Vocaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti în epoca modernă
Vocația este un factor puternic centripet care integrează cultura și civilizația, spiritualul și
biologicul, iar aptitudinile speciale văzute unilateral – spre exemplu, numai cele fizice - fac din
om un bun muncitor de fabrică, sau cel mult un bun profesionist, dar nu şi un om de vocaţie. De
altfel, tehnica este utilă pentru că aduce confort și consolidează puterea la care este chemat omul,
de stăpân al creației, dar interesul prioritar pentru tehnică sufocă originalitatea și vocația, iar dacă
viaţa omului de vocaţie apare ca desfăşurându-se la porunca unei chemări, atunci originalitatea
lui constă tocmai în faptul că omul de vocație îşi înţelege chemarea,1 și alege cu înțelepciune
asupra preocupărilor sale. E drept, și că aptitudinile speciale au beneficii și disponibilități
multiple, dar în principal ele susțin tehnica și confortul, în timp ce numai creația și originalitatea
susțin cultura. 2
1. Rolul preoţiei harice în transmiterea dreptei-credinţe
"Vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa care odată pentru totdeauna le-a fost dată
sfinţilor" (Iuda, 3).
Credinţa ca act personal de primire a adevărului lui Dumnezeu şi de trăire a acestui
adevăr în totală comuniune cu dumnezeu, născută din propovăduirea Evangheliei de către
Biserică, are ca şi conţinut Revelaţia dumnezeiască ce culminează în Iisus Hristos. De aceea,
"cuvântul adevărului" (2 Tim 2,15), transmitarea nealterată a acestei Revelaţii sau a dreptei
credinţe constituie a doua exigenţă a misiunii creştine, propovăduirea Evangheliei fiind „prima
exigenţă a misiunii creştine. Ea este condiţia convertirii şi are, în continuare, un rol important în
procesul de creştere a creştinismului în viaţa în Hristos. Dar ea nu este singura exigenţă a
misiunii creștine şi nu trebuie pusă în concurenţă cu celelalte exigenţe ca transmiterea dreptei
credinţe, transmiterea Tradiţiei, "zidirea trupului lui Hristos", calitatea vieţii creştine etc.” 3
Transmiterea dreptei-credințe nu este o simplă vestire a cuvântului lui Dumnezeu, ci
vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii - Trupul lui Hristos, până la
1 C. Rădulescu Motru, după Pr. Prof Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, p. 319. 2 Idem, Vocația - factor hotărâtor în cultura popoarelor, p. 13-14. 3 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 22.
"măsura vârstei plinătăţii Lui" (Ef.4,13), și aceste exigenţe se referă atât la întoarcerea omului şi
a lumii la Dumnezeu cât şi la promovarea unei vieţi creştine autentice, în duhul Evangheliei lui
Hristos şi al Părinţilor, care de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii au întruchipat în viaţă şi au
exprimat în teologia lor aceste exigenţe4. Ori toate aceste lucruri se pot realiza deplin numai prin
slujirea preoției harice, iar în misiunea sa Biserica nu inventează Evanghelia, ci transmite în
fiecare timp şi loc "credinţa care odată pentru totdeauna le-a fost dată sfinţilor" (Iuda 3).
Transmiterea integrală a evangheliei sau a cunoştinţelor date prin revelaţie, adică a
conţinutului credinţei are o importanţă decisivă pentru viaţa creştină, pentru desăvârşirea omului
în comuniunea cu dumnezeu şi de aceea transmiterea dreptei credinţe este o exigenţă a misiunii
creştine.5
Fără îndoială, învăţătura este grea şi pentru mulţi este o povară dar, este şi necesară
pentru că oamenii nu pot şi nu trebuie să trăiască mecanic, doar prin acte rituale, fără să ştie „de
ce” fac unele lucruri şi fără să ştie „cum” trebuie făcute, după etalonul divin. De aceea, educația
religioasă ce trebuie să se facă astăzi românilor are scop, să-i formeze pentru o viaţă de creştini,
pe care să o sfinţească apoi în comuniunea din biserică; nu are scop să le dea abilităţi intelectuale
sau raţionale, aşa cum fac apusenii, pentru că în ortodoxie înţelegerea învăţăturilor de credinţă
vine din trăirea creştină, adevărată şi curat ortodoxă, cum a fost păstrată de tradiţie, iar nu din
sofisme exersate în şcoli.
Tot mai des auzim astăzi întrebarea: „Ce îi poate oferi viaţa liturgică unui om al epocii
noastre?” dar pentru noi, întrebarea ar trebuie să fie: „De ce pentru un contemporan needucat
religios viaţa liturgică este în mare măsură de neînţeles?”
Noi, românii, am putea spune: Viaţa liturgică oferă „totul”, dar am exagera, bineînţeles,
din prea mare dragoste pentru ortodoxie, pentru că totul, este oferit doar credincioşilor, iar
celorlalţi, Biserica le oferă în diferite etape: călăuzire morală, asistenţă socială, ocrotire divină şi
viaţă sacră. Toate aceste lucrări, săvârşite prin slujirea Bisericii în armonie, îşi reclamă astăzi
prezenţa şi importanţa.
Slujirea preoților în Biserica Ortodoxă are drept scop principal să creeze o legătură
personală, liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea din
partea lui a cuvenitului prinos de recunoştinţă şi de laudă faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte,
4 Ibidem, p. 23. 5 Ibidem, p. 26.
revărsarea harului sfinţitor al lui Dumnezeu asupra sa, iar, „comuniunea cu Dumnezeu, scopul
suprem al religiei, este însăşi raţiunea de a fi a cultului”6.
Dar, pe lângă acest scop principal, slujirea preoților urmăreşte de asemenea, instruirea şi
educarea, adică formarea credincioşilor în învăţătura creştin-ortodoxă, promovarea vieţii lor
religios-morale şi a virtuţilor creştine. Această funcţie didactico-pedagogică sau edificatoare, este
şi ea esenţială, deoarece decurge din slujirea profetică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Slujirea preoților este expresia liturgică a învăţăturii de credinţă, fiind o "şcoală vie" în
care credincioşii însuşesc adevărurile fundamentale ale învăţăturii de credinţă a Bisericii, în
formele concrete ale trăirii creştine.
Elementele principale prin care preoții îşi îndeplineşte funcţia lor didactică sunt pe lângă
lecturile biblice (Sfânta Evanghelie, Apostolul, paremii, psalmii, numeroase versete şi expresii
biblice), predica (tâlcuirea lor) şi cateheza. Preotul trebuie să explice pe înţelesul tuturor
catehismul, începând de la lucruri mai uşoare şi în mod treptat să ajungă până la explicarea
dogmelor creştine. Preotul “este obligat ca din cea mai fragedă copilărie să-i înveţe şi să-i
influenţeze cu stăruinţă spre bine, ca să împiedice dezvoltarea înclinărilor spre rău şi să-i
îndemne cu dragoste spre virtute şi viaţă evlavioasă”7, deci atât pentru cunoaşterea învăţăturii
creştine, cât mai ales pentru trăirea ei, acesta fiind şi scopul învăţăturii, rolul educaţiei religioase.
Există şi elemente auxiliare prin care preoții îşi îndeplinesc funcţia lor didactică, de
exemplu, folosirea icoanelor, cântarea şi gesturile, însă transmiterea învăţăturii de credinţă se
face prioritar, prin intermediul elementelor principale : predicile, catehezele şi lecturile biblice
rostite în cadrul cultului.
Credinţa are nevoie de actul propovăduirii Sfintei Evanghelii (Romani X,14), pentru ca
oamenii să o asculte, să se deschidă spre primirea cuvântului lui Dumnezeu şi să recunoască
chemarea divină. Iar chemarea la credinţă constituie cel dintâi aspect fundamental al predicii
creştine. Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu rodeşte prin puterea credinţei şi a rugăciunii.
Rugăciunea exprimă cât se poate de fidel şi convingător adevărul de credinţă mărturisit şi trăit de
6 Robert Will, Le culte, etude d`Histoire et de Philosophie religieuscs, tome I, Strasbourg, 1925, p. 61; apud
Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie liturgică şi de educaţie religioasă, EIBMBOR, Bucureşti,
2005, p. 199. 7 Vezi: Dr. Nicodim Milaş, Canoanele...., vol. I, part. 2, p. 511-512.
fiecare credincios în parte, fiindcă "condiţia esenţială a rugăciunii colective (a Bisericii) este
aceea de a încorpora pe cât este posibil plenitudinea învăţăturii dumnezeieşti"8.
Predica este mijlocul de bază prin care se face cunoscut continuu credincioşilor
descoperirile dumnezeieşti şi Tradiţia Bisericii în tot decursul timpurilor şi a generaţiilor9 iar
prima învăţătură de credinţă, exprimată în actele liturgice creştine este dogma despre prezenţa
reală a Domnului Iisus Hristos, sub forma pâinii şi a vinului prefăcute în Trupul şi Sângele Său
prin săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, ce reprezintă nucleul cultului divin public pentru
întreaga creştinătate, şi constituie cea mai veche învăţătură despre Trupul teandric al
Mântuitorului în Sfânta Euharistie10
.
Biserica Ortodoxă este Biserica Tradiţiei, a Tradiţiei care mediază Revelaţia lui
Dumnezeu în istorie, concentrată în Sfânta Scriptură şi mărturia Apostolilor, apărată de sfinţii
Părinţi, purtată şi transmisă de "comuniunea sfinţilor" de-a lungul secolelor. De aceea, Tradiţia
departe de a ne trage spre trecut, departe de a ne rupe de trăirea în realitatea actuală, este tocmai
permanentizarea trăirii în adevărul şi realitatea în care au trăit pentru prima dată Apostolii prin
Revelaţie.11
Tradiţia în sens restrâns nu este nici o parte din adevărurile revelate şi anume cele
necuprinse în Sfânta Scriptură, nici numai conştiinţa de sine a Bisericii în decursul timpurilor şi
cu atât mai puţin un produs al Bisericii post-apostolice. Tradiţia este mediul de permanentă
actualizare şi înnoire a comuniunii vii cu Hristos în Duhul Sfânt, a comuniunii în care Dumnezeu
a intrat în Iisus Hristos cu omenirea prin Revelaţie, identică cu lucrarea Sa mântuitoare12
.
