feţei
inferioare a lobilor frontali.
- Sinusul sfenoparietal se deschide de fiecare parte în sinusul cavernos.
Inervaţia durei mater supratentoriale este asigurată de nervul trigemen în timp ce dura
infratentorială este inervată de primii nervi spinali cervicali şi nervul vag.
B.Dura mater spinală (dura mater spinalis) este o continuare a durei mater craniene. Are
forma unui tub, care se întinde de la nivelul găurii occipitale până la nivelul vertebrei S2,
unde se termină în fund de sac. Între dură şi peretele intern al canalului vertebral se
delimitează spaţiul epidural care conţine plexuri nervoase şi ţesut areolar. Sacul dural
trimite lateral teci durale periradiculare care învelesc rădăcinile nervilor spinali.
Extremitatea inferioară a durei mater spinale înveleşte filum terminale formând o coardă
îngustă numită ligamentul coccigian. Ligamentul coccigian se prinde inferior de coccige.
Măduva spinării nu ocupă întreg sacul dural ci doar până la L2. Sub acest nivel între L2 şi
S2 sacul dural conţine coada de cal, filum terminale precum şi LCR. Din acest motiv
puncţiile lombare se efectuează sub nivel L2 fără riscul de a leza măduva spinării.
ARAHNOIDA
Este o membrană foarte subţire situată între dura mater şi pia mater. Trimite ca şi dura
mater prelungiri în jurul nervilor cranieni şi spinali.
PIA MATER
Este o membrană subţire, conjunctivă, vasculară, alcătuită dintr-un strat epipial aşezat
superficial şi un strat profund, intima pială care este un strat membranos. Pia mater este
formată din două porţiuni: o porţiune craniană şi una spinală.
1.Pia mater craniană înconjură complet encefalul pătrunzând şi în scizuri. Formează pânza
coroidiană pentru ventriculii laterali şi ventriculul III şi pânza coroidiană a ventriculului IV
separată de cerebel în două sectoare: valvula lui Vieussens şi valvula lui Tarin.
2.Pia mater spinală (pia mater spinalis; rahidiană) este o membrană continuă care pătrunde în
şanţuri, înconjură apoi rădăcinile pe care le însoţeşte până la ieşirea din meninge. În porţiunea
laterală prezintă ligamentele dinţate (ligamentum denticulatum) care leagă măduva spinării de
învelişul său dural. Fiecare ligament situat în plan frontal are formă triunghiulară cu baza
ataşată de măduva spinării la mijlocul spaţiului dintre rădăcina anterioară şi posterioară şi
vârful spre suprafaţa interioară a durei mater. Ligamentele ancorează măduva de dura mater
pe toată întinderea sa.
SPAŢIUL SUBARAHNOIDIAN
Este situat între arahnoidă şi pia mater. Spaţiul este îngust în dreptul convexităţii emisferelor
cerebrale. La baza encefalului şi în jurul pedunculilor cerebrali pia mater este mult îndepărtată
de arahnoidă formând cisternele subarahnoidiene. Acestea se pot clasifica în cisterne mediane
şi laterale.
1. Cisternele mediane sunt neperechi şi aşezate pe faţa inferioară şi pe cea superioară a
encefalului.
a) Confluentul bazal situat la baza emisferelor cuprinde dinspre anterior spre posterior
următoarele cisterne:
- prechiasmatică
- retrochiasmatică
- interpedunculară
- pontină
- bulbară
b) Cisterna ambiens (superioară; cisterna marii vene cerebrale) este situată în jurul
mezencefalului.
c) Cisterna cerebelomedulară (cisterna magna) situată între bulb şi cerebel este una din
cele mai mari cisterne. În acestă cisternă se deschide ventriculul IV prin orificiile
Magendie şi Luschka.
2. Cisternele laterale (sylviene) sunt situate la nivelul scizurilor laterale şi conţin arterele
cerebrale mijlocii.
Meningitele reprezintă infecţii ale meningelui produse de bacterii sau virusuri şi sunt
caracterizate de sindromul meningeal, agitaţie psihomotorie, confuzie, somnolenţă, iar în
cazurile grave comă. Pot exista convulsii, hipertensiune intracraniană, deficite motorii şi
paralizii de nervi cranieni în leziuni ale bazei creierului. În cazurile grave pot apare sechele.
TESTE - MENINGELE
491. Meningele:
A. Reprezintă un înveliş format din 3 membrane suprapuse
B. Reprezintă un înveliş format din 2 membrane suprapuse
C. Asigură nutriţia SNC
D. Este situat în cutia craniană şi canalul rahidian
E. Este un sac în întregime închis ce conţine ţesut nervos şi LCR
492. Dura mater:
A. Este o membrană rezistentă situată la suprafaţă
B. Se mai numşte şi pahimeninge
C. Se mai numeşte şi meningele dur
D. Este o membrană foarte subţire
E. Este o membrană vasculară aşezată cel mai profund
493. Arahnoida:
A. Este o membrană rezistentă situată la suprafaţă
B. Se mai numşte şi pahimeninge
C. Se mai numeşte şi meningele dur
D. Este o membrană foarte subţire situată între dura mater şi pia mater
E. Este o membrană vasculară aşezată cel mai profund
494. Pia mater:
A. Este o membrană rezistentă situată la suprafaţă
B. Se mai numşte şi pahimeninge
C. Se mai numeşte şi meningele dur
D. Este o membrană foarte subţire
E. Este o membrană vasculară aşezată cel mai profund
495. Coasa creierului:
A. Este cel mai mare sept meningeal
B. Vine în raport cu feţele mediale ale celor 2 emisfere cerebrale
C. Este perforată de tija hipofizei
D. Separă cavitatea craniană în fosa cerebrală şi fosa cerebeloasă
E. Este situată sub cortul cerebelului
496. Cortul hipofizei:
A. Este cel mai mare sept meningeal
B. Vine în raport cu feţele mediale ale celor 2 emisfere cerebrale
C. Este perforat de tija hipofizei
D. Separă cavitatea craniană în fosa cerebrală şi fosa cerebeloasă
E. Este situat sub cortul cerebelului
497. Cortul cerebelului:
A. Este cel mai mare sept meningeal
B. Vine în raport cu feţele mediale ale celor 2 emisfere cerebrale
C. Este perforat de tija hipofizei
D. Separă cavitatea craniană în fosa cerebrală şi fosa cerebeloasă
E. Este format din 2 septe
498. Coasa cerebelului:
A. Este cel mai mare sept meningeal
B. Vine în raport cu feţele mediale ale celor 2 emisfere cerebrale
C. Este perforată de tija hipofizei
D. Separă cavitatea craniană în fosa cerebrală şi fosa cerebeloasă
E. Este situată sub cortul cerebelului
499. Majoritatea arterelor din dura mater provin din:
A. Artera meningee anterioară
B. Artera oftalmică
C. Arterele meningee posterioare
D. Arterele vertebrale
E. Artera meningee mijlocie
500. Sinusurile venoase ale durei mater:
A. Sunt dedublări ale durei mater
B. Drenează sângele venos meningeal
C. Drenează lichidul cefalorahidian
D. Cuprind sinusuri mediane neperechi
E. Cuprind sinusuri mediane perechi
501. Dura mater spinală:
A. Este o continuare a durei mater craniene
B. În porţiunea laterală prezintă ligamentele dinţate
C. Are forma unui tub
D. Se termină la nivelul vertebrei L2
E. Se termină la nivelul vertebrei S2
502. Pia mater craniană:
A. Înconjură complet encefalul
B. Înconjură rădăcinile pe care le însoţeşte până la ieşirea din meninge
C. În porţiunea laterală prezintă ligamentele dinţate
D. Pătrunde şi în scizuri
E. Formează pânza coroidiană pentru ventriculii laterali
503. Pia mater spinală:
A. Înconjură complet encefalul
B. Înconjură rădăcinile pe care le însoţeşte până la ieşirea din meninge
C. În porţiunea laterală prezintă ligamentele dinţate
D. Pătrunde şi în scizuri
E. Formează pânza coroidiană pentru ventriculii laterali
504. Ligamentele dinţate:
A. Sunt situate în porţiunea mediană a piei mater craniene
B. Sunt situate în porţiunea laterală a piei mater craniene
C. Sunt situate în porţiunea mediană a piei mater spinale
D. Sunt situate în porţiunea laterală a piei mater spinale
E. Au formă triunghiulară
505. Spaţiul subarahnoidian:
A. Este situat între dura mater şi arahnoidă
B. Este situat între arahnoidă şi pia mater
C. Este larg în dreptul convexităţii emisferelor cerebrale
D. Este larg în dreptul convexităţii emisferelor cerebeloase
E. Este îngust în dreptul convexităţii emisferelor cerebrale
LICHIDUL CEFALORAHIDIAN (LCR)
HORIA PRUNDEANU
LCR este un lichid clar, secretat la nivelul plexurilor coroidiene în sistemul ventricular.
Conţine cantităţi mici de proteine, glucoză şi potasiu şi o cantitate relativ mare de clorură de
sodiu.
Fiind un lichid biologic, apără sistemul nervos de acţiunea directă a unor agenţi patogeni
veniţi prin sânge. Mai are rol în nutriţia SNC precum şi în îndepărtarea unor produse de
catabolism neuronal. Asigură protecţie termică pentru buna funcţionare a sistemului nervos.
Atenuează forţa traumatismelor craniene.
Volumul LCR este condiţionat de ritmul secreţiei sale care este de 600-700 ml pe zi. O
secreţie în exces sau un drenaj deficitar printr-o obstrucţie cel mai adesea de natură tumorală
duce la hidrocefalie internă (în cazul acumulării sale în sistemul ventricular) sau la
hidrocefalie externă (în cazul acumulării sale în spaţiul subarahnoidian).
Din ventriculii laterali LCR ajunge în ventriculul III prin găurile lui Monro, apoi prin
apeductul lui Sylvius în ventriculul IV şi canalul ependimar al măduvei spinării. Din
ventriculul IV prin găurile Magendie şi respectiv Luschka trece în cisterna cerebelomedulară
şi apoi în tot spaţiul subarahnoidian, scăldând atât encefalul cât şi măduva spinării. Sistemul
ventricular şi spaţiul subarahnoidian conţin aproximativ 125 ml de LCR
LCR este drenat pasiv în sângele venos al sinusurilor durei mater prin vilozităţile
arahnoidiene. Presiunea hidrostatică este mai mare în spaţiul subarahnoidian decât în sângele
sinusurilor venoase motiv pentru care lichidul va trece spre sângele venos.
Între sânge şi ţesutul nervos există 3 bariere: hematoencefalică (sânge-encefal), sânge-LCR
şi encefal- LCR.
Bariera sânge-LCR este permeabilă selectiv doar în direcţia sânge-LCR. Este formată din
peretele capilarelor şi stratul de ependim secretor care formează plexurile coroide.
Bariera encefal-LCR este formată din căptuşeala ependimară a sistemului ventricular şi
elementele gliale adiacente.
TESTE - LICHIDUL CEFALORAHIDIAN
506. Lichidul cefalorahidian:
A. Este un lichid clar
B. Conţine cantităţi mari de proteine
C. Conţine o cantitate relativ mare de clorură de sodiu
D. Are rol în nutriţia SNC
E. Atenuează forţa traumatismelor craniene
507. Secreţia de LCR este de:
A. 60-70 ml pe oră
B. 60-70 ml pe zi
C. 600-700 ml pe oră
D. 600-700 ml pe zi
E. 600-700 ml pe săptămână
508. Din ventriculii laterali LCR ajunge în ventriculul III prin:
A. Apeductul lui Sylvius
B. Găurile Magendie
C. Găurile Luschka
D. Găurile lui Monro
E. Canalul ependimar
509. Din ventriculul III LCR ajunge în ventriculul IV prin:
A. Apeductul lui Sylvius
B. Găurile Magendie
C. Găurile Luschka
D. Găurile lui Monro
E. Canalul ependimar
510. Din ventriculul IV LCR ajunge în cisterna cerebelomedulară prin:
A. Apeductul lui Sylvius
B. Găurile Magendie
C. Găurile Luschka
D. Găurile lui Monro
E. Canalul ependimar
511. Sistemul ventricular şi spaţiul subarahnoidian conţin aproximativ:
A. 60 ml de LCR
B. 70 ml de LCR
C. 125 ml de LCR
D. 600 ml de LCR
E. 700 ml de LCR
512. LCR este drenat:
A. Pasiv în sângele arterial al sinusurilor durei mater
B. Activ în sângele arterial al sinusurilor durei mater
C. Pasiv în sângele venos al sinusurilor durei mater
D. Activ în sângele venos al sinusurilor durei mater
E. Prin vilozităţile coriale
513. Presiunea hidrostatică este:
A. Mai mare în spaţiul subarahnoidian decât în sângele sinusurilor venoase
B. Mai mică în spaţiul subarahnoidian decât în sângele sinusurilor venoase
C. Mai mare în sângele sinusurilor venoase decât în spaţiul subarahnoidian
D. Mai mică în sângele sinusurilor venoase decât în spaţiul subarahnoidian
E. Egală în cele 2 compartimente
514. Bariera sânge-LCR este formată din:
A. Peretele capilarelor
B. Stratul de ependim secretor
C. Plexurile coroide
D. Căptuşeala ependimară a sistemului ventricular
E. Elementele gliale adiacente
515. Bariera encefal-LCR este formată din:
A. Peretele capilarelor
B. Stratul de ependim secretor
C. Plexurile coroide
D. Căptuşeala ependimară a sistemului ventricular
E. Elementele gliale adiacente
ŢESUTUL NERVOS. ORGANELE NERVOASE
LILIANA VASILE
Ţesutul nervos, unul din cele 4 ţesuturi fundamentale ale organismului intră în
alcătuirea organelor sistemului nervos central (SNC) şi sistemului nervos periferic (SNP)
împreună cu ţesutul conjunctiv suport pentru vase.
• SNC (nevrax) cuprinde encefalul, nucleii bazali, cerebelul, trunchiul cerebral şi
măduva spinării. Cu excepţia cerebelului, organele SNC au cavităţi pline cu LCR, delimitate
de un epiteliu specializat format din celule ependimare.
• SNP cuprinde: ganglionii nervoşi, nervii (cranieni, spinali), terminaţiile nervoase
(libere şi incapsulate). Se subdivide în - sistemul nervos autonom, vegetativ.
Componentele ţesutului nervos
• Se descriu 2 tipuri celulare: neuronii (celule nervoase) şi celulele de susţinere.
• Neuronii preiau şi transmit influxul nervos fiind interconectaţi prin sinapse. Au ca
proprietăţi fundamentale excitabilitatea şi conductibilitatea.
• Celulele de susţinere sunt numite glii (în SNC) şi celule Schwann şi satelite (în SNP).
Au rol de suport mecanic, nutritiv, în dezvoltarea ţesutului nervos şi modelează calitatea
influxului nervos produs doar de neuroni; sintetizează mielina (oligodendroglia în SNC )
Originea ţesutului nervos este ectodermică; din tubul neural SNC şi din crestele neurale
SNP. Ţesutul nervos se diferenţiază din celulele stem neuronale localizate în stratul celulelor
ependimare atât intrauterin cât şi postnatal (celulele stem neuronale sunt mici, au în
citoplasmă filamente de nestină şi se pot diferenţia în celule precursoare neuronale şi
precursoare gliale).
Metode de studiu
Neuronul
• talie mare (30-40 µ în arii motorii corticale) sau foarte mici (5 µ neuronii granulari din
cerebel)
• markerii IHC: enolaza neuronal specifică, proteina asociată neurofilamentelor,
sinaptofizina
• organizat funcţional în corp celular (pericarion) şi prelungiri (dendrite şi axon)
cu coloranţi bazici: albastru de metilen, albastru de toluidină, albastru de thionină, hematoxilină metode de impregnare metalică (Ag): Bielschowsky, Bodian, Cajal, Nauta, Golgi, Aoyama coloraţii pentru mielină: tetraoxid de osmiu, Weigert-Pal colora]ii pentru glii: Cajal, Del Rio Hortega neurotransmiţători: fluorescenţă indusă, imunohistochimie imunohistochimice: proteina specifică filamentelor neuronale, sinaptofizina, enolaza neuronal specifică, proteina glială fibrilară acidă metode trasoare: transportul anterograd, transportul retrograd
Metode
coloranţi bazici nitrat de argint redus sau nitrat de argint (metoda Golgi) tetraoxid de osmiu, hematoxilină ferică sublimat de aur (Cajal), carbonat de argint (Rio Hortega) formaldehidă, acid glioxilic anticorpi specifici neurotransmiţătorilor anticorpi specifici componentelor neuronale sau gliale 3H-leucină peroxidază de hrean (prin injectare)
Reactivi
• se clasifică funcţional în 3 tipuri: senzoriali, motori, interneuroni; după numărul de
prelungiri sunt: unipolari, bipolari, multipolari;
În SNC corpurile neuronilor, celulele gliale (protoplasmatică, microglia,) şi fibrele
nervoase amielinice formează substanţa cenuşie, în timp ce fibrele nervoase mielinice
împreună cu celulele gliale (fibroasă, oligodendroglia şi microglia) formează substanţa albă.
Caractere morfologice ale neuronului: nucleu veziculos, citoplasmă bogată cu
numeroase organite, corpi Nissl pentru sinteze proteice, citoschelet cu neurofilamente -
neurofibrile şi neurotubuli (cu rol în transportul proteinelor), pigmenţi (de uzură, de
melanină).
