25/31COMPONENTELE ŞI STRUCTURA PERSONALITĂŢII

Ne apropiem de personalitate şi dintr-o perspectivă aplicativă şi operaţională.Cercetătorii care au încercat să determine laturile personalităţii s-au lovit de o anumită dificultate care a persistat mult ¤ dar a dus la soluţii concrete.Dificultatea – descoperirea unui criteriu din perspectiva căruia să se delimiteze componentele personalităţii. Unii autori : personalitatea este expresia concentrată a întregului psihic uman. Ei au transformat componentele psihicului în componentele personalităţii cu 4 dimensiuni: cognitivă, afectivă, volitivă, motivaţională.s-a ajuns la o concepţie nespecifică datorită acestei extensii foarte mari ¤.Alţi autori – numai o serie de instanţe ale psihicului care dispun de anumite caracteristici: stabilitate, generalitate, caracter reproductiv (intră în funcţie când e necesar, e nevoie), unicitate. Numai acestea ar constitui laturile personalităţii. Astfel, s-a impus în psihic noţiunea de instanţă psihică ca fiind elementele constitutive ale personalităţii.Această perspectivă închidea personalitatea în ea însăţi fără a surprinde aspectele de dinamism, geneză, factorii care pot contribui la formarea personalităţii. Corijarea acestei optici a fost impulsionată de noua manieră de interpretare a obiectului psihologiei.Încercând să înlăture delimitările introduse în centrul psihicului s-a pus activitatea umană. Unii psihologi consideră că activitatea umană este singurul obiect al psihologiei. Vezi Ceauşu: psihologia este ştiinţa activităţii sau nu este nimic. Zlate: obiectul psihologiei este acţiunea omului concret/ omul concret care acţionează.Unii autori au încercat o paralelă între activitate, structura şi finalitatea sa şi componentele personalităţii. Începe să se impună viziunea structurală şi sistemică asupra personalităţii. A aborda structural personalitatea = a o vedea compusă din elemente organizate, ierarhizate.Sistemic = a raporta şi interpreta structura personalităţii prin prisma finalităţii sale + deschiderea personalităţii spre exterior.Personalitatea devine un sistem care după M.Golu are caracteristicile:Hipercomplex – multitudinea şi varietatea componentelor saleProbabilist – o serie de influenţe exterioare produc uneori efecte neaşteptateDeschis – influenţe care vin din afara personalităţiiDinamic – suportă o serie de modificări în ¤ datorită pătrunderii în el a elementelor din afara sa.T. Creţu: personalitatea este o structură complexă implicând un ansamblu de substructuri şi funcţionând sistemic.Problema: determinarea acestei substructuri ale personalităţii. Pornind de la criteriile personalităţii se găseşte un corespondent în planul personalităţii pentru fiecare aspect al activităţii.Personalitatea = oglinda activităţii în care individul se formează.Analog, componentei ¤ - energetice a activităţii la nivelul personalităţii există temperamentul = latura dinamico-energetică a personalităţiiDinamică – dă informaţii cu privire la gradul de activismEnergetică – dă informaţii cu privire la cantitatea de energie a unui om şi modul său de folosireAnalog, mijloacelor interne şi externe de care dispune personalitatea putând fi interpretare ca nişte instrumente, la nivelul personalităţii întâlnim componenta atitudinală a personalităţii.

Analog, componentele autoreglatoare ale activităţii (scop, motivaţie – axa motivaţie-scop mişcă şi reglează activitatea) la nivelul personalităţii există caracterul = latura relaţional-valorică/de autoreglare a personalităţii.Aceste 3 componente au fost stabilite în psihologia tradiţională: zlate – trebuie adăugate încă două componente care îşi au corespondentul în aspecte ale activităţii.analog, mecanismelor rezolutive, productive ale activităţii la nivelul personalităţii apare inteligenţa = latura rezolutivă - productivă a personalităţii.Analog unor finalităţi de restructurare-modificare-schimbare ale activităţii (finalitate adaptativă) la nivelul personalităţii există creativitatea = latura transformativ-creatoare (constructivă) a personalităţii.Important:Cele 2 laturi introduse sunt realmente dimensiuni de sine-stătătoare, nu pot fi reduse la alte laturi cum făcea psihologia tradiţionalăInteligenţa – era inclusă în aptitudini, există şi o altă accepţiune: inteligenţa dispune de elemente structurale în plus.creativitatea = o dimensiune a întregii personalităţi care nu poate fi redusă sau confundată cu alte componente: temperament, caracter, inteligenţă, există o oarecare asemănare cu aptitudinile. Dar aptitudinea vizează aspectul operaţional iar creativitatea depăşeşte acest nivel, ridicându-se la ansamblul întregii personalităţi (implică factorii intelectuali şi nonintelectuali).Această clasificare e în acord cu orientarea care încearcă să reducă (ajungă la un număr de) factori în structura personalităţii. Este metoda big five = 5 dimensiuni redau şi surprind esenţa personalităţii umane.

LATURA DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII: TEMPERAMENTUL

Temperamentul = latura care se impune cel mai de timpuriu în conduită, chiar de la naştere. Unii cercetători au ajuns la concluzia că temperamentul este înnăscut.Temperamentul se exprimă, se manifestă cel mai pregnant în diferite conduite şi comportamente ale individului astfel încât uneori nu e necesar apelul la metode sofisticate pe a determina temperamentul cuiva.E suficientă folosirea observaţiei diferitelor tipuri de conduite ale individului.MotorieVerbalăExpresiv-emoţională portrete temperamentaleExistă o serie de indicatori psiho-comportamentali care ajută la identificarea, creionarea şi portretizarea temperamentului.Simpla cunoaştere a acestor indicatori e suficientă pentru a ajunge la scopul propus (portretiza temperamentul cuiva).

