CAPITOLUL 3MECANISMELE DE REGLARE ŞIAUTOREGLAREA COMPORTAMENTULUI ÎNSPORTURI DE LUPTĂ ŞI AUTOAPĂRARE
3.1. Reglarea şi autoreglarea competitivăÎn sportul de performanţă, problema reglării şi autoreglării conduitei
individului este esenţială, întrucât actele săvârşite în condiţii neobişnuite solicită
mecanisme adaptative cât mai apropiate de perfecţiune. Privită din unghiul
activităţii practice, capacitatea psihică are structura operaţională, corelând un
mare număr de elemente aparent eterogene (atenţie, vigilenţă, percepţie,
creativitate, decizie, sentimente, voinţă, memorie, cunoştinţe, autocontrol) şi
fiind susţinută energetic şi atitudinal de trăsăturile motivaţionale şi caracteriale
ale sportului (M. Epuran, 1982). Există un raport direct între solicitare-pregătire
şi performanţă. Pe măsura creşterii pregătirii şi performanţei cresc şi solicitările.
Figura nr.3.1. Raportul solicitare-pregătire-performanţă (M. Epuran 1982)
Pregătirea sportivă are permanent în vedere modelul competiţiei urmărind
să adecveze la el "modelul sportivului".
Majoritatea specialiştilor M. Kodym, 1996; D. Harre, 1971; Weinneck,
1981 etc.) încadrează sporturile de luptă în categoria sporturilor anticipativ-
euristice, în care obţinerea victoriei este condiţionată în cea mai mare parte
capacitatea operatorie a gândirii, de capacitatea de rezolvare de probleme.
Figura nr. 3.2. M.Golu, 1975
Practicarea activităţilor fizice şi sportive calificate ca "informaţionale"
cere ca sportivul să efectueze simultan o prelucrare a informaţiei cu scopul, pe
de o parte, de a analiza şi interpreta situaţia şi, pe da altă parte, de a efectua
răspunsul cu maximum de eficacitate. Această exigenţă care guvernează
ansamblul activităţilor decizionale este caracterizată de existenţa unui conflict
"semantic-senzoriomotor", pe care sportivul trebuie să-l rezolve cât mai bine în
scopul unei adaptări cât mai eficace posibilă, a răspunsului la exigenţele
situaţiei.
Această relaţie conflictuală "înţelegere-acţiune" este cu atât mai critică
cu cât activităţile sportive vehiculează o cantitate mai mare de informaţie.
Astfel, incertitudinea care rezultă de aici, limitele temporale impuse de sarcina şi
complexitatea acţiunilor implicate, sunt tot atâţia factori de care se ţine cont în
impunerea unui compromis dificil şi care nu poate fi stăpânit decât la un nivel
înalt de experienţă.
2
În acest sens, este mai mult decât elocvent studiul lui Ripoll şi col., 1995,
"Rezolvarea conflictului semantic-senzoriomotor în sport", care analizează
condiţiile de gestionare optimă a acestui conflict şi identificarea strategiilor
utilizate de sportiv pentru a răspunde eficace. Pentru a realiza acest demers,
Ripoll şi col., 1995, fac o distincţie între:
informaţiile vizuale psihosemantice, destinate înţelegerii de către
subiect semnificaţiei la care participă. Aceasta rezultă din intrarea în joc a
controlului cognitiv de orientare a indicilor pertinenţi necesari pentru
acţiunea în curs şi care vin într-un mod substanţial în sprijinul activităţii
decizionale.
informaţiile psihosenzoriale destinate să asigure funcţia de schimb
motric între individ şi mediul fizic (adversar). Acestea constituie suportul
funcţional al mişcării, asigurându-i eficacitatea desfăşurării şi controlului.
A discerne la un sportiv, ce parte revine mecanismelor senzoriomotorii şi
respectiv operaţiilor psihosemantice nu este o operaţie ce poate fi realizată la o
primă abordare. Există, de asemenea, riscul major de a atribui limitelor
funcţionale ceea ce revine limitelor opţionale şi invers.
Din motive de facilitate, studiile lui Ripoll şi col., 1995, asupra funcţiei
vizuale în sport se referă la:
tipul de activităţi saturate de constrângeri senzoriomotrice şi în care
nu intervin sau intervin foarte puţin operaţiile psihosemantice;
grupa de activităţi saturate în constrângeri psihosemantice (este vorba
de simularea unor sarcini de rezolvare a problemelor strategice în sport).
Analiza coordonărilor între aceste diferite funcţii nu a fost abordată decât
relativ recent în studierea situaţiilor de opoziţie duală (Ripoll, Fleurance şi
Cazeneuve, 1986).
Comportamentele analizate, ţinând cont de strategiile senzoriomotrice
adoptate pentru satisfacerea exigenţelor motrice ale sarcinii, sunt considerate ca
reprezentând "eşantionul martor", înainte de a fi comparate cu eşantioanele
3
elaborate odată cu sporirea complexităţii sarcinii. Această sporire poate fi dată
de factorii de execuţie, crescând, de exemplu, constrângerile de precizie fără
sporirea gradului de certitudine, fie de factorii de incertitudine, analizând
comportamentul în luptă sau într-o sarcină asemănătoare. Analiza comparată a
strategiilor vizuale dezvoltate de acelaşi sportiv în îndeplinirea sarcinilor cu
constrângeri variabile, permite studierea modalităţilor de prelucrare şi de
coordonare a informaţiilor psihosemantice şi psihosenzoriomotrice.
Ripoll şi col., 1995, au studiat tenisul de masă, care, cu unele excepţii, are
foarte multe similitudini cu sporturile de luptă (mai ales kick-box, karate, scrimă
şi într-o măsură mai mică lupte şi judo).
Analiza loviturii de dreapta în regim de regularitate, considerată ca o
situaţie de referinţă, ce prezintă constrângeri minime de incertitudine şi precizie,
este comparată cu analiza jocului în meci, care impune o complexitate sporită în
precizie şi în incertitudine. Vom expune aici mecanismele caracteristice loviturii
de dreapta în regim de regularitate. Acestea se referă la următoarele puncte:
- sportivii nu urmăresc mingea cu privirea;
- ei anticipează poziţia mingii plasându-şi privirea în anumite punct
importante; aceste punct sunt situate pe fileu şi pe ricoşeuri;
- în timpul execuţie returului, între ricoşeu şi lovitura propriu-zisă, privirea
se stabilizează în conformitate cu direcţia corespunzătoare orientării
corpului. Această orientare condiţionează precizia loviturii;
- sunt extrase puţine informaţii vizuale direct de la adversar.
Analiza jocului în cadrul meciului permite descrierea unui anumit număr
de adaptări ale strategiilor vizuale:
- creştere a duratei fixărilor vizuale asupra adversarului. Acestea se referă
la ansamblul rachetă, antebraţ, braţ, umăr, cap. Această deplasare a
fixărilor este destinată să reducă cât mai rapid posibil incertitudinea
referitoare la acţiunea efectuată de adversar şi să o identifice;
4
- creştere a numărului de urmăriri ale mingii, în special între lovitura
adversarului şi fileu. Sportivul "eşantionează" o porţiune a traiectoriei,
urmărind cu precizie mingea cu privirea. Această operaţie este
caracteristică în cazul falselor alarme vizuale. Ne aşteptăm de la o falsă
alarmă la o anticipare eronată a traiectoriei, urmată de o sacadă
corectoare, destinată să repoziţioneze privirea pe traiectoria mingii;
- diminuare a fixărilor anticipatorii asupra ricoşeului adversarului în timpul
returului. Jucătorul îşi dirijează privirea direct de la fileu spre adversar.
Această operaţie este destinată obţinerii unui câştig de timp, necesar
analizării comportamentului adversarului;
- creştere a numărului şi a duratei coordonărilor oculo-cefalice în timpul
loviturii. Acest fapt se explică, probabil, prin obiectivul de precizie pe
care şi-l fixează sportivul în jocul liber.
Studiul comparativ al acestor două situaţii caracteristice permit să se
precizeze punerea în practică a diferitelor modalităţi de intervenţie a operaţiilor
vizuale. Jocul în timpul meciului impune sportivului diferite tipuri de
constrângeri.
3.1.1 Constrângeri legate de incertitudine
Creşterea duratei fixărilor asupra adversarului se explică, în raport cu
situaţia de regularitate, prin creşterea raportului semnal/zgomot. Această creştere
impune o analiză mult mai fină a comportamentului adversarului şi o focalizare
a privirii asupra indicilor pertinenţi din cadrul ansamblului funcţional umăr, braţ,
antebraţ, încheietura mâinii. Faptul că aceste modificări se referă la durată şi nu
la numărul de fixări arată că analiza ţine cont mai mult de rapoartele funcţionale
dintre aceste diferite elemente, decât de eşantionarea acestor elemente luate
separat. Această reducere a incertitudinii este destinată identificării naturii
acţiunii declanşată de adversar, răspunzând la întrebarea "ce?"; momentul
5
declanşării răspunde la întrebarea "când?" iar locul proiecţiei răspunde la
întrebarea "unde?"
Această triplă reducere a incertitudinii este destinată să permită elaborarea
de comportamente de anticipare coincidentă, adecvate. Cu toate acestea,
această reducere a incertitudinii nu este întotdeauna suficientă, pentru a
prevedea şirul de evenimente, de aici apariţia de false alarme care se traduce în
inadecvarea anticipării şi eşantionarea unei părţi a traiectoriei mingii, pentru
reconsiderarea ei. Această observaţie permite apropierea de principiile de
organizare a funcţiei vizuale ce determină comportamentele cele mai complexe.
Astfel, plecând de la observarea jocului real în tenis, aceşti autori arată că,
atunci când direcţia passing-shot-ului este corect anticipată, răspunsul constă într-o
rapidă accelerare în direcţia estimată. Din contra, în cazul unei false alarme,
sportivul aflat la primire reacţionează brusc, reorientându-şi deplasarea în direcţia
potrivită.
3.1.2. Constrângeri legate de presiunea temporală
Elaborarea comportamentului de anticipare – coincidenţa se dovedeşte cu
atât mai dificilă cu cât constrângerea temporală, determinată de viteza de
schimb, creşte. Această predicţie este legată atât de informaţiile vizuale
obiective cât şi de estimările probabilistice. Acest fapt a fost demonstrat de
Alain şi Proteau (1979) (citaţi de Rippoll), pentru care jucătorul care
recepţionează o lovitură atribuie un grad de probabilitate diferitelor lovituri
susceptibile de a fi realizate de către adversar. El utilizează această evaluare
probabilistică pentru a-şi spori eficacitatea răspunsului. Cu cât timpul este mai
limitat, cu atât proporţia mişcărilor anticipate este mai mare.
