UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”ALBA IULIAUNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA: MASTERAT CONSILIERE PASTORALĂ /SPECIALIZAREA: MASTERAT CONSILIERE PASTORALĂ /
MEDIERE INTERCULTURALĂ ŞI INTERRELIGIOASĂMEDIERE INTERCULTURALĂ ŞI INTERRELIGIOASĂ
BISERICA ŞI STATUL ÎNBISERICA ŞI STATUL ÎN
MENTALITATEA BIZANTINĂMENTALITATEA BIZANTINĂ
ALBA IULIAALBA IULIA
20142014
INTRODUCERE
Relaţiile dintre Biserică şi puterea politică în Imperiul Roman, şi mai
târziu în Imperiul Bizantin, în primele secole creştine, au făcut obiectul unor
cercetări istorice şi se bucură astăzi de o interesantă bibliografie1. Aceste relaţii
au fost diferite în funcţie de epocă, de-a lungul veacurilor existând, de
asemenea, deosebiri între Răsăritul şi Apusul creştin. O bună cunoaştere a
acestor relaţii este îngreunată de obiectivitatea sau subiectivitatea de care au dat
întotdeauna dovadă izvoarele istorice. Raporturile dintre Biserică şi putere
conţin conflicte de conştiinţă, uneori latente, alteori manifeste.
Cercetările privind relaţiile dintre Biserică şi Stat pun în valoare o serie
de factori care au determinat evoluţia vieţii bisericeşti. Este nevoie să se
aprecieze just care au fost forţele multiple care existau în spatele relaţiilor dintre
Biserică şi Stat, componentele lor, contribuţiile lor reale. În acelaşi timp nu
trebuie ocolite mentalităţile şi interesele umane, în care un rol important l-a
jucat oportunismul.
Pentru credincioşi, Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea
oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Întrupat, în Duhul Sfânt, precum şi
forma văzută a unei asocieri suprafireşti cu Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat, întrucât credincioşii alcătuiesc un singur trup al cărui Cap
este Hristos, într-o nouă viaţă, tainică, la care se fac cu adevărat părtaşi.
Tot aşa cum Iisus Hristos este persoană istorică, şi Biserica Sa este
istorică. Această Biserică, ieşită din mâinile lui Dumnezeu (Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească), încorporează toţi oamenii prin Botez, făcându-i
părtaşi la viaţa adevărată prin Sfânta Euharistie, curăţindu-i prin pocăinţă,
păstorindu-i prin ierarhie.
Biserica depăşeşte toate societăţile umane, dar ea îl consideră pe om nu
doar ca pe o creatură raţională pur şi simplu, supusă unor necesităţi şi unor
1 A se vedea Bibliografia selectivă de la finalul cursului
2
interese strict temporale, ci în perspectiva scopului său suprafiresc, către care
trebuie să conveargă întreaga sa existenţă individuală şi socială. Biserica se
luptă pentru îndumnezeirea omului. Primii creştini alcătuiau o lume aparte,
neconsiderând cele pământeşti nici ca pe o finalitate, nici ca pe un bun. Lumea
profană le era străină şi chiar ostilă. Comunitatea creştină putea fi considerată ca
un stat în stat, chiar dacă nu urmărea nici un fel de separare politică şi nu
intenţiona, nici măcar în perspectivă, să constituie o unitate politică distinctă.
Împotriva unei teologii politice care crea premiza zeificării suveranului,
creştinii nu au încetat a reaminti că împăratul nu este decât un om, a cărui putere
vine de la Dumnezeu. Lăsând în acelaşi timp o oarecare libertate Bisericii,
Statul nu va renunţa a interveni în evoluţia acesteia. Intervenţiile autorităţii
politice se justificau fie prin protecţia ordinii publice, fie prin garanţia
drepturilor comunităţilor religioase.
În toate epocile, puterea seculară a avut tendinţa să exercite o acţiune
directă în materie de religie, pentru a-şi afirma mai bine dominaţia. Prin putere,
se înţeleg forţele care conduc lumea, iar pentru epoca respectivă, forţele care
conduceau Imperiul Roman, instituţiile reprezentate de împărat, de Senat, de
guvernatorii provinciilor, un Stat esenţialmente păgân, care, de la Deciu (249-
253) la Diocleţian (284-305), a dat dovadă de un păgânism agresiv.
Pentru Biserica primară, Statul rămâne un instrument secular considerat
ca fiind necesar vieţii sociale, în virtutea păcatului originar. Deci, ca principiu,
Statul, recunoscut ca o instituţie voită, cerută de structura Bisericii, care nu se
poate lipsi de protecţia acestuia, şi Biserica, dorind să-şi păstreze autonomia,
poziţia, şi fiind, prin originea şi prin scopurile sale, superioară Statului.
Nu este uşor de găsit o definiţie a Statului2, ba este chiar greu de găsit una
cu care să fie toată lumea de acord. Din punct de vedere creştin, legitimitatea
Statului se întemeiază pe o conformare la voia Dumnezeului Unic, izvor al
2 Definiţiile statului sunt nenumărate. Această multiplicitate ţine de diversitatea punctelor de vedere la care se plasează autorii.
3
oricărei puteri în vederea binelui comun, menirea Statului fiind de a promova
binele general şi de a reprima răul (Rom. 13). Acceptarea de către creştini a
societăţii politice a Imperiului Roman, în virtutea faptului că aceasta era voia lui
Dumnezeu, constituie o atitudine pozitivă. Imperiul Roman era cadrul secular în
care Dumnezeu a binevoit să se reveleze şi în care Fiul Său s-a întrupat după
cum afirma Origen: „Este sigur că Iisus S-a născut pe vremea împăratului
Augustus, care, prin puterea lui, a adunat laolaltă, ca să zicem aşa, sub o
singură stăpânire, pe cei mai mulţi din oamenii pământului. Dacă ar fi fost pe
atunci mai multe împărăţii ar fi fost o piedică în calea răspândirii învăţăturii
lui Iisus peste tot pământul ... Căci cum altfel ar fi putut birui această
învăţătură paşnică, potrivit căreia nu se îngăduia să te răzbuni nici măcar pe
duşmani ? Iar starea lumii cum s-ar mai fi schimbat deodată cu naşterea
Mântuitorului peste tot pământul într-o stare mai blândă ?” (Contra lui Celsus,
II, 30, în PSB, vol. 9, Bucureşti, 1984, p. 126).
Statul nu este de esenţă divină, dar întrucât corespunde ordinii voite de
Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care impune supunere din partea
tuturor. Sfinţii Părinţi ne învaţă că funcţiile naturale ale Statului sunt cele care
privesc asigurarea ordinii, unirii şi păcii. Creştinul este convins că autoritatea
politică va voi şi va şti să dea satisfacţie aspiraţiilor legitime de libertate
religioasă ale supuşilor loiali şi de un civism ireproşabil. Exigenţele Statului,
dacă rămân în limitele stabilite, nu pot deci părea câtuşi de puţin excesive
creştinului. Statul există în planul unei pedagogii divine în scopul de a educa
oamenii în respectul legii şi al dreptăţii.
Principiile care reglementează relaţiile creştinilor cu puterea au fost
stabilite încă din perioada apostolică. Kerygma pune într-adevăr întrebarea şi
oferă şi răspunsul privitor la raporturile dintre credinţa creştină şi loialismul
politic faţă de autorităţile Statului. Aspectul profund înnoitor al credinţei
creştine se regăseşte pe deplin în afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos că cele
duhovniceşti sunt cu necesitate distincte de cele politice şi că trebuie dat
4
„Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt.
22, 21). Aceasta nu înseamnă o negare a statului de către creştini, nici un refuz
de a-i recunoaşte autoritatea.
În timpul primelor decenii ale existenţei sale, creştinismul nu a fost
perturbat de autoritatea romană. Comunităţile sale erau prea neînsemnate
numeric pentru a suscita atenţia cercurilor oficiale. Este demn de remarcat
faptul că înainte de anul 90, documentele creştine nu manifestă nici un fel de
opoziţie faţă de Statul roman. Sfântul Apostol Pavel întemeia existenţa şi
activitatea ordinii politice pe voia lui Dumnezeu, Creatorul neamului omenesc,
şi sublinia că autoritatea care se exercită în stat este subordonată binelui general:
„Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire ? Fă binele şi vei avea laudă de la
ea” (Rom. 13, 3). Sfântul Apostol Petru adresa şi el un apel comunităţilor din
Asia Mică, spunând: „Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu,
cinstiţi pe împărat” (I Pt. 2, 17). Era o poziţie deliberat optimistă, fondată pe
postulatul că Statul, care posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul
justiţiei şi păcii sociale. Cu toate acestea, amândoi au fost aduşi în faţa
împăraţilor şi a judecătorilor sub acuzaţia capitală de a fi duşmani ai Statului.
Creştinismul primelor veacuri a rămas credincios concepţiei pauline cu
privire la realităţile politice, chiar şi atunci când Statul (care întruchipează
întreaga putere) devine persecutor. Creştinii nu pun niciodată în discuţie ordinea
politică ca atare, nici regimul imperial care o reprezenta în acel moment.
În repetate rânduri Apologeţii au subliniat ideea Cezarului voit de
Dumnezeu. Tertulian afirma la cumpăna secolelor II-III că: „tocmai de aceea
împăratul este mare, pentru că este mai mic decât cerul, căci el însuşi este al
Celui în puterea căruia este şi cerul şi orice făptură. Prin El este împărat, prin
cel ce a fost şi om înainte de a fi împărat; de la El are putere, de la care a
primit şi sufletul” (Apologeticum, XXX, 3, în PSB, vol. 3, p. 84).
Părinţii Apostolici şi Apologeţii nu se opresc asupra problemelor
teoretice ale sprijinirii sau ale legitimităţii puterii politice, ci amintesc caracterul
5
relativ şi trecător al tuturor împărăţiilor acestei lumi, precum şi responsabilitatea
ce revine tuturor conducătorilor la Judecata lui Dumnezeu. În acelaşi ton, Sfinţii
Părinţi nu-şi făceau mari iluzii cu privire la eficacitatea legilor omeneşti, ţinând
seama cât de mare este viclenia oamenilor.
Originalitatea primului contact al Bisericii creştine care tocmai luase
naştere cu societatea politică reprezentată de Imperiul Roman ni se dezvăluie
prin faptul că persecuţiile nu au trezit nici o reacţie violentă, nici o revoltă, nici
o rezistenţă organizată din partea creştinilor. Modul lor de a rezista nu era, deci,
decât refugierea în catacombe sau mărturisirea de credinţă publică şi martiriul.
Faţă de Imperiu ca unitate politico-religioasă, activitatea creştinilor putea fi
considerată ca un fel de anarhism social. Violenţa Bisericii primare a fost de
natură verbală; ea se traducea prin proorociri şi nu prin comploturi.
Scrupuloşi în achitarea taxelor şi impozitelor, de care Statul avea nevoie
pentru a asigura serviciile publice, creştinii ar fi acceptat chiar să ia parte la
gestionarea treburilor publice, dacă acestea nu ar fi fost legate de obligaţii
cultice incompatibile cu credinţa lor. Dacă puterea politică ar consimţi să
renunţe la anumite exigenţe în materie de cult public, ea nu ar putea găsi
slujitori mai devotaţi decât în rândul creştinilor. Fidelitatea lor politică nu putea
merge însă până la a se închina zeilor protectori ai împăratului şi a accepta
cultul geniului imperial. Ei refuzau astfel, să se alăture forţelor de sacralizare a
puterii politice a Imperiului. Acest refuz de a diviniza puterea politică, pe care
creştinii nu o puteau accepta, constituie lespedea funerară a loialismului lor
politic.
Împotriva acestei teologii politice, care-l definea pe suveran ca pe o fiinţă
chemată la îndumnezeire, moştenitor al unui om zeificat, inspirat de zei,
creştinii afirmă stăruitor că împăratul nu este decât un om a cărui autoritate
vine de la Dumnezeu. Astfel, ei definesc un anumit egalitarism. Ceea ce conferă
măreţie împăratului, este faptul de a înţelege că Îi este inferior lui Dumnezeu şi
răspunzător de poporul său în faţa Acestuia.
6
Biserica nu a opus niciodată Statului un refuz categoric, izvorât dintr-o
orientare mistică spre lumea de dincolo. Ba dimpotrivă, Biserica primară, dând
dovadă de un instinct politic foarte sigur şi călăuzită de lumina dumnezeiască, a
ştiut să găsească da-ul şi nu-ul potrivite; astfel, a putut să spună nu Statului
absolutist al Cezarilor despotici. Sfântul Ipolit ajunge chiar să considere Statul
roman, cu impresionanta sa unitate, drept o contrafacere diabolică a unităţii
Bisericii, a poporului de stăpâni pe care îl alcătuiesc creştinii.
Imperiul Roman s-a slujit de cultul Romei şi de împărat ca de un puternic
mijloc de guvernare, care-şi extindea eficacitatea până în cele mai îndepărtate
provincii şi menţinea astfel coeziunea între diferitele popoare. Chiar dacă a lăsat
Bisericii o anumită libertate, Statul nu a renunţat să intervină în evoluţia
acesteia. Intervenţia autorităţii politice era justificată fie prin apărarea ordinei
publice, fie prin garantarea drepturilor comunităţilor religioase.
Ajunsă în secolul al IV-lea, având în urma sa aproape trei secole de
istorie, Biserica a avut timpul necesar să-şi dezvolte organizarea, cu excepţia
monahismului, care se afla abia la început. Toate instituţiile sale fundamentale
au început să funcţioneze şi au ajuns aproape la maturitate. Biserica
sobornicească, catolică, Biserica universală, este constituită dintr-o serie de
comunităţi locale supuse autorităţii unui episcop: Biserica episcopală, iată
unitatea de bază a acestui ansamblu de credincioşi şi a clerului însuşi, cu o
organizare foarte ierarhizată – episcopi, preoţi, diaconi, ipodiaconi.
De acum două sisteme de organizare socială coexistă în acelaşi teritoriu
şi, ceea ce este şi mai important, sunt alcătuite din aceiaşi oameni. Ele se
recunosc una pe cealaltă şi încep să se şi ajute reciproc. Dar fiecare doreşte să-
şi păstreze prerogativele şi uneori priveşte prea de aproape domeniul învecinat.
De aproape un veac, creştinismul începuse să pătrundă adânc în societatea
romană, cucerind noi pături sociale, extinzându-se în ţinuturi noi şi astfel
subminând Imperiul din interior. Creştinismul devenise o forţă morală şi
socială. Imperiul nu reuşise nici să-l ţină în frâu, nici să-l elimine. Creştini se
7
întâlneau în aproape toate provinciile, în aproape toate clasele sociale şi în
aproape toate profesiile. Biserica avea o organizare caracteristică: legi liturgice,
autorităţi recunoscute, tribunale speciale, locuri de întrunire şi de cult, cimitire,
proprietăţi, precum şi o disciplină interioară. Toată această organizare
asociativă, creată în penumbra catacombelor, fie în timpul persecuţiilor, fie în
perioada de toleranţă, cuprindea nucleul unei forme sociale mai ample care se
dezvolta în interiorul Imperiului.
Ideea unui Imperiu unic, Patria romana, pentru întreaga creştinătate a
fost o concepţie teoretică şi practică care a căutat să îmbine universalitatea
Bisericii cu pretinsa universalitate a puterii politice. Pentru bizantini, problema
nu se punea în principiu ca o chestiune de raporturi între două „puteri” sau
două „ordini” juridice, ci ca un raport între oameni. Factorul uman era un
element personal, care făcea balanţa să se încline într-o parte sau în cealaltă.
Creştinismul nu a distrus lumea antică, ci a înlocuit-o. În faţa unei
societăţi senile, Biserica poseda vitalitatea întreprinzătoare a tinereţii. În faţa
unei civilizaţii erodate de propriile tare, ea era un tezaur de virtuţi. În faţa unei
conştiinţe frământate, care se îndoia de scop şi de mijloace, ea ştia unde se află
„Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Raporturile dintre Biserică şi Stat nu puteau fi marcate de docilitatea pe
care ar fi dorit-o oamenii politici. Astfel, două soluţii păreau a fi posibile:
absorbirea creştinismului sau respingerea lui, şi ambele aveau să fie încercate în
cursul secolului al IV-lea.
Începutul secolului al IV-lea avea să aducă una din cele mai importante
revoluţii pe care istoria Bisericii le-a cunoscut vreodată: ignorată sau
persecutată în perioada anterioară, ea îşi dobândeşte dintr-odată deplina libertate
şi în curând avea să beneficieze de favorurile stăpânirii, care-i va acorda cele
mai largi privilegii.
8
În afara Imperiului, creştinismul a cucerit ansamblul popoarelor
germanice, cu excepţia francilor şi a unei părţi a lombarzilor şi a vizigoţilor.
Creştinismul era deja recunoscut în Armenia.
La începutul secolului al IV-lea două instituţii coexistau pe acelaşi
teritoriu, de această dată formate din aceeaşi oameni. Ele se recunosc şi în
acelaşi timp îşi acordă un ajutor reciproc. Creştinismul pătrunde profund în
societatea română, câştigă noi clase sociale şi Imperiul se simte ameninţat din
interior. În realitate, această convertire rapidă este şi superficială şi va crea
multe probleme în privinţa vieţii morale şi a modalităţii de a interpreta doctrina
Bisericii. Oportunismul pătrunde în Biserică. Două soluţii păreau atunci
posibile: a absorbi creştinismul sau a-l respinge, soluţii care vor fi încercate
deopotrivă în acest secol.
După ani grei de persecuţii o nouă politică religioasă începe cu Maxenţiu.
Uzurpatorul care domnea la Roma între 28 oct. 306 şi 28 oct. 312 ar fi avut
meritul de a fi înaintemergătorul lui Constantin în privinţa acordării libertăţii
creştinismului. El ar fi fost primul binefăcător al creştinismului şi ar fi acordat
primul act de toleranţă. Intervenţia directă a lui Maxenţiu în comunitatea
creştină a Romei, măcinată de problema reintegrării apostaţilor, a pus capăt
conflictului. De asemenea, a fost primul împărat care a convocat un sinod
(Elvira, 309). Galeriu îi urmează cu un edict de toleranţă, din 30 aprilie 311.
Anii 311-313 au marcat o turnantă în politica imperială în privinţa
Bisericii, sfârşitul unei politici care a eşuat, nereuşindu-se lichidarea
creştinismului. Viziunea de la Pons Milvius, la 28 octombrie 312, creează
premizele unor discuţii la Milan, în februarie 313, pentru acordarea libertăţii
creştinismului. Constantin devine împăratul investit de Providenţă cu o înaltă
misiune, simţindu-se responsabil de mântuirea lumii, ca reprezentant al lui
Dumnezeu pe pământ.
Problema raporturilor dintre Constantin şi Biserică este foarte complexă.
Ele se situează pe planuri diferite. Mai întâi, pe plan politic, ia măsuri absolut
9
noi. Aduce la curte pe Osius de Cordoba şi pe Lactanţiu, ca profesori pentru
copiii săi. El intervine în problemele interne ale Bisericii, în dezbateri, prin
hotărâri autoritare, convoacă sinoade, etc. Exilându-l pe Sfântul Atanasie cel
Mare, a provocat primul conflict dintre Sacerdoţiu şi Imperiu.
Dacă vom crede afirmaţiilor din Vita Constantini, împăratul s-ar fi
considerat el însuşi ca un episcop, episcop al celor
din afară sau - episcop comun. În spiritul marelui pontificat
păgân, Constantin conducea cele două mari religii. Ne întrebăm dacă prin
expresiile episcop al celor din afară şi episcop comun Constantin sau Eusebiu
n-ar fi avut în vedere calitatea împăratului de Pontifex Maximus. Ca Pontifex
Maximus, Constantin s-a erijat, nu în teolog, ci în judecător al credinţei, apărând
doctrina creştină de orice schismă şi dorind realizarea unităţii Bisericii.
Împăratul îşi manifestă rolul de episcop al celor din afară convocând
sinoade şi ratificând hotărârile lor, stabilind cadrul legal al vieţii bisericeşti şi
asigurând misiunea Bisericii dincolo de graniţele Imperiului. El rămâne
apărătorul respectării hotărârilor sinodale, judecătorul suprem al respectării
acestora. Se ocupă de problema fixării datei Sfintelor Paşti şi aceasta, ca o
responsabilitate a calităţii sale de Pontifex Maximus de a fixa calendarul civil şi
religios şi a determina zilele de sărbătoare.
Teologia imperială a luat o nouă turnură odată cu episcopul de Cezareea
Palestinei, Eusebiu. În lucrările sale apologetice şi în diversele panegirice pe
care le pronunţă în prezenţa împăratului, el dezvoltă ideea unei evoluţii
providenţiale a umanităţii. Cultura elenistică şi subordinaţianismul său îl ajută
fără îndoială să elaboreze o teologie politică. El dezvoltă ideea unei unificări
politice a lumii mediteraneene ce va genera edificarea unităţii religioase a unui
imperiu devenit creştin. Această teorie este calificată drept cezaropapism şi
susţine un sistem politico-religios în care puterea politică şi cea religioasă sunt
reunite sub o singură autoritate, aceea a împăratului.
10
I. BISERICA ŞI STATUL ÎN PERIOADA PERSECUŢIILOR (SEC. I-III)
Preliminarii
Relaţiile dintre Biserică şi puterea politică în Imperiul Roman, şi mai
târziu în Imperiul Bizantin, în primele secole creştine, au făcut obiectul unor
cercetări istorice şi se bucură astăzi de o interesantă bibliografie. Aceste relaţii
au fost diferite în funcţie de epocă, de-a lungul veacurilor existând, de
asemenea, deosebiri între Răsăritul şi Apusul creştin. O bună cunoaştere a
acestor relaţii este îngreunată de obiectivitatea sau subiectivitatea de care au dat
întotdeauna dovadă izvoarele istorice. Raporturile dintre Biserică şi putere
conţin conflicte de conştiinţă, uneori latente, alteori manifeste.
Acest gen de conflict a avut după caz, fie o formă juridică, fie una
politică, dar în fond avem întotdeauna de a face cu un conflict de conştiinţă,
pentru că ceea ce se află în joc este personalitatea umană. În definitiv,
problemele omeneşti şi problemele de idei, sunt strâns legate, căci ideea nu
poate fi despărţită de evenimentul care o provoacă.
Pentru credincioşi, Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea
oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Întrupat, în Duhul Sfânt, precum şi
forma văzută a unei asocieri suprafireşti cu Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat, deoarece credincioşii alcătuiesc un singur trup al cărui Cap
este Hristos, într-o nouă viaţă, tainică, la care se fac cu adevărat părtaşi.
Tot aşa cum Iisus Hristos este persoană istorică, şi Biserica Sa este
istorică. Această Biserică, ieşită din mâinile lui Dumnezeu (Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească), încorporează toţi oamenii prin Botez, făcându-i
părtaşi la viaţa adevărată prin Sfânta Euharistie, curăţindu-i prin pocăinţă,
păstorindu-i prin ierarhie.
Pe de altă parte, Biserica depăşeşte toate societăţile umane, pentru că ea îl
consideră pe om nu doar ca pe o creatură raţională pur şi simplu, supusă unor
necesităţi şi unor interese strict temporale, ci în perspectiva scopului său
11
suprafiresc, către care trebuie să conveargă întreaga sa existenţă individuală şi
socială. Biserica se luptă pentru îndumnezeirea omului. De aceea, primii creştini
alcătuiau o lume aparte, neconsiderând cele pământeşti nici ca pe o finalitate,
nici ca pe un bun. Lumea profană le era străină şi chiar ostilă. Comunitatea
creştină putea fi considerată ca un stat în stat, chiar dacă nu urmărea nici un fel
de separare politică şi nu intenţiona, nici măcar în perspectivă, să constituie o
unitate politică distinctă.
Împotriva unei teologii politice care crea premiza zeificării suveranului,
creştinii nu au încetat a reaminti că împăratul nu este decât un om, a cărui putere
vine de la Dumnezeu. Lăsând în acelaşi timp o oarecare libertate Bisericii,
Statul nu va renunţa a interveni în evoluţia acesteia. Intervenţiile autorităţii
politice se justificau fie prin protecţia ordinii publice, fie prin garanţia
drepturilor comunităţilor religioase.
În toate epocile, puterea seculară a avut tendinţa să exercite o acţiune
directă în materie de religie, pentru a-şi afirma mai bine dominaţia. Prin putere,
se înţeleg forţele care conduceau Imperiul Roman, împăratul, Senatul,
guvernatorii provinciilor, în fapt un Stat esenţialmente păgân, care, de la Nero
(51-64) la Diocleţian (284-305), a dat dovadă de un păgânism agresiv.
Pentru Biserica primară, Statul rămâne un instrument secular considerat
ca fiind necesar vieţii sociale, în virtutea păcatului originar. Deci, avem, pe de o
parte, Statul, recunoscut ca o instituţie voită, cerută de structura Bisericii, care
nu se poate lipsi de protecţia acestuia, şi, pe de alta, Biserica, dorind să-şi
păstreze autonomia, poziţia, şi fiind, prin originea şi prin scopurile sale,
superioară Statului.
Nu este uşor de găsit o definiţie a Statului, ba este chiar greu de găsit una
cu care să fie toată lumea de acord. Definiţiile statului sunt nenumărate şi,
oricum, ele ţin de diversitatea punctelor de vedere la care se plasează autorii.
Din punct de vedere creştin, legitimitatea Statului se întemeiază pe o
conformare la voia Dumnezeului Unic, izvor al oricărei puteri în vederea binelui
12
comun, menirea Statului fiind de a promova binele general şi de a reprima răul
(Rom. 13). Acceptarea de către creştini a societăţii politice a Imperiului Roman,
se bazează pe faptul că aceasta era voia lui Dumnezeu. Imperiul Roman era
cadrul secular în care Dumnezeu a binevoit să se reveleze şi în care Fiul Său s-a
întrupat
Statul nu este de esenţă divină, dar întrucât corespunde ordinii voite de
Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care impune supunere din partea
tuturor. Sfinţii Părinţi ne învaţă că funcţiile naturale ale Statului sunt cele care
privesc asigurarea ordinii, unirii şi păcii. Creştinul este convins că autoritatea
politică va voi şi va şti să dea satisfacţie aspiraţiilor legitime de libertate
religioasă ale supuşilor loiali şi de un civism ireproşabil. Exigenţele Statului,
dacă rămân în limitele stabilite, nu pot deci părea câtuşi de puţin excesive
creştinului. Statul există în planul unei pedagogii divine în scopul de a educa
oamenii în respectul legii şi al dreptăţii.
I. 1. Epoca persecuţiilor
În timpul primelor decenii ale existenţei sale, creştinismul nu a fost
perturbat de autoritatea romană. Comunităţile sale erau prea neînsemnate
numeric pentru a suscita atenţia cercurilor oficiale. Este demn de remarcat
faptul că înainte de anul 90, documentele creştine nu manifestă nici un fel de
opoziţie faţă de Statul roman.
Sfântul Apostol Pavel întemeia existenţa şi activitatea ordinii politice pe
voia lui Dumnezeu, Creatorul neamului omenesc, şi sublinia că autoritatea care
se exercită în Stat este subordonată binelui general: „Voieşti, deci, să nu-ţi fie
frică de stăpânire ? Fă binele şi vei avea laudă de la ea” (Rom. 13, 3). Sfântul
Apostol Petru adresa şi el un apel comunităţilor din Asia Mică, spunând: „Daţi
tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat” (I Pt. 2,
17). Era o poziţie deliberat optimistă, fondată pe postulatul că Statul, care
posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul justiţiei şi păcii sociale. Cu
13
toate acestea, amândoi au fost aduşi în faţa împăraţilor şi a judecătorilor sub
acuzaţia capitală de a fi duşmani ai Statului.
Creştinismul primelor veacuri a rămas credincios concepţiei pauline cu
privire la realităţile politice, chiar şi atunci când Statul a devenit persecutor. În
orice caz, creştinii nu au pus niciodată în discuţie ordinea politică ca atare, nici
regimul imperial care o reprezenta în acel moment.
Este evident că în această perioadă problema nu se poate pune sub toate
aspectele, dat fiind faptul că ea a devenit de stringentă actualitate odată cu
libertatea acordată creştinismului (313), atunci când Biserica a trebuit să se
apere nu de ameninţarea împăraţilor persecutori, ci de protecţia imperială
atotstăpânitoare.
În perioada persecuţiilor (Nero-Diocleţian), creştinii au spus de cele mai
multe ori un NU categoric Statului roman persecutor, bazându-se pe faptul că
realitatea pe care ei o trăiesc şi în care cred – creştinismul – este o „ împărăţie
care nu este din lume aceasta”. (In. 18, 36) Apoi, ei ştiau bine că nu se poate da
Cezarului ceea ce I se cuvine doar lui Dumnezeu.
Persecuţiile au produs în creştini un sentiment general de neîncredere faţă
de Statul persecutor, văzut ca o încarnare a fiarei din cartea profetului Daniel (a
patra fiară, care are gheare de fier şi dinţi de bronz). Acest refuz al lor i-a
determinat pe păgâni, prieteni ai Statului, să-i considere pe creştini ca pe nişte
incapabili ai societăţii: „Voi ne consideraţi ca pe o turmă umană separară de
oameni”. (cf. Tertulian, Apologia 31, 3)
Un motiv mai profund de refuz îl găsim însă în politica Statului de
subordonarea a puterii religioase. Bazat pe moştenirea vechilor italici şi pe cea a
grecilor, Statul în frunte cu împăratul credea că îi este proprie şi absolut normală
putere de a dirija şi decide mersul vieţii religioase. În anul 12 î. Hr. împăratul
Octavian Augustus şi-a asumat titlul de pontifex maximus. De acum înainte
succesorii săi vor fi şi preoţi supremi ai religiei oficiale romane. Şi chiar dacă
acest titlul va fi mai târziu pur onorific, atitudinea creştină va rămâne
14
neschimbată, ei având un unic şi suprem Preot, ale cărui funcţii se actualizează
doar în clerul care-i conduce.
Într-un viitor apropiat, la prerogativele împăratului ca preot suprem se vor
adăuga cele venite din Orientul elenizat, prerogative cuprinse în ceea ce numim
cultul împăratului, cult prin care acesta era adorat ca sfânt şi salvator al
supuşilor săi. Acum el reprezenta puterea lui Dumnezeu pe pământ, fiind
identificat cu chiar cu zii înşişi. Identificarea lui Diocleţian cu zeul Jupiter a fost
ultima aberaţie a perioadei imperiale păgâne, în care religia avea un simplu rol
politic. Poziţia religioasă a creştinilor o putem rezuma în cuvintele: „Noi nu ne
rugăm împăratului ca unui dumnezeu; noi nu jurăm pe geniul (genius)
împăratului. Pentru că zeii sunt demoni, opere ale unui spirit contrar lui
Dumnezeu, cu care împărăţia lui Hristos este în luptă de la început, iar geniul
lui Cezar este un demon, un nimic în faţa puterii divine a lui Hristos, un nimic
însă periculos”. (Martiriul Sf. Policarp, VIII)
Părinţii Apostolici şi Apologeţii nu se opresc asupra problemelor
teoretice ale sprijinirii sau ale legitimităţii puterii politice (acest loialism politic
se exprimă, în particular, prin rugăciunea liturgică pentru Împărat şi lucrarea
publică), ci amintesc caracterul relativ şi trecător al tuturor împărăţiilor acestei
lumi, precum şi responsabilitatea ce revine tuturor conducătorilor la Judecata lui
Dumnezeu. Sfinţii Părinţi nu-şi făceau mari iluzii cu privire la eficacitatea
legilor omeneşti, ţinând seama cât de mare este viclenia oamenilor.
Clement Romanul şi Tertulian au scris pagini severe asupra acestui
subiect. Avocatul din Cartagina se întreba, cu indignare, la sfârşitul secolului al
II-lea: „ce poate însemna această autoritate a legilor omeneşti, dacă omul poate
să le ocolească, şi de cele mai multe ori, chiar să treacă nebăgată în seamă
vina, iar uneori să le înfrunte din îndrăzneală sau din necesitate ? … Noi însă,
care ne aflăm sub ochii lui Dumnezeu Care ştie toate şi ştim mai dinainte că
pedeapsa Lui este veşnică, suntem singurii care cu adevărat păzim nevinovăţia,
15
şi din convingere adâncă, şi din neputinţa de a ne ascunde …, noi ne temem de
Dumnezeu, iar nu de proconsul” (Apologeticum, LXV, 5-7).
Această atitudine de principiu n-o arată însă apologetul grec Iustin
Martirul şi Filosoful care, pe anul 150 a alcătuit o Apologie a creştinismului,
adresată împăratului Antoninus Pius şi fiului său, Marcus Aurelius, în care
apare pentru prima dată îndemnul clar al Mântuitorului: „Daţi Cezarului cele ce
sunt al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, după care se
precizează: „De aceea noi adorăm un singur Dumnezeu, dar pentru toate
celelalte vă slujim cu bucurie, recunoscându-vă împărat şi autoritate peste
oameni şi ne rugăm ca să se găsească în voi, în afară de puterea regală, un
discernământ înţelept”. (Apologia I, 17)
Secolul al III-lea ne prezintă aspecte noi, semnificative în privinţa
raporturilor dintre Statul păgân şi Biserica creştină. Comunităţile creştine erau
acum conştiente de creşterea forţei lor interioare, ca şi de caracterul universal
care le caracteriza. Biserica deşi se găsea încă în perioada persecuţiilor, începea
deja să-şi măsoare forţele cu Imperiul. Această creştere internă şi externă nu a
trecut neobservată în ochii statului păgân, care acum şi-a dat seama de faptul că
trebuie să ţină seama de aceste comunităţi şi şi-a revizuit poziţia faţă de ele.
Noua situaţie în care se găsea Biserica este foarte bine exprimată de Sfântul
Ciprian al Cartaginei, conform căruia împăratul Decius (249-251) ar fi primit
mai liniştit vestea că un uzurpator vrea să îi ia tronul, decât că a fost ales un nou
episcop la Roma. Aceste cuvinte evidenţiază un fapt, anume acela că împăratul
se temea de episcopul Romei.
După moartea lui Decius, sub împăratul Valerian (253-260) în serviciul
palatului imperial au intrat foarte mulţi creştini iar câţiva ani mai târziu
împăratul Galienus (260-268) a abrogat printr-un rescript toate decretele prin
care Decius confiscase bunurile Bisericii. Acest rescript a fost prima scrisoare
pe care un împărat păgân a scris-o unui episcop creştin.
16
La începutul acestui secol doar o singură voce a refuzat în mod radical
Statul roman, văzând în spatele acestuia puterea diavolului care-l susţine. Este
vorba despre Sf. Ipolit Romanul, pentru care Imperiul nu era altceva decât o
falsificare diabolică a poporului dreptcredincios, popor pe care Domnul îl adună
din orice limbă şi naţiune.
Cu totul alta era atitudinea teologilor alexandrini. Spre exemplu Clement
Alexandrinul era loial faţă de Statul păgân atunci când era vorba de plata
impozitelor, de serviciul militar sau atunci când recunoştea validitatea dreptului
roman. Iar dacă Statul persecută Biserica, aici trebuie văzută mâna Providenţei.
Ceea ce nu admitea Clement era cultul împăratului şi cultul idolatric promovat
de către Stat.