Indicatori: Intensitatea cu care se manifestă diferitele procese psihice ale individuluiDurata, persistenţa în timp a acestoraVitezaTempoul = frecvenţa pe unitatea de timp a trăirilor psihice. Exemplu: frecvenţa limbajului este mare atunci tempoul e scăzut.Modul în care individul intră într-o activitate, poposeşte şi iese din această activitate Gradul de impresionabilitate – indicator emotiv se referă la ¤ atenţiei în ¤Gradul de impulsivitate – se referă nu numai la repeziciunea acţiunii ci înseamnă acţiune insuficient filtrată conştient, raţionalGradul de adaptabilitate, mai ales la situaţii noi, deosebiteEgalitatea/inegalitatea manifestărilor psihice (echilibraţi/imaturi)

Toţi aceşti indicatori sunt semnificativi pentru temperament cu două condiţii:să se manifeste în toate planurile activităţii şi procesualităţii psihiceaceste manifestări să fie relativ stabile, constante. Fluctuaţie nu reprezintă o trăsătură temperamentală.

Tipologii temperamentale

Deşi între oameni există diferenţe foarte mari, variaţii comportamentale, există posibilitatea grupării, stabilirea unor tipuri temperamentaleNoţiunea de tipuri e foarte importantăTip:presupune un număr de răspunsuri specifice integrate în cele habituale, apoi în trăsăturile de personalitate pentru ca în finalul acestei integrări succesive să apară tipul de personalitate.= expresia condensată, concentrată a răspunsurilor specifice, habituale şi a trăsăturilorW.Stern – tip = o dispoziţie psihică predominantă de natură specifică, proprie unui grup de oameni în mod comparativ fără ca acest grup să se distingă strict de alte grupuriAceastă definiţie necesită precizări:Tipul poate fi redus la o singură dispoziţie. E vorba de mai multe dispoziţii bine structurate, relaţionate între ele. contează nu numărul dispoziţiilor ci modul lor de organizare şi structurare.P.P.Neveanu – nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip ci numai cea care e concomitent: - pregnantăconsistentăsemnificativăFelul trăsăturilor pe care le cuprinde tipul. Sunt trăsături numai comune sau generaleTipul conţine atât trăsături comune cât şi trăsături generale (asemănătoare pentru o categorie de oameni ) Tipul conţine structuri atât de bine corelate între ele, încât acestea tind să se manifeste împreunăÎn psihologia occidentală aceste tipologii au avut o foarte mare răspândireTipologii:Există extrem de multe clasificări, tipologii cu privire la temperament.Problemă: de a grupa, ordona aceste tipologii după un anumit criteriu comun mai multora. Apar două categorii de tipologii mari:unidimensionale: un singur criteriubidimensionale: două criterii/ chiar multidimensionalecorelând numărul criteriilor cu natura criteriilorunidimensionale- teorii substanţialiste- teorii constituţionaliste- teorii psihologicebidimensionale – corelarea criteriilor- teorii psihofiziologice- teorii psihosociologice- teorii psihopatologice

teoriile substanţialiste

cele mai vechi din punct de vedere istoric, au apărut din antichitate când nici nivelul cunoştinţelor nu era avansato clasificare o face Hipocrat, continuată de Galenus. Clasificarea Hipocrat-Galenus.Ideea de bază: ar exista o serie de substanţe care în funcţie de proporţia lor generează anumite tablouri psihocomportamentale.Hipocrat porneşte de la ideea filozofilor care considerau că microcosmosul are aceeaşi formaţie ca macrocosmosul constituit din 4 elemente: apă – cald şi umedpământ – rece şi uscatfoc – cald şi uscataer – rece şi umedel spune că aşa cum există 4 elemente cosmice există în organism nişte substanţe numite umori:

sângelebila neagrăbila galbenălimfa

Când aceste umori sunt temperate organismul se află în stare de sănătate dar când una din ele predomină se ajunge la boală. În funcţie de predominenţa celor 4 umori se ajunge la cele 4 temperamente:sanguinicmelancoliccolericflegmaticHipocrat considera că predominenţa acestor umori îşi pun amprenta şi asupra fizionomiei umaneSanguinic – vase dilatate, puls ridicat, chip destins, satisfăcut, optimistFlegmatic – funcţiile încetinite, lente. – lent, inert, răbdător; faţa letargică, apatică.Aceste tipologii au la bază clasificarea substanţelor lichide.Altele consideră substanţele solide:constituţia sângeluiporozitatea ţesuturilormărimea creieruluilărgimea vaselorexemplu: flegmatic – constituţie dură, porozitate largă, vase strâmte, creier mic.De la această clasificare s-a conservat denumirea temperamentelor dar nu şi criteriul de stabilire.Hipocrat a intuitnatura afectivă a temperamentului, faptul că afectivitatea se exprimă cel mai pregnant în comportament şi generează diferenţe comportamentale.Natura biochimică a temperamentului, faptul că există o serie de substanţe care influenţează manifestărilor psihocomportamentale ale individului.Corelaţiile umorii în cele 4 elemente componente nu sunt întâmplătoare. Cercetările arată că aceste corelaţii sunt reale. Exemplu: flegmaticul are mâna rece şi umedă. Această caracteristică se imprimă în modul de manifestare comportamentală.