3.1.3. Constrângeri legate de organizarea spaţiului
Spaţiul semnificativ sau purtător de informaţie nu este omogen, în sensul
în care el nu poate fi înglobat dintr-un singur "punct de vedere". Astfel sportivul
trebuie să-şi împartă priorităţile, focalizându-şi privirea fie asupra adversarului,
6
pentru a-i înţelege jocul, fie asupra traiectorie mingii, pentru a-i analiza
caracteristicile şi a organiza execuţia returului (rezolvării), fie, în fine, asupra
execuţie loviturii propriu-zise. Or, aceste constrângeri spaţiale sunt cu atât mai
critice cu cât diferitele elemente care sunt implicate în spaţii distincte pot
surveni în aceeaşi plajă temporală. Este situaţia în care, de exemplu, adversarul
îşi modifică poziţia în timpul deplasării mingii sau a execuţiei returului şi prinde
jucătorul pe "picior greşit". Sportivul trebuie, în acest caz, să-şi distribuie
eficace resursele atenţionale şi priorităţile intenţionale dacă vrea să surprindă
ansamblul parametrilor situaţiei: cei implicaţi în execuţie şi cei implicaţi în
analiza situaţiei adversarului.
3.1.4. Constrângeri legate de limitările atenţionale
Importanţa cercetării mecanismelor de orientare a atenţiei ne conduc la a
considera că diferitele variante ale dimensiunilor pot fi obiectivul unei orientări
a atenţiei. Ele se referă la: un canal senzorial, o modalitate senzorială, o sarcină,
în ansamblul său, un semn particular, o zonă de memorie, o verigă a unui lanţ
senzoriomotoric etc. Ori, fascicolul atenţional este, în acelaşi timp, orientat
spaţial (Posner, 1980) şi de mărime şi formă limitate.
Posner şi Cohen (1984), arată că a orienta atenţia asupra a două regiuni
diferite înseamnă a nu marca nici una. Hoffman şi Nelson (1981) arată că
funcţiile de identificare (identificarea unei litere dintr-o serie de cinci) şi detecţia
(detectarea orientării unei litere) pot fi efectuate simultan, în condiţia în care
stimulii sunt prezenţi într-un spaţiu restrâns. Ori, problema care se pune în sport
este cu atât mai critică cu cât presupune, în acelaşi timp, o funcţie de orientare
spaţială a atenţiei şi o orientare atenţiei asupra proprietăţii mişcării (semantică
sau senzoriomotrică). Ordinea priorităţilor informaţionale rezultă din strategia
planificării operaţiilor care condiţionează orientarea atenţiei faţă de sursele şi
dimensiunile pertinente şi din strategia de explorare vizuală.
7
Luarea în calcul a diferitelor surse de informaţie vehiculate de situaţie este
greu de pus în acord cu conceptul de limitare a capacităţii de prelucrare a
informaţiei. Modelul lui Welford (1952, 1960, 1977) ilustrează această
concepţie, recurgând la metafora canalului unic care susţine că nu putem
prelucra decât un număr restrâns de informaţii în interiorul unui canal, sau
registru unic de prelucrare. Welford (1977) demonstrează că această capacitate
de prelucrare fixă a sistemului, este de fapt, elastică. Recentele cercetări ce
utilizează metodologia sarcinii ajutate (Leplat, 1977) sau a împărţirii sarcinilor
(Navon şi Gopher, 1980) arată că două sarcini opuse pot fi efectuate simultan,
cu condiţia ca exigenţele fiecăreia dintre ele să nu satureze resursele atenţionale
ale subiectului sau ca automatizarea uneia dintre ele să lase disponibile resursele
atenţionale, pentru execuţia celei de-a doua. Rezultatele obţinute nu contrazic
categoric modelul canalului unic dar îi conferă o dimensiune calitativă şi
opţională care nu mai ţine cont de limitările cantitative.
Cu toate că s-a pus în evidenţă faptul că procesele cognitive automatizate fac
apel la atenţie, aceste rezultate arată că automatizarea anumitor părţi ale prelucrării
informaţiei lasă subiectul disponibil pentru abordarea de sarcini complementare sau
opuse.
Diferitele rezultate pe care le-am obţinut în situaţii sportive, confirmă
capacitatea limitată de prelucrare a informaţiei, permiţând propunerea unui
model de analiză a strategiilor de prelucrare a informaţiei vizuale. După o părere
personală, consider că practica sporturilor de luptă (judo, lupte) demonstrează
contrariul, sportivul analizând simultan informaţii plurisenzoriale şi la niveluri
diferite, anticipând şi luând decizii în condiţiile supraînvăţării.
8
3.2. Propuneri pentru un model de analiză a funcţiei
vizuale în sporturile de opoziţie duală
Ripoll şi col. arată faptul că sportivul experimentat, este capabil să
elimine o parte importantă din informaţia redundantă, pentru a-şi orienta atenţia
– şi privirea – numai către resursele informaţionale utile.
Studiul activităţilor cu incertitudine crescută, cum sunt tenisul de masă şi
sporturile de luptă, completează modelul nostru într-un mod pertinent.
Analiza comparată a comportamentelor exploratorii vizuale la sportivii cu
diferite niveluri de practică şi a evoluţiei lor în cursul procesului de formare,
permite punerea în evidenţă a trei tipuri de bucle de control vizual, în raport
direct cu orientarea atenţiei (fig.nr.3.3.).
a) Bucla de control vizual continuu. Controlul vizual al stimulului este
permanent. El se referă, de exemplu, la (fig. nr.3.3.a):
- o cercetare continuă a indicilor pertinenţi în timpul descoperirii unui
parcurs, în escalada sportivă (a unei poziţii convenabile în sporturile de
luptă);
- asistenţă vizuală continuă a unui segment corporal aflat în deplasare;
- urmărire vizuală continuă a unui mobil aflat în deplasare (braţul sau
piciorul care loveşte).
Observaţiile realizate asupra jucătorilor începători din tenisul de masă (şi
avem motive să credem că şi în sporturile de luptă) relevă un comportament de
acest gen. Sportivii au tendinţa de a păstra un control vizual permanent asupra
mingii urmărind-o cu privirea (sau asupra unui segment de corp în sporturile de
luptă).
b) Bucla de control vizual intermitent. Sunt analizaţi numai anumiţi
parametri critici ai informaţiei. Ei se referă la (fig. nr. 3.3.b):
9
Figura nr.3.3. Sisteme de bucle de retroacţiune vizuală (Ripoll şi colab. 1996)
- aprecierea traiectoriilor, controlul poziţional, necesar confirmării
evenimentelor aşteptate. Eroarea de judecată provoacă o eşantionare
rapidă, care permite sistemului să redefinescă proprietăţile cinetice ale
mobilului (adversarului sau a armei acestuia);
- analiza comportamentului adversarului, o eşantionare minimă a indicilor
semnificativi care se referă la analiza raporturilor segmentare şi a
planurilor funcţionale.
10
c) Bucla de control "de stare" Numai informaţia referitoare la starea
iniţială a sistemului , la raportul individ/mediu este necesară pentru derularea
acţiunii (fig. nr.3.3.c). Controlul, aposteriori, a rezultatelor implică realizarea
unei bucle cognitive, capabile să analizeze relaţia dintre efectuarea mişcării şi
efectul propus. Acest model funcţional este mai "teoretic" decât precedentele şi
el poate interveni, fie în cazul unei limitări experimentale a intrărilor vizuale, fie
în cazul în care sportivul nu poate să-şi execute acţiunea decât pe baza predicţiei
probabilistice elaborate înaintea apariţie stimulului.
Ca orice tentativă de schematizare, aceste ultime modele descriu o
reprezentare, prin definiţie, simplificată, a mecanismelor. Luarea lor în
considerare trebuie să se facă nuanţat şi nu putem să considerăm intervenţia lor
ca un proces fix, în care implicarea unei reguli exclude în mod necesar existenţa
altora.
După cum am precizat deja, adaptarea la fluctuaţiile exigenţelor impuse
de sarcină poate determina schimbări calitative de strategie, ce antrenează
comutarea automată de la o regulă la alta , ce se dovedeşte mai adecvată. Astfel,
putem explica capacitatea de adaptare a sportivului experimentat la fluctuaţiile
impuse de mediul fizic sau uman. Putem considera că sporirea limitelor
determinate de incertitudine, de precizie sau de viteză, impune modificări ale
strategiilor vizuale care schimbă ordinea priorităţilor acordate de sportiv
operaţiilor efectuate.
Cu toate acestea, ceea ce caracterizează natura constrângerilor impuse
este faptul că determină preluarea simultană a informaţiilor destinate atât
înţelegerii situaţiei cât şi a celor destinate acţiunii. În consecinţă, analiza
operaţiilor implicate, în cazul sportivilor experimentaţi, ia în calcul strategii
optimizate de partaj temporal, spaţial şi evenimenţial precum şi priorităţile
informaţionale. Partajul priorităţilor semantice/senzoriomotrice se desfăşoară în
conformitate cu acest principiu. El poate fi schematizat, considerând că sportivii
dezvoltă dispozitive automatizate de prelucrare a informaţiilor
11
psihosenzoriomotrice. Aceste dispozitive automatizate presupun, în acelaşi timp,
extragerea caracteristicilor fizice ale stimulului – viteză, direcţie, distanţă, spaţiu
– şi planificarea mecanismelor de execuţie şi control motric.
Automatizarea acestor operaţii lasă, astfel, disponibilă funcţia vizuală
pentru analiza mai completă a informaţiilor psihosemantice care, depinzând de
aleatoriu, nu pot fi prevăzute în totalitate şi necesită o confirmare (fig. nr. 3.4.).
Figura nr. 3.4.b ilustrează un model operaţional ce intervine în sarcinile
cu exigenţă psihosemantică crescută. Pentru detecţia semnalelor pertinente este
necesară o prelucrare intermitentă a informaţiilor vizuale. În acest caz, ne
interesează diferitele bucle de retroacţiune, destinate înţelegerii şi acţiunii, bucle
ce intervin în plaje temporale şi spaţii distincte, pentru a se putea realiza o
prelucrare eficace. Exemplul adversarului care îşi reorganizează lupta, în timp ce
este implicat în executarea acţiunii şi este prins "pe picior greşit" – nu numai
fizic ci şi cognitiv – ilustrează perfect modelul.
A treia figură (fig.nr.3.4.c), în mod teoretic posibilă, se referă la prelucrări
efectuate în paralel. Exigenţele sarcinii nu se referă la aceleaşi resurse. Diferitele
tipuri de prelucrare pot fi realizate în mod independent şi fără să se interfereze,
prin procese separate, având caracteristici, gama de acţiune şi limite proprii.
Prelucrările psihosenzoriomotrice şi psihosemantice sunt, în acest caz, perfect
automatizate, neafectând sistemul atenţional.
