Pasaje relevante din articole despre Importanța Bisericii pentru Neamul Românesc în istoria ultimilor 2000 de ani:

Poporul român este, încă de la etnogeneza sa, un popor profund creştin cu o cultură şi o tradiţie legate de Biserica Ortodoxă prin care acest popor şi-a conservat întotdeauna identitatea naţională şi mai ales spirituală. Astfel, prin intermediul credinţei Ortodoxe, neamul românesc a reuşit să-şi păstreze identitatea atât în Transilvania, în timpul dominaţiei maghiare, cât şi în Ţara Românească şi în Moldova în timpul luptelor cu turcii, moment în care Ortodoxia a insufleţit zelul oamenilor pentru a lupta în apărarea credinţei, cel mai important ideal al acelor vremuri.

Acest rol al bisericii în apărarea şi, implicit, conservarea identităţii naţionale a neamului românesc s-a făcut simţit într-o măsură foarte mare pe plan cultural. Biserica Ortodoxă, deşi subordonată Constantinopolului în perioada medievală, având mereu un rol esenţial în dezvoltarea culturii româneşti în toate cele trei principate, rol care s-a simţit şi mai târziu când Biserica Ortodoxă din România a devenit autocefală, obţinând statutul de patriarhie.

”Ea a cultivat în sufletele credincioşilor săi adevărurile veşnice ale Evangheliei: dragostea de Dumnezeu şi de oameni, buna înţelegere, frăţietatea, dreptatea. În vremuri grele, Biserica i-a mângâiat sufleteşte, le-a întărit nădejdea într-un viitor mai bun; a fost, prin slujitorii ei, îndrumătoarea culturii, artei, şi organizatoarea primelor instituţii de asistenţă socială pe întreg cuprinsul românesc.”

Mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi-au adus o contribuţie de seamă la consolidarea conştiinţei de unitate naţională românească şi la apărarea credinţei ortodoxe în faţa acţiunilor prozelitiste. Printre aceştia se numără mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, Antim Ivireanul al Ţării Româneşti cât şi Andrei Şaguna al Transilvaniei. Oameni recunoscuţi şi astăzi de către neamul

românesc pentru meritul deosebit în apărarea identităţii naţionale şi în dezvoltarea culturală şi spirituală a poporul român.

Fără doar şi poate că toţi aceşti mitropoliţi, cât şi mulţi alţii, au depus o contribuţie enormă la dezvoltarea culturii româneşti în cele trei regiuni de bază ale etnogenezei acestui neam. Biserica s-a aflat întotdeauna în centrul vieţii acestui popor şi ca atare întreaga cultură românească s-a dezvoltat în jurul acesteia şi a mitropoliţilor ei.

Mitropolitul Varlaam - Venind în scaunul mitropolitan, înfiinţează, în colaborare cu domnitorul Vasile Lupu prima tipografie din Moldova, la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. (...) Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII. Cuprinde predici şi învăţături prezentate în unele duminici şi sărbători creştine. Mitropolitul moldovean a strâns în această lucrare vechile cazanii (învăţături) traduse de unii cărturari, le-a revizuit şi le-a dat o formă literară românească curată. Această carte a cunoscut o largă difuzare în toate zonele ţării, spre deosebire de alte cărţi româneşti vechi, contribuind astfel nu numai la întărirea ortodoxiei, ci şi la păstrarea unităţii naţionale româneşti. (...) La îndemnul său, domnitorul Vasile Lupu pune bazele primei instituţii de învăţământ superior din Moldova: Colegiul de la Trei Ierarhi, devenit mai târziu Academie.

Mitropolitul Dosoftei - El a tradus, pentru prima oară în româneşte, „Istoriile” lui Herodot. (...) „Psaltirea în versuri” a apărut în 1673, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mare întindere din limba română, având peste 500 de pagini cu peste 8500 de versuri. Această lucrare a stat la baza poeziei culte române. La sfârşitul acestei lucrări, Dosoftei a tipărit şi versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului românesc. (...) ... a contribuit la formarea limbii literare româneşti.

Mitropolitul Antim Ivireanul - În anul 1690 este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aici, îşi va pune toate cunoştinţele şi priceperile sale în slujba poporului român şi a Bisericii sale. (...) Este ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Planurile de ridicare a bisericii au fost întocmite de el. Mitropolitul înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi în nevoi. S-a îngrijit cu multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care se aflau în grea suferinţă produsă de dezbinarea Bisericii Ortodoxe din anul 1701. (...) Deşi nu era român, mitropolitul Antim a fost un patriot înflăcărat şi un aprig luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru aceasta a suferit în închisoare şi a fost caterisit în urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Mitropolitul Antim Ivireanul n-a mai ajuns acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu, lângă Adrianopol, de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai.