Prelungirile: dendritele (groase, arborizate, conţin corpi Nissl neurofibrile,
neurotubuli), şi axonul (prezintă la locul de formare un con de emergenţă lipsit de corpi Nissl,
se continuă cu segmentul iniţial până la teaca de mielină, apoi cu segmentul conductor şi
porţiunea terminală cu butoni terminali).
• Corpul şi dendritele alcătuiesc porţiunea receptoare, iar axonul porţiunea efectoare
(pentru conducerea potenţialului de acţiune).
• Transmiterea influxului nervos se face prin sinapse. Componentele sinapsei sunt:
butonul terminal, membrana presinaptică, fanta sinaptică, membrana postsinaptică, vezicule
de neurosecreţie şi proteinele asociate. Veziculele eliberează transmiţătorul prin fuzionare cu
membrana presinaptică care este difuzat în spaţiul sinaptic şi se fixează pe receptori ai
membranei postsinaptice.
Tipuri de sinapse: axo-dendritică, axo-somatică, dendro-dendritică, axo-axonică
• Potenţialul electric de acţiune se transmite ca influx nervos primar la butonii terminali.
Se deschid canalele de calciu, se exocitează veziculele sinaptice, se eliberează neuromediatori
în fanta sinaptică, se leagă de receptori specifici pe membrana postsinaptică, se induce
influxul nervos secundar. Excesul de neuromediator este reutilizat de corpul neuronal după ce
a fost endocitat şi transportat prin transport axonal retrograd.
• Transportul axonal se face prin neurotubuli, neurofilamente. Este anterograd (lent),
sau retrograd (rapid).
• Exemple de neuromediatori: acetilcolina (în SNP), serotonina, dopamina, acidul
GABA (în SNC).
Celulele de susţinere
• În SNC nevrogliile sunt derivate ca şi neuronii din ectoderm, cu excepţia microgliei ce
aparţine sistemului mononuclear macrofagic. Sunt 4 tipuri de celule gliale: oligodendroglia,
astrocitul, microglia şi glia ependimoventriculară. Toate gliile cu excepţia celei ependimare au
procese citoplasmatice fine ce se
evidenţiază în negru la
impregnarea argentică.
• În SNC gliile au ca
marker IHC proteina glială
fibrilară acidă ce permite
evidenţierea lor. Exemple de
glii: astrocite protoplasmatice,
fibroase, pilocitice, astrocit
Bergman; oligodendrocite,
microglii, celule ependimare (ale
plexurilor coroide şi tanicite).
• în SNP: celulele Schwann, celulele satelite
Metoda imunoperoxidazei pentru evidenţierea proteinei gliale fibrilare acide (GFAP),
filamente intermediare în citoscheletul astrocitelor; cromogen DAB; se remarcă aspectul
caracteristic stelat al astrocitelor.
Microglii în SNC; impregnare
argentică Del Rio Horteg.
Reprezentare schematică a interrela]iilor
neuron-glii în SNC.
Mielina creşte viteza de conducere în fibra
nerv o asă , are a spect laminar, spirala t în ME,
bogată în lipide (glicolipidul galacto-cerebrozid).
Are asociate proteine de adeziune (proteina bazică mielinică).
Este sintetizată în SNC de oligodendroglie, iar în SNP de celula Schwann Intră în
alcătuirea tecilor fibrelor nervoase centrale şi periferice.
Organele nervoase
I. Organizarea ţesutului nervos în SNC se realizează sub forma de substanţă cenuşie
(SC) şi substanţă albă (SA).
• SC prezintă în plan orizontal organizare laminară la nivelul scoarţelor. În plan
vertical se organizează module; este dispusă periferic (cortex cerebral, cortex cerebelos) şi
central (în măduvă). Conţine corpul neuronului, prelungiri neuronale, segmentul iniţial al
axonilor, interneuroni, nevroglii.
• SA se organizează în tracturi de fibre nervoase mielinice. Prezintă axoni
mielinizaţi (culoarea SA), glii (oligodendroglii şi glii fibroase).
• Capsula organelor nervoase centrale este reprezentată de dura mater,
arahnoida şi pia mater – foiţa internă a meningelui, în structura căreia intră ţesut conjunctiv
bogat vascularizat şi inervat. Acest ţesut pătrunde în substanţa nervoasă sub formă de
trabeculi fini care însoţesc vasele.
Scoarţa cerebrală este organizată laminar, la izocortex fiind 6 straturi: molecular
(fibre amielinice şi neuroni Cajal), granular extern (celule piramidale mici şi stelate),
piramidal extern (celule piramidale mijlocii), granular intern (celule stelate mici), piramidal
intern (celule piramidale mari), polimorf (forme variabile de neuroni, unii trimiţând axoni la
suprafaţa cortexului).
• Nucleii cerebrali sunt aglomerări de neuroni de acelaşi tip funcţional.
Cortex cerebral; se
remarcă în structură prezenţa
corpilor neuronilor piramidali
şi a nucleilor celulelor gliale;
col. HE.
Identificarea corpilor
tigroizi în neuronii piramidali
BETZ din ariile motorii ale
scoarţei cerebrale; col. violet
cresyl.
Scoarţa cerebelului este ondulată, organizată laminar în 3 straturi: molecular, stratul
celulelor Purkinje, stratul granular intern. Circuitele de bază cuprind fibre aferente agăţătoare
şi muşchioase, 5 tipuri de neuroni (Purkinje, celule granulare, celule Golgi II, celule în coşuleţ
şi celule stelate) şi fibre nervoase eferente. Celulele Purkinje sunt neuroni motori. Axonul
celulei Purkinje este singura fibră eferentă care pleacă de la scoarţa cerebeloasă. Dendritele
celulei Purkinje sunt ramificate într-un plan, iar planurile celulelor adiacente sunt paralele
între ele. Interneuronii (celulele în coşuleţ, stelate şi Golgi) au efecte inhibitorii asupra
celulelor Purkinje şi asupra neuronilor granulari, în timp ce fibrele nervoase aferente
(agăţătoare şi muşchioase) şi celulele granulare au un puternic efect excitator asupra celulelor
Purkinje.
Scoarţă cerebeloasă; col. HE. Scoarţă cerebeloasă; impregnare argentică.
Măduva spinării prezintă în centru substanţa cenuşie înconjurând canalul spinal şi
la periferie substanţa albă organizată în cordoane şi tracturi. Neuronul caracteristic măduvei
spinării este motoneuronul coarnelor anterioare, neuron stelat, multipolar, la care axonul intră
în alcătuirea rădăcinii anterioare a nervului spinal şi se distribuie muşchiului striat scheletal
prin butoni terminali la nivelul plăcii motorii.
Motoneuroni ai coarnelor anterioare din măduva spinării; col. Nissl.
Motoneuroni ai coarnelor anterioare din măduva spinării; col. HE.
Canalul ependimar din măduva spinării tapetat de celule ependimare; col. HE.
Substanţa albă cu fibre nervoase mielinizate
sec]ionate transversal; col. HE.
Învelişurile conjunctive ale SNC
(meningele) sunt dura mater, arahnoida şi
pia mater.
- Dura mater este foiţa externă,
groasă, sub periostul oaselor craniene, un
ţesut dens neordonat, cu spaţii vasculare
delimitate de endoteliu (sinusuri
cavernoase) şi numeroşi receptori tip Vater
Paccini pentru presiune
- Arahnoida prezintă un ax conjunctiv lax acoperit pe ambele feţe de celule alungite -
celule arahnoidiene. Cu vârsta aceste celule se dispun concentric formând corpi psamomatoşi.
Printre trabeculii arahnoidieni, înspre pia mater se realizează spaţiul subarahnoidian cu LCR.
- Pia mater este situată direct pe suprafaţa creierului şi măduvei, pe care le
vascularizează, pătrunzând în interiorul organelor SNC sub forma unor travee subţiri de ţesut
conjunctiv bine vascularizat.
• Bariera hemato-encefalică limitează trecerea unor substanţe din sânge în
ţesutul nervos. Este formată din: celule endoteliale solidarizate prin joncţiuni, pe alocuri
suprapunându-se la extremităţi, membrana bazală capilară continuă şi groasă, prelungirile
gliilor astrocitare (limitanta glială). Nu sunt izolate de această barieră neurohipofiza, substanţa
neagră şi alte teritorii implicate în reglarea neurosecreţiilor prin mecanism feed-back.
• Plexurile coroide secretă şi absorb LCR fiind invaginaţii ale piei mater spre
ventriculi. Axele conjunctive ale plexurilor prezintă macrofage, vase capilare şi sunt acoperite
de epiteliale cubice sau columnare cu microvili.
II. Organizarea ţesutului nervos în SNP se face sub forma ganglionilor nervoşi,
nervilor, a terminaţiilor nervoase şi în sistemul nervos autonom (simpatic, parasimpatic şi
enteric):
• Ganglionii nervoşi sunt senzoriali (aferenţi) şi autonomi (vegetativi). Sunt
formaţi din celule nervoase ganglionare unipolare (în ganglionul spinal) şi multipolare (în
ganglionii autonomi), celule de susţinere, satelite şi fibre nervoase aferente şi eferente
(mielinice şi amielinice). La periferie au capsulă cu excepţia celor autonomi. Ganglionul
spinal este structurat într-o zonă periferică şi una centrală.
Criterii microscopice de recunoaştere a ganglionului spinal: organ plin incapsulat,
prezentând 2 zone (corticală externă şi axială internă) având în structură caracteristic neuronul
unipolar senzitiv, globulos înconjurat de celule satelite. Capsula este conjunctivă vasculo-
nervoasă, continuare a epinervului rădăcinii dorsale a nervului spinal. Emite trabeculi subţiri
cu vase ce pătrund în masa organului şi se continuă cu ţesutul conjunctiv din jurul fibrelor
nervoase. Zona corticală este bogată în corpi neuronali, iar zona axială are dominant în
structură fibre nervoase amielinice şi mielinice cu teaca Schwann din care la coloraţia HE se
văd doar nucleii.
Ganglion spinal; aspect în coloraţia HE şi aspect schematic alăturat.
Ganglion simpatic; aspect în coloraţia HE şi aspect schematic alăturat; corpii neuronali se
dispun neregulat şi au talie mai mică decât cei din ganglionul spinal; majoritatea axonilor
sunt amielinici; celulele satelite sunt mai puţin numeroase în teaca perineuronală.
Microganglioni în structura bazei limbii; neuronii sunt susţinuţi de stroma
organului, iar ganglionul este lipsit de capsulă conjunctivă proprie; col. HE.
• Fibra nervoasă este definită ca axon împreună cu învelişuri (mielină, stratul
celulelor Schwann şi ţesut conjunctiv din teaca Henle); Se asamblează în fascicule formând
nervul. Se descriu fibre nervoase mielinice şi amielinice, cu grosimi diferite ale tecii de
mielină, iar după lungimea segmentelor internodale sunt de tip A, B şi C.
• Nervul are în structurî fibre nervoase solidarizate prin ţesut conjunctiv:
endonervul (în jurul fiecărei fibre nervoase), perinervul (în jurul fiecărui fascicul de fibre
nervoase), epinervul (ţesut conjunctiv fibros cu adipocite înconjurând nervul în întregime).
Criterii de recunoaştere în MO: organ plin, incapsulat, uni sau multi fasciculat,
format din fibre nervoase mielinizate cu structură caracteristică (neurit acidofil central, teacă
de mielină clară în HE, teacă Schwann, teacă conjunctivă.
Secţiune prin vârful limbii; col. HE.
• Terminaţiile nervoase periferice sunt senzoriale (libere sau incapsulate) şi motorii
sau efectoare (arborizaţiile terminale ale acestora fac sinapse cu celule secretorii, musculare
sau intră în alcătuirea sinapselor de tipul fusului neuromuscular şi plăcii motorii).
• Terminaţiile nervoase libere se distribuie printre celulele epiteliului de suprafaţă sau
glandulare, fiind cea mai simplă formă de receptor (percep senzaţia dureroasă).
• Terminaţiile nervoase incapsulate cuprind: o fibră nervoasă contorsionată într-un
ţesut conjunctiv lamelar, delimitate de o capsulă subţire (percepţia presiunii, a tactului).
Secţiune prin buză la nivelul vermilionului sau „roşului buzei“; col. HE.
Corpuscul Meissner în papila conjunctivă de la nivelul zonei „roşul buzelor“ sau
vermilion; se remarcă aspectul nucleilor turtiţi ai celulelor de susţinere şi filetul nervos
amielinic, acidofil, cu traiect spiralat colorat în roz; la periferia corpusculului se delimitează o
capsulă subţire.
Receptorii: exteroceptori, interoceptori, proprioceptori.
• Sistemul nervos autonom este componentă a SNP, acţionând independent de
voinţă şi cuprinde 3 subdiviziuni (componenta simpatică, parasimpatică şi enterică). Corpul
neuronului preganglionar ale componentelor simpatice şi parasimpatice se află în SNC, iar
neuronii postganglionari sunt localiza]i în ganglionii vegetativi asociaţi sistemului nervos
autonom. Diviziunea enterică este reprezentată de totalitatea elementelor nervoase din pereţii
organelor ce formează tubul digestiv.
III. Bazele celulare ale învăţării şi memoriei
• Neuronul este celula care sintetizează cea mai mare cantitate de proteine
(reciclează proteine structurale, neuromediator) şi reînnoieşte permanent elemente structurale
cu excepţia ADN. Pe aceasta se bazează proprietatea de stocare a informaţiei care stă la baza
memoriei (definită prin proprietăţile electrice fundamentale ale neuronilor - excitabilitatea,
plasticitatea)
• În timpul procesului de învăţare apar următoarele modificări: acumularea de
glicogen în corpul neuronal, creşterea numărului de vezicule sinaptice, creşterea sintezei de
neuromediator, creşterea vitezei şi transmiterii influxului nervos, sinteza de glicoproteine
specifice ca molecule de recunoaştere pentru formarea de noi sinapse.
IV. Lezarea şi regenerarea ţesutului nervos
• În SNC, neuronii regenerează în viaţa adultă prin diferenţiere din celula stem
neuronală (diferenţiere migrare noi neuroni)
• În lezarea limitată (minimă) a ţesutului nervos (traumatisme, infecţii,
degenerări) apar modificări: spaţiul cromofob (necolorat) în jurul corpului neuronal, nucleul
dispus excentric, cromatoliză, eozinofilia citoplasmelor, acumulare de săruri de fier, moarte
neuronală sau degenerescenţă trans-neuronală, modificarea sistemului de transport axonal şi
glioză reactivă. Microgliile proliferează focal şi difuz.
• În SNP la secţionarea şi strivirea nervului se produc modificări în corpul
neuronal şi degenerare retrogradă în segmentul axonal deasupra leziunii şi degenerescenţă
axonală anterogradă distal de leziune cu fragmentarea axonului şi tecii de mielină. Ghidul
pentru creşterea axonului lezat îl reprezintă aranjamentul tubular al celulelor Schwann care
proliferează. Posibilităţile de reparare axonală sunt: stabilirea contactelor joncţionale şi a
funcţiei motorii, formarea unor tumorete sau schwannoane de amputaţie care împiedică
regenerarea sau degenerarea în întregime a neuronului şi pierderea definitivă a funcţiei.
MORFOPATOLOGIA SISTEMULUI NERVOS
ANCA MUREŞAN OCTAVIA DRESSLER
I. ANOMALIILE CONGENITALE ALE SISTEMULUI NERVOS
CENTRAL
Anomaliile congenitale ale SNC sunt leziuni frecvent întâlnite ce variază începând de
la defecte minore asimptomatice până la malformaţii majore incompatibile cu viaţa. Cauzele
acestor anomalii congenitale par a fi unele stări patologice tranzitorii apărute în timpul sarcinii
(de natura rnetabolică, nutritivă, toxică sau infecţioasă) unei implantări defectuoase a
placentei sau unor anomalii genetice. Vom descrie în continuare cele mai reprezentative
afecţiuni.
A.Defectele de tub neural (leziuni ale liniei mijlocii posterioare, disrafia). Aceste
anomalii congenitale se datorează defectelor de închidere apărute la nivelul structurilor liniei
mijlocii dorsale în timpul primei perioade gestaţionale. Ele pot implica: craniul, creierul,
canalul rahidian precum şi pielea şi ţesuturile moi ale spatelui, vertebrelor şi meningelui.
Simptomatologia variază în funcţie de severitatea defectului.
1.Spina bifida este anomalia cea mai frecvent întâlnită a tubului neural. Arcurile şi
procesele spinoase ale unei sau mai multor vertebre sunt absente, canalul vertebral rămânând
astfel deschis. Spina bifida poate să întârzie sau să împiedice complet mersul.
2.Meningocelul reprezintă o herniere (protruzie) a durei şi arahnoidei spinale printr-
un defect vertebral. Dacă rădăcina unui nerv spinal sau o parte a măduvei spinării este inclusă
în hernie vorbim de un meningomielocel. O umflătură moale sacciformă este palpabilă sub
piele pe linia mediană a spatelui. Tegumentul supraiacent se poate ulcera permiţând scurgerea
lichidului cefalorahidian (LCR) urmată de pătrunderea bacteriilor şi apariţia leptomeningitei
supurative.