Problematica pe care am descris-o permite dezvoltarea unui cadru
metodologic care este util atât pedagogului cât şi cercetătorului. El arată faptul
că sportivul experimentat, dezvoltă o cunoaştere precisă a priorităţilor mediului
fizic şi uman precum şi a propriului său comportament, mai precis, a
operaţiunilor ce trebuiesc efectuate pentru realizarea acţiunii şi predicţia
referitoare la consecinţele ei.
12
Figura nr. 3.4. Prelucrarea informaţiei în timpi fracţionaţia –exigenţe psihosemantice nule (joc în regim de regularitate)b - exigenţe psihosemantice crescute (în timpul luptei) c - exigenţe psihosemantice şi psihosenzoriale nule
El stăpâneşte perfect relaţiile existente între acţiunile de control, pe care le va
efectua şi diferitele stări sau comportamente procesuale.
13
Avantajul situaţiei în sport este concretizat în beneficiul pe care îl
realizează sportivul, capabil să "citească" jocul adversarului şi să-şi mascheze,
totodată, propriile intenţii tactice. Astfel, aceste procese de extragere a
informaţiei pertinente sunt facilitate de punerea în practică a unor planuri de
funcţionare şi de reprezentare diferenţiate, care reprezintă modalităţi de îmbinare
(fig. nr. 3.5.).
Figura nr.3.5. Planuri de funcţionare operatorie a modalităţii de combinare în sport (Ripoll şi colab., 1996)
În aceste condiţii, deciziile sunt legate între ele prin raportarea la planuri
comune de cunoştinţe referitoare la procese (Bainbridge, 1977). Este vorba de
planuri ce pleacă de la general spre particular şi care se referă la:
- semnificaţia evenimenţială a situaţiei în curs de desfăşurare şi care
stabileşte locul acţiunii prin raportare la ansamblul competiţiei sau al
meciului;
- regulile evenimenţiale ale sistemului, definite prin reglările de joc;
- regulile fizice ale sistemului, determinate de proprietăţile materialelor şi
instrumentelor utilizate (arme, suprafaţa de joc etc.);
- neregularităţi ale sistemului semantic, provocate de sportivul care are
iniţiativă şi care, deşi nu pot fi întotdeauna anticipate, trebuiesc totuşi
încorporate în mod necesar acţiunii.
Toate aceste transformări sunt achiziţionate progresiv, pe parcursul
învăţării şi principala dificultate a începătorului constă în punerea în practică a
14
operaţiilor destinate, în condiţii obişnuite, altor funcţii în condiţii de diferite
tipuri de constrângeri. Exemplul sportivilor experimentaţi ne arată că se
realizează o interiorizare a acestor proprietăţi funcţionale şi scoaterea lor la
lumină, la nivel comportamental capătă pentru pedagog o importanţă capitală.
3.3. Componenta senzorială şi rolul ei în
reglarea comportamentului agonistic
Ca orice activitate sportivă, comportamentul agonistic în sporturile de
luptă solicită omul ca întreg în totalitatea subsistemelor sale: fizice, biofizice si
psihice.
Desfăşurarea activităţii şi, respectiv, comportamentul adaptativ agonistic
se bazează pe informaţie. De altfel nici nu se poate concepe un proces de reglare
în afara utilizării unei informaţii utile (adecvate) şi suficiente din punct de
vedere cantitativ.
Din perspectiva teoriei generale a reglării şi postulatelor „modelului
interacţionist" (Golu Mihai si Dicu Aurel - 1972), deducem că pentru a se
echilibra optim cu mediul şi a-şi realiza finalitatea proprie, individul trebuie să
dispună: a) de capacitatea de a înregistra, prelucra si stoca informaţiile mediului
extern ca purtătoare de informaţii utile; b) de mecanisme de selectare şi utilizare
a informaţiei extrase în concordanţă cu stările sale de necesitate; c) de o bază
motivaţională suficient de largă care să asigure „asimilarea" unui volum cât mai
mare de influenţe.
Componenta senzorială (perceptivă) are tocmai rolul de a selecta şi
recolta informaţiile utile pentru elaborarea şi efectuarea operaţiilor sau acţiunilor
reglatoare. În cazul comportamentului agonistic din sporturile de luptă, se
impune să identificăm în primul rând clasele sau modalităţile mari de semnale
care au tangenţă cu procesul reglării şi care trebuie înregistrate. Pe baza lor se
delimitează acele aparate de recepţie, care sunt mai mult sau mai puţin solicitate.
15
Psihologia demonstrează că nici un act comportamental, oricât de simplu,
chiar de tip reflex-necondiţionat, nu se poate realiza optim în afara semnalelor
provenite sau emise de propriul organism; numai prin corelarea semnalelor de la
sursele externe cu cele provenite de la propriul organism, devine posibil orice
comportament adaptativ.
Procesele de percepţie senzorială au un caracter de premisă în ramurile
sporturilor de luptă (Polster Herald - 1988). Un nivel nesatisfăcător al percepţiei
duce frecvent la o stagnare în procesul de pregătire sau provoacă greşeli tehnice.
Perfecţionarea funcţiilor de percepţie senzorială, ca „obiectiv secundar" altor
forme de antrenament, nu mai este suficientă în pregătirea performanţelor de
maximă valabilitate tehnică şi tactică.
3.4. Rolul atenţiei şi vigilenţei în percepţiile specializate din sporturile de luptaTriunghiul prezentat în subtitlu: atenţia, vigilenţa şi percepţiile
specializate formează poarta de intrare a informaţiilor (Schubert F. - 1981), în
memoria sportivului, în vederea luării deciziilor. Înainte de a trece la dezbaterea
temei este necesară o scurtă incursiune în definirea termenilor.
Vigilenţa este o stare de activare specifică de sensibilizare, ce are efecte
facilitante şi asigură receptivitatea, permeabilitatea informaţională,
performanţele observabile şi informaţionale şi este o condiţie a atenţiei şi a
conştiinţei în general. Vigilenţa pregăteşte percepţia şi se structurează în direcţia
informaţională a deciziei prin patru sarcini (Montmallin): verificarea,
supravegherea, inspecţia şi pânda. Conceptul de atenţie şi de vigilenţă se
încadrează în aptitudinile intelectuale, în formularea analitică (Epuran, 1980),
fiind trăsături de personalitate şi un ansamblu de procese funcţionale în slujba
sportului (Nougier, 1993).
Atenţia este definită ca o orientare selectivă şi concentrare focalizată a
proceselor psihocomportamentale, în vederea unei optime şi facile reflecţii sau a
unei intervenţii eficiente" (Paul Popescu-Neveanu,1978).
16
’’Atenţia este o condiţie a reflectării optime a realităţii’’ (Holdevici şi
Vasilescu, 1988). Ea nu poate fi studiată sau observată independent, ci numai
prin intermediul efectelor sale asupra proceselor senzoriale, cognitive sau
motrice. Nivelul de vigilenţă al creierului, joacă în mod evident un rol important
în atenţie (Kreindler si Apostol,1976). Un individ somnolent este mai puţin atent
la ceea ce se petrece în jurul lui decât un individ treaz şi mai ales decât un
individ care este într-o stare de alertă, de stare vigilă foarte pronunţată.
Pentru studierea proceselor atenţionale (Nougier, 1991) trebuie făcută o
diferenţiere teoretică esenţială între orientarea atenţiei (Posner, 1980) şi
distribuţia resurselor atenţionale (Floru, 1967; Navon şi Gopher, 1979). Prima
pare să fie procesul similar procesului de pregătire (Requin, 1985). Atenţia este
considerată de acesta ca o combinaţie de facilitări si inhibiţii, mai înainte de
prelucrarea unui semnal.
Cea de-a doua partea a distincţiei se referă la capacităţile de prelucrare a
informaţiei de care dispune sportivul.
Orice individ este considerat ca având capacităţi limitate, adică el nu este
capabil să prelucreze toate informaţiile. De aceea sunt necesare procese
specifice de selectare a semnalelor celor mai relevante pe baza trăsăturilor lor
(forma mişcării, traiectoria, viteza, sensul etc).
Deşi cantitatea de stimuli care pătrund în sistemul nervos central în
fiecare moment este enormă (Kreindler si Apostol, 1976), nu toţi stimulii pot
avea aceeaşi importanţă ca semnificaţie şi nu toţi fac obiectul unui proces de
memorizare. Există mai multe mecanisme cu ajutorul cărora sistemul nervos
central poate reduce cantitatea de informaţie ce ajunge la el (fig. nr.3.6.).
De asemenea, în selectarea informaţiilor cu semnificaţie, putem presupune
că, unii sportivi sunt mai bine pregătiţi pentru anumite situaţii decât alţii, sau că
aceşti subiecţi se comportă în mod specific, determinaţi de caracteristicile
personale.
17
Pentru a studia caracteristicile atenţiei, Posner si Snyder (1975) au
dezvoltat metodologia costului şi beneficiului atenţional. Aceştia descriu
îmbunătăţirea vitezei de reacţie la localizările sugerate ca pe un beneficiu
atenţional, iar creşterea timpului de reacţie la localizările nesugerate, ca pe un
cost atenţional. Magnitudinea costurilor adică inhibiţia beneficiilor (a
facilităţii), determină dimensiunea efectului atenţional. Acesta ar fi măsura
specifică a flexibilităţii atenţiei subiectului (Keele şi Hawkins, 1982). Prin
flexibilitate autorii înţeleg capacitatea unui subiect de a separa, orienta şi angaja
atenţia asupra diverselor puncte din spaţiu, adică a-şi muta atenţia de la un loc la
altul. Ea poate fi unul din factorii cognitivi, dovedind un nivel de performanţă
ridicat.
Figura nr. 3.6. –Kraindler şi Apostol, 1976
În activitatea sportivă pot fi invocate două tipuri de procese. Ele pot fi
funcţionale: sportivul este înzestrat cu dispozitive automate pentru detectarea
semnalelor. Aceste dispozitive permit o prelucrare rapidă a informaţiilor, cu
18
puţine tulburări. Acest gen de automatizare se dezvoltă prin antrenament şi
experienţă.
Procesele pot fi şi opţionale - adică voluntare şi strategice - sportivii
dezvoltând strategii bazate pe experienţa lor proprie. Bineînţeles că aceste
strategii urmăresc realizarea de performanţe bune şi nu se exclud reciproc. Ele
sunt complementare şi interacţionează reciproc. De exemplu se poate considera
că sportivii cu experienţă sunt capabili să treacă de la o prelucrare automată la
una atenţională şi invers, ca o funcţie a complexităţii sarcinii.