Origen a fost primul care a încercat să dea o fundamentare teoretică
raporturilor dintre Biserică şi Statul păgân. Bazându-se pe textul de la Rom. 13,
1 ş. u., el afirmă că puterea Imperiului Roman vine de la Dumnezeu, care i-a
încredinţat acestuia mai ales puterea juridică. Marele scriitor bisericesc afirma
că: „există două legi: una este legea firii, pe care a aşezat-o Dumnezeu,
cealaltă este legea scrisă pentru Stat. Este bine ca legea scrisă să nu se
contrazică cu Legea lui Dumnezeu, dar şi mai bine este ca cetăţenii să nu fie
tulburaţi de legi străine. Când legea firii, adică a lui Dumnezeu, pomeneşte,
altceva decât cea scrisă, să bagi de seamă dacă nu cumva îţi dictează raţiunea
să zici adio legilor scrise şi intenţiilor legiuitorilor şi să te predai lui Dumnezeu
ca legiuitor, să alegi a trăi după legea Cuvântului Său, chiar dacă ar trebui să
faci acest lucru cu preţul multor primejdii, a nesfârşite suferinţe, poate chiar a
morţii şi a dispreţului altora. Când lui Dumnezeu îi place altceva decât ceea ce
place unora din legile statelor – şi este cu putinţă să placă şi lui Dumnezeu şi
celor care preferă astfel de legi – nu are nici un rost să dispreţuieşti acele fapte
prin care omul se face plăcut Făcătorului tuturor şi să alegi pe acelea prin care
nu eşti plăcut lui Dumnezeu, dar eşti plăcut legilor, care de fapt nici nu sunt
legi, precum şi prietenilor acelor legi” (Contra lui Cels, V, 37) şi „Deci, noi
17
creştinii, care ştim că acea lege care din fire împărăţeşte peste toţi nu este
decât legea lui Dumnezeu, încercăm să trăim după ea, luându-ne adio de la
legile care nu sunt legi” (Contra lui Cels, V, 40). La întrebarea cum este posibil
ca o putere statală care provine de la Dumnezeu să combată credinţa şi religia
creştinilor, Origen era de părere că este vorba despre o folosire în sens rău a
darurilor divine iar cei ce deţin puterea vor trebui să dea socoteală în faţa lui
Dumnezeu pentru acest lucru. Providenţa permite persecuţiile iar apoi totul se
sfârşeşte cu un timp de pace. În general, creştinii se arătau loiali faţă de Stat,
respectând toate legile dar până la punctul la care acestea veneau în contradicţie
cu exigenţele creştine (cum ar fi de ex. cultul împăratului).
Autorul nostru vedea totuşi, în Imperiul Roman o putere investită cu o
misiune providenţială cu totul specială: unitatea care domnea în lumea civilă de
atunci şi pax romana au pregătit prin voinţa lui Dumnezeu, calea creştinismului.
În concluzie, Imperiul Roman păgân era în serviciul creştinismului, aşa cum şi
creştinii prin rugăciunile şi comportamentul lor civic ajută la conservarea şi
dăinuirea Statului roman.
La sfârşitul lucrării sale „Contra Celsum”, într-un limbaj care aminteşte
de lucrarea Fericitului Augustin „De civitate Dei”, Origen schiţează un portret
al cetăţii lui Dumnezeu de pe pământ şi din ceruri: „Creştinii aduc patriei lor un
serviciu mai mare decât ceilalţi oameni. Ei reprezintă un exemplu educativ şi
pentru ceilalţi cetăţeni, întrucât îi învaţă să fie fideli lui Dumnezeu, care este
deasupra Statului. Astfel, ei atrag pe concetăţenii lor spre o cetate cerească,
divină şi misterioasă, dacă au dus în această mică cetate pământească o viaţă
morală bună. S-ar putea spune acestor creştini: Curaj, tu ai fost fidel în micul
Stat, intră acum în marele Stat”. (VIII, 74)
Apologetul latin Tertulian era convins că Statul roman se află sub puterea
lui Dumnezeu iar împăratul este cu adevărat mare atunci când se subordonează
Lui. El afirma la cumpăna secolelor II-III că: „tocmai de aceea împăratul este
mare, pentru că este mai mic decât cerul, căci el însuşi este al Celui în puterea
18
căruia este şi cerul şi orice făptură. Prin El este împărat, prin cel ce a fost şi
om înainte de a fi împărat; de la El are putere, de la care a primit şi sufletul”
(Apologeticum, XXX, 3). Dat fiind faptul că Dumnezeul creştinilor este
Dumnezeu şi pentru împărat, creştinii trebuie să se roage pentru el şi chiar mai
mult trebuie să se roage pentru ca puterea Romei să nu slăbească.
Este interesant şi faptul că persecuţiile nu au trezit nici o reacţie violentă,
nici o revoltă, nici o rezistenţă organizată din partea creştinilor. Modul lor de a
rezista nu era, deci, decât refugierea în catacombe sau mărturisirea de credinţă
publică şi martiriul. Faţă de Imperiu ca unitate politico-religioasă, activitatea
creştinilor putea fi considerată ca un fel de anarhism social. Violenţa Bisericii
primare a fost de natură verbală; ea se traducea prin proorociri şi nu prin
comploturi.
Toate acestea demonstrează faptul că cu timpul a început să se contureze
o recunoaştere din ambele părţi o recunoaştere a existenţei şi activităţii Bisericii
şi a Statului. Trebuie menţionat totuşi că Biserica a rămas fermă pe poziţie în a
nu accepta anumit principii şi realităţi ale Imperiului: cultul împăratului şi
jertfele sângeroase din templele păgâne.
19
II. CULTUL ÎMPĂRATULUI
Cea mai gravă acuzaţie adusă creştinilor a fost provocată de refuzul
participării la cultul imperial. Devenind în scurt timp un stat multinaţional,
Imperiul roman făcea cu greu faţă tendinţelor centrifuge din provincii. Limba
latină, adusă prin intermediul administraţiei, prin negustori şi coloni nu putea urma
ritmul cuceririlor. Romanizarea era un proces lent şi adesea anevoios din cauza
refuzului multor popoare cucerite de a adopta limba şi obiceiul imperialilor.
Romanii nu se puteau impune doar prin cultură, deoarece nu aveau şanse într-un
orient capabil să dezvolte civilizaţii înfloritoare în Grecia, Asia Mică, Palestina sau
Egipt. Italicii aveau nevoie de un numitor comun, de o instituţie care alături de
armată, să fie prezentă şi respectată în toate provinciile. Cultul împăratului a
devenit soluţia salvatoare, care să ofere o minimă coeziune, un avanpost al
romanizării şi o dovadă de loialitate faţă de Statul roman. Această armă era
destinată în special Orientului, deoarece avea mari şanse de reuşită într-o lume în
care originea divină a conducătorului avea deja o tradiţie multimilenară. Romanii
erau însă reticenţi faţă de o asemenea practică şi cultul imperial a fost introdus
foarte greu în peninsulă. într-o primă fază aici a fost cinstit doar genius-ul
împăratului, distinct de persoana acestuia. Exista deja o veche tradiţie a cinstirii
unui genius în fiecare familie şi noul cult a reprezentat de fapt o extindere la nivel
imperial a acestei tradiţii.
Cultul împăratului a fost organizat treptat, ţinându-se cont de sensibilităţile şi
de mentalităţile diverselor popoare. Încă din perioada Republicii, în Răsărit,
reprezentanţii romani s-au bucurat de onoruri divine şi chiar Senatul a fost
divinizat sub numele de zeul Senat (theos synkletos). Deşi Iulius Caesar a fost
considerat divin, cel care a impus cu adevărat cultul imperial a fost Octavian
Augustus (31 î. Hr. - 14 d. Hr.), căruia i s-au ridicat chiar temple în Pergam,
Nicomidia, Efes şi Niceea. Sub influenţă orientală, împăratul a adoptat titlul de
20
pontifex maximus, considerându-se reprezentant al lui Jovis, fiind numit şi Zeus
Eleutherios Sebastos.
Această tradiţie a fost păstrată şi dezvoltată în mod diferit de cei care au
urmat la conducerea Statului, din calcule politice sau sub influenţa bolilor psihice.
Începând cu domnia lui Tiberiu (14-37) a fost introdusă şi practica apoteozei, a
divinizării împăratului după moarte. Octavian Augustus, Claudius (41-54),
Vespasian (69-79) şi Titus (79-81) au devenit zei post-mortem, practica
generalizându-se după apoteoza lui Nerva (96-98). Nero (54-68) era salutat în Egipt
ca un faraon, iar la Roma era asociat cu Apollo, Helios, Hercule sau Jupiter.
Domiţian (81-96), la rândul său, se considera dominus et deus. Traian (98-117) şi-a
divinizat familia încercând să introducă un cult dinastic şi a fost asociat zeului
soarelui, devenind un Helios Kosmokrator şi un mundus deorum. La Ancyra se
organizau ritualuri mistice, închinate lui Dionysos şi lui Hadrian (117-138). Familia
imperială a Severilor a fost considerată o casă divină - domus divina. Septimius
Severus (193-211) era asociat cu zeul Serapis, Claudius al II-lea Gothicus (268-270)
era reprezentat pe monede ţinând în mână fulgerul lui Jupiter, iar straniul împărat-
preot Heliogabal (218-222) se considera egal cu zeii. La rândul său, Aurelian (270-
275) era numit în documentele oficiale şi pe monede deus et dominus natus. Mai
târziu, în cadrul tetrarhiei, conducătorii deveneau divini chiar la investitură, ziua fiind
considerată o nouă naştere şi aniversată ca dies natalis.
În timp, cultul împăratului a fost riguros organizat, având propriile temple şi o
ierarhie a flaminilor bine structurată. Ceremoniile erau conduse de ierarhi, numiţi
sacerdos în Apus şi archierevs în Răsărit. Erau cinstiţi împăraţii apoteozaţi, iar în
provinciile estice chiar şi cei în viaţă, care primeau titluri caracteristice divinităţilor:
evergetes, benefactor, invictus sau soter. Aceste denumiri fuseseră, de fapt,
conferite şi conducătorilor preromani, trecerea fiind astfel naturală şi uşor
acceptată de popoarele cucerite. Diferenţele sunt evidente şi în plan lingvistic: în
timp ce în limba latină diferenţele dintre divus şi divinus erau evidente, în limba
greacă, folosită în Răsăritul elenizat, Qe“j era în mod obişnuit întrebuinţat atât
21
pentru zeii tradiţionali cât şi pentru împăraţii divinizaţi. Echivalentul lui divus,
Qeãoj, este foarte rar consemnat.
Întreaga populaţie a Imperiului s-a conformat acestui nou cult, de altfel
destul de formalist, mai puţin evreii, care se bucuraseră de un tratament special. Ei
constituiau însă un popor aparte, cu tradiţii speciale, în timp ce creştinii,
reprezentând diverse naţionalităţi ca şi structuri sociale, prin refuzul lor au
devenit o grupare anarhică, suspectă de crimen laesae majestatis. Ei nu acceptau
această condiţie considerată minimă, de loialitate faţă de Imperiu şi încăpăţânarea
lor era stranie chiar şi pentru Statul roman, cunoscut prin toleranţa şi sincretismul
său. Creştinii erau răspândiţi în special în provinciile din Răsărit şi refuzau să se
închine împăratului tocmai în această regiune, în care restul locuitorilor acceptau
cultul imperial cu mare uşurinţă. Mai mult, ei propovăduiau o nouă împărăţie
veşnică, ce urma să desfiinţeze toate celelalte State.
Conflictul era evident şi pedepsele nu au întârziat să apară. Scrierile primelor
trei secole surprind tensiunea dintre reprezentanţii Statului şi creştini, refuzul
categoric al acestora şi tentativele lor de justificare. Creştinii erau aduşi în temple
sau în faţa reprezentanţilor oficiali şi li se cerea să jure pe geniul împăratului, să se
închine sau să jertfească pentru acesta. Aceste practici sunt consemnate în mai
multe acte martirice. Proconsulul Asiei îi cere Sfântului Policarp: „Jură pe
soarta împăratului”. (Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, IX) iar
prefectul Romei, Rusticus, îi spunea Sfântului Iustin: „Mai întâi crede în zei şi
supune-te evlavioşilor împăraţi”. (Martiriul Sfinţilor mucenici, Iustin, Hariton,
Haris, Evelpist, Hierax Peon şi Liberian, II, 1) Prefectul Perennis îl sfătuia pe
Sfântul Apollonius: „Căieşte-te şi ascultă-mă, Apollonius şi jură pe soarta
domnului nostru, împăratul Comod”, (Martiriul Sfântului şi prea lăudatului
Apostol Apollonius, cel numit şi Sakkeas) iar Polemon, paznicul templului din
Smirna îl soma pe Sfântul Pioniu, zicându-i: „Jertfeşte, deci, cel puţin pentru
împărat”. (Martiriul Sfântului Pioniu, preotul, şi al celor dimpreună cu el, VIII,
4) Aceste formule pun în evidenţă faptul că jertfa dedicată împăratului
22
reprezenta o condiţie minimă dar obligatorie. Gravitatea refuzului era
accentuată şi de noile semnificaţii ale legăturii directe dintre împărat şi
popoarele credincioase. Adorarea conducătorului divin devenea echivalentă cu
respectul şi supunerea faţă de Roma.
Creştinii au încercat să evite conflictul cu autorităţile romane prin
înlocuirea cultului imperial cu rugăciunea creştină pentru conducători. În acelaşi
fel, evreii fuseseră scutiţi de jertfe de către Iulius Caesar şi aveau doar datoria
de a se ruga Dumnezeului lor pentru împăratul roman. Deşi relaţiile dintre
romani şi evrei erau tensionate în urma răscoalelor din anii 66-70 şi 132-135,
iudeii şi-au păstrat acest drept, confirmat şi de edictul împăratului Decius din
anul 249. Creştinii au încercat să obţină aceeaşi derogare şi se rugau pentru
împărat, rămânând astfel fideli şi învăţăturilor Noului Testament (Mt. 22, 21;
Rom. 13, 1, 7; I Tim 2, 1-2; Tit 3, 1; I Pt. 13, 17). Sfântul Clement Romanul
consemnează această practică în Epistola către Corinteni. El subliniază totodată
legitimitatea puterii romane, care este îngăduită de Dumnezeu: „Dă-ne
înţelegere şi pace [...] ca să ne supunem atotputernicului şi preasfântului Tău
nume, conducătorilor şi stăpânitorilor noştri de pe pământ. Tu, Stăpâne, le-ai
dat lor stăpânirea împărăţiei prin puterea Ta cea mare şi nespusă, pentru ca
noi, cunoscând slava şi cinstea dată lor de Tine, să ne supunem lor, întru nimic
împotrivindu-ne voinţei Tale. Dă-le lor Doamne, sănătate, pace, înţelegere,
bună rânduială ca să conducă fără piedică stăpânirea dată lor de Tine. Tu,
stăpâne, cerescule împărat al veacurilor, Cel Ce dai fiilor oamenilor slavă,
cinste şi stăpânire peste cele ce sunt pe pământ, Tu, Doamne, îndreptează
gândul lor spre ce este bun şi bineplăcut înaintea Ta, ca ei, conducând în pace
şi blândeţe şi cu cuvioşie stăpânirea dată lor de tine, să aibă parte de îndurarea
Ta”. (cap. LX, 4-LXI, 1-2) Se poate remarca totuşi contrastul dintre stăpânirea
efemeră a „conducătorilor de pe pământ” şi adevărata stăpânire a „Împăratului
veacurilor”, sursa adevărată a oricărei autorităţi. Deşi bine intenţionată, această
23
rugăciune nu putea fi agreată de conducătorii romani, care se considerau stăpânii
divini ai lumii.
Rugăciunile creştinilor pentru conducătorii păgâni sunt amintite şi de
actele martirice. Astfel, Sfântul Apollonius îi răspundea prefectului Perennis: „De
aceea, în fiecare zi, ne rugăm lui Dumnezeu Care locuieşte în ceruri după porunca
cea dreaptă, pentru Comod, cel ce împărăţeşte în lumea aceasta, bine ştiind că
nu de la vreun oarecare altul domneşte pe pământ, ci, cum am spus, numai din
voinţa nebiruitului Dumnezeu, Care cuprinde toate”. (Martiriul Sfântului şi prea
lăudatului Apostol Appolonius, cel numit şi Sakkeas) Textul cuprinde însă aceeaşi
imagine antitetică a unui împărat roman efemer, care depinde în mod direct de un
conducător net superior. Această atitudine nu putea fi tolerată de Imperiu într-o
perioadă în care Commodus (180-192) considera că are o origine divină, adoptând
epitetul mithraic, „invictus”. Mai mult, Apollonius atacă practica apoteozei şi
accentuează ideea morţii împăraţilor consideraţi divini: „Vreau să ştii, Perennis, că
Dumnezeu a rânduit o moarte pentru împăraţi şi senatori, pentru cei cu multă
putere, pentru bogaţi şi săraci”. (Ibidem) Actul martiric pune în evidenţă şi
diferenţa dintre „cinstirea” datorată împăratului şi „adorarea” cuvenită doar lui
Dumnezeu: „Pe lângă acestea (ne-a învăţat) să ne supunem legii date de El, să
cinstim pe împărat; să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor”. (Ibidem)
Esenţială pentru creştini, această diferenţă era greu percepută în lumea păgână şi
poziţia martirilor, motivată exclusiv religios, a primit inevitabil valenţe politice.
Apologeţii consemnează, de asemenea, modul în care adepţii noii religii
justificau respingerea cultului imperial. Astfel, Sfântul Iustin Martirul condamna în
prima sa apologie apoteoza împăraţilor: „Şi ce vom mai spune despre împăraţii
care mor la voi şi pe care pretindeţi să-i faceţi nemuritori, aducând de faţă pe
cineva, care să spună sub stare de jurământ, că a văzut pe cezarul, care ardea pe
rug, ridicându-se din foc la cer ?” (Apologia întâi în favoarea creştinilor, către
Antoninus Pius, cap. XXI)
24
Ideea este întărită şi prin înscrierea împăraţilor în ritmul firesc al legilor
naturale. Moartea lor este comună de fapt tuturor celorlalţi oameni, care nu sunt
divinizaţi: „Priviţi la săvârşirea din viaţă a fiecăruia dintre împăraţii care au
fost: ei au murit prin moartea care este comună tuturor”. (Ibidem, XVIII)
Apoteoza era asociată cu idolatria, pentru creştini fiind imposibil să se închine
unor statui obişnuite, ridicate în cinstea unor împăraţi incineraţi: „Şi atunci
când împăraţii voştri mor, voi le aşezaţi chipurile pe un astfel de soclu şi prin
inscripţii îi numiţi zei”. (Ibidem, LVI)
Sfântul Iustin a încercat să explice totuşi atitudinea creştinilor şi
apartenenţa lor la o altă împărăţie: „Iar voi, auzind că noi aşteptăm o împărăţie,
aţi înţeles că noi vorbim ... despre o împărăţie omenească, în timp ce noi
vorbim despre o împărăţie împreună cu Dumnezeu. Se întâmplă ca şi atunci
când, cercetaţi fiind de către voi, noi mărturisim că suntem creştini, deşi
cunoaştem că pedeapsa celui ce mărturiseşte aceasta este moartea. Dacă noi
am aştepta o împărăţie omenească, am tăgădui, ca să nu fim ucişi şi am încerca
să ne ascundem, ca să obţinem cele aşteptate”. (Ibidem, XI) Era greu de crezut
însă, că o asemenea justificare putea fi înţeleasă de un roman. Creştinii erau
acuzaţi tocmai pentru întâlnirile lor secrete şi nocturne, iar ideea unei împărăţii
dumnezeieşti nu avea rezonanţă într-o lume păgână. Sfântul Iustin adresa
apologia împăratului Antoninus Pius (138-161) într-o perioadă în care pax
romana era serios ameninţată de evenimente ce prevesteau instabilitatea care a
urmat domniei lui Marcus Aurelius (161-180). În lumea barbară aveau loc
masive mişcări de populaţii, care se concentrau în apropierea limes-ului roman,
în timp ce răscoalele zguduiau Britannia, Mauretania şi Palestina. În această
perioadă, o religie care îşi izola adepţii de restul societăţii, respingând
autoritatea imperială, nu putea fi binevenită.
Sfântul Iustin încearcă, de asemenea, să justifice respingerea cultului
imperial prin substituirea lui cu rugăciunea creştină pentru conducători: „Pentru
aceasta noi ne închinăm numai lui Dumnezeu, iar vouă, pe lângă toate
25
celelalte, bucurându-ne slujim, mărturisind că voi sunteţi împăraţii şi
conducătorii oamenilor şi ne rugăm ca, dimpreună cu puterea împărătească,
să arătaţi că aveţi o judecată înţeleaptă”. (Apologia I, XVII) Autorul încearcă
să facă astfel o distincţie între „închinare” (prosk⁄nhsij) şi „slujire”
(ÿphröthsij), distincţie greu perceptibilă într-un Stat în care împăratul se
numea „dominus et deus”.
Aceeaşi distincţie între închinarea adusă lui Dumnezeu şi cinstirea
împăratului este făcută şi de Teofil al Antiohiei: „Nu mă închin lui [împăratului],
pentru că Dumnezeu n-a rânduit ca oamenii să se închine împăratului, ci să-l
cinstească cu cinstea legiuită. Împăratul nu este Dumnezeu, ci om, rânduit de
Dumnezeu nu pentru a i se închina lui oamenii, ci pentru a judeca cu dreptate.
După cum lui i s-a încredinţat de Dumnezeu demnitatea de împărat, iar împăratul
nu vrea ca cei care sunt sub stăpânirea lui să se numească împăraţi, fiindcă
numele de împărat este al lui şi nu-i îngăduit altuia să-l poarte, tot aşa nu este
îngăduit să te închini altuia decât numai lui Dumnezeu”. (Trei cărţi către Autolic,
I, XI) Putem remarca în acest caz recunoaşterea creştină a autorităţii imperiale:
deşi păgân, împăratul roman era „rânduit de Dumnezeu”. Teofil subliniază astfel o
idee prezentă şi în Noul Testament, idee care va sta mai târziu la baza simfoniei
bizantine. Împăratul nu era considerat o întruchipare a forţelor răului, puterea sa
fiind acceptată de Dumnezeu, însă rolul său era bine determinat: trebuie să „judece
cu dreptate”. Poziţia lui Teofil este tranşantă: deşi are dreptul să conducă, împăratul
rămâne un om şi poartă un titlu care de drept se cuvine doar lui Dumnezeu. Această
„desconsiderare” a conducătorului divin putea fi considerată însă periculoasă într-o
perioadă în care invaziile barbare străpunseseră limesul până la sud de Alpi şi
parţii atacau Orientul. Deşi legitimează stăpânirea romană, afirmaţia lui Teofil nu
putea fi acceptată într-un imperiu în care cultul împăratului era considerat simbol
al loialităţii. Autorul celor „Trei cărţi către Autolic” a încercat să sugereze, de
asemenea, ideea înlocuirii acestui cult cu rugăciunea creştină pentru conducători:
„Voi cinsti, deci, mai mult pe împărat, nu când mă închin lui, ci când mă rog
26
pentru el. Mă închin lui Dumnezeu, Dumnezeului care este de fapt şi cu
adevărat Dumnezeu, ştiind că împăratul de Dumnezeu a fost rânduit”. (Ibidem)
În „Solie în favoarea creştinilor”, Atenagora a încercat să pună în evidenţă
loialitatea adepţilor noii religii. Putem remarca tonul protocolar şi respectul pe care
creştinul Atenagora îl acordă împăraţilor romani chiar prin formula de adresare,
care cuprinde titlurile acordate lui Marcus Aurelius şi lui Comodus: „Către
împăraţii Marcus Aurelius Antoninul şi Lucius Verus Commodus, biruitori ai
armenilor şi ai sarmaţilor, dar care mai presus de toate sunt filosofi”. (cap. I)
Potrivit lui Atenagora, creştinii îl cinstesc pe împărat respingând însă un
cult inutil, îndeplinit formal de alţi locuitori ai Imperiului. Autorul „Soliei” consideră
că rugăciunile creştinilor ar fi de folos Imperiului într-o perioadă de criză, fiind mai
importante decât sacrificiile săvârşite din obligaţie de alţi supuşi: „Şi atunci,
spuneţi voi înşivă, ce alţi supuşi merită mai mult să fie ascultaţi decât noi, care
înălţăm rugăciuni pentru stăpânirea voastră, pentru ca din tată în fiu să vă facă
părtaşi, pe bună dreptate, de puterea conducerii şi ca această putere să crească şi
să se întindă tot mai mult asupra multora ? Căci ar fi în avantajul vostru dacă şi
noi, creştinii, am petrece viaţă senină şi paşnică şi dacă am ajunge să ne împlinim
liber îndatoririle noastre”. (Ibidem, XXXVII) Putem remarca aceeaşi idee a
legitimităţii conducerii imperiale şi mai mult, justificarea conducerii dinastiei
Antoninilor. De asemenea, ideea legăturii dintre prosperitatea Imperiului şi
rugăciunile creştine, prezentă în scrierea lui Atenagora, va deveni element
constitutiv al simfoniei constantiniene.
Ca şi ceilalţi apologeţi, Tertulian a încercat să explice respingerea jertfelor
dedicate împăratului, prin absenţa jertfelor din viaţa de zi cu zi a creştinilor. În
timp ce păgânii aduceau jertfe în mod regulat, public, în cadrul diverselor
evenimente sociale, dar şi în familie, creştinii respingeau aceste tradiţii. Ei nu
refuzau doar jertfele cultului imperial, ci şi jertfele care potrivit cultului păgân le-ar
fi fost de folos în viaţa privată. Nu era vorba de un refuz îndreptat împotriva
împăratului, ci contra idolatriei: „Nu vă închinaţi la zei, ziceţi voi şi nu aduceţi
27
înaintea împăratului sacrificii. Ca urmare, noi nu aducem sacrificii pentru alţii
pentru motivul că nu sacrificăm nici pentru noi înşine, pentru că nu ne închinăm
la zei. De aceea suntem învinuiţi de sacrilegiu şi de lezarea majestăţii
imperiale”. (Apologeticum, X, 1)
Apologetul latin susţine că prin respingerea jertfelor inutile, creştinii îşi
respectă împăraţii mai mult decât păgânii, care îi consideră dependenţi de statuile
neînsufleţite ale zeilor. De asemenea, numindu-i pe împăraţi zei, creştinii şi-ar
desconsidera de fapt conducătorii deoarece păgânii participă la cultul imperial din
interes sau de teamă fără să fie convinşi de divinitatea hilară a cezarilor. În această
situaţie, sinceritatea creştină ar trebui, de fapt, apreciată şi nu persecutată.
Tertulian subliniază totodată incompatibilitatea celor două calităţi asumate de
conducătorii romani, imperiul şi divinitatea: „Deci nu voi numi pe împărat
Dumnezeu, fiindcă nu ştiu să mint, fiindcă nu îndrăznesc să râd de el şi fiindcă el
însuşi nu vrea să fie numit Dumnezeu. Dacă este om, este în interesul lui ca om să
fie mai prejos de Dumnezeu. Să-i fie destul că este numit împărat; căci mare este şi
acest nume ca unul care îi este dat de Dumnezeu. Cel care spune că este Dumnezeu,
de fapt spune că nu este împărat; căci nu poate fi împărat fără să fie om”.
(Ibidem, XXXIII, 3) Recunoscând autoritatea pământească a împăraţilor,
apologetul pune însă în evidenţă faptul că ei rămân totuşi oameni, care nu îşi pot
depăşi condiţia şi nu pot domina lumea spirituală: „În sfârşit, să încerce
împăratul a birui cerul în luptă şi învins să-1 târască în triumful său, să încerce
a trimite gărzi în cer şi a-l impune la impozite: nu poate. Tocmai de aceea
împăratul este mare, pentru că este mai mic decât cerul, căci el însuşi este al
Celui în puterea căruia este şi cerul şi orice făptură. Prin el este împărat, prin
cel ce a fost şi om înainte de a fi fost împărat; de la El are putere de la care a
primit şi sufletul”. (Ibidem, XXX, 3)
Dacă potrivit lui Teofil creştinii se puteau ruga pentru sănătatea
împăratului, iar potrivit lui Atenagora ei puteau sprijini prin rugăciuni
stăpânirea romană şi dăinuirea dinastiei Antoninilor, Tertulian identifică mai
28
multe avantaje pe care împăratul le putea obţine prin rugăciunea celor
persecutaţi: „Totdeauna ne rugăm pentru împăraţii noştri să aibă viaţă lungă,
domnie statornică, siguranţă în palat, armată puternică, senat credincios,
popor cinstit, supuşi liniştiţi, tot ce poate dori un om ca şi un împărat”. (Ibidem,
XXX, 4)
Într-adevăr, împăraţii romani nu se bucurau de aceste elemente de
siguranţă. Tertulian a trăit într-o perioadă de criză profundă a Imperiului,
zguduit de revolte, războaie civile şi domnii de scurtă durată, în ultima jumătate
a secolului al III-lea. În această perioadă, senatorii erau adesea implicaţi în
asasinarea împăraţilor şi în promovarea contracandidaţilor, Imperiul era zguduit
de revolte sociale şi barbarii făceau presiuni asupra limes-ului.
În acest context, Tertulian susţinea că rugăciunea creştină reprezintă adevărata
soluţie pentru rezolvarea crizei şi doar Dumnezeul creştinilor putea să-i ajute cu
adevărat pe împăraţi. În timp ce păgânii credeau că zeii pedepsesc Imperiul
datorită „ateismului” creştin, în „Apologeticum”, rugăciunea creştină este
considerată adevăratul antidot al problemelor romane.
Cultul împăratului constituia, de fapt, cauza nenorocirilor abătute peste
Imperiu deoarece divinizarea unui om reprezintă o ofensă adusă adevăratului
Dumnezeu: „Cu atât mai mult împăratul nu trebuie numit zeu, căci se poate cădea
într-o închinare nu numai foarte ruşinoasă, ci chiar primejdioasă. Dacă având
împărat numeşti aşa pe un altul, oare nu-ţi atragi mânia, puternică şi
neînduplecată celui care îţi este împărat, mânia de care trebuie să se teamă chiar
şi cel numit de tine împărat ? Fii credincios faţă de Dumnezeu, dacă vrei ca şi El
să fie binevoitor faţă de împărat. Încetează de a crede că mai poate exista un alt
zeu şi nu mai socoti zeu pe unul care are el însuşi nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu”. (Ibidem XXXIV, 3)
Potrivit lui Tertulian, creştinii se numără printre puţinii supuşi care sunt
sinceri în relaţia cu împăratul roman. În timp ce păgânii îşi venerează împăratul
dar îl ucid când sunt nemulţumiţi, creştinii au o atitudine constantă: „Dar atunci de
29
unde au ieşit un Cassius,3 un Niger,4 un Albinus5 ? De unde aceia care îşi omoară
împăratul între doi lauri ? De unde cei ce fac exerciţii în palestre pentru a-l strânge
de gât ? De unde cei ce năvălesc în palate cu armele în mâini ? … Aceştia dacă nu
mă înşel au fost dintre romani, nu dintre creştini”. (XXXV, 9)
Garanţia cea mai bună pentru loialitatea creştinilor este comportamentul lor
moral şi atitudinea pe care o au faţă de toţi oamenii, indiferent de categoria
socială sau politică din care fac parte. Adepţii noii religii pot fi de fapt cetăţenii de
încredere ai împăratului deoarece se supun nu din teamă sau din interes ci pentru a
respecta o poruncă divină: „De bună seamă, iubirea, veneraţia şi credinţa faţă de
împăraţi nu constau în astfel de manifestaţii, prin care şi duşmănia îşi poate mai
bine ascunde trădarea, ci mai degrabă în acea conduită pe care divinitatea ne-o
porunceşte s-o avem faţă de împărat ca şi faţă de toată lumea cealaltă ... Suntem
aceiaşi faţă de împăraţi, ca şi faţă de aproapele nostru. Căci a voi răul, a-1 face, a
vorbi de rău, a gândi rău de cineva ne este deopotrivă oprit”. (XXXVI, 2, 4)
Participând la un complot împotriva împăratului, creştinii ar nesocoti providenţa
divină, care a încredinţat Imperiul unei persoane alese: „Noi respectăm în împăraţi
judecata lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ei în fruntea neamurilor. Ştim că în ei
există ceea ce a voit Dumnezeu să fie şi tocmai de aceea vrem să fie şi în bunăstare
ceea ce a voit Dumnezeu şi ţinem aceasta drept un mare jurământ”. (XXXII, 2,
3)
Contemporan cu Tertulian, Minucius Felix a fost martor la evenimentele
tragice ce au zguduit Imperiul. El a adoptat o atitudine critică faţă de împăraţii
romani, care, deşi au fost divinizaţi au rămas la fel de slabi şi de imorali, fiind
înlăturaţi din cauza ambiţiilor lor pământeşti şi chiar ucişi: „Ce vă înşeală pe voi este
faptul că cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu dobândesc bogăţii, onoruri şi putere. 3 TERTULIAN se referea, probabil, la unul din asasinii lui Iulius CEZAR, pretorul Gaius CASSIUS. Acesta a fost învins în anul 42 î. Hr. de trupele conduse de Octavian şi Marcus ANTONIUS, după care s-a sinucis. 4 Gaius Iustus Pescennius NIGER a fost contracandidatul lui Septimius SEVERUS la conducerea Imperiului. El a fost susţinut de legiunile din Siria, de parţi şi de armeni. Înfrânt la Cyzic, Niceea şi Issos, a fost capturat şi decapitat, cf. Eugen CIZEK, op. cit., p. 417.5 Clodius ALBINUS, un alt contracandidat al lui Septimius SEVERUS, susţinut de trupele din Britannia, Hispania şi Gallia, a primit titlul de Caesar, dar a fost înfrânt şi ucis în anul 197 de către Severus, la Lugdunum, cf. Eugen CIZEK, op. cit., p. 418.
30
Păcătoşii, cu cât se ridică mai sus, cu atât vor cădea mai la fund. Aceştia se îngraşă
pentru judecata din urmă aşa cum se îngraşă şi se încoronează animalele pentru
jertfă. Unii se ridică la conducerea statelor numai ca să abuzeze de puterea fără
margini asupra oamenilor decăzuţi [...] Eşti rege ? Eşti tot atât de temător, pe cât
de temut şi cu toate că însoţit mereu de mare suită, în primejdie rămâi totuşi
singur ... Te făleşti cu fasciile şi purpura ? A străluci în purpură şi a fi
întunecat la minte e o rătăcire deşartă a omului şi un cult zadarnic al
divinităţii”. (Dialogul cu Octavius, XXXVII, 7, 9, 10)
Ideea este susţinută şi de Sfântul Ciprian, care pune în evidenţă
contradicţia dintre divinitatea împăraţilor şi slăbiciunile lor omeneşti: „Sau crezi
că le este asigurată lipsa de griji a celor care având ca temei al puterii
panglicile onorurilor şi vaste bogăţii, strălucesc în splendoarea palatului
imperial, înconjuraţi de gărzi care veghează înarmate ? Dar teama aici e mai
mare decât în altă parte. Cel ce este temut la fel trebuie să se şi teamă. Nici
puterea supremă nu e lipsită de primejdii, chiar dacă este înconjurată de o
ceată numeroasă de slujitori şi caută să fie pusă în siguranţă din toate părţile”.
(Către Donatus, XIII)
Origen a atacat la rândul său practica divinizării împăraţilor. Asemenea
celorlalţi scriitori, el face distincţia între „închinare” (proskunöw) şi
„adorare” (latre⁄w) şi consideră că păgânii respectă cultul imperial din
constrângere şi nu din convingere: „Una este să te închini cuiva şi altceva este
să îl adori. Te poţi închina prin constrângere, ca unii curteni care se prefac că
se prosternează ca în faţa idolilor, când văd că regele este mândru, cu toate că
n-au nici o afecţiune pentru el în inima lor, dar ca să arate că-1 slujesc, îl
înconjoară cu o mare afecţiune şi cu atenţie. Cuvântul divin interzice şi una şi
alta: el nu trebuie să fie servit cu devoţiune, dar nici să fie adorat prin gest”.