3.Malformaţia Arnold-Chiari reprezintă dislocarea caudală a măduvei spinării şi
cerebelului în regiunea cervicală a canalului vertebral; această afecţiune acompaniază de
obicei spina bifida şi hidrocefalia.
4. Anencefalia este cea mia gravă dintre distrofii şi este incompatibilă cu viaţa. Bolta
craniană lipseşte, iar emisferele cerebrale, diencefalul şi trunchiul cerebral sunt absente; fiind
expusă o masă de ţesut vascular nediferenţiat. Proeminenţa globilor oculari dă fizionomiei un
aspect de batracian.
B. Hidrocefalia. În această afecţiune, lichidul cefalorahidian se găseşte sub o
presiune mărită la nivelul ventriculilor cerebrali determinând dilataţia acestor cavităţi
(hidrocefalia internă).
Trăsături clinice. În timpul vieţii prenatale şi a primei copilării, înainte de închiderea
suturilor osoase ale craniului, hidrocefalia determină o lărgire anormală a capului. Suturile
sunt larg deschise, iar fontanelele sunt deschise şi sub tensiune.
Patologie. Creierul este mărit de volum având ventriculii dilataţi, girusurile
aplatizate şi şanţurile îngustate. Pereţii emisferelor cerebrale sunt subţiaţi, substanţa albă
centrală este atrofiată, iar ganglionii bazali şi talamusul sunt comprimaţi.
Fiziopatologie
a) În hidrocefalia obstructivă (noncomunicantă) există o obstrucţie parţială sau
completă a scurgerii fluidului. Obstrucţia poate fi în interiorul ventriculilor sau în spaţiul
subarahnoidian înaintea orificiului de ieşire din ventriculul IV. Între ventriculi şi spaţiul
subarahnoidian spinal nu există comunicare, întregul sistem ventricular proximal obstrucţiei
este dilatat.
b) În hidrocefalia comunicantă, nu s-a descoperit nici un punct de obstrucţie şi din
această cauză există o comunicare liberă între ventriculi şi spaţiul subarahnoidian spinal.
Cauza interferenţei cu fluxul de LCR nu este întotdeauna cunoscută, dar se poate datora
malformaţiei spaţiilor subarahnoidiene, supraproducţiei de lichid de către plexurile coroide
sau unei filtrări deficitare prin granulaţiile arahnoide.
C. Agenezia corpului calos. Este o malformaţie congenitală de cauză necunoscută;
ea poate fi completă sau parţială. Emisferele sunt conectate doar la nivelul pedunculilor
cerebrali. Pacienţii afectaţi pot să nu prezinte simptome sau doar disfuncţii psihice minore.
D.Scleroza tuberoasă (boala Bourneville), o afecţiune autosomal dominantă ce
afectează atât sistemul nervos central (SNC) cât şi pielea.
Trăsături clinice. Pacienţii prezintă crize epileptice, retardare mintală şi erupţii
faciale (adenom sebaceu).
Patologie. Noduli de consistenţă moale compuşi din fibre gliale, astrocite
malforrnate şi celule nervoase se găsesc în pereţii ventriculelor şi ai girusurilor cerebrale.
Aceşti noduli cresc repede producând un efect de masă. Pot apărea de asemenea neoplasme la
nivelul inimii, ficatului, rinichilor sau pancreasului.
E. Boala von Recklinghausen, sau neurofibromatoza, este o afecţiune ereditară
caracterizată prin apariţia la nivel cutanat a unor pete cafenii (cafea cu lapte) şi a unor
neurofibroame superficiale. Pot apărea tumori multiple cu origine în teaca nervoasă
(neurofibroame, schwanoame) la nivelul oricărui nerv. Aceste leziuni pot avea caracter benign
sau malign.
1. Neurofibromatoza periferică (sau neurofibromatoza de tip 1) constă în primul
rând din leziuni ale pielii cât şi tumori intradermice şi ale nervilor periferici. Gena pentru
această afecţiune a fost recent clonată şi este localizată pe cromozomul 17.
2. Neurofibromatoza centrală (sau neurofibromatoza de tip 2) se caracterizează
prin schwanoame bilaterale ale nervului acustic, meningioame, glioame şi neurofibroame.
Gena pentru această formă de boală este localizată pe cromozomul 22.
F. Afecţiuni heredofamiliale degenerative. Acestea includ un grup larg de afecţiuni
în care evoluţia clinică este cronică cu o deteriorare progresivă a funcţiilor motorii şi mentale
ce duc în final la deces în curs de câteva luni sau ani. Din punct de vedere patologic, toate
aceste afecţiuni prezintă degenerarea şi dispariţia celulelor şi fibrelor nervoase în diferite părţi
ale sistemului nervos.
1. Boala Hungtington este o demenţă familială autosomal dominantă în care apar
tulburări psihopatice, mişcări involuntare şi grimase; defectul implică ganglionii bazali.
Debutul bolii este în jurul vârstei de 50 de ani; evoluţia durează 10−15 ani fiind în final fatală.
2. Boala Wilson este o afecţiune autosomal recesivă şi se datorează unei anomalii
biochimice a metabolismului cuprului. Cuprul se acumulează la nivelul creierului, ochilor, şi
ficatului; proteina ce transportă în mod normal cuprul, ceruloplasmina, este diminuată,
absentă sau deficitară. Boala debutează în adolescenţă, cu tulburări de mişcare şi disfuncţii
hepatice. Tratamentul cu agenţi chelatori de cupru a îmbunătăţit în mod evident prognosticul.
3. Afecţiuni prin stocare de lipide. Boala Tay-Sachs şi Niemann-Pick. În sistemul
nervos, acumularea anormală de lipide la nivelul celulelor nervoase are ca rezultat o
disfuncţie difuză, cu retardare mintală şi deces prematur.
4. Ataxia Friedriechs este o afecţiune autosomal recesivă în unele familii şi mai
puţin frecvent autosomal dominantă în alte familii. Ambele forme determină degenerarea
măduvei spinării, cifoză şi atrofie optică.
II. AFECŢIUNI VASCULARE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
A. Hemoragia intracraniană. Clasificarea şi patogeneza afecţiunilor hemoragice se
bazează pe diviziunea naturală a spaţiului intracranian în 4 compartimente anatomice:
parenchimul nervos, spaţiul subarahnoidian, spaţiul subdural şi spaţiul epidural. Fiecare dintre
ele prezintă leziuni distincte.
1.Hemoragia intraparenchimatoasă este diversă în patogeneză, mărime şi expresie
clinică. Există trei localizări predominante ale leziunilor, cu următoarea incidenţă
aproximativă: în ganglionii bazali şi talamus, 65%; în punte, 15%; şi la nivelul cerebelului,
10%.
Semnificaţia clinică a dimensiunii hemoragiei. Leziunile minut (peteşiile) sunt mai
puţin periculoase comparativ cu obstrucţia vaselor mici asociate. Hematoamele mari au
potenţialul de a produce deficite neurologice focale şi să determine o herniere transtentorială
letală.
Etiologie:
— Hipertensiunea este o cauză importantă a hemoragiei intraparenchimatoase.
— Hematoamele acompaniază leucemia, mai ales atunci când celulele neoplazice
congestionează şi obstruează vasele mici. Trombocitopenia asociată leucemiei şi terapia sa
sunt de asemenea semnificative.
— Anevrismul Berry şi malformaţiile arteriovenoase se pot rupe producând
hematoame intracerebrale.
— Neoplasmele primitive şi metastatice din creier pot produce sângerări.
— Hemoragiile intracerebrale rezultate în urma traumatismelor sunt de obicei
multiple fiind asociate cu contuzii corticale superficiale adiacente.
— Coagulopatiile şi vasculitele sunt alte cauze ale hemoragiei intra-
parenchimatoase.
Trăsături clinice.
— Pacientul cu hemoragie cerebrală (accident vascular cerebral, apoplexie) îşi
pierde conştiinţa instantaneu şi cade. Capul este aruncat pe spate, faţa este congestionată,
respiraţia greoaie, iar membrele dintr-o parte a corpului sunt paralizate (hemiplegie). Poate să
apară incontinenţa urinară şi fecală.
— Dacă hemoragia apare la nivelul suprafeţei corticale, iritaţia cortexului poate
determina apariţia convulsiilor.
— Coma se instaleaza şi devine din ce în ce mai profundă, decesul survenind în
decurs de câteva ore sau zile.
— Dacă hemoragia este mică şi se resoarbe substituindu-i-se edemul, pacientul poate
să îşi revină complet sau să rămână cu un deficit neurologic, manifestările clinice depinzând
de zona afectată de hemoragie.
Patologie. Hemoragia acută masivă la nivelul creierului apare de obicei în
hipertensiune, embolism sau vasculite şi se datorează rupturii unui perete vascular anormal.
Macroscopic. Când hemoragia este recentă, emisfera cerebrală afectată este umflată
având girusurile aplatizate. Masa de sânge fluid şi trombozat determină dezagregarea şi
distensia creierului. Ea poate să se rupă în ventriculii laterali umplând sistemul ventricular cu
sânge. Structurile din jurul ariei de hemoragie sunt comprimate şi edematoase. Dacă pacientul
supravieţuieşte cheagul se strânge şi devine de culoare ciocolatie iar edemul dispare.
Microscopic. Într-o hemoragie recentă, masa eritrocitară înlocuieşte ţesutul distrus.
În decurs de 3 zile, fagocitele microgliale ingeră hematiile degenerate, şi în decurs de 6 — 1 0
zile încep să apară depozitele de hemosiderină. În decurs de 3 — 6 săptămâni de la atacul
iniţial, activitatea fagocitară curăţă aria centrală de distrucţie, lăsând în urmă un spaţiu chistic.
2. Hemoragia subarahnoidiană este de cele mai multe ori rezultatul unui
traumatism, sau rupturii unui anevrism Berry. Ea determină:
— Dureri de cap prin creşterea presiunii intracraniene
— Redoare la nivelul cefei, prin iritaţie meningeală
— Alterări ale statusului mental
— Hidrocefalie, prin obstrucţia fluxului LCR.
3.Hemoragia subdurală, cu rare excepţii, rezultă în urma unor traume ce afectează
venele sau arterele mici ce traversează spaţiul dintre arahnoida şi dura mater. Cele mai
vulnerabile la hemoragie sunt venele corticale superioare ce se varsă în sinusul sagital
superior.
4.Hemoragia epidurală. Fractura craniului poate afecta artera meningee mijlocie,
sângerarea determinată disecând dura mater dinspre tăblia internă a craniului. Masa de sânge
care se extinde determină creşterea presiunii intracraniene, produce herniere şi necesită o
evacuare promptă pentru salvarea vieţii.
B. Malformaţii vasculare
1.Malformaţia arteriovenoasă este una din cele mai semnificative aberaţii ale
angiogenezei. Fundamentale acestei leziuni sunt şunturile arteriovenoase congenitale cu
rezistenţă scăzută ce sifonează sângele din parenchimul adiacent. În timp, această anomalie
vasculară se lărgeşte.
—Distribuţia. Malformaţiile arteriovenoase sunt situate cu precădere în regiunile
emisferelor cerebrale situate pe traseul distribuţiei arterei cerebrale mijlocii.
—Trăsăturile clinice includ accidentele vasculare, deficitele neurologice şi efectele
cronice de masă.
—Ruptura unei malformaţii arteriovenoase determină o hemoragie combinată
intraparenchimatoasă şi subarahnoidiană în 2/3 din cazuri; doar hemoragie subarahnoidiană în
1/4 din cazuri; iar în restul cazurilor doar hemoragie intraparenchimatoasă.
2.Alte trei malformaţii vasculare adiţionale sunt recunoscute ca entităţi separate
fiind în general asimptomatice:
— Telangiectazia
— Hemangiomul venos
— Hemangiomul cavernos
C. Anevrismele
1.Anevrismele Berry sunt anevrisme sacciforme mici. Ele îşi au originea într-un
defect al structurii peretelui vascular în punctul de ramificare a unei artere cerebrale mari sau
de-a lungul poligonului arterial Willis. Mai mult de 90% din anevrismele Berry apar la nivelul
circuitului de aprovizionare carotidian. Ele sunt multiple în 20% din cazuri.
Patogeneza: Anevrismul se datorează unui defect congenital al mediei la nivelul
bifurcaţiei unei artere asociat unei degenerări a laminei elastice interne. Peretele se destinde
sub o presiune arterială crescută la nivelul unui asemenea punct de slabă rezistenţă dând
naştere astfel unui anevrism Berry. Ruptura unui anevrism Berry este cea mai frecventă cauză
a hemoragiei subarahnoidiene nontraumatice simptomatice la adulţi.
2. Anevrismele micotice (septice) nu sunt foarte frecvente. Ele se întâlnesc de obicei
în endocarditele bacteriene subacute datorându-se unui defect (scădere a rezistenţei) al
peretelui unei artere mari sau mici datorită unor emboli infectaţi.
Anevrismele micotice pot cauza hemoragii unice întinse sau hemoragii mici
multiple oriunde la nivelul creierului. Alte consecinţe ale anevrismelor septice includ:
răspândirea infecţiei în spaţiul subarahnoidian, determinând apariţia leptomeningitelor şi
extensia la nivelul parenchimului nervos, formând abcese.
3. Anevrismele arteriosclerotice sunt anevrisme fuziforme situate de obicei pe
traiectul carotidei interne, arterelor vertebrale sau bazilare.
D. Afecţiunile arteriale ocluzive
1. Ateroscleroza apare iniţial la nivelul arterei carotide (origine, bifurcatie şi
segment distal), arterei vertebrale (origine şi segmente distale) şi artera bazilară, iar mai târziu
la nivelul arterelor cerebrale mijlocii, posterioare şi anterioare (respectând de obicei această
ordine).
Patologie. Macroscopic se disting pete galbene sau galben — orange pe faţa
internă a pereţilor arteriali de obicei la nivelul punctelor de bifurcaţie. Microscopic imaginea
este similară cu cea a aterosclerozei din orice altă parte a organismului.
Consecinţe:
Ateroscleroza duce adeseori la tromboză. Dacă tromboza apare în vasele mici, pot
fi observate numeroase arii de distrugere la nivelul creierului; ca leziuni mici, microscopice,
ce apar mai frecvent la nivelul ganglionilor bazali, la nivelul substanţei albe centrale a
emisferelor cerebrale şi cortexului cerebral. Dacă tromboza afectează artere mari, apare
encefalomalacia ca rezultat al infarctului şi necrozei.
Trombembolia. De regulă în această situaţie simptomele apar mult mai încet decât
cele datorate hemoragiei cerebrale. Tabloul clinic depinde de porţiunea de ţesut cerebral
afectată, apar de obicei hemiplegia şi afazia.
2. Hipertensiunea. Aproximativ 20% din pacienţii cu hipertensiune sistemică
dezvoltă leziuni cerebrale, de obicei în a doua jumătate a vieţii. Majoritatea acestor pacienţi
au şi ateroscleroză. Modificările arteriale sunt asemănătoare cu cele întâlnite în bolile
sistemului vascular în general. Modificarile de la nivelul parenchimului cerebral sunt
rezultatul hemoragiei şi necrozei ischemice.
3. Embolia. Atât în endocardita bacteriană cât şi în afecţiunile asociate cu prezenţa
trombilor intracardiaci (la nivelul atriului şi ventriculului stâng) porţiuni din materialul
trombotic intră în circulaţia cerebrală producând ocluzii arteriale, adesea multiple, cu zone de
encefalomalacie.
4. Encefalomalacia.
Etiologie şi incidenţă. Encefalomalacia se produce din cauza aterosclerozei, ocluziei
arteriale (trombotică sau embolică) şi din alte cauze de aport sanguin insuficient (în hipoxie).
Encefalomalacia apare cel mai frecvent în zona creierului irigată de către artera cerebrală
medie.
Fiziopatologie. Leziunile cerebrale din bolile vasculare pot fi clasificate în două
categorii: accidentele vasculare conduc iniţial la o reducere şi ulterior la o alterare a fluxului
sanguin local. Anomaliile chimice induse de ischemie cauzează necroza neuronilor şi a
celulelor gliale. Modificările apar la nivelul producerii de neurotransmiţători, la nivelul
receptorilor şi a metabolismului celular.
Patologie
Macroscopic. Atunci când evenimentul este recent zona afectată este edemaţiată,
moale şi palidă sau gri cu hemoragii peteşiale răspândite la nivelul ariei afectate. Arhitectura
normală se estompează apărând un marcat edem la nivelul ţesutului nervos adiacent. Zona
devine moale, din ce în ce mai galbenă şi se retractă. Eventual după o perioadă ce poate dura
de la 6 săptămâni la câteva luni în zona unde ţesutul a fost distrus se pot forma spaţii chistice,
rotunde sau stelate.
Microscopic. În faza acută, celulele nervoase suferă la nivelul substanţei cenuşii o
necroză ischemică, iar în substanţa albă axonii se umflă considerabil; este prezent un edem
marcat cu spaţii perineuronale şi perivasculare lărgite. În primele 24 de ore pătrund în zonă
numeroase neutrofile care dispar în 3 pâna la 6 zile. Astrocitoza marginală începe după
aproximativ 3 zile şi atinge punctul culminant în aproximativ 4 până la 6 săptămâni.
5.Alte afecţiuni arteria1e ocluzive pot deteriora circulaţia SNC producând
modificări ischemice. Includem poliarterita nodoasă (care afectează mai frecvent sistemul
nervos periferic), purpura trombotică trombocitopenică, lupusul eritematos sistemic, arterita
cu celule gigante şi alte afecţiuni vasculare posibil alergice.
