DOMNUL ESTE APROAPE – GBV1 AugustLucrarea dreptăţii va fi pace; şi rodul dreptăţii, linişte şi siguranţă pentru totdeauna.             Isaia 32.17Unul dintre lucrurile care lipsesc din această lume şi pe care ea îl doreşte cu disperare este pacea. Există multă tulburare în relaţiile dintre popoare, în interiorul fiecărui popor în parte şi în sfera familiei. Guvernările corupte şi abuzurile făcute de cei bogaţi au creat tensiuni şi chiar revoluţii în lume (Iacov 5.1-4; 4.1-3). Firea păcătoasă a omului stă, fără îndoială, la baza tuturor acestor lucruri (Romani 3.17,18).

Versetul de astăzi spune că „lucrarea dreptăţii va fi pace“. Profetul priveşte spre timpul Mileniului, când va domni Prinţul Păcii. Ceea ce trebuie să observăm însă cu atenţie este că pacea va fi rezultatul dreptăţii. „Rodul dreptăţii“ va fi liniştea. Acesta este un lucru important. Tema comună a profeţilor este că Împărăţia lui Hristos va fi absolut dreaptă în caracterul ei (Isaia 11.5). Este scris: „El va judeca pe poporul Tău cu dreptate … Munţii vor aduce pace poporului“ (Psalmul 72.2,3). Remarcaţi din nou ordinea: întâi „dreptatea“, apoi „pacea“. Vedem această ordine şi în cazul lui Melhisedec, al cărui titlu este de „împărat al dreptăţii“ şi de „împărat al păcii“ (Evrei 7.2). Acest personaj preoţesc este o imagine a Domnului Isus, Preotul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Dumnezeu, care va stabili şi menţine mai întâi dreptatea, apoi pacea, în Mileniu. În acord cu aceste titluri, domnia Lui dreaptă va aduce în final pace în această lume.

Însă această ordine este valabilă şi pentru noi astăzi. Când eram în păcatele noastre, nu beneficiam de dreptatea lui Dumnezeu şi nici de pace (Isaia 48.22). Hristos însă, la cruce, a rezolvat în dreptate problema păcatelor noastre, iar acum suntem îndreptăţiţi (declaraţi drepţi) şi, prin urmare, „avem pace cu Dumnezeu“ (Romani 5.1). Pe drept se poate afirma că „dreptatea şi pacea s-au sărutat“ (Psalmul 85.10)!

B. Reynolds

2 AugustV-aţi apropiat de … Isus, Mijlocitorul unui nou legământ; şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel.        Evrei 12.22,24

Isus, aşa cum Îl prezintă Epistola către Evrei (7)Măreţia Persoanei prezentate în această epistolă este cuprinsă într-un singur cuvânt: Isus. El este cheia oricărui lucru din Epistola către Evrei, fiind esenţa

oricărei doctrine expuse în ea şi sfârşitul (scopul) tuturor căilor lui Dumnezeu. El este Cel care ne atrage la Sine Însuşi, acum şi pentru totdeauna.Evrei 12, în mod special, descrie comparaţiile şi contrastele dintre ordinea veche de lucruri, conectată cu Moise, şi ordinea nouă de lucruri, conectată cu Hristos.

După ce omul şi poporul pământesc al lui Dumnezeu au falimentat complet, Dumnezeu S-a revelat pe Sine în har suveran. Harul nu se bazează pe meritele omului, nici pe responsabilitatea lui, ci pe lucrarea încheiată a lui Hristos. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, care a fost lepădat şi omorât. Totuşi, scopul harului suveran a fost împlinit, în ciuda întregului faliment al omului. Acest har este văzut în cei care se pot acum apropia de Dumnezeu, cu libertatea caracteristică poziţiei de fii, având acces liber prin Cel care este aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Acest har va fi văzut atunci când El va institui din cer o nouă ordine de lucruri pe pământ şi în univers. Totul în această nouă ordine de lucruri depinde de El şi de jertfa Lui. Sângele lui Abel, vărsat pe nedrept, strigă după răzbunare, iar Dumnezeul sfânt şi drept va fi Răzbunătorul. Însă sângele lui Hristos vorbeşte despre lucruri mai bune şi pune accentul pe rezultatele glorioase aduse prin El, ca Mijlocitor.

În curând, El va stabili o nouă relaţie cu poporul Său pământesc, iar binecuvântările vor curge pentru el şi chiar pentru toate naţiunile pământului. Sângele Său arată cât de mare este Dumnezeu, în dragostea, în sfinţenia şi în dreptatea Sa. De asemenea, el îi atrage pe toţi la El (Ioan 12.32). Ce vom spune înaintea tuturor acestor lucruri? Gurile noastre au fost deschise pentru a aduce laudă, încă de pe acum. În veacul viitor, toţi credincioşii Îl vor lăuda şi toţi vrăjmaşii se vor pleca înaintea Lui.

A. E. Bouter3  AugustAm venit în grădina mea, sora mea, mireaso! Am cules smirna mea cu mireasma mea; am mâncat fagurul meu cu mierea mea; am băut vinul meu cu laptele meu; mâncaţi, prieteni; beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor!    Cântarea Cântărilor 5.1Domnul găseşte o mare varietate de roade în adunările celor ai Săi şi Îşi găseşte pe deplin plăcerea în ceea ce vine de la Duhul Sfânt. „Am cules … Am mâncat … Am băut.“ El gustă din toată această varietate de roade şi nu dă la o parte nimic. În credinciosul avansat în viaţa spirituală poate găsi ceea ce este simbolizat prin vigoarea vinului, în timp ce în pruncul de curând născut din nou există dulceaţa simplă a laptelui. Ce avem fiecare pentru Domnul nostru? Ce poate culege El de la noi? Ce poate mânca şi ce poate bea El din ce este al nostru? Ce este mai dulce decât smerenia? Ce este de natură să-L onoreze mai mult pe Domnul, decât dependenţa totală de El? Ce

este mai preţios pentru inima Lui, decât o dorinţă zilnică, tot mai mare, pentru gloria lui Dumnezeu?

În ziua gloriei Domnului Isus, tot ceea ce este potrivit voii Sale va intra în bucuria Sa – Adunarea aflată în cer şi Israel aflat pe pământ. Să medităm adânc la acest lucru! Să aşteptăm cu nerăbdare acea zi fericită când Cel care a fost mult timp absent Se va întoarce şi va spune celor ai Săi, care L-au aşteptat: „Am venit în grădina mea, sora mea, mireaso!“. Atunci vor fi împlinite promisiunile făcute părinţilor. Iahve, Hristos, sfinţii Săi glorificaţi în ceruri şi cei de pe pământ – Israelul restabilit şi naţiunile – cu toţii vor fi legaţi împreună într-o legătură glorioasă a binecuvântării.

Ce minunat cerc al gloriei! Ce minunat cerc de prieteni! Ce sărbătoare a dragostei! Şi ce fericită întâmpinare din partea Celui care este Domnul tuturor! „Mâncaţi, prieteni; beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor!“ „El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie“ (Ţefania 3.17).

A. Miller

4 AugustŞi Isus, stând jos în faţa vistieriei, privea cum mulţimea arunca bani în vistierie; şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi o văduvă săracă a venit şi a aruncat doi bănuţi, care fac un ban.                                       Marcu 12.41,42Cei doi bănuţi ai văduvei sărace au cântărit mai greu în balanţa Domnului decât toate celelalte daruri luate laolaltă. Este uşor să dăm zeci, sute sau mii din comorile pe care le-am acumulat, însă nu este deloc uşor să ne tăgăduim pe noi înşine, în privinţa vreunui lucru oricât de mic. Văduva a dat pentru casa Dumnezeului ei tot ce avea ca să trăiască. Acest lucru a făcut ca Domnul să aprecieze şi să remarce gestul ei.

De ce a avut grijă Duhul Sfânt să menţioneze că ea a aruncat „doi bănuţi, care fac un ban“? De ce nu a spus că a aruncat un ban? O astfel de exprimare n-ar fi scos la iveală un lucru de o frumuseţe minunată, care oferă caracterul devotamentului ei. Dacă ar fi avut suma formată dintr-o singură monedă, ar fi trebuit să dea tot sau nimic. Având însă aceeaşi sumă, împărţită în două monede, avea opţiunea de a păstra jumătate pentru sine. Cu adevărat, cei mai mulţi dintre noi am considera că este un devotament extraordinar să dai Domnului jumătate din ce ai. Însă această văduvă săracă avea o inimă întreagă pentru Dumnezeu. Eul şi interesele ei au fost cu totul pierdute din vedere atunci când a aruncat toate mijloacele existenţei ei în ceea ce, pentru inima ei, reprezenta cauza lui Dumnezeu.