teorii constituţionalistepornesc de la considerarea constituţiei somatice, biologice a individului ca fiind determinantă în conturarea portretului său temperamental.Fie iau în considerare întreaga constituţie somatică, fie pornesc de la anumite aspecte particulare (ţesuturi, organe). Un autor – dezvoltarea toracelui duce la un anumit tip

temperamental, la fel şi dezvoltarea muşchilor. Cea mai semnificativă tipologie e făcută de Kretschmer care face măsurători ale corpului şi ale segmentelor corpului de natură antropometrică, foloseşte teste de natură psihologică, desene ale constituţiei umane, ajunge la concluzia că există 4 tipuri constituţionale:picnic – mic, rotund, grasb) astenic/leptosom – înalt, slab, deşiratc) atletic – musculos, echilibrat, dezvoltat mai ales în partea superioară a trunchiuluid) displastic – malformaţii congenitale. Kretschmer a făcut o analiză statistică încercând să realizeze corelaţii între constituţia somatică – manifestate în plan comportamental. A ajuns la concluzia că există2 tipuri: ciclotim. Ciclos = cerc, timie = stare. Presupune comportamente, stări ciclice şi în funcţie de natura acestor stări poate oscila între cele active - pasiveeuforice - depresiveschizotim. Diferenţa dintre aparenţă şi esenţă (suprafaţă – profunzime)Aceste tipuri au fost asociate constituţiilor stabilite. Concluzie: constituţia astenică generează temperamentul schizotim în 81 din 85 şi constituţia picnică generează temperamentul ciclotim 58 din 60.Apoi a asociat temperamentul şi constituţiilor somatice o serie de tendinţe patologice:astenicii, schizotimii – schizofreniepicnicii – boli maniaco-depresive atleticii – epilepsie el face şi o caracterizare a acestor temperamente după o serie de criterii (sensibilitate, ritm psihic, psiho-mobilitate)asemenea clasificări sunt foarte numeroase.Sheldon pornea de la 3 foiţe embrionare care generează constituţia:endo – morfă mezoectoşi fiecare constituţie îi corespundea temperamentului

- viscero-ton- somato-ton - cerebro-ton

aceste identificări se suprapun aproximativ perfect la cei doi autori.Picnic = endomorfAstenic = ectomorfAtletic = mezomorfSheldon a făcut măsurători ale constituţiei umane acordând note de la 1 la 7. Erau excluse extremele. La un moment dat apărea o anumită predominanţă a constituţiei respective.Tipologiile constituţionaliste nu sunt în întregime ştiinţifice pentru că cele mai multe se verifică la nivelul observaţional.Nu sunt în întregime ştiinţifice pentru că nu au decât o validitate statistică – se verifică pe media unei populaţii date, nu pe fiecare caz în parte.g. Allport – aceste tipologii ar trebui să reprezinte ipoteze de cercetare pentru a ajunge în final la infirmarea/confirmarea lor.Unele cercetări mai recente în domenii aplicative ale psihologiei au evidenţiat o oarecare utilitate şi validitate. Exemplu: corelaţia între tipul de infracţiune şi constituţia somatică.

Teorii psihologicePornesc de la criterii de natură psihicăExistă mai multe tipologii, clasică e cea făcută de Jung, după orientarea personalităţii umane : Spre exterior – sociabili, superficialiCătre propria interioritate psihică – reflexiviEchilibru între cele două orientăriExtravertit – spre lume, ataşat de obiecte şi oameni, aptitudinea pentru a se adapta facil la mediu.Introvertit – introspectiv, închis în sine, puţin comunicativ, dificultate de adaptare la alţiiAmbivertit – Heymans şi Wiersma au făcut o cercetare reluată apoi de La Senne, G.Berger şi A Le Gall. 3 criterii de natură psihică ar putea fi utile în clasificarea temperamentului:emotivitatea – gradul de emotivitate – persoanele emotive vibrează profund; neemotiveactivism – persoane active = actori; inactive = spectatorirezonanţă – ecoul evenimentelor din exterior asupra individului: personalităţi primare – trăiesc în prezent, aici şi acum, evenimentele nu rezonează.personalităţi secundare – ceva persistă, îi preocupă, îi macină

Din combinaţia acestor variabile apar 8 tipuri temperamentale (nervos, sentimental, coleric, pasionat, sanguinic, flegmatic, apatic, amorf). Autorii francezi au considerat că pe lângă trăsăturile fundamentale există şi trăsături complementare.lărgimea/îngustimea câmpului conştiinţeidominanţă/conciliereintroversie/extraversietandreţe/insensibilitate afectivăaviditate/nonaviditate

38/45LATURA INSTRUMENTALĂ A PERSONALITĂŢIIAPTITUDINI ŞI CAPACITĂŢI

Interesul pe care l-a suscitat această dimensiune a temperamentului (în planul analizei, cercetării) s-a considerat că aptitudinile ar fi echivalente cu forţele productive ale individului. Această latură a personalităţii furnizează informaţii cu privire la potenţele individului: ce poate, cum, cât să realizeze.Argumente care justifică interesul:orice formă de organizare socială e interesată în primul rând de problema eficienţei. Pentru a se obţine o eficienţă crescută e necesar să se lucreze cu persoane apte din punct de vedere fizic şi psihic, e necesară orientarea, formarea, selecţia, reorientarea persoanelor din perspectiva dotării aptitudinale.Necesitatea sporirii eficienţei procesului instructiv-educativ. La nivelul acestui segment al societăţii s-a manifestat la un moment dat, datorită exploziei informaţionale cantitate foarte mare de informaţie în manuale. S-a pus problema formării unor aptitudini intelectuale cu caracter operaţional care să permită utilizarea acestui ansamblu vast, diversificat de informaţie.Aptitudinile nu constituie o problemă strict personală, familială, ci o adevărată problemă socială. Nu numai individul e interesat să-şi formeze şi dezvolte aptitudinile ci şi societatea. Societatea investeşte în formarea aptitudinilor şi e interesată să-şi recupereze această investiţie.