Mitropolitul Andrei Şaguna - În ziua de 2 februarie 1834 în biserica catedrală din Carloviț a fost înaintat diacon viitorul mitropolit Andrei Șaguna. Atunci el a spus: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”. În 1847 în ”Biserica Dintre Romani” din Turda A.Șaguna este ales episcop al bisericii Ortodoxe. La 3/15 mai 1848 prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea de la Blaj. În fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph. În 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu de unde trimite o nouă petiție împăratului. Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu.

Acest merit, al adunării de la Blaj, nu dovedeşte doar curajul Episcopului Andrei Şaguna ci este şi unul din exemplele cele mai de seamă ale implicării Bisericii Ortodoxe, prin personalităţile ei de seamă, în afirmarea drepturilor nepieritoare pe care neamul românesc le are asupra pământului dăruit de Dumnezeu.

Odată cu apărarea acestor drepturi pământeşti vine şi apărarea identităţii naţionale şi, implicit, spirituale a acestui neam pus de Divinitate strajă la hotarele Europei Creştine, strajă împotriva semilunii ( în evul mediu ) şi mai târziu împotriva ciumei roşii venite de la răsărit.

Angajamentul lui Șaguna luat la Karloviz începe să prindă viață. La 27 august 1850 se deschide la Sibiu Tipografia eparhială, întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 se întemeiază Telegraful Român, singurul ziar din România cu apariție neîntreruptă până astăzi („în fruntea listei celor mai longevive organe de presă, cu apariţie neîntreruptă, din S-E Europei”). Începând cu anul 1855, Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie și pedagogie și care poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele mitropolitului Saguna: Colegiul Național „Andrei Șaguna”. Școlii din Brad îi dăruiește Andrei Șaguna în 1870 suma de 2000 fl. Din îndemnul său vor fi tipărite 25 de titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a înființa Astra. Șaguna este ales primul președinte al Astrei.

Despre Mitropolitul Andrei Şaguna, care a fost canonizat (trecut în rândul Sfinților), se spunea că „Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să

devină pârloagă.” Așa a procedat și în Țara Moților unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică.

Biserica Ortodoxă, prin figurile sale de vârf cât şi prin simpli preoţi, a depus o muncă amplă la dezvoltarea culturii naţionale a poporului român, cultura fiind nu un simplu obiectiv de atins ci o unealtă prin care se poate obţine mântuirea neamului ca şi entitate biologico-spirituală. Căutarea unui ’’Sfânt Graal’’ prin care neamul nostru să dobândească mântuirea s-a manifestat permanent prin cultura românească apărată şi promovată de către forţele hristice ale Bisericii pământeşti a lui Hristos, acest ’’Sfânt Graal’’ nefiind altceva decât sufletul omului, mântuirea pe care neamul, asemeni individului, o atinge doar prin curăţirea interioră, prin înduhovnicire, prin împlinirea voinţei divine.

Neamul românesc a reuşit să împlinească rolul divin ce i-a fost acordat prin naştere, acela de apărător la hotarul Creştinătăţii, tocmai prin intermediul Bisericii Ortodoxe care a protejat identitatea noastră naţională, a promovat cultura românească şi a ajutat într-un mod incontestabil la formarea unei mentalităţi bazate pe dragoste, onoare, credinţă, demnitate şi curaj în rândul românilor, lucru de care, din păcate, ducem lipsă în zilele noastre. Mitropoliţii amintiţi mai sus au trăit mereu ca exemple, torţe vii, pentru cei din jur, pentru toţi românii, prin fapte şi prin cuvânt. De astfel de oameni avem nevoie şi în zilele noastre, de oameni care nu doar să se roage ci şi să trăiască dar mai ales să înfăptuiască atât pentru apărarea şi promovarea Bisericii lui Hristos într-o societate care a uitat de Dumnezeu cât şi pentru apărarea drepturilor eterne ale neamului românesc, pentru punerea lor înaintea drepturilor efemere ale individului sau ale unei clase sociale.