(Omilii la cartea Ieşirii, omilia a VIII-a, cap. IV) Origen este conştient însă şi de
riscurile la care se expun creştinii refuzând condiţiile impuse de Statul roman:
„Să ştim totuşi că hotărârea de a observa această poruncă, de a respinge pe toţi
31
ceilalţi dumnezei şi domni, pentru a nu recunoaşte decât pe unicul Dumnezeu şi
Domn, înseamnă să declari război [...] tuturor celorlalţi”.
Scriitorul alexandrin surprinde însă şi un aspect pozitiv al stăpânirii
romane: întinderea Imperiului şi căile de comunicaţie sigure facilitau
răspândirea creştinismului. Împăratul contribuia indirect la transmiterea
mesajului lui Hristos în întreaga lume „civilizată”: „E sigur că Iisus S-a născut
pe vremea împăratului August, care, prin puterea lui, a adunat [...] sub o
singură stăpânire pe cei mai mulţi din oamenii pământului. Dacă ar fi fost pe
atunci mai multe împărăţii ar fi fost o piedică în calea răspândirii învăţăturii
lui Iisus peste tot pământul”. Ritmul cuceririlor romane consona astfel cu
aspiraţia de universalitate a Bisericii Creştine. Origen sugera indirect acceptarea
Statului roman şi scriitorii veacului al IV-lea au reluat această idee, prezentând
avantajele răspândirii creştinismului într-un Stat capabil să ofere un cadru stabil
vieţii religioase. Totodată, Origen considera că adepţii noii religii pot fi cetăţeni
loiali Statului şi împăratului dacă sunt lăsaţi să trăiască potrivit învăţăturilor şi
tradiţiilor proprii. Dacă însă poruncile şi legile conducătorilor politici intră în
contradicţie cu mesajul Evangheliei, creştinii devin nesupuşi.
Asemenea celorlalţi scriitori creştini contemporani, Origen nu se fereşte
însă să exprime şi sentimentele mesianice care animau comunităţile creştine,
deşi ideea unei noi împărăţii irita administraţia imperială: „În acelaşi timp,
împărăţia lui Dumnezeu, pe care noi o propovăduim mereu în cuvântările
noastre şi în scrierile noastre, noi o dorim şi vrem să fie în aşa fel încât să avem
ca rege numai pe Dumnezeu şi să ne împărtăşim toţi de împărăţia lui Dumnezeu”.
În relaţia cu puterea imperială, scriitorul alexandrin recomandă evitarea
extremelor: atât servilismul cât şi dorinţa unor creştini de a deveni cu orice preţ
martiri: „Desigur că de favorul şi bunăvoinţa oamenilor şi chiar a regilor, noi
creştinii nu ne prea sinchisim, nu numai pentru că acestea au fost dobândite prin
ucideri, desfrânări şi cruzimi, ci şi pentru că ele au fost câştigate cu preţul unei
nelegiuiri faţă de Dumnezeul Cel Atotputernic [...] Cu toate acestea, noi nu ne
32
împotrivim cu nimic legii şi Cuvântului lui Dumnezeu, căci «nu suntem atât de
nebuni să aţâţăm împotriva noastră mânia împăratului şi a prinţului, provocând şi
atrăgând asupra noastră bătăi, chinuri şi chiar moartea»”.
Autorul explică şi refuzul creştinilor de a jura pe destinul împăratului,
asociind acest gest cu idolatria. Creştinii acceptă stăpânirea romană şi reprezentantul
ei legitim, dar consideră inutile şi ineficiente ceremoniile cultului imperial:
„Totuşi, noi, creştinii, nu jurăm pe destinul împăratului, nici pe al altei fiinţe
socotite zeu, căci, într-adevăr [...] fericirea, soarta ori destinul nu sunt decât nişte
expresii pentru desfăşurarea nesigură a evenimentelor. De aceea, noi nu jurăm pe
ceva ce nu există şi nu are putere efectivă, căci nu vrem să folosim puterea
jurământului în scopuri interzise. Potrivit cugetării unor autori, a jura pe norocul
împăratului Romei însemnează să juri pe demonul lui, ceea ce înseamnă că ceea
ce numim fericirea împăratului nu este altceva decât un demon. [...] Noi mai curând
murim decât să jurăm pe un demon necurat şi nelegiuit”. În acest caz, Origen atacă
în mod direct tradiţiile romane legate de cinstirea geniului familiei şi, prin extensie,
a geniului imperial. După cum am precizat, împăraţii au recurs la această variantă a
cultului imperial în special în partea vestică a Imperiului, reticentă la divinizarea
conducătorilor. Deşi jurământul sau cinstirea geniului imperial reprezenta un
compromis mai puţin vinovat decât divinizarea propriu zisă de tip oriental, practica
rămânea totuşi inacceptabilă din punct de vedere creştin.
Deşi creştinii erau acuzaţi pentru nenorocirile abătute asupra Imperiului,
Origen susţine asemenea scriitorilor creştini contemporani, că eşecurile politicii
romane se datorează de fapt idolatriei. Împăratul nu poate fi ocrotit de zei, ci doar de
adevăratul Dumnezeu şi de fapt, doar creştinismul poate salva lumea romană.
Pentru a-şi susţine afirmaţiile, autorul face o referire şi la moartea tragică a unui
împărat persecutor: în anul 251, împăratul Decius, cel care a lansat prima
persecuţie generală, era ucis la Abrittus de goţii conduşi de Kniva. Evenimentul
a avut un impact deosebit asupra contemporanilor, deoarece pentru prima oară
în istorie, un împărat roman era ucis de barbari. „ … nu-i cu putinţă ca un
33
împărat să ne pedepsească dacă spunem că nu fiul lui Hronos cel viclean este
cel care l-a ocrotit să domnească, ci Cel care întronează şi detronează pe
împăraţi [...] Dacă ar asculta acest lucru, atunci regele n-ar mai ajunge pe
mâinile celor mai sălbatici şi mai fioroşi barbari.”
III. BISERICA ŞI STATUL ÎN EPOCA CONSTANTINIANĂ
34
A existat o modă generală printre istorici de a-l descrie pe Constantin
drept un politician viclean, care a înţeles că o alianţă cu creştinii ar fi în
beneficiul cauzei imperiale. În orice caz, această problemă se bazează pe
convingerile religioase ale celor în cauză.
Imperiul Roman avea, cu siguranţă, o mulţime de probleme, politice,
sociale, militare, economice, toate create de lipsa de speranţă şi de frică.
Împăraţii, au căutat de multă vreme o forţă morală, care să-i unească şi să-i
inspire pe supuşii lor şi în acest sens cea mai bună soluţie s-a dovedit a fi
creştinismul.
În anul 313 când creştinismul a dobândit un statut legal, creştinii numărau
1/7 din populaţia Imperiului, în plus ei erau foarte slab reprezentaţi în armată,
care era principala sursă de putere a împăratului.
Constantin şi-a închipuit, pentru un timp, că credinţa sa în zeul Soare ar
putea fi combinată cu creştinismul, deoarece creştinii au folosit soarele ca un
simbol al luminii eterne venită de la Dumnezeu.
Creştinii deşi erau bine organizaţi comparativ cu celelalte culte sau religii,
dar erau divizaţi de schime, erezii şi dispute de orgolii. Era foarte greu să
controlezi o părere opusă (erezie), dacă nu exista o uniformitate teologică, o
învăţătură de credinţă clar exprimată. La fel, era greu să controlezi schisma dacă
nu existau sancţiuni legale în acest sens decât, excomunicarea.
Principalele scaune episcopale: - Roma (Sf. Petru)
-Antiohia (Sf. Petru)
- Alexandria (Sf. Marcu)
- Cartagina (Africa de Nord), care căuta
să-şi menţină independenţa faţă de Roma
Imediat ce a dat liberate de cult creştinilor, Constantin s-a şi văzut
implicat în disputele lor. Primele controverse au apărut în Africa şi în Egipt:
35
Apoi, după persecuţia lui Decius, un preot roman Novaţian s-a pus în
fruntea unei grupări care refuza comuniunea cu cei reveniţi la creştinism după
ce au apostaziat, chiar dacă aceştia îşi recunoscuseră greşeala. Ei nu au dispărut
(schima novaţiană)
În timpul persecuţiei lui Diocleţian a izbucnit o ceartă între episcopii
egipteni Petru al Alexandriei şi Meletie de Lycopolis, în momentul în care cel
dintâi a propus pedepse uşoare pentru creştinii care au acceptat să aducă jertfe
în templele (fiind ameninţaţi cu moartea, torturaţi sau aruncaţi în închisoare).
Acest fapt a întâmpinat opoziţie lui Meletie care nu a acceptat acest fapt iar
după moartea martirică a lui Petru (312), meletienii nu au vrut să-l recunoască
pe urmaşul acestuia, Alexandru (schisma meletiană). Meletienii se aflau doar în
Egipt şi, se pare, au trecut câţiva ani buni până să afle împăratul de ei.
În Africa de Nord, autorităţile păgâne au cerut creştinilor să le fie predate
cărţile sfinte ale acestora; unii episcopi s-au supus pentru a-şi salva comunităţile
(traditores), dar a apărut totuşi, o grupare extremistă, rigoristă, care a căutat să
iasă din comuniunea cu aceştia. Când în anul 311, Caecilian a fost ales episcop
al Cartaginei, aceşti extremişti, susţinuţi de o femeie bogată pe nume Lucilla,
care personal nu-l simpatiza pe Caecilian, au ridicat obiecţii cu privire la
alegerea acestuia, deoarece fusese hirotonit de Felix de Aptunga, episcop acare
fusese unul dintre traditores. Ei au ales pe un anume Majorinus, care a murit
câteva luni mai târziu, fiind succedat de Donatus, de la care şi numele grupării.
Constantin se afla de câteva luni la Roma, după victoria asupra lui
Maxenţiu iar despre disputa donatistă i-a adus la cunoştinţă episcopul Miltiade
al Romei, un african, care era foarte preocupat de schismă, la fel ca şi episcopul
Osiu de Cordoba.
Osiu i-a recomandat lui Constantin să-l sprijine pe Caecilian, dar, la scurt
timp, donatiştii au făcut apel la împărat, fără a şti că el era deja simpatizant al
creştinilor. Astfel, practic, Constantin a fost invitat să medieze disputa şi a
răspuns prompt invitaţiei. I-a scris episcopului Miltiade o scrisoare în care îşi
36
exprima îngrijorarea asupra faptului că populaţia unei provincii (Cartagina) pe
care o păstorea era divizată în două tabere. Îl îndemna pe episcopul roman să
prezideze o comisie formată din trei episcopi din Galia (solicitaţi de donatişti,
pe motiv că ar fi imparţiali). Comisia trebuia să audieze câte 10 episcopi
africani de fiecare parte. Aceasta era metoda civilă de gestionare a unor astfel de
conflicte. Cu o deosebită abilitate, Miltiade a transformat acea audiere într-un
sinod bisericesc, adăugând încă 14 episcopi italieni. Constantin a fost de acord.
Deoarece deciziile acestui sinod au fost defavorabile donatiştilor, ei au
refuzat să le accepte. Atunci, Constantin a convocat un sinod la Arles, în anul
314, un sinod al tuturor episcopilor apuseni, pentru a dezbate cazul. Sinodul a
respins din nou pretenţiile donatiştilor iar aceştia au refuzat să-i accepte
hotărârile. Înainte de a părăsit Arles, Constantin le-a transmis sinodalilor
indignarea sa şi şi-a sumat în nume propriu pedepsirea schismaticilor.
După numai doi ani, în anul 316, Constantin a dat verdictul în favoarea
lui Caecilian.
Legat de donatişti, ceea ce deranja pe împărat nu era problema dogmatică
discutată: ineficienta harului unui episcop căzut din credinţă şi apoi revenit la
ea, ci separarea care a rezultat din aceasta (schisma). A fost, totodată, şi un
moment de reflecţie al lui Constantin care şi-a dat seama, totuşi, că puterea
Statului asupra Bisericii avea unele limite, dat fiind faptul că donatiştii nu au
renunţat la credinţa lor, refuzând să se supună chiar şi deciziilor unui sinod.
Ceea ce l-a determinat pe Constantin să se amestece uneori neinspirat în
treburile Bisericii a fost şi sentimentul său religios amestecat cu superstiţii
moştenit din fosta sa apartenenţă la cultul zeului Soare (Sol invictus). De aici el
a primit ideea că „Providenţa” l-a desemnat în chip minunat să-i fie vestitor şi
făptuitor, adică este îndreptăţit să se amestece în chestiunile de credinţă.
La scurt timp după ce a rămas singur stăpân asupra Imperiului,
învingându-l pe Licinius (324), Constantin, stabilit la Nicomidia, s-a confruntat
cu o nouă ruptură în cadrul Bisericii Răsăritene: arianismul.
37
Nu este aici locul pentru a face o prezentare detaliată a desfăşurării
primului Sinod Ecumenic. Doctrina lui Arie nu era o învăţătură cu totul nouă; ea
îşi avea rădăcinile în ideea neoplatonică despre monadă (Dumnezeu este
indivizibil) ca şi într-o formă de subordinaţianism moderat (împărtăşit de unii
Părinţi ai Bisericii ca Iustin Martirul şi Filosoful, Irineu al Lyonului, Clement al
Alexandriei şi, mai explicit, de Origen). Chiar şi Lucian al Antiohiei, martir
creştin şi învăţător al lui Arie pare să fi susţinut în mod deschis această doctrină
iar Arie, pur şi simplu, i-a dat o formă mai precisă şi mai uşor de înţeles.
Din acest motiv a fost excomunicat de un sinod al episcopilor egipteni,
convocat de episcopul Alexandriei, Alexandru. Dar Arie şi-a găsit numeroşi
susţinători atât în Egipt cât şi în Asia Mică (episcopul Eusebiu al Nicomidiei, a
aprobat învăţătura lui Arie, în cadrul unui sinod ţinut în Bithinia) şi chiar
Palestina (episcopul Eusebiu al Cezareei tot în cadrul unui sinod i-a aprobat
învăţătura, dar l-a îndemnat să caute împăcarea cu episcopul Alexandru).
A urmat un şir de acuzaţii reciproce de erezie, ceea ce a făcut ca
Constantin să-l mandateze pe venerabilul episcop Osiu de Cordoba să meargă
cu scrisori în Egipt, adresate lui Alexandru şi lui Arie, ca să-i îndemne să se
împace: Nici unul nu s-a arătat, însă, dispus să cedeze.
Atunci, Constantin a decis că era momentul să convoace un sinod
ecumenic – Niceea (325).
Nu se ştie cât de des a participat la şedinţele sinodului, Constantin şi cât
de extinse erau atribuţiile lui Osiu de Cordoba, reprezentantul său. Este sigur că,
Eusebiu de Cezareea, la cererea împăratului, care-l considera un moderat, a
propus să fie adoptat Crezul Bisericii din Cezareea Palestinei. Acesta era pur
ortodox şi, mai ales, s-a considerat că nu ofensa cu nimic pe arieni. La,
recomandarea lui Osiu din Cordoba, Constantin a propus introducere termenului
homoousios (deofiinţă), în acest Crez, pentru a descrie relaţia Fiului cu Tatăl.
Trebuie precizat că acest termen fusese condamnat de un sinod ţinut în Răsărit,
(268), dar Roma îl considera ortodox. Nici una din părţi nu îl agrea, dar timorate
38
de prezenţa împăratului, l-au acceptat în cele din urmă, dar cu câteva formule
explicative adăugate la cererea ortodocşilor. Doar doi episcopi l-au respins, şi
aceştia avea să fie exilaţi, alături de Arie.
Bucuria adusă lui Constantin de rezultatele sinodului, avea să fie însă
scurt, deoarece Arie, nu s-a liniştit iar pe scaunul episcopal din Alexandria avea
să urce diaconul Atanasie (328), o fire mai dură, mai intransigentă, care nu era
dispus să accepte nici un compromis cu arienii.
Se pare că după moartea lui Osiu al Cordobei, împăratul Constantin a
intrat sub influenţa episcopului Eusebiu al Cezareei, ca principal sfetnic în
probleme religioase iar acesta l-a convins pe împărat să accepte, măcar parţial,
subordinaţianismul arian. Prin aceasta, el a intrat în conflict cu noul episcop
Atanasie al Alexandriei, care nu dorea sub nici o formă să se împace cu Arie.
O serie de episcopi ortodocşi au avut de suferit de pe urma intransigenţei
lor: Eustaţiu al Antiohiei (acuzat de imoralitate după ce începuse să
răspândească informaţii calomnioase despre tinereţea mamei lui Constantin,
Elena, îndeosebi după ce aceasta, simpatizantă a lui Lucian de Antiohia, i-a
ridicat chiar o biserică în oraşul Helenopolis); Marcel al Ancirei, scos din scaun
după ce s-ar fi făcut de ruşine într-o dispută cu Eusebiu de Cezareea şi Eusebiu
de Nicomidia; chiar şi Atanasie al Alexandriei a fost scos din scaun şi trimis în
primul său exil.
Din păcate, deşi Constantin a plănuit să aducă unitatea Bisericii, ea a
rămas divizată în continuare.
Ideea unui suveran care să aibă orice drept asupra vieţii religioase nu era tocmai
străină creştinilor: ea exista încă din Vechiul Testament, prin figura lui
Melchisedec, regele-preot iar, mai târziu, Moise a fost cel care a condus poporul
ales la ieşirea din robia egipteană spre Pământul Făgăduinţei, chiar dacă, oficial,
fratele său, Aaron era marele-preot.
Dar ideea monarhului de origine divină a apărut în Imperiul persan. Aici
regele era posesorul unei hvarena, adică a slavei copleşitoare conferită de zeul
39
luminii. Ea era simbolizată de diadema strălucitoare (coroana) de pe cap şi de
hainele fastuoase pe care regele trebuia să le poarte.
Ideea a fost prezentă şi la egipteni, dar autoritatea monarhului egiptean
era ţinută sub control de cea a preoţilor, mult mai influenţă şi cu o putere
efectivă mai mare.
Aceste concepte persane şi egiptene au intrat şi în filosofia greacă, după
cum şi în regatele elenistice monarhii se considerau pe ei înşişi fiinţe divine. O
serie de texte ale unor filosofi antici (sec. III şi II î. Hr.) considerau că regii sunt
reprezentanţii divinităţii pe pământ iar statele peste care domneau imitau
ordinea şi armonia universului, astfel, regele era un zeu printre oameni.
Cel care avea să statornicească această concepţie (o teologie politică
imperială) în lumea bizantină a fost Eusebiu de Cezareea. El susţinea că
Imperiul Roman (Bizantin) este imaginea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ
iar împăratul (basileul) este reprezentantul (locotenentul) lui Dumnezeu.
Ordinea, pacea şi iconomia divină (pax romana, pax byzantina) trebuiau
instaurate şi păstrate pe pământ, prin toate mijloacele.
Această concepţie lăsa, însă, multe întrebări fără răspuns. Potrivit legilor
romane, puterea împăratului deriva din aşa-numita lex de imperio, potrivit
căreia poporul roman îi încredinţa împăratului (Augustus) drepturile sale
suverane. Acesta era ales de armată, Senat şi popor; dacă era incompetent sau
devenea impopular, putea fi detronat fie printr-o revoltă armatei, fie printr-o
intrigă pornită din interiorul aparatului administrativ, fie printr-o răscoală
populară. Întrebarea care se punea era dacă locotenentul lui Dumnezeu, chiar şi
cu aceste defecte putea fi astfel tratat de către supuşii săi.
Din păcate, chiar şi după ce imperiul a devenit creştin, vechiul obicei a
continuat să existe. Pe de altă parte, deşi împăratul devenise izvorul legii (era
legea întrupată), totuşi, legea era mai mare decât el (nu putea aboli sfinţenia
legii înseşi).
40
Cu toate aceste imperfecţiuni, concepţia eusebiană a supravieţuit în
Bizanţ de-a lungul secolelor, fără a fi neapărat legiferată în scris. Ea a existat în
paralel cu tradiţiile romane, pe care şi împăraţii au trebuit să respecte. Ele
aminteau împăratului că deşi îl reprezenta pe Dumnezeu în faţa poporului, era
de datoria sa să reprezint şi el poporul în faţa lui Dumnezeu.
Un prim conflict între Stat şi Biserică a început pe acest fundal, printr-o
neînţelegere a lui Constantin legată de evenimentele ariene. El a izbucnit pe
fondul neînţelegerilor apărute între Sf. Atanasie şi Constantin, din cauza
refuzului celui dintâi de al reprimi pe Arie în Biserică, considerând că împăratul
nu mai era garantul Ortodoxiei.
În urma sinodului de la Tyr (335), organizat de adversarii Sf. Atanasie,
Constantin cel Mare a aprobat exilarea Sfântului Atanasie la Treveri (Gallia).
Constantin le scrie episcopilor, ameninţându-i: „Dacă vreunul dintre voi – ceea
ce nu vreau să cred – ar încerca să se opună şi de această dată poruncilor
noastre, voi trimite de îndată pe cineva cu ordin imperial să-l alunge şi să-l
înveţe că este necuviincios să te opui ordonanţelor pe care Suveranul le emite
în favoarea adevărului” (Vita Constantini, carte a IV-a, 42).
Se schimbase ceva. Biserica şi episcopii şi-au dat seama că tutela
imperială căreia i se supuseseră nu dădea dovadă de nici o înţelegere faţă de
valorile adevăratei credinţei creştine şi că era încurajată de unii episcopi de la
Curte, favorabili arianismului (Eusebiu de Cezareea, Eusebiu de Nicomidia).
Din acest moment a început elaborarea a ceea ce s-ar putea numi o
contra-teologie imperială, nu foarte sistematizată, care se regăseşte atât în
lucrările cât şi în lupta pornită împotriva arianismului, dar o teologie care refuză
sacralizarea puterii şi divinizarea suveranului. Primul ei exponent a fost chiar
Sfântul Atanasie cel Mare, dar el a avut discernământul şi diplomaţia să nu se
manifeste în acest sens în timpul vieţii lui Constantin cel Mare. El a împărtăşit
teoria lui Eusebiu de Cezareea, cel puţin până în anul 337.
41
În ceea ce priveşte atitudinea Sfântului Atanasie faţă de Statul roman nu
dispunem decât de aluzii ocazionale, presărate în scrierile sale. Nu întâlnim în
paginile sale nici o critică şi nici un elogiu concret la adresa Statului roman.
Abia în timpul urmaşilor lui Constantin, mai ales a lui Constanţiu şi a lui
Valens, ambii cu vederi ariene, ea va fi mai pregnantă. Opoziţia constantă a lui
Atanasie la politica lui Constanţiu şi a lui Valens a avut în cele din urmă câştig
de cauză. Mulţumită lui, Biserica şi-a păstrat autonomia spirituală şi s-a putut
dezvolta în aceeaşi direcţie cu organizarea imperială bizantină.
După moartea lui Constantin cel Mare, potrivit dorinţei sale, Imperiul a
fost împărţit între cei trei fii ai săi:
- Constantin II (Gallia, Britania, Spania)
- Constans (Italia, Africa, Illyricum)
- Constantius (întregul Orient)
Din rivalitatea şi luptele dintre cei trei fraţi a rămas unic conducător al
Imperiului Constanţiu (353-361), din păcate câştigat de partea arienilor.
Considerat un conducător competent şi onest, el s-a dovedit totuşi prea tolerant
cu ereticii şi păgânii.
Din acest motiv a fost privit foarte critic de către Sfântul Atanasie. În anii
356-357, Sf. Atanasie a scris o „Apologie către Constanţiu”, în care el se arată
respectuos faţă de „Augustul prea iubit de Dumnezeu”, cu toate că la două
sinoade consecutive, de la Arles (353) şi de la Milan (355), Constanţiu a smuls
de la unii episcopi complezenţi o condamnare a Sf. Atanasie. Constanţiu este
considerat urmaşul spiritual al lui David şi al lui Solomon. Sfântul Atanasie
încheie „Apologia către Constanţiu” implorându-l pe împărat, căruia i se
adresează în termeni foarte măgulitori, să redea ţinuturilor lor şi bisericilor lor
pe episcopii şi pe clericii caterisiţi.
Interesant este că într-o altă lucrare a sa „Istoria arienilor”, destinată însă
unui cerc restrâns, el îl compara pe Constanţiu cu Ahab, Baltazar şi cu faraonii.
Este un paricid, un înaintemergător al lui Antihrist. Aceasta ne demonstrează cu
42
nu mai era dispus să accepte un locotenent al lui Dumnezeu care trădase
Biserica cea adevărată.
Împăratul nu trebuia să aibă nici o jurisdicţie asupra treburilor Bisericii.
Sfântul Atanasie citează aprobator cuvintele lui Osiu de Cordoba către
Constanţiu: „Nu te amesteca în treburile Bisericii şi nu ne da ordine în acest
subiect. Dumnezeu a pus Împărăţia în mâinile tale, iar nouă ne-a încredinţat
treburile Bisericii Sale; şi tot aşa cum cel care v-ar răpi imperiul s-ar împotrivi
poruncii lui Dumnezeu, tot astfel teme-te că atribuindu-ţi conducerea Bisericii
te faci vinovat de o gravă greşeală”.
Începând de la acea dată, Sfântul Atanasie proclama dreptul Bisericii de a
se conduce singură fără nici o intervenţie imperială. El îşi pune întrebarea:
„Unde este canonul care să stipuleze că un episcop trebuie numit de Curte ?
Unde se află canonul care să îngăduie soldaţilor să invadeze bisericile ? Ce
tradiţie acordă comiţilor şi eunucilor ignoranţi vreo autoritate în chestiuni
ecleziastice şi dreptul de a face cunoscute prin edicte deciziile celor care poartă
numele de episcopi ? ... Au fost numeroase sinoade şi Biserica a cunoscut
nenumărate judecăţi, dar Părinţii nu au solicitat niciodată consimţământul
împăratului în aceste privinţe şi nici împăratul nu s-a ocupat vreodată de
treburile Bisericii ... în timp ce împăratul, care este apărătorul ereziei şi doreşte
să pervertească adevărul tot aşa cum Ahab a vrut să preschimbe via lui Nabot
în livadă, primeşte toate cererile ereticilor, căci sugestiile acestora răspund
propriilor sale dorinţe”.
Sfântul Atanasie îşi dădea seama că împăratul era pe cale de a mina
libertatea Bisericii, susţinând că episcopii aveau libertatea să decidă asupra
treburilor Bisericii în propriile lor adunări, iar împăratul având dreptul de a
veghea la pacea Bisericii şi de a-i apăra credinţa.
În ciuda apelurilor venite de la mai mulţi membri marcanţi ai Bisericii,
între care şi episcopii Osiu de Cordoba sau Lucifer de Cagliari, Constanţiu a
43
rămas ferm pe poziţie şi a continuat să se considere drept legea vie în Biserică:
„ceea ce voiesc trebuie considerat drept lege în Biserică”.
Din păcate urmaşul lui Constanţiu a fost un împărat care, la un moment
dat, nu a mai fost creştin, ci păgân. Neopăgânismul lui Iulian, cu a sa toleranţă
dispreţuitoare faţă de creştinism, a dus în cele din urmă la o persecutare a
creştinismului.
Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene Iulian (361-363) a
încercat o restaurare masivă, completă a păgânismului. Motivele au fost diverse:
asasinarea tatălui şi a fratelui său, Gallus, din ordinul fiilor lui Constantin cel
Mare, formarea sa religioasă incompletă, care l-a dus la o criză interioară,
religiile şi cultele păgâne spre care era înclinat, toate aceste l-au determinat să se
angajeze într-o acţiune de restaurare a păgânismului, o iniţiativă anacronică şi
total contrară celei a predecesorilor săi. De menţionat doar Legea
învăţământului promulgată de Iulian, care a fost în aşa fel elaborată încât să-i
excludă pe creştini şi să-i determine să treacă la păgânism.
Din fericire, domnia lui a fost prea scurtă pentru a-şi pune în aplicare
planul.
Urmaşul său, Iovian (363-364) domnit prea puţin pentru a fi menţionată
vreo realizare
În Răsărit a urmat Valens (364- 378), care a fost câştigat de arieni. În
timpul său a continuat politica începută sub Constanţiu. Avându-l de partea sa
pe episcopul capitalei, Eudoxiu, Valens a făcut tot posibilul să impună credinţa
ariană în întreg Orientul. Nu a ezitat nici chiar să recurgă la arestări, deportări
sau constrângeri de tot felul pentru a-şi impune voinţa faţă de cei care i se
opuneau. Chiar şi omiousienii (arienii moderaţi) au fost persecutaţi, mulţi fiind
trimişi în exil.
O cruntă persecuţie împotriva celor care nu acceptau erezia ariană a
izbucnit la Constantinopol, în anul 370, în momentul alegerii noului episcop
arian Demofil. Persecuţia s-a întins nu doar asupra opozanţilor din capitală, ci şi
44
asupra celor din celelalte provincii din Orient. Toţi episcopii au fost obligaţi să
semneze formulele ariene de la sinoadele din Rimini şi Seleucia iar cei care s-au
împotrivit au luat cale exilului sau au fost torturaţi. Doar Egiptul a fost oarecum
ferit de persecuţii datorită prestigiului Sfântul Atanasie, dar după moartea
acestuia, (mai 373), persecuţia s-a extins şi acolo.
În cele din urmă împăratul Valens a fost ucis de goţi în bătălia de la
Adrianopol (9 august 378). Colegul său din Apus, Graţian, l-a înscăunat în
Răsărit pe generalul de origine spaniolă, Teodosie.
Acesta a fost hotărât să restaureze unitatea religioasă. Aflat la Tesalonic,
el a dat un decret la 28 februarie 380 în care le poruncea locuitorilor din Imperiu
să urmeze Crezul niceean. A fost pentru prima dată când conducătorul
Imperiului obliga pe supuşii săi să adere la o credinţă.
Ajuns la Constantinopol, Teodosie a dat al doilea edict în favoarea
credinţei niceene (381) şi, în acelaşi an, a convocat Sinodul al II-lea Ecumenic,
la Constantinopol.
A fost pusă în discuţie o nouă erezie, care a apărut la jumătatea secolului
al IV-lea şi care punea în discuţie dumnezeirea Duhului Sfânt şi egalitatea şi
consubstanţialitatea Duhului cu Tatăl şi cu Fiul. Aceştia considerau pe Duhul
Sfânt ca un intermediar între Dumnezeu şi creaturi. Ei s-au numit
pnevmatomahi sau macedoneni (după numele episcopului semiarian
Macedoniu, depus din scaunul de episcop al Constantinopolului în anul 360) sau
maratonieni (după numele episcopului Maratoniu al Nicomidiei, devenit
conducătorul lor).
Erezia a apărut, după cum se poate constata, ca o nouă formă de arianism,
căci negarea divinităţii lui Iisus Hristos, punea în discuţie şi Dumnezeirea
Duhului Sfânt. Erezia s-a răspândit în Tracia, Bithinia, Helespont şi în
împrejurimi.
Ereticii pnevmatomahi au fost combătuţi de câţiva Părinţi ai Bisericii,
între care Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea „Despre Duhul Sfânt”, compus
45
între anii 374-375, apoi Sfântul Grigorie de Nazianz, în „Cuvântarea a V-a
teologică” şi Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea „Despre Sfântul Duh contra
pnevmatomahilor macedonieni”, la fel şi Didim cel Orb cu un tratat asemănător.
Două sinoade au încercat să rezolve problema: unul ţinut în anul 376 la
Cyzic, unde pnevmatomahii au adoptat o formulă de credinţă, în care Duhul
Sfânt era trecut în rândul creaturilor iar altul la Sirmium (378), unde a fost
condamnată erezia.
La Sinodul Ecumenic din Constantinopol au participat circa 150 de
episcopi, între care şi Gerontius sau Terentius, episcopul Tomisului. Iniţial,
preşedinţia Sinodului a avut-o Meletie al Antiohiei, apoi după moartea acestuia,
Sfântul Grigorie de Nazianz iar după retragerea sa, Nectarie, fost senator,
originar din Tars.
Formula dogmatică a sinodului nu s-a păstrat dar o cunoaştem din
rezumatul prezentat într-o scrisoare datând din anul 382 a Sinodului din
Constantinopol către episcopul Romei, Damasus şi ceilalţi episcopi apuseni.
În ea era combătută erezia pnevmatomahă şi reafirmată
consubstanţialitatea şi egalitate Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul. A fost
completat Crezul niceean cu încă 5 articole de credinţă, rezultând ceea ce astăzi
se numeşte Simbolul de credinţă sau Simbolul niceo-constantinopolitan.
Au fost date şi 7 canoane, între care mai important este canonul 3 care
hotăra ca episcopul din Constantinopol să aibă întâietate de onoarea după
episcopul Romei, deoarece este scaunul din Roma cea Nouă. Acest canon nu a
fost acceptat de episcopul Romei, Damasus, şi a fost contestat de episcopul
Alexandriei.
Astfel a început să se contureze o nouă ierarhie bisericească. Episcopii
din Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia, au primit, în secolul
următor, titlul de patriarhi, însă episcopul Romei a preferat să se autointituleze
papă, în timp ce episcopul Alexandriei s-a autointitulat patriarh şi papă.
46
De asemenea, s-a adăugat patriarhiilor şi cea a Ierusalimului, mai degrabă
datorită sfinţeniei decât a importanţei sale reale.
În iulie 381, Teodosie I a emis un edict care stabilea că adevărat credinţă
era confirmată de comuniunea cu scaunele episcopale din Constantinopol şi
Antiohia şi cu principalele scaune ale Orientului, care sunt enumerate şi par să
fi fost alese datorită vredniciei personale a titularilor lor.
Se poate observa că Teodosie I a scos în evidenţă noua poziţie a
Constantinopolului iar anumite scaune episcopale cu o anumită vechime, cum
au fost cele din Efes şi Nicomidia, au fost trecute cu vederea, fără îndoială,
pentru a sublinia inferioritatea lor în raport cu Constantinopolul.
Eforturile lui Teodosie de a rezolva problemele bisericeşti au fost, în
general, încununate de succes, dar amestecul său prea mare în treburile
bisericeşti l-a nemulţumit pe episcopul Ambrozie al Milanului. Trebuie însă
subliniat faptul că ierarhul milanez a avut o relaţie foarte bună cu împăratul din
Apus, Graţian, colegul lui Teodosie I. Atunci când succesorul său Valentinian al
II-lea a încercat să dea o biserică arienilor, Ambrozie a intervenit mustrându-l:
„Să nu te gândeşti că ai vreun drept imperial asupra lucrurilor care sunt
dumnezeieşti”.
Mai târziu a izbucnit un conflict între Teodosie şi Ambrozie, deoarece
împăratul Teodosie I era partizanul ascendenţei Statului asupra Bisericii,
episcopul Ambrozie socotea că problemele Bisericii nu sunt de competenţa
puterii laice.
Conflictul a fost provocat din cauza măcelului de la Tesalonic, ordonat de
împărat împotriva populaţiei oraşului care ucisese pe Botheric, magister
militum, de origine gotică, dar aflat în slujba Imperiului.
Împăratul a poruncit ca a populaţia oraşului să fie adunată în circ şi acolo
timp de 7 ore au fost masacraţi cca. 3.000 de oameni. Desigur, acest lucru
provocat o mare indignare în întreg Imperiul. Ordinul fusese revocat de
Teodosie I dar el nu a mai ajuns la timp pentru a fi pus în practică.