Cât de puţin ştiau acei oameni cine era Acela care privea la darurile lor! Cât de puţin conştienţi erau de faptul că ochiul Lui privea în adâncurile inimii lor şi le vedea clar motivaţiile! Este bine să ne aducem aminte că Isus stă jos, „în faţa vistieriei“. Ochiul Său sfânt nu priveşte la pungă, ci la inimă. El nu

cântăreşte suma, ci motivaţia. Ar trebui să fie bucuria noastră adâncă să dăm cu toată inima, aducându-ne aminte că El îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie, fiindcă exact un astfel de dăruitor este El Însuşi.

B. H. Mackintosh5  AugustMulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru. 1 Tesaloniceni 1.2,3Este remarcabil să vedem cât de des vorbeşte apostolul despre faptul că-i purta pe credincioşi în rugăciunile sale. El era un om cu o activitate intensă şi cu o lucrare extinsă: predica, făcea vizite în case şi adesea era nevoit să confecţioneze corturi, pentru hrana zilnică. Totuşi găsea timp să mijlocească la Dumnezeu pentru toate adunările şi să-i amintească în rugăciunile sale pe toţi aceia despre care auzise, chiar dacă nu le văzuse încă faţa, aşa cum era cazul colosenilor. El leagă împreună trei haruri despre care avea mai târziu să le scrie corintenilor: credinţa, speranţa şi dragostea. Aici însă ordinea lor este diferită, iar el vorbeşte nu numai despre aceste haruri, ci şi despre realităţile spirituale legate de ele: lucrarea credinţei, osteneala dragostei şi răbdarea speranţei.

Pentru a fi reală, dragostea trebuie să se jertfească pe sine. Prin urmare, citim aici despre osteneala dragostei. Una este să vorbeşti despre dragostea pentru fraţi, pentru Israel şi pentru sufletele pierdute şi cu totul alta este să manifeşti o dragoste veritabilă, printr-o osteneală pentru binecuvântarea celor de care mărturisim că suntem interesaţi.

Speranţa credinciosului este venirea Domnului nostru Isus, însă aici apostolul vorbeşte despre răbdarea speranţei. Adesea tânjim după ziua când necazurile şi încercările se vor sfârşi şi când Hristos ne va lua la Sine. Însă nu trebuie să fim lipsiţi de răbdare, în timp ce aşteptăm acest eveniment fericit. El Însuşi este Omul răbdării, care aşteaptă cu răbdare sfârşitul perioadei de mărturie a Adunării. Atunci, Domnul va veni şi îi va lui pe cei ai Săi, pentru a fi cu El. Bucuria noastră va fi să fim pentru totdeauna cu El, iar plăcerea Lui va fi să ne aibă cu Sine în casa Tatălui.

H. A. Ironside

6  AugustHebronul a ajuns moştenirea lui Caleb … pentru că a urmat pe deplin pe Domnul … Caleb a alungat de acolo pe cei trei fii ai lui Anac … de acolo s-a suit împotriva cetăţii Chiriat-Sefer. Şi Caleb a zis: „Celui care va bate

Chiriat-Seferul şi-l va lua îi voi da de soţie pe Acsa, fiica mea“ … Şi ea a zis: „Dă-mi o binecuvântare, pentru că mi-ai dat un pământ secetos, dă-mi şi izvoare de apă“. Şi i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele de jos.        Iosua 14.14; 15.14-16,19

Iosua (12)După şapte ani de război, ţara era acum împărţită ca moştenire pentru seminţiile lui Israel. Iuda era seminţia dintâi, iar Caleb, în vârstă de optzeci şi cinci de ani, un războinic viteaz, care făcuse parte din cele douăsprezece iscoade trimise în ţară, a venit pentru a-şi cere partea promisă lui de Moise, în urmă cu patruzeci şi cinci de ani, fiindcă Îl urmase în totul pe Domnul, Dumnezeul lui Israel. El a primit Chiriat-Arba, cetatea lui Arba, ca stăpânire a sa. Trei dintre uriaşi, fii ai lui Anac, se aflau încă acolo. Chiar dacă era înaintat în vârstă, Caleb s-a suit şi i-a înfrânt pe aceşti uriaşi. Numele cetăţii lor a fost schimbat în Hebron, care înseamnă comuniune.

Caleb nu s-a oprit aici, ci a mers şi împotriva cetăţii vecine, Chiriat-Sefer. El nu numai că era un vechi luptător încercat, ci ştia să-i însufleţească şi pe alţii la luptă. Caleb a oferit-o pe fiica sa, Acsa, ca soţie pentru cel care avea să cucerească cetatea Chiriat-Sefer. Nepotul său Otniel a primit această provocare şi a luat cetatea. Chiriat-Sefer, cetatea cărţii, a devenit Debir, care înseamnă Cuvânt [al lui Dumnezeu].

La fel ca tatăl ei, Acsa a preţuit moştenirea. Ea l-a îndemnat pe Otniel să ceară un ogor ca dar de nuntă, iar după ce Caleb li l-a dăruit, ea a cerut şi izvoare de apă, pentru adăparea ogorului. Domnul nostru ne spune să cerem şi ne va fi dat. Ce minunat este când nu doar tinerii bărbaţi doresc binecuvântarea spirituală, ci şi tinerele femei!

E. P. Vedder, Jr.

7  AugustEl este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii.  Efeseni 2.14Am auzit recent o istorioară despre un evanghelist care predica în aer liber, într-o zonă împădurită. Doi bărbaţi tineri, înarmaţi şi aflaţi în vrăjmăşie unul cu altul, au venit la o evanghelizare, însă fără ca vreunul dintre ei să ştie că acolo este şi celălalt. Când evanghelistul i-a invitat pe cei care doreau să-L primească pe Domnul Isus să vină în faţă, unul dintre cei doi tineri a păşit înainte în partea stângă a predicatorului, iar celălalt, în partea dreaptă. Evanghelistul a mers la primul dintre ei, s-a rugat împreună cu el şi i-a cerut pistolul. Apoi s-a rugat şi cu celălalt şi i-a cerut şi acestuia arma. Ridicându-se din genunchi, aceşti doi bărbaţi s-au văzut imediat unul pe altul şi au pornit unul spre celălalt. Timp de câteva secunde, toţi cei prezenţi au

rămas înmărmuriţi. Însă cei doi s-au îmbrăţişat şi, din ziua aceea, au fost fraţi în Hristos.

Cele mai multe dintre problemele pe care le avem cu alţii ar fi rezolvate dacă ne-am pune inima noastră în rânduială cu Domnul. Adevărata trezire care începe în inima unui credincios are ca efect dragostea. Noi suntem mândri şi încăpăţânaţi din fire, însă, la poalele crucii, găsim dragostea Domnului Isus şi capacitatea de a-i iubi pe fraţii şi pe semenii noştri ca pe noi înşine, împlinind astfel legea lui Hristos.

Pavel ne îndeamnă: „Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii“ (Romani 12.18). De asemenea, el ne spune: „Astfel deci, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul“ (Romani 14.19). Dacă nu învăţăm să iertăm este ca şi cum am lăsa o rană să se infecteze şi să ne afecteze trupul întreg. Aceasta este ceea ce face un duh neiertător, de aceea ni se spune: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul, veghind, ca să nu ducă vreunul lipsă de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune, încolţind, să vă tulbure şi mulţi să fie întinaţi de ea“ (Evrei 12.14,15).

T. P. Hadley

8 AugustFerice de omul căruia Domnul nu-i socoteşte nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!  Psalmul 32.2David nu a spus: «Ferice de omul care nu s-a făcut vinovat de vreo nelegiuire», căci el nu ar fi putut avea parte de o asemenea fericire. El se făcuse vinovat de o nelegiuire premeditată şi cumplită. Cum era însă posibil ca nelegiuirea să nu-i fie socotită? Nu poate exista decât un singur răspuns potrivit dreptăţii: numai şi numai datorită valorii jertfei perfecte a lui Hristos. Deşi, în timpul lui David, Hristos nu murise încă, Dumnezeu putea deja pune valoarea morţii Sale viitoare în contul păcătosului care se pocăia cu adevărat. Fără îndoială că David n-a înţeles decât puţin acest lucru, însă credinţa lui a fost pusă în Acela care înţelegea perfect. El a crezut că Dumnezeu poate face acest lucru, chiar dacă nu a înţeles prea bine modul în care avea El să-l facă.

Aceasta este îndreptăţirea, o lucrare minunată, făcută pentru păcătosul care crede, lucrare prin care el este făcut drept înaintea lui Dumnezeu. Nicio acuzaţie nu-i mai poate fi acum adusă împotrivă, fiindcă Hristos a răspuns oricărei acuzaţii în locul lui, prin sângele pe care Şi l-a vărsat la cruce.