Tradiţia este însăși practica Bisericii, iar nu istoria acesteia, este spiritualitatea ei liturgică-
sacramentală, ascetică, mistică şi socială, care mărturisește despre prezentul ei, în prezentul
continu al lui Dumnezeu.
Între slujirea preoților şi propovăduirea învăţăturii creştine există o legătură ontologică.
Slujirea preoților are menirea de a susţine şi cultiva credinţa şi viaţa religioasă iar aceasta se
realizează prin predică, predica având însă ca scop şi pregătirea pentru slujire, pentru săvârşirea
şi participarea la ea cu demnitate, adică cu toată evlavia, convingerea şi trăirea lăuntrică.
8 Ibidem, p. 113. 9 Drd. Burcă V. Gheorghe, Predica liturgică…, p. 83. 10 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 200. 11 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii, p. 42. 12 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 61.
"Căldura sentimentului trebuie să penetreze şi să impregneze toate formele rugăciunii"13
iar
acest aspect prioritar constituie şi el unul din obiectivele majore ale slujirii, căci predica şi întreg
cultul divin, îşi propun să facă educaţie religios-morală, să modeleze caracterul creştin, să
dezvolte sentimentul religios, să mărească credinţa, să întreţină viaţa spirituală şi să fortifice
întreaga structură sufletească a credincioşilor. De aceea, încă din primele veacuri creştine
învăţământul religios a făcut parte intrinsecă din viaţa cultuală a Bisericii.
Dreptul pe care îl au slujitorii Bisericii de a propovădui învăţătura creştină, care este şi
obligaţie în acelaşi timp, este prevăzut de canonul 58 apostolic în care se spune: "Episcopul sau
presbiterul nepurtând grije de cler sau de popor şi neînvăţându-i pe ei dreapta credinţă să se
afurisească, iar persistând în neglijenţă şi lenevie să se caterisească'"14
.
Biserica Ortodoxă a fixat hotărârea acestui canon şi în gramata de la instalarea
episcopului, mitropolitului sau arhiepiscopului15
, precum şi povăţuirea arhierească care se dă
preotului la hirotonie.
Zonaras în explicarea pe care o dă acestui canon zice: "Fiecare episcop are datoria
inalterabilă de a învăţa poporul încredinţat lui, în dogmele dreptei credinţe şi să-l conducă la
credinţa adevărată şi la viaţa cinstită."16
.
Acest canon, formulând sub formă de lege scurtă, dispoziţia Sfintei Scripturi, subliniază
şi reglementează datoria şi obligaţia slujitorilor bisericeşti de a predica şi a îndruma credincioşii
în credinţa ortodoxă şi adevărata viaţă creştină.
Episcopul trebuie să se îngrijească ca să înveţe şi să aibă un cler luminat cunoscător al
tuturor problemelor timpului17
, căci fiind pregătiţi, preoţii pot lumina poporul şi-l vor călăuzi pe
calea cea bună a credinţei. Canonul 58 apostolic prevede pentru slujitorii bisericeşti care
neglijează datoria de a învăţa, pedeapsa afurisirii, adică suspendarea, iar dacă persistă să se
caterisească.
Educaţia şi mai ales cea religioasă nu se rezumă, la aspectul teoretic-informativ, dar
“Adevărul curat, neschimbat şi mântuitor al lui Dumnezeu […] este cuprins numai în învăţătura
13 Romano Guardini, L’Esprit de la Liturgie, Paris, 1930, p. 115. apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile MIRON,
Studii de Teologie ..., p. 200. 14 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele ..., vol. I, part. 1, p. 271; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele ..., p. 36. 15 G. Ralli şi M. Potli, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, vol. V, p. 544, (in continuare, vom cita:
“Sintagma Ateniană”). Cf. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele ..., vol. I, part. 1, p. 272. 16 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele ..., vol. I, part. 1, p. 273. 17 Pr. C. Dron, Canoanele – text şi interpretare, vol. I, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1932, p. 186.
adevăratei Biserici, adică a Bisericii Ortodoxe”,18
ori, pentru omul modern afirmaţia aceasta pare
foarte habotnică. Ea înseamnă că cine crede altceva decât învaţă Biserica se află în rătăcire. Ea
înseamnă că, cine crede în altceva decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, şi se rupe de calea
mântuirii şi nu este comod să fii de acord cu o afirmaţie atât de tranşantă, nici pentru credincios,
nici pentru preot. Dar astăzi este mai la îndemână să împărtăşeşti o formă de credinţă mai
călduţă, şi dacă se poate mai blândă, mai tolerantă, în care să ai dreptul de a exista cum vrei tu,
dreptul de a gândi cum vrei tu, dreptul de a avea propriile opinii, în care să ai dreptul să te
îndoieşti, dreptul să crezi altfel. În care să ai dreptul de a gândi liber (?!) şi de a trăi liber,19
dar
liber, adică singur, prin sine, şi nu prin Hristos(?), adică fără nici un fel de bariere sau
prejudecăţi, liber să ai dreptul de a stabili propriile tale reguli fără Dumnezeu şi fără nici o
responsabilitate. Ce multe drepturi şi ce trufie presupune „credinţa” asta modernă, laică şi
îmbunătăţită!!!
Singură, propovăduirea Evangheliei, nu înlocuieşte cultul, nici nu-1 poate anula, ci ea
este o parte organică a lui şi rodul ei deplin se împlineşte mai ales în atmosfera cultului.20
Abia
elementele latreutice şi harismatice ale cultului, îl fac un mijloc educativ propriu pentru
catehizare21
, pentru că spaţiul liturgic stimulează afectivitatea religioasă, experimentează şi
însufleţeşte dogma, pentru că "Toată rugăciunea este o înălţare a inimii către Dumnezeu"22
iar
Sfânta Scriptură este tălmăcită şi explicată credincioşilor în cadrul cultului, prin intermediul
imnelor şi textelor liturgice care o fac cât mai înţeleasă şi accesibilă.
De aceea, predica nu poate fi izolată de Liturghie, pentru că aceasta îi oferă mediul
potrivit pentru realizarea sinaxei, când toţi cei adunaţi se împărtăşesc dintr-un singur potir şi din
acelaşi cuvânt de învăţătură. "Liturghia integrează rugăciunea în întreaga amploare a dogmei.
Ea nu este altceva decât adevăr îmbrăcat în haina rugăciunii "23
.
Pentru creştinul ortodox, Sfânta Liturghie nu este o slujbă ca oricare alta. Veşnica
prezenţă a lui Hristos cel răstignit şi preamărit prin înviere se perpetuează în timp şi spaţiu, odată
cu alte evenimente şi episoade din istoria mântuirii, încât întreaga slujbă a Sfintei Liturghii
constituie "o adevărată şcoală şi izvor al vieţii religios morale prin sugestiile şi prin inspiraţiile
18 Daniela Filioreanu, Ne vorbeşte Sfântul Teofan zăvorâtul - Scrisori, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 119. 19 Danion Vasile, Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 17. 20 Pr. Asistent Nicolae Dură, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în "Mitropolia
Ardealului", XXX (1985), nr. 9-10, p. 593. 21 Pr. Mihail Bulacu, Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă, Oradea, 1928, p. 158. 22 Romano Guardini, op. cit, p. 107. 23 Ibidem, p. 112.
ce le proiectează în viaţa credincioşilor"24
însă aspectul latreutico-sacramental nu exclude
instruirea şi educarea credincioşilor, deoarece rugăciunile vehiculează tocmai elementele de
doctrină creştină şi morală. "Acţiunea liturgică şi rugăciunea liturgică au fără îndoială un
substrat etic şi promovează sentimentele morale, ca dorinţa de dreptate, căinţa şi spiritul de
sacrificiu"25
.
Cultul divin ne prezintă întreaga istorie a mântuirii iar prin actele, simbolurile şi formele
sale externe, ideile religioase abstracte devin uşor accesibile până şi celor mai simpli
credincioşi26
. Toate aceste elemente de cult au un pronunţat şi explicit caracter instructiv-
pedagogic şi educativ-religios. "Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit compendiu al tuturor
adevărurilor religioase, al Sfintei Scripturi, al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al dogmelor, al
moralei, al ascezei, al religiei în trup şi sânge, în spirit şi în viaţă"27
.
Evanghelia, Liturghia şi predica formează un tot în tradiţia milenară a spiritualităţii
ortodoxe. Legătura lor indestructibilă este sporită prin Apostolul cuvântului, care formează pe
prima sau explică pe cea de-a doua28
. De la simţirea şi trăirea intensivă a elementului sacru,
credinciosul trece pe un plan superior la înţelegerea şi conştientizarea lui prin ascultarea
cuvântului scripturistic şi a predicii. Chiar cultul divin public prin întocmirea lui superbă şi
armonioasă şi prin execuţia lui artistică "este o predică clasică şi generală, însă predica propriu-
zisă trebuie să reprezinte o sinteză adaptată la actualitate, pentru a se transpune spre lămurire
şi în domeniul intelectual, ceea ce s-a înfăţişat prin formele cultului propriu-zis. Din acest punct
de vedere am putea asemăna predica cu ceea ce se cheamă în pedagogie sistematizare, şi
aplicare practică "29
.
Așadar, învăţătura creştină, expusă în cele două tezaure ale Revelaţiei divine (Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie) a fost fixată în slujbele şi actele liturgice ale cultului divin, prin
intermediul cărora se menţine nealterată şi se transmite mereu, propovăduindu-se odată cu
săvârşirea formelor cultului de către slujitorii Bisericii şi toate actele liturgice din Biserica
noastră dovedesc că au fost păstrate în Biserică prin predania Apostolilor30
. Prin urmare, în
24 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Curs de Liturgică generală, Bucureşti, 1929-1930, p. 216. 25 Romano Guardini, op. cit., p. 121. 26 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 202. 27 Marin C. Ionescu, Inima e cârmaciul minţii. Catehetica zilelor noastre, Bucureşti 1927 p. 167. 28 Pr. Gh. Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, în "Studii Teologice", XXVII
(1975), nr. 3-4, p. 248. 29 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 338-339. 30 Drd. Gheorghe V. Burcă,, Predica liturgică…, p. 84.
practicile cultului ortodox se păstrează originală aproape întreaga învăţătură a Revelaţiei divine
cum a fost ea predată Sfinţilor Apostoli.
Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin formele liturgice, luminează şi întăreşte credinţa aşa
cum a spus Sfântul Apostol Pavel: "Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui
Dumnezeu". (Romani 10,17). Datorită influenţei puterii Duhului Sfânt, învăţătura creştină este
menţinută mereu vie în actele cultului ortodox şi făcută cunoscută prin rostirea formulelor şi
textelor liturgice. În felul acesta sunt împărtăşite credincioşilor învăţături creştine despre tainele
lui Hristos în deplinătatea lor31
. Tipicul prevede să se citească la fiecare taină, măcar două
fragmente din Evanghelie şi din scrierile apostolilor.
Momentul oficierii fiecărei Taine oferă un minunat prilej pentru desfăşurarea unei febrile
activităţi de instruire şi educaţie religioasă a credincioşilor, în special pentru Apostolul
Cuvântului. Astfel, în ritualul Sfântului Maslu sunt prevăzute nu mai puţin de şapte lecturi din
Evanghelie şi tot atâtea din Apostol şi fiecare din aceste pericope conţin exemple ziditoare, pilde,
sfaturi şi îndemnuri morale la blândeţe, milostenie, răbdare, iertare, etc. În multe cazuri, chiar
bolnavul citeşte şi meditează îndelung asupra cărţii lui Iov, sau a Psaltirei. Pe lângă aceasta,
credincioşii care au participat la slujbă pot reţine din pareneza ocazională, anumite idei şi
învăţături dogmatice despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu şi despre consolarea celui aflat
în suferinţă sau despre necesitatea pocăinţei. Prin textul Decalogului şi acela al Fericirilor, Taina
Spovedaniei aminteşte credincioşilor sinteza învăţăturii morale a revelaţiei divine. Acelaşi efect
îl au, în cazul spovedaniei copiilor, istorioarele biblice. De aceea, cu ocazia acestui moment
pastoral prilejuit de Sfânta Taină a Mărturisirii, activitatea de transmitere a dreptei-credințe de
către preot viază şi se împlineşte armonios cu cea de la amvon.
Credinciosul izolat beneficiază de pilde evanghelice, de reveniri, de metode şi sfaturi
duhovniceşti care îl echilibrează şi-1 determină să practice virtutea, cu atât mai direct cu cât
aceste poveţe se împletesc cu predica şi îndrumările generale date mai înainte32
.
Dar, slujirea preotului oferă posibilitatea întâlnirii preotului cu credincioşii nu numai în
biserică, ci şi pe la casele acestora, atunci când se binecuvântează sau se sfinţesc unele momente
din viaţa noastră. Cu prilejul vizitelor pastorale făcute la casele credincioşilor (ajunuri, molitfe)
şi mai cu seamă cu ocazia ierurgiilor oficiate în familiile şi gospodăriile acestora, rugăciunea
31 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 203. 32 Idem, p. 204.
sfinţeşte şi învaţă totodată; viaţa credinciosului realizează acum un contact direct şi viu cu
învăţăturile Evangheliei sau cu tâlcuirile ei redate de către preot. Sfaturile mărunte desprinse din
înţelepciunea de fiecare zi, pe care creştinul le primeşte cu blândeţe şi încredere, de la preot deşi
nu sunt acte liturgice proprii, sunt sfinţite prin administrarea preotului şi echivalează cu acea
evanghelizare, „fără timp" la care îndemna apostolul odinioară (II Timotei 4,2). De aceea, mai
ales pentru oamenii de bună credinţă, preotul este un propovăduitor al Cuvântului şi un obişnuit
interpret al Sfintei Scripturi, în lăcaşul de cult şi oriunde e nevoie de cuvântul lui Dumnezeu.
Biserica arată şi crede că Domnul este prezent în mod efectiv când se adună să slujească
Tainele şi să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea în mod tainic33
.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi
publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios sunt împreună angajaţi în trăirea şi
păstrarea credinţei. Preotul mărturiseşte un punct de credinţă, iar credincioşii răspund favorabil,
când credinţa mărturisită de preot este credinţa autentică a Bisericii. Comuniunea cultică şi
comunicarea cuvântului lui Dumnezeu în Liturghie şi în Tainele Bisericii este suprema
mărturisire în lume a lui Dumnezeu şi a faptelor Sale mântuitoare34
.
În Ortodoxie, cultul este credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune
şi întărită prin legătura de credinţă cu Biserica întreagă. Această trăire se realizează mai ales în
Liturghie ca element constitutiv al vieţii Bisericii.
De aceea, „cultul ortodox este o şcoală în care rugăciunile şi inimile servesc în acelaşi
timp ca vehicule ale harului şi ale doctrinei creştine”35
. Lecturile biblice mărturisesc credinţa
despre Mântuitorul, şi actualizează istoria mântuirii. Evanghelia şi Apostolul dezvăluie revelaţia
pe are ne-a făcut-o însuşi Dumnezeu, iar predica preotului slujitor o face clară. Adeseori predica
foloseşte în conţinutul ei imne şi pasaje din rugăciunile liturgice pentru mărturisirea credinţei şi
pentru inspiraţia ei de moment, ea devine un imn liturgic.
Însă, prin cultul Bisericii Ortodoxe se transmit nu numai învăţăturile de credinţă, ci şi
principiile moralei creştine. Adevărurile de credinţă şi de morală învăţate aici nu rămân simple
cunoştinţe teoretice, destinate doar a ne îmbogăţi mintea, ci ele se transformă în fapte şi în
atitudini de viaţă.
33 Ibidem. 34 Idem, p. 205. 35 Ibidem.
În acest sens, cea mai mare poruncă evanghelică şi virtute creştină, cea a dragostei şi a
bunei înţelegeri între oameni a fost şi este propovăduită şi exersată prin formele cultului divin36
.
Textele biblice, în care este formulată această poruncă, au fost încadrate în serviciul cultului sub
forma lecturilor din rânduiala slujbelor. De pildă, prima Evanghelie din cele douăsprezece, care
se citesc la Denia din joia Patimilor, cuprinde şi porunca iubirii, pe care Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a dat-o în cuvântarea-testament adresată Sfinţilor Săi Apostoli: "Poruncă nouă dau vouă:
să vă iubiţi unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii"(Ioan 13, 34-35).
Prin formele sale liturgice, cultul propovăduieşte, slava împărătească a lui Hristos,
triumful şi prezenţa Sa în Biserică. Prin imnele sale, Biserica face cunoscut că Domnul
împărăteşte şi transformă continuu pe credincioşi prin învăţătura şi veşnicul Său sacrificiu. Prin
intermediul cultului, popoarele ortodoxe au cunoscut Sfânta Scriptură şi dogma, sau învăţătura
de credinţă şi scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum le-a prezentat Biserica. Putem spune că este
nevoie de o insistenţă în cuvânt pentru a întări sufletele credincioşilor pe piatra credinţei. Aici,
rolul cel mai important îl are transmiterea dreptei-credințe ortodoxe. Prin ea se împărtăşesc
credincioşilor noţiunile esenţiale şi fundamentale ale dogmei şi moralei creştine pentru a sădi în
sufletele lor convingeri religioase neîndoielnice. Aceste cunoştinţe trebuie explicate cu înţelesul
şi termenii stabiliţi de Biserică şi expuse numai în locaşul Bisericii în cadrul programului liturgic
de slujbă. Aici, cateheza biblică, dogmatică, morală sau cultică este asociată cu cântarea psaltică,
cu citirea psalmilor, a Apostolului şi a Evangheliei, a paremiilor, a Sinaxarului şi a Cazaniei.
Preotul realizează formal educația religioasă prin cateheză și prin predică. Prin cateheză
se iniţiază credinciosul în cunoaşterea elementară a învăţăturilor dogmatice morale şi cultice şi
deşteaptă în suflet credinţa. „Credinţa este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte
înţelegerea” şi „sufletul luminat prin credinţă şi-L reprezintă pe Dumnezeu vede pe Dumnezeu
atât cât omeneşte este cu putinţă”37
.
Spre deosebire, predica, fără a ignora acţiunea didactică de luminare a minţii cu
învăţătura credinţei, are în vedere în primul rând mişcarea inimii şi determinarea voinţei spre
36 Idem, p. 206. 37 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a, în trad. rom. cit., p. 72, 77.
practicarea virtuţilor creştine. "Creştinul desăvârşit trebuie să practice virtutea, ca de la aceasta
să se grăbească spre prietenia cu Dumnezeu, împlinind din dragoste poruncile"38
.
Deci şi predica şi cateheza sunt la fel de importante pentru redresarea şi îmbunătăţirea
vieţii sufleteşti a credincioşilor. Una îndeamnă spre cunoştinţă şi înţelegere iar cealaltă spre
lucrarea poruncilor divine şi îndeplinirea faptelor bune. "Esenţa credincioşiei constă din două
lucruri: din învăţături drepte şi din fapte bune. Nici învăţăturile nu-s bine primite de Dumnezeu
fără fapte bune şi nici faptele săvârşite fără învăţături drepte nu-s primite de Dumnezeu.”39
Putem deosebi deci o dimensiune teoretică a slujirii preoțești – de prezentare şi explicare
a cunoştinţelor – şi o dimensiune practică, în care se formează deprinderile de viaţă la
credincioși, sub forma actelor liturgice sau prilejuite de viaţa liturgică. La această lucrare de
zidire sufletească contribuie atât instrucţiunile date în cuprinsul catehezei și predicii, cât şi cadrul
liturgic în care este ea integrată: gesturile şi poziţiile rituale, pictura bisericească, icoanele,
lumânările şi candelele aprinse şi, în primul rând, rugăciunile şi lecturile biblice care o preced
sau o urmează. Când rostim cu buzele "împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului..." ne
înălţăm mintea către o fiinţă spirituală absolută şi anume către Duhul "înţelepciunii şi al
înţelegerii" şi Îl rugăm să se sălăşluiască între noi ca să ne lumineze mintea şi să ne înveţe a ne
ruga, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ci "însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine
negrăite" (Romani 8,62).