În raporturile de situaţie, în speţă în toate ramurile de luptă, sportivii
trebuie să reacţioneze la semnale care par a fi relevante sau mai frecvente decât
altele. Ori de câte ori pot, ei încearcă să anticipeze acţiunea adversarului făcând
diferenţa între indicii semnificativi si disimulările voite. Ei încearcă de
asemenea, să determine probabilitatea evenimentelor ulterioare. Ca atare, poate
fi util să se analizeze costurile si beneficiile sportivilor prin sarcini de laborator
ce reproduc cât mai fidel contextul comportamentului agonistic. Indiferent de
disciplină, sportivii experimentaţi au dovedit costuri şi beneficii reduse. Cu alte
cuvinte, ei au reacţionat cu aceeaşi rapiditate şi la localizările sugerate şi la cele
fără sugerare de indiciu. În schimb sportivii neexperimentaţi, au demonstrat
costuri şi beneficii importante. Acest rezultat poate să însemne că în sporturile în
care există un nivel ridicat de incertitudine, sportivii experimentaţi sunt
înzestraţi cu dispozitive specifice utile în practica sportului de performanţă. De
asemenea, putem spune că ei au învăţat, conştient sau inconştient, să fie atenţi
la toate semnalele, indiferent de o anumită informaţie precedentă - semnificaţia
şi de frecvenţa acestor semnale - adică posibilitatea indicării semnalului.
Automatizarea si flexibilitatea atenţiei, pot juca un rol important în
strategiile atenţionale. Automatizând unele mecanisme, sportivi de înaltă
performanţă îşi pot folosi resursele atenţionale pentru a controla sarcini mai
complexe, în special în situaţiile care implică o mare incertitudine. În acest caz
19
resursele trebuie să fie distribuite în mod optim si să prelucreze simultan două
sau mai multe sarcini.
Flexibilitatea atenţiei permite sportivului să detecteze mai uşor semnalele
periferice şi să facă faţă mai omogen la diferite situaţii. Cu cât stimulii sunt mai
depărtaţi unii de alţii, cu atât mai îndelungat este timpul necesar pentru
dezangajarea, orientarea şi angajarea atenţiei spre altă localizare (Schulman si
colab., 1973). Pe de altă parte, cu cât resursele atenţiei sunt distribuite mai mult
spre un semnal, cu atât mai dificil va fi să se orienteze atenţia spre o altă
localizare sau spre un alt semnal.
De asemenea, flexibilitatea de la procesele automate, la procesele
controlate. Din cauza unei mari flexibilităţi a atenţiei, procesele automate de
detectare pot opera în condiţii optime. Există o literatură bogată care studiază
procesele de orientare a atenţiei vizuale în spaţiu.
Nougier şi colab. (1991) atestă printr-un experiment efectuat în scrimă
comparând scrimerii experţi cu cei neexperţi în ceea ce priveşte timpul de
reacţie (TR) şi timpul de mişcare (TM). Primul rezultat a arătat că principala
diferenţă dintre experţi şi neexperţi a fost în privinţa TM, iar în ceea ce priveşte
TR diferenţele au fost mici. Experţii au fost mai rapizi în exerciţiu decât
neexperţii, dar mai interesante s-au dovedit efectele atenţionale şi/sau cele de
pregătire motorie. Subiecţii au dovedit un TR şi un TM mai îndelungaţi in
condiţia nevalabilă decât în cea valabilă. În ceea ce priveşte TM, efectul a fost
mai mare la neexperţi decât la experţi. El a fost şi mai mare când reacţia motorie
a fost mult mai complexă. De asemenea, ei au dovedit o mai mare flexibilitate a
atenţiei decât nonexperţii. Experţii au reuşit să-şi orienteze mai bine atenţia în
spaţiu şi/sau să-şi pregătească şi programeze mai bine reacţia decât neexperţii.
Aceste date par să confirme rezultatele noastre anterioare conform cărora
diferenţele dintre experţi şi neexperţi se explică prin studiul tardiv de prelucrare
a informaţiei .
20
Atenţia, care este un proces costisitor, intervine în ultimul moment pentru a
selecta semnalele cele mai potrivite şi/sau răspunsul motor (Kahnerman şi
Treisman, 1984). Acesta ar putea da sportivilor experimentaţi, posibilitatea de a
obţine adaptări în situaţii problemă.
Într-o încercare de schematizare, Nougier redă (fig. nr.3.7.) un aşa-zis
sportiv ideal, locul funcţiei-proces „atenţia" şi interrelaţiile cu alte componente
psihice. Automatizarea este considerată ca un mijloc de a face să scadă
încărcătura mentală a informaţiei de procesat.
Figura nr. 3.7. Locul atenţiei şi interrelaţiile cu alte componente psihice (Nougier, 1991)
Atenţia joacă un rol în selecţionarea informaţiilor celor mai semnificative
sau în inhibarea unor localizări spaţiale. Fiecare stadiu al prelucrării
informaţionale suferă efecte atenţionale similare. Eficienţa deciziei şi stadiile de
programare ale procesării informaţiei este în mod special dependentă de nivelul
de performanţă al sportivului. Flexibilitatea, difuzia şi focalizarea razei
atenţionale sunt unele din proprietăţile ce pot fi îmbunătăţite prin experienţă.
Distribuţia resurselor atenţionale prin schimbare sau împărtăşire reprezintă un
21
rezultat posibil al interacţiunii dintre atenţie şi automatizare. Această
îmbunătăţire depinde de dezvoltarea strategiilor.
O altă abordare clasică folosită în studierea proceselor atenţionale se
bazează pe cronometria mentală (Polsner, 1978). Înregistrarea timpului de
reacţie (TR) reflectă natura şi durata proceselor cognitive ce intervin în stadii
decisive de prelucrare a informaţiei (Mc Clelland, 1979; Sternberg, 1969) între
prezentarea unui stimul, cu sau fără semnal de avertizare şi începutul unei
reacţii. Metoda cronometrică este folosită în sport în încercarea de a se clarifica
asupra factorilor de pregătire şi proceselor motorii, în funcţie de vârsta
sportivilor, nivelul performanţei, perioada de antrenament sau oboseală. În mod
frecvent sportivii sunt confruntaţi cu semnale critice şi trebuie să extragă indicii
importanţi ce ar putea fi o funcţie a incertitudinii sarcinii şi a raportului între
semnal şi informaţia nerelevantă.
3.5. Percepţiile în sporturile de luptă şi rolul lor
în reglarea comportamentului agonistic
Suntem de acord cu afirmaţia lui Volpert W. (citat de Schubert F., 1988),
conform căreia în sporturile de luptă, pentru capacitatea operatorie a sportivului
de performanţă, procesele psihice mentale au o relevanţă definitorie în
comparaţie cu procesele cognitive senzoriale. Totuşi rolul acestora din urmă nu
este mai puţin important, mai ales în condiţiile iniţiale ale învăţării, când se
(pre)formează diferite modele de prelucrare specifică a informaţiilor la nivel de
reglare senzorială (Polster Herold,1988). Însuşirea acţiunilor tehnice sau tactice
are la bază perceperea corectă a calităţii exerciţiilor (Epuran M. 1976). Pe
măsură ce experienţa de cunoaştere si vechimea în activitate creşte, percepţiile
devin mai precise, iar sportivul dobândeşte capacitatea de a relata verbal diferite
particularităţi ale exerciţiului observat. Sportivii cu un înalt grad de măiestrie,
apreciază în cele mai fine detalii mişcările adversarilor, „ghicesc" acţiunea care
urmează şi o preîntâmpină. Pentru a înţelege mecanismul prelucrării informaţiei
22
la sportivi, primul pas este studierea proceselor senzorial-perceptive. Este, într-
adevăr, important să înţelegem cum ’’scanează’’ în mod activ sistemele
senzoriale (ale sportivilor), pentru a detecta stimulii relevanţi pentru
(pre)condiţiile întruchipate într-una sau alta din stările interioare ale modelelor
lor interioare. În acest sens Polster(1988) consideră ’’capacitatea de percepţie ca
premisă a proceselor cognitive de prelucrarea a informaţiei, care în sporturile
euristice trebuie pusă în legătură cu situaţiile de apreciere’’.
În învăţarea deprinderilor tehnico-tactice (Janssen Jan Peters, 1984), ca şi
în aprecierea situaţiilor (n.n.), punctul decisiv constă exact în schimbarea
legăturii dintre datele senzoriale ale activităţii motrice. În programele motrice,
informaţiile verbale, vizuale, chinestezice, tactile şi chiar vestibulare, sunt
"legate" de impulsuri efectoare, alcătuind sinteze informaţionale integratoare.
Aşadar, în procesul de învăţare a deprinderilor tehnico-tactice şi a contextului
situaţional de aplicabilitate, nu avem de-a face cu un singur sistem de
înregistrare, nici cu un singur sector senzorial.
În operaţia de integrare (Mihai Golu si Aurel Dicu,1972) elementele sunt
supuse unei „revizuiri" şi filtrări pe baza unor criterii de compatibilitate. Se
creează astfel un câmp de probabilităţi cu densitate neuniformă: unele
evenimente vor deveni preferenţiale, integrarea lor favorizată; altele vor căpăta o
probabilitate scăzută, relevarea lor în cadrul structurii fiind defavorizată
(indezirabilă). Datorită caracterului dinamic al relaţiei cognitiv-acţionale dintre
luptător şi adversar, densitatea de probabilitate a câmpului de evenimente se
modifică: elementele relevante în situaţia perceptivă dată devin irelevante într-o
altă situaţie. Structurile perceptive evoluează de la stări global difuze de
nedeterminare, la stări diferenţiale, echilibrate, de la sincretism nemijlocit la
scheme generalizate, care permit nu numai detectarea şi identificarea
aspectelor ,,cheie" ale situaţiei în momentul actual, ci şi anticiparea
transformărilor lor în cursul acţiunii. Schemele constituite asimilează „de
obicei" obiectul (situaţia) după legea generală a echilibrului, dar în cazul
23
„împotrivirii" obiectivului, ele stimulează activitatea perceptivă. Prin urmare, ele
conţin nu numai modelele claselor de stimuli, ci şi programele acţiunilor de
dobândire a unor imagini noi.
Pe măsură ce percepţia se închide, din punctul de vedere reglator, după
legea echilibrului optim, mecanismele sale operaţionale se automatizează şi se
comprimă (M. Golu, 1975). Se creează astfel impresia că ea se desfăşoară
instantaneu şi că este cel mai simplu si banal act de comunicare. Automatizarea
şi comprimarea sunt obiectiv impuse de principiul promptitudinii reglării şi
economiei. Ele nu înseamnă decât aparent o simplificare; în realitate, privite din
interior, psihologic, ele introduc un coeficient înalt de complexitate, sporind
considerabil încărcătura de informaţie pe unitatea de timp operaţională.