47
Un alt motiv al disensiunilor dintre Teodosie şi Ambrozie a fost
distrugerea sinagogii din oraşul Callinicum (Mesopotamia) de către populaţia
creştină incitată de călugări şi porunca refacerii ei, din ordinul împăratului, pe
socoteala Bisericii de acolo. La reproşul lui Ambrozie, Teodosie I a răspuns că
monahii şi creştinii au săvârşit o crimă. Argumentul nu a fost valabil pentru
Ambrozie, el justificând fapta prin opoziţia existentă atunci între Biserică şi
sinagogă.
Ameninţat cu excomunicarea, Teodosie I a cedat şi i-a amnistiat pe
răsculaţi. Episcopul Ambrozie a arătat, astfel, că cele două puteri, laică şi
religioasă, sunt, în fapt, separate şi opuse, transmiţându-i împăratului că: „În
treburile financiare, tu consultă contabilii, iar în problemele religioase,
adresează-te preoţilor”.
Ambrozie i-a fixat împăratului o perioadă de penitenţă şi numai după
aceea l-a reprimit în Biserică la Sfânta Împărtăşanie, ierarhul milanez
considerând că una din marile calităţi ale unui împărat trebuia să fie umilinţa.
Tot sub influenţa lui Ambrozie, împăratul Teodosie I a început
suprimarea păgânismului. A interzis mai întâi sacrificiile păgâne, apoi
principalele temple păgâne au fost închise.
După revolta păgânului Arbogastes din anul 393, el a introdus măsuri şi
mai aspre: toate oracolele şi sărbătorile păgâne au fost interzise iar păgânii
trebuiau să îşi desfăşoare activităţile cultice pe ascuns.
Teodosie I a murit în ianuarie 395, la Milan. Pe tron, în partea de
Răsărit ,a urcat fiul său cel mare Arcadius (primul împărat care ave să locuiască
aproape exclusiv în capitala imperială şi între zidurile palatului imperial). Soţia
lui Eudoxia a fost prima împărăteasă a cărei încoronare a fost consemnată.
În anul 398, la propunerea atotputernicului său ministru Rufinus,
Arcadius l-a numit pe scaunul episcopal din Constantinopol, pe un distins şi
elocvent predicator, Ioan, cel care avea să fie supranumit Hrisostom („cel cu
Gură de Aur”). El a fost succesorul lui Nectarie († 397).
48
Născut pe la jumătatea veacului al IV-lea la Antiohia dintr-o familie
creştină şi însemnată (tatăl fusese ofiţer superior în armatele prefecturii
Orientului), Ioan a fost crescut şi educat de mama sa Anthusa. Văduvă la o
vârstă foarte tânără, ea nu s-a mai recăsătorit şi s-a dedicat cu toată puterea
creşterii copiilor ei.
Ioan avea calităţi înnăscute intelectuale şi spirituale, pe care le-a
desăvârşit în şcolile timpului. El a beneficiat pentru pregătirea oratorică de
îndrumarea unuia dintre cei mai vestiţi profesori ai timpului, anume de a lui
Libanius. Acesta l-a apreciat şi iubit atât de mult pe Ioan, încât atunci când a
fost întrebat de prieteni, pe patul de moarte, pe cine ar dori să lase în locul lui la
conducerea şcolii el a răspuns: „pe Ioan, dacă creştini nu l-ar fi smuls”.
Ioan a îmbrăţişat pentru o scurtă perioadă de timp cariera de avocat pe
care a părăsit-o pentru a se dedica Bisericii. Episcopul Meletie i-a dat funcţia de
lector (citeţ) al Bisericii din Antiohia şi în scurtă vreme şi-a dobândit o reputaţie
foarte mare, încât i s-a propus episcopatul. Conştient de responsabilitatea acestei
misiuni şi socotindu-se încă nevrednic de a o primi, s-a retras în singurătăţile
din jurul oraşului Antiohia, unde a petrecut în studiu şi rugăciune câţiva ani.
Aici a scris celebru tratat „Despre preoţie”.
Ioan a ajuns diacon şi apoi preot al Bisericii din Antiohia, unde predica
lui i-a adus o popularitate foarte mare. Eunucul Eutropius, omul cu atâta
influenţă la Curtea imperiala, l-a auzit o dată vorbind la Antiohia şi a putut
constatat de câtă popularitate se bucura el în oraş. Socotind că alegerea ca
patriarh de Constantinopol ar fi potrivită şi ar curma neînţelegerile ivite după
moartea lui Nectarie, a poruncit guvernatorului Siriei să-l aducă pe Ioan la
Constantinopol dar în ascuns, fiindcă şi-a dat seama că ar fi fost împiedicat de
populaţia din Antiohiei, care-l iubea aşa de mult.
Sinodul episcopilor a hotărât alegerea sa ca patriarh şi aşa şi-a început el
activitatea în capitală. Deşi scurtă, perioada în care a păstorit, a fost plină de
mari realizări. Ioan Hrisostom, aşa cum este el cunoscut, s-a dovedit nu numai
49
un mare orator, dar şi un om cu o viaţă exemplară, o persoană la care principiile
erau în acord cu practica.
Ca patriarh a atacat imoralitatea, avariţia, tendinţa de îmbogăţire, luxul
exagerat, viciile de orice fel. A fost neîndurător cu păcatul, dar iertător faţă de
păcătoşi.
Din acest motiv a venit, curând, în conflict majoritatea persoanelor
influente de la Curtea lui Arcadius, în special cu împărăteasa Eudoxia şi cu o
serie de doamne din înalta societate a vremii.
Ioan avea şi o concepţie în care vedea femeia ca exercitând o influenţă
nefavorabilă, nesănătoasă asupra bărbaţilor. Probabil avea şi exemplul din
familia imperială. Mai întâi a acuzat-o pe împărăteasă ca şi-a însuşit în mod
abuziv o proprietate a unei văduve sărace.
Dar cei doi s-au împăcat repede.
Apoi, Ioan s-a simţit jignit deoarece Eudoxia a apelat la episcopul
Epifanie al Ciprului, aflat pe patul de moarte pentru a primi o binecuvântare,
având şi bănuiala că aceasta l-ar fi instigat pe ierarhul cipriot împotriva sa.
Atunci, în cadrul unei predici Ioan a avut o atitudine foarte critică la adresa
femeilor cu trimiteri la Isabela şi Irodiada, fixând-o, în acelaşi timp, cu privirea
pe împărăteasă care era prezentă în biserică.
Un aspect mai puţin plăcut a fost şi conflictul cu patriarhul Teofil al
Alexandriei, care dorea să-şi extindă hegemonia asupra întregului Orient.
Duşmăniile de la Palatul imperial şi din înalta societate împotriva lui Ioan, la
care se adăugau disensiunile cu Teofil al Alexandriei, au făcut ca în anul 403 să
fie convocat la un sinod, desfăşurat în palatul Dryas (din localitatea Stejar, lângă
Calcedon), dincolo de Bosfor, la care Ioan Hrisostom a fost condamnat, în lipsă,
la exil în Bithinia. La scurt timp, din cauza unui cutremur şi a protestelor
populaţiei, el a fost readus în scaun. Lucrurile păreau să intre în normal.
Dar autorităţile capitalei au decis să înalţe o statuie din argint a
împărătesei Eudoxia pe o columnă aflată chiar în apropierea bisericii Sfânta
50
Sofia. Ceremoniile de inaugurare, organizate după vechea tradiţie păgână au
deranjat slujba din biserică. Acest lucru l-a nemulţumit pe Ioan care în duminica
următoare a ţinut o predică în care a denunţat acţiunea împărătesei.
Ca urmare, în anul 404, el a fost din nou condamnat şi exilat la Kukusos,
un orăşel la graniţa Capadociei cu Armenia, „locul cel mai pustiu din tot
imperiul”, cum îl numea Ioan, iar de acolo a fost transferat la Pityus, la poalele
Caucazului pe ţărmul Pontului Euxin. În drum către această localitate, Ioan
Hrisostom a murit, în ziua de 14 septembrie 407.
După moartea lui Arcadius în anul 408, în secolul al V-lea au izbucnit în
Răsărit dispute cu privire la natura exactă a persoanei lui Hristos. Acest dispute
au fost afectate şi de rivalităţile dintre marile scaune episcopale.
Biserica din Alexandria, după respingerea ereziei lui Arie, avea tendinţa
de a scoate în evidenţă divinitatea lui Hristos, în timp ce Biserica şi Antiohia
tindea să evidenţieze umanitatea Sa. Rivalitatea dintre cele două scaune
episcopale şi divergenţe opinii avea să degenereze curând.
În anul 428, Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius l-a numit în scaunul de
Constantinopol pe călugărul antiohian Nestorie, care a început să predice ca
Fecioara Maria nu trebuie numită Maica Domnului. Acest fapt l-a scandalizat pe
Chiril, episcopul Alexandriei care nu a ezitat să-l condamne pe colegul său din
Constantinopol, ca eretic. Cearta aceasta privind umanitatea lui Hristos s-a
răspândit curând în toate Bisericile din Răsărit.
Este semnificativ însă faptul că atât Nestorie cât şi Sfântul Chiril au cerut
ajutor împăratului, nu ca să se pronunţe în chestiuni de dogmă, ci ca să
convoace un sinod în cadrul căruia să se pronunţe adevărata învăţătură.
Nestorie îi scria împăratului: Dă-mi pământul curăţat de eretici şi-ţi voi da
cerul drept răsplată, în timp ce Sfântul Chiril, mai puţin scrupulos, dar mai plin
de tact, îi scria împăratului pentru a-i aduce la cunoştinţă faptul că apăruse o
erezie cu privire la Maica Domnului.
51
Împăratul Teodosie al II-lea era o fire slabă, fără personalitate, incapabil
de a lua decizii. El oscila: îl plăcea mai mult pe Nestorie, dar nu dintr-o simpatie
anume, ci pentru că sora lui mai mare Pulcheria îl sprijinea pe Sfântul Chiril. O
făcea doar ca să arată că poate avea o altă opinie decât sora sa. Era supărat pe
Sfântul Chiril care, fără să-l consulte, apelase la episcopul Romei, cerându-i să
ţină un sinod la Roma, care să-l condamne pe Nestorie (să-l declare depus din
treaptă).
Neputând accepta aşa ceva, în asociere cu împăratul din Apus,
Valentinian al III-lea, Teodosie al II-lea a convocat un Sinod Ecumenic, în anul
431, la Efes, cunoscut drept al treilea.
Nu a participat personal la el, ci a fost reprezentat de comitele Candidian,
care nu a fost în stare să controleze desfăşurarea sinodului. Sfântul Chiril a sosit
primul, împreună cu aproape 200 de episcopi în suită. Episcopul Ioan al
Antiohiei şi grupul său au întârziat iar Nestorie şi adepţii săi au refuzat să se
implice în discuţii, în lipsa acestora.
Sf. Chiril a insistat ca sinodul să fie deschis doar în prezenţa susţinătorilor
săi, în ciuda protestelor lui Candidian. Acesta a dovedit ca nu avea nici o
autoritate asupra sinodalilor. Nestorie a fost declarat eretic şi a fost depus din
treaptă.
Când a sosit Ioan al Antiohiei, acesta împreună cu susţinătorii lui
Nestorie au ţinut un sinod separat într-o biserică din apropiere, pe care l-a
prezidat Candidian. Acest sinod l-a declarat depus din treaptă pe Sfântul Chiril.
Candidian a încercat să-i aducă la aceeaşi masă pe membrii celor două
grupuri, dar în zadar. Depăşit de situaţie i-a adus la cunoştinţă lui Teodosie
situaţia la care se ajunsese.
Acesta a căutat să tărăgăneze lucrurile, a recunoscut ambele sinoade şi i-a
declarat depuşi din treaptă atât pe Nestorie, cât şi pe Chiril. Nestorie s-a retras la
o mănăstire, după care a fost trimis în exil, în timp ce Chiril, după ce a primit
52
sprijin din partea monahilor influenţi din capitală, s-a întors în scaunul său,
având şi sprijinul Scaunului roman.
Aceeaşi incapacitate a dovedit-o Teodosie al II-lea, şi câţiva ani mai
târziu, când a reizbucnit controversa. Chiril a murit în anul 444.
La scurt timp un stareţ bătrân din Constantinopol, Eutihie, adept al lui
Chiril a început să propovăduiască o doctrină potrivit căreia în persoana lui Iisus
Hristos ar exista o singură fire, cea dumnezeiască care a absorbit firea umană.
Flavian, episcopul Constantinopolului a considerat eretică această învăţătură şi a
convocat un sinod care a condamnat şi el învăţătura lui Eutihie.
Dar episcopul Dioscor al Alexandriei, succesorul lui Chiril, a intervenit
pentru a-l sprijini pe Eutihie. Ambele tabere au cerut sprijinul Romei, al cărei
episcop, Leon I l-a condamnat pe Eutihie. Episcopul roman, care nu ar fi fost
împotriva unui sinod ţinut în Apus, a redactat o expunere a credinţei pe care el o
considera corectă, un tomos (Tomos Leonis). Aceasta considera el că ar fi trebuit
să rezolve problema.
Împăratul a crezut însă altfel, considerând că trebuie convocat un sinod ,
dar care să fie ţinut în Răsărit. A permis ca sinodul să se ţină, din nou la Efes, şi
l-a delegat pe Dioscor să-l conducă. Acesta a venit însoţit de o gardă personală
formată din monahi orientali, care erau pregătiţi să-i pună la punct pe cei care
s-ar fi opus doctrinei alexandrine. Reprezentanţii împăratului nu au făcut nimic
pentru a-i împiedica. Delegaţii romani nu au fost primiţi, la fel nici cei ai
patriarhului din Constantinopol, Flavian.
Învăţătura lui Eutihie a fost declarată ortodoxă iar unul dintre susţinătorii
săi, Anatolie a fost impus ca patriarh al capitalei. Împăratul a încuviinţat
hotărârile sinodului. Leon I l-a numit sinodul tâlhăresc. Se părea că autoritatea
imperială asupra Bisericii fusese pierdută. Teodosie al II-lea nu a avut urmaşi pe
linie bărbătească. Văduva acestuia Athenais-Evdochia se afla retrasă la
Ierusalim, datorită unui conflict cu cumnata sa, Pulcheria. Aici ea a început să-i
sprijine pe monofiziţi.
53
Dar lucrurile au luat o altă întorsătură datorită Pulcheriei, sora lui
Teodosie al II-lea. Aceasta, deşi făcuse un jurământ de castitate, a acceptat să se
căsătorească cu un general mai în vârstă, Marcian, care a devenit urmaşul lui
Teodosie al II-lea.
Marcian şi Pulcheria, ignorând protestele papei Leon I, au convocat un
sinod la Niceea, dar pe care l-au mutat la Calcedon, unde le era mai uşor să-l
supravegheze. Pentru a-l aduce pe Leon I la sentiment mai bune i s-a oferit
primul loc la sinod şi folosirea Tomos-ului drept bază pentru discuţii. Deoarece
expunerea lui Leon I era în limba latină simplă,a ceata nu surprindea acele
nuanţe ale discuţiilor care aveau loc la Calcedon. Astfel, i s-au adăugat câteva
expresii ale Sf. Chiril: s-a hotărât că în persoana lui Iisus Hristos sunt două firi,
neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite.
Canonul 28 a trezit protestele papei, deşi se admitea întâietatea Romei.
Se pare ca la sinod a participat şi familia imperială (şedinţa a VI-a),
Pulcheria fiind prima femeia prezentă la un sinod ecumenic; în orice caz,
implicarea funcţionarilor imperiali, ghidaţi de împărăteasă, a condus de aşa
natură lucrurile încât s-a ajuns la formula cunoscută.
Această formulă de la Calcedon nu a dus însă pacea în Biserică: episcopii
din Armenia au ajuns târziu la sinod şi au refuzat să accepte hotărârile luate, la
fel şi mulţi episcopi din Egipt şi Siria, care au declinat participarea la sinod.
Proterius, succesorul lui Dioscor a putut fi instalat doar prin forţa armelor, dar
imediat după moartea lui Marcian, Proterius a fost ucis de monofiziţii
alexandrini şi înlocuit cu Timotei Aelurus. Şi Juvenal, episcopul Ierusalimului,
abia întors de la sinod a trebuit să fugă din oraş pentru a-şi salva viaţa.
Problema monofizită a rămas în suspensie, nerezolvată. De acum înainte
împăraţii vor prelua iniţiativa: Leon I, succesorul lui Marcian a trimis o
scrisoare-circulară adresată principalelor Biserici din Imperiu pentru a le afla
părerile. Toate i-au răspuns, lăudându-l pe noul împărat pentru atitudinea pioasă
54
faţă de Biserică, comparându-l cu regele David, Sf. Pavel sau chiar cu Sf. Petru.
Dar aceste răspunsuri nu au fost de prea mare ajutor.
Împăratul Zenon a încercat să-i împace pe ortodocşi cu monofiziţii din
Egipt şi Siria. La sugestia patriarhului Acaciu, în anul 482, sub forma unei
scrisori către Biserica Egiptului a emis un document numit „Henotikon” care
declara că sunt suficiente hotărârile primelor trei Sinoade Ecumenice şi că era
anatematizat pe oricine propovăduia doctrine diferite de la Calcedon sau de
aiurea.
Pacea instalată, timp de 30 de ani, a fost una precară. Populaţia
Constantinopolului era tulburată iar episcopul Romei era furios. Papa Felix l-a
somat pe împărat să nu se mai amestece în chestiuni de credinţă, fapt clar
prevăzut în Tomos Leonis. Împăratul i-a răspuns că autorul moral al
„Henotikon”-ului era patriarhul Acacius, care a fost excomunicat de papă, ceea
ce a dus la instaurarea unei schisme între Răsărit şi Apus, schisma acaciană
(484-518).
Alegerea unui funcţionar imperial mai în vârstă, Anastasios I, la sugestia
Ariadnei, văduva lui Zenon, nu a rezolvat problema monofiziţilor. Patriarhul
Eufimie, suspicios cu privire la credinţa lui Anastasios I, a refuzat să-l
încoroneze, dacă nu semnează a mărturisire de credinţă, pe care patriarhul să o
poată accepta ca ortodoxă. Anastasios I a semnat imediat documentul şi a primit
consacrarea Bisericii. Dar el nu a respectat condiţiile menţionate în mărturisire
şi i-a favorizat pe monofiziţi, menţinând „Henotikon”-ul ca bază oficială a
doctrinei religioase. S-a ajuns la două revolte în capitală, au fost înlocuiţi
Eufimie şi apoi urmaşul său, Macedonie, dar Anastasios I a reuşit să rămână pe
tron 27 de ani, murind la adânci bătrâneţe.
Politica sa religioasă a nemulţumit şi pe episcopii Romei. După
excomunicarea lui Acacius, pontifii romani au refuzat să mai recunoască pe
oricare dintre succesorii săi.
55
La alegerea lui Ghelasie I ca papă în anul 492, acesta a refuzat să ceară
confirmarea împăratului. Când împăratul Anastasios I a protestat, Ghelasie a
replicat printr-o scrisoare, devenită documentul de bază al teoriei papale privind
separaţia puterilor: lumea este guvernată de două lucruri, de autoritatea
pontifilor şi de puterea împăratului, dar puterea sacerdotală este mai mare,
deoarece preoţii răspund în faţa lui Dumnezeu şi pentru suverani. Preoţii trebuie
să se supună legilor civile în chestiuni lumeşti, dar împăratul trebuie, la rândul
său, să asculte de cei care administrează Sfintele Taine. Cu alte cuvinte,
împăratul nu trebuie să se amestece în chestiuni de credinţă, dar poate convoca
sinoade bisericeşti atunci când este solicitat de ierarhie să facă aceasta.
Această doctrină (ghelasiană) a separaţiei puterilor, avea să fie
abandonată în timpul lui Iustinian, dar va fi reluată de papalitate în momentul în
care armatele imperiale vor trebui să se retragă din Apus.
Următorul împărat, ţăranul ilirian Iustin, presat de nepotul şi moştenitorul
său, Iustinian I a pus capăt schismei cu Roma, abandonând „Henotikon”-ul şi
acceptând primatul special al Romei în Biserică. Aceasta deoarece Iustinian I
dorea să restabilească autoritatea imperială în Apus şi a înţeles că pentru aceasta
avea nevoie de bunăvoinţa Romei.
Regimul lui Iustinian I este considerat pe bună dreptate apogeul
dominaţiei imperiale asupra Bisericii. El făcea distincţie între sacerdotium şi
imperium şi considera prima demnitate mai înaltă, afirmând că armonia lor este
esenţială pentru bunăstarea lumii.
Autoritatea împăratului se exercita şi asupra sacerdoţiului. De aceea
considera că era de datoria lui să asigure şi să supravegheze această armonie.
Astfel, autoritatea ultimă era, pentru el, împăratul. Aceasta l-a făcut să
legifereze chestiuni de natură religioasă iar atitudine sa faţă de înalta ierarhie a
fost cel puţin despotică.
Din păcate despotismul lui Iustinian era dublat de indecizia sa.
56
Aşa-zisa împăcare cu papalitatea a dus la răcirea relaţiilor cu monofiziţii,
majoritari în Egipt şi Siria, sprijiniţi de împărăteasa Teodora, care urmărea să
ducă o politică separată. Ea avea şi o puternică influenţă asupra lui Iustinian.
Iustinian a încercat diferite variante de compromis cu monofiziţii: prima a
fost acceptarea formulei theopashite (unul din Sfânta Treime a suferit în trup),
adusă în discuţie de patru călugări sciţi. Monofiziţii au considerat-o fără sens;
papa Ioan al II-lea a aprobat-o dar fără a fi pe deplin convins de justeţea ei; a
fost puternic contestată de monahii supranumiţi neadormiţi de la mănăstirea
constantinopolitană Sosthenion (numiţi aşa deoarece slujbele lor durau fără
încetare, zi şi noapte).
În anul 535, Iustinian I i-a permis Teodorei să-l numească patriarh al
Constantinopolului pe Antim, care s-a dovedit că avea simpatii monofizite. El
s-a asociat cu patriarhii monofiziţi ai Alexandriei şi Ierusalimului, fapt care l-a
scandalizat pe papa Agapet. Acesta a mers la Constantinopol şi l-a convins pe
Iustinian să-l depună şi să-l exileze pe Antim şi pe colegul său din Alexandria.
Dar, la scurt timp aceştia au dispărut pur şi simplu. Iustinian avea să afle, cu
stupoare, după moartea Teodorei că aceştia şi-au găsit adăpost în apartamentele
soţiei sale.
Nici succesorul papei Agapet, Silverius, nu a dorit să-l recunoască pe
patriarhul Antim, fiind arestat şi exilat din ordinul Teodorei, în locul său fiind
ales Vigilius, care a arătat aceeaşi intransigenţă
A doua încercarea de compromis a fost convingerea lui Iustinian cum că
condamnarea operelor lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi Ibas din
Edessa (cele trei Capitole), adversari ai Sf. Chiril al Alexandriei şi care au fost
reabilitaţi tacit la Calcedon, i-ar aduce la sentimente mai bune pe monofiziţi,
fapt care dus la condamnarea papei Vigilius (adus la Constantinopol şi supus la
presiuni pentru a accepta condamnarea celor trei Capitole ).
57
În anul 546 Iustinian a emis un edict care condamna cele trei Capitole
obţinând şi consimţământul papei Vigilius, care a cerut însă sancţionarea lui în
cadrul unui Sinod Ecumenic, la care a refuzat, apoi, să participe.
În anul 553 a avut loc la Constantinopol cel de-al V-lea Sinod Ecumenic,
care a condamnat cele trei Capitole. Papa Vigilius a acceptat hotărârile
Sinodului şi abia în acel moment i s-a permis să se întoarcă acasă. A murit însă
pe drum.
În sfârşit, încercarea de a impune aftartodochetismul lui Iulian de
Halicarnas (trupul lui Hristos a fost incoruptibil din momentul în care Logosul a
pătruns în el). Doctrina a fost denunţată de patriarhul Eutihie, care a fost trimis
în exil, la fel au protestat şi ceilalţi patriarhi, dar Iustinian n-a mai apucat să o
impună deoarece a murit, la scurt timp (noiembrie 565).
După moartea Teodorei, în anul 548, monofiziţii, deşi descurajaţi de
pierderea principalei lor susţinătoare s-au fost reorganizat: cei sirieni într-o
Biserică separată de către Iacob Baradai, episcop eretic de Edessa, iar cei din
Egipt au creat Biserica Coptă.
Din păcate deşi Iustinian I a crezut cu sinceritate că era de datoria lui să
aducă unitatea în Biserică, eforturile sale au fost sortite eşecului.
Succesorii lui Iustinian I au moştenit problemele şi metodele sale.
Nepotul său Iustin al II-lea deşi ortodox, a sperat şi el că poate să-i câştige pe
monofiziţi. A convocat un sinod la Callinicum, lângă graniţa siriană, dar fără
nici un rezultat. În anul 571 a emis o Programma, numită uneori al doilea
Henotikon, un document formulat complicat, în principiu ortodox şi care nu
făcea nici menţiune despre Sinodul de la Calcedon. Puţini monofiziţi l-au
acceptat însă. Furios, împăratul, încurajat de patriarhul ortodox Ioan al III-lea
Scolasticul (de Simiris) a oprit de la săvârşirea celor sfinte pe preoţii monofiziţi,
a închis mănăstirile suspectate de simpatii monofizite şi a trimis la închisoare pe
toţi înalţii funcţionari de credinţă monofizită.
58
Urmaşul său, Tiberiu al II-lea Constantin a arăta puţin interes faţă de
religie, dar a instaurat o persecuţie întâmplătoare asupra monofiziţilor.
Ginerele său, Mauricius a fost preocupat să recâştige bunăvoinţa
monofiziţilor şi arăta o toleranţă faţă de ei. El l-a încurajat pe patriarhul Ioan
Postitorul să-i asume oficial titlul de ecumenic (trebuie precizat că în greaca
bizantină termenul însemna întreg imperiul, în timp ce literal însemna pământul
locuit). Ceilalţi patriarhi nu au fost încântaţi de această iniţiativa, dar cel mai
vehement a fost papa Grigorie cel Mare, care s-a arătat consternat, considerând
că titlul i se cuvenea doar lui. I-a trimis împăratului un protest fulminant,
cerându-i să-l determine de patriarh să renunţe la acest titlu. A scris chiar şi
împărătesei Constantina. Totuşi, Mauricius a rămas impasibil şi, pe deasupra, el
a emis şi o lege care interzicea funcţionarilor civili să intre în mănăstire înainte
de vârsta pensionării (o ofensă adusă papei care funcţionar civil fiind şi-a
abandonat slujba pentru a se călugări).
Urmaşul lui Mauricius, uzurpatorul Phocas a fost preocupat de înaintarea
şi cuceririle persane. Când aceştia au ocupat cea mai mare parte a Siriei, el a
reînviat persecuţia împotriva monofiziţilor, forţând chiar şi comunităţile iudaice
din Siria să treacă la creştinism. Fireşte aceasta a provocat revolte, perşii fiind
salutaţi ca salvatori. Între timp, slavii făceau dese incursiuni în Balcani,
traversând Dunărea, fiind împinşi de la spate de avari.
59
IV. HERACLIZII
Cel care avea să salveze Imperiul a fost un tânăr general de origine
armeană, fiul guvernatorului Africii, Heraclius. El a reuşit să-l detroneze pe
Phocas, în anul 610.
În această perioadă perşii au reuşit să cucerească Egiptul, Siria şi
Palestina, beneficiind şi de sprijinul populaţiei autohtone majoritar monofizite.
O vie emoţie a produs însă, în întreaga creştinătate, căderea Ierusalimului
în mâinile perşilor şi luarea Sfintei Cruci din biserica ei din Oraşul Sfânt şi
transportarea ei în capitala persană Ctesiphon (614).
Prin sprijinul material generos oferit de Biserică, prin grija patriarhului
Serghie (vistieria era goală datorită cheltuielilor exagerate ale lui Phocas şi a
pierderii Egiptului şi Siriei) împăratul Heraclius I a reuşit să echipeze o mare
armată care a pornit o campanie militară, în urma căreia a reuşit să recupereze
lemnul Sfintei Cruci şi să-l readucă în Ierusalim (629).
Patriarhul Serghie a fost cel care l-a convins pe Heraclius să nu mute
capitala Imperiului la Cartagina, fiind de acord ca locuitorii capitalei să nu mai
primească ajutorul gratuit de pâine pe care fiecare cetăţean îl primea din timpul
lui Constantin cel Mare (332).
Problema monofizită a rămas însă rezolvată.
Patriarhul Serghie i-a propus lui Heraclius I o formulă de compromis cu
monofiziţii, şi anume că Iisus Hristos a avut două firi, dar o singură energie sau
lucrare, cea divină. Iniţial patriarhii Alexandriei şi Antiohiei, Atanasie şi Cyr
s-au arăta dispuşi să o accepte, însă patriarhul Ierusalimului, Sofronie a respins-
o categoric. El a devenit liderul calcedonienilor care nu au subscris la această
formulă, considerând-o eretică.
Atunci, patriarhul Serghie a apelat la papa Honorius I care a acceptat-o şi
el.
60
În momentul în care s-a văzut clar că ortodocşii respingeau doctrina unei
singure energii iar monofiziţii nu mai erau interesaţi de acest compromis,
patriarhul Serghie a redactat o mărturisire de credinţă – Ecthesis – care
interzicea orice discuţie cu privire la energii, dar menţiona că Hristos avea o
singură voinţă (expresie folosită de papa Honorius în răspunsul său către
Serghie).
Actul a fost semnat de Heraclius I în anul 638, dar nici această învăţătură
nu a fost agreată de calcedonieni.
În plan politic a avut loc un eveniment grav: invazia arabă (634-642), în
timpul căreia Imperiul a pierdut provinciile orientale: Palestina, Siria,
Mesopotamia, Egiptul. Arabii cuceresc şi desfiinţează imperiul persan.
Monofiziţii, care acceptaseră pasivi dominaţia persană, au primit acum cu
bucurie pe noii cuceritori, preferând noua stare de lucruri, unii fiind chiar
dispuşi să treacă la islamism.
Pierderea provinciilor orientale a avut repercusiuni şi asupra situaţiei
religioase din Imperiu, întrucât patriarhul de Constantinopol a rămas singurul
care mai trăia într-un stat creştin.
Ceilalţi patriarhi au devenit figuri obscure şi inferioare şi nu mia puteau fi
folosiţi pentru a contrabalansa influenţa confratelui lor din Răsărit. Mai rămânea
doar episcopul Romei, dar amestecul acestuia în chestiunile din Răsărit nu a fost
niciodată binevenit.
Nepotul lui Heraclius I, Constans II, a ieşit victorios, în anul 642, în
disputele cu rivalii din interiorul familiei. El a păstrat doctrina monotelită, cu
toate că prin pierderea provinciilor preponderent monofizite, a dispărut şi scopul
noii erezii.
În momentul în care papa Teodor I a protestat faţă de politica religioasă a
noului împărat, acesta a emis un edict – Typos (648) - prin care a interzis orice
discuţii privitoare la voinţele din persoana lui Iisus Hristos.
61
În această perioadă au activat două personalităţi marcante, care s-au
remarcat în lupta împotriva monotelismului: papa Martin I şi Sfântul Maxim
Maxim Mărturisitorul
Cel dintâi îl ofensase deja pe împărat prin faptul de a nu fi cerut
confirmarea acestuia. A fost adus cu forţa la Constantinopol, tratat cu
brutalitate, fiind acuzat de secesiune şi împotrivire faţă de împărat, a fost
condamnat la moarte. Mişcat de tratamentul deosebit de brutal aplicat papei,
patriarhul Pavel al Constantinopolului a intervenit pentru el şi i s-a suspendat
sentinţa, fiind exilat la Chersones, în Crimeea, unde a şi murit în anul 658.
A urmat apoi anchetarea Sf. Maxim Mărturisitorul, care a fost mutilat,
tăindu-i-se limba şi mâna dreaptă pentru a nu mai propovădui şi scrie împotriva
ereziei monotelite. Sf. Maxim a murit în anul 662.
După moartea lui Constans al II-lea (668), fiul şi succesorul său,
Constantin al IV-lea Pogonatul a înţeles că monotelismul nu mai avea nici o
importanţă politică.
A scris papei Agaton cerându-i cooperarea în vederea convocării unui
sinod general care să se ţină la Constantinopol. Papa a acceptat şi a trimis
delegaţi care au luat parte la ceea ce s-a numit al VI-lea Sinod Ecumenic –
Constantinopol (noiembrie 680-septembrie 681). Se pare că însuşi împăratul a
prezidat mai multe şedinţe. Monotelismul a fost condamnat ca erezie iar pacea a
fost instaurată în Biserică.
În timpul domniei lui Iustinian al II-lea, fiul lui Constantin al IV-lea, în
anul 692, a avut loc în sala boltită a palatului imperial un sinod cunoscut sub
numele de Quinisext sau Trullan, care a încercat să definitiveze o serie de
probleme discutate la Sinoadele V şi VI.
Deşi delegaţii apuseni erau deja plecaţi, sinodalii rămaşi au condamnat
anumite practici apusene (postul de sâmbăta şi celibatul preoţilor).
Papa Serghie I a refuzat recunoaşterea acestor decizii ca şi unele canoane
emise de acest sinod. Încercarea de a fi adus sub escortă militară la
62
Constantinopol pentru a fi judecat a eşuat şi, astfel, între Roma şi
Constantinopol a existat o ruptură până în anul 710, când papa Constantin I a
acceptat, curajos, să facă o vizită la Constantinopol. Împăratul i-a explicat papei
că trebuie respectate şi în Apus deciziile sinodului trullan.
Din păcat domnia lui Iustinian al II-lea s-a încheiat în anarhie, în anul
711, succesorul său fiind un general armean, Bardanes Philippicus, un monotelit
de modă veche, care a ars în public procesele verbale ale Sinodului al VI-lea
Ecumenic şi a încercat să-i înlocuiască pe ierarhii ortodocşi cu unii monoteliţi.
A fost detronat şi orbit în anul 713, fiind succedat de Anastasie al II-lea şi
de Teodosie.
63
V. ICONOCLASMUL
Leon al III-lea Isaurul
După ce a obţinut o mare victorie în faţa arabilor care au asediat
Constantinopolul (717-718), Leon a procedat la reorganizarea Imperiului,
organizând aşa-numitele theme, a promovat un nou cod de legi Ecloga şi a
publicat ediţii îmbunătăţite ale codului maritim (Nomos nautikos) şi a celui
agricol (Nomos georgikos).
Om evlavios, Leon s-a gândit că era momentul să introducă şi unele
reforme de ordin bisericesc şi teologic. În primul articol al Eclogăi se preciza
că legea este definită ca descoperire a lui Dumnezeu. Apoi, în cel de-al doilea se
afirma, între altele, că datoria împăratului era de a păstra toate lucrurile
transmise prin Scripturi, prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi prin legile
Romei.
De altfel, în acest cod de legi au fost legiferate o serie de principii
creştine, cum ar fi, de ex. egalitatea de drepturi a mamelor cu taţii în privinţa
copiilor.
Patriarhul a dobândit cea mai înaltă poziţie în stat, imediat după împărat.
Cei doi era consideraţi drept parte a aceluiaşi întreg, de a căror conlucrare
depinde bunăstarea Imperiului. Se stipula că era de datoria patriarhului de a se
ocupa de binele spiritual al Imperiului. Însă doar împăratul era acela care putea
dădea recomandărilor patriarhului caracter de lege. Împăratul avea ultimul
cuvânt atât în probleme de religie, cât şi în probleme civile. El era locotenentul
lui Dumnezeu pe pământ.