Toate acestea la un loc au menirea de a-1 pune pe om în contact nemijlocit cu Dumnezeu
şi de a păstra neîntreruptă relaţia de comuniune cu El. De altfel, toate slujbele şi sărbătorile
bisericeşti ne fac sensibilă prezenţa tainică a Mântuitorului. De exemplu, Vecernia ne zugrăveşte
epoca de dinainte de venirea Lui, adică perioada revelaţiei nedepline a Vechiului Testament40
.
Utrenia evocă apariţia în lume a lui Hristos, lumina cea dumnezeiască şi veşnică41
, iar Sfânta
Liturghie ne înfăţişează în chip real întreaga lucrare a întrupării, patimii, morţii, învierii şi
înălţării Sale la ceruri42
.
38 Sf. Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, cap. XIII, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru în col.
"PSB" vol. V, Stromatele, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 276. 39 Sf. Chiril al Ierusalimului, în trad. rom. cit., p. 50. 40 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cultul divin public ortodox din punct de vedere istoric, tipiconal, doctrinar şi
simbolic, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 47. 41 Idem, p. 79. 42 Idem, p. 169.
Slujba Vecerniei este mai mult o rugăciune de cerere prin care ne exprimăm pocăinţa,
rugând pe milostivul Dumnezeu să ne ajute să petrecem timpul vieţii în pace şi fără de prihană43
,
aşa cum reiese din textul rugăciunilor: „Doamne strigat-am... ", „învredniceşte-ne Doamne... ",
"Acum slobozeşte-ne...”, rugăciuni la care pot fi antrenaţi toţi credincioşii.
În plus, la sfârşitul fiecărei slujbe preotul are și datoria de a explica înţelesul rugăciunilor
şi cântărilor, pentru a face slujba cât mai atractivă şi captivantă. Prin această practică pedagogică
creştină, Biserica sensibilizează sufletele fiilor ei, activează conştiinţa, înmoaie inimi, uşurează
poveri lăuntrice, deschide sufletele spre dragoste, pace, armonie, milă, bunătate şi spre tot ceea
ce înnobilează fiinţa noastră44
.
În sens restrâns cateheza desemnează „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii
membri care se alătură Bisericii”, deci o iniţiere în principal teoretică în tainele credinţei
creştine, a celor care doresc să primească Botezul, (precum şi celelalte Taine) ca să devină şi să
trăiască deplin, ca membri ai Bisericii. Provenind din verbul grecesc κατήχεϊν – cu sensul
originar de „a răsuna de sus în jos”, de „a spune ceva de pe un loc înalt”, ea desemnează ecoul
de sus în jos al Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul, în sufletele noastre, şi în viaţa noastră
morală45
, de unde şi înţelesul de „a învăţa pe altul prin viu grai”46
În sens larg însă, termenii de cateheză şi catehizare se referă astăzi, la vocaţia pedagogică
a preotului, la întreaga sa activitate învăţătorească, care în mod evident nu se adresează doar
celor din afară, ci şi tuturor membrilor ei, indiferent de vârsta lor şi de momentul în care au fost
botezaţi. De aceea vorbim astăzi, de cateheză şi de educaţie în cadrul funcţiei didactice a cultului
divin public, pentru a nu confunda sensul catehezei din Biserica primară, cu cel de azi, nici
sensul de pedagogie a harului cu pedagogia laică. Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial
de cel din totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire la doctrină şi cult, în vederea mântuirii.
Deosebirea vine doar de acolo că spre deosebire de biserica primară, unde educația religioasă se
făcea în etape separate de oameni deosebiți, astăzi aceeași educație se face prioritar de către un
singur om dotat cu o vocație și responsabilitate specifică, și anume preotul. Însă la modul general
didactic vorbind, dacă în biserica primară prin oameni – de regulă laici - pregătiți special pentru
43 Idem, p. 33. 44 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cateheza liturgică şi mistagogică în parohie astăzi, în „Ortodoxia”, XLVIII (1997),
nr. 1-2, p. 97. 45 Pr. Prof- Mihail Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în „Studiile Teologice", 1 (1949), nr.
7-8, p. 536. 46 Vezi Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 10-
11.
această slujire, se realiza cateheza, adică inițierea teoretică a candidaților la botez în tainele
învățăturii creștine, spre deosebire, astăzi, se realizează educația religioasă care urmăreşte cu
prioritate formarea de caractere creştine,47
în principal, deoarece, ea se realizează prioritar de
către preot, care are și cunoștințele necesare și pregătirea ca să le interpreteze în duhul creștin
autentic, dar mai ales, pentru că el este dotat și cu mijloacele harice necesare încreștinării.
„Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic şi duhovnicesc al Bisericii, iar
catehizarea procesul de gestaţie, naştere şi maturizare a credinţei conforme Botezului, lucrarea
fundamentală de rostire, ascultare şi personalizare a graiului matern al Bisericii, înrădăcinarea
Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului, temeluirea casei Dumnezeului Celui
Viu în omul viu, o adevărată Bunăvestire personală.”48
Credinţa nu este o simplă chestiune intelectuală. Supunerea iubitoare faţă de adevărul
revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Iar cunoaşterea
dogmelor este esenţială, deoarece „orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata
înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi
cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui
Dumnezeu – Sfânta Treime”49
. De aici decurg cele două direcţii principale ale transmiterii
dreptei-credințe de către preot : 1) împărtăşirea dreptei înţelegeri a Revelaţiei dumnezeieşti şi 2)
îndemnul spre pocăinţă, toate acestea în vederea ajungerii la credinţa desăvârşită care înseamnă
unire şi părtăşie cu Dumnezeu.
Prin transmiterea dreptei-credințe, ca activitate învăţătorească a Bisericii, se înţelege
astăzi, nu doar simplul învăţământ teoretic sau practic, pentru obţinerea unor abilităţi şi
deprinderi, ci o educaţie spre mântuire, care împărtăşeşte oamenilor adevărurile mântuitoare ale
dreptei credinţe, spre a ne duce la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu care este viaţă veşnică
(Ioan 17, 3) şi care presupune transformarea noastră ca „în toate să creştem întru El care este
capul, Hristos” (Efes. 4, 15) până la ajungerea „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
47 Pentru acest subiect a se vedea teza de doctorat a pr. prof. Dumitru Călugăr, Caracterul religios-moral creştin,
Sibiu, 1955, XVI + 292 p. 48 Pr. Lect. Jan Nicolae, Clopotul din noaptea de Paşti. Pledoarie pentru un revirement catehetic, în Logos.
Revistă de Pastorală catehetică, Centrul de Cercetare în Pedagogie pastorală şi Psihoterapie ortodoxă, Alba Iulia,
anul 1, nr. 1/2007, p. 14. 49 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Bucureşti,
Editura Sophia, 2005, p. 8.
Reformularea învăţământului, în acord cu principiul educaţiei permanente, va״
predispune individul la o anumită atitudine faţă de cunoaştere şi învăţare"50
determinându-l să fie
mai responsabil faţă de el însuşi şi faţă de realizările celorlalţi.
Transmiterea dreptei-credințe este o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii,
expresie a vocaţiei sale pedagogice, o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului şi, ca
urmare, ea nu se rezumă numai la transmiterea de cunoştinţe, nici numai la crearea de abilităţi.
Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da o doctrină care să ne satisfacă inteligenţa, nici tehnica unei
optimizări sociale, ci ca să ne dăruiască viaţa veşnică făcându-ne părtaşi împărăţiei cerurilor. Dar
viaţa veşnică, ne învaţă El, înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu – „Şi aceasta este viaţa veşnică:
Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”
(Ioan 17, 3) – prin angajarea într-o relaţie personală vie, întemeiată pe dragoste, cu Dumnezeu,
împlinind cuvintele lui Hristos. Predica Sa este o chemare adresată oamenilor de a primi
împărăţia lui Dumnezeu prin pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt.
4, 17). Altefl spus, Hristos, Învăţătorul Suprem nu ne oferă cunoştinţe pentru cultura noastră
generală, ci ne descoperă tainele cereşti necesare mântuirii noastre şi dăruieşte cunoaşterea lui
Dumnezeu în Duhul Sfânt, celor care se angajează în lucrarea poruncilor Sale, răspunzând cu
dragoste, dragostei lui Dumnezeu.
Conform acestor descoperiri misiunea Bisericii nu este nimic mai puţin decât de a-i duce
pe fiii ei în tărâmul Fiinţării Dumnezeişti51
, de a-i conduce spre îndumnezeire, de a întări
mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4), de a
crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii umane o constituie
nemurirea şi veşnicia, convingerea că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate
înaintează spre nemurire şi veşnicie52
. În contextul acestei misiuni trebuie înţeleasă catehizarea
ca o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului în Biserică.
Pentru Biserica Ortodoxă Română, condiţiile în care activează preotul şi obiectivele
slujirii lui sunt cu totul altele decât cele de care puteam vorbi înainte de ’89, dar atât de mult s-a
distrus mentalitatea, încât astăzi profesorul de religie, chiar absolvent de teologie, rămâne încă
50 Constantin Cucoş, Pedagogie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 1996/2006, p. 165. 51 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 136. 52 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei, studiu introd. şi trad. de Pr. Prof.
Ioan ICĂ şi diac. Ioan I. ICĂ jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 74-75.
departe de biserică, împreună cu elevii lui care văd foarte rar sau deloc locaşul de cult53
. De
aceea astăzi, cea dintâi şi cea mai vrednică de luat în seamă dintre priorităţile pastorale este
catehizarea credincioşilor, mai cu seamă adulţi, adică instruirea lor în adevărurile de credinţă ale
Bisericii. Aceasta este o necesitate stringentă, dacă avem în vedere că decenii întregi nu a avut
loc în Biserica noastră o catehizare sistematică şi temeinic făcută, aşa cum se întîmplă în alte
confesiuni, mai ales cea catolică şi protestantă.
Misiunea Bisericii, cateheza, omiletica şi pedagogia creştină sunt şansele noastre de a
rămîne ancoraţi în Dumnezeu; de a ne afirma ca mădulare vii, misionare ale Bisericii lui Hristos.