Trebuie însă făcută o lucrare şi în cel îndreptăţit. David adaugă: „În duhul căruia nu este viclenie“. Acest lucru cu siguranţă că nu înseamnă că nu există păcat în el, căci, „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine“ (1 Ioan 1.8). Amăgirea pretinde că păcatul nu există. David însuşi s-a făcut vinovat de aceasta o perioadă de timp după ce a comis păcatul său îngrozitor. În loc să-l mărturisească lui Dumnezeu, el a păstrat tăcerea

(versetul 3), provocându-şi astfel o stare de suflet cumplită. Doar după ce a fost zdrobit prin pocăinţă, mărturisind totul lui Dumnezeu şi recunoscându-şi cu onestitate vina, a putut spune că în duhul său nu era viclenie. Însă bunătatea lui Dumnezeu este cea care conduce la pocăinţă (Romani 2.4). În noi înşine nu avem nicio înclinaţie către pocăinţă. Aceasta este lucrarea de har a lui Dumnezeu, făcută în cel credincios. Cât de necuprins este harul Său!

L. M. Grant

9  AugustŞedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo … Şi a mers puţin mai înainte.              Matei 26.36,39

„Cam la o aruncătură de piatră“ (1)Îl vedem aici pe Domnul înaintea unui moment cumplit din viaţa Lui. Până acum, El niciodată nu Se separase în acest fel de ucenicii Lui şi nici ei nu-L părăsiseră vreodată. Nu-L părăsiseră, fiindcă nu puteau trăi fără El. Atunci când alţii Îi întorseseră spatele, ei au spus: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“ (Ioan 6.68). Atât de legaţi erau de El, încât El le-a spus: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele“ (Luca 22.28). Ei Îl iubeau şi erau prietenii Lui şi, deşi nu înţelegeau multe din suferinţele care Îi umpleau sufletul, exista afecţiune în inimile lor pentru El, iar acest lucru era foarte preţios pentru Domnul.

Acum însă a venit timpul despărţirii, fiindcă trebuia să împlinească voia lui Dumnezeu. Ei L-au urmat în Ghetsimani; merseseră acolo de multe ori înainte, când Domnul Se retrăgea împreună cu ei în liniştea nopţii. Acum însă lucrurile erau diferite, iar El le spune: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rogacolo“. Cine poate spune ce a însemnat pentru El acel „acolo“?

Urma să intre în acel mare conflict şi căuta mângâietori; şi, fiindcă Petru şi fiii lui Zebedei păreau a fi pătruns mai mult în gândurile Sale decât ceilalţi ucenici, Domnul i-a luat cu Sine. Cu siguranţă că aceştia trei aveau să-I ofere ceea ce căuta şi aveau să vegheze împreună cu El în acea noapte cumplită. Dar nu! A trebuit să-i lase şi pe ei în urmă – a trebuit să Se depărteze puţin sau, aşa cum citim în Luca, a trebuit să Se depărteze de ei „cam la o aruncătură de piatră“.

J. T. Mawson

10  AugustDesfătările Mele erau în fiii oamenilor.           Proverbe 8.31

Eu sunt a Preaiubitului meu şi dorinţa Lui este pentru mine.                Cântarea Cântărilor 7.10Dacă dorim să cunoaştem gândurile Domnului faţă de noi, trebuie să privim în urmă, mai înainte ca pământul sau oamenii să fi fost creaţi. Atunci, în acea veşnicie, El a privit, prin timp, la o veşnicie viitoare şi a văzut un grup numeros de oameni, potrivit cu scopul inimii Sale, şi, privindu-i, a putut spune: „Desfătările Mele erau în fiii oamenilor“.

Dorinţa Lui este pentru noi. A devenit un Om sărac, un Om singur, un Om ostenit, un Om însetat, pentru a ne câştiga inima. Dorinţa Lui este pentru noi şi, prin urmare, a suferit, a sângerat şi a murit pentru a ne face să fim ca El Însuşi. Dorinţa Lui este pentru noi şi, prin urmare, va veni din nou să ne ia la Sine, pentru ca acolo unde este El să fim şi noi. El ne spune: «Pe voi vă doresc. Mă pot lipsi de averile voastre, de abilităţile voastre, chiar şi de lucrarea voastră, însă nu Mă pot lipsi de voi. Vă doresc atât de mult, încât M-am făcut sărac, pentru a vă câştiga inima. Vă doresc atât de mult, încât am murit, pentru a vă face să fiţi ca Mine Însumi. Vă doresc atât de mult, încât în curând voi veni din nou, pentru a vă lua la Mine Însumi». Pe măsură ce intrăm în gândurile Lui faţă de noi, putem exclama cu cea mai mare încântare: „Eu sunt a Preaiubitului meu şi dorinţa Lui este pentru mine“.

Există o casă în glorie care mă aşteaptă şi un Om în glorie care mă doreşte – „dorinţa Lui este după mine“. El mă doreşte atât de mult, încât, în zilele întrupării Sale, a plâns pentru mine şi S-a rugat pentru mine. A suferit pentru mine şi a murit pentru mine. În toate zilele călătoriei mele, El trăieşte pentru mine şi, foarte curând, va veni să mă ia la Sine. Dorinţa inimii Sale nu va fi satisfăcută până când nu voi fi cu El şi ca El. „Va vedea rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut“ (Isaia 53.11). „Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea“ (Ioan 17.24).

H. Smith

11  AugustŞi, înmuind bucăţica, i-a dat-o lui Iuda, al lui Simon, Iscarioteanul. Şi, după bucăţică, atunci a intrat Satan în el.             Ioan 13.26,27Toţi oamenii iubesc câte ceva. Să privim la Iuda; care este lucrul care l-a dus în rătăcire? El iubea banii – o patimă obişnuită printre oameni. Să observăm însă progresul naturii corupte; o mică împrejurare din Ioan 12.3-6 ne va ajuta să vedem legătura. Pofta exista, iar Satan a sugerat o cale pentru împlinirea ei. Iuda apucă pe această cale, şi care este următorul pas? Satan pune în inima lui gândul de a-şi trăda Învăţătorul. Iuda (probabil, gândindu-se că Domnul Se va elibera pe Sine Însuşi, ca şi în alte dăţi, şi că astfel el va

rămâne cu banii şi cu un caracter nepătat) consimte să facă acest lucru. Omul caută orice scuză, oricât de nechibzuită ar fi.Păcatul se dezvoltă tot mai mult acolo unde există o conştiinţă pătată. Acum îşi face apariţia ipocrizia; Iuda stă la masă cu Isus (afişează o mască religioasă), chiar şi după ce Îl vânduse. Să remarcăm că Satan a intrat în el după ce i-a fost dată bucăţica. Acum Iuda este atât de împietrit, încât nici măcar scrupulele de ordin natural nu-l mai influenţează. Iată deci progresul naturii corupte, până la împlinirea scopului ei cumplit: mai întâi, pofta; apoi, mijlocul pentru a o satisface, găsit în slujba de a ţine punga; iar toate acestea merg împreună cu religiozitatea, în chiar compania lui Hristos, zi de zi; apoi, Iuda este condus către ultimul aspect al nelegiuirii lui, într-un moment şi într-o împrejurare de cea mai mare binecuvântare pentru un ucenic adevărat; după care inima este atât de împietrită, încât trădarea are loc printr-un sărut. Păcatul şi religiozitatea merg mână în mână.

Subliniez din nou faptul – iar Iuda este o ilustraţie a lui – că, acolo unde nu există putere a evlaviei, apropierea de lucrurile divine este foarte periculoasă. Satan nu-şi face loc dintr-o dată, spunând: Am venit să te îndepărtez de Dumnezeu. De obicei, el lucrează prin introducerea a ceea ce va conduce sufletul departe de încrederea în moartea lui Hristos, prin introducerea unei „forme de evlavie“, şi, astfel, îl face să cadă în capcană.

J. N. Darby

12 AugustNu este nimic aceasta pentru voi toţi care treceţi pe cale? Priviţi şi vedeţi dacă este durere ca durerea Mea!         Plângeri 1.12Isus a fost Prinţul păcii. El a străbătut o lume tulburată, având în inimă pacea cerului. El a fost întotdeauna în sânul Tatălui Său. Nicio împrejurare nu L-a făcut să-Şi piardă liniştea. Durerea şi lepădarea L-au apăsat; necredinţa şi împietrirea inimii omului L-au făcut să Se cutremure şi au încercat, dacă ar fi fost posibil, să răcească dragostea inimii Lui. Cu toate acestea, El a mers înainte. A suspinat la vederea necredinţei din om, însă Şi-a ridicat ochii către cer. Samaritenii n-au vrut să-L primească, în misiunea Sa de dragoste, fiindcă faţa Îi era îndreptată către Ierusalim. Inima Lui a mers hotărâtă pe drumul care avea să se sfârşească la cruce. S-a supus acestui refuz şi a plecat într-un alt sat, mustrându-i pe Iacov şi pe Ioan, care nu ştiau de ce duh erau însufleţiţi. Blândeţea Lui a fost cunoscută de toţi oamenii.