E.Tromboza sinusurilor venoase şi a venelor cerebra1e
Afecţiunile venoase cerebrale sunt mult mai rare decât cele arteriale ele reflectă fie
defecte ale peretelui venos, fie anomaliile de coagulare. Cel mai frecvent sunt afectate: sinusul
sagital superior şi venele cerebrale superioare.
Trăsături clinice. Tromboza spontană este descoperită la copii anemici, denutriţi şi la
cei cu infecţii severe acute sau cronice. La adulţi este rară, fiind frecventă la femei
postpartum.
Patologie
Macroscopic venele sunt destinse, desenul vascular fiind mai accentuat. Se observă
hemoragii şi congestie marcată a leptomeningelui şi a creierului. Microscopic se evidenţiază
multiple hemoragii pericapilare în asociaţie cu modificările datorate encefalomalaciei.
III. INFECŢIILE SNC
A. Infecţii bacteriene
1. Infecţii supurative ale SNC. Apar secundar bolilor urechii medii şi cavităţilor
învecinate, afecţiunilor sinusurilor nazale, ale gâtului şi organelor toracice. Mai puţin frecvent
sunt întâlnite ca urmare a unui traumatism craniocerebral (TCC) şi rar rezultă prin
diseminarea hematogenă a unei infecţii cu altă localizare.
a.Meningita acută supurativă (leptomeningita) este cea mai frecventă infecţie a
SNC. Ea poate apărea la orice vârstă, dar este mai frecventă la copii.
Etiologie şi patogeneză. Cele mai frecvent implicate microorganisme sunt:
meningococul, pneumococul, streptococul şi hemofilusul. Stafilococul şi bacteriile gram
negative sunt mai rar implicate. Aceste microorganisme pot invada meningele direct pornind
de la nivelul unei urechi sau a unui sinus infectat sau pot însămânţa meningele unui pacient
septicemic.
Trăsături clinice: cefalee intensă, vărsături, presiune intracraniană crescută, febră şi
redoarea cefei. Se mai pot întâlni convulsii şi deficite motorii. LCR-ul este tulbure având o
presiune crescută, un număr anormal de ridicat de neutrofile, proteine crescute, absenţa
glucozei şi prezenţa organismelor patogenice.
Patologie
Macroscopic se observă o cantitate variabilă de exudat în spaţiul subarahnoidian ce
depăşeşte baza creierului şi măduva spinării.
Microscopic spaţiul subarahnoidian conţine bacterii şi puroi, creierul şi măduva sunt
edemaţiate prezentând congestie moderată. Exudatul rămâne la nivelul leptomeningelui; el
conţine numeroase limfocite şi celule largi mononucleare. Dacă pacientul îşi revine prin
activitatea fagocitelor se curăţă complet spaţiul subarahnoidian.
Prognostic. În mod normal are loc recuperarea cu rezoluţie completă. Sechelele
permanente includ paralizia localizată, defectele de vorbire sau deficienţele mentale.
Complicații. Dacă persistă un grad minim de infecţie se formează de-a lungul spaţiului
subarahnoidian trabecule urmate de o fibroză progresivă cu îngustare sau obliterare localizată
a spaţiului subarahnoidian. Dacă aceste modificări sunt localizate în leptomeningele bazilar
lângă foramina, scurgerea LCR-ului din sistemul ventricular este blocată apărând hidrocefalia.
b. Abcesul cerebral poate să apară la orice vârstă incidenţa sa flind de 20% din
incidenţa meningitei supurative.
Etiologie şi patogenie. Microorganismele care cauzează cel mai frecvent abcesul
cerebral sunt: stafilococul, pneumococul şi streptococul. Bacilii gram negativi sunt rar
implicaţi. Sursele unui abces cerebral sunt otita medie, mastoidita, sinuzita frontală, abcesul
pulmonar, empiemul şi endocardita bacteriană. Aceste afecţiuni pot disemina spre structurile
cefalice fie prin extensie directă fie prin emboli infectaţi prin fluxul sanguin. Cele mai
frecvente abcese sunt cele embolice.
Trăsături clinice. Simptomele şi semnele sunt cele ale unei leziuni intracraniene ce
se extinde rapid. LCR-ul are presiune crescută, limfocitele sunt prezente, proteinele crescute,
dar nu este nici o modificare a conţinutului de glucoză şi nu se evidenţiază nici un organism
patogen (până când abcesul nu se rupe şi apare meningita). Sursa infecţiei este de obicei
evidentă (otita medie). Abcesele solitare sunt localizate cel mai frecvent în lobul temporal sau
tn cerebel; abcesele multiple apar cel mai frecvent în creier la nivelul joncţiunii dintre
substanţa cenuşie şi cea albă.
Macroscopic. Abcesul apare ca o cavitate în creier care conţine un exudat gros
tnconjurat de o bandă subţire de ţesut intens congestionat. Ţesutul cerebral tnconjurător
prezintă edem marcat cu substanţa albă umflată.
Microscopic. Aspectul este de ţesut necrotic.
Complicaţii. Dacă infecţia trece de peretele abcesului, din cauza unei virulenţe
crescute a microorganismului, a unei rezistenţe scăzute a pacientului, sau a unei dezvoltări
inadecvate a peretelui abcesului, se poate forma o encefalită supurativă.
c. Tromboza septică (tromboflebita) se dezvoltă în sinusurile transverse dintr-o
otită medie, mastoidită sau din osteomielita localizată şi abces epidural. Poate să apară în
sinusul cavernos ca urmare a unor infecţii ale feţei, în mod special infecţii ale buzei
superioare, cu tromboflebita retrogradă a venelor unghiulare şi oftalmice.
2. Meningita tuberculoasă (leptomeningita) este cea mai frecventă formă infecţiei
tuberculoase a SNC.
Patogeneza. Afecţiunea este secundară infecţiei glandelor mediastinale sau
mezenterice, oaselor, plămânilor sau tractului urogenital. De obicei, dar nu întotdeauna este
rezultatul diseminării miliare.
Trăsături clinice. Debutul este insidios cu două până la trei săptămâni de anorexie,
scădere în greutate şi stare generală alterată. Somnolenţa cu delir ocazional este urmată de
intervale lucide caracteristice. LCR conţine limfocite, proteine crescute, glucoza scăzută şi
bacili Koch.
Patologie
Macroscopic: apare un exudat fin, delicat alb sau alb −cenuşiu în leptomeningele de
la baza creierului. Exudatul are tendinţa de a se extinde în toate cisternele bazilare în special
cele din fisura Silviană. La marginile acestui exudat apar noduli (tuberculi) albi, rotunzi, bine
delimitaţi.
Microscopic: spaţiul subarahnoidian este destins de către exudat şi este umplut cu
granuloame compuse din limfocite şi celule mononucleare mari. Bacilii tuberculoşi sunt
prezenţi.
3. Neurosifilisul este o manifestare a sifilisului terţiar apărând la aproximativ 2% din
persoanele infectate. Se cunosc mai multe forme de neurosifilis.
a. Sifilisul meningovascular, care poate apărea la câţiva ani după infecţia initială,
este caracterizat de arterita sifilitică în asociaţie cu meningita. Parenchimul nervos poate fi
implicat secundar.
Trăsături clinice. Simptomele sunt foarte variate în funcţie de predominanţa
meningitei spinale sau cerebrale. LCR are în mod normal o presiune obişnuită, puţine celule
(20 pâna la 100, limfocite), proteine crescute, serologia este pozitivă în 90 până la 100% din
cazuri.
Patologie
Macroscopic un exudat gălbui — opac este găsit în meninge uneori conţinând noduli
mici, dur i.
Microscopic infiltrarea spaţiului subarahnoidian şi a piei mater de către plasmocite şi
limfocite, urmată de o extensie a exudatului în spaţiile perivasculare ale parenchimului
superflcial. Proliferarea fibroblaştilor şi a capilarelor dă naştere granuloamelor sifllitice
(gome). Spirochetele sunt rar evidenţiabile în leptomeninge şi pereţi vasculari.
b. Silllistil parenchimatos
Tabesul dorsal debutează în mod normal la 8 până la 12 ani de la infecţia iniţială,
cel mai frecvent la bărbaţi în a 4-a şi a 5-a decadă a vieţii. Aproximativ 2 până la 3% dintre
persoanele cu sifilis dezvoltă tabes.
Trăsături clinice. Debutul este insidios. Semnele şi simptomele includ durere uşoară
constrictivă la nivelul pieptului, durere abdominală şi ataxie cu bază largă de sustinere. Alte
trăsături sunt: deficitul senzorial, analgezia, pierderea simţului vibraţiilor şi diminuarea şi
abolirea reflexelor tendinoase profunde. Pot apărea modificări trofice (cristalele Charcot,
ulcerele trofice ale piciorului) de etiologie necunoscută. LCR prezintă proteine crescute şi
limfocite; serologia este pozitivăla 70% dintre pacienţi.
Patologie. Coarnele posterioare ale măduvei sunt de dimensiuni reduse. Examenul
microscopic în faze timpurii arată modificări localizate în jurul rădăcinilor dorsale din
regiunea lombară cu formare de ţesut de granulaţie ca în sifilisul meningovascular.
Spirochetele sunt prezente în aceste teci sau învelişuri radiculare leptomeningeale. Se mai
produce şi degenerarea axonilor şi a tecilor de mielină din rădăcinile dorsale.
Pareza generală debutează în mod obişnuit la 10 până la 15 ani după infecţia
iniţială, cel mai frecvent la bărbaţi în a 4-a şi a 5-a decadă a vieţii. Pareza generală apare în
mai puţin de 10% din cazurile de neurosifilis.
Trăsături clinice. Datorită afectării cortexului cerebral, simptomele timpurii sunt
mentale (afectarea eficienţei intelectuale, a memoriei şi a judecăţii, halucinaţii). Până la deces
pacienţii sunt căzuţi la pat prezentând incontinenţă. Serologia LCR este pozitivă în 95 până la
100% din cazuri, cu proteine crescute şi limfocite.
Patologie
Macroscopic se evidenţiază atrofia girusurilor cerebrale, cel mai evident la nivelul
lobilor frontali. Microscopic se remarcă un infiltrat discret până la marcat de limfocite şi
plasmocite. Degenerarea graduală a celulelor nervoase poate rezulta din modificările capilare
sifilitice şi anoxia consecutivă.
B. Infecţiile virale
1. Generalităţi
Patogeneza. Când virusurile afectează SNC-ul, ele invadează atât teritoriul nervos
cât şi cel meningeal, producând o meningoencefalită. Infectarea se poate produce printr-o
muşcătură de insectă (encefalita cabalină), pe cale gastrointestinală (poliomielita) sau prin
piele sau mucoase (herpes); infecţia poate ajunge în SNC pe cale ascendentă prin nervii
periferici (rabie) sau pe cale hematogenă.
Patologie. Răspunsul sistemului nervos la infecţia virală poate fi o degenerare
neuronală (cu glioză asociată); adesea apare un răspuns inflamator perivascular (predominant
în celulele mononucleare). Incluziunile intracitoplasmatice sunt vizibile în neuroni şi celule
gliale în unele infecţii (cu citomegalovirus). Aceşti corpusculi pot fi nucleari (herpes) sau
citoplasmatici (rabie). Corpusculii Negri caracteristici din rabie sunt eozinoflli, ovali sau în
formă de glonţ, incluziunile intracitoplasmatice se găsesc doar în neuroni.
2. Poliomelita este cauzată de către virusul polio, un ARN virus mic care este
transmis pe cale gastrointestinală prin apa contaminată. Virusul este neurotrop, afectând în
principal măduva spinării şi pedunculii cerebrali.
Trăsături clinice. Pacienţii pot sau nu să prezinte simptome gastrointestinale, dar
după câteva săptămâni de la infecţie prezintă paralizie motorie joasă afectând membrele
inferioare. Neuronii pedunculilor cerebrali pot fi afectaţi, iar paralizia respiratorie rezultantă
poate fi fatală. Pacienţii care supravieţuiesc au sechele neurologice semnificative afectând în
special membrele inferioare.
Patologia. Macroscopic, măduva spinării poate prezenta congestie şi mici
hemoragii. Celulele coarnelor anterioare sunt cele mai afectate, prezentând iniţial un infiltrat
neutrofil, iar ulterior se instalează glioza.
3. Rabia. Animalele bolnave de rabie (în SUA — predominant animale salbatice, în
alte ţări predominant câini) secretă ARN virusul (rhabdovirusul) în salivă şi îl transmit
oamenilor prin muşcătură.
Trăsături clinice. În cazurile clasice netratate, pacientul prezintă la o lună după
muşcătură agitaţie şi hidrofobie; simptomele progresează până la instalarea decesului.
Patologie. Virusul poate infecta neuronii din întregul SNC, distrugând aceste celule
şi cauzând o glioză reactivă. Corpusculii Negri sunt patognomonici pentru afecţiune. Cazurile
autopsiate au prezentat leziuni miocardice în completarea modificărilor neuropatologice.
4. Encefalita cu herpes simplex
Trăsături clinice. Encefalita cu herpes simplex are frecvent o evoluţie acută cu febră,
somnolenţă şi apoi coma. Dacă boala nu este fatală persistă deficite neurologice şi mentale.
Patologie
Macroscopic creierul prezintă zone de necroză şi estompare.
Microscopic boala este reflectată prin perivasculită, distrucţie neuronală şi
proliferare glială. Caracteristice sunt incluziunile intranucleare. Patognomonică este
evidenţierea virusului prin microscopie electronică sau metode imunohistologice.
5. Panencefalita sclerozantă subacută (SSPE). Această boală progresivă este
asociată cu pojarul.
Trăsături clinice. SSPE este o boală rară a copilăriei caracterizată prin mişcări
musculare involuntare şi demenţă. Este fatală după unul, doi ani şi pe moment nu răspunde la
nici un tratament cunoscut.
Patologie. Creierul prezintă zone multifocale de distrucţie neuronală şi glioză.
Ocazional se evidenţiază incluziuni intranucleare.
6. Leucoencefalopatia progresivă multifocală. Este o boală rară subacută care
apare de obicei la pacienţi taraţi, de regulă pe fondul unei afecţiuni maligne (cel mai adesea
limfom). Ca şi agent cauzal a fost confirmat un papovavirus.
Trăsături clinice prin simptome ca: hemipareza, deficitele intelectuale, orbirea şi
afazia se reflectă afectarea predominant cerebrală. Boala este progresivă şi în 3 până la 6 luni
contribuie la decesul unui pacient deja compromis printr-o afecţiune sistemică.
Patologie. Leziunea de bază este un focar bine delimitat de demielinizare asociat cu
infestaţie virală. Între zona de demielinizare şi substanţa albă intactă sunt predominante
oligodendrogliile conţinând incluziuni intranucleare.
C. Toxoplasmoza este cauzată de protozoarul toxoplasma gondii şi poate fi
contactată transplacentar sau în timpul vieţii. Severitatea poate varia de la o infecţie
asimptomatică până la o boală fulminantă diseminată fatală. Microorganismele pătrund în
fluxul sanguin şi sunt transportate în mai multe organe, dar produc cele mai severe leziuni în
SNC.
1. Toxoplasmoza congenitală
Trăsături clinice. Aproximativ 30% dintre nou născuţi prezintă simptome la naştere
sau la scurt timp după aceea. Hidrocefalia este frecventă, ca şi corioretinita focală bilaterală,
calcificări intracerebrale, convulsii şi paralizii oculare. LCR-ul prezintă celularitate şi proteine
crescute. Copiii născuţi cu infecţie inaparentă pot dezvolta simptome neurologice şi oculare
mai târziu. Mamele copiilor infectaţi sunt de obicei aparent sănătoase.
Patologie
Macroscopic pe suprafaţa emisferelor cerebrale se pot observa zone gălbui −
depresionate, bine circumscrise. În majoritatea cazurilor apare stenoza apeductului lui Sylvius
cu hidrocefalie internă.
Microscopic în ţesutul cerebral se observă leziuni necrotice, inflamatorii; sunt
numeroase în interiorul acestor leziuni şi distrug toate structurile gliale şi neurale.
Prognostic. Copiii infectaţi pot deceda după câteva zile sau luni de la naştere sau pot
supravieţui cu infecţie aparent remisă, dar cu sechele datorate distrucţiei neurale (de exemplu:
deficit mental, hidrocefalie cronică, orbire şi crize epileptice).
2. Toxoplasmoza dobandită. O infecţie acută fulminantă adesea fatală se produce la
pacienţii imundeprimaţi, în special cei cu SIDA. O formă blândă predominant limfatică este
mai frecventă.
D. Infecţiile fungice ale SNC. Se produc la pacienţi imunocompromişi, în special la
cei cu limfom malign şi leucemie sau la cei care iau imunosupresoare. Infecţia cu criptococ
este foarte frecventă, leziunile extraneurale afectând în special plămânii. Actinomicoza şi
coccidioidomicoza pot şi ele la rândul lor să afecteze sistemul nervos. Din punct de vedere
clinic şi patologic infecţia fungică a SNC se aseamănă cu meningita tuberculoasă.
IV. AFECŢIUNI METABOLICE CE INFLUENŢFAZĂ SISTEMUL
NERVOS CENTRAL
A. Anemia pernicioasă. Deficitul de Vitamina B12 cauzează atât anemie
megaloblastică cât şi o afecţiune neurologică cunoscută ca degenerare subacută combinată a
măduvei spinării (afecţiune combinată de sistem), în care sunt afectate atât coloana
posterioară cât și cea laterală.