Sirian de origine, provenind din oraşul Germaniceea (astăzi Marash, în
Siria) el făcea parte dintr-o regiune în care închinarea la chipuri cioplite era o
regulă strictă. Deşi cultul icoanelor era larg răspândit în întreaga creştinătate, au
exista şi excepţii. Mulţi dintre Părinţii timpurii ai Bisericii s-au opus dezvoltării
lui, considerând că intră sub incidenţa poruncii a doua a Decalogului. Spre ex.
episcopul Eusebiu al Cezareei a certat-o cu asprime pe sora lui Constantin cel
64
Mare, Constantia, atunci când aceasta l-a rugat să-i trimită din Palestina o
icoană a lui Hristos, iar despre Sf. Epifanie al Ciprului se spune că ar fi distrus o
dveră dintr-o biserică de sat.
În jurul anului 724/725, episcopul Constantin de Nacoleea (Frigia) a fost
chemat la Constantinopol pentru a fi cercetat de patriarhul Gherman I, sub
acuzaţia de a fi distrus icoane. El s-a întors acasă, prefăcându-se că a fost
convins de patriarh să renunţe la acţiune sa de distrugere a icoanelor. Dar se
pare că, în timpul şederii în capitală, ar fi avut o întrevedere cu împăratul, care îi
împărtăşea ideile.
Se pare că, în jurul anului 725 Leon era deja convins că icoanele nu au ce
căuta în cultul creştin. În plus era şi superstiţios. Erupţia violentă a unul vulcan
din insula Santorini (aflată între insulele Thera şi Therasia) l-a convins că
Dumnezeu era supărat pe el că îşi amână lucrarea.
Marea majoritate a populaţiei, ai cărei strămoşi, cu câteva generaţii în
urmă, se închinase la zei şi zeiţe, acum acorda o cinstire asemănătoare icoanelor
lui Hristos şi ale sfinţilor, atribuindu-le şi puterea de a face minuni. Capitala,
Constantinopol era considerată ca fiind protejată de Maica Domnului (asediul
avaro-slav din anul 626, cel arab din anul 677 şi chiar cel din anii 717-718)
Biserica a aprobat în mod oficial icoanele, prin canonul 82 al Sinodului
Quinisext (691-692) care prevedea ca Mântuitorul să nu mai fie reprezentat în
mod simbolic ca miel, ci ca persoană, pentru a scoate în evidenţă natura Sa
umană.
Deşi ştia că patriarhul şi înaltele autorităţi bisericeşti nu-i împărtăşesc
vederile, totuşi, Leon al III-lea a considerat că în calitate de împărat avea
dreptul puterea şi datoria de a trece peste ei. În anul 726 a ţinut o serie de
cuvântări şi predici cu caracter iconoclast, dar fără nici un efect. Atunci, la
începutul anului 727 a poruncit distrugerea icoanei lui Hristos aflată deasupra
porţii Palatului imperial, ceea ce a dus la izbucnirea unei revolte populare iar
funcţionarul care a dus la îndeplinire ordinul a fost ucis de un grup de femei
65
revoltate. Răsculaţii au fost pedepsiţi cu severitate, prin biciuire, mutilare sau
exilare.
În acelaşi an, o flotă navală, formată în majoritate din marinari iconofili a
pornit spre capitală, cu intenţia de a-l detrona pe Leon însă a fost distrusă cu
ajutorul focului grecesc iar capii revoltei au fost executaţi.
Potrivit mărturiilor cronicarului Theophanes, reluat de Georgios
Monachos şi de Zonaras, Leon al III-lea ar fi închis şi Universitatea din
Constantinopol, pentru că s-ar fi opus politicii iconoclaste.
Nici chiar Scaunul roman nu a sprijinit politica imperială iconoclastă, deşi
Leon al III-lea i-a trimis papei Grigorie al II-lea o serie de tratate despre
caracterul impropriu al icoanelor şi l-a ameninţat cu înlăturarea din scaun. Papa
i-a răspuns printr-o serie de tratate în favoarea icoanelor şi se pare că i-a ignorat
politica religioasă, care provocase deja proteste în Italia.
Zădărnicit în încercările de a convinge, împăratul Leon al III-lea a
convocat în ianuarie 730 un silentium, adică o adunare de înalţi demnitari
imperiali, aleşi de el însuşi, care a avut loc la Palat, în Triclinium-ul celor
Nouăsprezece Divane. Această adunare a aprobat un document redactat de
împărat prin care se interzicea cultul şi prezenţa icoanelor în biserici.
Patriarhului German I i s-a poruncit să subscrie, dar a refuzat şi atunci a
preferat să se retragă, fiind înlocuit cu sincelul său Anastasie. Acesta a trimis o
scrisoare sinodală către ceilalţi colegi patriarhi, în care îşi făcea cunoscută
adeziunea la doctrina împăratului.
Patriarhii orientali au dezaprobat acest lucru, dar nu au putut schimba
nimic. Papa Grigorie al III-lea a convocat în anul 731 un sinod al Bisericii
italiene care i-a excomunicat pe distrugătorii de icoane. Leon al III-lea a ripostat
trimiţând o flotă care să-l aducă la ascultare pe papă şi pe ceilalţi episcopi
italieni, dar aceasta a fost împrăştiată de o furtună. El a fost nevoit să se
mulţumească cu reţinerea veniturilor pe care papa trebuia să le primească din
66
Sicilia şi Calabria şi a transferat provincia Illyricum de sub autoritatea Romei
sub cea a Constantinopolului.
În timpul ultimilor 10 ani de domnie ai lui Leon al III-lea avut loc o
distrugere constantă a icoanelor îndeosebi în Constantinopol şi, într-o mai mică
măsură, în celelalte provincii. Au fost date pedepse aspre tuturor celor care s-au
împotrivit politicii de stat. Se pare că nimeni nu a fost însă ucis.
Fiul şi succesorul lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea, asociat la tron
deja de 20 de ani, s-a arătat hotărât să continue politica tatălui său. A trebuit
însă să facă faţă, chiar la începutul domniei sale la o revoltă a cumnatului său
Artabasdos, care a domnit la Constantinopol, circa un an de zile.
După ce şi-a reluat tronul, Constantin al V-lea a avut de făcut faţă
ameninţării arabe, în Răsărit, celei bulgare în Balcani, precum şi celei lombarde
în Italia. Aceasta din urmă l-a determinat să aibă relaţii bune cu papa.
Fiind o perioadă confuză din punct de vedere politic, Constantin al V-lea
nu luat nici o măsură împotriva cultului icoanelor, deşi oficial apăra
iconoclasmul.
După ce şi-a consolidat tronul, dobândind o mare popularitate în rândul
armatei şi al funcţionarilor din administraţie, a devenit convins că a sosit
momentul să legitimeze iconoclasmul printr-un sinod al Bisericii. Dacă
părintele său, în calitate de pontifex maximus, s-a folosit de o adunare de laici
pentru a promulga o lege religioasă şi reorganizase provincii bisericeşti fără a
implica un sinod, fiul a căutat să obţină adeziunea Bisericii pentru politica sa de
stat.
În anii 752-753 a ţinut mai multe adunări (silentia) în toate provinciile în
cadrul cărora, funcţionarii săi au explicat doctrina sa şi au purtat aprinse discuţii
cu iconofilii.
Un an mai târziu, a convocat la Hieria, lângă Calcedon un sinod care s-a
dorit ecumenic, dar care nu a putut pretinde să fie aşa, deoarece nici papa şi nici
unul dintre patriarhii răsăriteni nu au fost reprezentaţi. Au fost prezenţi 332 de
67
episcopi, preşedinte fiind mitropolitul Teodor al Efesului, un adept al
iconoclasmului.
Sinodul a durat circa 6 luni şi au avut loc lungi discuţii până s-a putut
emite o hotărâre doctrinară care să fie acceptată. Până la urmă, sub influenţa
împăratului s-a considerată că icoanele sunt eretice şi oricine făcea o icoană, se
închină la una sau deţine una într-o biserică sau casă privată, dacă era cleric
avea să fie caterisit iar dacă era monah sau mirean, afurisit, toţi urmând să fie
pedepsiţi conform legilor Imperiului.
Constantin a sperat că toţi supuşii săi vor accepta această doctrină emisă
de un sinod al Bisericii. Decizia sinodului a fost susţinută de majoritatea
funcţionarilor civili ca şi de soldaţii din provinciile orientale, dar în provinciile
europene şi în Anatolia occidentală majoritatea populaţiei a rămas fidelă
cultului icoanelor. Chiar şi în capitală, în ciuda prezenţei împăratului şi a
supravegherii severe a respectării deciziilor sinodului de la Hieria, închinarea la
icoane nu a putut fi eliminată integral.
Opoziţia şi rezistenţa avea să vină din rândul monahilor. În anul 761,
Constantin al V-lea a pornit o aprigă persecuţie împotriva iconodulilor,
îndeosebi a monahilor: au fost dărâmate mai multe mănăstiri, monahilor din ele
li s-a cerut să se căsătorească, sub ameninţarea exilului, în anul 765 un număr de
monahi îndărătnici au fost puşi să defileze în hipodrom fiecare de mână cu o
prostituată iar apoi cel puţin 6 dintre ei au fost executaţi.
Mirenii care nu se conformau politicii iconoclaste erau încarceraţi şi
torturaţi sau exilaţi.
Cea mi severă persecuţie a fost în capitală şi în regiunile învecinate. Unii
guvernatori de provincii, cum a fost, spre exemplu, Mihail Lachanodragon au
fost lăudaţi pentru zelul şi severitatea în aplicarea politicii iconoclaste. În Viaţa
Sf. Ştefan cel Tânăr se vorbeşte chiar despre 38 de monahi din mănăstirea
Pelekete din Constantinopol, care au fost ucişi, după ce au fost arestaţi chiar în
timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare de Mihail Lachanodragon.
68
După 5 ani, însă, persecuţia s-a mai domolit. Împăratul şi-a dat seama că
martirizarea monahilor nu poate înfrânge opoziţia poporului majoritar iconodul
şi, fiind ocupat cu un nou războii împotriva bulgarilor, a devenit mai îngăduitor.
Un motiv în plus a fost şi acuzaţia de înaltă trădare adusă patriarhului
Constantinopolului, Constantin al II-lea, cel care fusese de acord cu persecuţiile.
Succesorul său, Nichita I, slav de origine, a fost adeptul unei politici mai
moderate.
Din păcate una din consecinţele politicii iconoclaste a fost pierderea
Italiei în mâinile longobarzilor. Papalitate, deşi încă supusă împăratului nu a
subscris politicii imperiale, ceea cea a dus la acest deznodământ.
Fiul lui Constantin al II-lea, Leon al IV-lea Chazarul, sub influenţa
patriarhului Nichita I şi a împărătesei Irina, de origine ateniană, a adoptat iniţial
o politică moderată. Acesta a numit numeroşi monahi în scaunele episcopale,
încercând să obţină încrederea acestora, dar după moartea lui Nichita, în anul
780, a urmat pe scaunul patriarhal un iconoclast mai rigid, Pavel al IV-lea.
O serie de funcţionari civili, suspectaţi de a fi iconoduli au fost eliberaţi
din funcţii şi torturaţi, un adevărat semnal dat celor care îşi închipuiau că ar
putea fi schimbată politica oficială iconoclastă.
În septembrie 780 a murit şi împăratul Leon, lăsând tronul fiului său
Constantin, în vârstă de 9 ani şi a mamei sale Irina. Ea s-a ocupat de restaurarea
cultului icoanelor, însă doar pentru scurtă durată. Controversa iconoclastă avea
să tulbure Imperiul încă o jumătate de secol. S-a dovedit însă că împăratul oricât
de înaltă era poziţia sa nu putea impune poporului o politică religioasă pe care
acesta o detesta.
Împărăteasa Irina, o femeie evlavioasă şi iconodulă, deşi era recunoscută
ca deţinătoare a puterii imperiale şi regentă a fiului ei, totuşi nu putea acţiona şi
în probleme de teologie, asemenea unui bărbat aflat pe tronul imperial. De
aceea, ca să schimbe politica religioasă a Imperiului, ea putea să facă acest lucru
doar prin intermediul Bisericii.
69
A procedat la schimbarea funcţionarilor iconoclaşti cu alţii iconoduli, dar
cea mai mare problemă a fost să convingă armata că iconoclasmul trebuia
abandonat. Încercările Irinei de a înlocui comandanţii militari iconoclaşti cu alţii
iconoduli nu au fost întotdeauna pe placul trupelor, astfel că ea nu a reuşit să
câştige pe deplin încrederea armatei.
Îmbolnăvindu-se grav, patriarhul Pavel a fost convins să se retragă, în
locul său fiind numit un mirean, Tarasie, şeful cancelariei imperiale. Iniţial acest
a refuzat numirea, dar fiind ales de sinodul episcopilor din capitală a acceptat,
trecând repede prin toate treptele preoţiei, până la cea mai înaltă. Unii monahi
nu au văzut cu ochi buni această practică, dar ea avea să se repete de câteva ori
în anii care au urmat.
Imediat, noul patriarh a scris papei şi patriarhilor răsăriteni, invitându-i la
un sinod la Constantinopol care să rezolve problema cultului icoanelor. Papa
Adrian a fost rugat să fixeze data, însă acesta a îndrăznit să pună în discuţie şi
canonicitatea alegerii lui Tarasie, un laic dar şi fost soldat. S-a convenit în cele
din urmă ca sinodul să se desfăşoare în vara anului 786.
Sinodul a fost închis datorită intervenţiei trupelor iconoclaste din capitală,
dar la solicitarea Irinei, acestea au fost trimise într-o misiune la frontiera
orientală. În locul lor au fost aduse trupe iconodule din provinciile europene.
În mai 787 a fost convocat din nou un sinod, iar în septembrie acelaşi an a
au început lucrările, la Niceea, o localitate mai ferită de pericolul revoltelor.
Preşedinţia sinodului a avut-o patriarhul Tarasie, ultima şedinţă având loc în
palatul Magnaura din Constantinopol. Împărăteasa Irina şi fiul ei au semnat
actele sinodului, care acum putea fi considerat ecumenic. Din păcate papalitatea
nu a subscris la canoanele sale din cauza refuzului Curţii carolingiene, care a
primit o traducere greşită a lor.
A fost restaurat cultul icoanelor, făcându-se distincţie între adorare care
putea fi acordată doar lui Dumnezeu şi venerare care putea fi acordată icoanelor
70
lui Hristos şi sfinţilor. Se făcea distincţie, de asemenea, între persoana
reprezentată în icoană şi original.
Împărăteasa şi patriarhul s-au purtat cu îngăduinţă, singurii care au avut
de suferit fiind episcopii iconoclaşti care nu au renunţat la învăţătura lor greşită.
Ei au fost doar scoşi din scaune şi câţiva au fost suspendaţi temporar. Celorlalţi
iconoclaşti li s-a refuzat promovarea în funcţii înalte.
Faţă de această atitudine de clemenţă venită din partea Curţii şi a
Patriarhiei constantinopolitane au protestat monahii de la mănăstirea Sakkudion,
conduşi de stareţul Platon şi nepotul acestuia, Teodor. Ei nu erau de acord cu
episcopii penitenţi care nu au fost depuşi din scaunele lor.
Din păcate, Irina a fost o iubitoare de putere. Curând, între mamă şi fiu au
apărut neînţelegeri datorită supravegherii stricte la care Irina l-a supus pe
Constantin care manifesta îngrijorătoare tendinţe iconoclaste. În acest sens ea a
fost ajutată de principalul ei ministru, eunucul Staurakios.
Când fiul a ajuns la maturitate, Irina a rupt logodna pe care acesta o avea
din fragedă pruncie cu fiica lui Carol cel Mare şi l-a obligat să se căsătorească cu
o persoană obscură ca origine dar ataşată cultului icoanelor, Maria de Armenia.
Ajuns la un moment dat singur împărat, Constantin al VI-lea a dispus
închiderea lui Staurakios şi trimiterea în exil a Irinei, dar, mai târziu, o serie de
greşeli făcute în cursul domnie, îndeosebi divorţul de Maria de Armenia şi
căsătoria cu amanta sa, Teodota, a stârnit proteste generale, mai ales în lumea
monahală, exprimate îndeosebi prin persoana lui Platon, egumenul de la
mănăstirea Studion. Teodota a primit, de asemenea, şi titlul de augusta care nu
i-a fost acordat şi Mariei. Platon a declarat această relaţie adulteră (în gr.
moichos) şi deoarece patriarhul Tarasie acceptase ca stareţul mănăstirii Kathara,
Iosif, să săvârşească cununia celor doi şi nu l-a excomunicat nici pe el nici pe
împărat, a rupt comuniunea cu patriarhul şi l-a considerat excomunicat (schisma
miheană).
71
Lipsit de susţinerea politică şi religioasă, trădat chiar de propriile trupe în
cursul unei campanii în Orient, Constantin al VI-lea a fost prins, adus la
Constantinopol şi orbit, probabil chiar la ordinul Irinei, mama sa Irina devenea
astfel singura stăpână a Imperiului, domnind apoi încă cinci ani (797-802).
Regimul Irinei a fost marcat de o dispută între cei doi favoriţi ai ei eunucii
Staurakios şi Aetios, fiecare dorind să-şi impună candidatul la tron ca succesor al
Irinei; pentru a deveni populară împărăteasa a anulat unele impozite urbane,
ruinând finanţele statului.
În lupta contra iconoclaştilor a slăbit armata din themele orientale, slăbind
astfel frontul împotriva arabilor. Prin aceasta ea nu a reuşit să câştige încrederea
armatei care mai păstra încă tradiţia iconoclastă şi nu vedea cu ochi buni prezenţa
unei femei la conducerea statului.
În urma invaziei arabe în Asia Mică, Irina a trebuit să încheie un tratat de
pace pe 4 ani cu califul Harun al-Rashid, fiind nevoită să plătească un greu tribut
arabilor.
Absenţa unui împărat pe tronul Bizanţului l-a făcut pe papa Leon al III-lea
să se considere îndreptăţit să acorde coroana regelui francilor Carol cel Mare la
25 decembrie 800, Acesta a ajuns să revendice titlul imperial, fiind nerăbdător să
se legitimeze în ochii Constantinopolului. Oricum acţiunea papală a iritat peste
măsură şi nu a fost iertată niciodată. Ca soluţie Carol cel Mare a sugerat ca el şi
Irina să se căsătorească.
rinei nu i-ar fi displăcut ideea, dar în octombrie 802, înainte ca să se ajungă
la discuţii serioase pe această temă, datorită guvernării dezastruoase, ea a fost
arestată şi exilată în insula Prinţilor, unde avea să şi moară un an mai târziu.
A fost încoronat chiar conducătorul complotului care a dus la îndepărtarea
Irinei, ministrul de finanţe, Nichifor I Genikos, încoronat de patriarhul Tarasie,
în ciuda ostilităţii poporului din capitală, rămas fidel Irinei.
72
El a încercat să refacă situaţia economică, printr-un amplu program de
reforme menit să consolideze statul bizantin, dar s-a confrunta şi cu câteva
revolte interne.
Pe plan extern a avut mai multe insuccese, în luptele cu arabii, bulgarii şi
longobarzii.
Pe plan religios, după moartea patriarhului Tarasie şi aducerea pe scaunul
patriarhal a unui funcţionar imperial şi cronicar, Nichifor, la 25 februarie 806,
care a păstorit sub numele de Nichifor I (806-815), a reaprins schisma din sânul
Bisericii bizantine, între studiţi şi conducerea Bisericii, partizană a unei politici
moderate.
Bun teolog, reprezentant al partidei moderaţilor, noul patriarh s-a
remarcat nu doar prin lucrările sale istorice, ci şi prin numeroase scrieri care
apărau cultul icoanelor. Totuşi, numirea unui laic pe scaunul patriarhal a
suscitat o vie nemulţumire în rândul aripii radicale a clerului, care dorea
alegerea lui Teodor Studitul în această funcţie.
În urma unui sinod local a fost recunoscută căsătoria lui Constantin al VI-
lea cu Teodora, pe baza faptului că împăratul putea beneficia de dispensă de la
legile Bisericii. Cronicarul Teofan Mărturisitorul îl acuză chiar că ia-r fi
favorizat pe eretici (heterodoxie).
Această decizie a provocat o nouă ruptură cu călugării studiţi, motiv
pentru care, în anul 809, conducătorii grupării studite: Platon, Teodor şi
episcopul Iosif al Tesalonicului, împreună cu 700 de călugări studiţi au fost
închişi, maltrataţi şi exilaţi.
În anul 811, în urma unei ample campanii militare împotriva bulgarilor
hanului Krum, după ce a ocupat şi distrus capitala acestuia Pliska, armata
bizantină a fost surprinsă de într-o ambuscadă în defileurile Balcanilor, în urma
căreia a suferit o grea înfrângere, însuşi împăratul fiind ucis.
După o scurtă domnia fiului lui Nichifor I, Staurakios, a urmat pe tron
ginerele lui Nichifor I, Mihail I Rhangabe.
73
Acesta a încercat să pună capăt schismei miheiene, dintre Teodor Studitul,
conducătorul partidei monahale şi patriarhul Nichifor I, un moderat, ca şi
înaintaşul său, Tarasie.
În momentul în care hanul Krum a oferit pacea cu condiţia ca prizonierii
bulgari şi bizantini să fie extrădaţi pentru a fi pedepsiţi, împăratul şi patriarhul
au fost de acord, în timp ce Teodor Studitul a declarat că a-i trimit înapoi pe
refugiaţii bulgari, mulţi dintre ei convertiţi la creştinism, echivala cu
condamnarea lor la moarte sigură.
Teodor Studitul a avut câştig de cauză, dar această decizie a dus la
reluarea războiului cu bulgarii, Mihail I fiind înfrânt în bătălia de la Versinikia,
în primăvara anului 813.
Proclamat împărat de către armatele din themele asiatice, Leon al V-lea
Armeanul era un iconoclast.
A aşteptat până când în anul 814, odată cu moartea hanului Krum,
ameninţarea bulgară a fost îndepărtată. Apoi a numit o comisie mixtă formată
din oameni ai Bisericii şi cărturari civili care îi împărtăşeau vederile iconoclaste,
cel mai proeminent fiind un tânăr filosof armean, Ioan Grammatikos. Această
comisie a fost însărcinată cu strângerea de argumente şi texte în sprijinul
iconoclasmului. Membrii ei au realizat un florilegium (colecţie) de texte şi
argumente pe care împăratul le-a înmânat patriarhului, în intenţia sa de a relua
politica iconoclastă.
Acesta a refuzat argumentele şi a preferat să abdice, retrăgându-se la o
mănăstire, undea scris câteva tratate contra iconoclaştilor, fiind înlocuit cu
Teodot Melissenos, un funcţionar de la Curte devotat politicii imperiale.
Teodor Studitul a fost exilat şi el şi s-a dedicat scrisului împotriva
iconoclasmului dar şi împotriva amestecului împăratului în chestiunile
bisericeşti.
în aprilie 815 un sinod convocat la Constantinopol a repus în vigoare
hotărârile sinodului de la Hieria (754), fiind reluată politica iconoclastă, dar fără
74
vigoarea din prima fază. Datorită opoziţiei înverşunate a monahilor studiţi faţă
de politica iconoclastă, Leon al V-lea a trimis la închisoare sau în exil mai mulţi
monahi între care şi pe Teodor şi cronicarul Theophanes († 818).
Persecuţia a durat încă 5 ani până când, la Crăciunul anului 820,
împăratul Leon al V-lea a fost ucis, chiar în biserică, de adepţii unui fost
camarad de arme, Mihail de Amorion, aflat în închisoare pentru complot
împotriva basileului.
Mihail al II-lea Traulos („Pelticul” sau „Gângavul”), fondatorul unei noi
dinastii, cea amoriană, a avut simpatii iconoclaste, dar s-a arătat tolerant faţă de
orice credinţă, în principal din cauza lipsei de interes pentru religie.
În plus el s-a confruntat timp de doi ani cu o revoltă internă, condusă de
fostul său tovarăş de arme, Toma Slavul. Mihail al II-lea şi-a dat seama că
pentru a-şi păstra tronul nu avea nevoie de vrajbă între supuşii săi, ci de calm şi
unitate.
Ca urmare i-a chemat înapoi pe monahii exilaţi şi a permis prezenţa
icoanelor în biserici, mai puţin în cele din Constantinopol.
Singurul iconofil care a avut de suferit în timpul domniei sale a fost
călugărul Metodie, care se refugiase la Roma în timpul domniei lui Leon al V-
lea şi care s-a întors la Constantinopol, în anul 821, cu o scrisoare din partea
papei Pascal I, care-i cerea împăratului să restaureze credinţa cea adevărată.
Împăratul Mihail a fost deranjat de tonul scrisorii şi a poruncit ca Metodie să fie
biciuit şi închis ca trădător.
Mihail al II-lea a încercat să refacă legăturile cu Biserica Apuseană,
negociind cu împăratul Ludovic cel Pios, care l-a obligat pe papa Pascal I să
accepte hotărârile unui sinod ţinut la Lutetia (azi, Paris, în Franţa), la care s-a
hotărât că icoanele pot fi prezente în biserici, dar nu trebuie să li se acorde
cinstire. Curând, însă, totul a fost dat uitării, hotărârile acestui sinod nefiind
puse niciodată în aplicare.
75
Totuşi, Mihail al II-lea a încălcat canoanele, căsătorindu-se a doua oară
cu o călugăriţă, Eufrosina, o căsătorie din interese politice, deoarece mireasa era
unica fiică în viaţă a lui Constantin al VI-lea. Curios a fost faptul că patriarhul
Antonie I, un iconoclast fervent, i-a acordat dispensa necesară. Dar, după
moartea lui Mihail al II-lea, Eufrosina s-a întors în mănăstire.
A urmat pe tron fiul lui Mihail al II-lea, Teofil, adept al iconoclasmului,
dar care s-a arătat la fel de tolerant ca şi tatăl său. Soţia sa, Teodora, căreia îi era
foarte devotat, era o iconofilă notorie, care nu a ezitat să se manifeste ca atare.
În orice caz, iconoclasmul din timpul lui Teofil era mult schimbat,
întrucât împăratul ca şi patriarhul Ioan Grammatikos erau nişte intelectuali cu
gust pentru antichitatea clasică şi pentru arte, aversiunea lor pentru icoane fiind
mai mult de natură filosofică şi dintr-o adversitate faţă de partidul monahilor
intransigenţi.
Împăratul Teofil a fost un bun conducător, a dus o politică economică
înţeleaptă, care a avut ca efect refacerea finanţelor statului, încurajarea şi
dezvoltarea învăţământului şi a culturii, precum şi ridicarea unor noi edificii
publice.
Persecuţiile împotriva iconoclaştilor au fost mai evidente după ce pe
scaunul patriarhal a urcat marele savant Ioan Grammatikos (837).
La îndemnul acestuia, Teofil a convocat un sinod la Constantinopol, în
anul 832, în care au fost reînnoite hotărârile sinodului iconoclast din anul 754.
Riposta celorlalţi patriarhi răsăriteni a rămas fără nici un rezultat.
A fost interzisă pictura religioasă, bisericile fiind decorate cu imagini de
animale, păsări, peşti sau flori, dar este consemnat faptul că artiştii vremii nu au
fost împiedicaţi să realizeze icoane dacă şi-au dorit acest lucru. La fel, nu au
fost interzise lecturile din Părinţii Bisericii care erau favorabili cultului
icoanelor, aşa cum au fost Capadocienii. Aşa se face că, indirect, cercurile de
intelectuali ai vremii, sub impulsul revigorării culturii clasice, au ajuns să
renunţe la iconoclasm.
76
Înfrângerea iconoclasmului a reprezentat sfârşitul marilor dispute
doctrinare în Bizanţ, precum şi eşuarea tentativei Statului, reprezentat de
împărat, de a subordona necondiţionat Biserica. O colaborare strânsă între Stat
şi Biserică va exista şi de acum înainte, dar pe alte baze, Statul exercitând un fel
de tutelă asupra Bisericii.
Când a murit împăratul Teofil, lăsând ca succesor pe fiul său de 6 ani,
Mihail al III-lea, regenţa a trecut în mâinile Teodorei, văduva împăratului şi a
Teclei, sora mai mare a lui Mihail.
Asemenea Irinei, Teodora a fost hotărâtă să restaureze cultul icoanelor,
dar, la fel ca Irina, a înţeles să acţioneze cu prudenţă. În această acţiune a fost
ajutată de fraţii săi Bardas şi Petronas, magistrul Sergius Niketiates, probabil
unchiul ei şi, mai ales de logothetul dromului Theoktistos.
În martie 843 a convocat un sinod la Constantinopol, în Palatul imperial,
ale cărui acte nu s-au păstrat, dar din alte izvoare ştim conţinutul lor:
- au fost confirmate hotărârile şi canoanele Sinodului al VII-lea
Ecumenic (787) şi s-a hotărât restabilirea cultului icoanelor în întreg Imperiul.
- au fost confirmate hotărârile celorlalte Sinoade Ecumenice
anterioare şi s-au rostit anateme împotriva tuturor iconoclaştilor şi ereticilor.
- episcopii iconoclaşti au fost depuşi din treaptă şi înlocuiţi cu alţii
iconofili, însuşi patriarhul Ioan Grammatikos, fiind depus din treaptă. În locul
său a fost ales Metodie, monahul care îl ofensase cu 20 de ani în urmă pe
împăratul Mihail al II-lea şi care de atunci devenise prieten apropiat al lui
Teofil.
Hotărârile sinodului, bazate pe dogmele Bisericii au fost înscrise într-un
Sinodikon (decizie sinodală), care a fost citit în toate bisericile în prima
duminică din Postul Mare, care a căzut atunci la 11 martie 843, devenind
Duminica Ortodoxiei.
La fel ca şi patriarhul Tarasie, cu o jumătate de secol în urmă, Metodie a
dat dovadă de multă moderaţie. Singurii episcopi care şi-au pierdut scaunele au
77
fost cei care au refuzat orice formă de compromis. Nu a existat nici o formă de
persecuţie împotriva iconoclaştilor sau vreo anatemă asupra iconoclaştilor
renumiţi.
Pacea a fost reinstaurată în Biserică spre satisfacţia tuturor, cu excepţia
unor monahi extremişti (zeloţi) de la mănăstirea Studion care considerau că
iconoclaştii nu fuseseră propriu-zis pedepsiţi.
78
VI. DISPUTA DINTRE PATRIARHII IGNATIE ŞI FOTIE
Protestele lor neîncetate ale studiţilor faţă de atitudinea moderată a
patriarhului, l-au determinat pe Metodie să exileze o parte din aceştia. Dar
curând aveau să se tulbure din nou relaţiile dintre patriarh şi împărat. După
moartea lui Metodie, în anul 847, Teodora a numit ca succesor al acestuia pe
Ignatie, fiul fostului împărat iconoclast Mihail I Rhangabe, care fusese castrat în
momentul în care tatăl său a pierdut tronul, s-a călugărit şi, mai târziu a devenit
stareţul mănăstirii din insula Prinkipo (insula Prinţilor). Împărăteasa spera că
prin educaţia lui distinsă, va avea o viziune mai moderată, dar s-a înşelat
întrucât acesta era ataşat de partidul monahal extremist. Această mutare poate fi
considerată şi ca o concesie făcută partidei zeloţilor.
Problemele au apărut chiar de la întronizarea lui Ignatie, atunci când
acesta i-a refuzat participarea arhiepiscopului de Siracuza, Grigorie Asbestas,
acuzându-l de comportament necanonic. Acesta din urmă fusese prieten cu
predecesorul lui Ignatie şi, se pare că organizase o opoziţie faţă de numirea
noului patriarh. Arhiepiscopul l-a informat pe papa Leon al IV-lea, care a trimis
legaţi la Constantinopol pentru a cere explicaţii, dar nu a primit nici una, la fel
şi succesorul său Benedict al III-lea. S-a ajuns la o răcire a relaţiilor dintre
Roma şi Constantinopol.
În anul 856, Bardas a îndepărtat-o pe Teodora de la conducerea regenţei
şi a preluat conducerea Statului, purtând titlul de cezar. A fost un conducător
strălucit, a revitalizat armata şi flota militară, a reînfiinţat Universitatea din
Constantinopol, a iniţiat misiunea de convertire la creştinism a slavilor şi
bulgarilor.
Dar avea şi inamici, parte din funcţionarii civili care nu vedeau cu ochi
buni felul în care risipea rezervele financiare ale Statului pe care le acumulase
sora lui, dar şi oameni ai Bisericii, în special monahi care dezaprobau viaţa sa
privată, imorală. Era acuzat de relaţii adultere cu nora sa şi că îşi încuraja
79
nepotul, însuşi împăratul Mihail al III-lea supranumit „Beţivul”, la un
comportament imoral.
Patriarhul Ignatie a intrat în conflict cu cezarul Bardas, refuzând să o
trimită la mănăstire pe Teodora, împotriva dorinţei acesteia şi apoi prin faptul că
a demascat şi criticat comportamentul imoral al lui Bardas.
La scurt timp acesta a ticluit o acuzaţie de trădare împotriva Teodorei şi a
lui Ignatie, prima fiind, de data aceasta, obligată să plece într-o mănăstire iar cel
de-al doilea a fost depus din scaun şi exilat în insula Prinkipo.
Bardas s-a gândit să-l înlocuiască pe Ignatie cu cel mai renumit cărturar al
timpului, un laic, Fotie, nepot al lui Tarasie. Descendent dintr-o familie nobilă şi
bogată, părinţii săi au avut, totuşi, de suferit în timpul perioadei iconoclaste. A
făcut parte din cercul ucenicilor lui Leon Matematicul. A îndeplinit mai multe
funcţii publice, între anii 843-845; în anul 855 a fost trimis într-o misiune la
arabi iar mai târziu a devenit şeful cancelarie imperiale şi din această postură a
fost chemat să devină patriarh. A fost trecut în şase zile prin toate treptele
ierarhice şi a fost întronizat în ziua de Crăciun a anului 858.
Odată cu venirea lui Fotie pe scaunul patriarhal s-a instaurat o perioadă
plină de frământări în Biserica Răsăriteană, dar şi în raporturile cu Roma. La
Constantinopol, monahii extremişti (zeloţi), susţinători ai lui Ignatie l-au
considerat ales necanonic pe Fotie şi s-au constituit într-o partidă opusă, luptând
pentru readucerea lui Ignatie. S-a organizat însă şi o partidă favorabilă lui Fotie.
Astfel au apărut două tabere în sânul Bisericii din secolul al IX-lea: una
tradiţionalistă, puţin dispusă schimbărilor, formată din clerul de jos şi de
monahi, în jurul lui Ignatie, şi alte liberală, apărată de intelectualitatea şi clerul
de elită, în jurul lui Fotie.
Neînţelegerile au fost şi mai mari în raporturile cu Roma, deşi Fotie, chiar
de la începutul alegerii sale a căutat să câştige bunăvoinţa papei Nicolae I
pentru a-l recunoaşte ca patriarh legitim.
80
În ciuda relaţiilor neprietenoase ale lui Ignatie cu Roma, partida monahală
rigoristă (a zeloţilor) a făcut apel la papă, contestând numirea lui Fotie.
În anul 861, împăratul Mihail al III-lea şi patriarhul Fotie au organizat un
sinod la Constantinopol, în biserica Sfinţii Apostoli, cu scopul de a da o nouă
formulare învăţăturii despre cinstirea icoanelor. Papa şi-a trimis legaţii săi care,
însă, încă de la început, au cerut explicaţii asupra depunerii lui Ignatie şi a
alegerii necanonice a lui Fotie. În plus, ei au cerut retrocedarea diocezelor
romane din Sicilia, Calabria şi Illyricum, care fuseseră trecute abuziv sub
jurisdicţia Constantinopolului de către împăratul Leon al III-lea Isaurul, la
începutul crizei iconoclaste. S-a ridicat, de asemenea, problema bulgară, adică a
apartenenţei jurisdicţionale a poporului bulgar în vederea creştinării sale.