Cateheza, omiletica şi pedagogia, ca trepte ale misiunii, sunt unicele noastre şanse de a forma,
călăuzi şi salva suflete.54
Misiunea Bisericii trebuie să ţină seama de cele mai mici amănunte în
pastoraţia copiilor, tinerilor, adulţilor sau bătrînilor şi trebuie pusă în valoare puritatea şi
receptivitatea copiilor, trebuie să vindecăm tendinţa latentă a tinerilor spre protest, trebuie
eliberaţi adulţii de efectele îngrozitoare ale îndoctrinării atee, trebuie să pregătim cu grijă bătrînii
pentru comuniunea cu Hristos în veşnicie55
.
De aceea, nu putem să nu readucem în atenție, că Părinţii Bisericii, ocupându-se de
educația religioasă, la un nivel atât de înalt, încât nici astăzi nu este pe deplin cuprins și înțeles, și
sintetizând ei învăţătura creştină, au constatat, că educaţia creştină săvârşită prin cultul divin
public, are o triplă motivaţie:
primul temei al educaţiei îl constituie demnitatea omului de a fi chip al lui
Dumnezeu, fiinţă raţională sau spirituală şi liberă. Când Mântuitorul se descoperă femeii
samarinence că "Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să 1 se închine în Duh şi
adevăr" (loan 4,24), îi spune cu alte cuvinte că şi omul, esenţial şi definitoriu, este duh, spirit,
conştiinţă; că fundamental deci în condiţia umană este spiritul şi nu materia.
un al doilea motiv este menirea omului de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5,48).
Asemănarea constă în dezvoltarea şi desăvârşirea veşnică a trăsăturilor "chipului" şi la aceasta se
ajunge prin conlucrarea eforturilor noastre cu harul divin. Sfântul Vasile cel Mare spune: "Acum
53 Vezi Pr. Prof. Nicolae D. Necula, Cum trebuie să fie profesorul de religie?, I si II, în „Vestitorul Ortodoxiei”,
XIV (2002), nr. 28, p. 7 și nr. 287-288, p. 15). 54 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Istodor, Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii, Ed. Sigma,
Bucureşti, 2005, p. 248. 55 Pr. Prof. Dr. N. Achimescu, “Noile mişcări religioase”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 85.
însă una ţi s-a dat, cealaltă nedesăvârşită s-a lăsat, ca tu să lucrezi la desăvârşirea ta, pentru ca
vrednic să te faci de plata cea de la Dumnezeu..."56
.
a treia motivaţie este liberul arbitru, adică voinţa, care trebuie să fie şi ea într-o
permanentă formare. Este vorba de libertatea faţă de păcat, când voinţa nu priveşte şi nu alege
decât binele, păcatul neexistând pentru ea. În ortodoxie, Euharistia va deschide totdeauna calea
nu spre un vis de perfecţiune evolutivă prin dictatul şi impunerea reflexelor condiţionate, ci prin
exigenţa unei asceze conştient eroice, a unei experimentări a "kenosei" şi a Crucii, singura în care
poate fi trăită în lume biruinţa învierii. „Fără această perspectivă şi dimensiune eshatologică, ce
pătrunde prin comuniunea euharistică şi face cu putinţă îndumnezeirea noastră în timp şi spaţiu,
nici o metodă misionară, nici o diplomaţie a dialogului cu lumea, nici un sistem de morală nu va
transfigura lumea de azi în Hristos”57
.
Aceste constatări sunt de mare folos pedagogic, deoarece spre deosebire de formarea
aptitudinilor, realizată în educaţia laică, pedagogia creştină realizată prin slujitorii altarelor
urmăreşte formarea atitudinilor, adică, educarea moral-religioasă a individului şi a lumii în
întregul ei, de aceea mărturisirea credinţei sau misiunea este un principiu pedagogic de bază în
educaţia creştină58
iar obligaţia pentru îndeplinirea acestei misiuni ne vine de la Mântuitorul care
a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi" (Ioan XX, 21) şi i-a trimis pe
apostoli în lume cum a spus şi prin ei pe preoţi, însă mandatul acesta este în acelaşi timp o
poruncă adresată şi tuturor celor care promovează moralitatea şi educaţia cu exemplul personal,
cu cuvântul, cu fapta şi cu îndemnul pentru că : „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, mărturisi-Voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri" (Matei X, 32).
Libertatea câştigată de români în ’89 a permis ieşirea Bisericii noastre din izolarea
comunistă şi încet, dar, sigur sănătatea morală a poporului se reface, totuşi, procesul pare lent
pentru că numărul celor care au o viaţă liturgică este încă mic. Acest proces de refacere morală
poate fi unul îndelungat, şi poate dura luni, chiar ani dar, avem convingerea că bătrâni sau tineri,
cunoscuţi sau nu, cei prezenţi la slujbă au în comun un Domn, o credinţă, şi un botez (Efeseni 4,
5), dragostea şi nădejdea în Dumnezeu, chiar dacă unii afirmă că nu se simt aparţinând acelui
56 Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, Despre originea omului 17, apud, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Revelaţie şi
Educaţie, în"Ortodoxia", XLV, (1993), nr. 3-4, p 107. 57 Preot Horia Taru, Necesitatea prezenţei Bisericii în viaţa lumii, „Altarul Banatului", nr. 10-12/1995, p. 136. 58 Prof. Dr. Vasile G. Ispir, Principiile educaţiunii creştine, în „BOR”, LXV (1946), nr. 1-3, p. 78.
grup59
dar, cel mai bine lumea se reface prin viaţa liturgică. Şi se reface prin aceasta viaţa
liturgică tocmai pentru a trăi această viaţă descoperită prin cultul divin public.
Statisticile unor profesori de Religie spun că 1 din 5 elevi de liceu merge la biserică, iar
pricinile ne-binecuvântate pentru care ceilalţi nu se întâmplă a fi acolo, la Sfânta Liturghie,
motivele sau justificările sunt nenumărate, şi dacă ar fi să le grupăm ar trebui să spunem că
acestea sunt: a) credinţa puţină, b) lipsa educației religioase, c) “credinţa personală” (o credinţă
presupus interioară, cu reguli proprii şi fără comuniune), şi în cele din urmă d) necredinţa
născută din prea-multele patimi.
P.S. Laurenţiu Streza spunea că facem încă foarte puţin: „Pentru aceşti fraţi ai noştri, care
nu au descoperit rostul Sfintei Liturghii în lucrarea de mântuire, trebuie să ne rugăm stăruitor.
Cât de mult pierdem şi cât de puţin oferim Domnului, într-un an, ne dăm seama dintr-un simplu
calcul: dacă am frecventa biserica în toate cele 52 de Duminici, nouă praznice împărăteşti şi 12
sărbători ale sfinţilor îngeri şi ale sfinţilor, în total 73 de zile de prăznuire, şi am sta la Sfânta
Liturghie de fiecare dată câte 1,5 ore, acest timp face mai puţin de cinci zile, din cele 365 de zile
ale anului. Într-un an, 360 de zile oferim trupului şi abia cinci zile sufletului!"60
.
În mod normal, Biserica noastră desfăşoară în mod firesc toate etapele integrării şi
creşterii în Biserică, imediat după naşterea unui copil, prin trei Taine, numite "de iniţiere":
Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni.
Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi implicit educaţie creştină, atât pentru
mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial:
slujbe, predici, cateheze etc. De fapt, toate serviciile bisericeşti şi sfintele rugăciuni sunt nişte
trepte de înălţare spirituală către piscul cel mai înalt al cultului divin: Sfânta Liturghie.61
59 Mulţi credincioşi trăiesc cu sentimentul că nu sunt la locul potrivit, că cei care trebuie să meargă la biserică sunt
aproape desăvârşiţi, în timp ce ei nu ştiu ce gesturi să facă, iar dacă fac vreunul se găseşte imediat un binevoitor care
să le facă morală că nu şi-au găsit momentul potrivit. În situaţia aceasta sentimentul este greu de depăşit, dacă nu ai
un apropiat care să te îndrume cu îngăduinţă şi pricepere dar, „Creştinismul este prin esenţă universalist şi ostil
oricărei segregaţii" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 317). De aceea la noi
integrarea în comuniunea credincioşilor este în cele mai multe cazuri, doar o problemă de timp. 60 P. S. Prof. Dr. Laurenţiu Streza, O cateheză liturgică (interviu), în Tinereţe, ideal, Biserică, Editura Agaton,
2002, p. 40. 61 Arhimandit Lector Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie..., p. 145-147.
Până la urmă toate lipsurile constatate azi sunt consecinţa lipsei de educaţie religioasă62
din perioada comunistă. Observând însă religiozitatea63
românilor, întrevedem şansa vindecării
morale, pe temeiul liturgic tradiţional al ortodoxiei, pentru că dincolo de distrugerile evidente pe
care le-a produs, încercarea comunistă a avut totuşi, un aspect pozitiv, dovedind nevoia vieţii
liturgice, pentru că aşa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei, încă din secolul III: „Extra
ecclesia nulla salus”- „În afara Bisericii nu există mântuire" (Epistola 73, 21), şi tot el ne
atrăgea atenţia: „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!"64
.
Cu adevărat, pentru noi, ortodocşii, Biserica este mama noastră cea bună: copii şi bătrâni,
bogaţi şi săraci, buni şi răi, fericiţi şi nefericiţi, iar în planul educaţional-creştin, atât de invocat
astăzi, Biserica rămâne factorul esenţial, prin bogăţia mijloacelor ei tezaurizate: doctrină, morală,
disciplină canonică şi cult. Însă practic, dintre toate mijloacele ei, cultul divin public este, şi
rămâne, cel mai apropiat şi eficient mijloc de educaţie religioasă, întrucât şi doctrina, şi morala,
şi disciplina sunt "predate" creştinului prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte,
se rostesc cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze, importante în luminarea minţii
credinciosului şi în formarea bună a sufletului. Prin această lucrare, Biserica intenţionează să
formeze personalităţi creştine, adică creştini maturi, activi şi conştienţi, care prin Biserica, prin
doctrină, prin Sfintele Taine şi prin disciplină să devină ei înşişi „biserici ale Sfântului Duh" (I
Corinteni, VI, 19)65
.