Trăsături clinice. Degenerarea dorsolaterală a măduvei spinării apare în 30 −50% din
cazurile netratate de anemie pernicioasă. Primul simptom neurologic, parestezia în porţiunile
distale ale extremităţilor, este urmată de instabilitate în mers şi deteriorarea simţului poziţiei şi
vibraţiei. Tratamentul cu vitamina B12 stopează procesul degenerativ, dar nu poate să refacă
filetele nervoase distruse.
Patologie
Macroscopia coloanele posterioare şi laterale prezintă o decolorare cenuşie.
Microscopic: degenerarea tecilor de mielină şi a axonilor se observă în mod
caracteristic la nivelul coloanelor posterioare şi tracturilor piramidale latera1e (degenerare
dorsolaterală) fiind de obicei mai severă la nivelul segmentelor toracale mijlocii şi superioare
ale cordoanelor.
B. Sindromul Wernicke (Encefalopatia Wernicke) este o complicaţie a
alcoolismului cronic.
Trăsături clinice. Simptomele se dezvoltă rapid şi includ ataxia severă, confuzia
mentală, delirul şi insomnia. Cazurile severe sunt fatale.
Patologia. Leziunile sunt strict localizate în substanţa cenuşie peri-ventriculară, în
jurul celui de-al treilea ventricul, apeductul lui Sylvius şi câteodată la nivelul planşeului
ventriculului IV.
Macroscopic se remarcă o marcată congestie a substanţei cenuşii periventriculare
care acompaniază numeroase hemoragii peteşiale.
Microscopic capilarele sunt mai proeminente ca de obicei, datorită hipertrofiei
endoteliale şi hiperplaziei. Celulele nervoase deservite de aceste vase suferă o necroză
ischemică acută.
V. INTOXICAŢIILE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
A. Agenţii medicamentoşi; cu efect benefic administraţi în cantităţi
corespunzătoare, pot fi dăunători în supradoze (administraţi accidental sau în scop suicidal).
1. Unii agenţi (fenobarbital, eter, cloroform) produc depresie respiratorie şi cauzează
decesul fără a produce o deteriorare organică neurală.
2. Unele medicamente (morfina) produc degenerarea celulei nervoase, mai ales
atunci când este administrată cronic.
B. Alcoolul
1. Intoxicaţia etanolică acută. Dacă pacientul decedează, creierul şi leptomeningele
sunt edematoase şi congestionate; ocazional, hemoragiile peteşiale sunt notate în substanţa
albă cerebrală. La nivelul celulelor nervoase apar modificări degenerative uşoare difuze, în
special la nivelul cortexului cerebral.
2. Intoxicaţia cu metanol. Modificări degenerative mult mai severe apar la nivelul
pedunculilor cerebrali şi a cortexului cerebral. Hemoragiile peteşiale şi degenerarea celulelor
nervoase apare la nivelul retinei şi la nivelul fibrelor nervului optic. Orbirea este frecvent
întâlnită.
C. Intoxicaţia cu monoxid de carbon. Inhalarea determină dureri de cap, tulburări
vizuale, greţuri, vărsături, convulsii, coma şi paralizie respiratorie, cu simptome din ce în ce
mai severe pe măsura creşterii concentraţiei şi duratei expunerii. Patologic, în stadiul acut,
creierul este hiperemic şi edematos, cu hemoragii peteşiale răspândite.
D. Toxinele bacteriene
1. Toxina tetanică afectează în special neuronii motori ai măduvei spinării şi ai
pedunculilor cerebrali.
2. În botulism, toxina Clostridium botulinum afectează nucleii pedunculilor
cerebrali; apare decesul prin paralizie respiratorie.
VI. TRAUMATISMELE CAPULUI ŞI MĂDUVEI SPINĂRII
Accidentele de maşină pot determina răni la nivelul capului şi măduvei spinării. Alte
cauze includ: căderile, loviturile în bărbie şi naşterile laborioase.
A. Leziunile de la nivelul capului determină hemoragie intracraniană (epidurală,
subdurală şi subarahnoidiană), comoţie, contuzii sau dilacerări la nivelul creierului.
1. Hemoragia epidurală este cea mai puţin întâlnită din hemoragiile traumatice
datorându-se dilacerării arterei şi venei meningee mijlocii printr-o fractură a craniului.
Trăsături clinice. Leziunea este urmată de pierderea conştiinţei, revenire şi apoi
recădere. Se remarcă semne ale unei presiuni intracraniene crescute, urmate de depresie
respiratorie şi deces dacă hemoragia nu este prompt evacuată.
Patologie. Hemoragia este externă durei mater, care este ferm ataşată craniului şi
limitează împrăştierea hemoragiei. Multe vase mici dintre dura mater şi tăblia osoasă craniană
sunt rupte incidental în timp ce dura este disecată de hemoragie. Dura este presată către
interior într-o arie localizată cauzând compresiune focală la nivelul creierului, o presiune
intracraniană crescută şi în final hernie subtentorială.
2. Hematomul subdural. În această situaţie, traumatismele de la nivelul capului
produc o ruptură a venelor meningeale, mai frecvent una din venele cerebrale superioare.
Traumatismul este de cele mai multe ori o lovitură în regiunea frontală sau occipitală sau o
leziune dobândită în timpul naşterii.
Trăsături clinice. În faza acută, semnele şi simptomele sunt o expresie a efectului de
masă, şi anume; presiunea intracraniană crescută şi hernia transtentorială. Hematomul cronic
subdural, poate fi urmarea unor leziuni aparent nesemnificative la nivelul capului. După o
perioadă latentă de câteva luni, pot apărea semne nelocalizate diagnostic confuze, cum ar fi
deteriorarea capacităţii mentale.
Patologie
Macroscopic, se formează un hematom între dura şi leptomeninge. După 3 zile, nişte
membrane transparente mărginesc suprafaţa internă şi externă a hematomului încapsulându−l.
Microscopic, aceste membrane (externă şi internă) se formează prin dezvoltarea
fibroblastelor şi capilarelor de la nivelul suprafeţei interne a durei mater.
3. Hemoragia subarahnoidiană de asemenea obişnuită după leziuni la nivelul
capului, nu este o consecinţă majoră, dar acompaniază alte leziuni mult mai grave.
4. Comoţia cerebrală se caracterizează printr-o paralizie larg răspândită a funcţiilor
creierului, fără modificări organice vizibile şi cu o mare tendinţă la revenire spontană.
Patogeneza comoţiei nu este încă bine stabilită, datorându-se probabil unor efecte
accelerate la nivelul creierului.
Trăsături clinice. În cazurile uşoare pacientul este ameţit pe moment sau inconştient,
prezentând o deteriorare temporară a funcţiilor mentale. În cazurile severe starea de
inconștienţă este prelungită, asociată cu hipotensiune, puls şi respiraţie încetinite şi muşchii
sunt relaxaţi.Voma, durerile de cap şi delirul sunt frecvente înainte de revenirea conştienţei.
5. Contuzia reprezintă o vânătaie la nivelul creierului datorată unei lovituri pe
calvarie. Ea rezultă ca urmare a unei solicitări a reţelei vasculare, urmată de ruperea
capilarelor. Leziunea poate fi localizată imediat sub aria de impact sau diametral opusă
acesteia. Majoritatea contuziilor afectează polul frontal sau cel temporal al creierului.
Trăsături clinice. Stare de inconştienţă agravată progresiv spre comă (sau chiar deces
în cazurile severe).
Patologie
Macroscopic, contuziile recente prezintă girusuri tumefiate şi edemaţiate presărate
cu hemoragii peteşiale. Contuziile vechi sunt arii adâncite ce pot deveni în final chistice.
Microscopic, contuziile recente prezintă o arie edematoasă corticală sau
subcorticală, substanţa albă conţinând multe hemoragii precapilare recente. Contuziile vechi
sunt înlocuite de arii de glioză.
6. Dilacerarea creierului este cauzată de leziunile (rănile) penetrante. Simptomele
depind de locul leziunii ce prezintă o distrugere completă a tuturor elementelor neurale, gliale
sau vasculare din dreptul rupturii.
B.Leziunile măduvei spinării
1. Hemoragiile de la nivelul meningelor sunt relativ neobişnuite la nivelul canalului
rahidian, dar pot să rezulte prin extinderea unei hemoragii craniene subdurale. Hemoragiile
epidurale pot acompania fracturile vertebrale.
2. Comoţiile de la nivelul măduvei spinării sunt mult mai puţin frecvente decât cele
de la nivelul creierului. Pacientul este paralizat dedesubtul nivelului la care se gaseşte
leziunea. Apare o completă revenire a funcţiilor.
3. Hematomielia, hemoragie la nivelul cordoanelor, poate să rezulte ca urmare a
flexiei măduvei spinării sau unei puternice lovituri la nivelul spatelui.
Trăsături clinice. Sub nivelul unde se găseşte leziunea, durerea şi percepţia
temperaturii sunt pierdute şi extremităţile paralizate.
Patologie. Hemoragia poate fi observată macroscopic sau microscopic la nivelul
măduvei spinării şi prezintă tendinţa de a se extinde în sens longitudinal în direcţie cefalică
sau caudală.
4. Compresiunea şi contuzia măduvei spinării se datorează unei dizlocări
vertebrale.
Etiologie. Secţionarea cordoanelor medulare poate să apară de obicei în regiunea
cervicală joasă, ca urmare a unei flexii puternice a capului (de exemplu în accidentele de
maşină) sau în regiunile lombară şi dorsală ca urmare a unei lovituri puternice la nivelul
spatelui sau a unei căzături.
Trăsături clinice: Pacientul este paralizat având senzaţiile abolite sub nivelul unde
este secţionată măduva spinării. Dacă pacientul supravieţuieşte, el va suferi o dezabilitate
permanentă.
5. Ruperea (dilacerarea) măduvei spinării. Loviturile de cuţit sau gloanţele pot
secţiona complet sau parţial măduva spinării.
C. Hernia discului intervertebral este frecvent întâlnită la bărbaţi între 30 şi 50 de
ani. Cea mai frecventă localizare este aria lombară şi lombosacrală, prezentându-se sub forma
crizelor dureroase la nivelul spatelui (sciatica) ca urmare a unor traumatisme moderate ale
spatelui. Hernia de disc poate să apară de asemenea la nivelul regiunii cervicale. Din punct de
vedere patologic, centrul discului intervertebral (nucleul pulpos) iese în afară printr-o ruptură
a inelului flbros; localizarea frecventă este la nivelul regiunii inferioare a spatelui, hernia
apărând de obicei la nivelul L4 — L5 sau L5 — S1.
VII. NEOPLASMELE SISTEMULUI NERVOS
A. Generalităţi
1. Incidenţă şi frecvenţă. Tumorile primare ale SNC sunt responsabile de
aproximativ 9 până la 10% din decesele cauzate de cancer. Aproximativ 10% din afecţiunile
sistemului nervos sunt reprezentate de neoplasme.
Toate grupele de vârstă sunt afectate de tumori cerebrale, dar diferenţele apar atât în
distribuţia tumorilor, cât şi în tipur ile histologice întâlnite.
La copil, aproximativ 70% din tumorile cerebrale sunt situate sub tentorium, la adult,
70% sunt supratentoriale. La copil, tumorile cerebrale reprezintă un procent major din cadrul
neoplasmelor (circa 20%), urmate de leucemii. La adult, tumorile pulmonare, de sân, tract
gastro-intestinal şi sistem hematopoietic sunt mai frecvente.
La copil, cele mai frecvente tumori cerebrale sunt cele astrocitare (inclusiv
glioblastomul), urmate de meduloblastom, ependimom şi craniofaringiom. La adult, tot
tumorile astrocitare sunt cele mai frecvente, dar sunt urmate de metastaze şi meningioame.
Distribuţia pe sexe a tumorilor SNC este mai degrabă defavorabilă sexului masculin.
2. Tendinţe benigne şi maligne ale tumorilor SNC
Neoplasmele pot deriva practic din orice tip de celulă a SNC. În majoritatea
organelor din organism există o corelaţie între clasificarea histologică a tumorii şi evoluţia
clinică. În cazul tumorilor cerebrale, această corelaţie este adesea obscură.
Definiţia de malign şi benign necesită clarificări speciale în cazul SNC. În acest scop,
tumorile cerebrale pot fi clasificate convenabil în tumori de origine glială şi tumori de origine
neglială.
Tumorile gliale au tendinţa să crească prin infiltrare. Această caracteristică, în
asociere cu consistenţa spongioasă a creierului, determină declararea lor ca maligne şi face
îndepărtarea lor totală pe cale chirurgicală practic imposibilă.
Tumorile negliale cresc, în general, prin expansiune şi oferă chirurgului o mai mare
oportunitate de îndepărtare totală.
O proprietate enigmatică şi unică a majorităţii tumorilor cerebrale este aceea că,
indiferent de malignitate, ele metastazează rar în afara SNC.
3. Efectele fiziopatologice ale tumorilor SNC
Efecte directe
Tumorile cerebrale produc simptome în mod direct prin interferenţă cu funcţiile
neurologice locale din zona tumorii. Ele inhibă impulsurile aferente ale neuronilor locali, care
devin instabili electric şi pot favoriza descărcări epileptice.
Localizarea tumorii este de maximă importanţă, cu semnificatie funcţională variată.
Efecte secundare
Edemul este probabil cel mai important factor în simptomatologia tumorilor
cerebrale şi determină în mod considerabil gradul de afectare neurologică.
Alte efecte secundare ale tumorilor SNC inlud:
— Efecte circulatorii (de exemplu: compresiune cerebrală sau medulară, cu colapsul
patului vascular şi capilar, cu producere de edem, ischemie şi degenerescenţe ale ţesutului
nervos).
— Compresia, perturbarea şi deplasarea structurilor vitale învecinate, ca rezultat al
formării edemului.
— Hernieri cerebrale şi ale cerebelului.
— Interferenţe cu circulaţia LCR, cu posibilă hidrocefalie internă.
— Edem papilar (al papilei nervului optic, cu afectarea venelor retiniene).
O altă consecinţă a edemului cerebral şi a hernierii este hemoragia Duret în
mezencefal. Această leziune rezultă din edemul rapid şi unilateral al creierului, iar presiunea
este transmisă neuniform către pedunculii cerebrali, având drept rezultat forfecarea vaselor
mediane şi distrucţia porţiunii mediane a pedunculilor cerebrali.
4. Trăsături clinice
Simptomele obişnuite ale tumorilor cerebrale sunt cefaleea, greaţa şi vărsăturile -
adesea în jet. Se mai pot întâlni: letargie, atacuri cerebrale, paralizie, afazie, orbire, surditate
sau comportament anormal. Distrucţia substanţei reticulate prin herniere are ca şi consecinţe
pierderi de cunoştiinţă, insuficienţă respiratorie şi deces.
B. Tumori specifice
1. Tumori de origine astrocitară
a. Modificări morfologice:
Astrocitele normale reacţionează în prezenţa unei leziuni prin formarea de fibre
gliale şi expansiunea citoplasmei. Ele devin intens tumefiate sau balonate (astrocite
gemistocitice).
Astrocitele neoplazice pot avea forme diferite, dar pot avea şi asemănări cu
astrocitele normale, păstrând o legătură strânsă cu reţeaua vasculară. Nucleul însă va avea
modificările asociate oricărui neoplasm.
b. Astrocitoamele reprezintă circa 30% din glioame. La adult se întîlnesc în
substanţa albă centrală a cerebelului, iar la copil şi adultul tânăr, în emisferele cerebeloase.
Cele două subtipuri - protoplasmatic şi fibrilar, sunt în funcţie de tipul de astrocit care
predomină.
Patologie
Macroscopic, astrocitoamele sunt tumori de culoare albă sau alb-cenuşie, de
consistenţă crescută, slab delimitate, ceea ce îngreunează identificarea marginilor tumorii. Pot
conţine chiste mici sau cavităţi mari cu lichid gălbui.
Microscopic, aspectul variază de la tumori cu o celularitate săracă sau bogată, cu
fibre bine reprezentate. Mitozele sunt rare sau absente, arhitectura este uniformă. Chistele
mici se datorează degenerării graduale a unui număr mic de astrocite.
Prognostic. Astrocitoamele cresc încet, malignitatea lor poate creşte ocazional şi se
pot transforma în glioblastoame. Supravieţuirea este de 1 până la 10 ani, în funcţie de gradul
patologic.
c. Astrocitoamele cerebelului sunt leziuni distincte, atât din punct de vedere clinic,
cât şi patologic.
Aceste tumori, care la copii pot reprezenta aproximativ 30% din tumorile de fosă
posterioară, se întâlnesc aproape exclusiv la persoane sub 20 de ani. Dacă tumora este
îndepărtată în totalitate, prognosticul este excelent, peste 90% dintre pacienţi supravieţuiesc.
Dintre supravieţuitori, mai puţin de 10 % rămân cu deficit neurologic.
d. Glioblastoamele multiforme sunt leziuni ce cresc rapid, prezintă simptome
variate datorită presiunii intracraniene crescânde. Se întâlnesc cu precădere la bărbaţi,
reprezintă cea mai frecventă categorie de glioame -aproximativ 40%.