Remarcabila diplomaţie a lui Fotie a făcut în aşa fel încât să-i determine
pe legaţii papali să fie de acord cu depunerea lui Ignatie şi să confirme drept
canonică alegerea sa.
Nemulţumit de hotărârile sinodului şi de comportarea legaţilor săi, papa
Nicolae I a convocat un sinod în palatul Lateran din Roma, în anul 863, în care
s-a dezis de trimişii săi, l-a reabilitat pe Ignatie şi l-a declarat depus pe Fotie,
arătându-se, totodată, nemulţumit de modul în care evolua problema bulgară.
De altfel, creştinarea popoarelor slave de către Bizanţ, ca urmare a
politicii misionare geniale inspirate de Fotie, va adânci şi mai mult disensiunile
dintre Constantinopol şi Roma.
Important de menţionat este faptul că Fotie şi-a putut realiza planurile
sale, atâta timp cât a beneficiat de sprijin imperial, îndeosebi din partea
protectorului său cezarul Bardas. Când acesta a fost ucis, în aprilie 866 de către
noul favorit al împăratului Mihail al III-lea, fostul şef al grajdurilor imperiale,
Vasile Macedoneanul, el a pierdut orice sprijin intern. Mai mult, după uciderea
de către acelaşi Vasile, a împăratului Mihail al III-lea, în septembrie 867, noul
împărat Vasile I Macedoneanul l-a depus pe Fotie şi l-a reînscăunat pe Ignatie,
81
sperând în felul acesta să pună capăt tensiunilor cu Roma şi să readucă pacea
internă, dând satisfacţia partidei ignatiene.
Papalitatea a jubilat la aflarea veştii că Fotie fusese depus, dar după un
timp şi-a dat seama că şi Ignatie, sub influenţa lui Vasile I, era la fel de ostil ca
şi Fotie în a permite amestecul străin în problemele interne ale Bisericii
bizantine sau ale celei bulgare.
Între timp după o scurtă perioadă de exil, Fotie a făcut tot posibilul să
câştige bunăvoinţa lui Vasile I. A devenit conducătorul Universităţii din
Constantinopol şi tutore al moştenitorului tronului, Leon. Astfel, când a murit
Ignatie, în anul 877, Fotie s-a întors complet reabilitat pe tronul patriarhal.
În al doilea mandat, Fotie s-a implicat în munca de reformare a Şcolii
patriarhale. Dar ambiţia sa era tot mai mare. În momentul în care Vasile I a
început să sufere de crize de nebunie, în anul 881, Fotie a început să ţese intrigi
împotriva fiului acestuia Leon, punând efectiv mâna pe puterea politică. Când
Vasile I a pus în circulaţie un nou cod de legi, Epanagoga, Fotie i-a scris
prefaţa. În această lucrare se aduc importante precizări cu privire la raporturile
dintre Stat şi Biserică, dintre Împărat şi Patriarh. Statul şi Biserica sunt privite
ca o unitate indisolubilă, compuse din mai mulţi membri, în fruntea cărora se
află Împăratul şi Patriarhul ca doi conducători ai lumii. Lucrarea nu acordă nici
o întâietate puterii imperiale şi îl situează pe patriarh la acelaşi nivel cu
împăratul. Rolul celor două puteri se manifestă în paralel: împăratul este
responsabil pentru binele material al oamenilor în timp ce patriarhul pentru
binele spiritual.
Imediat după ce Leon al VI-lea Filosoful a luat locul tatălui său, în anul
886, l-a acuzat pe Fotie de trădare şi, după o anchetă de câteva luni, l-a depus şi
l-a exilat în Armenia. A fost numit patriarh, fratele mai mic al lui Leon, Ştefan
în vârstă de 19 ani. Toată lumea era mulţumită de această alegere, însă Ştefan
s-a epuizat prin viaţa sa ascetică şi a murit la 23 de ani, în anul 893.
82
În locul său Leon a numit un cleric respectabil şi moderat Antonie al II-
lea Culeas, care la ordinele sale a convocat un sinod, la care au participat şi
delegaţi ai Romei şi la care a fost ridicată schisma dintre patriarhii Ignatie şi
Fotie, nefiind condamnaţi nici unul dintre protagonişti.
83
VII. DISPUTA TETRAGAMICĂ
Când patriarhul Antonie a murit (901), a fost ales ca succesor, secretarul
imperial Nicolae, fiu al unei sclave de origine italiană, care lucrase în casa
familiei lui Fotie, cel care, se pare, s-a şi ocupat de educaţia lui Nicolae.
Beneficiind de încrederea lui Leon, Nicolae supranumit Misticul, fost coleg de
studii, un om ambiţios şi încăpăţânat, s-a arătat, totuşi, dispus să lucreze cu
împăratul. Dar nu avea să fie aşa !
În anul 870 a fost dată o lege (Novella 90) în numele lui Vasile I şi al
fiilor săi Constantin ( † 879) şi Leon, care permitea a treia căsătorie doar printr-
o dispensă specială şi interzicea cu desăvârşire a patra căsătorie, descendenţii
rezultaţi din aceasta din urmă fiind consideraţi nelegitimi.
Tatăl lui Leon, Vasile I l-a căsătorit de tânăr pe fiul său cu o femeie
cucernică, dar neatrăgătoare, pe nume Teofana, pe care Leon nu o plăcea.
Căsătoria a durat 11 ani, rezultând o fiică, Evdochia (născută în anul 892) care a
murit, însă, în anul 896.
Între timp Leon avea o amantă pe Zoe, fiica lui Stylianos Zautzes, pe care
dorea să o ia de soţie, motivând necesitatea de a continua dinastia printr-o
căsătorie nouă, care să-i dea un fiu. A încercat să-l câştige pentru această idee şi
pe duhovnicul său, Eftimie, dar acum acesta s-a opus a trebui să aştepte până
când soţia sa legitimă, a trecut le cele veşnice (897).
Zoe i-a dăruit lui Leon o fiică Ana, (care, în disperare de cauză, avea să
fie încoronată ca Augustă şi ar fi urmat să fie căsătorită cu un prinţ apusean, ca
să-i succeadă la tron tatălui ei, dar a murit între timp). La puţin timp după
moartea Teofanei, Leon s-a căsătorit cu Zoe, legitimând astfel copilul, căsătoria
fiind oficiată de un preot de la palat. Aceasta în ciuda opoziţiei călugărului
Eftimie şi a ezitării patriarhului Antonie II Culeas. Zoe a murit spre sfârşitul
anului 898, fără a mai duce pe lume alţi urmaşi.
84
A fost nevoie de a treia căsătorie (dispensa a fost obţinută în anul 900) cu
Evdochia Baiana, originară din Bithinia (sau, după alţii, din Frigia), care a murit
după un an de zile, chiar în ziua de Paşti a anului 901 (12 aprilie), după ce a
născut un fiu care a trăit doar câteva zile.
Această a treia căsătorie a provocat un mare scandal în Biserică şi în
societatea bizantină.
Ştiind că a nu avea o împărăteasă era un inconvenient, Leon dorea cu
orice preţ să se căsătorească şi să aibă un fiu pentru continuarea dinastiei. Pentru
aceasta a adus la palat o concubină, Zoe, numită Carbonopsina (cea cu ochii
negri), cu intenţia ca, dacă îi va naşte un fiu să o ia de soţie. În anul 903 sau
904, Zoe a născut o fată, care a murit şi ea de mică, iar apoi în anul 905 a născut
un fiu, pe Constantin, supranumit „Porfirogenetul”, fiind că a fost născut în
camera de purpură rezervată pentru copii de origine imperială. Dar, în ciuda
locului unde s-a născut, conform legii date de tatăl lui Leon al VI-lea, el era un
bastard.
Patriarhul Nicolae I Misticul a fost de acord să boteze copilul, dar numai
cu condiţia ca Zoe să fie alungată de la Curte. Pentru Leon botezul pruncului nu
era de ajuns. Ca să legitimeze copilul, el trebuia să se căsătorească cu mama lui.
Botezul a avut loc cu mare fast la 6 ianuarie 906, dar după numai trei zile Zoe a
fost dusă la palat şi la sfârşitul lunii aprilie acelaşi an căsătoria celor doi a fost
săvârşită de un preot binevoitor, pe nume Toma, fără înştiinţarea patriarhului,
Zoe fiind încoronată, în acelaşi timp, împărăteasă.
Conflictul cu Biserica era la culme. Patriarhul a declarat nulă căsătoria şi
a oprit participarea împăratului la Sfânta Liturghie, cu toate că în sinea lui ar fi
fost favorabil să-i acorde o dispensă împăratului însă doar pentru a legitima
copilul. Avea însă în interiorul partidului fotian un rival puternic, pe Aretas
arhiepiscop de Cezareea, un om de o mare erudiţie şi lipsit de scrupule, care mai
mult din adversitate faţă de Nicolae, decât din convingere, s-a aliat cu partida
zeloţilor şi agita opinia publică împotriva acordării oricărei dispense.
85
Împăratul Leon a trecut peste decizia patriarhului şi a venit împreună cu
suita în ziua de Crăciun a anului 906 la Sfânta Sofa, dar a fost oprit de patriarh
să intre în biserică.
Căsătoria lui Leon cu Zoe a fost, totuşi, recunoscută de papa Sergiu al III-
lea şi de ceilalţi patriarhi răsăriteni care s-au arătat binevoitori faţă de
ambasadele trimise de împărat. Împăratul ştia că în Apus nu exista o limită
pentru recăsătorie iar patriarhii răsăriteni erau dornici de a primi subsidii şi
ajutoare din partea suveranului. Astfel, el a primit dispensa pentru a patra
căsătorie şi acceptarea în cadrul Bisericii ca penitent.
Bazat pe acest sprijin, Leon al VI-lea l-a depus pe Nicolae I Misticul (1
februarie 907), acesta păstrându-şi demnitatea de episcop, şi l-a pus în locul său
pe călugărul Eftimie. Noul patriarh l-a primit pe Leon în Biserică dar nu a făcut
acelaşi lucru cu soţia sa, refuzând să o pomenească la slujbe. Singura concesie a
fost să-l încoroneze pe Constantin ca basileu în iunie 911.
Această acceptare tacită a celei de-a patra căsătorii a lui Leon de către
noul patriarh a creat haos în rândul partidului zelot. Mulţi monahi s-au declarat
loiali fostului patriarh Nicolae I, în timp ce Aretas de Cezarea şi mulţi alţi
clerici de la Curte au devenit susţinători ai lui Eftimie şi ai celei de-a patra
căsătorii.
Pe patul de moarte Leon l-a iertat pe Nicolae I, condamnând cea de-a
patra căsătorie, recomandând să nu mai fie admisă niciodată, aceasta fiind o
recunoaştere a greşelii pe care a săvârşit-o. Probabil, această greşeală de care
Leon a fost conştient şi penitenţa care i-a fost recomandată, stau la baza
tabloului votiv de la intrarea în biserica Sfânta Sofia, în care basileul îi cere
iertare Mântuitorului în genunchi, într-o postură de umilinţă nemaiîntâlnită vreo
dată.
În mai 912, Leon a murit iar puterea a fost preluată pentru scurt timp de
fratele său Alexandru, care fusese co-împărat şi apoi de fiul lui Leon al VI-lea,
86
Constantin, în vârstă de 7 ani, sub regenţa patriarhului Nicolae I Misticul.
Acesta a fost reinstaurat ca patriarh de Alexandru, fratele lui Leon al VI-lea.
Ajuns conducătorul regenţei, Nicolae I Misticul a încercat să recâştige
controlul asupra Bisericii, eliminându-i pe toţi episcopii hirotoniţi de
predecesorul său, Eftimie ca şi pe ceilalţi susţinători ai acestuia. Mulţi dintre ei,
avându-l în frunte pe episcopul Aretas al Cezareei au refuzat.
S-a creat astfel o dezordine, accentuată şi mai mult de ruperea relaţiilor cu
Roma. Patriarhul Nicolae I, în calitate conducător al regenţei, a acţionat şi în
plan politic: - a înăbuşit o revoltă internă, pe care iniţial, a fost suspectat că ar fi
încurajat-o;
- a iniţiat negocieri cu hanul bulgar Simeon, ajungând să-l
încoroneze ca împărat al grecilor şi bulgarilor, promiţându-i că tânărul
Constantin se va căsători cu el.
Prin aceste măsuri Nicolae I a devenit extrem de nepopular, mulţi
neacceptând ca un cleric să conducă destinele Imperiului.
În anul 914 un complot l-a îndepărtat de la putere pe Nicolae I şi
conducerea regenţei a trecut în mâinile celei de-a patra soţii a lui Leon al VI-lea,
Zoe Carbonopsina.
Ea ar fi dorit să-l readucă pe scaunul patriarhal pe Eftimie, dar acesta a
refuzat, astfel că a fost nevoită să-l păstreze pe Nicolae I, dar cu condiţia ca
acesta să se limiteze la treburile bisericeşti.
Din cauza insucceselor îndeosebi în plan extern, marele amiral al flotei
Roman Lecapenos (920-944) a preluat puterea şi l-a căsătorit pe tânărul
Constantin cu fiica sa, s-a autointitulat pe sine basileopator („tatăl
împăratului”), apoi caesar şi în cele din urmă împărat.
Noul împărat l-a ţinut sub un control strict pe patriarhul Nicolae I şi, în
iulie 920 a convocat un sinod de unire a Bisericii bizantine, în cadrul căruia s-a
urmărit împăcarea dintre patriarhul Nicolae I şi adepţii fostului patriarh Eftimie.
87
Hotărârile sale au fost publicate într-un Tomus Unionis, care a redat
Bisericii controlul asupra legilor matrimoniale, au condamnat cea de-a patra
căsătorie a lui Leon al VI-lea, chiar şi cea de-a treia căsătorie a fost pusă sub
semnul întrebării. S-a folosit, totuşi, iconomia pentru a recunoaşte poziţia de
împărat legitim a lui Constantin al VII-lea.
Evenimentul celei de-a patra căsătorii a lui Leon al VI-lea (tetragamia) a
creat o disensiune majoră între puterea laică şi cea bisericească. Drept urmare
s-a produs o uşoară limitare a autorităţii imperiale asupra Bisericii. Leon al VI-
lea greşise din punct de vedere moral şi legal, încălcându-şi propria lege.
Tomus Unionis a stabilit că împăratul nu putea trece peste o lege de natură
bisericească, cu atât mai mult cu cât ea fusese asumată chiar de el însuşi. La
rândul ei, Biserica a putut uza de dreptul ei de a da împăratului o dispensă
(iconomie).
În orice caz Leon şi-a atins scopul şi anume asigurarea viitorului
dinastiei, fiului său născut din a patra căsătorie, nefiindu-i contestată
legitimitatea la tron, căci aşa cum am văzut, nici chiar uzurpatorul Roman
Lecapenos nu a îndrăznit să-i conteste dreptul absolut la domnie.
Ca şi Leon al VI-lea, Roman I Lecapenos a numit ca patriarh pe fiul său
cel mic Teofilact, la o vârstă totuşi foarte fragedă, nici 15 ani (931). Cu toate
aceste, nimeni nu a protestat, chiar papa Ioan al XI-lea a trimis o scrisoare de
felicitare. Ca patriarh a fost inofensiv şi nu a pus nici o problemă († 956).
În momentul în care a rămas singur împărat, fiul lui Leon al VI-lea,
Constantin al VII-lea Porphyrogenetul (945), l-a numit pe scaunul patriarhal
pe Polyeuct, un om cu un temperament ascetic şi rigid, care a avut mereu ceva
de obiectat la adresa măsurilor luate de împărat (a criticat măsurile şi lipsa de
moralitate a miniştrilor lui Constantin al VII-lea, a protestat la adresa termenilor
folosiţi în Tomus Unionis, etc.)
Acestea nu au fost singurele momente când patriarhul a avut ceva de
obiectat: după moartea lui Roman al II-lea, fiul lui Constantin al VII-lea (†
88
963) acesta a hotărât ca cei doi fii ai săi minori (Vasile al II-lea şi Constantin al
VIII-lea) să-i succeadă la tron, sub regenţa mamei lor Theofano.
Atunci când văduva lui Roman al II-lea, Theofano a dorit să se
recăsătorească cu generalul Nichifor Phocas, pentru a-i da legitimitatea necesară
încoronării ca împărat, patriarhul Polyeuct a protestat, spunând că cei doi sunt
înrudiţi spiritual. Până la urmă cei doi s-au căsătorit.
A protestat în momentul în care, în mod exagerat, noul împărat Nichifor
al II-lea Phocas (963-969) a intenţionat să-i declare ca martiri pe toţi soldaţii
căzuţi în luptele cu arabii.
În anul 964, acesta dat o Novellă imperială, prin care interzicea înfiinţarea
unor noi mănăstiri şi dobândirea de către Biserică a unor noi proprietăţi. A fost
interzisă şi intrarea în mănăstire a cetăţenilor valizi, considerând aceasta o
practică ce afecta economia şi armata.
Atunci când, în anul 969, nepotul lui Nichifor, Ioan I Tzimiskes (969-
976), în complicitate cu Theofano, l-a ucis pe împărat, Polyeuct a refuzat să-l
încoroneze pe Ioan până când acesta nu accepta să renunţe la Theofano, care ar
fi vrut să-i devină soţie, până când nu anula legislaţia lui Nichifor împotriva
mănăstirilor şi până ce nu recunoştea pe patriarh drept autoritate supremă în
toate chestiunile bisericeşti.
Având o situaţie nesigură, fiind un uzurpator şi criminal, Ioan Tzimiskes
a acceptat cerinţele lui Polyeuct, triumful Bisericii fiind de scurtă durată.
După moartea lui Polyeuct, Ioan I l-a numit în scaun pe un monah cu o
viaţă ascetică de la Muntele Olimp, Vasile I Scaramandrenus şi, timp de 70 de
ani, nici un patriarh nu a mai încercat să pună probleme autorităţii imperiale.
În timpul ultimului împărat al dinastiei macedonene, Vasile al II-lea
„Bulgaroctonul” (976-1025), doar doi patriarhi au mai făcut câteva timide
încercări dea obţine favoruri pentru Biserică, dar cererile lor au fost ignorate de
suveran.
89
Cu anul 1025 s-a încheiat epoca de mare putere mondială a Statului
bizantin. Între anii 1025-1081 Imperiul a intrat într-o criză profundă.
90
VIII. SCHISMA CEA MARE
În perioada de criză care a urmat morţii lui Vasile al II-lea la un moment
dat a urcat pe tronul Bizanţului împăratul Constantin al IX-lea Monomahul
(1042-1055), devenit al treilea soţ al Zoei, nepoata ultimului împărat
macedonean (Vasile al II-lea „Bulgaroctonul”), a fost ales ca patriarh al
Constantinopolului pe Mihail Cerularie (1043-1058), un savant-diplomat
(cărturar), care se călugărise pentru a evita pedeapsa în urma implicării sale într-
un complot împotriva fostului împărat Mihail al IV-lea Calafatul (1034-1041).
Noul patriarh era un om ambiţios iar slăbiciunea de caracter a lui Constantin i-a
oferit şansa vieţii sale.
În Biserica de Apus era în plină desfăşurare un amplu proces de reforme
(inovaţii) care îi dădeau papei un control riguros şi de necontestat asupra
tuturor lucrurilor, profitând şi de slăbiciunile suveranilor apuseni, fapt care a
dus la excluderea oricărui control din partea puterii seculare asupra celei
bisericeşti.
Mihail Cerularie era conştient de această evoluţie a vieţii religioase din
Apus şi dorea să realizeze acelaşi lucru în Răsărit. Astfel, dacă Patriarhia din
Constantinopol trebuia să devină echivalentul papalităţii, era necesar ca să fie
total independentă de papalitate ca şi de puterea imperială.
O acţiune împotriva pretenţiilor romane de supremaţie ar fi avut acceptul
Constantinopolului, dar exista o problemă cu provinciile bizantine din sudul
Italiei ameninţate de invazia normandă. În faţa acestei ameninţări, împăratul
bizantin şi papa erau solidari. De aceea, politica împăratului era îndreptată spre
o colaborare cu papalitatea, care s-ar fi putut folosi de autoritate ei în Apus
pentru a-i opri pe normanzi.
Totuşi Mihail Cerularie a făcut tot posibilul să evite o astfel de politică.
Astfel, în anul 1052, cu de la sine putere, patriarhul a poruncit închiderea tuturor
bisericilor latine din Bizanţ, inclusiv a celor din Italia bizantină. L-a îndemnat
91
pe mitropolitului Leon al Ohridei să-i scrie o scrisoare episcopului de Trani,
principala autoritate ortodoxă din sudul Italiei, acuzând folosirea aici a unor
practici ale Bisericii romane (de ex. folosirea pâinii nedospite la Sfânta
Euharistie, ş. a.).
Situaţia politică din Italia era deosebit de tensionată, papa Leon al IX-lea
tocmai fusese luat prizonier de către normanzi şi îşi negocia eliberarea.
Împăratul Constantin al IX-lea s-a grăbit să-i scrie papei o scrisoare
prietenească, propunându-i consultări, la fel a procedat şi patriarhul Mihail care
a acceptat să discute problemele bisericeşti apărute.
Papa Leon al IX-lea a trimis legaţi la Constantinopol pentru a negocia atât
problemele politice cât şi cele religioase. Împăratul i-a primit cu cinste.
Din păcate conducătorul delegaţiei papale, era cardinalul Humbert de
Silva Candida, un om conflictual, care scrisese chiar un tratat despre „erorile”
greceşti. El nu era dispus să poarte discuţii amicale cu patriarhul, care, la rândul
său, era hotărât să fie intransigent şi a cărui propagandă la Constantinopol era
foarte eficientă.
În aceste condiţii misiunea papală la Constantinopol a fost percepută
drept o încercare a unor străini neciopliţi de a le dicta bizantinilor în privinţa
credinţei şi a liturghiei lor.
În această atmosferă încordată, eforturile împăratului de a calma spiritele
au fost inutile. În final, după insulte reciproce, cardinalul Humbert, care, de fapt,
îşi pierduse calitatea de legat papal, – Leon al IX-lea murise în aprilie 1054 –
s-a furişat în biserica Sfânta Sofia în după-amiaza zilei de 16 iulie 1054 şi a pus
pe altar o bulă de excomunicare împotriva patriarhului, un document prolix,
ofensiv şi incorect, care l-a şocat chiar şi pe împărat. Replica lui Mihail
Cerularie a fost excomunicarea lui Humbert.
Astfel, schisma a fost o excomunicare reciprocă a celor doi înalţi ierarhi,
din Roma şi Constantinopol.
92
Dincolo de aspectele religioase şi de consecinţele ei, schisma a
demonstrat că şi implicarea Bisericii în treburi politice poate fi la fel de
neproductivă, ducând la apariţia unor probleme majore.
La fel ca şi patriarhul Nicolae I Misticul şi Mihail Cerularie a putut
constata că implicarea sa în chestiuni de natură pur politică duce inevitabil la
pierderea sprijinului popular.
93
IX. REFORMA MONAHILOR STUDIŢI
Mănăstirea Studion sau mănăstirea Studiţilor este situată în partea sudică
a capitalei bizantine, fiind multă vreme cea mai importantă din Imperiu. În
general, rânduielile şi cultul acesteia au fost luate drept model de către monahii
din Sfântul Munte Athos, precum şi de multe alte mănăstiri ortodoxe din lume.
Mare mărturisitor al Ortodoxiei în timpul persecuţiilor iconoclaste de la
începutul veacului al IX-lea, Sfântul Teodor Studitul a rămas în amintirea
Bisericii Răsăritene în primul rând ca reorganizatorul prin excelenţă al vieţii
monahale din Imperiul Bizantin.
Ca ascet şi om de acţiune doctrinară, fiind mai mult activ decât
contemplativ, Sfântul Teodor Studitul a creat o teologie ascetică complexă, în
care găsim aplicată chintesenţa doctrinară a unor mari personalităţi
ale spiritualităţii răsăritene, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărarul
sau Sfântul Maxim Mărturisitorul.
A fost întemeiată în anul 462 de către consulul Studios (în limba latina
Studius), un patrician roman originar din Italia, dar aşezat în Constantinopol.
Biserica ridicată în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui cap fusese
descoperit la Emessa, în anul 453, intenţiona să adăpostească nepreţuitele lui
moaşte. Nereuşind acest lucru, consulul Studios a strămutat aici pe monahii
numiţi achimiţi.
Mănăstirea a fost construită între anii 454 şi 463 iar primii călugări veniţi
aici, au fost cei de la mănăstirea Acoemetae (de unde şi numele de akoimati sau
achimiţi, adică cei lipsiţi de somn, cei ce priveghează neîncetat).
Monahii studiţi şi-au arătat, pentru prima dată, ataşamentul faţă
de credinţa ortodoxă cu ocazia schismei acaciene (484-519). Ei au rămas drept-
slăvitori şi în perioada de tristă amintire a iconoclasmului, din secolele VIII-IX.
Fidelă dreptei credinţe în timpul persecuţiilor iconoclaste, obştea studită a
fost risipită de către împăratul eretic Constantin al V-lea Copronimul (741-
94
775). De altfel, între anii 754-775, mănăstirea Studion a fost închisă. Monahii
studiţi au fost daţi afară din mănăstire şi din oraş.
Viaţa monahală a reînviat la Studion după anul 775 (moartea lui
Constantin al V-lea), cunoscând o perioadă de maximă înflorire spre sfârşitul
secolul al VIII-lea şi în prima jumătate a secolul al IX-lea, în timpul egumenilor
Sava (participant la lucrările Sinodului al VII-lea Ecumenic, 787), Teodor
Studitul, Navcratios şi Nicolae Studitul.
În anul 798, călugărul Teodor, împreună cu unchiul său Platon, ambii din
mănăstirea Sakkudion din Bithinia, au fost rugaţi de împărăteasa Irina să vină la
mănăstirea Studion, din Constantinopol. Aici, la scurt timp, după moartea
unchiului său, Teodor avea să fie numit stareţ, fiind cunoscut sub numele de
Sfântul Teodor Studitul.
Prin întreaga sa activitate de aici, el a ajutat mănăstirea să crească, din
toate punctele de vedere. În timpul stăreţiei lui Teodor Studitul, călugării au fost
exilaţi din mănăstire de mai multe ori, o parte dintre ei fiind chiar omorâţi de
necredincioşi.
Cu timpul, practic în toate mănăstirile mai mari din Imperiu se vor
constitui grupuri de monahi înrădăcinaţi în tradiţia studită, care au rămas în
contact unii cu alţii, precum şi cu Studionul. Se poate spune că astfel s-a
constituit un adevărat partid monahal bine conturat.
Acest partid a purtat mereu marca personalităţii lui Teodor.
Se ştie că monahii, în general, ca pătură socială distinctă şi cu deosebire
studiţii, respingeau orice control din partea puterii imperiale şi a ierarhiei
bisericeşti. Este adevărat că nu i-au negat împăratului dreptul de a-şi exercita
anumite drepturi administrative (de ex. decizia finală de numire a patriarhului).
În acelaşi timp ei erau foarte hotărâţi să nu permită niciodată împăratului să-şi
impună punctul de vedere în chestiunile de credinţă, aşa cum procedaseră
împăraţii iconoclaşti. Împăratul trebuie să respecte canoanele Bisericii şi nu era
îndreptăţit să obţină vreo dispensăm de la acestea.
95
În acelaşi timp, ei dispreţuiau şi pe patriarhii care susţineau politica
imperială sau râvneau la puterea lumească (fie chiar şi exercitând vremelnic
activităţi politice, ca de ex. Nicolae I Misticul sau Mihail Cerularie).
Călugării studiţi nu i-au iertat nici pe patriarhii Tarasie, Nichifor I şi
Metodie pentru refuzul lor de a-i condamna pe iconoclaştii pocăiţi şi astfel au
întreţinut schisma mihiană, multă vreme. O anumită adversitate a existat şi faţă
de cultura clasică întreţinută la Curtea imperială de către împăraţii ultimei
perioade iconoclaste. Acest aspect s-a accentuat în timpul disputei dintre
patriarhii Ignatie şi Fotie, îndeosebi datorită faptului că cel din urmă avea o
înaltă cultură clasică.
După moartea lui Teodor Studitul monahii studiţi au abandonat multe din
concepţiile acestuia, dar au rămas la fel de intransigenţi.
Au abandonat inclusiv obiceiul de a apela la episcopul Romei, considerat
ca singurul înalt ierarh care nu putea fi supus presiunilor din partea împăratului,
aşa cum era patriarhul din capitală. De altfel nici ceilalţi patriarhi din Orient
care erau acum sub stăpânire musulmană, nu îşi permiteau să se certe cu
împăratul, fiindcă acesta era singurul care îl putea îndupleca pe calif să fie mai
înţelegător cu ei.
Aşa s-a întâmplat atunci când s-a pus problema legalităţii alegerii lui
Fotie. Iniţial papa a contestat alegerea lui Fotie, dar şi-a schimbat mai târziu
opinia, contestând şi alegerea lui Ignatie, cel care devenise, la un moment dat,
conducătorul lor.
La fel papa a găsit o scuză pentru cea de-a patra căsătorie a lui Leon al
VI-lea în momentul în care acesta, disperat, a cerut ajutorul Apusului, fapt care
i-a scandalizat pe studiţi, care considerau gestul lui Leon drept o preacurvie. A
devenit foarte clar că spre sfârşitul secolului al X-lea monahii studiţi au devenit
ostili Romei.
Oricum manevra împăratului Leon al VI-lea în chestiunea tetragamică a
slăbit mult partidul monahal studit şi, în mod deosebit, atunci când patriarhul
96
Eftimie, ajuns liderul lor, a trecut de partea împăratului iar Nicolae I Misticul,
inamicul lor de odinioară a devenit un susţinător al lor. Acesta a încercat însă
doar să-şi câştige o mai mare popularitate pe seama lor.
Urmaşul acestuia, Polieuct, care a protestat vehement la multe din
acţiunile împăraţilor din timpul său, s-a bucurat de sprijinul acestora; la fel a
procedat şi Mihail I Cerularie care i-a câştigat de partea lui în cursul atacurilor
împotriva Romei. Totuşi, el a pierdut sprijinul lor atunci când a început să aibă
ambiţii lumeşti.
Deşi în timpul împăraţilor dinastiei macedonene asistăm la o creşterea a
marilor proprietăţi funciare, acest fapt a dus la conflicte între autorităţile
centrale (împărat) şi călugării şi mănăstirile din Imperiu. Averile şi pământurile
mănăstirilor (multe din ele lăsate prin testament sau obţinut din donaţii) erau
inalienabile şi cultivarea lor se făcea adesea ineficient, fiind atribuite de multe
ori unui arendaş (mare proprietar de pământuri). Astfel, veniturile acestor
mănăstiri reveneau exclusiv monahilor.
Acest fapt a făcut ca împăratul Nichifor al II-lea Phocas, de altfel un om
cunoscut pentru evlavia sa, să emită în anul 964 o lege care interzicea
întemeierea de noi mănăstiri, azile de bătrâni, cămine pentru săraci administrate
de călugări, precum şi daniile sau testamentele în favoarea Bisericii. Un al
doilea edict stabilea că toate numirile în scaunele episcopale trebuie să fie
supuse aprobării împăratului.
Urmaşul său, Ioan I Tzimiskes, fiind un uzurpator, a fost obligat de
patriarhul Polieuct să abroge legislaţia lui Nichifor al II-lea, dar victoria
monahilor a fost de scurtă durată.
Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul a introdus, în anii 1003-1004 o
taxă pe care trebuiau să o plătească toţi proprietarii de pământuri, ea fiind
aplicată şi mănăstirilor deţineau proprietăţi funciare. Această măsură a afectat
foarte mult veniturile mănăstirilor, deoarece ele depindeau de aceste pământuri.
97
Multe mănăstiri au fost nevoite să vândă Statului o parte însemnată din averea
lor.
Spre sfârşitul secolului al X-lea a avut loc o revigorare a monahismului
sub influenţa Sfântul Simeon Noul Teolog, care a impus neimplicarea
monahilor în chestiunile de politică dar şi amestecul Statului în treburile
Bisericii. Monahii şi-au rezervat dreptul de a critica moravurile Curţii,
manifestând o amplă suspiciune asupra cercurilor intelectuale ale Curţii şi o
antipatie crescută faţă de scaunul Romei.
Din acest moment asistăm la o separare a mănăstirilor din capitală şia
celor din jur de cele din provincie. Acestea din urmă vor avea de acum înainte
de suferit din cauza pierderilor teritoriale, mulţi monahi preferând să le
părăsească din cauza nesiguranţei, refugiindu-se în regiunile mai sigure (pe
coasta Mării Egee, pe muntele Latmos sau pe insulele greceşti - Muntele
Athos). Mănăstirile din aceste zone au putut cu greu face faţă afluxului de
monahi, producându-se foarte multă dezordine în cadrul vieţii monahale.
Au apărut chiar şi unele scandaluri legate de presupuse acte imorale ale
unor călugări de la Muntele Athos, fapt ce a dus la constituirea unor comisii de
cercetare de către împăraţii Constantin al IX-lea Monomahul (1052) şi Alexios I
Comnenul. A avut loc o înăsprire a rânduielilor de monahale de aici.
În general împăraţii din dinastia Comnenilor au ţinut sub control Biserica,
aceasta chiar dacă monahii din Constantinopol şi-au impus punctul de vedere în
momentul în care Alexios I Comnenul, la îndemnul mamei sale, ar fi dorit să
renunţe la soţia sa Irina Ducaina şi să se căsătorească cu Maria de Alania, fosta
soţie a împăraţilor Mihail al VII-lea Ducas (trimis al mănăstire) şi a
uzurpatorului Nichifor Botaneiates, ambii încă în viaţă. Cel care s-a opus a fost
patriarhul Cosma care a refuzat să aprobe divorţul, având şi sprijinul monahilor
intransigenţi dar fiind şi un apropiat al familiei Ducas. Din fericire, Alexios a
înţeles că trebuie să renunţe la dorinţa sa.
98
Odată cu introducerea sistemului feudal al charistikion-ului, prin care un
mirean putea primi de al împărat spre administrare averea unei mănăstiri sau
chiar a unei proprietăţi private, o parte a monahilor nu au văzut cu ochi buni
aceasta. Totuşi, mulţi oameni ai Bisericii au salutat această practică, văzând în
ea o modalitate prin care preocupările monahilor nu mai erau îndreptate spre
cele lumeşti, ci spre o viaţă spirituală mai curată.
În ciuda problemelor cu care se confrunta Imperiul, numărul monahilor
era destul de mare, fapt care l-a îndreptăţit pe împăratul Manuel I Comnenul să
emită un ordin prin care se interzicea întemeierea de noi aşezăminte monahale
iar cele care fuseseră proaspăt întemeiate până atunci nu mai aveau voie să fie
înzestrate cu pământ, ci doar să primească un venit impozabil, în funcţie de
averea ctitorului şi a moştenitorilor săi. Legea, însă, nu a mai fost aplicată după
moartea lui Manuel.
Monahii au putut însă să-şi facă cunoscute intenţiile ori de câte ori
împăraţii Comneni au încercat să îmbunătăţească legăturile cu Roma. Ei au
sprijinit pe toţi patriarhii care s-au opus acestor iniţiative, având de partea lor şi
majoritatea populaţiei.
Expediţiile cruciate deşi iniţial păreau a avea o importanţă pentru
Imperiu, cu timpul datorită abuzurilor, jafurilor şi a imaginii proaste pe care şi-
au făcut-o cruciaţii în momentul trecerii prin Imperiu, au dus la o neîncredere şi
antipatie faţă de Apus.