În contextul pastoraţiei actuale, confruntată cu o avalanşă fără precedent de
„propovăduitori”, mulţi dintre români, abia ieşiţi din ateismul comunist, n-au încă
discernământul necesar deosebirii grâului de neghină şi în aceste condiţii suntem martori
îndureraţi ai ruperii unor confraţi ortodocşi de comunitatea de credinţă românească, prin acţiunile
prozelite ale unor confesiuni neortodoxe, dar nu încetăm a lucra şi a trăi cu speranţa reîntoarcerii
62 În cultul divin public ortodox slujirea învăţătorească este catehetică şi educativă, nu doar catehetică (după cum
este la protestanţi), nici doar educativă (cum este la romano-catolici), adică în ortodoxie se lucrează simultan atât
pentru instruire (cateheza) cât şi pentru formare (prin viaţa liturgică şi Sfintele Taine). 63 Între ţările cu nivel ridicat de religiozitate din Europa România este singura ţară majoritar ortodoxă în care s-au
produs manifestări deosebit de „interesante” ale religiei creştine, adică inexplicabile sociologic, în sensul că
modernitatea pare a fi prezentă în România postcomunistă, sub forma contra-secularizării, termen ce ar semnifica
ofensiva religioasă specifică ortodoxiee concrete care se deosebeşte de anticipările specialiştilor şi autoarea speră
astfel să definească unicitatea ortodoxiei. (Elena Iulia Gheorghiu, „Religiozitate şi creştinism în România
postcomunistă” în „Sociologie Românească”, Universitatea din Bucureşti, vol. I, nr. 3/2003, p. 102-121). 64 De Unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P. L. IV, 502. (Formulă celebră care se găseşte şi în Epistola 74, 7, 2 a Sf.
Ciprian). Apologeţi de limbă latină, col. PSB vol. 3, p. 436. 65 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 210.
lor la Biserica mamă, ştiind că dezbinarea între fraţi nu bucură pe Dumnezeu şi nu foloseşte
mântuirii şi vieţii noastre66
.
Astăzi, se impune, tot mai evident, „soluţia” educaţiei creştine, singura în măsură să
desăvârşească moralitatea umană. Şi sunt multe greşeli care apasă greu ca nişte blesteme, peste
întreaga omenire după cum menţionează I.G. Savin; „am perfecţionat maşina, dar am
devalorizat munca. Am disociat atomul, dar am nesocotit omul"67
Soluţia Educaţiei religioase, atât de invocată astăzi, nu poate fi nici măcar imaginată fără
slujirea Bisericii. Dacă celelalte instituţii ale unui neam sunt vremelnice şi trecătoare, Biserica se
caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că „veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos”.
Fiind întemeiată pe “piatra credinţei”, însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi
dărâmată de nimeni, nici chiar de “porţile iadului”(Mt. 16, 18). Nu de puţine ori s-a încercat
“dărâmarea” ei în decursul istoriei, şi mai ales pe vremea comunismului de prea-tristă amintire,
când s-a poruncit încarcerarea Bisericii într-un “ghetou” izolat, şi chiar s-a reuşit întemniţarea
unui însemnat număr al mărturisitorilor ei, dar, ca instituţie divino-umană Biserica n-a putut fi
marginalizată, nici lucrarea ei să fie distrusă, pentru că ea răspunde nevoii general umane de
formare spirituală prin religie, care rămâne veşnic, urmărind mântuirea şi nu doar specializarea
pentru o activitate de moment, cum face educaţia laică, deci şi noi: „Să ne întărim mintea, să ne
încordăm sufletul, să ne pregătim inima! Pentru suflet alergăm: lucrurile veşnice să le
nădăjduim"68
.
Prin educaţia religioasă creștină – mai ales, cea de tip ortodox - se realizează
reconstituirea omului69
în Hristos, dar aceasta nu se face de la sine ci numai prin împreuna slujire
a omului şi a Bisericii. Dificultatea (şi mândria) mântuirii, doar prin puterile proprii, precum şi
nevoia unei lucrări teandrice a creştinului este surprinsă de părintele Savatie care ne spune,
referindu-se în special la preoți : „Noi înşine suntem Biserica. Să facem noi ordine în noi înşine,
fiecare cum poate, şi în jurul nostru se vor mântui mii. Mentalităţi să schimbăm noi!? Noi
gândurile noastre nu le putem schimba, dar vrem să schimbăm mentalităţi. (Noi putem să ajutăm
66 † Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt la instalarea ca mitropolit, B. O. R, an. CVIII, 1990, nr. 7-10, p. 19. 67 I. G. Savin, apud, Preot Ion Lisnic, Între obiceiuri şi superstiţie, în „Curierul ortodox", Chişinău, 1995, nr. 10,
p. 5. 68 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Procateheză, în trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în col. Cateheze,
Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 55 69 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, p. 43.
la schimbarea lor, prin stimularea opiniei publice în acest sens, dar nu vom reuşi noi să le
schimbăm; e meritul lui Dumnezeu…- n.a.).70
Slujirea Bisericii tebuie să rămînă fidelă Revelaţiei, să folosească tezaurul patristic al
interpretării şi trăirii Evanghelice, să caute şi să ceară asistenţa Sfîntului Duh care luminează,
sfinţeşte şi desăvîrşeşte ceea ce Biserica lucrează prin cler şi prin credincioşi, să se raporteze
neîncetat la Capul ei Iisus Hristos Domnul, căruia să-i ceară ajutorul neîncetat, primind totodată
model de vieţuire şi de acţiune şi avînd certitudinea că, în această lucrare nu suntem singuri şi nu
în cele din urmă să accentueze rugăciunea către Dumnezeu Tatăl ca să ne ajute în efortul nostru
de a deveni „Ale Sale dintre ale Sale”.
2. Misiunea preoţiei sacramentale ca împlinire a vocaţiei şi a responsabilităţii
Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu (philantropia divină), teologia ortodoxă
dezvoltă o impresionantă teologie a slujirii omului. Ea arată că omul are nu numai o valoare
unică, ci şi o chemare, o misiune şi o responsabilitate unică în această viaţă. În locaşul Bisericii
se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara Bisericii există numeroase altare״
pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt semenii noştri în
realitatea lor concretă, faţă de care noi suntem preoţi"71
.
Fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta
Scriptură, nu putem vorbi de misiune creştină. ״Misiunea Bisericii se articulează la Revelaţie,
natural, ontologic".72
Noul Testament este un document fundamental pentru misiunea Bisericii în
lume, incluzând o diversitate de teologii misionare, toate înţelese în perspectiva Revelaţiei
desăvârşite a lui Hristos şi a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în Biserică.73
Noul Testament
oferă elemente despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, despre datoria evanghelizării, despre
mărturia creştină şi viaţa în Hristos, despre slujirea creştină.
Misiunea Bisericii este partea constitutivă a fiinţei Sale proprii, este elementul esenţial al
vieţii Ei, şi e cuprinsă în a patra însuşire a Bisericii, apostolicitatea, care nu se referă doar la
70 Ieromonah Savatie Baştovoi, Două conferinţe despre curaj şi libertate în ortodoxie şi alte întrebări fără
rânduială, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 128. 71 Valer Bel, Dogmă şi propoveduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 136. 72 Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006, p.
91. 73 Ibidem, p. 105.
succesiunea harului sau a preoţiei, ci are în vedere fiinţa misionară a Bisericii74
, care în
totalitatea ei a fost trimisă în lume, ca să propovăduiască voia unui Dumnezeu înviat.
Misiunea creștină este o chemare mântuitoare adresată celor din afara Bisericii şi vizează
liturghizarea şi filocalizarea existenţei umane în Biserică, prin tripla actualizare: liturgic-
sacramentală75
, mistic-ascetică76
şi social-comunitară.77
Împlinirea acestei misiuni se realizează pe temeiul înaltei vocații pentru preoție și al
demnității pe care o implică responsabilitatea unui preot, fiindcă Biserica, în întregul ei, este
comuniunea preoților aflați în cele două stări, și aici înțelegem prin preoție, pe de o parte preoția
lumii, asigurată prin preoția divină a lui Iisus Hristos, și reprezentată de preoția pământească a
creștinilor, iar pe de altă, parte vorbim despre preoția Bisericii, formată din preoția generală, a
tuturor creștinilor – consacrată prin botez, și din preoția specială sau sacramentală a clerului –
consacrat prin botez și hirotonisire.
Ca act al voinţei şi lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea creştină este acea
activitate în care se uneşte lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, după măsura proprie fiecăruia,
activitate prin care Dumnezeu trezeşte şi cheamă creatura căzută la mântuirea şi desăvârşirea ei
în Hristos. În acest sens, misiunea creştină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire şi
desăvârşire a lumii, constituind acea parte care se realizează în istorie prin Biserică şi prin
membrii acesteia. Dumnezeu este Cel Care cheamă, conduce şi dăruieşte mântuirea, iar misiunea
Bisericii este lucrarea de care se foloseşte Dumnezeu pentru a-i chema şi conduce pe oameni la
mântuirea şi desăvârşirea în Hristos.78
La nivel general, misiunea preoției creştine, în cele două stări ale ei – comună, sau
generală, consacrată prin botez și sacramentală, consacrată prin botez și hirotonisire –, se
suprapune cu misiunea creștină, deoarece, creștinii în întregul lor, adică prin Biserică, sunt
trimiși în lume, „în vederea universalizării Evangheliei79
şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui
74 “Cuvântul cei chemaţi ieşiţi mai poate lua azi şi un sens profetic. Prin el Biserica poate exprima datoria ei de a
se ridica la un viitor, când va face iar misiune mai intensivă şi va avea catehumeni”, D. Stăniloae, Spiritualitate şi
comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 217. Afirmaţia poate fi discutată în paralel cu părerea
liturgistului P. Vintilescu, care în Liturghierul explicat, este de altă părere, (Ed. Inst. Bibl., Buc. 1972, p. 195.) 75 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 124. 76 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 105. 77 Idem, Sfânta Tradiție. Definirea noțiunii și întinderea ei, în "Ortodoxia", XVI, 1964, nr. 1, p. 76. 78 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 9-10. 79 Biserica Ortodoxă a dat o importanţă deosebită rolului transmiterii Evangheliei şi factorilor care conlucrează la
această transmitere: apostolii, predicatorii, episcopii, preoţii, părinţii şi comunitatea. (Pr. Prof. Dr. I. Bria, Dicționar
de teologie ortodoxă, p. 402.)
Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei
în Biserică prin coborârea Duhului Sfânt80
, Împărăţie ce se va manifesta în plenitudinea ei la a
doua venire a lui Hristos întru slavă, când "Dumnezeu va fi totul întru toate" (1 Cor. 15, 28)”.81
Aceste lucruri le realizează prin darurile și harismele personale diderite toți creștinii, față de care,
preoția sacramentală are adăugate în plus puteri specifice, iar dacă sunt și unii creștini care au
toată bogăția darurilor ce definesc un preot h și preoții hirotoniți, totuși, numai aceștia le au în
mod deplin și nelimitat.
În Biserică se disting deci: a) starea harică a tuturor creştinilor, primită prin Tainele de
iniţiere: Botez, Mirungere şi Euharistie. Este vorba de preoţia generală care aparţine tuturor celor
botezaţi care au responsabilităţi şi harisme personale, cu caracter eclesial general. b) slujirea
preoţească propriu zisă, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi acordată în Taina hirotoniei prin
succesiune apostolică. Această slujire are funcţii speciale sacramentale, didactice şi pastorale şi
are un rol reprezentativ.82
Pe de o parte, deoarece sunt deosebite ca natură şi ca autoritate, şi întrucât participă în
mod diferit la preoţia lui Hristos, aceste slujiri nu se pot înlocui una cu alta. Fiecare are locul,
funcţia şi specificul ei în Biserică. Pe de altă parte ambele sunt necesare şi sunt inseparabile,
deoarece Biserica nu este o instituţie clericală şi nici o slujire nu este auto-suficientă.83
Vocaţia și responsabilitatea misionară a preoției ţine de caracterul apostolic – justificat și
cuprins în succesiunea apostolică și în trimiterea misionară -, pentru că Biserica „are o trimitere
misionară, aşa după cum Fiul a fost trimis de Tatăl iar Apostolii de Hristos (In. 20, 21-22; Mt.
10, 5-40; 28, 18-20)”,84
iar oficial, preoția reprezintă în fața lui Dumnezeu, și a autorităților laice,
atât pe credincioși dar și misiunea creștină, de aceea și cunoaște preoția adânca răspundere
pentru modul cum își împlinește slujirea.
De asemenea, vocaţia și responsabilitățile misionare ale Bisericii țin și de caracterul ei
comunitar, fiind în același timp individuale, dar şi colective, deoarece, preoţia slujitoare sau
sacramentală are rolul şi responsabilitatea prioritară și specială în misiunea Bisericii, dar,
misiunea creștină este în sine, o datorie, ce decurge din însăşi starea de creştin, și numai pentru
aceasta, alături preot și sub autoritatea lui, sunt chemaţi toți creștinii să vestească în lume, după
80 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 8. 81 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Credința pe care o mărturisim, p. 121. 82 Idem, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, p. 313. 83 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Sibiu, 1995, p. 42-43. 84 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 9.
darurile şi locul lor - adică potrivit vocațiilor și responsabilităților - în Biserică şi societate,
bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă (1 Pt.2,9), ca laudă
şi mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a făcut.85
Desigur întregul popor drept credincios răspunde de apostolicitatea Bisericii, dar preoţia
hirotonită are harisma particulară de a supraveghea corectitudinea Tradiţiei apostolice, de a fi o
mărturie autentică a acestei Tradiţii şi de a o exprima în mod oficial86
, de aceea, Biserica face
misiune preocupându-se de cei care primesc credinţa, de propria lor conştiinţă şi libertate. Iar
„credinţa vine prin auzire”, adică se face prin predicarea Evangheliei, în mod sistematic prin
slujirea preotului, și devine lucrătoare, sau vie, prin slujirea creștinului, din faptele bune
săvârșite, iar buna intenție a creștinului, „această capacitate nu este pur omenească; chiar înainte
de Hristos, ea a fost teandrică deoarece harul, sădit în om de la crearea sa, este subiacent oricărei
fapte omeneşti",87
iar faptele bune se săvârșesc prin colaborarea între Duhul Sfânt și darurile
oferite omului tot de Duhul Sfânt, de altfel, absolut necesar pentru mântuire, întrucât mântuirea
înseamnă împărtăşirea de viaţa dumnezeiască din trupul Domnului Hristos, harul fiind tocmai
această împărtăşire88
. Omul nu se poate ridica de unul singur și nu poate intra prin propriile
puteri în comuniune cu Dumnezeu dar, odată intrat în această comuniune, are trebuinţă continuă
de har pentru a rămâne în ea şi a progresa pe drumul virtuţii, ori administrarea harulului intră, așa
cum știm, în responsabilitatea slujirii preoțești.
Teologia misionară din ultima vreme subliniază legătura dintre Taină şi cuvânt, dintre
Liturghie şi misiune, iar Conferinţa misionară de la Melbourne (mai 1980) declara în acest sens:
"Credem că dacă Bisericile noastre se vor preocupa de aceste două aspecte ale comuniunii
creştine, vom putea evita atât intelectualismul excesiv al unor tradiţii ce suprasolicită predicarea,
cât şi ritualismul exagerat al celor care sunt concentraţi în mod unic asupra Euharistiei"89
.
Această legătură s-a păstrat în tradiţia şi practica misionară ortodoxă. Propovăduirea a fost
nedespărţită de dumnezeiasca Euharistie după cum arată mărturiile neotestamentare (F.A. 2, 42,
85 Ibidem, p. 11-12. 86 Ibidem, p. 151 87 Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 110; 88 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 205. 89 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, p. 39.
64), ale unor sfinţi părinţi, ale canoanelor Sinoadelor ecumenice sau locale şi structura Sfintei
Liturghii înseşi90
.
Într-o lume, care nu vrea să ştie decât de valori materiale şi profit, Biserica are misiunea
să descopere și să propună lumii sensul progresului spiritual, și la nivel reprezentativ face aceasta
prioritar prin cler, prin angajamentul etic şi social al Bisericii în perspectiva eshatologică,
deoarece eshatologia are repercusiuni în viaţa omului şi a lumii credincioase, și poate contribui
astfel la progresul real al societăţii sub toate aspectele, și când, în acest caz, vorbim despre
Biserică, înțelegem cu deosebire preoția sacramentală sau clerul. Sarcina Bisericii este să aibă în
vedere realităţile concrete ale societăţii omeneşti în care trăieşte şi să militeze pentru o ordine
socială de dreptate, libertate şi iubire care reconciliază aspectul personal cu cel comunitar,
tinzând spre desăvârşirea comuniunii personale după modelul Sfintei Treimi. 91
Biserica nu trebuie să facă politică, pentru că nu este chemată să facă politică, totuși, în
întregul ei, Biserica este chemată să lumineze și să influențeze politica cu lumina Evangheliei lui
Hristos, stimulând astfel progresul spiritual, economic şi politic al lumii, și în măsura în care
Biserica a rămas credincioasă lui Hristos şi a reflectat în viaţa ei comuniunea cea mai presus de
fire a Sfintei Treimi, ea a influenţat pozitiv politica lumii şi mersul înainte al societăţii omeneşti.
Când însă creştinii au început să devină dependenţi de diferite ideologii şi de orânduirile lumeşti,
mai mult decât de Dumnezeu, lumea s-a îndepărtat de Biserică şi s-a secularizat, aşa încât lumea
contemporană secularizată a încetat chiar să se mai considere societate creştină şi adoptă uneori
legi străine sau chiar împotriva voii lui Dumnezeu. Vina este așadar, nu numai a factorilor
politici, dar şi a acelei părţi a creştinătăţii, care a uitat de misiunea ei eshatologică. 92
În acest sens, Biserica are de luptat cu două ideologii străine creştinismului, una
colectivistă şi alta individualistă, care rămân formal opuse între ele, dar în principiu sunt numai
fețe diferite ale egoismului. Astfel colectivismul scufundă omul în masa anonimă a naturii şi,
vorbind despre "masele populare", trece cu vederea calitatea omului de persoană, creată după
chipul lui Dumnezeu, și face abstracţie de libertatea persoanei umane căutând să o scufunde în
masa anonimă a naturii impersonale.93
Deși parodiază creștinismul prin sistemul și ideologia
90 A se vedea mai pe larg : Pr. Lect. Dr. N. Dură, Propovăduirea cuvântului și sfintele taine, teză de doctorat,
EIBMBOR, București, 1998. 91 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, București, 2001, p. 83. 92 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 93. 93 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Actualitatea teologiei trinitare a Sfinților Trei Ierarhi, în „Teologie și cultură”,
EIBMBOR, București, 1993, p. 14.
comunistă, colectivismul nu are nimic comun cu creştinismul, fiindcă adevăratele lui origini se
descoperă în sistemele panteiste, care militează pentru depersonalizarea omului şi scufundarea
lui în realitatea impersonală a "Marelui Tot".94
Spre deosebire, individualismul prin denaturarea
populistă a democrației a ridicat omul deasupra societăţii şi a făcut apologia profitului şi a iubirii
de sine, dând naştere la sisteme economice mult mai eficiente decât cele colectiviste, și pe acest
temei a devenit o ideologie dominantă a lumii contemporane, ideologie care a pus accentul pe
iniţiativa privată şi a asigurat progresul material şi puterea economică a celor mai dezvoltate ţări
din lume. Deoarece sistemele individualiste acordă mai multă importanţă valorilor materiale
decât celor spirituale şi se interesează mai mult de cetatea pământească, decât de cea cerească,
adică de economie, politică şi finanţe, și prin faptul că aşează profilul şi iubirea de sine deasupra
iubirii aproapelui, sistemele individualiste au dus la divizarea lumii între ţări bogate şi ţări sărace,
ca să nu mai vorbim de cei care în tările ex-comuniste, se îmbogăţesc peste noapte în cursul
procesului indus de permanentă tranziţie economică, în timp ce mulţi nu au ce mânca, aşa încât
parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr are actualitate deplină. 95
Din a doua jumătate a secolului al XX- lea, teologia ortodoxă a căutat să pună în evidenţă
valoarea netrecătoare a doctrinei creştine despre Sfânta Treime.96
Aceste preocupări teologice
reprezintă reacţia ortodoxă faţă de sistemele amintite anterior. Faţă de aceste sisteme raţionaliste
şi impersonale, teologia ortodoxă a accentuat caracterul personal al comuniunii trinitare în
iubire97
, bază şi model al comuniunii umane, militând pentru ca Bisericile creştine să renunţe ele
la propriile lor sisteme eclesiologice care au privatizat Duhul, au sfâşiat progresiv unitatea
creştină şi promovează prozelitismul în diferite moduri.98
Căci propovăduirea eficientă a
Evangheliei către lume presupune în primul rând unitatea creştinilor în Biserica istorică cea una,
care nu numai că propovăduieşte lumii Evanghelia mântuirii ci trebuie să și ofere modelul de
unitate în comuniune.99
94 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 93. 95 Ibidem, p. 95. 96 A se vedea pentru aceasta lucrările Părintelui Dumitru Stăniloae. 97 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Relevanța teologiei ortodoxe pentru lumea contemporană, în: Hristos, Biserică,
Societate, p. 92-93. 98 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine, în „Hristos, Biserică, Societate”,
EIBMBOR, București, 1998, p. 56. 99
N. A. Nissiotis, Die Theologie der Ostkirche im ökumenischen Dialog. Kirsche und Welt im orthodoxer, Sicht,
Stuttgart, 1968, p. 201, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine, p. 96.