În trecut feţele bisericeşti aveau o amplă implicare în viaţa publică, luptând pentru interesul naţional şi pentru o conservarea

moralei creştine în sânul populaţiei. Astăzi această implicare este tot mai slabă, mai puţin vizibilă, în timp ce decadenţa modernă este găsită la tot pasul şi toată lumea tace. O implicare mai vizibilă şi pe poziţii mai radicale este profund necesară, urmând modelul vechilor mitropoliţi români, pentru a face o schimbare, o ’’revoluţie’’ spirituală, prin care neamul românesc să fie readus pe făgaşul dorit de Dumnezeu, iar odată cu asta individul să recapete valorile prin care acest neam a trăit. Fiindcă noi nu existăm datorită tinerilor care petreceau zi de zi cu indiferenţă faţă de problemele sociale, noi nu existăm datorită cărturarilor cu vorbe lungi şi frumoase care nu ştiau ce se petrece în jurul lor, noi existăm datorită celor care au ieşit să apere drepturile acestui neam şi să apere cultura noastră naţională, noi existăm printr-un Andrei Şaguna, printr-un Avram Iancu, printr-un Horia, printr-un Tudor şi mai ales printr-un Ştefan.

Românii au datoria de a onora jertfa strămoşilor, apărându-şi permanent cu demnitate atât credinţa cât şi neamul, spiritualitatea şi cultura - lucruri care cel puţin în privinţa neamului nostru se leagă perfect fiind dependente unele de altele. Această datorie o au toţi românii dar îndeosebi reprezentanţii Bisericii şi tineretul ţării, oamenii care reprezintă viitorii lideri, militari, poliţşti, preoţi şi intelectuali ai neamului nostru.

Astăzi puţin români sunt conştienţi de această datoria, uneori chiar şi din rândul Bisericii, dar ei încă există şi Biserica îşi menţine după putinţă acelaşi rol de a promova, de a proteja chiar, cultura şi odata cu asta identitatea noastră naţională ca popor creştin şi european. Exemple actuale sunt chiar duhovnicii ’’neamului’’ precum Părintele Iustin Pârvu ( Mânăstirea Petru-Vodă cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil ) sau mai tânărul Părinte Amfilohie Brânză de la Mânăstirea Diaconeşti cu un har incontestabil atât în cele duhovniceşti cât şi în oratorie, fiindcă atunci când vorbeşte se simte cu adevărat făclia credinţei şi curajul vechilor cavaleri creştini, lucru probabil datorat trecutului său militar.

În încheiere se cade doar a spune că Biserica şi neamul românesc sunt una, unite prin jertfele de sânge ce s-au dat în trecut şi prin faptul că fără Biserică n-ar fi existat vreodată o cultură românească propriu-zisă, căci doar Ortodoxia i-a păstrat pe români uniţi în ciuda ocupaţiei maghiare din Ardeal, a invaziei turceşti şi mai recent a guvernării comuniste care, aşa cum zicea unul din marii noştri duhovnici, ’’a umplut cerul de sfinţi’’ prin prigonirea Bisericii şi a creştinilor, prin întemniţarea lor în închisori şi prin programele sadice de ’’reeducare’’ de la Gherla, Aiud şi Piteşti, unde oamenii deveneau monştri, unde prietenii de o viaţă se ucideau între ei fără să fie conştienţi de ce fac. Biserica şi neamul românesc au adus împreună ’’jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot’’, jertfe pe altarul lui Hristos din elita intelectuală a neamului prin a cărei sânge să se cureţe neamul de păcate. Prin aceasta Biserica a jertfit totul întru apărarea culturii naţionale şi a spiritualităţii creştine.

Sursa: Contribuţia mitropoliţilor români la dezvoltarea culturii   naţionale

........................

Inca din secolul al III-lea, Sfantul Ciprian dadea o definitie foarte frumoasa pentru Biserica: „În afara Bisericii nu există mântuire”. Omul si-a concentrat credinta, nadejdea si dragostea in Dumnezeu, Cel care L-a trimis in lume pe Fiul Sau pentru a intemeia Biserica crestina. Poporul roman, crestinat de insusi unul dintre Apostolii Mantuitorului, Andrei, are o nadejde puternica spre mai bine si o mai mare incredere in Biserica si in slujitorii acesteia, tocmai datorita temeliei pe care se sprijina introducerea credintei crestine in spatiul populat de el.