E neeficient pentru societate să investească în indivizi care să-şi exercite profesia ca specialişti în alte părţi.Aptitudinile pot fi considerate ca reprezentând instrumentele ce se cercetare valorificate la maximum. Ele constituie bunuri convertibile pe piaţa mondială a valorilor. Aptitudinile = averea, bogăţia unei ţări. Utilizarea raţională a acestei avuţii are o foarte mare semnificaţie.Aptitudinile = nişte resurse psihice care au o caracteristică foarte importantă: spre deosebire de resursele fizice care sunt epuizabile ele sunt inepuizabile cu condiţia utilizării lor raţionale. Deşi se pare că e uşor de dat definiţia aptitudinii există foarte multe definiţii concrete, neavând tangenţă de multe ori unele cu altele. De aici apare nevoia de sistematizare.prin opoziţie cu capacităţileH.Pieron Aptitudinea = substratul congenital al unei capacităţi, preexistând aceasta din urmă care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia educativă, eventual şi de caracter. Numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate. În concepţia lui Pieron aptitudinea = condiţie congenitală a unei anumite modalităţi de eficienţă. Acest mod de definire a fost preluat şi de alţi autori.F.Ştefănescu-Goangă: capacitatea este aptitudine plus câştigul ei în cantitate venit prin exerciţiu. Acest mod de definire a trezit şi reacţii adverse.M.Reuchelin: definiţia dată de Pieron este inacceptabilă deoarece chiar dacă am reuşi să eliminăm influenţa oricărei formaţii educative sistematice nu vom putea cunoaşte niciodată substratul congenital decât în starea în care l-au adus condiţiile de viaţă pe care subiectul le-a traversat înainte de a fi examinat (factori socio-economici).Definiţia anterioară nu permitea cunoaşterea aptitudinii în expresia ei naturală, reală, nu permite cunoaşterea directă.Importanţa unei asemenea modalităţi de definire:sugerează existenţa unei relaţii între aptitudini şi capacităţi. Dacă această relaţie e stabilită după sfera celor două noţiuni atunci noţiunea de capacitate are o sferă mai largă; aptitudinea e unul din elementele componente ale capacităţii. Dacă se stabileşte o relaţie funcţională aptitudinea = potenţialitate, capacitate = forma de manifestare, exteriorizare a acestei potenţialităţiprin raportarea la finalitatea funcţionalităţii- la ce se obţine în urma funcţionării aptitudinilor.Cei mai mulţi autori spun că esenţial pentru aptitudine e obţinerea randamentului în activitate. Claparede – orice instanţă psihică sau fizică considerată subiecţi unghiul randamentuluiAndrews – posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament dacă e plasat în condiţii favorabile şi dacă e antrenat. Randamentul vizează 2 planuri: cantitativcalitativaptitudinea se referă la ce şi cât se realizează în activitate dar şi la rapiditatea, eficienţa, uşurinţa cu care se realizează activitatea respectivă. Se are în vedere nu orice fel de randament ci definitoriu pentru aptitudine e randamentul superior mediei. Această manieră de definire e mai interesantă decât cea anterioară centrându-se pe finalitate. Limită – pierde din vedere procesualitate prin care se ajunge la acest randament superior. + o serie de elemente de natură psihică nu sunt precizate în această definiţie.Prin sesizarea conţinutului lor specific.

Pressey – aptitudinea = o instanţă complexă de personalitate, produs complex al întregii personalităţi, al vitalităţii fizice, al echipamentului informaţional şi al deprinderilor, al metodelor de muncă, al integrării/conflictului intereselor, al capacităţilor intelectuale.Se lărgeşte conţinutul şi sfera noţiunii de aptitudine. Aptitudinea se conturează mai bine subiecţi aspect substanţial dar apare pericolul lărgirii nepermise al sferei aptitudinilor şi deci al confundării cu alte fenomeneFiecare tip de definiţie are puncte tari şi puncte slabe.Trebuie să parcurgem 2 demersuri: sintetic – definiţie sintetică, unitară.Analitic – precizarea unor aspecte pe care le implică definiţia respectivă.

Definiţia sinteticăAptitudinile constituie un complex de procese şi instanţe psihice individuale structurate într-un mod original care permite efectuarea cu succes a unei activităţi.Note definitorii:Nu orice instanţă psihică poate fi considerată aptitudine ci doar cea care e individuală, care diferenţiază oamenii între ei. Există şi foarte multe instanţe comune pentru un grup de oameni. Aceste instanţe comune nu fac parte din sfera aptitudinilor ci numai ceea ce individualizează un om în raport cu altul.Pot exista diferite instanţe individuale dar nu e vorba de o aptitudine. Această instanţă ar trebui să contribuie efectiv la obţinerea unui anumit efect deoarece sunt o serie de instanţe care nu numai că nu facilitează obţinerea succesului dar o împiedică exemplu: lenea, pripeala, frica.Sunt aptitudini numai instanţele care asigură realizarea activităţii la un nivel superior. Există şi instanţe care permit realizarea comună, obişnuită, la un nivel mediu, stereotip, automatizat al activităţii care nu pot fi considerate aptitudini. distincţia aptitudinicunoştinţe, deprinderi, priceperi, acestea asigură realizarea la un nivel banal în timp ce aptitudinile duc la un nivel superior.Sunt considerate aptitudini numai instanţele dispuse într-o anumită configuraţie şi care dispun de un anumit grad de operaţionalitate. Nu ne interesează instanţa în sine, număr lor, ci felul cum se relaţionează, ierarhizează acest instanţe. Modul de organizare al instanţelor este definitoriu pentru aptitudini.Concluzie: sunt aptitudini instanţele care sunt individuale, contribuie efectiv la realizarea unui anumit efect, asigură realizarea activităţii la un nivel superior şi sunt organizate.Dependent de nivelul de organizare + nivelul produsului obţinut avem 2 noţiuni:Talent = forma cantitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe.Se individualizează prin: gradul de organizaregradul de dezvoltare al aptitudinilor complexemodul de îmbinare fericită care permite obţinerea unor produse originalegeniu = forma cea mai înaltă a dezvoltării aptitudinilor care se manifestă şi exprimă într-o activitate de importanţă istorică pentru progresul omenirii dezvoltând domenii noi, necunoscute până atunci în societate.