Percepţia mişcărilor şi a situaţiilor în timp şi spaţiu, precum şi forma de
percepţie specială (Zbigniew Czajkowski, 1975), denumită în limbajul
psihologic sportiv în mod generic „simţ specific" capătă o semnificaţie vitală
pentru sportivii din toate ramurile de luptă. Fără pretenţia de a aduce vreo
noutate în domeniu îndrăznim să definim acest “simţ specific” ca fiind o sinteză
procesual-perceptivă cu caracter integrativ. Simţul specific are ca substrat de
bază calităţile de coordonare specifice.
Aceste calităţi se bazează pe primirea şi elaborarea informaţiilor şi
controlul execuţiei efectuate îndeosebi de analizatorul tactil care se informează
despre presiunile asupra diferitelor părţi ale corpurilor; de analizatorul vizual,
care culege imaginile din lumea înconjurătoare; de analizatorul statico-
dinamic, care ne informează despre acceleraţiile corpului, în special cele
unghiulare şi despre poziţia capului faţă de corp, contribuind, în mod
determinant, la păstrarea echilibrului; de analizatorul acustic prin intermediul
căruia percepem sunete şi zgomote care pot servi la organizarea ritmică a
mişcării; de analizatorul chinestezic, cu ajutorul căruia primim informaţiile
privind tensiunile produse în muşchi şi modularea lor, care se află la baza
senzaţiilor motrice ale diferitelor segmente (Manno Renato,1984). După mulţi
24
autori în faze iniţială a învăţării unei mişcări, informaţia vizuală este
determinantă în structura chinestezică. Acelaşi specialist consideră că
analizatorul vizual poate avea un rol informativ pe plan acustic si vizual. Apoi
succesiv, în multe sporturi şi în cazul fazelor de automatizare, o importanţă tot
mai mare capătă analizatorul chinestezic. În jocurile sportive şi în sporturile de
luptă, informaţiile vizuale sunt de neînlocuit în toate fazele.
Informaţia pe care analizatorii o recepţionează permite dezvoltarea unor
calităţi privind organizarea si controlul mişcării. Este vorba în special de:
- calităţile de combinare şi cuplare a mişcărilor;
- capacitatea de orientare spaţio-temporală;
- capacitatea de diferenţiere;
- capacitatea de reacţie motrică;
- capacitatea de echilibru statico-dinamic;
- capacitatea de transformare a mişcării;
- capacitatea de ritmicitate.
În ceea ce priveşte realizarea şi dezvoltarea simţului specific un rol
important îl are şi schema corporală. Epuran (1976), apreciază că schema
corporală este punctul de plecare a diferitelor posibilităţi de acţiune. De
asemenea, schema corporală este imaginea pe care o are fiecare despre propriul
corp, imagine totală şi segmentară, în stare statică sau dinamică, în raportul
părţilor corpului între ele şi mai ales în raporturile acestuia cu spaţiul şi obiectele
înconjurătoare (Porot, citat de Epuran,1976).
În formarea simţului specific un mare rol îl au deprinderile senzoriale
care au la bază „învăţarea perceptivă" (Chircev A. si Radu I., 1974). Aceste
deprinderi senzoriale au ca principală caracteristică reducerea pragurilor în
funcţie de exerciţiu, în percepţia detaliilor, în sisteme de stimulări complexe, în
identificarea structurilor în condiţii dificile de percepere.
Urmărind lucrul mai multor antrenori (Juşcov O. - 1973), a observat că ei
aplică aceleaşi metode în cursul studierii şi perfecţionării acţiunilor tehnice.
25
Analiza antrenamentului de lupte, având ca temă studierea unui procedeu nou,
ne arată că într-un antrenament de 100 min., sunt folosite pentru dezvoltarea
calităţilor motrice 75% din timp, 20% pentru explicaţii si numai 5% pentru
demonstraţie. În cadrul perioadei de perfecţionare, demonstraţia ocupă şi mai
puţin timp.
Antrenorii nu acordă toată atenţia faptului că auzul şi simţul muscular nu
pot concura cu văzul în ceea ce priveşte formarea unui stereotip nou. Vederea
permite sportivului să sesizeze nu numai „desenul" general a mişcărilor, ci îl
ajută să-şi formeze o noţiune şi despre caracteristicile de spaţiu şi timp. Nici o
descriere nu poate scoate la iveală cele mai mici nuanţe ale mişcării aşa cum le
înregistrează ochiul.
Într-un alt studiu Juşcov O. (1975), afirmă că în condiţii obişnuite,
simţului văzului îi revin cca. 80% din informaţii în timpul activităţii agonistice.
Descrierea şi simţul muscular trebuie să completeze demonstraţia, să
descopere mecanismul interior a execuţiei unui procedeu. Dacă mişcarea este
nouă pentru luptător (fie că este vorba de un începător sau de un maestru) el
trebuie să-şi formeze în primul rând o imagine vizuală clară a procedurii
studiate. În acest scop, trebuie să se folosească în cea mai mare măsură
chinograme, filme etc. ; desigur că în anumite cazuri, în cursul studiului se poate
ajunge la aceleaşi efecte şi cu ajutorul descrierii, dar operaţia necesită multă
energie si timp. În continuare Juşcov arată că dacă în cursul studiului predomină
controlul vizual, sarcina principală va fi de a crea imaginea cât mai vie a noii
mişcări, de a o descrie din toate unghiurile.
Când o mişcare este deja orientată şi este vorba doar de cizelarea unor
elemente de detaliu (când rolul principal revine senzaţiilor musculare), atunci un
flux mare de informaţii vizuale şi auditive ar stânjeni percepţia musculară a
sportivului. Descrierea şi demonstraţia care jucaseră rolul principal, ocupă acum
un loc secundar. Ele nu mai pot asigura efectul necesar. Acum trebuie aplicate
26
mijloacele care l-ar putea ajuta pe luptător la o fină diferenţiere a percepţiilor
musculare.
În cursul perioadei de învăţare, trebuie să se urmărească creşterea
informaţiei asupra procedeului respectiv iar în etapa perfecţionării trebuie să se
reducă cantitatea de informaţie, reţinând atenţia sportivului mai ales asupra
percepţiei musculare. S-a observat că odată cu eliminarea factorului vizual,
excitabilitatea musculară devine mai acută. Luptătorii surdo-muţi pot servi drept
exemplu. Se ştie că ei suferă de tulburări de coordonare si ale aparatului
vestibular. Cu ochii legaţi aceşti luptători se orientează dificil în spaţiu. Dar în
cursul unei lupte, când un surdo-mut se află în contact direct cu adversarul, este
capabil să-şi regleze conduita, găsind nivelul optim al prizelor cu o precizie
uluitoare, ce depăşeşte calitatea procedeelor efectuate cu ochii deschişi.
Eliminarea factorului vizual a fost total acceptată ca metodă de corectare a
greşelilor înrădăcinate. Uneori sportivul înţelege perfect greşeala făcută, ştie
teoretic cum o poate suprima, dar o repetă la repetarea procedeului.
Prin eliminarea factorului vizual, relaţia obişnuită cu mediul înconjurător
se deteriorează, ceea ce permite luptătorului să diferenţieze mai fin percepţiile
musculare şi să controleze mai bine mişcările propriului său corp. În final
luptătorul va putea executa procedeul aşa cum şi-l reprezintă.
3.6. Reprezentările şi rolul lor în reglarea
comportamentului agonistic
Informaţiile perceptive care servesc la organizarea conduitei spaţiului nu
dispar fără urmă. Ele sunt integrate şi prelucrate prin procese psihice noi,
complexe, între acestea figurând şi reprezentarea. Aceasta se defineşte ’’ca
proces cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar
schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor
în atenţia acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor" (Matei Gheorghe,
1985).
27
Reprezentarea este demersul elementar şi fundamental atât al memoriei
cât şi (sau) al gândirii şi imaginaţiei (Popescu Neveanu, 1978).
Se cunoaşte faptul că orice excitare senzorială de o intensitate sesizabilă
lasă urme în sistemul analizatorilor (Epuran, 1982). Aceste urme pot fi simple
imagini dar pot fi şi reprezentări mai complexe care reproduc nu numai o
singură stimulare senzorială ci o percepţie integrală. De exemplu, putem avea
imaginea pe retină a unei fulgerări, putem avea reprezentarea unei acţiuni dintr-
un joc sportiv, un croşeu la box.
Piaget a definit imaginea mentală ca valoare de semiconcept sau concept
potenţial şi a introdus noţiunile de reprezentare retroactivă şi anticipativă
care împreună cu reprezentarea motrică, întregeşte aspectele de cunoaştere,
execuţie si prospecţie a actelor voluntare, posibile în activitatea sportivă.
Reprezentarea păstrează elementele percepţiei (este o reproducere a unei
percepţii anterioare), dar este independentă de contextul obiectiv de stimulii care
au determinat percepţia. Deşi conservă ceva din sistemul de referinţă perceptiv,
reprezentarea este obişnuită prin intermediul operaţiilor intelectuale (J. Piaget
citat de Popescu-Neveanu, 1978). În continuare acelaşi psiholog citează ca
„paradoxul reprezentării constă în aceea că dispune de un conţinut intuitiv de tip
senzorial, întemeiat pe un sistem de operativitate intelectuală cu totul deosebit şi
chiar opus mecanismelor perceptive".
În actele motrice reprezentările mişcărilor nu sunt numai vizuale sau
musculare, ci au un caracter deosebit.
Folosirea termenului de reprezentări ale mişcărilor (Epuran, 1976), adică
ale actelor motrice care se efectuează, şi nu de reprezentări chinestezice, întrucât
acest termen este mai sărac în conţinut, nu oglindeşte în întregime fenomenul,
obligându-ne să ne referim în special la elementele senzoriale, musculo-
articulare (proprioceptive) şi să eliminăm componentele vizuale, auditive,
tactile şi de orientare a corpului în spaţiu.
28
Trebuie subliniat faptul că în reprezentările ideomotorii, imaginea mentală
este direct legată de simţul muscular (Holdevici, 1988), aceste reprezentări
având de fapt un caracter preponderent vizual motor.
Reprezentările mişcărilor au mai multe caracteristici (Holdevici, 1988) : ca imagini ideale ale mişcărilor reale, imagini ce reprezintă programe de
activare pentru activitatea motrică propriu-zisă, având deci rol de
programare;
ca imagini mentale care facilitează procesul însuşirii mişcării, ele
îndeplinind astfel o funcţie de antrenare;
ca imagini ce se formează în timpul execuţiei, ele având sub acest aspect
un rol reglator.
29
Fig. nr. 3.8. Schema dezvoltării reprezentării mentale ( A. Hotz, 1981)
30
3.6.1. Reprezentările idiomotrice în sporturile euristice
(de luptă) şi caracteristicile învăţării
Având în vedere că teoriile despre învăţare în general şi despre învăţare motrică în
special sunt extrem de numeroase şi bine aprofundate, vom trece în revistă doar
aspectele relevante ale acesteia în relaţia directă cu sporturile de luptă, pe care le putem
încadra în grupa sporturilor euristice.