Astfel toate încercările lui Manuel I de a ajunge la o mai bună înţelegere
cu Roma au fost zădărnicite atât de refuzul Bisericii, cât şi de cel al poporului
de a coopera cu el.
Mai mult decât atât Manuel I a ajuns să susţină o doctrină cunoscută sub
numele de holosfirism care urmărea să înlesnească musulmanilor acceptarea
creştinismului. Ea a fost însă respinsă ca erezie la un sinod.
99
Ultimul împărat al dinastiei comnene Andronic I a fost un uzurpator, un
om fără Dumnezeu şi însetat de sânge, care nu a fost preocupat de problemele
religioase.
100
X. PERIOADA EXILULUI DE LA NICEEA (1204-1261)
Perioada de după stingerea dinastiei macedonene a dus la accentuarea
problemelor politice şi sociale, coroborată cu iresponsabilitatea unor împăraţi şi
a sfetnicilor acestora, care au permis turcilor să pătrundă în Europa după ce au
cucerit aproape întreaga Asie Mică. Concomitent, normanzii atacau Imperiul
din vest.
Astfel, restaurarea care s-a produs în timpul Comnenilor a fost
remarcabilă, dar destul de firavă, fiind obţinută mai mult prin mijloace
diplomatice, cu largul sprijin al negustorilor din Veneţia, care au primit, în
schimb, largi privilegii comerciale.
În aceste condiţii strădania de a juca, în continuare, rolul unei mari puteri
era prea mult pentru Imperiul Bizantin.
În ultimele decenii ale secolului al XII-lea statul bizantin a intrat într-un
declin rapid pentru ca la începutul celui următor să intre într-o criză accentuată,
odată cu catastrofa din anul 1204, când armata cruciată pornită în cea de-a patra
Cruciadă a deviat de la traseul iniţial şi a cucerit Constantinopolul. S-a întemeiat
un astfel un aşa-zis „Imperiu latin”, condus de un împărat franc care împărţea
puterea cu un vicerege veneţian.
Cruciaţii nu au reuşit să ocupe întreg teritoriul bizantin iar acesta s-a
împărţit în trei părţi mai mari: în Orient, o ramură a familiei Comnenilor (Marii
Comneni) s-a stabilit la Trapezunt, în Apus, o ramură a familiei Anghelilor s-a
stabilit la Epir iar la Niceea s-a stabilit ginerele ultimului împărat Alexios al V-
lea Murtzuflos, Teodor I Lascaris. Între aceste trei state greceşti s-a pus
problema care este adevăratul continuator al vechiului Imperiu Bizantin.
Disputa s-a dat între Despotatul Epirului şi Imperiul de la Niceea. Epirul, deşi a
luat în stăpânire Tesalonicul, în anul 1233, avea dezavantajul că se afla într-o
poziţie geografică dificilă şi îi lipsea avantajul constituţional de care se bucura
Teodor Lascaris, prezenţa la Niceea a patriarhului.
101
În momentul căderii Constantinopolului (1204), patriarhul Ioan al X-lea
Camateros a fugit la Didymotichon, în Tracia, fără însă să abdice. Dar a refuzat
invitaţia lui Teodor I Lascaris de a veni la Niceea.
Între timp cruciaţii au ales un patriarh latin, pe veneţianul Toma
Morosini, care împreună cu alţi episcopi latini au făcut presiuni asupra grecilor,
încercând să latinizeze Biserica bizantină.
După moartea lui Ioan al X-lea, clerul ortodox a cerut papei Inocenţiu al
III-lea să le permită alegerea unui patriarh grec care să fie sub ascultarea papei,
dar să conducă Biserica potrivit liniei tradiţionale ortodoxe. Cererea grecilor nu
a primit nici un răspuns, deşi papa nu agrea numirea unui veneţian pe scaunul
patriarhal din Constantinopol. Pe de altă parte nici împăratul latin, Henric de
Flandra, deşi a făcut tot posibilul de se face popular în rândul grecilor nu îl
putea influenţa pe papă. O prezumptivă alegere a unui patriarh grec la
Constantinopol ar fi pus în faţa faptului împlinit pe toţi şi ar fi creat un fel de
legitimitate a regimului de acolo.
Sesizând pericolul, Teodor I Lascaris a trimis invitaţii către toţi episcopii
greci pentru a veni la Niceea ca să aleagă un patriarh. Conducătorii din Epir şi
Trapezunt au interzis episcopilor din subordine să meargă la Niceea.
Sinodul întrunit la Niceea în martie 1208 l-a ales ca patriarh pe Mihail
Autoreianos, cel care de altfel conducea deja de 3 ani pe toţi credincioşii din
statul niceean. Acesta l-a încoronat ca împărat pe Teodor I Lascaris, acordându-
i prin acest act rolul de succesor legitim al vechilor basilei bizantini.
Cu toate acestea au existat discuţii asupra canonicităţii alegerii acestuia,
Marii Comneni de la Trapezunt şi înalţii ierarhi din acest teritoriu refuzând până
în anul 1260 să recunoască existenţa patriarhului de la Niceea. Pe aceeaşi
poziţie s-au situat şi despoţii Epirului. Abia în anul 1261, odată cu recucerirea
Constantinopolului de către greci, toţi credincioşii au acceptat autoritatea
patriarhului revenit în capitală.
102
Faptul că la Niceea exista un patriarh, recunoscut de cei mai mulţi dintre
credincioşii ortodocşi, a conferit acestui stat o autoritate pe care ceilalţi nu au
avut-o,a nume aceea de continuator al Imperiului Bizantin.
În această perioadă de criză profundă, împăratul şi patriarhul au înţeles că
trebuie să conlucreze, nici Statul şi nici Biserica neîngăduindu-şi să se angajeze
într-o dispută. Toată lumea recunoştea drepturile de întâietate ale împăratului,
atât în domeniul civil cât şi în cel religios. Astfel, marele canonist Teodor
Balsamon scria în anul 1180 că împăratul se situa deasupra legii, atât a celei
seculare, cât şi a celei religioase şi că doar el putea emite atât legi civile cât şi
legi religioase. Singurul lucru dincolo de puterea sa era decizia în materie de
credinţă.
Astfel, cu toate marile probleme şi pericole care ameninţau statul niceean,
acesta era bine guvernat şi prosper, împăraţii având o toată cooperare din partea
ierarhiei, poate mai puţin faţă de politica imperială de a menţine negocierile cu
Roma privind unirea Bisericilor. Din acest punct de vedere, Biserica a privit cu
oarecare rezerve intenţia împăraţilor lascarizi de a încheia unele alianţe
matrimoniale, prin contractarea unor căsătorii cu prinţese din Apus.
103
XI. BISERICA ŞI STATUL ÎN EPOCA PALEOLOGILOR
Se poate spune că împăraţii lascarizi au dus o politică înţeleaptă,
asigurând supravieţuirea grecilor şi apoi recucerirea fostei capitale,
Constantinopol. Ei au reuşit şi să ţină sub control şi Biserica, impunându-i să
conlucreze la bunul mers al treburilor Statului. Au reiterat mereu faptul că rolul
împăratului era de a veghea la bunăstarea spirituală şi morală a supuşilor săi,
dar, la rândul lor au trebuit să respecte o anumită conduită morală.
Încălcarea acestui principiu a dus la următorul conflict între Stat şi
Biserică. Ultimul împărat lascarid a murit în anul 1258, lăsându-l ca moştenitor
pe fiul său în vârstă de 8 ani Ioan al IV-lea Lascaris, sub regenţa primului-
ministru Gheorghe Muzalon şi a patriarhului Arsenie Autoreianos. Primul, însă,
era dispreţuit de armată şi de marile familii aristocratice, în timp ce patriarhul
deşi s-a dovedit un ascet, adept al disciplinei severe, era dispreţuit de episcopii
săi.
Chiar în ziua parastasului, de 9 zile, al lui Teodor al II-lea Lascaris,
Gheorghe Muzalos a fost asasinat la ieşirea din biserică iar conducătorul
trupelor de mercenari din capitală, Mihail Paleologul, care, se pare, nu ar fi fost
cu totul străin de acest asasinat a fost numit mega duce şi regent al minorului
Ioan al IV-lea. Apoi, cu consimţământul patriarhului, şi-a luat titlul de despot şi,
în luna decembrie pe cel de împărat, dar patriarhul a insistat să fie încoronat cu
el şi tânărul Ioan.
Mihail Paleologul a fost obligat să depună un jurământ solemn, cum că nu
va întreprinde nimic împotriva intereselor sau a persoanei colegului său, ceea
cea acesta a şi făcut. Dar în secret, l-a trimis pe Ioan al IV-lea la închisoare şi l-a
orbit.
Începutul domniei sale a fost unul strălucitor. În anul 1259 a repurtat o
mare victorie la Pelagonia împotriva unei coaliţii din care făceau parte
104
împăratul francilor, regele Siciliei şi despotul Epirului. Mihail a obţinut un
teritoriu în Peloponez, pe care succesorii săi l-au mărit constant.
Apoi în iulie 1261, armata bizantină a reuşit, miraculos, să intre în
Constantinopol, punând astfel capăt Imperiului latin. Chiar şi patriarhul Arsenie
a acceptat să se întoarcă în scaun, pe care-l părăsise cu un an înainte din cauza
suspiciunilor cu privire la adevăratele intenţii ale lui Mihail, şi l-a încoronat
pentru a doua oară, în biserica Sfânta Sofia. Totuşi, de data aceasta nu a mai
participat şi tânărul Ioan al IV-lea
La scurt timp însă, patriarhul avea să afle ceea ce făcuse Mihail
Paleologul cu tânărul împărat Ioan al IV-lea Ca urmare, patriarhul Arsenie l-a
excomunicat pe împăratul Mihail şi i-a interzis intrarea în biserica Sfânta Sofia.
Faţă de actul abominabil al uzurpatorului Mihail părerile erau împărţite;
împăratul săvârşise un act de cruzime asupra unui copil, lăsat în grija sa, care
era urmaşul legitim la tron şi, pe deasupra, călcase şi un jurământ. Poporul avea
toate motivele să fie oripilat, resentimentul fiind deosebit de puternic în
provinciile asiatice, unde exista o afecţiune deosebită faţă de fosta dinastie. Aici
au avut loc două răscoale, înăbuşite în sânge.
În ciuda resentimentelor şi a condamnării actului lui Mihail al VIII-lea,
succesele obţinute de el la începutul domniei au trecut în umbră gestul său.
Mulţi dintre cei de la Curte considerau că el a făcut deja destul de mult pentru
Biserică şi căutau să-i găsească circumstanţe atenuante. Călugării, conduşi chiar
de patriarhul Arsenie, erau neîngăduitori faţă de acest act şi refuzau să-l ierte
până când împăratul nu accepta să facă penitenţă.
Datorită acestui fapt, împăratul Mihail l-a depus din scaun pe patriarh, pe
motiv de complot îndreptat împotriva sa. Desigur era doar o înscenare a lui
Mihail al VIII-lea. Ea a declanşat ceea ce s-a numit schisma arsenită, adepţii
fostului patriarh nerecunoscând nici unul din succesorii lui Arsenie. A fost
înscăunat, în locul său, Gherman al III-lea, un om nesăbuit, lipsit de demnitate,
obligat, la rândul său, să abdice.
105
Abia spre sfârşitul anului 1266 a fost înscăunat călugărul Iosif,
duhovnicul lui Mihai al VIII-lea care după câteva luni de dezbateri, a acceptat
să-i acorde iertarea de păcatul greu al uciderii. La 2 februarie 1267, împăratul a
primit dezlegare de păcatul săvârşit şi i-a fost ridicată anatema Bisericii.
Faptul în sine a fost considerat un triumf al Bisericii, în calitatea ei de
păzitoare a moralităţii. Împăratul a trebuit să accepte că a păcătuit ca om.
Totuşi, arseniţii, adică adepţii fostului patriarh Arsenie, care trăia în exil
în condiţii mizere, au fost mai puţin indulgenţi. A urmat o opoziţie faţă de
Biserica oficială, ca şi faţă de împărat, arseniţii câştigându-şi simpatizanţi în
întreg Imperiul.
Din păcate nici politica externă nu l-a mai ajutat pe împărat să-şi menţină
prestigiul în faţa supuşilor dar mai ales a susţinătorilor săi.
Mihail al VIII-lea s-a confruntat cu intenţia şi pregătirile Apusului de a
recuceri Constantinopolul, toate fiind întreprinse de regele Siciliei, Carol de
Anjou. Mihail al VIII-lea şi-a dat seama că singurul mod prin care putea
contracara acest lucru era acceptarea unirii cu Biserica Apuseană. Dar Carol de
Anjou a beneficiat şi de ajutorul mai multor papi care au fost convinşi că
Biserica Răsăriteană poate fi adusă la ascultare doar prin cucerire. Abia papa
Grigorie al X-lea s-a arătat mai conciliant.
În anul 1274, Mihail a trebuit să trimită delegaţi la Conciliul unionist de
la Lyon, la care s-a semnat unirea Bisericii Răsăritene cu Roma, fapt care i-a
scandalizat pe majoritatea supuşilor săi. În general, susţinătorii unirii au fost
puţini, fiind interesaţi mai mult de factorul politic decât de cel religios.
Patriarhul Iosif nu a fost de acord cu ideea de a participa la sinod. Aşa se
facă că au fost trimişi, fostul patriarh Gherman al III-lea, mitropolitul Teofan al
Niceei şi secretarul împăratului Gheorghios Akropolites. Interesant este faptul
că delegaţia, îmbarcată pe două corăbii, a ajuns la destinaţie după cea trecut
printr-o furtună puternică, în timpul cărei una dintre corăbii în care se găseau
printre altele şi darurile destinate papei a fost distrusă.
106
Unirea de la Lyon, s-a semnat în iulie 1274, obţinându-se scopul scontat
de Mihail: Carol de Anjou a fost împiedicat pentru moment să atace
Constantinopolul, dar ameninţarea nu a dispărut în totalitate, decât în anul 1282,
când în urma unui complot organizat în mare măsură la Constantinopol, trupele
lui Carol de Anjou au fost măcelărite în cursul unei revolte cunoscute sub
numele de Vecerniile Siciliene.
În urma opoziţiei patriarhului Iosif şi a episcopilor săi, faţă de unirea cu
Roma, a fost depus şi înlocuit, în anul 1275, cu unionistul Ioan Bekkos. Adepţii
lui Iosif nu au putut fi toţi înlocuiţi din cauza lipsei de candidaţi dispuşi să
accepte politica imperială. Unii dintre ei l-au părăsit pe Iosif, care nu s-a arătat
suficient de categoric în denunţarea unirii şi s-au alăturat arseniţilor. Aceştia
erau categoric împotriva unirii şi s-au bucurat de primirea noilor adepţi.
În cercurile laice unirea era, în general, detestată iar opoziţia era condusă
de sora împăratului Evloghia. Pentru prima dată după perioada iconoclastă, unii
creştini au fost torturaţi şi chiar întemniţaţi pentru refuzul de a accepta politica
sa.
La moarte sa din decembrie 1282, Mihail a fost detestat de cea mai mare
parte a supuşilor săi, deoarece semnase unirea cu Roma, dar fusese excomunicat
şi de papă pentru că nu a reuşit să impună cu adevărat unirea Bisericilor în
Imperiu.
Perioada domniei lui Andronic al II-lea, fiul şi succesorul lui Mihail al
VIII-lea a fost una importantă din punct de vedere religios, stabilindu-se un
anumit model de relaţie între Biserică şi Stat. Fire foarte evlavioasă, copil fiind,
a fost obligat de tatăl său să subscrie unirii cu Roma, ceea ce l-a afectat profund.
Deşi personal îl admira pe patriarhul Ioan Bekkos, odată ce a ajuns pe tron, l-a
depus din scaun şi l-a reinstalat pe Iosif.
Ajutat şi de reputaţia sa de om evlavios, Andronic al II-lea a putut astfel
să păstreze un control strict asupra Bisericii.
107
Liberat pe toţi cei care au fost închişi în timpul lui Mihail al VIII-lea iar
în ianuarie 1283 a convocat un sinod care a dispus arderea tuturor documentelor
legate de unire.
În ciuda tuturor eforturilor de împăcare cu arseniţii (ţinerea unui nou
sinod de condamnare a unioniştilor, aducerea rămăşiţelor pământeşti ale fostului
patriarh Arsenie şi înmormântarea lor cu onoruri patriarhale, vizite la împăratul
orb Ioan al IV-lea Lascaris, ş. a.), făcute de împăratul Andronic al II-lea aceştia
au rămas inflexibili.
După moartea patriarhului Iosif, deşi arseniţii sperau că va fi numit unul
din reprezentanţii lor, Andronic al II-lea l-a numit pe savantul şi omul de
cultură, Gheorghe din Cipru, care a păstorit sub numele de Grigorie al II-lea
până în anul 1289, când a fost înlăturat deoarece a emis un tomos prin care
urmărea împăcarea cu unioniştii.
Următorii patriarhi Atanasie I şi Ioan al XII-lea au reuşit să se facă
extrem de impopulari, amestecându-se în chestiuni de politică socială şi
economică, astfel încât nu au rămas multă vreme în scaun. Nici chiar arseniţii
nu i-au simpatizat.
Aducerea lui Nifon, episcop de Cyzic pe scaunul patriarhal s-a dovedit o
alegere foarte bună. Bun administrator, el şi-a demonstrat şi abilităţile de
negociator, reuşind să refacă legăturile cu arseniţii. Astfel o enciclică din
septembrie 1310 menţiona întoarcerea lor în Biserică. Termenii de soluţionare a
conflictului au fost fixaţi de un ministru al împăratului, Nichifor Chumnos şi
stipulaţi într-un hrisobul imperial.
Arseniţii au recunoscut pe noul patriarh şi întreaga ierarhie bisericească
din acel moment, cerând în schimb ştergerea din listele patriarhale a lui Iosif,
motivându-se că acesta şi-ar fi dorit o funcţie publică.
Asistăm la o instabilitate a scaunului patriarhal, patriarhul Nifon fiind
înlăturat în anul 1314, pentru simonie, urmaşul său Ioan al XIII-lea Glykas s-a
retras, în anul 1319, din motive de sănătate; a urmat apoi călugărul Gherasim I
108
care a murit în anul 1321, după care scaunul patriarhal a rămas vacant timp de
doi ani până la numirea lui Isaia.
Problema cu care s-a confruntat Imperiul dar şi biserica a fost pierderea
rapidă de teritorii, în faţa turcilor. Unele au căzut definitiv în mâinile
duşmanului, altele au rămas izolate. Într-o primă etapă, Andronic a sporit
numărul episcopilor, preocupat, probabil, ca aceste teritorii să nu rămână fără
păstori spirituali, dar mai târziu, numărul lor a scăzut.
În teritoriile căzute sub stăpânire turcească, după retragerea administraţiei
civile, doar episcopul trebuia să rămână şi să aibă grijă de creştinii rămaşi
captivi acolo. El trebuia să se ocupe de păstrarea bisericilor şi a aşezămintelor
bisericeşti şi tot el era răspunzător de comportamentul creştinilor din acel
teritoriu şi de plata taxelor de către aceştia către noii stăpâni.
Astfel, a devenit important pentru împărat să controleze numirile de
episcopi şi să verifice ca aceştia să nu-şi părăsească scaunele atunci când
teritoriul lor de jurisdicţie era cucerit de duşmani.
În acelaşi timp, Andronic al II-lea a întărit privilegiile Patriarhiei
constantinopolitane, acordându-i controlul asupra unor mănăstiri care au depins
până atunci de împărat, inclusiv cele de la Muntele Athos.
Spre sfârşitul domniei, pe fondul accentuării incompetenţei administraţiei
sale, Andronic a reluat politica tatălui său de negociere cu Roma, ceea ce i-a
scăzut din popularitate; în acelaşi timp a procedat la creşterea taxelor, ceea ce a
creat o indignare profundă.
Când fiul său cel mare, asociat la domnie, Mihail al IX-lea a murit în anul
1320, fiul acestuia, Andronic a provocat moartea fratelui său mai mare, în
cursul unei încăierări scandaloase.
Pentru acest motiv, bătrânul Andronic a hotărât să-l dezmoştenească, ceea
ce a dus la revolta acestuia şi la izbucnirea unui adevărat război civil care a
durat, cu unele intermitenţe, şapte ani (1321-1328) şi s-a încheiat cu victoria
tânărului Andronic. În general, opinia publică era în favoarea nepotului, fapt
109
care s-a putut observa în momentul în când Andronic al II-lea i-a cerut
patriarhului Isaia să-l excomunice pe nepotul său, acesta a refuzat, fiind
întemniţat.
Andronic al III-lea a fost un conducător destul de competent, fiind ajutat
de prietenul său ajuns prim-ministru, Ioan Cantacuzino.
Când a murit în anul 1341, Andronic al III-lea, a rămas moştenitor fiul
său de numai 6 ani, Ioan al V-lea, regenţa fiind încredinţată lui Ioan
Cantacuzino. Din păcate i s-au opus doi înalţi demnitari: Alexios Apocaucos şi
patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas, ultimul ierarh constantinopolitan care a avut
ambiţii politice (a ocupat de două ori funcţia de prefect al capitalei, în timpul
unor campanii militare duse de Andronic al II-lea şi se bucura de încrederea
văduvei lui Andronic al II-lea, Ana de Savoya).
Deoarece nu putea să conducă singur regenţa, Ioan al XIV-lea l-a chemat
alături de el şi pe Alexios.
La sfârşitul anului 1341, când Ioan Cantacuzino se afla plecat într-o
campanie militară au profitat de ocazie şi l-au îndepărtat de la conducerea
regenţei şi, cu consimţământul împărătesei Ana de Savoya au preluat puterea.
A izbucnit, din nou un război civil devastator care a durat 6 ani, şi a
divizat societatea bizantină atât cea civilă, cât şi cea bisericească. În general,
clerul şi credincioşii din capitală şi din împrejurimi erau favorabili împăratului
legitim şi celor care guvernau în numele lui, în timp ce cei din provincii şi, mai
ales, din zonele rurale erau de partea lui Ioan Cantacuzino. De asemenea,
intelectualii erau şi ei de partea lui Ioan Cantacuzino.
În timpul acestui război civil s-a declanşat şi controversa isihastă, care i-a
avut ca protagonişti pe călugărul Grigorie Palama şi pe adversarii săi călugărul
Varlaam din Calabria şi pe Grigorie Achindin. Adepţii lui Grigorie Palama
susţineau că prin concentrare şi practicarea regulată a rugăciunii inimii, cel în
cauză poate vedea pe Dumnezeu dar nu în fiinţa Sa, ci în lucrările Sale.
110
Ioan Cantacuzino l-a susţinut pe Grigorie Palama, ca şi Alexios
Apocaucos şi împărăteasa Ana de Savoya, dar patriarhul Ioan al XIV-lea s-a
opus vehement acestei doctrine. Şi intelectualii vremii s-au împărţit datorită
acestei doctrine. Roma a considerat-o învăţătură eretică.
A fost nevoie de mai multe sinoade pentru clarificarea situaţiei. Un sinod
din anul 1341, prezidat chiar de Andronic al III-lea şi altul ţinut două luni mai
târziu, sub preşedinţia lui Ioan Cantacuzino ca regent au aprobat Palamismul.
Mai târziu, un sinod din anul 1344, convocat de patriarhul Ioan al XIV-
lea, cu acordul împărătesei Ana de Savoya a declarat palamismul erezie şi a
dispus arestarea lui Grigorie Palama, dar împărăteasa Ana de Savoya, după o
ceartă cu patriarhul, a convocat un sinod, în februarie 1347, care a schimbat
decizia celui anterior. Mai târziu, în acelaşi an, după ce s-a încheiat războiul
civil şi Ioan Cantacuzino a intrat triumfător în capitală, un nou sinod, convocat
de acesta, a proclamat doctrina despre energiile divine ca ortodoxă.
O problemă a apărut şi în timpul mişcării social-politice a aşa-numiţilor
zeloţi din oraşul Tesalonic. Aceştia proveneau din pătura săracă a oraşului şi au
reuşit să preia controlul asupra acestuia timp de 7 ani, iniţial în numele loialităţii
faţă de împăratul legitim, Ioan al V-lea, apoi ajungând să dispreţuiască orice
autoritate imperială. Zeloţii au jefuit întreaga aristocraţie şi comercianţii din
oraş, ajungând să ucidă pe mulţi care li s-au opus, confiscând chiar şi
proprietăţile mănăstireşti.
Principalul lor inamic era Ioan Cantacuzino, dar au refuzat să-l primească
şi pe Grigorie Palama, atunci când a fost numit arhiepiscop al oraşului. Atunci
când au pierdut puterea, doar Grigorie Palama a refuzat să accepte represaliile
împotriva lor, preferând să restaureze armonia în oraş.
După ce Ioan al VI-lea Cantacuzino a pierdut puterea, urmaşii săi, Ioan al
V-lea Paleologul, Andronic al IV-lea şi apoi Ioan al VII-lea au reluat discuţiile
cu Roma pentru a realiza unirea cu Roma.
111
În anul 1369, în urma unei călătorii în Italia, Ioan al V-lea a trecut în
nume personal la romano-catolicism, promiţând şi crezând că exemplul său îi va
mobiliza şi pe supuşi şi încercând să dea un semnal serios către papalitate legat
de unirea Bisericilor. Gestul său a rămas, însă, fără nici un efect.
Spre sfârşitul domniei a fost emis un document, în 9 puncte, care preciza
clar drepturile împăratului asupra Bisericii:
- împăratul putea să numească mitropoliţii prin alegerea unuia
dintre candidaţii propuşi;
- împăratul putea să reorganizeze scaunele episcopale;
- numirile în funcţiile administrative ale Bisericii trebuiau să
aibă aprobarea basileului;
- excomunicarea înalţilor funcţionari civili trebuia să aibă
confirmarea sa;
- fiecare episcop, în momentul numirii, trebuia să depună un
jurământ de loialitate faţă de împărat;
- episcopii trebuiau să respecte dispoziţiile cu privire la
venirea lor la Constantinopol sau întoarcerea în scaunele lor;
- ei trebuiau să aprobe hotărârile luate de un sinod;
- trebuiau să pună în aplicare aceste hotărâri şi să se opună
oricăror alte decizii împotriva politicii de stat.
Aceste prevederi aveau rolul de a întări controlul asupra episcopilor,
îndeosebi a celor rămaşi în teritoriul duşman, aceasta cu atât mai mult cu cât
teritoriul efectiv al Imperiului se micşora continuu, în timp ce teritoriul
jurisdicţional al Patriarhiei constantinopolitane se păstra aproximativ acelaşi.
Fiul lui Ioan al V-lea, Manuel al II-lea (1391-1425) s-a căsătorit cu fiica
unui principe slav din Macedonia. A avut cu ea şase copii, dintre care doi au
fost ultimii împăraţi ai Bizanţului.
Între anii 1399-1403 Manuel al II-lea Paleologul a făcut o lungă călătorie
în Occident pentru a cere ajutoare. În locul său, treburile Imperiului au fost
112
conduse de Ioan al VII-lea, nepotul său de frate. Împăratul a trecut pe la
Veneţia, Genova, Milano, apoi a ajuns în Franţa, la Paris, unde regele Carol al
VI-lea i-a promis 1.200 de soldaţi; de acolo a plecat la Londra, unde regele
Henric al IV-lea nu i-a acordat nici un ajutor. S-a reîntors, prin Paris, Genova şi
Veneţia, la Constantinopol
În anul 1402 Timur Lenk, marele conducător al mongolilor, a obţinut o
strălucită victorie asupra sultanului Baiazid, la Angora. Această victorie a slăbit
presiunea otomană asupra Constantinopolului, amânându-i căderea cu jumătate
de veac.
Din păcate bizantinii nu au ştiut să exploateze această şansă care li s-a
acordat şi au permis Imperiului Otoman să se refacă.
La 22 februarie 1424, împăratul Manuel al II-lea a trebuit să încheie un
tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea, prin care pe lângă plata unui tribut
destul de consistent, Bizanţul a fost obligat să accepte statutul umilitor de vasal
al Imperiului Otoman.
În anul 1425 Manuel al II-lea a murit. Cu două zile înainte de a muri, a
fost tuns în monahism, cu numele Matei. În locul lui a urmat la tron fiul său
Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448). De fapt acesta a condus treburile
Imperiului şi în ultima parte a vieţii lui Manuel al II-lea.
Ioan al VIII-lea, constrâns de împrejurări a recurs din nou la tratative cu
Biserica Apuseană, în nădejdea că aceasta va ajuta Imperiul împotriva
ameninţării tot mai puternice a otomanilor.
Între anii 1438-1439 a avut loc cunoscutul sinod (conciliu) de unire de la
Ferrara-Florenţa. În mai 1437 a plecat spre Italia o delegaţie bizantină, formată
din aproximativ 700 de persoane, în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea şi
patriarhul Iosif al II-lea. Au participat reprezentanţi din Alexandria, Antiohia,
Rusia şi Moldova, la care se adăugau reprezentanţii Bisericii Apusene, în frunte
cu papa Eugeniu al IV-lea. Din aprilie 1438 au avut loc la Ferrara discuţii
neoficiale, deschiderea oficială fiind în luna octombrie.
113
La începutul anului 1439, sinodul a fost mutat la Florenţa, iar discuţiile
au durat până la 6 iulie 1439, când s-a semnat actul de unire între cele două
Biserici. S-au acceptat atunci cele patru puncte zise „florentine”:
1. Primatul papal.
2. Purgatoriul.
3. Filioque.
4. Sf. Împărtăşanie se face şi cu azimă.
Au semnat 115 participanţi, dintre care 33 ortodocşi.
Unii participanţi au fost sincer convinşi de argumentele apusenilor, alţii
le-au acceptat din considerente politice iar alţii au fost obligaţi de presiunile
venite din partea basileului. Un singur membru al delegaţiei s-a opus şi nu s-a
lăsat impresionat de presiunile venite din partea împăratului: mitropolitul Marcu
Eugenicul al Efesului, devenit conducătorul antiunioniştilor.
Efectele acestei uniri au fost nule în Bizanţ, întrucât marea majoritate a
populaţiei s-a opus implementării ei. Cei care şi-au pus semnătura pe actul de
unire au devenit extrem de impopulari şi chiar urâţi, credincioşii preferând să
părăsească acele comunităţi.
Unirea a avut urmări în Răsărit. În anul 1441 ea a fost denunţată de
Biserica Rusă iar în anul 1445 de celelalte Biserici Ortodoxe participante.
În anul 1450 s-a ţinut un sinod antiunionist la Constantinopol, când a fost
înlăturat din scaun şi patriarhul Grigorie al III-lea Mammas.
În iarna anului 1452, când armata otomană se pregătea pentru asaltul
final, unirea de la Ferrara-Florenţa a fost proclamată în mod formal în biserica
Sfânta Sofia, în prezenţa unui cardinal, care venise în capitală şi cu un mic grup
de soldaţi pentru a-i încuraja pe cetăţenii disperaţi.
Din acel moment credincioşii ortodocşi au evitat să mai participe la
slujbele din Marea Biserică ca şi din celelalte folosite de clerul unionist.
Abia în ultima seară din preziua atacului final, toţi credincioşii au venit să
participe la ultima Liturghie din biserica Sfânta Sofia, uitând de toate
114
neînţelegerile. O zi mai târziu, Constantinopolul a căzut sub turci, la 29 mai
1453.
115
XII. O ALTFEL DE RELAŢIE: STATUL MUSULMAN ŞI BISERICA
ORTODOXĂ ÎN FOSTUL IMPERIU BIZANTIN
După sinodul de la Ferrara-Florenţa societatea bizantină a cunoscut o
puternică criză internă. Ea se datora în bună parte divizării păturii conducătoare
dar şi a credincioşilor în două tabere ireconciliabile: adepţii unirii cu Biserica
latină şi adversarii acestei uniri. Întorşi acasă, unioniştii s-au găsit în faţa unei
opoziţii înverşunate. În frunte ei s-a aflat vestitul teolog Marcu Eugenicul
mitropolit de Efes până la 23 ianuarie 1444, când a survenit moartea sa şi când,
la recomandarea mitropolitului aflat pe patul de moarte, locul său a fost luat de
Gheorghios Scholarios. Personalitatea acestuia din urmă domină întreaga viaţă
bisericească din ultimul deceniu de existenţă al Imperiului.
G. Scholarios a făcut parte din rândul celor ce au părăsit Florenţa înainte
de încheierea lucrărilor sinodului pentru a nu fi nevoit să semneze actul de
unire. Pentru acest gest el a fost îndepărtat din toate funcţiile pe care le avea la
Palatul imperial.
S-a retras la mănăstirea Pantocrator apoi la Charsianit unde, la împlinirea
vârstei de 30 de ani a fost tuns în monahism luând numele de Ghenadie.
Momentul morţii lui Marcu Eugenicul a marcat, se pare, o radicalizare a
activităţii antiunioniştilor din Bizanţ. Din anul 1444, Ghenadios Scholarios a
devenit „conducătorul adunării ortodocşilor”, investit de Marcu Eugenicul pe
patul de moarte. Această „adunare” a fost deosebit de activă, redactând chiar o
scrisoare adresată papei în care se propunea reluarea discuţiilor într-un sinod
ecumenic mai cuprinzător. Se argumenta că la Florenţa reprezentarea Bisericii
latine n-a fost canonică deoarece, în paralel, ea îşi desfăşura un conciliu propriu
la Basel. De asemenea, mai mulţi patriarhi şi mitropoliţi orientali n-au
recunoscut valabilitatea semnăturilor puse pe actul unirii de către trimişii lor.
Papa n-a dat nici un răspuns acestei scrisori continuându-şi presiunile asupra
împăratului în vederea declarării oficiale a unirii şi la Constantinopol.
116
Pentru a grăbi acest act, în octombrie 1452, papa a trimis în capitala
Imperiului Bizantin pe Isidor, grec de origine, fost mitropolit de Kiev. El a venit
cu un ajutor militar de două sute de oameni care trebuiau să constituie un
argument în ceea ce priveşte intenţiile papei. Dar chiar şi aceşti soldaţi erau
angajaţi pe banii lui Isidor şi nu pe cei oferiţi de pontiful roman. Această misiune
a determinat o contrareacţie a antiunioniştilor care se temeau ca, pe scaunul
vacant al Patriarhiei, să nu fie numit acest trimis al papei. În noiembrie 1452,
Ghenadios Scholarios s-a adresat tuturor locuitorilor din Constantinopol printr-
un Manifest împotriva unirii cu latinii.
În ciuda acestei atitudini categorice a marii majorităţi a clerului bizantin, la
12 decembrie 1452, unirea a fost proclamată în biserica Sfânta Sofia. De acum
tulburările manifestate în dispute dogmatice s-au mutat în biserici, între slujitorii
altarului, afectând grav relaţiile cu credincioşii.
La 29 mai 1453, când Marea Cetate a lui Constantin a căzut în mâinile
turcilor („agarenilor”), Constantinopol avea să fie prădat şi jefuit timp de trei
zile, potrivit tradiţiei islamice turceşti, pentru motivul că locuitorii acesteia nu s-
au predat de bunăvoie, adică au opus rezistenţă. Spre surprinderea tuturor însă, a
doua zi după amiază, la 30 mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea şi-a făcut
intrarea triumfală în Constantinopol, fapt care a însemnat că acţiunile de pradă
şi jaf trebuiau să înceteze. Râvnit chiar de la începutul domniei sale de către
renumitul sultan, oraşul a fost transformat în capitala statului otoman.