La sfârşit, când întreaga suferinţă a stat înaintea sufletului Său – când a cântărit adâncimile paharului pe care L-a acceptat din mâna Tatălui – a trecut prin ruşine şi prin batjocură cu linişte şi cu pace. Inima Lui nu s-a pripit niciodată; n-a ameninţat, atunci când a fost insultat, n-a răspuns cu insultă; când a suferit, n-a ameninţat. Toată cauza Sa a încredinţat-o în mâna Tatălui Său. În mijlocul tuturor lucrurilor, El a stat ca Slujitor al slujitorilor. Tăcut

înaintea vrăjmaşilor, S-a încredinţat în mâinile Celui care judecă drept. Şi-a închis urechea la toate insultele şi în gura Lui nu s-a găsit niciun reproş.

Cât de mult sunt judecate căile noastre de viaţa Lui perfectă! Ce lucruri neînsemnate ne fac să ne pierdem pacea inimii! „Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14.27). Chemarea noastră este să fim vestitori ai păcii şi ai Prinţului păcii – să aducem în lumea tulburată un duh de pace şi de linişte. Acest lucru poate fi posibil doar în măsura în care eul este zdrobit şi ne încredem în Dumnezeu.

F. G. Patterson

13 AugustŞi îndată, lăsându-şi plasele, L-au urmat … Şi îndată i-a chemat; şi … au mers după El.        Marcu 1.18,20În această împrejurare binecunoscută, Domnul Isus i-a chemat mai întâi pe Petru şi pe Andrei, apoi pe Iacov şi pe Ioan. În ambele cazuri, cei chemaţi şi-au părăsit îndeletnicirea de pescari, pentru a-L urma pe Domnul. Să remarcăm totuşi că Scriptura nu spune că ei şi-au părăsit meseria de pescari pentru a deveni pescari de oameni. Este adevărat că Domnul le-a spus că avea să-i facă pescari de oameni, însă ce spune Scriptura? Ei au lăsat toate pentru a-L urma pe El.

Am subliniat această diferenţă pentru a scoate în evidenţă scopul care era înaintea lui Petru, a lui Andrei, a lui Iacov şi a lui Ioan. Nu slujirea a fost scopul lor, ci Hristos Însuşi. Ei L-au urmat pe El.

Putem ilustra acest lucru privind la diferenţa dintre cele două slujiri ale Martei, cea din Luca 10 şi cea din Ioan 12. În Luca 10, slujirea a fost scopul Martei, aşa încât ea a devenit îngrijorată şi preocupată cu multe lucruri, ba chiar a început să se plângă de faptul că sora ei nu slujea, atunci când credea că şi Maria ar fi trebuit să facă acest lucru. Însă, în Ioan 12, Domnul Însuşi era scopul ei; prin urmare, totul a fost spre gloria Lui. N-a mai existat nicio plângere cu privire la alţii, ci slujirea ei a completat într-un mod perfect slujirea celorlalţi.

Bineînţeles, ne dăm seama că cei mai mulţi dintre cititori nu sunt chemaţi să-şi părăsească locul de muncă sau casa sau familia, pentru a-I sluji Domnului. Însă cu toţii suntem chemaţi să-I slujim exact în împrejurările în care El ne-a aşezat. Suntem toţi slujitori şi trebuie să ne ostenim până va veni El (Luca 19.13).

Fie ca Domnul să ne dea tuturor har în ceea ce avem de făcut, ca El Însuşi să fie scopul nostru, iar dorinţa noastră să fie aceea de a-L glorifica.

K. Quartell

14 August

Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea.            Proverbe 21.1

Dumnezeu îndreaptă inima împăratului încotro vrea El (1)Cu numai câteva secole în urmă, monarhiile din Europa aveau o mare putere şi chiar enunţaseră principiul „dreptului divin al regilor“, cu scopul de a-şi oficializa puterea absolută. Astăzi însă, monarhiile care au mai rămas împlinesc doar un rol ceremonial. Adevărata putere a fost preluată de parlamente sau, în cazul republicilor, de ramurile legislative şi executive ale guvernelor. Totuşi, oricare ar fi forma de conducere, rămâne adevărat faptul că autorităţile care există sunt rânduite de Dumnezeu (Romani 13.1). Acest lucru rămâne adevărat chiar dacă aceste conduceri sunt bune sau rele, căci Dumnezeu, uneori, îi aşază în fruntea popoarelor pe cei mai josnici dintre oameni (Daniel 4.17).

În toate acestea vedem suveranitatea absolută a lui Dumnezeu cu privire la cârmuitorii acestei lumi. Acest adevăr se verifică peste tot în istoria biblică. De exemplu, în cartea Ezra, profeţii Hagai şi Zaharia au încurajat poporul să sfârşească zidirea templului. Ei căzuseră în descurajare şi, în plus, se ivise opoziţia din partea guvernării persane. Însă împăratul Darius a dispus să se facă o cercetare a poruncii originale date de Cirus şi astfel Dumnezeu le-a oferit din nou favoare iudeilor, „pentru că Domnul … întorsese inima împăratului Asiriei spre ei“ (Ezra 6.22). De asemenea, vedem lucrarea suverană a lui Dumnezeu în cazul împăratului Ahaşveroş, care aprobase exterminarea evreilor, fiind influenţat de nelegiuitul Haman. Chiar în noaptea dinaintea zilei în care Haman urma să-l anunţe pe împărat cu privire la planul său şi să-i ceară să-l spânzure pe Mardoheu, citim că „somnul împăratului a fugit de la el“ (Estera 6.1). Acest lucru a făcut ca împăratul să cerceteze cronicile şi, în final, ca Mardoheu să fie înălţat.

Văzând cum stau lucrurile în realitate, ar trebui să fim liniştiţi cu privire la evenimentele politice care au loc în lume. Să nu fim cuprinşi de un duh de partizanat politic, ci să ne rugăm pentru cei care sunt la conducere şi să-i onorăm (1 Petru 2.17).

C. Reynolds15 AugustMulte sunt gândurile în inima omului, dar planul Domnului, acela se împlineşte. Proverbe 19.21

Dumnezeu îndreaptă inima împăratului încotro vrea El (2)Solomon ne spune, prin inspiraţia Duhului Sfânt, că inima împăratului este în mâna Domnului, ca nişte râuri de apă pe care El le îndreaptă în care direcţie vrea (Proverbe 21.1). Versetul nostru de astăzi continuă meditaţia asupra

acestui subiect. În ce-i priveşte pe conducătorii acestei lumi, este valabilă zicala: «Omul propune, însă Dumnezeu dispune». Ei îşi fac planurile lor, însă Dumnezeu Îşi împlineşte planurile Sale în cele din urmă.

Să privim la naşterea Domnului nostru Isus Hristos. Cezar Augustus a hotărât să mărească taxele celor de sub stăpânirea sa, însă, pentru a face acest lucru, a declarat un recensământ pentru întregul său imperiu (Luca 2.1). El nu ştia că, în urmă cu cinci sute de ani, profetul Mica declarase că Hristosul avea să Se nască în Betleemul lui Iuda (Mica 5.2). Betleemul era locul de naştere al împăratului David şi a fost chiar numit „cetatea lui David“. Din acest motiv a trebuit ca Iosif şi Maria să călătorească de la Nazaret la Betleem; ei erau descendenţi direcţi ai lui David şi era necesar să fie înregistraţi în locul naşterii lor. Cezar Augustus avea un plan, care a fost folosit pentru împlinirea scopului lui Dumnezeu.

De asemenea, conducătorii acestei lumi au multe planuri pentru asigurarea păcii şi a securităţii în societăţile pe care le conduc. Totuşi, noi ştim că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o serioasă criză economică şi politică va precipita evenimentele, care vor culmina cu manifestarea fiarei romane. Împăraţii din zilele din urmă se vor supune puterii acestui om. Citim însă că „Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 17.17). Să fim răbdători în timp ce aşteptăm venirea Domnului! El este la cârma oricărui lucru şi nimic nu se poate întâmpla fără voia Lui.

B. Reynolds

16 AugustS-a depărtat de ei cam la o aruncătură de piatră.  Luca 22.41

„Cam la o aruncătură de piatră“ (2)În Evanghelia după Matei, Domnul este prezentat ca Împărat şi este prerogativa Fiului lui David ca El să acţioneze în virtutea dreptului care Îi aparţine; prin urmare, în Matei se spune că El a mers „puţin mai departe“ (Matei 26.39). Aceasta este propria Sa acţiune. În Luca, El este prezentat ca Omul ascultător şi dependent, plin de Duhul Sfânt şi uns cu Duhul Sfânt, pentru a face voia Tatălui Său. El a fost complet supus călăuzirii duhului, aşa că în Luca este prezentat ca fiind depărtat de ei, „cam la o aruncătură de piatră“. El a fost astfel separat de cei ai Săi, prin acţiunea Duhului şi prin voia Tatălui. Ucenicii nu mai puteau merge acum cu El, fiindcă, deşi era o distanţă între ei doar de o aruncătură de piatră, această distanţă era nemăsurabilă, iar pe acel drum nu putea călca piciorul niciunui alt om. Acum nu mai puteau fi asociaţi cu El în felul vechi; această asociere era încheiată pentru totdeauna; legăturile erau tăiate, iar Domnul a simţit din plin acest lucru.