Sensul învăţării (Popescu-Neveanu, 1978), poate fi interpretat ca o asimilare
activă de informaţie (retenţie mnezică), însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi
deprinderi. În învăţare, sunt antrenate ca mijloace, procesele cognitive senzoriale de
gândire şi de memorie, care asigură optimizarea şi durata lor.
Un rol important în învăţarea si automatizarea mişcărilor, îl au şi
reprezentările.
Majoritatea psihologilor sunt de acord că reprezentările au importanţă deosebită,
nu numai în procesul instructiv educativ, ci că se formează şi se dezvoltă chiar în acest
proces (Epuran, 1976).
Să examinăm fazele iniţiale ale învăţăturii, în care noutatea reprezintă deja o
dificultate: primul procedeu de trântire, primul atac combinat de braţ şi picior, primele
poziţii de gardă în box etc. Planurile de mişcare construită pe puţine puncte de reper, se
clatină şi, metodologic, este nevoie de diferiţi paşi preliminari în învăţarea parţială
înainte ca totul să se precizeze în prima tentativă reuşită (Rieder, 1984).
Baza pentru orientarea în acţiuni şi reglarea lor (Schubert, Kirchgassner si Barth,
1976), presupune ca fiecare sportiv să dispună de reprezentări interne, respectiv modele
ale lumii exterioare, de o imagine a personalităţii proprii şi a activităţii proprii. Astfel,
fiecare sportiv are o imagine despre cerinţele generale ale unei evoluţii proprii (sau
adverse - n.n.), despre finalitate, căi de realizare şi consecinţele acestor realizări, despre
31
parametri temporali şi dinamici ai mişcărilor proprii şi străine, cât şi despre clipele
prealabile când o să intervină acestea.
Fig. nr.3.9. Dinamica formării reprezentării mişcării (Epuran, 1976)
Mai departe, aceeaşi specialişti afirmă că din practica sportului, se ştie că
reprezentarea unei mişcări are funcţia de a oferi un model sau procedeu. Pe baza acestui
model de mişcare care prezintă diverse grade de abstractizare (fie că mişcarea a fost
demonstrată de antrenor fie că s-au prezentat filme, imagini etc. sportivul îşi orientează
acţiunile. Cu cât prezentarea mişcărilor a fost mai plastică, mai precisă si cuprinzătoare,
cu atât procesul de învăţare va fi mai reuşit. Pe parcursul învăţării si însuşirii progresive
a unei mişcări, imaginea despre mişcare se va diferenţia tot mai mult şi concomitent se
va generaliza.
Formarea şi modificarea reprezentării (Epuran, 1976), nu pot fi încheiate odată cu
obţinerea execuţiei perfecte. În orice stadiu s-ar afla cândva elevul, reprezentarea sa
despre un anumit exerciţiu poate suferi modificări (fig. nr.3.9.).
Reprezentarea mişcării trebuie privită ca o componentă, care însoţeşte întregul
proces al formării deprinderilor motrice, şi nu ca o primă etapă. Execuţia se reflectă în
32
creierul elevului prin componentele sale proprioceptive, vizuale, tactile ş.a. şi se
precizează prin legăturile formate anterior. Întâlnirea dintre componentele reprezentării
anterioare şi componentele reflectate ale execuţiei constituie momentul diferenţierii,
moment precizat, clasificat prin intervenţia pedagogului care prin corectare (în care pot
intra în proporţii variate elemente intuitive si verbale) uşurează percepţiile
proprioceptive, indică elementele de bază ale execuţiei, îl face pe sportiv să înţeleagă
mai bine ceea ce este corect sau greşit, dezvoltând reprezentarea şi implicit posibilităţile
unei execuţii ulterioare mai aproape de ceea ce reprezintă sarcina motrică. Din aspectele
generale ale activităţii sportive putem exemplifica printr-un model de învăţare si
antrenare a tehnicii, în relaţia cu dezvoltarea capacităţilor cognitive (schema Volpert,
1976, modificată). Schema este intenţionat dezechilibrată în sensul că neglijează latura
execuţiei motrice efective, pentru a pune accentul pe latura psihică a motricităţii, pentru
care procesele de reglare şi de control sunt provocate şi însoţite de procese mentale.
Fig. nr.3.10. Schema Volpert, 1976, modificată: Antrenamentul tehnicii şi
dezvoltarea capacităţilor cognitive
33
Prezenta schemă denotă caracterul condiţionat al reprezentărilor şi interacţiunea
primului sistem de semnalizare cu cel de-al doilea (Epuran, 1976), acestea contribuind la
învăţarea mentală a acelor exerciţii pentru care există o experienţă anterioară.
A. T. Puni (citat de Epuran şi Holdevici, 1980) a stabilit că reprezentările
ideomotorii „ sunt obţinute prin antrenare a mişcărilor, reprezentarea mentală a
exerciţiului şi pronunţarea lui în limbaj interior contribuind la o execuţie mai precisă şi
mai corectă „. Se poate afirma deci, că reprezentarea voluntară şi intenţională a mişcării
este un mijloc de formare a acesteia, de învăţare a mişcării, dar şi de perfecţionare a ei şi
de realizare a deprinderilor motrice pierdute.
3.6.2. Rolul reprezentărilor în reglarea conduitei agonistice
Întregul complex de imagini cognitive a procesului motric (Schubert si col.,
1976), condiţiile în care are loc şi efectul acestuia, se numeşte sistem operativ de
imagini. Prin aceasta se înţelege că, conţinutul şi întrepătrunderea structurală a
elementelor acestui sistem de reprezentări depinde de condiţiile de desfăşurare concrete
şi câteodată foarte variate. Elementele psihice, de asemenea, participante la rezolvarea
unei sarcini variază şi ele la rândul lor. Astfel, aceste elemente au caracter „operativ" şi
formează baza pentru manifestarea unei gândiri rapide a sportivului în timpul unei
competiţii.
Importanţa sistemului operativ de reprezentări pentru reglarea acţiunilor sportive
constă în faptul că se realizează o orientare şi o reglementare conştientă a activităţii
sportive prin operaţii analitico-sintetice, pe baza acestui sistem care s-a constituit pe
cale senzorială şi/sau semantică, denumit model intern.
„Modelul intern" reprezintă deci „baza de orientare" (a felului de desfăşurare) a
unei acţiuni, şi permite o încercare în domeniul subiectiv al reprezentărilor înaintea
aplicării anumitor elemente sportive sau acţiuni motrice în practică. Între acţiunile
obişnuite în sporturile de luptă, se „interpun" tot mai multe elemente intermediare între
34
apariţia impulsului şi realizarea acţiunii. Dominante în această fază a „încercării interne"
sau a „acţionării în gând" sunt operaţiile intelectuale ca analiza, sinteza, generalizarea
ş.a.
Sportivul si antrenorul colaborează în analizarea aspectelor pozitive şi negative
ale rezultatului (Rieder, 1984), iar cu cât sportivul progresează mai mult în ceea ce
priveşte performanţa tehnică, cu atât vor reuşi mai repede să gândească în acelaşi fel.
Figura nr. 3.11.
Feedback-ul începe, înainte de toate, din confruntarea între rezultatul obţinut şi cel
care a fost propus, care poate fi nesatisfăcător, aproape corect sau total greşit. În
încercarea următoare se ţine cont de cauzele descoperite cu intenţia îmbunătăţirii. Se
poate întâmpla ca anticiparea să corespundă scopului mişcării, deoarece, de exemplu în
cazul unui contraatac în lupte intervin o serie de elemente pe care nu e posibil să ni le
imaginăm ca pe un tot unitar. Rezultatul poate demonstra că nu s-a reuşit obţinerea unei
imagini mentale clare în punctele fundamentale ale execuţiei. se pune întrebarea dacă
anticiparea nu cumva a fost concentrată asupra unui scop ce nu putea fi încă obţinut.
O interpretare ulterioară arată că trebuie să se reflecteze sistematic asupra
problemelor şi a raporturilor existente între elemente.
35
3.7. Componenta intelectuală şi gândirea ca factor de reglare a
conduitei de luptă
Întrucât în dinamica reală a luptei, cu cele două componente, atac-apărare, cele
mai importante componente analizate sunt percepţia, motricitatea si atenţia, există
tendinţa de a trece pe plan secundar componenta intelectivă - nivelul de inteligenţă şi
gândirea. Din faptul că în cadrul populaţiei celor care practică diferite sporturi de luptă,
există deosebiri foarte mari de ordin intelectual, se trage concluzia greşită că această
componentă nu ar impune nici un fel de îngrădiri. Într-adevăr nu s-ar putea afirma că
sarcinile care alcătuiesc conţinutul obiectiv al activităţii de luptă, ar reclama o
inteligenţă excepţională, dar nici nu putem admite că în exercitarea optimă a conduitei
de luptă, inteligenţa şi gândirea nu sunt solicitate si nu sunt necesare.
După opinia noastră cei care candidează la obţinerea unor locuri fruntaşe în
competiţiile de mare anvergură (indiferent de tipul de luptă), trebuie să posede o
inteligenţă generală (I. G.) cel puţin în limitele normei. Scăderea nivelului acestei
capacităţi sub limita normei, sporeşte considerabil coeficientul de risc în desfăşurarea
luptei.
Aşa cum s-a văzut, lupta propriu-zisă creează sportivului numeroase situaţii
problematice noi, care reclamă o rapidă orientare şi găsirea strategiei celei mai adecvate
de soluţionare. Or, este evident că, în asemenea situaţii ,,critice" participarea inteligenţei
devine absolut indispensabilă.
Pentru a continua demersul analitic referitor la rolul componentei intelectuale şi
de gândire în activitatea sportivă, credem că este nevoie de o definire a cadrului noţional
specific.
După Claparede (citat de Popescu-Neveanu, 1978) inteligenţa apare în trei
ipostaze:
36
a. modalitatea cognitivă diferită de reactivitate emoţională şi de capacitatea de efort;
b. capacitatea de rezolvare de probleme prin restructurări opuse automatismelor;
c. posibilitatea supramedie a gândirii în stadiul căreia este interesată psihologia
diferenţială.
Deşi inteligenţa apare ca un factor de mare însemnătate al vieţii sociale, ea îşi are
originea în existenţa şi activitatea socială, după cum, deşi apare ca un factor facilitant,
productiv al învăţării, ea rezultă din învăţare, din acea învăţare care este inteligentă.