Probleme controversate care ridică ?modul de evaluare al aptitudinilor – criteriile în funcţie de care se poate stabili prezenţa sau absenţa aptitudinii sau nivelul de dezvoltare al acesteia.

Multă vreme aptitudinea a fost evaluată numai în funcţie de produs şi de calitatea acestuia. Produsele noi, originale, cu o anumită utilitate socială + care conduc la un anumit randament superior denotă existenţa aptitudinii.Aceste criterii ridică o serie de probleme dacă se întreprinde o analiză a aptitudinilor numai după produs se constată că apar dificultăţi mai ales când 2/mai multe persoane realizează produse relativ identice.Exemplu: 2 elevi rezolvă o anumită problemă. La o analiză mai atentă a activităţii desfăşuratecale comună banală; a fost ajutat, impulsionat.A ajuns la produs rapid, independent, pe o cale nouă.Criteriul produsului nu mai este relevantAptitudinile trebuie evaluate şi după latura procesuală = modul cum se ajunge la obţinerea acelui produs. aici apar o serie de diferenţe care evidenţiază instanţele individuale. Dacă procesul şi produsul sunt relativ asemănătoare atunci trebuie să existe alt criteriu.Criteriul structural-funcţional – se referă la componenta structurală şi gradul de operaţionalitate al aptitudinii respective. O asemenea analiză ne permite realizarea unei diferenţe nete între aptitudini care aparţin unor domenii diferite pentru că elementele componente sunt diferite.Exemplu: aptitudinea muzicală – tipuri de auz

Matematică – alte componenteCum putem diferenţia aptitudinile care fac parte din aceeaşi categorie ?Dacă componentele sunt cam aceleaşi trebuie să luăm în considerare modul lor de ierarhizare + gradul de operaţionalitate al acestor elemente componente.Exemplu: aptitudinea muzicală la 2 persoane dar ierarhia e diferită şi apare şi o funcţionalitate diferită Locul ocupat de aptitudine şi rolul ei în sistemul celorlalte instanţe, trăsături de personalitate.

Corelaţii semnificative:aptitudinea şi procesele psihiceUn punct de vedere emis: între aptitudine şi procesele psihice nu există nici o relaţie, sunt realităţi distincte. Argumentul: procese psihice au toţi oamenii, aptitudini au doar unii dintre ei.În realitate, între procesele psihice şi aptitudini există o foarte strânsă interacţiune: aptitudinea se realizează prin procese psihice; aptitudinea = expresia sintetizată şi generalizată a anumitor caracteristici, forme, note dominante ale proceselor psihice. Esenţială pentru aptitudine este configuraţia proceselor psihice.s-a considerat că aptitudinea = nu numai expresia acestei configuraţii a proceselor psihice ci şi a altor fenomene, calităţi psihice legate prin relaţii complexe şi determinative cu ele (aptitudinile).s-a conturat o dublă concluzie: aptitudinile nu pot fi concepute separat de întreaga procesualitate psihică a persoanei dar nici nu pot fi topite într-un tot nediferenţiat, într-o masă omogenă lipsită de variaţii interioare.Aptitudinile şi deprinderileDacă pornim de la definiţia celor două fenomene psihice constatăm că sunt opuse, polare:Depr = tipare comportamentale construite după un anumit model extern, formate prin învăţare şi exersare.

Apt= corespund unor modele anticipative stocate în programul genetic/modele

externe date în mediul natural şi socio-istoric al individului.Caracteristicile aptitudinilor şi deprinderilor conduc la aceeaşi concluzie:depr – execuţia tiparelor de acţiune care s-au format prin exerciţiuapt – sferă de acţiuni mai largă, ele cuprind toate procesele necesare realizării unei activităţi complexe şi variabile în condiţii variabile.Depr cu cât sunt mai bine formate şi automatizate cu atât presupun reducerea proceselor implicate în eleAptitudinea cu cât sunt mai dezvoltate cu atât mai mult se amplifică şi complică structura lor funcţionalăDepr implică automatizare, stereotipizare – stagnareAptitudinea – plasticitate, maleabilitate în realizarea sarciniloractivitatea se perfecţionează, recurgându-se nu doar la modalitatea anterioară de execuţie ci chiar la elaborarea unor soluţii noi.În realitate există o inter-influenţare în ambele sensuri; depr-aptitudini şi aptitudini-depr. Depr sunt încadrate în aptitudini mărind productivitatea lor, devin nişte modalităţi operaţionale ale aptitudinilor – cu cât un individ v dispune de mai multe depr, cu atât şi aptitudinile lui vor fi mai variate şi mai flexibile. Această relaţie depinde foarte mult şi de calitate deprinderii. Dacă deprinderile s-au format eronat, efectele vor fi inverse.Nu toate aptitudinile depind în aceeaşi măsură de depr.Leontiev – 2 categorii de aptitudini: naturale – de natură biologică

Sociale – specific umaneÎn aptitudinile naturale, depr sunt implicate într-o mai mică măsură decât în cele sociale.