De trei ori, aflat în mijlocul cumplitei Sale agonii, Domnul S-a întors la cei trei ucenici, fiindcă, deşi ei nu erau în stare să vegheze împreună cu El, dragostea Lui faţă de ei nu se putea schimba. Aveau să treacă şi ei printr-o cernere severă, iar El dorea, pentru binele lor, ca ei să vegheze şi să se roage. N-a existat însă niciun răspuns la această dorinţă a Sa; mângâietorii pe care îi căuta au eşuat – „i-a găsit dormind“. Apoi, după ce aceştia s-au trezit din acel somn ciudat, au fost îngroziţi la vederea suferinţei Lui.

Toţi prietenii Săi şi toţi cei care Îl iubeau s-au depărtat de El, căci simpla compasiune omenească nu-I putea fi de niciun ajutor acum. Nicio inimă omenească nu putea înţelege suferinţa Lui cumplită; nimeni nu experimentase o astfel de suferinţă, căci era supraomenească. Era suferinţa Fiului lui Dumnezeu, care mergea să poarte păcatele noastre în trupul Său, pe cruce – să fie făcut păcat pentru noi acolo şi să îndure părăsirea de către Dumnezeu, până când lucrarea avea să fie împlinită.

J. T. Mawson

17 AugustŞi fiii lui Iosif au vorbit lui Iosua, zicând: „Pentru ce mi-ai dat ca moştenire un singur sorţ şi o singură parte? pentru că eu sunt popor mare, după cum m-a binecuvântat Domnul până acum“. Şi Iosua le-a zis: „Dacă eşti popor mare, suie-te la pădure şi taie-o pentru tine, acolo, în ţara fereziţilor şi a uriaşilor, dacă ţinutul muntos al lui Efraim este prea strâmt pentru tine”.       Iosua 17.14,15

Iosua (13)Seminţia lui Manase şi cea a lui Efraim nu nimiciseră pe toţi canaaniţii aflaţi pe teritoriul moştenirii lor. Ei s-au plâns la Iosua că seminţiile lor erau numeroase şi că teritoriul alocat lor era prea mic. Nu cădem şi noi adesea în aceeaşi capcană? Dumnezeul şi Tatăl nostru ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos. Se întâmplă des să ne însuşim doar puţin din binecuvântările bogate pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Totuşi ne plângem că nu primim suficient pentru nevoile noastre. Strângerile laolaltă sunt plictisitoare, prea seci, fără să ne împlinească nevoile; prin urmare, suntem tentaţi să plecăm în altă parte, în căutarea unor păşuni mai verzi.

Iosua le-a spus acelor oameni să meargă în păduri şi să taie copacii, pentru a-şi face astfel loc suficient în moştenirea lor. Ei au răspuns că, făcând chiar şi aşa, tot n-ar fi avut suficient spaţiu şi s-au plâns că locuitorii ţării aveau care de fier, care erau echivalentul unor tancuri în ziua de astăzi. Dumnezeu nu intenţionează ca cei credincioşi să fie hrăniţi cu linguriţa, toată viaţa lor, de către alţii. Israel trebuia să lupte cu vrăjmaşii şi să depindă de ajutorul lui Dumnezeu. David, mai târziu, a scris: „Aceştia se încred în care şi aceia în

cai, dar noi ne încredem în Numele Domnului Dumnezeului nostru. Ei s-au plecat şi au căzut; dar noi suntem ridicaţi şi stăm în picioare“ (Psalmul 20.7,8).

Vrăjmaşul are multe greutăţi şi păcate pe care să ni le ataşeze, pentru a ne împiedica înaintarea şi pentru a ne jefui de binecuvântările pe care Dumnezeu doreşte să ni le însuşim. Să lepădăm orice greutate şi orice păcat şi să apucăm viaţa eternă la care am fost chemaţi (1 Timotei 6.12)!

D. P. Vedder, Jr.

18 AugustPentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.                             Ioan 3.16Acesta este probabil cel mai cunoscut verset din întreaga Biblie; şi totuşi cât de puţin îl înţelegem şi cât de repede trecem cu vederea expresia „atât de mult“! Ce a însemnat pentru Dumnezeu să-L dea pe Fiul Său? Ce a însemnat pentru El să aşeze asupra Lui nelegiuirea noastră sau să-L facă păcat pentru noi, pe El, care n-a cunoscut păcatul? Isus era zilnic plăcerea Lui, atât pe pământ, cât şi în cer, şi totuşi Domnului I-a făcut plăcere să-L zdrobească. Ce a însemnat pentru Dumnezeu să ridice sabia „împotriva păstorului Meu şi împotriva omului care este tovarăşul Meu“ (Zaharia 13.7) sau să-L părăsească pe Domnul Isus, în timpul celor trei ore de întuneric pe cruce?

Istoria relaţiei lui Iosif cu tatăl său ne oferă o mică imagine a relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Iacov îi dăruise lui Iosif o haină pestriţă, ca semn al dragostei speciale pe care o avea faţă de el. Când fraţii lui Iosif i-au arătat tatălui lor acea haină, de care îl dezbrăcaseră pe Iosif şi pe care o înmuiaseră în sânge, n-a fost acesta un fel de batjocură la adresa tatălui lor, cu privire la relaţia tatălui cu cel care era fratele lor? O provocare similară I-a fost făcută lui Dumnezeu atunci când oamenii spuneau despre Domnul Isus, aflat pe cruce: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea! Pentru că a spus: «Sunt Fiu al lui Dumnezeu»“ (Matei 27.43). Ce trebuie să fi însemnat pentru Dumnezeu să-L lase pe cruce pe Fiul Său, după o astfel de provocare!

Acestea sunt doar câteva gânduri menite să ne ajute să înţelegem cuvintele: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“. Meditând la aceasta, fie ca din inimile noastre să se înalţe laudă, adorare şi închinare către Dumnezeu, Tatăl nostru! Fie ca inimile noastre să se unească cu cea a apostolului, spunând: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru darul Său de nespus!“ (2 Corinteni 9.15). „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl“ (1 Ioan 3.1).

A. Blok19  August

Şi urechile tale vor auzi un cuvânt în urma ta, zicând: „Aceasta este calea, umblaţi pe ea“.    Isaia 30.21Istoria călătoriei lui Israel prin pustie ne oferă lecţii preţioase pentru umblarea noastră. Ei au avut privilegiul nepreţuit de a fi călăuziţi de norul divin. Când norul se oprea, se opreau şi ei, iar când norul se ridica de deasupra cortului, ei porneau. Nu este oare adevărat că, uneori, noi pornim atunci când norul s-a oprit şi ne oprim atunci când norul porneşte? Dumnezeu ne-a oferit istoria lor ca pildă pentru noi (1 Corinteni 10.6), ca să învăţăm din greşelile lor.

Ne rugăm adesea pentru călăuzire divină, însă, în acelaşi timp, căutăm calea cea mai puţin spinoasă, mai ales dacă drumul pe care Dumnezeu ne călăuzeşte nu este pe placul nostru. O pagină din istoria lui Israel va fi suficientă ca dovadă a acestei tendinţe.

Moise a trimis mesageri la Edom, pentru a-i cere permisiunea să treacă pedrumul împărătesc. Acest drum constituia o scurtătură considerabilă şi era mult mai plăcut, însă nu era calea lui Dumnezeu. Moise n-a avut succes în cererea sa, căci răspunsul lui Edom a fost: „Să nu treci pe la mine, ca să nu ies cu sabia împotriva ta“ (Numeri 20.18). Tendinţa noastră este să uităm că lumea ne urăşte. Domnul Isus i-a avertizat pe ucenici: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea“ (Ioan 15.19).

Dumnezeu l-a adus pe Israel înapoi, pe calea către Marea Roşie, pentru a ocoli ţara Edomului. Calea către Marea Roşie este calea pentru fiecare copil al lui Dumnezeu. Marea Roşie este punctul nostru de referinţă, prin care putem judeca dacă lumea este răstignită faţă de noi şi dacă noi suntem răstigniţi faţă de lume. La fel ca şi crucea, ea este punctul de start al umblării noastre. În plus, calea crucii conduce către casă. Aşa cum Israel a trebuit să se întoarcă, la fel se întâmplă adesea şi cu noi, căci nu există scurtături către binecuvântările spirituale.