Oamenii au cautat dintotdeauna si cauta si acum ajutor si speranta in interiorul lor, cautand ceva pe care sa se sprijine in momente viforoase ale existentei lor; si gasesc credinta insuflata

de stramosi, Il gasesc pe Dumnezeu, gasesc Biserica. Toti simtim nevoia de securitate, sa fim aparati in fata dusmanilor. Si cum tara noastra, in istoria ei, a trecut prin multe razboaie, romanii au tendinta sa substituie rolul pe care il are Justitia Armatei. De aceea, institutiile in care romanii au cea mai mare incredere sunt Biserica si Armata. (Adriana Florina Stancu)

Sursa: Omul ș i-a concentrat nădejdea în Dumnezeu

..........................

„Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creştină. Sute de ani, am trăit înainte de toate în legea creştină. De la dânsa ne-am luat îndreptare, şi între cărţile ei sfinte am trăit”. (Nicolae Iorga, Viaţa sufletească a poporului român, Conferinţă din cadrul ciclului de expuneri ţinut la Societatea Femeilor Române din Bucureşti în anii 1904-1905, în [I.R.C.I.], pag. 204 )

„Pe când ţăranul răspundea la fiecare din întrebările cele mari cu un întreg mănunchi de poveşti înflorite de care era fermecat şi care-l mulţumeau: poveşti de sfinţi ai Bisericii(;), poveşti de zâne, de frumoase fiinţe mai presus de lume – cărturarul, târgoveţul, boierul, citeau la cartea sfântă. Pentru aceasta el era pregătit prin şcoală. Altă şcoală nu era atunci decât a mânăstirilor şi bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă; mânăstirea avea nevoie necontenit de preînnoirea călugărilor; ţării îi trebuiau vlădici; în bisericile cele mari se cereau dascăli cu bun meşteşug de citire şi cântare. Pentru citire şi pentru cântare deci(;) au fost cele dintâi şcoli ale noastre”. (ibidem pag. 205).

„Legea civilă, legătura de căpetenie a trecutului roman, a rămas tot mai mult în umbră; acum legea e religia, cum mărturiseşte şi limba noastră. Duşmanul n-a mai fost duşmanul statului, al stăpânitorului, ci duşmanul Bisericii, al lui Hristos răstignit pe cruce. Literatura au fost cântările bisericeşti, laudele sfinţilor(;) ;abia câte o cronică a mai trăit pe lângă dânsele, păstrând şi ştiinţa întâmplărilor de la curte, pe lângă

cunoaşterea luptei necurmate, înăuntru şi în afară, pentru ortodoxie. Idee conducătoare: totul pentru Hristos. Orice am făcut până la 1650 şi-a căutat îndreptăţirea numai în legea creştină, în iubirea pentru dânsa, în jertfele pe care ea le cere. Toată vremea noastră cea mai glorioasă, aceea în care fruntea domnilor români a stat neatârnată sub cunună de aur, aceea în care s-a alcătuit şi domnia Ţării Româneşti şi a Moldovei, în care s-au câştigat biruinţele cele mai desăvârşite şi mai roditoare pentru care să fi curs sângele neamului acestuia, anii de la 1300 până la 1500, cei două sute de ani ai tinereţii viteze, au trăit sub acest semn”. (Nicolae Iorga, Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc, în [I.R.C.I.], pag. 174)

„Deci temeiul era ortodoxia”

Sursa: Nicolae Iorga despre evrei - ce n-a ț i învă ț at ș i nu ve ț i învă ț a niciodată la Ș coală

...........

Prima școală românească atestată istoric la 1495 este în Șcheii Brașovului chiar la Biserica Voievodală „Sfântul Nicolae”. Primele școli românești au fost în biserică, între zidurile ei sau în curtea ei. Primii învățători au fost chiar preoții. Iată de ce și astăzi se păstrează denumirea de dascăl cu sens dublu: cântăreț bisericesc și învățător. Veți fi fascinați să vedeți cum limba fiecărui popor este martor al întregii sale istorii.

„Documentele de epocă surprind activitatea şcolii în legătură cu cea a bisericii şi a deservenţilor ei, în bună parte valoroşi cărturari.” (Prima Școală Românească, Vasile Oltean, Editura Tipo Moldova)

Premizele (principiile) pe care s-au format primele școli în țările românești au fost următoarele:

1. Apărarea credinței ortodoxe pe care poporul român o avea de sute de ani, chiar de la întemeirea creștinismului.

2. Conturarea și apărarea limbii române, liantul cel mai puternic al tuturor românilor din teritoriile noastre.

3. Primele manuale ale învățământului românesc au fost Sfânta Scriptura, Catehismul, Psaltirea Liturghierul, și alte cărți cu conținut bisericesc.