Patologie
Examenul macroscopic arată, de obicei, o tumoră masivă, bine delimitată, moale,
multicoloră, intens vasculară care creşte în substanţa albă centrală din cerebel. Expansiunea sa
rapidă şi edemul produc compresiune marcată, distorsiune şi deplasarea structurilor
învecinate. Uneori, tumora invadează corpul calos, trecând în emisfera de partea opusă.
Examenul microscopic arată o celularitate bogată, un neoplasm intens vascular,
care se prezintă diferit în funcţie de zona unde se dezvoltă şi prezintă necroze extinse şi
mitoze multiple. Capilarele numeroase prezintă hiperplazie endotelială intensă.
Patologie moleculară. Anomalii ale cromozomilor 7, 9 şi 10 sunt frecvent întâlnite
în cazul glioblastoamelor. Peste 50% din aceste tumori exprimă oncogenele c-sis şi 30%
exprimă c-erb B.
Prognosticul este prost, deşi se constată o uşoară ameliorare prin radioterapie
modernă.
e. Oligodendroglioamele reprezintă 5 până la 8 % din toate tumorile intracraniene.
Se localizează de obicei în emisferele cerebrale la adult.
Clinic, evoluţia este latentă.
Patologie
Macroscopic, oligodendroglioamele sunt în general tumori bine circumscrise ale
substanţei albe, dar pot pătrunde până în cortex.
Microscopic, tumorile sunt compuse din celule mici, mai degrabă neuniforme, care
se prezintă sub formă de fagure sau "ou ochi" cu nuclei mici, rotunzi înconjuraţi de spaţii
libere. Calcificările sunt frecvente.
Prognostic. După îndepărtarea chirugicală se estimează că, aproximativ o jumătate
dintre pacienţi supravieţuiesc timp de 5 ani.
2. Ependimomul derivă din celulele ce formează stratul ependimar al ventriculilor
şi canalul medular al măduvei spinării. Circa 50% dintre ependimoame sunt localizate
subtentorial, iar 40% deasupra. Câteva sunt localizate în măduva spinării sau în filum
terminale. Tumora afectează orice grupă de vârstă, cu procentajul cel mai mare la vârsta de 3
sau 4 ani. Edemul papilar şi cefaleea sunt simptomele cele mai frecvente.
Patologie. Aspectul histologic variază, dar aproape în fiecare tumoră predomină
aspectul perivascular tipic de pseudorozetă. Prin tehnici speciale, pot fi identificate pe baza
prezenţei blefaroplastelor în citoplasma perinucleară.
Prognosticul variază cu localizarea tumorii. Cele supratentoriale au un prognostic
mai rezervat decât cele din fosa posterioară. Supravieţuirea este în medie de 4 ani sau mai
mult.
3. Meduloblastoamele sunt tumori maligne care apar predominant la copii sub 14
ani. Localizarea predilectă este în cerebel. Circa 50 până la 80% dintre tumori sunt localizate
posterior, pe linia mediană şi au proprietatea de a se extinde pe calea LCR. Meduloblastomul
este una dintre tumorile cu celule mici ale SNC şi sistemului nervos periferic, denumită în
mod uzual ca o tumoră primitivă neuro-ectodermală (PNET).
Patologie
Macroscopic, meduloblastoamele sunt tumori omogene, de culoare gri-roșietică, cu o
granulaţie fină şi bine delimitate. Ele pornesc, de regulă, din planşeul ventricolului IV şi se
extind către acesta, ocupând cavitatea.
Microscopic, sunt uniforme, relativ avasculare, au celularitate bogată şi celulele
componente au tendinţă la conglomerare.
Prognostic. Majoritatea pacienţilor supravieţuieşte la 1 -2 ani de la apariţia primelor
simptome.
4. Meningioamele sunt tumori frecvente, reprezentând 15 până la 20% din
tumorile intracraniene la adult (de obicei, femei) şi sunt neobişnuite la copil. 50% din
meningioame sunt situate lângă vertex şi linia mediană. Meningioamele spinale sunt printre
cele mai frecvente tumori intraspinale, dar sunt rare faţă de cele intracraniene.
Trăsături clinice. Simptomele pot fi minime. Tumora poate produce deficite
neurologice ce se instalează insidios.
Patologie
Macroscopic sunt tumori de consistenţă fermă sau cauciucată, de culoare albă sau
roșu cenuşiu. Sunt bine delimitate de ţesutul cerebral învecinat, pe care îl comprimă, dar nu îl
invadează efectiv. Pot fi excizate, lăsând astfel zona de ţesut cerebral depresionată.
Microscopic, celulele sunt uniforme, cu nuclei ovoizi, adesea cu vacuole
intranucleare. Celulele formează adesea vârtejuri, iar corpii psamomatoşi sunt frecvenţi.
Prognostic. Meningioamele sunt tumori care cresc încet. Din cauza localizării,
excizia chirurgicală este adesea incompletă şi recidivele frecvente.
5. Hemangioblastoamele. Aceste tumori de origine vasculară apar cel mai
frecvent la adultul tânăr, în cerebel, şi constituie 7% din tumorile de fosă posterioară primară.
Trăsături clinice. Pacienţii prezintă tulburări de mers şi locomoţie, ocazional
policitemie. Analiza lichidului chistic a relevat eritropoietina.
Patologie
Macroscopic, tumora este spongioasă, de culoare maro sau roşu-purpuriu, poate fi
solidă sau chistică. Uneori este prezent un chist mare care are în perete un mic nodul tumoral.
Microscopic, tumora variază de la forma pur vasculară cu capilare sau canale
cavernoase, până la o formă cu celularitate bogată în care apar celule largi poligonale cu
conţinut lipidic.
Prognostic. Hemangioblastoamele unice pot fi excizate cu uşurinţă, prognosticul
fiind excelent.
Boala Von Hippel-Landau este o afecţiune familială rară în care hemangioblastoame
multiple ale SNC şi retinei sunt asociate cu malformaţii sau tumori ale altor organe (în special
rinichiul - carcinom renal - şi suprarenalele-feocromocitom) şi chiste ale pancreasului,
ficatului şi rinichiului.
6. Neurilemoamele (schwanoamele) sunt tumori cu orginea în tecile nervoase.
Sunt frecvente, în jur de 8 până la 10% din cazuri, afectează preponderent adultul de vârstă
medie. Cel mai uzual, schwanomul intracranian afectează nervul VIII cranian (neurinom
acustic).
Trăsături clinice. Pacienţii prezintă deficit acustic, tulburări de ecilibru (ameteli,
ataxie) şi cefalee. Tumorile sunt interpretate adesea ca defecte senzoriale.
Patologie
Macroscopic. Schwanoamele se localizează la conjuncţia cu un nerv, dar se extind şi
spre exterior. Tumorile pot fi sferice sau elongate, pe secţiune sunt fie omogene, fie
heterogene. Consistenţa este fie chistică, fie granulară.
Prognosticul este per ansamblu bun. Tratamentul constă în rezecţia unei părţi cât mai
mari din tumoră. Dacă nu se reuşeşte excizia totală, recidiva este frecventă.
7. Craniofaringiomul afectează în principal copiii între 4 şi 16 ani. Tumorile clasice
sunt formaţiuni calcificate care produc tulburări vizuale şi sindroame hipotalamice.
Patologie
Macroscopic. Tumorile au dimensiuni de câţiva cm, sunt multiloculate, pot fi
încapsulate de către ţesutul cerebral învecinat pe care îl împing. Chistele din interior conţin un
material asemănător cu uleiul de maşină în care sunt suspendate cristale de colesterol.
Porţiunile solide ale tumorii sunt granulare.
Microscopic. Aspectul este variat, tumorile sunt de obicei multichistice. Regiunile
solide conţin ţesut flbros, mineralizări sau chiar fragmente osoase, răspund la reacţii, la
antigeni străini. Celulele tumorale pot fi epiteliale sau pot fi asemănătoare cu ţesutul dentar
sau epiteliu scuamos. Unele se asemănă cu tumori maxilare (ameloblastoame).
Prognostic. Tratamentul constă în excizie totală. În caz de reminescenţe, apar
recidive. Supravieţuirea de lungă durată este foarte frecventă.
8. Cordoamele sunt tumori persistente care se dezvoltă insidios. Afectează în mai
mare măsură bărbaţii decât femeile, în a treia sau a patra decadă a vieţii. Aproximativ 60%
sunt localizate în regiunea sacrococcigiană, dar 30% se localizează în regiunea bazei
craniului. Tumora invadează agresiv osul, infiltrând structurile bazei craniului.
Patologie
Macroscopic, tumorile sunt gelatinoase, alb cenuşii, friabile şi lobulate.
Microscopic, sunt compuse din celule clare într-o matrice amfofilică. Celulele
phisaliforme sunt caracteristice, sunt largi, ca "apa de munte", dar pot fi confundate cu tumori
cartilaginoase, metastaze ale unui cancer renal sau liposarcoame. Se presupune că aceste
tumori apar din resturile notocordale.
Prognostic. Majoritatea pacienţilor decedează după o evoluţie îndelungată a unei
forme locale agresive.
9. Tumorile glandei pineale. Epifiza poate fi originea unei serii de tumori, care au
caracter teratoid majoritar şi aspecte asemănătoare cu celulele germinative ale ovarului şi
testicolului. Caracteristic, afectează bărbaţii tineri, în general sub 20 de ani.
Trăsături clinice. Tumorile obstruează apeductul sau ventricolul III posterior şi dau
semne de presiune intracraniană crescută.
Patologie
Macroscopic, tumorile au o celularitate variată, fiind foarte diverse în culoare şi
consistenţă, frecvent conţin şi chiste.
Microscopic, teratoamele pineale se aseamănă cu teratoamele gonadelor.
Prognostic. Pacienţii cu tipul de seminom pur au cel mai bun prognostic (rata medie
de supravieţuire este de 5 la 1 O ani), din cauză că acesta este radiosensibil. Alte tipuri de
tumori au un răspuns mai modest la radioterapie sau sunt greu de excizat pe cale chirurgicală,
iar prognosticul este mai rezervat.
10. Limfoamele cerebrale (microgliomatoză). Neoplasmele primare ale sistemului
reticuloendotelial nu sunt frecvente şi afectează în special pacienţi imunocompromişi (de
exemplu: receptori de transplant renal, pacienţi cu SIDA) în decada a şasea sau a şaptea de
viaţă. La pacienţi imunocompromişi, limfoamele sunt cel mai frecvent tip de neoplasm
cerebral primar.
Trăsături clinice. Tumorile influenţează funcţiile neurale superioare, cu cefalee şi
atacuri cerebrale. Durata între debutul simptomelor şi punerea diagnosticului este de câteva
luni.
Patologie
Macroscopic, tumorile sunt localizate cel mai frecvent în cerebel şi au caracter
multifocal. Ele apar în spaţiile perivasculare ale mai multor vase sangvine şi în unele cazuri se
aseamănă mai degrabă cu aspectul macroscopic al encefalitei decât al unei tumori.
Microscopic, au aspectul binecunoscut al limfoamelor. Majoritatea sunt neoplasme
ale celulelor B.
Prognostic. Tratamentul constă în iradiere şi chimioterapie. De obicei,
supravieţuirea variază de la 1 la 2 ani, dar s-au întâlnit şi cazuri de remisune totală.
Caracteristic apare un răspuns prompt, spectaculos, la radioterapie.
11. Metastazele cerebrale reprezintă între 2 0 şi 2 5 % din cazu rile d e tumori cerebrale. Metastazarea se produce, de obicei, pe cale sanguină, dar se pot produce şi invazie directă sau diseminare difuză a unei tumori paracraniene. Cele mai uzuale surse de metastaze ale SNC.
Tumora care metastazează cel mai frecvent în SNC este carcinomul pulmonar, 40 până la 50% din bolnavi prezintă afectare cerebrală. A1te patologii includ carcinoame ale intestinului gros, rinichi, sân, leucemii. Tumori maligne care sunt mai puţin frecvente, dar care metastazează frecvent în SNC sunt melanomul malign (aproximativ 50% dintre cazuri), carcinomul folicular tiroidian şi sarcoamele. Unele tumori, în special carcinomul de sân metastazează în dura mater şi craniu. Trăsături clinice. Simptomele metastazelor cerebrale sunt foarte variate, dar în general asemănătoare cu cele ale altor tumori cerebrale.
Patologie Macroscopic, majoritatea metatazelor se localizează la nivelul joncţiunii
dintre substanţa albă şi cea cenuşie, unde circulaţia este mai redusă şi numărul de vase sangvine este mai redus.
Microscopic, metastazele sunt în relaţie foarte apropiată cu vasele de sânge, sunt delimitate discret de ţesutul cerebral tnvecinat şi refIectă trăsăturile esenţiale ale tumorii primare.
VIII. AFECŢIUNI ALE SISTEMULUI NERVOS PERIFERIC
A. Neuropatia periferică 1. Generalităţi:
a. Mononeuropatia se referă la un proces patologic focal ce afectează un singur nerv (sau numai câţiva). Polineuropatia şi polinevrita indică o degenerare întinsă a nervilor periferici.
b.Cauzele predispozante sunt foarte variate: -Neuropatia poate fi asociată cu o infecţie cronică focală sau poate complica aproape
orice boală infecţioasă acută (de exemplu: febră tifoidă, pneumonie, malarie, pojar). Sindromul Guillain-Barre este considerat a fi rezultatul reacţiei imunologice la infecţie (limfocitele sensibilizate atacă şi distrug mielina).
-Poate fi rezultatul unei intoxicaţii cu metale grele (de exemplu: arsenic, mercur, taliu), alcool sau alte chimicale (tetraclorură de carbon).
-Poate apărea în afecţiuni metabolice (diabet zaharat, hematoporfiria, beri-beri, pelagră) sau poate fi asociată cu sarcina, vărsături repetate sau diaree.
-Agregarea familială este rară. Boala Charcot-Marie-Tooth constituie prototipul. Afecţiunea atacă în principal extremităţile inferioare.
c.Localizare. O neuropatie multiplă poate afecta orice combinaț ie de nervi periferici, inclusiv nervi cranieni. Cel mai frecvent sunt afectaţi nervii ce inervează extremităţile, în special părţile distale.
d.Patologie Macroscopic, în multe cazuri nu se observă modiflcări. Microscopic, tecile de mielină sunt iniţial tumefiate, apoi fragmentate, formând
dopuri şi globule ce se grupează de-a lungul traiectului fibrelor degenerate (degenerare walleriana). Se colorează slab şi apoi dispar. Axonii sunt iniţial tumefiaţi, apoi se fragmentează şi dispar. 2. Neuropatii traumatice
Mecanismul de producere al leziunii. Lezarea nervilor periferici se poate produce prin unul din următoarele mecanisme:
-Compresiune printr-un neoplasm, calus, anevrism, presiune prelungită pe o suprafaţă dură, necroză, bandaje.
-Tensionare sau întindere prin mişcări anormale (de exemplu: hiperextensiunea unui membru) sau prin fracturi osoase cu deplasare
-Leziuni cauzate de arme albe, de glonţ sau fragmente osoase în fracturi. Nervii periferici, spre deosebire de SNC, sunt capabili de regenerare. După
traumatism, regenerarea şi degenerarea evoulează concomitent. Regenerarea este influenţată de tipul de nerv afectat, de gradul de separaţie a capetelor nervoase, de gradul de irigare sangvină sau de posibile complicaţii infecţioase. 3. Neuropatii din boli vasculare
Vasculite: cum ar fi poliarterite, pot produce neuropatie clinică prin leziuni ischemice ale nervilor sau grupelor de nervi.
Neuropatia diabetică se datorează, se pare, unor modificări ischemice focale în vasele mici, cum ar fi microangiopatia. 4. Intoxicaţiile
Intoxicaţia cu arsenic determină o polineuropatie care debutează după 1 sau 2 luni de la expunerea acută sau poate debuta şi mai târziu în caz de ingestie cronică. Simptomele includ astenie, parestezii, amorţeli, în special ale membrelor inferioare.
Intoxicaţia cu plumb produce o neuropatie predominant motorie, cu o predilecţie pentru degete şi braţ.
Intoxicaţia cu alcool produce o neuropatie ce este caracterizată de un deficit senzorial sever şi scutirea nervilor motori.
B. Boli infiltrative
Prototipul este amiloidoza, în care amiloidul este depus în nervi şi determină degenerare focală.
Neoplasme: Se includ schwanoamele benigne şi neurofibroamele sau formele lor maligne, şi boala von Recklinghausen (neurofibromatoza). În neurofibromatoză, neoplasme şi hamartoamele multiple sunt afectate şi alte organe sau sisteme pe lângă nervii periferici, neurofibroamele se pot maligniza.
IX. AFECŢIUNI NEUROMUSCUIARE ŞI ALE UNITĂŢII MOTORII A. Distroflile musculare sunt boli neuromusculare ereditare progresive. Prototipul
este boala Duchenne -distrofia musculară pseudohipertrofică. Această boală transmisă X-linkat afectează copiii, în special băieţii.
Trăsături clinice. Boala Duchenne devine vizibilă prin oboseală musculară şi căzături la copii în perioada în care încep să meargă.
Iniţial este afectată centura pelvină, de aceea picioarele sunt slăbite, iar copiii tind să utilizeze braţele şi umerii. Pe măsură ce boala progresează, toate grupele musculare sunt prinse. Diagnosticul este confirmat prin creşterea marcată a enzimelor musculare, în special a creatinkinazei.