Aptitudinile şi motivaţiaAceastă relaţie trebuie privită în ambele sensuri:motivaţia formarea, dezvoltarea/punerea în disponibilitate a aptitudinilor. Se constată că aptitudinile neînsoţite de motivaţie nu se asociază de regulă cu performanţe. În lipsa unor motivaţii corespunzătoare multe aptitudini rămân în stadiul de virtualitate, potenţialitate. Motivaţia face satul în starea de realitate, de manifestare expresă din cea de virtualizare. Această influenţă pozitivă de la motivaţie spre aptitudine se manifestă independent de formele, caracteristicile motivaţiei. Motivaţia pozitivă e mai favorabilă disponibilizării aptitudinilor decât motivaţia negativă.Intensitatea motivaţiei = factor reglator al aptitudinii; se poate asocia cu apariţia unei stări de anxietate care dacă depăşeşte anumite limite devine factor negativ, perturbator.Influenţa aptitudinii asupra motivaţieiO persoană îşi poate găsi satisfacţia în activitatea în care realizează performanţe bune. Performanţa creşte motivaţia. Sunt evitate o serie de activităţi în care se anticipează insuccesul. Există situaţii în care individul nu-şi dă seama de slăbiciunea aptitudinilor sale şi se angajează în activităţi în care nu va obţine performanţe. insuccesul va fi trăit puternic şi va avea efecte negative asupra aptitudinii.= nu evaluăm aptitudinile după un singur criteriu ci după un sistem criterial: produs, proces, funcţionalitate, rol.

Caracterul înnăscut/dobândit al aptitudiniiSub raport istoric: susţinerea caracterului înnăscut.Argumente:

transmiterea ereditară a aptitudinilor, lucru observat pornind de la analiza arborelui genealogic al unor familii de muzicieni, naturalişti.Manifestarea pretimpurie, intrarea în funcţiune la vârste foarte mici. S-au dat de exemplu celebrităţi: Enescu, Goldoni, Maiorescu, Iorga, Goethe.Au apărut şi contrargumente:studiile mai aprofundate asupra acelor familii = aptitudinile respective nu s-au transmis la toţi descendenţii familiei. De exemplu: Bach. S-a căsătorit şi faptul că din părinţi au apărut şi progenituri cu dotări foarte slabe. Există exemple de personalităţi care au ajuns la deplinătatea forţelor creatoare/moment de manifestare a aptitudinilor foarte târziu. De exemplu W.Scott, H.Papadat-Bengescu. S-a constatat că o serie de personalităţi care s-au manifestat mai târziu când erau copii erau deficitari chiar în domeniul în care s-au manifestat mai târziu. Hegel, Linne. Concluzie: aptitudinile ca structură psihică sunt dobândite – se formează în decursul vieţii şi există individual. La naştere există disponibilităţi care în contact cu condiţiile de mediu favorabile se dezvoltă, iar în condiţii de mediu nefavorabile rămân nefinalizate. Unele dintre aceste disponibilităţi se transformă mai mult sau mai puţin de la sine, trec din starea de potenţialitate în cea de realitate spontan, fără a fi necesare nici un fel de influenţă moderatoare din afară. Exemplu: mers, vorbire.O altă parte din aceste potenţialităţi pentru a trece în realităţi au nevoie de influenţe moderatoare socioculturale. Aptitudinile există disponibilităţi din categoria a doua. Problemă: care este relaţia dintre predispoziţii şi aptitudini ? Tipul de relaţie.Unii autori – există o relaţie de determinare, o predispoziţie duce întotdeauna şi invariabil la o aptitudine. Faptele de observaţie au arătat că numai predispoziţia existentă nu conduce la aceeaşi aptitudine, aceeaşi predispoziţie conduce la mai multe aptitudini. Între predispoziţie şi aptitudine există o relaţie de condiţionare: predispoziţia este o condiţie favorabilă sau nefavorabilă, abilă formării aptitudinilor. Factor determinant e activitatea, condiţiile de mediu. Activitatea este o sursă inepuizabilă pentru formarea aptitudinilor dar şi un mijloc, un instrument.Relaţii de condiţionare predispoziţii – aptitudini duc la probleme:teoretice: Cât datorează aptitudinile eredităţii şi cât factorilor de mediu sociali ? unii autori - pondere mai mare factorilor biologici – teorii biologizante. Alţii – pondere factorilor de mediu – teorii behavioriste.Practice: Care urma să fie atitudinea educatorilor faţă de aptitudini ?Apăreau 2 variante: aptitudini înnăscute. Socialul dezgroapă ceea ce este înnăscut fără a adăuga nimic se ajungea la pasivism educaţional. Un foarte mare potenţial uman rămânea nedescoperit, neutilizat.Ponderea factorilor sociali. Optimism educaţional exagerat.Rezolvarea acestei duble probleme:Zlate – în aptitudini ceea ce contează este nu ponderea factorilor ereditari şi sociali ci calitatea lor şi mai ales modul de asociere al lor.Se subînţelege că atunci când se porneşte de la un fond ereditar deficitar oricât de extraordinare ar fi condiţiile de mediu nu se obţine nimic sau invers: nu se poate realiza aptitudinea dacă există dotarea ereditară dar lipsesc condiţiile de mediu. Exemplu: auzul absolut se estompează într-o cazangerie.Contează şi timpul şi nivelul de realizare al asocierii dintre cei doi factori. 2 situaţii: calitatea celor 2 categorii de factori e foarte diferită, ei fiind polarizaţi – efecte nefavorabile asupra formării aptitudinilor

calitatea celor 2 categorii de factori nu este prea mare – benefică pentru formarea aptitudinilor pentru că se crează premizele intrării în acţiune a fenomenului compensării.formarea, diagnosticarea aptitudinilor relaţia aptitudine vârstă