4. Relațiile economice cu alte popoare.

Profesorul Andrei Bârseanu spunea în monumentala sala monografie de la 1902 în care prezinta activtatea primei școli românești:

„Școala acesta veche de la Sf. Nicolae n-a putut fi altceva decât o şcoală elementară sau cel mult o şcoală de dieci, în care se învăţa cetitul, scrisul şi cântările bisericeşti… după cum erau mai toate şcolile vechi româneşti, înfiinţate pentru iobagi, care nu puteau aspira la mai mult în viaţa lor, decât la treapta preoţiei şi a dăscăliei” (14, p. 5).

Refacem tabloul: Prima școală românească a fost clădirea bisericii. Primii învățători au fost preoții și diaconii. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură și cărțile bisericești. Copii erau pregătiți în principal pentru a deveni diaconi și preoți ai Bisericii.

Concluzia e simplă, în spațiul românesc, Biserica a fost școala. Și neamul nostru știe că omul pentru a trăi bine pe acest pământ are nevoie de credința în Dumnezeu. Dacă-și cunoaște credința atunci îi va fi bine pe acest pământ.

De aici a început totul. Așa au început traducerile de cărți, tiparul, și școala așa cum o avem noi în timpurile moderne. Primele tipografii românești au fost în mănăstirile ortodoxe. Prima tipografie datează din anul 1508, la Mănăstirea Dealu, anul editării unui Liturghier la inițiativa voievodului Radu cel Mare.

Astăzi, la 500 de ani de la atestarea primei școli românești școala dă afară religia din școli. Școala se rupe mândru și triumfalist de Biserică, acuzându-i pe creștini că religia discriminează.

Sursa: Prima ș coală românească - Biserica. Astăzi Ș coala scoate afară învă ț ătura bisericii

...................

Din primele momente de afirmare istorica si culturala a poporului roman ca individualitate distincta, cu deosebire de la inceputul celui de al doilea mileniu al erei crestine - in perioada de constituire a cnezatelor si a statelor voievodale - Biserica romaneasca a avut rolul sau, participand la viata poporului in mod constant, pozitiv si constructiv.

Slujitorii Bisericii noastre au fost implicati in miscarile nationale si populare prin care se manifesta dorinta de dreptate si de libertate a poporului, vointa de unitate intre toate provinciile si de neatarnare fata de marile puteri statale straine care il frustrau de drepturile sale legitime și ii incalcau samavolnic hotarele. Slujitorii altarelor strabune, mari ierarhi, preoti si monahi, nu au pregetat a-si dovedi, ori de cate ori s-a ivit prilejul, nu doar simpla adeziune la lupta pentru infaptuirea aspiratiilor nationale, ci participarea totala cu deplina convingere si cu hotarare, adeseori pana la suprema jertfa - dand astfel masura identificarii lor cu idealurile si lupta poporului.

Biserica noastra ortodoxa nu numai ca a infrumusetat aceasta tara cu atatea asezaminte, dar si-a adus contributia la crearea multor valori spirituale ale neamului, a depus toate stradaniile si toata sarguinta pentru pastrarea si necontenita lor sporire si stralucire, pentru cunoasterea si pretuirea lor de catre celelalte popoare.

Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taina ai domnitorilor. Preotimea satelor

noastre ardelene a impartasit intotdeauna soarta taranilor, ducand aceeasi viata plina de lipsuri materiale, prestand corvezi, platind biruri si dari si neavand drepturi sociale ca si cei pe care ii pastoreau. Pentru acest fapt, preotimea a fost mereu alaturi de taranime in lupta acesteia pentru un trai mai bun.

Aceasta stransa legatura dintre preotime si masele taranesti a culminat in Transilvania, in timpul rascoalei de la 1784, condusa de Horia, Closca si Crisan. La aceasta mare miscare au participat si multi preoti de sat, activand in felurite chipuri: conducatori de grupe, gazde, informatori, transmitatori de stiri, strangatori de fonduri pentru drumul lui Horea la Viena s. a. Rolul acestora in miscare reiese clar dintr-o "petitiune" a nobilimii din Comitatul Albei, adresata, in timpul rascoalei, contelui Anton Jankovics, comisar imperial in Ardeal, in care se spune: "Deoarece preotii romani sunt aceia care atata mai cu seama poporul la revolutiune, din aceasta cauza sa se publice ca in oricare sat va erupe o revolutiune, acolo preotii romani, primarii si juratii cu trei insi langa dinsii, se vor pedepsi cu moarte, in conformitate cu legile patriei". Cum acelasi lucru era cerut si de nobilimea din Comitatul Hunedoarei, care, in suplica ei catre acelasi potentat, cerea "sa se pedepseasca intr-un mod exemplar preotii romanilor care, sub pretextul religiunii, invata plebea ca sa extermineze pe unguri".