R. A. Barnett

20  AugustCreaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Romani 8.21Libertatea harului lui Dumnezeu constituie partea noastră prezentă; libertatea gloriei este partea noastră viitoare. Dumnezeu, în harul Său, ne-a găsit acolo unde eram, înstrăinaţi de El, ne-a iertat păcatele, ne-a adus la Sine Însuşi, a pus Duhul Său în noi şi ne-a făcut să ne bucurăm în Fiul

Său. Toate aceste lucruri înseamnă har, un har perfect, iar copilul lui Dumnezeu se bucură de libertatea sfântă şi fericită a acestui har, în prezenţa Dumnezeului său. Avem şi un viitor luminos, căci ne bucurăm „în speranţa gloriei lui Dumnezeu“ (Romani 5.2). Gloria Sa de Creator este vestită de cerurile Sale; gloria Sa în noua creaţie va fi vestită în copiii Săi.

O glorie care depăşeşte cu mult gloriile acestei creaţii îi aşteaptă pe cei ai Săi. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Omul înviat, este Capul noii creaţii, iar gloriile ei vor fi vrednice de El. Sclipiri ale acestei glorii cereşti au fost văzute ocazional pe acest pământ. Una a fost oferită pe muntele schimbării la faţă; alta a strălucit pe drumul Damascului, când Saul a văzut acea glorie strălucind pe faţa lui Hristos. Premiul chemării cereşti îi aşteaptă pe copiii lui Dumnezeu. Ei vor fi făcuţi asemenea chipului lui Hristos, gloria va fi manifestată în ei şi ei vor străluci împreună cu El, manifestând gloria lui Dumnezeu.

Când vom fi în slavă vom fi schimbaţi în aşa fel, încât vom avea o deplină libertate acolo. Să presupunem că ni se oferă un loc într-un palat; înainte de a ne bucura de el, avem nevoie de două lucruri: trebuie să intrăm în palat şi trebuie să fim într-o stare potrivită pentru a intra în el. Prin urmare, nu numai că ne aşteaptă gloria lui Dumnezeu şi nu numai că Domnul a spus: „Merg să vă pregătesc un loc“, ci El ne va face perfect potriviţi pentru locul strălucitor în care ne va aduce.

H. F. Witherby

21 AugustAm plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic.            Rut 1.21Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi hrăneşte-te cu credincioşia.     Psalmul 37.3„Am plecat în belşug“, spune Naomi. Aici ea recunoaşte că plecarea lor din Betleem a fost din vina ei. Ea nu-l învinuieşte pe soţul ei, Elimelec. Poate că şi-a adus amine cum îi tot ceruse să facă ceva cu privire la foamete, sau cum îi influenţase gândirea şi i-o îndreptase către câmpurile mai verzi ale Moabului. Poate că fusese sugestia ei să se mute cu toţii în Moab.

Oricare ar fi fost rolul lui Elimelec în decizia lor de a părăsi Betleemul, ea nu menţionează acest lucru, ci, cu sinceritate, mărturiseşte păcatul ei în această privinţă. Se întâmplă adesea ca noi să aruncăm vina pe alţii sau pe împrejurări pentru păcatele noastre, pentru eşecurile noastre şi pentru starea noastră spirituală joasă.

Naomi plecase în belşug şi s-a întors fără nimic altceva decât cu o inimă zdrobită şi cu un duh mâhnit. Deşi nu-şi dădea seama de acest lucru, ea era acum mai bogată decât credea. În Psalmul 34.18 citim: „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i salvează pe cei cu duhul mâhnit“. Doar

când ne dăm seama de starea noastră şi ne mărturisim păcatul, Dumnezeu poate lucra în noi.

„Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic“ – iată cuvintele lui Naomi! Şi ce dacă Domnul ne aduce acasă fără nimic? Aceasta se întâmplă doar pentru ca El să ne dea ceva mai bun. Să ne aducem aminte de fiul risipitor: a plecat de acasă mulţumit de sine, mândru şi încăpăţânat, având cu sine bogăţiile sale materiale. S-a întors fără nimic din toate acestea. Tatăl său însă i-a dat haina cea mai bună, l-a încălţat şi i-a oferit cea mai bună hrană.

Tatăl nostru ceresc doreşte mult să facă acelaşi lucru pentru noi: să ne restabilească, după ce am rătăcit de la calea Sa. „M-am gândit la căile mele şi mi-am întors paşii spre mărturiile Tale. M-am grăbit şi n-am întârziat să păzesc poruncile Tale“ (Psalmul 119.59,60).

P. E. Hall

22  AugustDar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.      Galateni 6.14Aceste cuvinte ale lui Pavel sunt foarte preţioase. Ce contrast avem aici cu mândria omului, căruia îi place să se laude cu sine însuşi sau cu realizările sale! Galatenii, adoptând legea ca standard pentru trăire, în locul experimentării realităţii şi puterii harului lui Dumnezeu, îngăduiseră ca mândria omenească să-i facă să se laude. Cât de uşor putem aluneca şi noi în această capcană, doar prin faptul că ne luăm privirea de la frumuseţea lui Hristos şi de la jertfa Sa! Poate că nu ne lăudăm într-un fel izbitor şi chiar ne prefaţăm remarcile cu cuvintele: «Nu că mă laud, dar …», după care continuăm să atragem atenţia la noi înşine.

„Cel care se laudă, să se laude în Domnul“ (1 Corinteni 1.31). În El există perfecţiunea adevărului, a dreptăţii, a harului, a frumuseţii – toate fiind motivul pentru ca cel credincios să se laude în El fără încetare. El este vrednic de cea mai adâncă şi mai înaltă adorare, deopotrivă pentru cine şi pentru ceea ce este în Sine Însuşi.

Versetul nostru din Galateni vorbeşte însă despre faptul că Pavel se lăuda cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. Crucea este şi ea un motiv pentru lauda noastră. Ea reprezintă o lucrare de o valoare infinită, însă, pentru Domnul Isus, a însemnat ruşine, ocară şi lepădare – chiar opusul a ceea ce, în mod natural, ar putea constitui un motiv pentru laudă. Prin aceeaşi lucrare, lumea este răstignită faţă de credincios şi credinciosul, faţă de lume. Crucea taie de la rădăcină tot ceea ce este omul în carne: aroganţa lui, trufia, independenţa şi mulţumirea lui de sine. Ea aşază toate lucrurile la locul lor, dacă îi recunoaştem semnificaţia aşa cum trebuie. De asemenea, ea se situează între lume şi cel credincios, făcând posibil ca el să nu aibă

nicio părtăşie cu o lume care L-a lepădat pe Domnul gloriei. Prin urmare, copilul lui Dumnezeu se poate lăuda cu lucrul care îl smereşte, fiindcă acel lucru înalţă Numele Domnului său.

L. M. Grant

23  AugustDe aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă.               Evrei 13.12

Isus, aşa cum Îl prezintă Epistola către Evrei (8)Evrei are o singură temă: Isus. În virtutea a ceea ce El este şi a ceea ce a făcut, Domnul Isus a devenit marele nostru Conducător, acum şi pentru totdeauna. În lumea viitoare, El va fi Conducătorul poporului Său pământesc şi al tuturor naţiunilor. Astăzi, Conducătorul nostru ne conduce prin această lume, care este, pentru noi, o mare pustie. În ce ne priveşte, avem nevoie de credinţă, de supunere şi de dragoste faţă de El. De asemenea, El ne conduce în Sanctuar, în Locul Preasfânt, unde Îl vedem încununat cu glorie şi cu onoare.

În plus, El ne conduce dincolo de poartă. De ce? „Tabăra“ trebuia să fie sfântă şi pură, însă Sfântul lui Dumnezeu a fost aruncat afară din ea şi, astfel, ea a devenit un loc asupra căruia mânia lui Dumnezeu avea să se reverse (iniţial, în anul 70). Pe cruce, Hristos a fost Jertfa din „marea Zi a Ispăşirii“, iar lucrarea Lui a avut ca rezultat sfinţirea poporului lui Dumnezeu. Această sfinţire se aplică celor credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni, însă şi lui Israel restabilit, în viitor. Când a suferit „dincolo de poartă“, Hristos Şi-a vărsat propriul sânge, nu pe cel al animalelor. El a fost jertfa pentru păcat, ilustrată de jertfele de animale al căror sânge era dus în Locul Preasfânt, însă ale căror trupuri erau arse afară din tabără.

Sângele acceptat înăuntru de către Dumnezeu implică faptul că cei credincioşi sunt acceptaţi acolo; afară a fost executată judecata lui Dumnezeu. Însă cei care se află în tabără sunt în continuare sub judecata lui Dumnezeu, singurul fel de a se pune la adăpost fiind acela de a ieşi la El, afară din tabără. Isus este Conducătorul nostru, care îi conduce pe credincioşii adevăraţi afară din tabără. Acest lucru se aplică taberei instituite odinioară de Dumnezeu, dar care L-a lepădat pe Fiul Său, şi, de asemenea, oricărei tabere religioase instituite de om, de atunci încoace. Singurul loc sigur este lângă El, înăuntrul Locului Preasfânt, şi afară din tabără, însă purtând ocara Lui, fiindcă El este încă Cel lepădat (Evrei 13.13).