62/66STRUCTURA, DEVENIREA ŞI TIPOLOGIA PERSONALITĂŢII

Structura personalităţii Din raţiuni didactice componentele personalităţii sunt prezentate distinct şi în succesiune. În realitate toate aceste dimensiuni formează un tot unitar cu diferite tipuri de interdependenţe între ele. o asemenea intricare – profilul unic de personalitate al fiecărui om.Există 3 planuri la nivelul cărora se poate discuta structura personalităţii planul intrapsihic – presupune raportarea dimensiunilor personalităţii între ele, una la altaplanul organismic – presupune raportarea personalităţii şi la alte componente de alte naturi decât cea psihică. Omul = fiinţă nu numai psihică ci şi biologică – componente fiziologice, chimice. Deschiderea personalităţii către dimensiuni de altă natură e benefică.Planul relaţiei Eu-lume – Nuttin deschide personalitatea către realitatea înconjurătoare, mai ales cea socială. Structura personalităţii se complică pe măsură ce aceste deschideri către lume, către alte componente sunt mai numeroase.planul intrapsihicreducţie la structura clasică, tripartită a personalităţii: temperament, aptitudini, caracter. Aceasta stipulează că dintre acestea componenta fundamentală e caracterul ca nucleu al personalităţii. Un nucleu echilateral. (triunghi echilateral format din temperament, aptitudini şi caracter)relaţia temperament – caractereste una din relaţiile care au creat dificultăţi pentru psihologi astfel încât vom găsi multe poziţii, unele dintre ele contradictorii, exclusiviste.Sistematizând:perspectivă bazată pe confruntarea temperamentului cu caracterul şi invers – lucru vizibil mai ales în tipologiile caracteriale efectuate de psihologii francezi. În aceste caracterologii vom întâlni tipologii ale personalităţii.Exemplu: J.Nuttin – 1980 – ‘structura personalităţii’ (filozof): există tipologii considerate caracteriale care de fapt sunt temperamentale: Wiersma, Heymans, Kretschmer, Sheldon. Există şi definiţii ale noţiunilor de temperament şi caracter în care se confundă fie tipul cu temperamentul , fie temperamentul cu caracterul.Consecinţa unui asemenea punct de vedere ar fi o confuzie terminologică care ar putea să aibă o serie de repercursiuni în modul de organizare şi desfăşurare al unor cercetări practice, aplicative.Prezintă separarea aproximativ totală a temperamentului de caracter.Acest fapt se realizează considerând că temperamentul influenţează întreaga personalitatea individului, mai mult temperamentul influenţează întregul organism nu doar personalitatea. = temperamentul e scos deasupra, în afara personalităţii.Temperamentul ca latură dinamico-energetică influenţează şi funcţiile organismului ca: circulaţie, respiraţie, digestie. Sfera temperamentului e mai mare ca cea a personalităţii.

Unii autori consideră caracterul un fel de strat supraetajat, suprapus peste temperament. Caracterul e considerat un fel de supra-structură.Consecinţe: se exagerează când rolul unei componente când al celeilalte. Există şi consecinţe practice se ajunge la ignorarea rolului temperamentului în formarea personalităţii.Postulează există interacţiunilor între temperament şi caracter dar e vorba de o interacţiune de tip conflictual, antagonist.Între temperament şi caracter există o luptă. Cel ce se va impune va fi caracterul ca latură de reglaj, de relaţie a personalităţii. Consecinţa extremă: lichidarea şi excluderea temperamentului din personalitate. În cel mai bun caz se ajunge la o golire de conţinut a temperamentului. În continuarea acestui punct de vedere este unul asemănător, se porneşte tot de la ideea unei interacţiuni dar cercetătorii se refugiază în ideea unei interacţiuni dialectice. când se încearcă explicarea acestei interacţiuni dialectice se ajunge la identificarea temperamentului cu caracterul. P.P.Neveanu – temperamentul nu poate fi conceput în afara caracterului omului ci ca o parte integrantă, organică a structurii acestuia. Mai mult, se considera că unul trece în celălalt – confundarea lor. E o exagerare. Trecerea temperamentului în caracter şi invers înseamnă pierderea specificităţii acestor dimensiuni ale personalităţii. Această poziţie nu rezolva problema relaţiei temperament – caracter.Zlate – pornind de la ideea interacţiunii generale care există între temperament şi caracter şi de la ideea interinfluenţării reciproce, din punct de vedere teoretic şi în demersurile practice trebuie să arătăm cum influenţează temperamentul, caracterul şi invers.Tipuri de influenţe de la temperament către caracter.temperamentul este cel care colorează manifestările trăsăturilor caracteriale.Aceleaşi trăsături caracteriale se exprimă în mod diferit în funcţie de trăsăturile temperamentale – profile psiho-comportamentale diferite.Temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale prin caracteristici dominante fiecare temperament se impune şi influenţează nu numai procesele psihice primare ci şi trăsăturile caracteriale. Exemplu: colericul – dezechilibru excitativ care-l va predispune spre anumite fluctuaţii, instabilităţi caracteriale.Poate să avantajeze/frâneze formarea unor trăsături caracteriale. Exemplu: flegmaticul – inerţie, stereotipie a acţiunilor care ar putea să impieteze formarea plasticităţii caracteriale.Relaţia de la caracter către temperamentExistă o relaţie generală pe fondul căreia pot apare o serie de manifestări particulare. Caracterul reglează, controlează temperamentul. Poate să mascheze/compensează anumite instanţe ale temperamentului. Caracterul valorifică şi chiar valorizează anumite trăsături existente ducând la apariţia unor efecte pozitive favorabile în plan comportamental.Relaţia temperament-caracter/caracter-temperament poate fi evidenţiată mai greu în situaţii comune banale. Ea transpare mai pregnant în situaţii în care una din aceste componente e mai puţin dezvoltată, cele 2 componente sunt inegal dezvoltate.Personalitatea supracenzurată – latura caracterială subordonează, domină aproape total, controlează şi în orice amănunt manifestările temperamentale, astfel încât foarte mult din ceea ce e propriu temperamentului, naturaleţea, este inhibată, estompată.Personalitatea subcenzurată – componenta caracterială e insuficient dezvoltată astfel încât temperamentul se va manifesta în toată goliciunea lui.