Patologie Macroscopic, muşchii apar atrofici şi gălbui. Microscopic, dimensiunile fibrelor sunt variate - unele hipertrofiate, altele
degenerate. La pacienţii mai în vârstă, ţesutul muscular este înlocuit de grăsime. Prognostic. Majoritatea copiilor mor înainte de a împlini 20 ani, adesea prin
pneumonia asociată slăbirii muşchilor respiratori.
B. Polimiozita este o boală inflamatorie difuză de cauză necunoscută, ce afectează îndeosebi sexul feminin.
Trăsături clinice. Polimiozita cauzează slăbiciune musculară simetrică (mai maractă la grupele musculare proximale - umeri şi pelvis) şi durere. La unii pacienţi se asociază cu leziuni inflamtorii cutanate (dermatomiozită).
La 15 până la 20% din adulţii bolnavi, se va asocia şi un neoplasm visceral (de regulă, carcinom de plămân, sân sau colon) fie de la început, fie după diagnosticarea miozitei.
Patologie. Biopsia musculară indică variaţii ale dimensiunii fibrelor musculare şi degenerări musculare cu vacuolizări şi necroze. Se evidenţiază infiltrat inflamator. Enzimele musculare sunt crescute.
Prognostic. În cazurile neasociate cu neoplasm, evoluţia şi prognosticul sunt variabile. Copiii au un prognostic mai bun decât adulţii.
C. Miastenia gravis este o boală frecventă ce afectează de obicei femeile în a treia
sau a patra decadă a vieţii. Patogeneza. Aproximativ 80% din pacienţii cu miastenie au anticorpi împotriva
receptorilor neuromusculari de acetilcolină. IgG şi complementul din receptorul muscular intervin probabil în transmiterea neuronală.
Trăsături clinice. Miastenia gravis evoluează cu oboseală ce cedează la repaus şi se agravează la efort. Adesea sunt implicaţi şi muşchii cranieni şi extraoculari. Evoluţia este fluctuantă, cu remisuni parţiale urmate de reveniri şi agravarea leziunilor.
Studii EMG au aratat că, este caracteristic un răspuns decremental la stimulări nervoase succesive. Alte afecţiuni pot fi asociate - 75-80% dintre pacienţi au hiperplazie de timus, 10-15% timom.
Patologie. În fibra musculară, sunt caracteristice limforagiile (infiltrate limfocitare) în jurul miofibrilelor degenerate. Electromiograma arată joncţiuni mioneurale anormale cu clefturi lărgite.
Prognostic. Decesul intervine de regulă după câţiva ani, datorită infecţiilor intercurente (pneumonie asociată cu slăbirea muşchilor respiratori). La unii pacienţi, în special la cei cu timom, rezecţia completă a leziunilor timice poate induce remisiunea miasteniei. Excizia unui timus hiperplastic netumoral ca metodă de tratament a miasteniei a rămas controversată, se pare că doar femeile tinere au beneficii de pe urma acestui tratament.
EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A STRUCTURILOR
VERTEBRO – MEDULARE
SILVIU BRAD
1. METODE ŞI TEHNICI RADIOIMAGISTICE DE INVESTIGAŢIE VERTEBRO –
MEDULARĂ
Metodele şi tehnicile radioimagistice de investigaţie explorează într-o manieră specifică elementele anatomice constituente vertebro-medulare, reuşind să ne ofere informaţii obiective despre statusul anatomic al structurilor scheletale vertebrale cu rol de protecţie şi rezistenţă şi mai ales, într-o manieră directă sau indirectă, despre integritatea cordonului medular şi a învelişurilor meningeale.
Evaluarea diagnostică vertebro-medulară implică o armonizare a tehnicilor de diagnoză conform unui algoritm de investgaţie riguros cuantificat, ce debutează cu o explorare radiografică a segmentului de coloană vertebrală interesat în două sau trei incidenţe, particularizate de la caz la caz, urmate de cele mai multe ori de scanări computer tomografice, examinări prin rezonanţă magnetică şi examinări scintigrafice regionale complementare.
Iconografia prezentei lucrări a beneficiat de aportul aparaturii şi dedicatului personal al Centrului de Diagnostic Neuromed SA condus de doctor Horia Pleş, din colecţia căruia fac parte majoritatea reproducerilor imagistice, cărora autorii îi sunt recunoscători.
Examinarea radiografică convenţională, reprezintă de cele mai multe ori investigaţia iniţială cu care debutează orice explorare de rutină vertebro-medulară. Pentru a constitui cu adevărat o bază diagnostică, trebuie să fie întotdeauna efectuată în două incidenţe: faţă şi profil care vor permite localizarea precisă a leziunii, cu posibilitatea aprecierii dimensiunilor şi caracteristicilor de contur şi structură, completată în cazurile în care se suspicionează leziuni ale arcului posterior cu radiografii în incidenţă oblică. Suspicionarea unei patologii a regiunii atlanto-axoidiene necesită radiografierea în incidenţă specială de faţă cu gura deschisă a acestei regiuni.
Explorarea radiografică se adresează în primul rând elementelor scheletale ce se articulează pentru a forma coloana vertebrală, permiţând vizualizarea integrităţii şi a particularităţilor de morfometrie, cu posibilitatea aprecierii indirecte a cordonului medular prin studierea răsunetului diverselor entităţi morbide asupra canalului rahidian..
Examinările radiografice trebuiesc limitate ca număr de incidenţe şi frecvenţă, strict la minimum necesar cu respectarea normelor bazate pe recomandările Comisiei Internaţionale de Protecţie contra Radiaţiilor privind iradierea permisă a organismului pentru populaţie şi separat pentru iradierea profesională. O atenţie deosebită trebuie acordată examinărilor pediatrice cu protecţia plumbată obligatorie a regiunilor gonadice şi dezvoltarea unor unităţi speciale inclusiv cu dispozitive de contenţie pentru uz pediatric. Nu trebuiesc
omise măsurile specifice de protecţie la femei, cu evitarea examenului radiologic în a doua jumătate a ciclului menstrual, când e posibilă o sarcină, înlocuirea lui la gravide cu examene nenocive de tipul IRM, precum şi protecţia cu şorţ plumbat a zonei pelviabdominale.
Cele mai multe date le furnizează radiografia de profil care permite aprecierea de contur, structură şi aliniere a somaticii vertebrală, cu posibilitatea măsurării gradului de cifoză vertebrală.
Pentru a pune în evidenţă vertebrele C6, C7 la persoanele cu gât scurt esta necesară efectuarea de profil a incidenţei cervico-toracală cu braţul dinspre casetă ridicat în sus, care suprapune uneori capul humeral cu imagine mai ştearsă permiţând vizualizarea conturului vertebrelor C6-T2. Se pot efectua radiografii funcţionale de profil, în flexie şi extensie care pot descoperi leziuni ale sistemului ligamentar posterior nebănuite clinic.
Principalul scop al investigaţiei imagistice a coloanei vertebrale este decelarea cât mai precoce şi într-un stadiu lezional cât mai subtil a leziunilor de perete somatic posterior sau de arc posterior care pot avea răsunet imediat asupra cordonului medular.
Segmentarea teoretică a coloanei după Holdsworth şi Denis în trei coloane: - anterioară – cele 2/3 anterioare ale corpilor vertebrali inclusiv discurile
intervertebale, - mijlocie – 1/3 posterioară a corpului vertebral cu annulus fibrosus şi ligamentul
longitudinal posterior; - posterioară – sistemul ligamentar dorsal;
oferă un instrument de lucru util în traumatologie şi nu numai, oferind pe baza anatomice, neurofiziologice şi de mecanică articulară date diagnostice care totodată indică şi tratamentul cel mai adecvat. Dacă numai una din aceste coloane este lezată fractura este stabilă. Când toate cele 3 coloane sunt lezate fractura este instabilă. Întrucât leziunile separate ale coloanei mijlocii sunt foarte rare, lezarea acesteia împreună cu cea anterioară sau posterioară trebuie privite ca instabile.
Radiografia de coloană vertebrală trebuie corect interpretată evitându-se confundarea unei leziuni traumatice sau tumorale cu o platispondilie, osteocondroză disecantă, tuberculoză vertebrală.
Mielografia reprezintă examenul radiografic al coloanei vertebrale după opacefierea spaţiilor subarahnoidiene cu substanţă de contrast iodată de preferinţă non-ionică. Avantajul major îl reprezintă posibilitatea examinării circumferenţiale cu aprecierea raportului dintre măduvă rădăcinile nervoase şi pereţii canalului rahidian.
La nivelul coloanei cervicale se pot evidenţia pe radiografii efectuate în incidenţa de faţă sau de ¾ cu bolnavul culcat pe partea afectată neurologic eventualele avulsii radiculare, ceea ce tranşează de la început diagnosticul şi conduita terapeutică.
Mielografia toracală diferă de cea cervicală, reuşind să izoleze foarte clar cordonul medular, separat de peretele anterior şi posterior al canalului rahidian prin două benzi opace diferite ca grosime: cea premedulară fină, iar cea posterioară de 6-8 mm având astfel un rol capital în decelarea leziunilor de tip compresiv discale sau de tipul hematoamelor epi şi subdurale.
În regiunea lombară mulează perfect rădăcinile cozii de cal, vizualizând conul terminal al măduvei situat în dreptul vertebrelor L1-L2 sau la S2-S3 în diferitele variante anatomice, rezultând un spaţiu orb între L5-S1 sau mai jos, care nu poate fi vizualizat reprezentând astfel o limită a metodei.
Deşi a reprezentat un instrument de lucru permanent pentru neurologi şi neurochirurgi, mielografia este complet abandonată în prezent, fiind înlocuită cu tehnici imagistice secţionale (CT, IRM) mult mai precise şi performante în aprecierea extensiei lezionale, care înlătură posibilele incidente şi oferă o delimitare exactă a morfostructurii vertebro-medulare.
Examenul CT permite o evaluare anatomică secţională a structurilor vertebro-medulare, evitând astfel obstacolele şi incertitudinile datorate sumaţiei radiografice reuşind în prezent să înlocuiască cu succes metodele radiologice cu şi fără substanţa de contrast tradiţionale putând aprecia cu exactitate detaliile morfoanatomice: vertebrale, disco-ligamentare şi de cordon medular precum şi ale ţesuturile moi adiacente. Injectarea intratecală de substanţă de contrast iodată este necesară pentru studierea cu acurateţe a leziunilor intrarahidiene asociate.
Examenul computer tomografic vertebro-medular se face prin secţiuni axiale de 1-5 mm grosime şi cu pas similar, paralele cu platoul vertebral superior şi inferior al segmentului studiat, completat cu reconstrucţii coronale şi sagitale sau 3D în diferite ferestre de densitate, în funcţie de entitatea morbidă sau tipologia tisulară investigată.
Examinarea computer tomografică se efectuează iniţial nativ caracterizând leziunile drept hiper sau hipodense în raport cu densitatea unei structuri de referinţă, iar în cazul leziunilor izodense care astfel nu pot fi indentificate se recurge la examinarea ulterioară cu substanţă de contrast iodată de preferinţă non-ionică administrată intravenos.
Detaliile anatomice vertebrale, discale, ale ligamentelor şi articulaţiilor faţetare precum şi ale cordonului medular sunt întotdeauna puse în evidenţă printr-un examen CT regional efectuat după un protocol riguros cuantificat cu secţiuni subţiri, continue, strict paralele studiate atât în fereastră osoasă cât şi în fereastră de ţesut moale.
Examenul RM este singura posibilitate imagistică actuală care oferă simultan informaţii directe despre: statusul medular, malalinierea sau leziunile corpilor vertebrali, gradul de compresie medulară , existenţa herniei de disc, afectările neuronale şi ale ţesuturilor moi.
Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM - reprezintă o tehnică de diagnostic vertebro-medular cu un potenţial deosebit, bazată pe proprietăţile magnetice ale protonului de hidrogen sub formă de semnal detectabil şi analizabil, convertit digital într-o imagine anatomo-tomografică a nucleelor de hidrogen conţinute în regiunea explorată, ce depinde de densitatea acestora precum şi de timpii de relaxare T1 şi T2 specifici fiecărui ţesut în parte.
Astfel, cele mai concludente imagini se obţin la nivelul ţesuturilor moi, bogate în apă şi, implicit, în atomi de hidrogen, reuşindu-se diferenţierea cu maximă acurateţe a edemelor, epanşamentelor lichidiene cu diverse localizări, precum şi a necrozelor de cauze variate. Ţesuturile sărace în apă, cum sunt corticala osoasă, vor determina un semnal IRM foarte slab, în timp ce grăsimea, cu un conţinut mare de hidrogen, se va caracteriza prin prezenţa unui semnal foarte puternic.
Datorită particularităţiilor structurale complexe, cu participarea anatomică a mai multor tipuri tisulare, regiunea vertebro-medulară reprezintă una din indicaţiile de elecţie pentru investigaţia prin IRM, care prin posibilităţile unice de identificare ale substanţei mielice, ale nervilor cranieni şi ale elementelor constitutive ale canalului rahidian, a devenit standardul de aur din algoritmul de investigaţii radioimagistce vertebro-medulare.
Fiecărui ţesut fiindu-i specific un anumit tip de semnal, rezultă posibilitatea realizării unor imagini cu contrast nativ adecvat, ce permit diferenţierea cu acurateţe a elementelor anatomice conţinute, precum şi a modificărilor organice caracteristice diverselor entităţi patologice cu această localizare.
Pentru explorarea anatomică detaliată vertebro-medulară, cea mai utilizată tehnică este secvenţa spin-echo ponderată T1(cu timpi scurţi de repetiţie şi de ecou), cu achiziţia imaginilor în plan transversal, secţiunile în plan coronal şi sagital fiind opţionale, în funcţie de regiunea şi entitatea patologică investigată. În secvenţele cu ponderare T1 substanţa mielică are un semnal mai intens decât LCR, rezultând imagini cu contrast anatomic real: substanţa mielică gri şi LCR negru. Ponderarea T1, deşi relevă cu mare acurateţe structurile anatomice,
obţinându-se imagini comparabile celor din atlas, nu permite caracterizarea ţesuturilor explorate şi nu ne dă informaţii privind compoziţia acestora.
În acest scop, se utilizează secvenţa spin-echo ponderata T2, care folosind timpi lungi de repetiţie şi ecou, va reuşi o delimitare tisulară bazată pe compoziţia şi caracterele specifice in vivo ale acestora, având drept corolar posibilitatea unor diferenţieri, unele cu maximă valoare clinică, ca de exemplu: deosebirea dintre ţesutul fibros cicatriceal (hiposemnal T2) şi recurenţa tumorală (hipersemnal T2). În secvenţele cu ponderare T2 puternică, LCR are un hipersemnal intens iar substanţa mielică neagră.
Imaginile în echo de gradient se obţin folosind timpi scurţi de repetiţie şi ecou, pulsuri de excitaţie cu unghiuri mici şi o inversare a câmpului magnetic de gradient pentru a obţine un echo-semnal. Rezultă un contrast specific, diferit de cel al imaginilor în secvenţă spin-echo, cu posibilitatea caracterizării mai performante a structurilor vasculare regionale.
Structurile osoase apar în IRM în hipersemnal T1,T2 central, datorită grăsimii intramedulare şi în hiposemnal periferic la nivelul corticalei osoase. Muşchii apar în semnal intermediar, iar grăsimea subcutanată are un hipersemnal T1,T2 caracteristic.
Structurile vasculare apar ca regiuni fără semnal (signal void), negre, în secvenţele spin-eco şi albe în eco de gradient, delimitându-se net de grăsime şi de structurile musculo-fibro-cartilaginoase din jur.
Una din aplicaţiile majore ale IRM de identificare a armedular este mielografia prin IRM care, deşi cu o rezoluţie inferioară celei clasice cu raze X, este neinvazivă şi nu utilizează substanţe de contrast toxice.
Datorită posibilităţilor de achiziţie multiplanară a imaginilor, cu un excelent contrast nativ al structurilor medulare, disco-ligamentare, vertebrale şi al ţesuturilor moi, IRM este considerat „standardul de aur“ al explorarilor vertebro-medulare radioimagistice utilizată pentru decelarea şi diagnosticul diferenţial al patologiei traumatice, inflamatorii, tumorale şi pseudotumorale specifice.
Examinarea cu acurateţe a conţinutului medular prin secţiuni IRM sagitale, coronale şi axiale lezionale, T1 şi T2, nativ şi postcontrast, evidenţiază leziunile medulare sub formă de hiposemnal T1 şi hipersemnal T2, precum şi leziunile de mielomalacie sau postischemice ce se însoţesc de modificări de tip microchistic, glioză şi arahnoidită.
Sunt de asemenea evidenţiate leziunile corectabile chirurgical de tipul herniei de disc şi a hematoamelor epidurale şi subdurale care, după diagnosticare şi terapie adecvată, pot modifica în bine prognosticul lezional.
Scintigrafia osoasă, utilizată cu succes pentru detectarea leziunilor oculte şi evaluarea integrităţii vascularizaţiei osoase, are un rol major în evaluarea tardivă în stadiile subacute şi cronice ale leziunilor vertebro-medulare, cu valoare remarcabilă în detectarea prezenţei unor afecţiuni osteo-articulare sau a unor determinări secundare altfel rămase neobiectivizate prin celelalte metode imagistice.