Confruntarea frecventă cu situaţii problematice de cele mai diverse tipuri,
dezvoltă la parametri superiori aptitudinea de a sesiza esenţialul şi generalul din lucruri
şi fenomene, de a sesiza relaţiile şi raporturile dintre acestea şi de a înţelege ordinea şi
dialectica proceselor şi evenimentelor naturale şi sociale (Matei, 1995). Inteligenţa este
dependentă de motive, scopuri şi efort. În general, prin faptul că inteligenţa are de cele
mai multe ori sensul cunoaşterii relaţiilor, ea poate fi asimilată cu gândirea. Totuşi,
inteligenţa este considerată aproape unanim, o aptitudine generală care asigură
rezolvarea eficientă, economicoasă a majorităţii problemelor cu care se confruntă
persoana umană.
În ce priveşte tipologia inteligenţei se delimitează variante ca: inteligenţa motrică,
verbală, abstractă, tehnică, socială, organizatorică etc.
Inteligenta motrică (Popescu-Neveanu, 1978) este o formă a inteligenţei, ce se
modifică în domeniul activităţilor motorii. Inteligenţa motrică apare ca o aptitudine
specială ce inserează în structura ei elemente cognitive (senzoriale si logice), alături de
memorie şi deprinderi motrice. Se manifestă în activităţi ce reclamă rezolvarea unor
situaţii motorii, prin efectuarea unor mişcări inedite, sau adaptarea mişcărilor
automotivate la condiţiile de rezolvat. Inteligenţa motrică presupune conştientizarea
deosebită a impulsurilor chinestezice şi controlul corpului şi părţilor sale.
Gândirea face parte din procesele psihice superioare. Desfăşurându-se larg, în
mai multe faze, şi apelând la resursele celorlalte procese psihice în vederea adâncirii si
37
extensiunii cunoaşterii, gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi
este definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.
Dacă încercăm o definiţie a gândirii atunci putem spune că ea se defineşte ca
procesul cognitiv de reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor realităţii înconjurătoare şi a raporturilor dintre acestea (Epuran şi
Holdevici, 1980).
Gândirea este strâns legată de acţiune. Aceasta în sensul că ea îmbogăţeşte sau
dublează marea majoritate a acţiunilor umane, dar mai ales în sensul că este generată de
acţiune. După Galperin, orice proces intelectual începe cu acţiunea.
Mai mult de atât, Schubert (1981), pe lângă caracteristicile enumerate mai sus,
vede gândirea ca o anticipare temporală a evenimentelor viitoare. Aspectele prezentate
anterior se armonizează cu activitatea corporală precum şi cu formele particulare ale
gândirii: reproductivă, productivă şi creatoare.
3.7.1. Formele de manifestare ale gândirii
Principalele forma ale gândirii în sport sunt: gândirea operativă - cu formele
relaţionale între cea reproductivă şi productivă, gândirea creativă şi gândirea
intuitivă. Cea mai solicitată formă a gândirii în sport este cea operativă, care mediază
permanent acţiunile motrice şi situaţionale. Pentru un sportiv în activităţile specifice nu
este important cum gândeşte în general, ci cum rezolvă situaţiile specifice, eficienţa lor.
În obţinerea performanţei, este necesar să alegi varianta cea mai adecvată, dintr-
un întreg repertoriu de acţiuni, pentru soluţionarea problemei, şi pentru aceasta sportivul
trebuie să disocieze condiţiile de acţiune; să recunoască cele mai importante
caracteristici ale unei situaţii în corelaţia lor şi să găsească o relaţie între caracteristicile
situaţionale si posibilităţile şi căile de soluţionare.
38
În funcţie de condiţiile de acţiune, prin gândire se selecţionează acţiunile sau
lanţul de acţiuni din repertoriul existent în memoria sportivului, care vor fi realizate
motric. În acest caz avem de-a face cu gândirea productivă. În momentul în care se
creează noi condiţii suplimentare si situaţionale, care trebuie să fie luate în calcul, la
planificarea şi executarea altor acţiuni, avem forma gândirii reproductive care, de fapt,
este baza gândirii operative.
Gândirea creatoare duce la soluţii, în principiu, noi, prin descoperirea de căi de
rezolvare (Schubert, 1981). Aceasta se manifestă atât la sportiv, cât şi la antrenor, în
căutările lor pentru a introduce noi acţiuni motrice sau variante tehnico-tactice. Cu o
oarecare aproximare se apropie de stilul personal al unui sportiv sau de stilul colectiv al
unei echipe. În ultima perioadă se vorbeşte şi de gândirea intuitivă (de unii acceptată,
de alţii nu), care permite acţiuni imediat, fără conştientizare. Intuiţia este un rezultat al
antrenamentului îndelungat, al experienţei de concurs şi în ultimă instanţă, a
supraînvăţării motrice şi situaţionale. Specifice acestei gândiri sunt reacţiile rapide şi nu
deciziile rapide, cu mare grad de eficienţă în sportul de mare performanţă.
3.7.2. Rolul inteligenţei ca factor reglator în conducerea luptei
Prin specificul lor, sarcinile în activitatea agonistică reclamă aproape în
permanenţă funcţia anticipativă, care este, un atribut definitoriu al inteligenţei generale.
Inteligenţa nu este numai un „mecanism" interpretativ-rezolutiv, ci şi unul reglator
(Blaj,1982). Ea coordonează, în funcţie de specificul şi semnificaţia situaţiilor, obiectiv,
elemente motivaţionale, motorii şi afective în acte comportamentale, moderând şi
frânând tendinţele şi reacţiile impulsive. În conduita agonistică, apar frecvent situaţii
care, prin efectul de „surpriză" pe care îl provoacă duc la creşterea entropiei, favorizând
fenomene de „îngustare a lucidităţii". Fără intervenţia reglatoare a inteligenţei s-ar
produce o deteriorare serioasă a operaţiilor motorii de adaptare la conduita adversă.
39
Pe fondul inteligenţei generale se poate delimita şi o formă particulară de
inteligenţă care se include ca o componentă specifică a aptitudinii de luptă. este vorba de
inteligenţa concret-situaţională care rezultă din integrarea dinamică a operativităţii şi
rezolutivităţii schemelor perceptive, a vivacităţii şi sistematizării spaţiale, a memoriei
dinamico-lingvistice, a capacităţii de sesizare, evaluare, si generalizare a raporturilor
spaţio-temporale. Existenţa acestei forme speciale de inteligenţă, favorizează buna
desfăşurare a comportamentului agonistic. Ea explică parţial diferenţele dintre
performanţele obţinute de luptătorii cu un nivel aproximativ egal cu cel al inteligenţei
generale.
3.7.3. Rolul gândirii ca factor de reglare a conduitei de luptă
Felul de a gândi în timpul activităţii sportive se desemnează drept ,,gândire
operativă" şi trebuie separată de procesele de gândire care se desfăşoară înaintea
competiţiei, atunci când se fixează planul de luptă (Franck Schubert şi colab., 1976). În
ring sau pe saltea sportivul nu va fi în stare să aplice o acţiune insuficient ,,verificată" în
gând şi în realitate (Blaj, 1995). Rezolvarea sarcinilor ce apar în cursul luptei, nu
presupune niveluri deosebit de înalte ale gândirii. Nu este necesară o gândire de tip
formal-abstract, de scheme complicate de raţionare şi argumentare, aşa ca în alte feluri
de activitate.
Totuşi, ca şi în cazul inteligenţei, individul dotat cu o gândire normală are
posibilitatea să evalueze şi să interpreteze corect situaţiile de luptă, să-şi dea seama de
unele dependenţe funcţionale dintre diferite variabile ale luptei: atacant-atacat, să
formuleze generalizări referitoare la conţinutul si particularităţile activităţilor agonistice,
să anticipeze schimbarea de rol etc.
În timpul întrecerilor sportive, gândirea celor care iau parte la ele, se îndreaptă
tocmai spre rezolvarea unor probleme în legătură cu mijloacele de ales pentru obţinerea
unui avantaj faţă de adversar (avantaj în puncte, în acţiuni, teritorial, moral etc.), avantaj
40
care duce în final la câştigarea competiţiei (Epuran, 1980). În continuare, acelaşi
specialist, afirmă că gândirea sportivului este permanent activă, lucrând intens pentru
găsirea celor mai bune soluţii, care să ducă la obţinerea unor avantaje asupra
adversarului şi în final a victoriei, operând cu materialul senzorial imediat, furnizat de
situaţiile din teren. Gândirea tactică în timpul competiţiei, este o îmbinare a elementelor
anterior elaborate şi materializate sub forma planurilor tactice cu elemente de gândire
intuitivă şi operaţională care prelucrează datele oferite pe cale senzorială de însăşi
desfăşurarea competiţiei.
Pentru a pregăti performanţa solicitărilor cognitive (Schubert, 1988), acţiunile
trebuie analizate adecvat unei calităţi, sau să conceapă intervenţii tipice pe baza
cunoştinţelor disponibile despre modelul execuţiei.
A acţiona, înseamnă a reacţiona (Parlebas, 1977). Se răspunde printr-o ripostă
care forţează adversarul să reacţioneze la rândul său. În timpul luptei, sportivul
decodifică atitudinea şi comportamentul celorlalţi sportivi, evaluează acţiunile
lor, ,,cântăreşte" viitoarele convergenţe, apreciază corporal intervalul care-l separă de
adversar, chinestezia impregnează puternic aceste aprecieri. Şi cum adversarul
procedează la fel, fiecare acţiune a sportivului modifică secvenţa următoare căci celălalt
reacţionează ca răspuns într-o continuă reacţie inversă într-un permanent proces de
contracomunicare.
Feedback-ul senzorial se produce automat şi continuu (Jenssen, 1984) prin
intermediul organelor de simţ interne (proprioceptive) şi externe (exteroceptive).
Feedback-ul cognitiv este deosebit, în mod predominant vizual sau verbal,
orientat pe norme sau valori cerute, nefiind automat.
Pentru un sportiv este important ca din multitudinea variantelor tehnice si tactice
să aleagă în cel mai scurt timp pe cea mai potrivită, şi să acţioneze conform situaţiei
continuu schimbătoare (Schubert şi colab., 1976). Sportivul trebuie să selecteze dintr-un
repertoriu mai mult sau mai puţin voluminos de calităţi şi îndemânări, varianta optimă
41
de luptă. Asemenea procese de selectare şi decizie care sunt necesare în antrenamentul
sportiv dar şi în competiţie, aparţin sferei gândirii operaţionale. Toate deciziile pe care le
ia un sportiv, stau sub presiunea timpului. El are un timp foarte scurt la dispoziţie pentru
găsirea mijloacelor tehnice si tactice optime, în desfăşurarea luptei . Ioseliani (citat de
Schubert si col. 1976), susţine că o asemenea activitate ,,în viteză", presupune nu numai
un aparat de mişcare bine antrenat şi o înregistrare rapidă şi fără greşeli, ci şi o
capacitate de a gândi rapid, de a pătrunde o situaţie, de a avea puterea de decizie şi
capacitatea de a modifica strategia şi tactica concepute dinainte.