Contează: nu atât dominarea temperamentului de către caracter ci o dominare echilibrată, atenuată astfel încât să se lase suficient loc pentru manifestarea naturală a unor trăsături temperamentale.

Relaţia caracter-aptitudini /aptitudini- atitudiniDiferenţe între aceste 2 dimensiuni.trăsăturile caracteriale = latura vectorială a personalităţii, el rezultând din modul în care individul se raportează la diferite laturi ale realităţii, inclusiv la propriile activităţi desfăşurate. Nota definitorie la caracter = funcţie de raportare selectivă evocând dintr-o motivaţie sistematică şi îndeplinind roluri de orientare şi autoreglaj.Aptitudini = latura instrumentală a personalităţii, apare ca un sistem operaţional şi eficient, se investeşte întotdeauna în activitate, e întotdeauna evaluată după rezultatele obţinute. Nivelul funcţional şi operaţional generic/specializat care condiţionează performanţe supramedii.Concluzie: atit= un montaj orientativ şi reglatoriu; aptitudini= un sistem operaţional disponibil. Atitudinea ţine de valorile relaţionale şi comportamentale, aptitudinea de valorile instrumentale. Atitudinea generează predispoziţie spre acţiune, aptitudinea priveşte însăşi acţiunea executată până la rezultatul final.4 situaţii tipice:persoana e dotată aptitudinal, dispune de caracter bine structurat. (A+,C+)persoana nu are aptitudini dar are caracter negativ. (A-,C-)persoană e dotată aptitudinale dar are caracter negativ. Caracter bun dar nu are aptitudini.Aceste situaţii evidenţiază câteva tipuri de relaţii aptitudini-atitudini.Congruenţă/potrivire, acordNoncongruenţă/dezacordRelaţia caracter-aptitudini Caracterul poate să faciliteze formarea şi dezvoltarea unor aptitudini. Acest lucru nu se realizează oricum, oricând ci numai când atitudinile sunt în consens în raport cu activitatea respectivă.Relaţia aptitudini-caracterAptitudinile pot modifica atitudinile când ele sunt integrate în atitudini (caracter), când mijloacele pe care le presupun aptitudinile se transformă într-un fel de scopuri de viaţă ale individului. Când aptitudinea intră în sfera de viaţă, de interes a individului ea poate să influenţeze caracterul.Relaţiile atitudini-aptitudini trebuie după următoarele criterii:nivelul la care se situează cele două grupe de dimensiuni interpretate (absolut: sup, inf, mediu) relativ: prevăzând posibilitatea echilibrării/dezechilibrării, surclasării uneia de către alta.Sensul în care se manifestă interacţiunea:+ şi reciproc stimulativ-univoc şi neunivoccvasineutruRaportul dintre aptitudini ţi atitudiniDirect – influenţează atitudinile focalizate pe o anumită activitate pe propriile posibilităţi şi aptitudini individuale şi speciale corespunzătoare.Indirect – relaţia dintre atitudinile generale faţă de lume şi aptitudinile specializate /atitudini concrete şi i.Relaţia temperament-aptitudini

Mai puţin analizate. Aptitudinile sunt doar condiţionate de către temperament nu determinate, orice aptitudine se poate forma pe orice fond temperamental. Acest lucru e valabil şi pentru relaţia caracter-aptitudini.Anumite domenii în care se manifestă aptitudinile şi-ar pune amprenta asupra temperamentului fără ca această relaţie să fie precis determinată. Temperamentul de artist.Sinteză a relaţiilor dintre componentele personalităţii Există următoarele tipuri de relaţii:de dominare a unei dimensiuni de către o alta/de subordonare a unor dimensiuni în raport cu altele. Relaţiile cele mai semnificative din acest punct de vedere e cea din partea caracterului care integrează, deci subordonează în sine celelalte componente ale personalităţii.De interinfluenţare: pozitivă/negativă. Una o facilitează, avantajează/perturbă, dezavantajează pe altaDe compensareDe feedback – efectele produse de o componentă asupra alteia acţionează prin feedback asupra ei înşişi. Temperamentul predispune caracterul iar acesta influenţează chiar manifestă temperamentul.Devenirea personalităţii Personalitatea nu e înnăscută ci ea devine, se dezvoltă de-a lungul întregii vieţi. Problemă: când devine omul personalitate ? Există 10 criterii ale devenirii personalităţii – vezi carteTipuri de personalitateSe clasifică în funcţie denumăr, dezvoltarea şi amploarea componentelornumărul de relaţii existente între aceste componentecapacităţile adaptativeexistă 4 mari tipuri de personalităţi:imature din punct de vedere psihic şi socialmature/maturizate psihic şi socialaccentuatedestructurate (patologice)vezi carte