... popa Vasile din Pintic, care aduna pe sateni noaptea in biserica si le citea o scrisoare a lui Horia, indemnandu-i sa fie gata pentru inceperea rascoalei, care va fi vestita prin tragerea clopotelor;

Contributia Bisericii Ortodoxe Romane la sprijinirea luptei poporului roman pentru emancipare sociala, s-a concretizat apoi in timpul revolutiei de la 1821, din Tara Romaneasca. (...) În Mânăstirea Antim din București, unde s-au plamadit cele mai multe dintre marile idei ale revolutiei. "Conlucrarea episcopului Ilarion al Argesului cu Domnul Tudor din Vladimiri inseamna mult mai mult decat o curajoasa marturie de fapta patriotica si crestina, este o pilduitoare si plina de

demnitate lucrare de temeinica zidire spirituala si nationala. Astfel, prin stradaniile sale pline de har, exprimand si o exemplara constiinta patriotica, s-a inscris o pagina epocala in istoria eclesiastica romaneasca, integrata deplin intre paginile istoriei Patriei".

Clerul era angajat cu toate fortele in marea lupta pentru unirea tuturor romanilor de pe cuprinsul vechii Dacii.

Sute de calugari si calugarite de pe intreg cuprinsul tarii, din propriu indemn, s-au incadrat in "corpul sanitar" al armatei. Activitatea clericilor romani in timpul razboiului s-a manifestat si prin servicii divine si rugaciuni pentru biruinta, prin pastoralele ierarhilor si cuvantarile preotilor, prin articole si apeluri, prin indemnuri si strangeri de ajutoare in folosul ostasilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande si material sanitar pentru raniti" s. a. Biserica Ortodoxa Romana, prin clerul sau, a "sporit in sufletul ostasilor romani curajul si barbatia, intarind increderea in biruinta deplina si in dreptatea cauzei pentru care luptau".

In fruntea taranilor rasculati la 1907 se aflau preotii.

Slujitorii Bisericii strabune si-au adus cu insufletire obolul lor de jertfa in lupta de emancipare politica a poporului roman.

Biserica Ortodoxa Romana s-a integrat de la bun inceput in viata sociala si nationala a poporului, sprijinind nazuintele lui de unitate, de libertate si de independenta nationala.

Sursa: Originile si implicatia ortodoxiei in istoria poporului roman

...............

La români învăţătura creştină n-a fost impusă de nici o autoritate politică sau de stat, aşa cum s-a întâmplat cu toate popoarele din jurul nostru, această învăţătură a fost rodul minunat al unei îndelungate

lucrări misionare, creştinarea făcându-se din convingere, de bunăvoie şi nu din raţiuni de stat sau altceva.

Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea.

În cadrul Bisericii Ortodoxe a înflorit şi s-a dezvoltat o artă românească de mare valoare, arhitectură, sculptură, pictură, broderie, miniatură. Ctitoriile domneşti de la Cozia, Tismana, Dealu, Râmeţ, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Făgăraş, Putna, Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Trei Ierarhi, sunt mărturii superbe ale geniului artistic românesc şi ale jertfelniciei voievozilor, ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor noştri.

Sursa: Rolul Bisericii Ortodoxe Române în viaţa poporului român

..........

Poporul român trăieşte între mărturisirea dreptei credinţe şi slujirea Luminii şi a aproapelui. Acestea sunt însuşiri vii ale fiinţei neamului românesc.

Cum ar putea cineva să vadă norodul îmbrăcat în straie populare (în Maramureş şi Bucovina) ieşind de la biserică în zile de sărbătoare sau duminici, şi să nu-l pătrundă sentimente de mândrie naţională şi dragoste de Biserica lui Hristos?

De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească.

Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştrii şi toţi protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi! Dacă vrei să fi fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem de două mii de ani. Dcacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al Bisericii, ci eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al Ţării.

Sursa: IMPORTANŢA UNITĂŢII ÎN CREDINŢĂ

................