Foarte frecvent, în activitatea sportivilor sunt solicitate mecanismele de decizie
care se subordonează structural tot gândirii (Blaj, 1982).
Funcţia deciziei este solicitată de sarcinile cu caracter alternativ, de alegere. Ele
privesc, pe de o parte, momentul de efectuare a unei acţiuni, iar pe de alta, varianta de
acţiune. Se poate afirma că aproape fiecare situaţie tactică nouă, care reclamă,
modificarea parametrilor cursului anterior al comportamentului de luptă este o situaţie
de decizie. Ponderea cea mai mare în elaborarea deciziei în condiţii de risc, o are în
timpul luptei aşa-numita informaţie cu valoare de semnal.
Relaţiile stabilite între situaţia declanşatoare şi decizie nu au un caracter
predominant şi invariabil. Ele se prezintă ca atare numai dacă în procesul de învăţare a
acţiunilor complexe tehnico-tactice, se pune accentul mai ales pe asimilarea operaţiilor
executorii şi pe formarea automatismelor corespunzătoare. Nivelul optim de elaborare
al acestei activităţi nu poate fi atins decât printr-o preocupare specială de formare a
mecanismelor decizionale, îndeosebi pentru situaţiile critice. Aceasta presupune
modelarea unor astfel de situaţii date. E necesar, prin urmare, ca în cadrul structurii de
ansamblu a activităţii agonistice (antrenament si competiţie) să fie sporită ponderea
componentei intelectiv-decizionale (orientare-interpretare-decizie) (Blaj, 1982). În ceea
ce priveşte gândirea tactică în sporturile de luptă, întâlnim o serie de exemplificări în
„Gândirea în practica sportivă" (Schubert, 1981), cuprinzând analiza a şase „paşi":
42
1. - gândirea descoperă relaţiile importante, proprietăţile comune unor
caracteristici, situaţii şi evenimente. Nu apar particularităţile individuale şi
caracteristicile generale;
2. - gândirea se deplasează de la operaţiile ce însoţesc mişcarea la operaţiile ce
pregătesc mişcarea. Gândirea porneşte de la practică şi se repercutează asupra ei.
Gândirea şi acţiunea sunt una din modurile cele mai diferite;
3. - gândirea se deplasează la acţiunea interioară, în care se operează cu
conţinutul percepţiei, cu imagini şi noţiuni - acţiune de probă. Avantajele acestei acţiuni
se înregistrează atunci când este executată înaintea luptei, prin analizarea părţilor tari si
slabe ale adversarului direct, prin încercarea de a ,,ghici" acţiunile lui, prin acţionarea
subiectivă sau operarea în zona reproducerii situaţiei sau a mişcării. Mai poate fi
inclusă si căutarea activă a posibilelor căi complexe de soluţionare, precum si
imaginarea diferitelor variante de acţiuni, rezultatele şi urmările acestora;
4.- gândire-anticipare sau capacitatea preîntâmpinării temporale;
5.- gândirea rapidă şi corectă, aspecte care nu se exclud, dar se armonizează mai
greu. Sportivii se diferenţiază mai puţin prin corectitudinea gândirii lor, ci mai mult prin
rapiditatea proceselor de gândire. O parte din sportivi îşi îndreaptă atenţia spre percepţia
cât mai rapidă, spre diferenţierea şi prelucrarea informaţiilor; la aceştia apărând o
solicitare excesivă a centrilor senzoriali de pe scoarţa cerebrală, puternic excitaţi faţă de
cei motrici. Pregătirea acţiunii solicită energie nervoasă şi timp suplimentar. Faţă de
timpul senzorial-perceptiv, cel motric se concentrează asupra pregătirii acţiunii
exterioare, acţiunea interioară fiind mai lentă. Timpul motric este rapid şi energic, dar
lent în prelucrarea informaţiilor;
6. - gândirea mobilă şi elastică este caracteristică schimbărilor situaţiilor de luptă.
Cu toate că sportivul acţionează după un plan prestabilit şi ţine la ipotezele,
reprezentările şi planurile lui favorite, gândirea are nevoie de libertate, nu de şabloane.
43
,,Planul" de luptă stabilit în prealabil nu are voie să devină o ,,dogmă", şi în timpul luptei
trebuie recunoscute oportun părţile slabe ale adversarului, iar jocul tactic propriu trebuie
reorganizat. Sportivii cu procese de gândire lentă, statică se desprind greu de obişnuinţă.
În acest joc tactic (Petrov Raikov,1985) este de dorit ca luptătorul să atace primul.
Cercetările efectuate de specialiştii americani Jor şi Krol, relevă faptul că 76% din
întâlnirile de luptă Bunt câştigate de către luptătorul care a realizat primul punct tehnic.
În timpul angajării (Parlebas, 1977) luptătorul „împrumută" anumite intenţii
adversarilor potrivit imaginii pe care şi-o face despre ei; el face anticipaţii ale ...
anticipaţiilor. În acest joc de reciprocităţi marcate, fiecare caută „să-şi ascundă jocul", se
face uz de fente, se întind „curse". Sportivul elaborează o programare dinamică foarte
fluidă, mereu reînoită, în funcţie de rezultatele strategiei sale faţă de adversar.
Apărătorul trebuie să dejoace şiretlicurile şi simulările, care ajung în număr excedentar.
Fiecare sportiv trebuie să-şi estimeze şansele adică probabilităţile de reuşită, şi să aleagă
toate aceste microdecizii care se iau adeseori într-o străfulgerare. În acest caz,
activitatea sportivă poate fi o remarcabilă educaţie a conduitelor de decizie.
3.8. Anxietatea, conştiinţa de sine şi expectanţa
Anxietatea poate fi diferită ca o stare sau condiţie emoţională neplăcută, ce este
caracterizată de trăiri subiective, de tensiune şi teamă, prin activarea excesivă a
sistemului nervos central (Spielberger, citat de M.Grigore, 1994). Componenţa cognitivă
a acestui fenomen, a fost luată în atenţie în ultimele decenii. S-a observat, notează
cercetătorul german Ralf Shwarzer (citat de M.Grigore, 1994) că persoanele anxioase
nu acordă suficientă atenţie sarcinii de realizat şi ca urmare sunt oarecum
„handicapate în procesul de împlinire personală”. O întreagă pleiadă de gânduri-intruşi
invadează mintea subiectului anxios, interferând cu informaţia necesară realizării
scopului propus.
44
După cum notează Eysenck (1988) deficitul de atenţie la persoanele puternic
anxioase ar putea fi descris în termenii a patru caracteristici cuprinzând conţinutul,
capacitatea, neatenţia şi selectivitatea. El afirmă că în stările accentuate de anxietate
apar tendinţe a priori ale atenţiei favorizând procesarea informaţiei, ceea ce reprezintă
ameninţare pentru eu, în timp ce persoanele cu o slabă anxietate pot avea o tendinţă
opusă. Astfel atenţia este direcţionată spre conţinuturi diferite.
Anxietatea reduce considerabil capacitatea memoriei active, care ar trebui să fie
corelată eficient cu informaţii complexe. O mare parte a memoriei este „ocupată” cu
gândurile-intruşi de nelinişte şi teamă nemaifiind deci disponibilă pentru scopul cognitiv
actual (Tobies, 1986). O parte a resurselor personale sunt pierdute în numele unor
preocupări pe cât de sterile, pe atât de îndepărtate de scopul propus.
Anxietatea predispune la neatenţie, distragere de la o activitate în desfăşurare.
Neatenţia se referă la stimulii externi (orice eveniment care apare), cât şi la stimulii
interni (griji de tot felul, diverse simptome somatice. Persoanele anxioase continuă să
cerceteze amănunţit mediul extern, pentru a detecta alte eventuale surse de temeri şi
neîncrederi, astfel că o mare cantitate de informaţii neutră întrerupe cursivitatea
gândurilor şi acţiunilor focalizate spre un scop real, concret. Anxietatea este concretizată
de o atenţie selectivă în care subiectul foloseşte numai anumite dispoziţii (toane), ceea
ce poate duce la excluderea tocmai a acelor dispoziţii care ar fi făcut posibilă realizarea
cu succes a sarcinii propuse.
Concentrarea atenţiei are aceiaşi semnificaţie cu focalizare asupra unei sarcini
principale şi înlăturarea celor secundare. Acest lucru poate fi interpretat ca o strategie de
compensare în cazuri de reducere a capacităţii memoriei active.
În majoritatea explicaţiilor date anxietăţii regăsim ideea că gândurile centrate pe
sine reprezintă un element fundamental al apariţiei şi dezvoltării ei. Individul cercetează
cu atenţie mediul, selectând tot ceea ce este legat de sine, fie păreri sau acţiuni.
45
Numeroase cercetări au relevat importanţa cunoaşterii de sine (Barason, 1984,
1988; Schwarzer, 1981, 1986; Wine, 1982 citaţi de M.Grigore, 1994). Persoanele
anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine şi astfel sunt distrase de
la sarcinile actuale, înregistrând automat performanţe mai scăzute. Ele sunt preocupate
cu precădere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretenţiile mai mult sau mai puţin
ameninţătoare, de pericolele potenţiale.
Conştiinţa de sine sau autocentrarea psihică, a devenit o variabilă importantă în
cercetarea anxietăţii; Buss (1980), face distincţie între conştiinţa de sine personală,
privată şi conştiinţa de sine publică. Conştiinţa de sine personală este prezentă când
individul se autoanalizează când îşi investighează propriile sentimente şi atitudini
interioare, când meditează asupra propriei identităţi. Conştiinţa de sine publică intervine
atunci când persoana simte că este observată şi evaluată de alţii. Sentimentul acesta
conduce la preocuparea de a-şi făuri o imagine publică adecvată.
Conştiinţa de sine, ca stare psihologică, este diferită de conştiinţa de sine ca
dispoziţie. Această distincţie are implicaţii în reprezentarea de sine şi în anxietatea
socială. Ca trăsătură, un înalt grad al conştiinţei de sine face ca persoana să se orienteze
spre o înaltă frecvenţă de autofocalizare. Înţeleasă ca stare, autofocalizarea poate
autofocaliza , poate fi indusă, având o oglindă sau orice alt mijloc tehnic care oferă feed-
beck pentru vocea, mimica sau comportamentul cuiva. De asemenea, ea poate fi indusă
natural prin stimularea anxietăţii. Persoana percepe astfel schimbările somatice ale
propriului corp, cum ar fi creşterea pulsului, transpiraţia, înroşirea feţei, nod în gât etc.
ceea ce va muta atenţia spre interior.
Autofocalizarea este adesea pusă în contrast cu focalizarea asupra sarcinii, implicând faptul că direcţia atenţiei este determinată în principal de persistenţa şi nevoia de realizare a ei. Totuşi, cercetările făcute de Carwer şi Scheier (1981,
46