A. E. Bouter

24  AugustPentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat,

Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii.                               Isaia 9.6

Cinci nume ale lui Mesia (1)În aceste versete ne sunt prezentate tronul lui David, gloria cârmuirii Sale, pacea ei, judecata şi dreptatea ei, peste toate acestea fiind, cu o frumuseţe şi măreţie de nedescris, Cel care poartă această cârmuire pe umărul Său. Gloria Persoanei Sale pline de har este de nepătruns, însă suntem încurajaţi să ne apropiem. În ce fel delicat este ea introdusă! El este „Copilul născut“ şi „Fiul dat“. Minunat Copil! Minunat Fiu! Ne plecăm înaintea Lui şi ne închinăm, aşa cum au făcut magii în vechime. Sunt cinci nume aici – ele descriu gloria Lui, în legătură cu cârmuirea pe care o va exercita de pe tronul lui David (versetul 7).

Acesta nu este doar un adevăr care ţine de Împărăţie, ci priveşte gloria Celui care este Mirele Adunării cereşti. Este adevărat că partea pământească a Împărăţiei este avută în vedere aici, însă ne este prezentată gloria nemăsurată a Persoanei Celui care este aşezat deasupra tuturor lucrurilor. Deşi nădejdile noastre sunt în mod special cereşti, suntem totuşi interesaţi cu o adâncă afecţiune de gloria Mirelui nostru.

„MINUNAT“ este primul nume al Său aici, sau, mai bine zis, este primul cuvânt din acest Nume încincit al Aceluia care este Semnul dat de Dumnezeu. Niciun alt cuvânt nu poate fi mai potrivit, căci, cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât vedem mai mult cât de minunat este El. Fariseii, care Îl pândeau pentru a-L prinde cu vorba, au fost cu totul uimiţi când au stat în prezenţa „Fiului lui David“, Mesia, Hristosul, care era, de asemenea, „Domnul lui David“ (Matei 22.41-46). Pe drept este numit „Minunat“!

H. J. Vine

25  AugustVor veni şi vor istorisi dreptatea Lui unui popor care se va naşte – că El a făcut aceasta.         Psalmul 22.31Acestea sunt rezultatele binecuvântate ale lucrării lui Hristos de la cruce. Suferinţele Sale au un dublu caracter: suferinţe de Martir răbdător, din partea oamenilor, şi suferinţe ca Jertfă fără pată, din partea lui Dumnezeu. Aceste suferinţe din urmă deschid calea binecuvântării pentru om. Astfel, în acest psalm avem un torent de har care izvorăşte de la cruce şi se tot măreşte, pe măsură ce curge.

„Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării“ (versetul 22). Binecuvântarea din versetele 22-24 este legată de vestirea Numelui lui Dumnezeu – Numele de Tată, care revelează inima Tatălui şi

toate binecuvântările cuprinse în ea. Hristos vesteşte acest Nume, în înviere, ucenicilor pe care Îi numeşte pentru prima dată „fraţii Mei“.

Puţin mai târziu, când ucenicii erau adunaţi, Domnul apare în mijlocul lor şi le umple inimile de bucurie. El conduce lauda. Binecuvântarea este pentru toţi cei evlavioşi din Israel. Ei trebuie să ştie că Dumnezeu a primit marea Jertfă.

În cele din urmă, binecuvântarea se va întinde, în zilele Mileniului, peste generaţiile viitoare. Dreptatea Sa va fi vestită unui popor care se va naşte. Ea este manifestată în jertfa ispăşitoare de la cruce, în înălţarea lui Hristos şi în sărbătoarea binecuvântării. Ceata numeroasă a celor răscumpăraţi îşi va găsi plăcerea în a mărturisi că „El a făcut aceasta“. Acest vast fluviu al binecuvântării îşi are izvorul în suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos. Micul râu care a curs către ucenici în ziua învierii a continuat să se reverse de-a lungul veacurilor şi va continua astfel în zilele Mileniului, lărgindu-se tot mai mult şi cuprinzând toate marginile pământului.

Răspunsul la strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ va ieşi din mijlocul unei mari mulţimi de oameni răscumpăraţi şi aduşi în binecuvântarea eternă. Ei vor privi înapoi la cruce şi vor spune: „El a făcut aceasta“.

H. Smith

26  AugustÎndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintihia să aibă acelaşi gând în Domnul.                                 Filipeni 4.2Pavel îi iubea pe credincioşii din Filipi şi se bucura de dragostea lor pentru el, însă vedea cu claritate că a-l iubi pe el, care se afla departe de ei, era un lucru cu totul diferit de a se înţelege între ei înşişi şi de a fi în armonie unii cu alţii. Fără îndoială, Evodia şi Sintihia contribuiseră şi ele la trimiterea ajutorului către Pavel, deşi nu exista armonie între ele în adunarea locală. Care este motivul pentru aceasta? Lipsa de renunţare la sine! Una este să umbli de unul singur şi cu totul alta să umbli împreună cu fraţii, cu recunoaşterea practică a marelui adevăr cu privire la unitatea Trupului şi la faptul că suntem mădulare unii altora.

Suntem mădulare ale unui Trup viu, fiecare dintre noi având de-a face cu celelalte mădulare, de care suntem legaţi printr-o legătură pe care nicio putere pământească sau diavolească n-o poate rupe. Există o relaţie formată prin prezenţa Duhului Sfânt, care nu numai că locuieşte în fiecare mădular în parte, ci este şi puterea unităţii singurului Trup. Prezenţa lui Dumnezeu Duhul în Adunare este cea care face din Adunare Trupul viu al Capului slăvit din cer. Când umblăm recunoscând acest adevăr măreţ, avem nevoie de renunţare la sine.

Dacă am fi doar indivizi solitari, fiecare umblând pe drumul ales de el, atunci, într-adevăr, am putea cruţa mult din eul nostru. Dacă Evodia şi

Sintihia ar fi umblat fiecare în parte singure, n-ar fi existat niciun frecuş şi nicio ceartă. Însă ele erau chemate să umble împreună, iar pentru aceasta este nevoie de renunţare la sine. Trebuie să ne amintim întotdeauna că cei credincioşi nu sunt membri ai unui club sau ai unei asociaţii, ci sunt mădulare ale unui Trup, fiecare legat de ceilalţi şi cu toţii uniţi, prin Duhul Sfânt, cu Capul înviat şi glorificat din cer.

B. H. Mackintosh

27  AugustŞi capii părinţilor leviţilor s-au apropiat de Eleazar, preotul, şi de Iosua, fiul lui Nun, şi de capii părinţilor seminţiilor fiilor lui Israel. Şi le-au vorbit în Şilo, în ţara Canaanului, zicând: „Domnul a poruncit prin Moise să ni se dea cetăţi de locuit, cu împrejurimile lor pentru vitele noastre“. Şi fiii lui Israel au dat leviţilor din moştenirea lor, după porunca Domnului, aceste cetăţi şi împrejurimile lor.                                                                                           Iosua 21.1-3

Iosua (14)După ce i-a scos pe israeliţi din Egipt, Dumnezeu a pus deoparte seminţia lui Levi pentru slujba Sa, în locul întâilor-născuţi dintre copiii lui Israel. Din această seminţie, El i-a ales pe Aaron şi pe descendenţii săi pentru a-I sluji ca preoţi. Astăzi, orice credincios este un preot sfânt şi împărătesc, prin chemarea divină. De asemenea, orice credincios are privilegiul înalt de a-I sluji Domnului. Însă este valabil şi astăzi că Dumnezeu îi cheamă şi îi pune deoparte pe cei pe care îi alege pentru diferite aspecte speciale ale lucrării Sale. A-L sluji pe Domnul nu este o profesie omenească, aşa cum cineva este doctor, inginer sau tâmplar. Nu este nici ceva care poate fi obţinut prin absolvirea unui seminar sau institut biblic.

Aşa cum Dumnezeu a pregătit cetăţi în seminţiile lui Israel pentru leviţi şi pentru preoţi, ca şi păşuni pentru vitele lor, la fel El este credincios pentru a îngriji de nevoile celor puşi deoparte pentru lucrarea Lui astăzi, fie în ţările lor, fie pe câmpul de misiune. Fiecare seminţie a lui Israel a contribuit cu cetăţi şi cu sate pentru preoţi şi pentru leviţi. Astfel, aceşti slujitori ai Domnului au trăit printre fraţii lor pe întreg cuprinsul ţării.