Iată câteva cuvinte ale patriarhului Justinian rostite la a 20-a aniversare a Reântregirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania: „După ce principii calvini ai Ardealului au încercat în zadar să producă dezbinare în rândul ortodocşilor români, urmărind calvinizarea lor, în cursul secolului al 18-lea, împăraţii habsburgi cu generalii lor şi cu nobilimea maghiară au încercat să realizeze acest plan de dezbinare a noastră, prin forţarea unei părţi a credincioşilor noştri să primească aşa zisa unire cu Roma, pentru ca astfel să spargă unitatea sufletească a românilor în aceste locuri. Numeroase au fost actele de silnicie cu care au încercat ei să desprindă pe credincioşii ortodocşi din Transilvania de la Biserica dreptslăvitoare şi din legătura lor religioasă cu poporul român din sudul şi estul Carpaţilor. Dar românii transilvăneni în majoritatea lor au rămas neclintit alipiţi de legea lor strămoşească. Actul unităţii religioase s-a săvârşit în mod spontan ca o încununare firească a unei îndelungate năzuinţe. Nici o persecuţie religioasă nu i-a pătat frumuseţea.”

Sursa: REÎNTREGIREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ŞI CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN

.................

Eu, ca istoric, stiu ce a insemnat Biserica in istoria poporului roman. As spune ca nu sunt foarte multe popoare in a caror evolutie Biserica sa fi jucat un rol atat de important cum a jucat in istoria romanilor. Pentru ca inca de la aparitia organizarii noastre de stat, a statelor feudale romanesti, Biserica a jucat un rol esential.

Biserica a jucat si in Transilvania si in Moldova si Tara Romaneasca aceasta functie esentiala de a pastra constiinta identitatii poporului roman, adica intre identitatea nationala si confesiunea ortodoxa a existat o asociere extraordinar de puternica.

Era o osmoza perfecta intre taranime, ceea ce se numeste talpa tarii, si călugării ortodocși. (...) Aceasta permeabilitate sociala a facut ca monahul, desi traia acolo, retras in chilia manastii, totusi sa apartina si sa se integreze perfect vietii acestei mari majoritati a poporului român care erau taranii. (...) Călugarul si taranul s-au hranit, ca sa spun asa, din aceeasi cultura populara. (...) Aceasta posibilitate de dialog permanent intre omul de rand si calugar, a facut ca si unul si altul sa se simta foarte aproape. (...) Calugarul merge sa care var la manastire, merge sa spele rufele de la manastire, sa faca curatenie, sa lucreze la bucatarie, iar taranul acela care venea de la ogor unde facea si el claca la boier, il vedea si pe calugar indeletnicindu-se cu aceleasi obligatii si asta crea o apropiere si o comunitate care a facut ca intre calugar si omul de rand de la noi, as spune romanul obisnuit, sa existe o legatura foarte puternica.

Împotriva Bisericii, impotriva crestinismului in general, se duce o adevarata ofensiva. Este ofensiva care se duce prin presa, prin televiziune, o viata care nu mai are nici un fel de norme morale,

care sa o stapaneasca, sa o controleze, sa o impiedice sa alunece in pacat. Si as spune ca in momentul de fata este, eu nu ma sfiesc sa o spun, o ofensiva diavoleasca impotriva Bisericii.

Or, pentru aceasta noi trebuie sa gasim arme cu care sa luptam impotriva celor care vor sa ne distruga credinta. Si pentru a putea gasi aceste arme as spune ca arsenalul nostru ramane invatatura lui Hristos, asa cum este ea pastrata in manastirile noastre ortodoxe pentru ca in manastirile noastre ortodoxe este aceasta traire profunda, de identificare cu invatatura divina care, intradevar, este o armura pe care o avem impotriva acestor ispite diavolesti.

Sursa: Florin Constantiniu, despre rolul Bisericii ș i al monahismului în istoria poporului   român

...................

Semnul crucii este prezent in arta populara romaneasca, romanii ortodocsi au vrut sa vada crucea la intersectia drumurilor, sa sfinteasca cu el natura, ogorul, campul, propriul lor trup prin purtarea la gatul lor a crucii primite la Botez, sculptata in lemn in tot ce ii inconjoara etc. Practic, toata istoria Romaniei din ultimii aproape 2.000 de ani se confunda cu apararea Sfintei Cruci.

Sursa: Poporul român – un popor cre ș tin, un popor al crucii/ Crucea, noul Pom al Vie ț ii ș i cheia   Împără ț iei

...................