Majoritatea bisericilor din Constantinopol au fost transformate în moschei,
începând cu binecunoscuta catedrală patriarhală Sfânta Sofia, iar reşedinţa
patriarhală din apropierea Sfintei Sofia a fost şi aceasta confiscată de sultan
devenind, ulterior, monetăria Statului.
Îndreptându-se cu mare alai către Sfânta Sofia, în faţa porţilor a
descălecat şi s-a aplecat să ia un pumn de pământ pe care şi l-a presărat peste
turban, în semn de smerenie faţă de Dumnezeul său. Intrând în biserică, după un
moment de reculegere, s-a îndreptat cu faţa spre Mecca şi a poruncit unui preot
117
musulman (imam) să rostească rugăciunea (namaz) de preaslăvire a lui Allah, în
numele profetului său Mahomed. Din acel moment, Marea Catedrală a
Ortodoxiei, ctitoria împăratului Iustinian I, capodoperă a arhitecturii şi artei
bizantine, a devenit moschee turcească, şi a rămas aşa până în anul 1934, când
guvernul turc, la îndemnul lui Mustafa-Kemal Atatürk († 1938), a declarat-o
monument istoric şi a devenit muzeu.
În acest context trebuie menţionat şi modul diferit de interpretare în
Răsărit şi Apus a catastrofei de la 29 mai 1453. Apusenii au considerat căderea
Constantinopolului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu deoarece ortodocşii au
refuzat punerea în aplicare a decretului de unire cu Roma, semnat la Florenţa, la
6 iulie 1439. Pe de altă parte, bizantinii alături de celelalte popoare ortodoxe,
considerau căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, tot ca o pedeapsă a
lui Dumnezeu, ca urmare a gestului de trădare a Ortodoxiei, prin semnarea
documentului florentin din anul 1439 şi, mai ales, din cauza pomenirii papei la
serviciile divine din Sfânta Sofia începând cu ziua de 12 decembrie 1452.
Începând cu 29 mai 1453 Patriarhia Ecumenică şi întreaga Biserică
Ortodoxă din Imperiul Otoman a fost obligată să se acomodeze noii situaţii
pentru a supravieţui şi a salva ceea ce se mai putea ori ceea ce a mai rămas din
ea. A început practic un proces de reactivare sau cel puţin de menţinere în
funcţiune a vechilor instituţii bisericeşti şi a Bisericii Ortodoxe înseşi, în ciuda
tuturor obstacolelor, abuzurilor şi îngrădirilor puse la cale de noua stăpânire
păgână, a pericolului de islamizare ca şi a dezbinării creştinilor de către
autorităţile musulmane.
Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, s-a dovedit a fi un om
deschis spre cultura tuturor popoarelor, mai ales a celor învecinate. Devenit
suveranul unui imperiu multinaţional şi pluriconfesional, în care elementul
creştin reprezenta totuşi o majoritate, el s-a arăta foarte interesat să stabilească
un climat de coabitare paşnică între creştini şi musulmani, absolut necesar
pentru liniştea internă a marelui săi imperiu. El a înţeles că are între hotarele
118
statului un popor cu forţă spirituală pe care nu o putea trece cu vederea.
Desigur, aceasta nu excludea planul ca, în perspectivă, el şi urmaşii săi să nu
acţioneze pentru diminuarea şi chiar asimilarea ei. În acest sens, a urmărit cu
interes şi a sprijinit cu clarviziunea unui remarcabil politician reorganizarea
Patriarhiei Ecumenice, în limitele permise de Coran şi de statutul său de
conducător spiritual al islamului. Astfel, Mahomed al II-lea a încadrat întreaga
comunitate a creştinilor într-un milet (neam), aşa cum a procedat şi cu evreii şi
armenii. În interiorul acestei comunităţi, potrivit sistemului tradiţional de
organizare a statelor islamice din Orientul Mijlociu, membrii ei puteau să-şi
rezolve problemele conform legilor şi obiceiurilor proprii, având în frunte pe
conducătorul lor religios, subordonat puterii civile otomane.
Pornind de la faptul că într-un stat musulman autoritatea laică se
suprapune cu cea religioasă, sultanul se aştepta ca imediat după căderea
Constantinopolului, patriarhul grec să vină şi să-i prezinte onorurile cuvenite
unui nou şef de stat. Aflând că scaunul patriarhal era vacant, el a cerut grecilor
să-şi aleagă un conducător spiritual, de vreme ce ultimul Patriarh Ecumenic,
unionistul Grigorie al III-lea Mammas (1443-1450), fusese depus şi
excomunicat de un sinod local în anul 1450, refugiindu-se la Roma, unde a
murit în anul 1459. Atenţia sultanului s-a îndreptat spre persoana care se bucura
în acel moment de cea mai mare recunoaştere din partea credincioşilor
ortodocşi, un antiunionist convins: monahul Ghenadie Scholarios (Gheorghios
Kurthesios Scholarios, înainte de călugărire). Era evident că sultanul avea
nevoie de un patriarh antiunionist în Constantinopol pentru a evita organizarea
unei eventuale contraofensive a occidentalilor asupra oraşului.
Ca laic, Georgios Scholarios a fost ucenicul şi apoi fiul duhovnicesc al
lui Marcu Eugenicul viitorul mitropolit al Efesului, de la care a primit o
educaţie aleasă, iniţiindu-se apoi singur mai ales în domeniul filosofiei şi al
teologiei. Cunoaşterea limbii latine i-a asigurat o oarecare superioritate asupra
multora dintre contemporani, care se foloseau pentru studiile lor numai de limba
119
greacă. Tot prin intermediul limbii latine a Georgios Scholarios a intrat în
legătură cu teologia apuseană pe care a cunoscut-o foarte bine. Acest fapt,
precum şi legăturile sale cu mai mulţi „barbari din Occident”, cum erau numiţi
atunci apusenii de către grecii antiunionişti, i-au adus acuzaţia de „latinophron”,
adică simpatizant al latinilor. A fost nevoit de foarte multe ori să se apere de
această acuzaţie, care s-a dovedit a fi fără temei.
Datorită culturii şi renumelui său, Georgios Scholarios şi-a câştigat stima
şi preţuirea împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), care a iniţiat o
serie de contacte cu papalitatea în vederea unirii. A fost numit în marile
demnităţi de judecător general al romeilor şi prim-secretar imperial, pe care le
cumula, deşi era laic, cu cea de predicator oficial al Curţii imperiale.
În această calitate l-a însoţit pe împărat la Sinodul unionist de la Ferrara-
Florenţa (1438-1439) unde a susţinut unirea în folosul Imperiului.
Întors de la Florenţa, fără să fi semnat decretul de unire „Laetentur caeli”
(Cerurile să se veselească) din 6 iulie 1439, deoarece era laic, Georgios
Scholarios a păstrat o tăcere prudentă. În acest timp, el a putut consta că
ajutoarele promise de papă şi statele apusene au rămas la stadiul de simple
promisiuni, iar majoritatea populaţiei ortodoxe era ostilă unirii cu latinii. Sub
influenţa lui Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului, conducătorul partidei
antiunioniste († 23 ianuarie 1444), Georgios Scholarios şi-a schimbat radical
părerea şi a devenit cel mai aprig luptător împotriva unirii şi apărătorul dârz al
Ortodoxiei. O puternică impresie a produs şi înfrângerea catastrofală a ultimei
cruciade antiotomane, în lupta de la Varna, la 10 noiembrie 1444. Ea a dovedit
clar că ajutorul occidental era incapabil să asigure salvarea Constantinopolului
şi l-a determinat clar pe Georgios Scholarios să persevereze în atitudinea sa
antiunionistă. Datorită polemicii pe care a început-o cu teologii latini pe tema
unirii de la Ferrara-Florenţa, a intrat în dizgraţia împăratului şi, în jurul anilor
1444-1445, a părăsit toate funcţiile deţinute în administraţia imperială. Situaţia
120
lui nu s-a schimbat nici în timpul ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-
lea Paleologul (1448-1453).
Profund dezgustat de lume, dar mai ales de politica conducătorilor
statului bizantin, în frunte cu împăratul, care căutau cu orice preţ înţelegerea cu
latinii, trecând chiar peste respectul datorat credinţei ortodoxe, Georgios
Scholarios s-a retras, mai întâi, la mănăstire Pantocrator (devenit sub turci
Zeirek-Geami) din Constantinopol, de unde, încă laic fiind, a adresat
împăratului Constantin al XI-lea Paleologul o cuvântare de rămas bun. Aici nu a
rămas decât puţin timp, retrăgându-se la mănăstirea Charsianit, unde a îmbrăcat
haina monahală, împlinind o făgăduinţă pe care a făcut-o la împlinirea vârstei
de 30 de ani. Revenit la mănăstirea Pantocrator, acum monahul Ghenadie şi-a
intensificat activitatea antiunionistă, scriind mai multe memorii şi lucrări în care
îndemna la rezistenţă în faţa unirii cu Roma.
Cucerirea Constantinopolului l-a găsit pe Ghenadie în chilia sa, de unde a
fost luat ostatic şi a ajuns sclav al unui turc bogat din Adrianopol, care l-a tratat
cu omenie, şi datorită erudiţiei sale a câştigat preţuirea şi respectul stăpânului
său.
Pentru a demonstra grecilor că se consideră urmaşul basileilor bizantini,
el s-a informat asupra ceremoniei instalării patriarhului în timpul împăraţilor
bizantini şi a încercat să o păstreze în măsura în care ea nu contravenea
prescripţiilor Coranului.
Hirotonia a fost săvârşită de un sobor de ierarhi condus de mitropolitul
Heracleei Pontului, după ce, în prealabil, un sinod local alcătuit din episcopii
aflaţi întâmplător în capitală şi din alţi clerici şi laici, a îndeplinit procedura
canonică de alegere a patriarhului. Instalarea s-a făcut la 6 ianuarie 1454, în
biserica Sfinţii Apostoli, pe care sultanul a dăruit-o creştinilor ca nouă reşedinţă
patriarhală.
După ceremonia de hirotonie, sultanul l-a invitat pe patriarh să ia masa
împreună cu el şi au discutat foarte mult, asigurându-l că Biserica se va bucura
121
de deplină libertate. La plecare, sultanul i-a dăruit însemnele demnităţii
patriarhale: cârja şi crucea pectorală.
Ghenadie Scholarios a ocupat scaunul patriarhal în trei rânduri: 1454-
1456; 1462-1463; 1464-1465. Reşedinţa patriarhală stabilită la biserica Sfinţii
Apostoli a rămas puţin timp aici, din cauza unei provocări meschine a turcilor
care au introdus în biserică cadavrul unui turc, profanând-o. Temându-se de
repetarea unor astfel de gesturi, dar şi pentru că în împrejurimi se instalaseră
turci musulmani, care nu acceptau prezenţa în preajma lor a lăcaşurilor de cult
creştine, patriarhul a cerut sultanului o altă biserică şi reşedinţă patriarhală.
Acesta a acceptat cererea patriarhului şi i-a dăruit ca reşedinţă mănăstirea de
călugăriţe Pammakaristos (a Prea Fericitei Fecioare), unde erau mai mulţi greci.
Sediul Patriarhiei a rămas acolo până în anul 1587, când sultanul Murad al III-
lea (1574-1595) l-a obligat pe Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (1587-
1595) să părăsească această reşedinţă. Astfel, Patriarhia Ecumenică a rămas fără
sediu şi fără catedrală. Timp de aproape zece ani ea şi-a desfăşurat activitatea la
Vlah Serai, palatul domnilor Ţării Româneşti sau al reprezentanţilor acestora pe
lângă Înalta Poartă. Serviciile religioase se făceau în puţinele biserici care au
mai rămas la dispoziţia creştinilor.
Din anii 1598-1599, timp de aproape trei ani, Patriarhia Ecumenică şi-a
avut sediul la biserica Sfântul Dumitru Xiloportas, iar apoi, în jurul anului 1601,
s-a mutat la biserica Sfântul Gheorghe, în cartierul Fanar, lângă Cornul de Aur,
unde se află şi astăzi.
Datorită aprecierii de care s-a bucurat Ghenadie Scholarios în faţa
sultanului Mahomed al II-lea, dar mai ales a neobositei sale stăruinţe şi a
demersurilor pe lângă conducătorii turci, Biserica Ortodoxă a dobândit o situaţie
legală în mijlocul celor de altă credinţă, reuşind cu mari eforturi să-şi păstreze
aproape toate tradiţiile sale. În urma a cel puţin trei întâlniri între patriarh şi
sultan au fost stabilite coordonatele unei convieţuiri paşnice între musulmani şi
creştini, care a fost fixat şi în scris.
122
Prin „Berat”- ul6 din ianuarie 1454 dat de sultan pentru confirmarea
alegerii noului Patriarh Ecumenic, s-au fixat şi drepturile şi obligaţiile
Patriarhiei Ecumenice, ale patriarhului şi ale creştinilor din Imperiul Otoman
sub forma unor „porunci scrise” numite şi „capitulaţii interne”, întărite prin
semnătura şi sigiliul conducătorului statului:
- Patriarhului Ecumenic i s-a recunoscut jurisdicţia supremă pe întreg
teritoriul Imperiului otoman, iar Bisericii Ortodoxe i s-a lăsat libertatea păstrării
dogmelor şi exercitarea liberă a cultului, în limitele canonice şi liturgice ale
Bisericii Răsăritului, cu dreptul de a convoca şi ţine sinoade.
- Patriarhul Ecumenic avea dreptul de jurisdicţie şi asupra creştinilor din
afara graniţelor Imperiului, în calitatea sa de căpetenie supremă a Bisericii
Ortodoxe.
- mitropoliţii şi episcopii ortodocşi din Imperiul Otoman aveau să-şi
păstreze drepturile lor canonice şi liturgice şi să dispună asupra veniturilor lor,
ca şi înainte de 29 mai 1453.
- Patriarhul Ecumenic a devenit şi „Etnarh” (eqnarchj) sau „Milet
Başa” (Paşă confesional) ceea ce înseamnă că era conducătorul religios şi
politic al „naţiunii creştinilor romei” (Rum Milet) din capitală şi din întreg
Imperiul Otoman (până în anul 1923). În scara onorurilor „cursus honorum”,
Patriarhul Ecumenic a fost pus pe aceeaşi treaptă cu cea de vizir al sultanului,
adică de paşă sau ministru pentru „naţiunea confesională creştină ortodoxă”. În
virtutea acesteia, Patriarhul Ecumenic dispunea şi de o gardă personală de
soldaţi turci (arnăuţi). Astfel, el a dobândit un rang mult mai mare decât pe
vremea împăraţilor bizantini.
- Patriarhul Ecumenic putea fi judecat în cele lumeşti numai de sultan, iar
în cele bisericeşti de sinod, cu aprobarea sultanului.
- mitropoliţii şi episcopii erau judecaţi de Sinodul patriarhal.6 „Berat”-ul sau Brevetul imperial era un act provenit de la cancelaria otomană, având un caracter administrativ sau economic. Din această categorie făceau parte actele de numire sau avansate în anumite posturi, acordarea decoraţiilor, etc. (cf. Mihail GUBOGLU, Paleografia şi diplomaţia turco-osmană, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1958, pp. 70-71).
123
- Patriarhul Ecumenic avea dreptul să pună taxe asupra clerului şi
credincioşilor şi să le încaseze.
- în calitate de vizir, Patriarhul Ecumenic avea oricând acces la Divan,
pentru a interveni în favoarea sau defavoarea supuşilor săi, clerici şi laici.
- Patriarhul avea nu numai dreptul de a judeca, ci şi pe acela de apel, atât
în probleme religioase cât şi în cele civile, pentru toţi supuşii săi ortodocşi din
Imperiu.
- el trebuia să garanteze în faţa sultanului loialitatea creştinilor ortodocşi,
motiv pentru care au existat şi situaţii când trebuia să fie sever, aspru,
colaboraţionist şi, poate, nedrept, pentru a nu periclita interesele Patriarhiei, ca
instituţie. Pentru greşelile creştinilor faţă de regimul otoman, răspundea tot
Patriarhul, în calitatea sa te Etnarh.
- nunţile, înmormântările precum şi sărbătorile liturgice puteau fi ţinute
în deplină libertate. De altfel, în cele trei zile de Paşti creştinii se bucurau de o
libertate de mişcare pe care nu o aveau în restul anului, porţile Fanarului
rămânând deschise şi noaptea pentru a permite creştinilor din întreg oraşul să
participe la slujbele divine specifice acestei sărbători.
- crucile de pe biserici, în exterior, precum şi de pe turnuri şi acoperiş
trebuiau să fie îndepărtate.
- trasul clopotelor a fost, în general, interzis sau redus la minimum, cu
excepţia bisericilor de pe insulele greceşti şi din Sfântul Munte Athos.
- clerul a fost scutit de bir, de la Patriarh şi până la ultimul slujitor şi s-a
recunoscut existenţa lăcaşurilor de cult creştine, dându-se asigurări, care nu s-au
respectat, că niciodată şi sub nici un motiv acestea nu vor fi transformate în
moschei. Dimpotrivă s-au săvârşit numeroase abuzuri după bunul plac al
musulmanilor.
- Patriarhul Ecumenic avea, în continuare, dreptul de a sfinţi Sfântul şi
Marele Mir, pentru toate bisericile de sub jurisdicţia sa, atât de pe cuprinsul
Imperiului otoman, cât şi în afara frontierelor acestuia.
124
- se interzicea „propaganda creştină”, adică toate formele misionarism
creştin, pe teritoriul Imperiului otoman, dar se încuraja convertirea la islamism.
Se interzicea, de asemenea, combaterea islamului, ca religie a Imperiului, şi
împiedicarea creştinilor de a trece la musulmani. Prozelitismul era astfel permis
şi încurajat numai dinspre creştinism spre islam, deci era unilateral. Trecerea de
la islam la creştinism sau criticarea Coranului se pedepseau cu moartea. La fel,
apostazia musulmanilor sau a noilor convertiţi la islam se pedepseau cu
moartea. Era interzisă, de asemenea, înfiinţarea de comunităţi noi sau
construirea de biserici. Foarte greu şi rar s-au obţinut aprobări pentru repararea
vechilor biserici, asta dacă nu au fost deja transformate în moschei.
Acestea au fost, în mare, punctele esenţiale din statutul juridic al Bisericii
Ortodoxe din Imperiul Otoman, fixate de sultanul Mahomed al II-lea cu ocazia
investirii lui Ghenadie Scholarios ca Patriarh Ecumenic. Totuşi, prevederile
acestui decret nu au fost întotdeauna şi întru totul respectate, şi chiar Mahomed
al II-lea şi mai ales urmaşii săi s-au dedat la acte de intoleranţă. Aşa se explică
cele două renunţări la scaunul patriarhal ale lui Ghenadie al II-lea şi apoi
retragerea definitivă datorită greutăţilor cu care s-a confruntat.
Prin drepturile acordate ierarhiei şi credincioşilor ortodocşi, Biserica
Ortodoxă a ajuns să înlocuiască fostul stat bizantin desfiinţat şi continua să
conducă şi să protejeze pe creştinii din întreaga lume. În acest sens, patriarhul
Ghenadie şi-a îndeplinit pe deplin misiunea sa de conducător spiritual al tuturor
ortodocşilor din Imperiu recunoscând autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, în
anul 1448, prin confirmarea mitropolitului Iona, a refăcut cu ajutorul monahilor
de la Muntele Athos, în anul 1460, mănăstirea bulgară „Sfântul Ioan” de la Rila,
şi a obţinut de la turcii mameluci din Egipt dreptul pentru Patriarhia
Ierusalimului de a proteja Locurile Sfinte.
Deşi Patriarhul Ecumenic a fost încărcat cu funcţii, titluri, privilegii şi
prerogative, ele au fost încălcate de sultani şi de administraţia otomană,
făcându-l, în calitate de Etnarh, dependent de regimul politic musulman şi
125
împiedicându-l să iniţieze acţiuni care să asigure o bună desfăşurare a activităţii
bisericeşti, pastorale şi administrative. Oficiul de „Etnarh” îl exercita ajutat de
un „sfat intim” compus din patru funcţionari patriarhali, care puteau fi şi mireni:
marele logofăt, care făcea legătura între Patriarhie şi Înalta Poartă, marele
econom, sachelarul şi sacheliul.
La început, sultanul n-a perceput nici o taxă la numirea patriarhilor. Nici
Patriarhul Ghenadie al II-lea şi nici primii săi urmaşi n-au plătit sultanului tribut
sau peşcheş pentru numire. După cucerirea Trapezuntului de către sultanul
Mahomed al II-lea, în anul 1460, au fost transferaţi la Constantinopol mai mulţi
greci din acel mic stat, situaţie care a dus la apariţia unor rivalităţi şi acţiuni
concurente între clerul grecesc „vechi” constantinopolitan şi grecii „venetici”
din Trapezunt. În contextul acestor rivalităţi, pe care sultanul a ştiut să le cultive
cu mult tact, Patriarhul Simion I de Trapezunt (1466-1467; 1471/1472-1474;
1482-1486) a cumpărat scaunul patriarhal, oferind sultanului, la prima investire,
un „dar” (plocon, peşcheş) de 500 (după alţii, 1000) de ducaţi de aur. Deoarece
la turci „darul” a devenit obligaţie, iar „obiceiul” lege, în curând s-a ajuns ca
suma să fie ridicată la 2.000 de ducaţi de aur. Înainte de a doua păstorire, tot
Simion I i-a oferit sultanului 3.000 de ducaţi de aur, iar apoi prin acumularea
unei mari datorii faţă de acesta şi mama lui pe care nu a putut-o plăti la timp, a
fost depus din scaun în anul 1474. La mijlocul secolului al XVI-lea suma oferită
de candidaţii la scaunul patriarhal a ajuns la 4.000 de ducaţi. La alegerea
patriarhului Ieremia I (1523-1545), s-a plătit sultanului Soliman al II-lea suma
de 4.600 de ducaţi de aur. Astfel, s-a ajuns ca scaunul patriarhal să fie practic
scos la licitaţie, turcii schimbând des patriarhii şi dându-l candidatului care
putea oferi mai mult. Durata medie de păstorire a unui patriarh era de doi sau
trei ani, excepţiile fiind foarte rare. Între anii 1454-1800, s-au succedat pe
scaunul patriarhal 70 de titulari de 125 de ori. Efectele acestui sistem au dus nu
numai la sărăcirea Patriarhiei Ecumenice, ci şi la abuzuri şi simonie în lanţ, de
sus în jos şi de jos în sus. De fapt, Patriarhul Ecumenic a devenit sclavul
126
propriilor ranguri, funcţii şi privilegii, fiind la discreţia fiscului otoman, a
sultanului şi, mai ales, a marelui vizir. Patriarhul şi ierarhii săi erau folosiţi
practic de către turci pentru strângerea dărilor impuse în special creştinilor, pe
care urmau apoi să le verse fiscului otoman. Ei erau înscăunaţi şi înlăturaţi după
bunul plac al sultanului şi vizirilor, la care îşi dădeau concursul şi iezuiţii
catolici susţinuţi de Franţa şi Austria precum şi reprezentanţii ambasadelor
statelor protestante, Anglia, Olanda şi Elveţia din Istanbul.
Ceilalţi Patriarhi apostolici de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim precum
şi Patriarhii vechi orientali, aflaţi sub stăpânirea otomană erau recunoscuţi
numai ca şi conducători religioşi ai comunităţii lor, fiind subordonaţi sub aspect
civil Etnarhului de la Constantinopol. Aceasta însemna că ei şi-au menţinut
titlul, dreptul canonic şi cutumiar, de jurisdicţie locală, deci toate prerogativele
anterioare, dar ca cetăţeni adică membri ai comunităţii ortodoxe, se aflau, ei şi
credincioşii lor, cu clerul acestora, sub controlul superiorului lor, Milet Başa,
Patriarhul Ecumenic din Constantinopol. Acest fapt a contribuit la pierderea
autonomiei celor trei Patriarhi ortodocşi de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim
faţă de confratele lor „egal” de la Constantinopol, prin dispariţia vechiului
echilibru al Pentarhiei, chiar în sânul Bisericii Ortodoxe. Efectul indirect al
acestei situaţii a fost eclipsarea şi mai accentuată a celorlalte scaune patriarhale
din partea Patriarhiei Ecumenice, cu abuzuri de tot felul, mai ales din partea
administraţiei civile turceşti şi a celei bisericeşti – greceşti din Constantinopol.
Cu toate acestea titularii celorlalte scaune patriarhale au ajuns să stea mai
mult la Constantinopol. Exista însă şi un mare avantaj pentru titularii lor, care
nefiind în postura de conducători politici şi spirituali, ci numai spirituali, la
alegerea lor nu trebuiau să ofere sume foarte mari de bani demnitarilor turci şi
nu erau schimbaţi aşa de des, având, în general, o păstorire mai lungă.
În ciuda dependenţei de Constantinopol, unii patriarhi orientali au reuşit
să se remarce ca mari personalităţi în domeniul gospodăresc, pastoral şi cultural.
Astfel, patriarhul Ioachim al Alexandriei (1487-1565), în calitate de „patriarh şi
127
papă al Alexandriei, judecător a toată lumea”, a reuşit să obţină unele privilegii
pentru credincioşii săi, din partea sultanului Selim I. Mai amintim şi pe
patriarhii: Silvestru (1569-1590), Meletie Pigas (1590-1601), Gherasim I (1620-
1636), Gherasim al II-lea (1688-1710) şi Samuil Kapasulis (1710-1723).
În Antiohia s-au remarcat: Ioachim al V-lea (1581-1592) şi Macarie al
III-lea Zaim (1647-1672), care a făcut şi o călătorie în Ţările române, Ucraina şi
Rusia, fiul său, arhidiaconul Pavel de Alep, oferind prin jurnalul său de
călătorie, scris în limba arabă, interesante şi importante informaţii privind viaţa
politică, socială, economică şi bisericească de la noi.
La Ierusalim, patriarhul Gherman al II-lea (1543-1549) a obţinut
recunoaşterea administrării Locurilor Sfinte (Sfântul Mormânt, Peştera Naşterii
din Betleem, Biserica Învierii, Dealul Golgotei, Grădina Ghetsimani, Muntele
Măslinilor, oraşul Nazaret, Muntele Tabor ş. a.) prin organizarea „Frăţiei
Sfântului Mormânt”, deşi latinii, pe baza unor drepturi câştigate în timpul
cruciadelor (când a fost instalat un patriarh latin la Ierusalim), revendicau mereu
aceste privilegii. S-au mai impus ca protectori ai Locurilor Sfinte şi apărători ai
dreptei credinţe în faţa propagandei iezuite catolice: Teofan al II-lea (1608-
1644), Nectarie (1661-1669), Dositei al II-lea Notara (1669-1707), autorul
mărturisirii de credinţă numită „Pavăza Ortodoxiei”, aprobată de Sinodul din
Ierusalim din anul 1672, şi Hrisant Notara (1707-1731), ales patriarh cu ajutorul
domnitorului martir român Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Creştinii aveau în Imperiu un statut de cetăţeni de categoria a doua, fiind
numiţi în derâdere „ghiauri” adică „necredincioşi”, iar pentru a-şi putea exercita
credinţa sau pentru a rămâne creştini trebuiau să plătească haraci sau tribut, bir,
dare în bani, în natură şi copii („darea sângelui”) adică fete pentru haremurile
turcilor şi băieţi pentru elita militară a ienicerilor (yeni ceri = trupă nouă).
La toate acestea se adăugau şi alte obligaţii cărora erau supuşi creştinii.
Dijmele în produse se ridicau până la a treia parte din recoltă. Răpirile de copii
şi tineri care erau apoi vânduţi pe pieţele Orientului erau frecvente. Cel mai
128
mult au avut de suferit popoarele din Balcani, patriarhii Ecumenici şi mitropoliţi
asistând neputincioşi la islamizările forţate din Bulgaria, Albania şi Bosnia.
Biserica a menţinut însă permanent aprinsă flacăra credinţei şi apartenenţei la
un anumit neam, ceea ce a făcut posibile mai târziu revoltele şi războaiele de
independenţă care au dus la eliberarea de sub dominaţia otomană, în secolul al
XIX-lea.
De asemenea, creştinii erau primiţi în slujbe publice, în administraţie,
armată, etc., numai dacă renunţau la credinţa lor, adică treceau la islam. În cazul
în care din motive practice sau prin relaţii, unii creştini ajungeau să fie angajaţi
secretari, traducători, medici sau agenţi fiscali, se loveau de ura şi fanatismul
turcesc, suferind batjocuri, umilinţe şi oprimări de tot felul. De asemenea,
creştinii nu aveau voie să poarte armă, nici să presteze jurământ sau să aducă
martori într-un proces cu un musulman. De aceea, unii creştini au preferat să
treacă la islamism.
Nici patriarhii nu au fost scutiţi de umilinţe, batjocuri sau chiar moarte.
Patriarhul Rafael (1474-1475), de neam sârb, a fost batjocorit pentru că nu a
putut să plătească haraciul. Legat cu un lanţ de gât, a fost purtat pe străzile
Constantinopolului şi silit să cerşească. Cu timpul nici ceremonia întronizării
patriarhului nu s-a mai făcut în prezenţa sultanului, ci a marelui vizir. Aceasta
începând cu anul 1657, când, din ordinul sultanului Mahomed al IV-lea (1648-
1687), a fost spânzurat Patriarhul Ecumenic Partenie al III-lea (1656-1657).
Instanţele de judecată bisericeşti au primit împuternicirea să cerceteze
toate diferendele dintre ortodocşi care aveau caracter religios. Între acestea au
fost incluse şi cele privitoare la căsătorie, divorţ, testament, tutela minorilor.
Patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a rânduit şi instanţe civile, care se
ocupau celelalte dispute între creştini. Doar în cazul crimelor sau dacă era
implicat şi un musulman în proces, cauza revenea instanţelor turceşti. În litigiile
dintre un creştin şi un musulman, cadiul utiliza dreptul musulman, dând, de cele
mai multe ori, dreptate părţii de religie islamică. Situaţia era cu totul alta în
129
partea europeană a Imperiului otoman, unde marea majoritate a populaţiei era
preponderent creştină, cu excepţia unor regiuni din Bosnia, nordul Albaniei,
sudul Bulgariei şi Rumelia sau împrejurimile Constantinopolului, unde au avut
loc convertiri în masă ale ortodocşilor la islam. În realitate, turcii nici nu prea
aveau interesul să facă islamizări în masă, printre creştini, deoarece în acest caz
pierdeau o serie de avantaje materiale şi financiare. Dimpotrivă, creştinii erau
cei care manifestau tendinţa de se islamiza, pentru a scăpa de toate taxele şi de
toate discriminările cetăţeneşti, militare şi religioase la care erau supuşi.
Chiar şi prin vestimentaţie, creştinii trebuiau să se deosebească de turci,
neavând voie să aibă îmbrăcăminte scumpă. Vestimentaţia creştinilor trebuia să
fie simplă, săracă şi să se deosebească în croială şi model de cea a turcilor. Doar
membrii clerului ortodox aveau voie să poarte barbă, în timp ce toţi musulmanii
se bucurau de acest drept. Dacă un creştin era călare, trebuia să coboare de pe
cal atunci când vorbea cu un musulman, ca un semn de respect faţă de acesta.
Deşi clerul ortodox era scutit de impozite şi alte dări către stat, membrii săi
puteau face contribuţii şi donaţii de bunăvoie statului turc, fiind chiar încurajaţi
la astfel de practici.
Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman a fost
reorganizată şi a putut să-şi desfăşoare activitatea chiar şi în condiţii total
neprielnice. S-a resimţit din plin şi lipsa organelor administrativ-bisericeşti
pentru prestarea diferitelor servicii, a celor pregătiţi ca să ajute potrivit legii la
activitatea administrativă a Bisericii, a celor care puteau ajuta la înlăturarea unor
scandaluri şi certuri în Biserică, fapt pentru care a îndurat multe neplăceri.
Astfel, Imperiul Bizantini a continuat să existe prin instituţia Patriarhiei
Ecumenice, chiar dacă numai simbolic. Patriarhul Ecumenic a reuşit să se
substituie basileilor bizantini, să salveze şi să continue tradiţiile bizantine şi nu
în ultimul rând să-şi refacă autoritatea în Răsăritul creştin, folosindu-se de
Imperiul Otoman. Pe măsură ce Imperiul Otoman includea sub stăpânirea sa tot
mai multe ţări ortodoxe, în aceeaşi măsură, creştea şi se lărgea sfera de
130
autoritate a Patriarhiei Ecumenice, încât Bisericile Ortodoxe aflate până atunci
într-o stare de semi-independenţă sau chiar independenţă totală, au intrat din
nou, un timp, sub influenţa Patriarhiei Constantinopolului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
131
1. *** Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită, volum
coordonat de Miruna Tătaru-CAZABAN, introducere de Mihail ŞORA,
Bucureşti, Editura Anastasia, 2004.
2. AHRWEILER, Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, traducere:
Cristian JINGA, postfaţă de Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Bucureşti, Editura
Corint, 2002.
3. ARIÈS, Philippe, DUBY, Georges, Istoria vieţii private, vol. I : De la
Imperiul Roman la anul o mie, traducere de Ion HERDAN, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1994.
4. CARPENTIER, Jean, LEBRUN, François (coord.), Istoria Europei, prefaţă de
René RÉMOND, traducere din franceză de A. SKULTÉTY şi S. SKULTÉTY,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
5. CAVALLO, Guglielmo (coordonator), Omul bizantin, traducere de Ion
MIRCEA, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
6. ESLIN, Jean-Claude, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident,
traducere de Tatiana PETRACHE şi Irina FLOREA, prefaţă de Tatiana
PETRACHE, Bucureşti, Editura Anastasia, 2001.
7. GABOR, Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Bucureşti,
Editura Sophia, 2003.
8. GABOR, Adrian, Biserică şi Stat în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395),
Bucureşti, Editura Bizantină, f. a.
9. GIBBON, Edward, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, vol.
II, antologie, traducere, prefaţă de Dan HURMUZESCU, Bucureşti, Editura
Minerva, 1976.
10. ICĂ, Ioan I. jr., MARANI, Germano (Ed.), Gândirea socială a Bisericii.
Fundamente, documente, analize, perspective, Sibiu, Editura Deisis, 2002.
11. IORGA, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, traducere după originalul în limba
franceză de Liliana Iorga-PIPPIDI, postfaţă de Mihai BERZA, cu Addenda,
Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002.
132
12. MARROU, Henri-Iréné, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere
de Roxana MAREŞ, Bucureşti, Editura Teora, 1999.
13. OLARIU, Cristian, Fascinaţia puterii. Uzurpări şi conspiraţii în Imperiul
roman, Bucureşti, Editura Scriptorum, 2005.
14. PREDA, Radu, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Bucureşti, Editura
Scripta, 1999.
15. RUNCIMAN, Steven, Teocraţia bizantină, traducere din limba engleză şi
studiu introductiv Vasile Adrian CARABĂ, Bucureşti, Editura Nemira, f. a.
(2012).
16. SCHMITT, Carl, Teologia politică, traducere şi note de Lavinia STAN şi
Lucian TURCESCU, postfaţă de Gh. VLĂDUŢESCU, Bucureşti, Editura
Universal Dalsi, 1996.
17. SNAGOV, Ion Dumitriu, Relaţiile Stat-Biserică, Bucureşti, Editura Gnosis,
1996.
18. SUTTNER, Ernst Christof, Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul
Istoriei bisericeşti, prefaţă de IPS Nicolae CORNEANU, traducere de Mihai
SĂSĂUJAN, Iaşi, Editura Ars Longa, 1998.
19. ŢEPELEA, Marius, Biserica şi Statul în primele trei secole, Deva, Editura
Emia, 2005.
20. VERNANT, Jean-Pierre (coordonator), Omul grec, traducere de Doina JELA,
Editura Polirom, Iaşi, 2001.
133