Printre cetăţile deţinute de ei erau şase cetăţi de refugiu. Preoţii şi leviţii erau astfel responsabili să discearnă dacă cineva era un ucigaş fără voie şi să-i ofere adăpost, în timp ce trebuiau să-l refuze pe cel care era ucigaş cu premeditare.

E. P. Vedder, Jr.28  August

Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului … Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare.                                                    Efeseni 6.10,11,13Câteodată uităm că armura din Efeseni 6 nu face referire doar la echipamentul unui singur soldat, ci la cel al unei întregi armate. Epistola este adresată sfinţilor, ca întreg, nu unui individ. Este clar că fiecare dintre noi, din punct de vedere individual, trebuie să-şi ia armura şi să stea tare în confruntare. Însă cu toţii suntem aliaţi şi camarazi. Deoarece fiecare dintre noi are acces direct la Marele Comandant, armata creştină nu se aseamănă cu o armată obişnuită. Spiritul de camaraderie şi de ajutor reciproc necesar în orice armată trebuie să se găsească din belşug în armata Domnului.

Remarcăm un astfel de spirit atunci când citim despre realizările acelui mic grup de misionari care au pornit din Antiohia, pentru a dărâma întăriturile vrăjmaşului. Fraţii care au rămas acasă şi-au arătat sprijinul pentru cei care plecau, prin faptul că s-au rugat şi au postit înainte de plecarea lor. Conflictul s-a accentuat atunci când s-au întâlnit cu Elima vrăjitorul – un „fiu al diavolului“ şi „vrăjmaş al oricărei dreptăţi“. Au apărut şi victimele, atunci când Ioan Marcu i-a părăsit. Persecuţia a fost partea lor în fiecare cetate prin care au trecut.

Vrăjmaşul şi-a schimbat frecvent tactica. El a manipulat mulţimea pentru a le aduce închinare, apoi, la scurt timp, pentru a-l omorî cu pietre pe Pavel. Însă, prin toate aceste încercări, cei trimişi de Domnul au câştigat câteva biruinţe măreţe, prin puterea Domnului.

Lupta continuă încă. Suntem noi conştienţi de ea? Cumva încercăm să o evităm? Mergem noi înainte prin puterea Domnului nostru biruitor? Când Îl vom vedea faţă în faţă, ne vom da seama că toate eforturile şi suferinţele s-au meritat.

F. W. Steidl29  AugustPentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii.                               Isaia 9.6

Cinci nume ale lui Mesia (2)„SFETNIC“ – El va fi Izvorul oricărui sfat pentru cei care vor fi părtaşi ai Săi la guvernare şi la beneficiile ei în acea zi. Orice sfat care este bun şi-a avut deja

izvorul în El, fiindcă El este Cel care a spus: „Ale Mele sunt sfatul şi înţelepciunea sănătoasă: Eu sunt inteligenţa; Eu am putere. Prin Mine împărăţesc împăraţii şi dau hotărâri drepte conducătorii. Prin Mine stăpânesc căpeteniile şi cei mari, toţi judecătorii pământului“ (Proverbe 8.14-16). Prin urmare, este cu totul potrivit ca El să fie numit „Sfetnic“. Suntem însă plini de respect sfânt în timp ce privim la cuvântul central al acestui nume încincit – numele Semnului, „în adânc“ sau „în înaltul de deasupra“ (Isaia 7.11), numele „Copilului născut“ într-un staul, numele „Fiului dat“.

„DUMNEZEU PUTERNIC“ – El este „Puternicul El“. Cuvântul ebraic „El“ este singularul pentru „Dumnezeu“. Prima lui apariţie este în Geneza 14 – „Dumnezeul [El] cel Preaînalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului“. „El“ înseamnă „Cel puternic“, „Primul“. „Dumnezeu este Unul“, iar atributele Lui sunt, în general, puse în legătură cu acest nume la singular, „El“. Este un lucru nespus de binecuvântat că El S-a făcut cunoscut inimilor noastre în Persoana Domnului Isus Hristos, Fiul dragostei Tatălui, fiindcă El este „Chipul Dumnezeului nevăzut“. El este Fiul necreat, „fiindcă prin El au fost create toate lucrurile“ (Coloseni 1.16). Pe drept este numit „Dumnezeu puternic“.

H. J. Vine

Acasă-n ceruri când voi fi cu Tine, pe vecii,În nesfârşite armonii în veci Te voi slăvi.

 

30  AugustCu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; iar noi, noi L-am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit.           Isaia 53.4Nu pentru El Însuşi a suspinat şi a plâns, ci pentru ei. A vrut să le elibereze inima de orice durere şi ar fi făcut acest lucru cu cea mai mare bucurie, însă ei n-au vrut. Au fost orbi la binecuvântări, s-au alipit strâns de păcatele lor şi L-au lepădat pe El. Pentru ei a plâns El. În mijlocul oamenilor şi din pricina a ceea ce oamenii erau – iubitori de păcat, înşelaţi de Satan şi urâtori de Dumnezeu – a fost El Omul durerilor.

Totuşi, vrăjmăşia lor nu a micşorat dragostea Lui. Cât de mult i-a iubit El! Până la capătul vieţii Sale, El i-a slujit cu o îndurare neobosită. I-a vindecat pe cei bolnavi, i-a curăţit pe leproşi cu o mână plină de milă şi de putere; a dăruit vedere orbilor şi i-a eliberat pe cei robiţi de demoni. Să nu credem că acestea au fost simple acţiuni ale puterii, aşa cum s-a întâmplat atunci când El a creat lumea. Nu, ci El a simţit suferinţele, nenorocirea şi robia lor; a purtat poverile lor în inima Sa sensibilă; a fost strâmtorat datorită strâmtorării lor; o putere a ieşit din El pentru a-i vindeca, iar duhul Său a fost apăsat de poverile pe care le-a luat de deasupra lor. În duhul Său a simţit El aceste lucruri, căci trupul Său sfânt şi lipsit de păcat n-a putut fi atins de

boală, măcar că vrăjmaşii Săi au spus: „Acum, pentru că zace, nu Se va mai ridica“ (Psalmul 41.8).

Însă ei au crezut că Dumnezeu era împotriva Lui atunci când I-au văzut durerea; că era lovit de Dumnezeu şi smerit. De ce era El atât de sărac, dacă Se bucura de favoarea lui Dumnezeu? De ce trebuia să suspine şi să plângă? Dacă Dumnezeu Îşi găsea plăcerea în El, n-ar fi trebuit să fie popular printre farisei şi printre cărturari? Aşa au gândit ei şi, raţionând astfel, şi-au împietrit conştiinţele în timp ce L-au lepădat.

J. T. Mawson

31 AugustDin nou diavolul L-a luat pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor.    Matei 4.8Evanghelia după Matei Îl prezintă pe Domnul Isus ca Împăratul care a venit, împlinind profeţiile lui Dumnezeu. Matei arată clar că Mesia a venit pentru a mântui pe poporul Său de păcatele lor şi, de asemenea, pentru a fi cu aceia care şi-au pus încrederea în El – Emanuel, „Dumnezeu cu noi“ (Matei 1.21,23). Ca Împărat potrivit gândului lui Dumnezeu, Domnul a fost cu adevărat „Fiul lui David“. Astfel, Ioan Botezătorul L-a identificat în mod public ca fiind Acela despre care vorbise Isaia (Matei 3.3).

Mai mult decât atât, Dumnezeu Însuşi a dat mărturie publică despre Domnul Isus, atunci când El a venit din Galileea, dispreţuit de către conducătorii iudei, pentru a fi botezat de Ioan şi pentru a împlini astfel toată dreptatea (Matei 3.15). În acea împrejurare, Trinitatea sfântă – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – S-a revelat, iar glasul Tatălui s-a făcut auzit: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (versetul 17). După aceasta, „Isus a fost dus în pustie de Duhul, pentru a fi ispitit de diavolul“ (Matei 4.1). De ce? Aici era un Om pentru care cerurile se deschiseseră pentru a proclama faptul că El era Fiul preaiubit al lui Dumnezeu; acum, acel Om trebuia pus la încercare. Ispitit de către diavolul, Isus a arătat cine era: un Om care depinde în întregime de Dumnezeu.

Ce contrast cu primul om, Adam, şi cu descendenţii lui! Isus a arătat că era calificat pentru a fi Împăratul lui Dumnezeu; totuşi, drumul Său avea să treacă prin suferinţă, lepădare şi abandonare. Pe acel munte înalt – muntele încercării – ispititorul I-a prezentat o „scurtătură“: I-ar fi dăruit toate bogăţiile şi gloriile acestei lumi, fără să sufere, dacă avea să i Se închine lui. Mulţi oameni au făcut acest lucru şi mulţi îl vor mai face, însă nu Domnul Isus. El a pus întotdeauna mai întâi drepturile lui Dumnezeu: „Pleacă, Satan, pentru că este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»“ (versetul 10).

A. E. Bouter