Istoria Bisericii Româneşti reprezintă, dincolo de o cercetare ştiinţifică, şi un demers de suflet, realizat de cineva care, deşi lipsit de fior mistic, a înţeles, în urma investigaţiei istorice, ce rol important a jucat Biserica în viaţa poporului român.

Om al timpului său, Nicolae Iorga s-a numărat printre fruntaşii luptei pentru unitate naţională şi pentru dezvoltarea unei culturi naţionale româneşti. Pentru marele istoric, fiecare element cultural era gândit spre a sluji ca parte a edificării sufletului naţional, iar acest lucru era valabil şi în privinţa valorilor credinţei. Din acest motiv, în opera lui Iorga nu vom găsi Biserica şi valorile credinţei decât în strânsă legătură cu ideea de neam şi cu valorile culturale ale acestuia.

„Religia noastră este o religie de preoţi simpli, este o religie de săteni, formată în împrejurările acelea smerite ale trecutului nostru. Ea s-a născut, ca şi civilizaţia noastră, ca şi forma politică, s-a născut din acea viaţă adâncă a bietelor mulţimi româneşti.”

Din punctul de vedere al relevării rolului cultural al Bisericii în viaţa românilor, opera lui Iorga este de neegalat. El se îndepărtează categoric de opiniile celor care credeau că numai de la unirea unei părţi a românilor ortodocşi cu Roma a existat cultură în Biserică. Cu argumente covârşitoare, Iorga arată că de la începuturile ei ortodoxia românească a jucat un rol cultural (în sensul larg al noţiunii) de prim rang în viaţa naţională, iar acest rol s-a menţinut până când spiritul modern i-a făcut pe politicienii români să încerce tragerea Bisericii pe linie moartă.

Programatic, Iorga îşi propune să înfăţişeze „priveliştea unei vieţi organizate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“.

Prin scrierile sale, Iorga îşi propunea să amintească preoţilor din vremea lui de trecutul glorios al Bisericii şi să-i îndemne să reia cu şi mai mare forţă „marea misiune culturală, socială şi naţională“. Biserica trebuia să redevină o şcoală a caracterelor, deoarece caracterele puternice şi morale sunt, în opinia lui Iorga, temelia unei societăţi.

Sursa: Nicolae Iorga. „Profetul naţional“ despre Biserică şi neam

......................

Identitatea noastră creştină românească are rădăcini milenare, iar cultura a crescut şi s-a dezvoltat pe această temelie nerisipită de ape şi neclintită de vânturile istoriei.

Temelia este Hristos şi Biserica Lui, care este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,15), pe care au creat cultura creştină şi românească Sfinţii Voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Domnitorii Matei Basarab şi Dimitrie Cantemir, Sfinţii Ierarhi Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Petru Movilă, Andrei Şaguna şi alţii.

Ce minţi luminate, ce spirite creative, câtă măreţie creştină şi iubire de Biserică, neam, înţelepciune şi cultură la aceste „nestemate” ale bolţii istoriei noastre!

Biserica din mănăstire şi parohie, şcoala, cancelaria domnească, tiparniţa, atelierul de pictură, sculptură, cuptorul pentru prelucrarea metalelor şi a lutului, au fost şi rămân mijloacele de cultivare a persoanei umane şi de culturalizare a unui popor.

De aceea Voievozii români au organizat, înfiinţat şi susţinut asemenea „altare” de cultură, fiind conştienţi de importanţa, necesitatea şi continuitatea neamului în istorie, responsabil de darul libertăţii şi harul creator.

Cultul bisericesc ne dăruieşte identitatea creştină, iar cultura ne oferă identitatea românească cristalizată în armonia culturii universale.

Globalizarea, uniformizarea culturală, sincretismul religios, migraţia, indiferenţa ş.a., acţionează împotriva identităţii creştine şi culturale. Să fie vorba oare numai despre scăpări omeneşti sporadice şi izolate sau despre o tendinţă sistematică de descreştinare, deznaţionalizare şi deculturalizare!?

Sursa: Identitate culturală, creştină şi românească în contextul Zilei Culturii Naţionale

....................

Video FB - 5 minute dintr-o predică a unui preot curajos, care spune o parte din lucrurile de mai sus + altele

....................

Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua

de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi… O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie… Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer!Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!

Sursa: România, Grădina Maicii Domnului -   Predica de la Petru Vodă

…….

Emilian, Ce-i cu noi?, ian 2015.