2.ANATOMIA RADIOIMAGISTICĂ A STRUCTURILOR
VERTEBRO – MEDULARE CERVICALE
2.1. Radigrafia coloanei cervicale: - de faţă pune în evidenţă corpurile vertebrale cervicale etajate şi aliniate sub forma
unei coloane radioopace întrerupte segmentar de radiotransparenţele discurilor intervertebrale iar prin sumaţie apar de fiecare parte elementele arcului posterior: pediculii, lamelele, apofizele articulare şi spinoase cu articulaţiile lor;
- de profil sunt identificate aceleaşi elemente anatomice dispuse sub forma celor 3 coloane amintite.
2.2.Examenul CT
- axial – prin secţiuni transverse pune în evidenţă elementele anatomice vertebro-
medulare cervicale desfăşurate, centrate de canalul rahidian împreună cu cordonul
medular, în succesiune cranio-caudală debutând cu elementele şarnierei cervico-
occipitale (condili occipitali, atlas, axis) urmând apoi secvenţialitatea spinală
caracteristică: disc, platou superior, corp cu pediculi şi lamele inclusiv masiv
apofizar şi articulaţii, platou inferior, disc etc.
În plus sunt vizualizate structurile moi: ligamentele (anterioare, posterioare,
galbene), ţesutul adipos epidural, rădăcinile nervoase, vasele epidurale, învelişurile
meningeale în care e cuprins cordonul medular. De asemenea se pot identifica: musculatura
paravrtebrală, viscerele şi diferitele structuri anatomice regionale adiacente.
- coronal – prin reconstrucţia în plan coronar a imaginilor axiale achiziţionate obţinem
informaţii în plus despre anatomia vertebro-medulară-cervicală cu particularităţi
specifice regionale.
- sagital – prin reconstrucţia în plan sagital a imaginilor axiale achiziţionate obţinem
informaţii în plus despre anatomia vertebro-medulară-cervicală cu particularităţi
specifice regionale.
- după administrarea IV de substanţă de contrast aceleaşi reconstrucţii în plan coronal şi
sagital ne oferă informaţii despre calibrul şi traiectul axelor vasculare cervicale.
3. ANATOMIA RADIOIMAGISTICĂ A STRUCTURILOR
VERTEBRO – MEDULARE TORACALE
3.1. Radigrafia coloanei toracale
- de faţă pune în evidenţă corpurile vertebrale toracale etajate şi aliniate sub forma unei
coloane radioopace la care apar caracteristice acestui segment apofizele transverse
împreună cu articulaţiile costo-transverso-vertebrale, de asemenea întrerupte
segmentar de radiotransparenţele discurilor intervertebrale iar prin sumaţie apar de
fiecare parte elementele arcului posterior: pediculii, lamelele, apofizele articulare şi
spinoase cu articulaţiile lor;
- de profil sunt identificate aceleaşi elemente anatomice dispuse sub forma celor 3
coloane amintite cu evidenţierea de fiecare parte a apofizelor transverse şi a arcurilor
costale corespunzătoare fiecărui nivel.
3.2.Examenul CT
- axial – prin secţiuni transverse pune în evidenţă elementele anatomice vertebro-
medulare toracale desfăşurate, centrate de canalul rahidian împreună cu cordonul
medular, în succesiune cranio-caudală cu secvenţialitatea spinală caracteristică: disc,
platou superior, corp cu pediculi şi lamele inclusiv masiv apofizar şi articulaţii, platou
inferior, disc etc. la care se adaugă elementele anatomice caracteristice acestui
segment vertebral: apofizele transverse, arcurile costale şi articulaţiile costo-
transverso-vertebrale corespunzătoare.
În plus sunt vizualizate structurile moi: ligamentele (anterioare, posterioare,
galbene), ţesutul adipos epidural, rădăcinile nervoase, vasele epidurale, învelişurile
meningeale în care e cuprins cordonul medular. De asemenea se pot identifica: musculatura
paravrtebrală, viscerele şi diferitele structuri anatomice regionale adiacente.
- coronal – prin reconstrucţia în plan coronar a imaginilor axiale achiziţionate obţinem
informaţii în plus despre anatomia vertebro-medulară-toracală cu particularităţi
specifice regionale date de prezenţa arcurilor costale şi a articulaţiilor costo-
transverso-vertebrale corespunzătoare precum şi evidenţierea curburilor fiziologice de
tip scoliotic mai mult sau mai puţin accentuate.
- sagital – prin reconstrucţia în plan sagital a imaginilor axiale achiziţionate obţinem
informaţii în plus despre anatomia vertebro-medulară-toracală cu particularităţi
specifice regionale datorate cutiei toracice şi curburile fiziologice accentuate prin
dinamica cotidiană cu apariţia unor devieri posturale de tip cifoscoliotic în diferite
grade.
4.ANATOMIA RADIOIMAGISTICĂ A STRUCTURILOR
VERTEBRO – MEDULARE LOMBO-SACRO-COCCIGIENE
4.1. Radigrafia coloanei lombo-sacro-coccigiene
- de faţă pune în evidenţă corpurile vertebrale lombo-sacro-coccigiene etajate şi aliniate
sub forma unei coloane radioopace la care apar caracteristice acestui segment
continuarea sacro-coccigiană a coloanei cu participarea acesteia la formarea
scheletului pelvin, de asemenea întrerupte segmentar de radiotransparenţele discurilor
intervertebrale iar prin sumaţie apar de fiecare parte elementele arcului posterior:
pediculii, lamelele, apofizele articulare şi spinoase cu articulaţiile lor;
- de profil sunt identificate aceleaşi elemente anatomice dispuse sub forma celor 3
coloane amintite cu evidenţierea blocului sacro-coccigian în continuarea coloanei
lombare.
4.2. Examenul CT
- axial – prin secţiuni transverse pune în evidenţă elementele anatomice vertebro-
medulare lombo-sacro-coccigiene desfăşurate, centrate de canalul rahidian împreună
cu cordonul medular, în succesiune cranio-caudală cu secvenţialitatea spinală
caracteristică: disc, platou superior, corp cu pediculi şi lamele inclusiv masiv apofizar
şi articulaţii, platou inferior, disc etc. la care se adaugă elementele anatomice
caracteristice acestui segment vertebral: blocul sacro-coccigian şi participarea acestuia
prin articulaţiile sacro-iliace la formarea scheletului pelvin.
În plus sunt vizualizate structurile moi: ligamentele (anterioare, posterioare, galbene),
ţesutul adipos epidural, rădăcinile nervoase, vasele epidurale, învelişurile meningeale în care e
cuprins cordonul medular. De asemenea se pot identifica: musculatura paravrtebrală, viscerele
şi diferitele structuri anatomice regionale adiacente.
- coronal – prin reconstrucţia în plan coronar a imaginilor axiale achiziţionate obţinem
informaţii în plus despre anatomia vertebro-medulară-lombo-sacro-coccigiană cu
particularităţi specifice regionale date de prezenţa blocului sacro-coccigian şi
articularea acestuia cu aripile iliace pentru a forma scheletul pelvin.
- sagital – prin reconstrucţia în plan sagital a imaginilor axiale achiziţionate obţinem
informaţii în plus despre anatomia vertebro-medulară-lombo-sacro-coccigiene cu
particularităţi specifice regionale datorate continuării sacro-coccigiene a rahisului
lombar.
5. ANATOMIA STRUCTURILOR VERTEBRO – MEDULARE LA EXAMINAREA
PRIN IRM A ÎNTREGII COLOANE VERTEBRALE
Explorarea prin IRM a întregii coloane vertebrale este singura posibilitate
imagistică actuală care oferă simultan informaţii directe despre: statusul medular, malalinierea
sau leziunile corpilor vertebrali, gradul de compresie medulară, existenţa herniei de disc,
afectările neuronale şi ale ţesuturilor moi.
Lipsa de nocivitate a examinării coroborată cu posibilitatea achiziţionării directe a
imaginilor în toate cele trei planuri (transvers, coronar, sagital) la care se adaugă afişarea
imaginii fiecărui ţesut cu un semnal propriu precum şi abilitatea executării unei explorări
mielografice fără injectarea intratecală de substanţă de contrast face din IRM standardul de
aur al explorării vertebro-medulare.
Imaginile ponderate T1 sunt “anatomice” permiţând o adevărată disecţie “in vivo”
a elementelor anatomice vertebro-medulare.
Cele ponderate T2 pun cu uşurinţă în evidenţă orice deviere patologică structurală
determinată de diferitele entităţi morbide.
Odată decelată localizarea procesului patologic la nivelul segmentului vertebra-
medular afectat acesta este studiat prin secţiuni axiale dedicate.
Mielografia prin IRM adduce informaţii valoroase despre cordonul medular şi
axele radiculare emergente.
RĂSPUNSURI Teste – Ontogeneză
1. BDE; 2. B; 3. B; 4. B; 5. A; 6. A; 7. B; 8. C; 9. ABC; 10. DE; 11. CD; 12. BCDE; 13. ABC; 14. DE; 15. CD; 16. E; 17. ABD; 18. D; 19. B; 20. D; 21. B; 22. CE; 23. E; 24. ABCD; 25. D; 26. ABE; 27. E; 28. AE; 29. BC; 30. D. Teste – Măduva spinării
31. ACDE; 32. ABD; 33. BD; 34. D; 35. AB; 36. CE; 37. DE; 38. BD; 39. D; 40. D; 41. A; 42. C; 43. E; 44. ABCDE; 45. AC; 46. CDE; 47. AB; 48. AC; 49. ACD; 50. B; 51. AD; 52. AB; 53. CD; 54. BD; 55. BDE; 56. D; 57. ABCE; 58. AB; 59. ACD; 60. BE; 61. A; 62. B; 63. C; 64. D; 65. E; 66. A; 67. B; 68. C; 69. D; 70. E; 71. AC; 72. ADE; 73. BC; 74. ABDE; 75. AC; 76. AB; 77. BE; 78. B; 79. A; 80. B; 81. C; 82. E; 83. BD; 84.ABCDE; 85. ABCDE; 86. C; 87. D; 88. C; 89. ACD; 90. BD; 91. AC; 92. C; 93. ABD; 94. ABE; 95. AC; 96. A ; 97. CD; 98. BC; 99. A; 100. ABD; 101. BCE; 102. AE; 103. BC; 104. AB; 105. C; 106. D; 107. E; 108. ABD; 109. ACD; 110. ABDE; 111. E; 112. BDE; 113. C; 114. C; 115. BD.
Teste – Trunchiul cerebral 116. DE; 117. BCD; 118. ABCD; 119. C; 120. AB; 121. D; 122. ABD; 123. ABD; 124. E; 125. AD; 126. AC; 127. AE; 128. ACD; 129.D; 130. BCE; 131. CD; 132. BCDE; 133. AD; 134. BE; 135. CD; 136. AB; 137. BD; 138. BDE; 139. ABCDE; 140. AC; 141. D; 142. AE; 143. AE; 144. E; 145. ABCE; 146. C; 147. CD; 148. ACE; 149. BC; 150. AD; 151. BDE; 152. BD; 153. CE; 154. ABC; 155. CD; 156. AE; 157. BE; 158. AC; 159. BDE; 160. C; 161. B; 162. AB; 163. BC; 164. AB; 165. ABCD; 166. A; 167. D; 168. AC; 169. D; 170. CE; 171. AE; 172. ABE; 173. DE;174. ABC; 175. B; 176. BCD; 177. C; 178. ACE; 179. BCD; 180. ACDE; 181. BD; 182. ACE; 183. BDE; 184. ABDE; 185. CD; 186. ABC; 187. BDE; 188. BE; 189. BDE; 190. AC; 191.BE; 192. ABE; 193. ADE; 194. ABC; 195. ADE; 196.AB; 197. AB; 198.ABC; 199. C; 200. DE; 201. D; 202.ACE; 203. ABCDE; 204. BDE; 205. ACE; 206. ABCD. Teste – Pedunculii cerebeloşi 207. CE; 208. ABCDE; 209.BDE; 210. AD; 211. B; 212. CE; 213. AD; 214. ABE; 215.E; 216. BD; 217. CE; 218.D; 219.C; 220. D; 221. A; 222. ABC; 223. B; 224. D; 225. CDE; 226. E. Teste – Cerebel 227. CE; 228. ACD; 229. BCE; 230. AB; 231. AD; 232. AB; 233. CD; 234. E; 235. ABCD; 236. BE; 237. ADE; 238. BC; 239. AD; 240. AD; 241. B; 242. A; 243. BC; 244. DE; 245. CDE; 246. AC; 247.D; 248. BE; 249 ABC; 250. A; 251. AC; 252. BD; 253. BD, 254. BC; 255. AD; 256.BE; 257. A; 258. BC; 259. DE; 260. AB; 261. C; 262. DE; 263. AB; 264. CD; 265. E; 266. CDE. Teste – Diencefal
267. CE; 268. ACD; 269. ADE; 270. ACE; 271. AB; 272. C; 273. DE; 274. AD; 275. BCE; 276. BD; 277. CD; 278. ABE; 279. AD; 280. ADE; 281. ABD; 282. ACD; 283.ABCDE; 284. ABC; 285. A; 286. DE; 287. AB; 288. CD; 289.E; 290.AB; 291. C; 292.D: 293. E; 294. AC; 295.AB; 296. ACD; 297.BC; 298. ACD; 299. BCDE; 300. CDE; 301. AB; 302. ACD; 303.BE; 304. ABE; 305. BDE; 306. BCD; 307. BCE; 308. ABE; 309. AB; 310.CD; 311. E; 312. ABCDE; 313. ABCDE; 314. ACD; 315. AE; 316. AB; 317.CE; 318.DE; 319.ACDE; 320.ACE; 321. AD; 322. AD; 323. CE; 324. CD; 325. AE. Teste – Emisferele cerebrale 326. BDE; 327. AC; 328. B; 329.BCE; 330. B; 331. A; 332. BCD; 333. DE; 334. ADE; 335. ADE; 336.BD; 337. ABCD; 338.AD; 339. ACD; 340. BDE; 341.AC; 342. B; 343.DE; 344. A; 345. BC; 346.D; 347. E; 348. A; 349. BC; 350. DE; 351. A; 352. B; 353. C; 354. D; 355.E; 356. A; 357. B; 358.C; 359. DE; 360.E; 361. BD; 362. ABC; 363. DE; 364. ABCDE; 365. ACD; 366. B; 367. CE; 368. ABCE; 369. ADE; 370. AE; 371. ACD; 372. AE; 373. ADE; 374. BCDE; 375. BDE; 376. ADE; 377. ADE; 378. BCDE; 379.ACDE; 380. ADE; 381. ACDE; 382. AD; 383. CE; 384. BD; 385.CE; 386. ABCDE; 387. AB; 388. C; 389. E; 390.D; 391.ABE; 392. DE; 393. BDE; 394. AB; 395. ABCDE; 396. A; 397. DE; 398. AB; 399. CD; 400. E; 401 A; 402. BC; 403. BC; 404. B; 405. CDE; 406. ACE; 407. BD; 408. ABD; 409. A; 410. AC; 411. ABE; 412. DE; 413. AB; 414. AC; 415. C; 416. AB; 417. CD; 418. AC; 419. BDE; 420. ABC; 421. BD; 422. BDE; 423. ACD; 424. CD; 425. BCDE. Teste – Vascularizaţia encefalului 426. ACE; 427. BD; 428. ACDE; 429. E; 430. A; 431. AB; 432. BCD; 433. BE; 434. AC; 435. BDE; 436. DE; 437. ABCDE; 438. ABD; 439. ADE; 440. ADE. Teste – Căile de conducere 441. ACD; 442. BE; 443. DE; 444. ACE; 445. ACDE; 446. ADE; 447. ACE; 448. ACE; 449. ADE; 450. D; 451. BE; 452. AB; 453. C; 454. D; 455. A; 456. CDE; 457. D; 458. AE; 459. ACE; 460. ACD; 461. BE; 462. ACD; 463. BD; 464. ABD; 465. ACE; 466. AD; 467. ACE; 468. CD; 469. ADE; 470. C. Teste – Sistemul ventricular 471. ABCE; 472. ACE; 473. E; 474. A; 475. C; 476. D; 477. AB; 478. CE; 479. ACE; 480. BE; 481. AE; 482. BCDE; 483.A; 484. AE; 485. B; 486. CD; 487. AE; 488. ADE; 489. ACD; 490. BE. Teste – Meningele 491. ACDE; 492. ABC; 493. D; 494. E; 495. AB; 496. B; 497. DE; 498. E; 499. E; 500. ABCDE; 501. ACE; 502. ADE; 503. BC; 504. DE; 505.BE. Teste – LCR 506. ACDE; 507. D; 508. D; 509. A; 510. BC; 511. C; 512. C; 513. AD; 514. ABC; 515. DE.
Bibliografie • BENCHEA ELENA, CONSTANTINESCU ECATERINA, MIHĂILESCU
MARIA, NETEDU VIOLETA, SBIERA VIORICA, TIBA MARIA, TUDOSE
AURORA, Studiu comparativ în seria cordatelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
• CEUCA T., VALENCIUC N., POPESCU ALEXANDRINA, Zoologia vertebratelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
• DORNESCU, G.T.,NECRASOV, O., Anatomia comparată a vertebratelor, Vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968
• MATIC Z., NĂSTĂSESCU MARIA, PISICĂ C., SOLOMON LIBERTINA, SUCIU MARIA, TOMESCU N., Zoologia nevertebratelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983