În perspectiva eshatologică ortodoxă a comuniunii trinitare, care constituie baza misiunii
sociale a creştinismului, rolul Bisericii este de a inspira societatea să depăşească individualismul
sau colectivismul din viaţa socială şi personală a omului, prin lupta ei neîncetată atât pentru
promovarea valorii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu, cât şi pentru promovarea
dreptăţii şi a protecţiei sociale. Mântuitorul fericeşte atât pe cei curaţi cu inima, cât şi pe cei
flămânzi de dreptate. De aceea misiunea Bisericii este de a transfigura omul în Hristos prin
lucrarea Duhului Sfânt, pentru a converti egoismul în iubire şi comuniune, atât prin viaţa de
rugăciune, asceză şi filantropie, cât şi prin lupta susţinută împotriva nedreptăţilor sociale, căci
egoismul se află în ultimă instanţă la originea nedreptăţilor sociale, pentru ca orice om să se
bucure de condiţiile unei vieţi decente şi civilizate.100
După Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a făcut Lumea pentru om, și toată creaţia se
află în slujba omului, nu împotriva lui și nu indiferent de om. Din acest motiv Dumnezeu este
numit ״filantrop", căci El a iubit întâi omul şi pentru om a făcut lumea, și : ״datorită iubirii de
oameni a lui Dumnezeu ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost
făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor - că datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu avem
raţiune şi stăpânire peste toate făpturile",101
altfel spus, omul nu este aruncat de Dumnezeu într-
o lume care să îi fie complet străină, în care să-l ameninţe forţe oarbe, și împotriva cărora el să
fie lipsit de apărare. „Între lume şi om există o comunitate de destin, căci şi lumea şi omul sunt
opera lui Dumnezeu. Mai mult, omul e centrul creaţiei şi încoronarea ei",102
și în această calitate,
de stăpân al făpturii, vede Sfântul Ioan Gură de Aur împlinirea vocaţiei și a responsabilităților
misionare de către fiinţa umană, ca făptură creată de Dumnezeu, destinată îndumnezeirii şi
participării la comuniunea cu Creatorul său, și obiectul-subiect al providenţei dumnezeieşti,
chemat la împlinirea vocaţiei și responsabilităților sale existenţiale fundamentale, de asemănare
cu Dumnezeu103
.
100 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 83-84. 101 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în PSB, vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 144. 102 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană, în
.Studii Teologice", anul XXIV - nr. 5-8, septembrie-octombrie, 1972, p. 406״103 Diacon Daniel Gligore. Sacerdoţiul omului : omul preot al creaţiei, p. 4.
Hristos Dumnezeu-Omul, Arhiereul cel mare, Cel care a străbătut cerurile, pentru ca noi
să ne apropiem de scaunul darului Lui şi să aflăm har (Evrei 4, 14-16) redefineşte misiunea
omului, aceea de preot al creaţiei.104
Din acest motiv Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre slujirea preoţească a
omului, şi a îngerilor, însă face distincţia între cele două slujiri arătând că, pentru a ajunge la
nivelul chemării preoţeşti a îngerilor, fiinţele umane trebuie să practice continu o slujire cuvenită
lor ca preoţi în cadrul creaţiunii cosmice a lucrurilor şi animalelor105
. Această împlinire a funcţiei
de preot al creaţiunii cosmice o realizează făptura umană în măsura în care descoperă raţiunile
nevăzute ale lucrurilor şi le face să devină eficiente în conţinutul lor adevărat, şi deci în mod
propriu, în creaţia văzută106
. Aceasta ne face să reaşezăm sensul înţelegerii creaţiei şi al poziţiei
omului în creaţie ca raţiune responsabilă a creaţiei,107
și să înțelegem că demnitatea și slujirea
preoțească se împlinește prin misiunea creștină, unde făptura umană fiind făcută capabilă să
conştientizeze raţionalitatea creaţiei primeşte, odată cu această capacitate de înţelegere,
responsabilitatea pentru împlinirea scopului creaţiei. 108
Vocaţia și responsabilitatea integrală a omului este aceea de a actualiza planul divin de
mântuire încredinţat omului de Dumnezeu: însufleţirea pământului, perfecţionarea creaţiei,
sensibilizarea de sine, și acestea se realizează în mod complet prin slujirea preoțească. Iar, ceea
ce diferenţiază proiectul divin de proiectele umane, născute prin folosirea numai a capacităților
cu care a fost înzestrat omul prin creație, este excluderea oricărui egoism şi deschiderea de
perspective de iubire şi de slujire (solidaritate faţă de toţi semenii).109
De aceea, ceea ce permite
să se verifice dacă ştiinţa, tehnica, arta, sociologia şi politica sunt orientate spre binele comun sau
spre rău, spre slujirea sau spre dominarea omului, este orientarea lor spre scopul final şi integral
al vocaţiei și responsabilității umane, și anume, misiunea creștină.
104 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos II; III, traducere Pr. Prof. Dr, Ene Branişte, şi Pr. Prof. Dr T.
Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei Bucureşti, 1989, p. 121 105 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004,
p. 30. 106 Ibidem, p. 26. 107 Pr. Ioan CHIRILĂ, Elemente de antropologie biblică, p. 61. 108 Ibidem, p. 60. 109 Finalităţile culturii nu pot să fie diferite. Drept consecinţă, componentele sale precum aprofundarea cunoaşterii
(ştiinţa şi cultura clasică), efortul pentru a face pământul mai fecund şi mai util omului (tehnologia şi economia),
angajarea pentru o mai mare coeziune şi armonie între diferitele grupuri sociale (sociologia şi politica) trebuie să fie
impregnate de finalităţi şi de modalităţi soteriologice (cfr. Gualberto Gismondi, Nuova evvangelizzazione e cultura,
p. 71).
Vocaţia și responsabilitatea misionară a preotului se împlineşte numai atunci când, printr-
o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii mântuirea în Iisus Hristos şi
venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care se manifestă acum şi aici ca anticipare în Biserică.110
3.1. Preotul ca împlinitor al voii lui Dumnezeu
Biserica ortodoxă susține că preotul împlinește voia lui Dumnezeu, care a creat Biserica,
deoarece, așa cum am învățat, Dumnezeu Însuși L-a trimis pe Fiul Său, pentru a săvârși slujirea
de preot și înaintea ridicării Sale la Cer, a instituit preoția creștină care să-L reprezinte pe
pământ, de la Înălțare până la A doua Sa venire, iar când vorbim despre membrii Bisericii şi
despre funcţiile lor trebuie să ţinem seama că, la început cuvântul popor se referea la toţi
creştinii, care erau membri ai Bisericii prin primirea Tainelor şi mai ales, prin participarea la
Euharistie şi la misiunea Bisericii. Iar ceea ce numim azi clerul şi mirenii, forma un unic tot,
„poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ea să proclame Evanghelia (I Pt. 2. 9).
Și totuși, încă din epoca apostolică, în structura ierarhică a Bisericii, s-a făcut o distincţie
esenţială între mireni sau laici care posedă preoţia universală, în virtutea Botezului şi a ungerii
cu Mir în numele Sfintei Treimi, şi cler sau ierarhie, care constituie preoţia sacramentală,
formată din slujitori consacraţi printr-o Taină specială - Hirotonia - prin care primesc autoritatea
sacră să predice Evanghelia, să împărtăşească harul prin Taine, să organizeze comunitatea
creştină într-un anumit loc.111
Instituirea istorică a preoţiei sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele
zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniţi şi credincioşi, asigură
acestei instituţii, alături de tezaurul de învăţătură şi har, un pilon indispensabil pentru
parcurgerea duratei sale istorice112
. Pentru desfăşurarea vieţii şi activităţii Bisericii, un rol
important l-a avut tocmai buna ei organizare, pentru că deşi lovită de persecuţii, Biserica
creştină, a rezistat, consolidându-şi structura, disciplina, şi chiar mai mult, a desfăşurat o rodnică
activitate misionară şi a demonstrat o viaţă morală superioară.
110 Vezi: pr. prof. univ. dr. Valer Bel, Biserica şi împărăţia lui Dumnezeu în Misiunea Bisericii în lumea
contemporană. 1 Premise teologice, p. 93-133; David Bosch, The Christian Church and Apocaliptic în
Transforming Mission, p. 141. 111 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Pr. Prof. Dr. I. Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, p. 164. 112Pr. Dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, p. 54
Sfânta Evanghelie ne face cunoscut conţinutul acestei ''harisme'' a ''preoţiei
sacramentale'': ''Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toţi demonii – deci
peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea
păcatelor, vindecarea sufletelor; şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăţiei'' (Luca
IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: ''Faceţi aceasta întru pomenirea Mea'' (Luca XXII, 19).
De asemenea, înainte de a se înălţa la cer, le mai porunceşte: ''Mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-i pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh'' (Matei XXVIII, 19).
Astfel, încă de la început Hristos le încredinţează aceste daruri şi slujiri de a învăţa, de a vindeca
şi sfinţi prin dumnezeieştile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveu ei să zidească o
''casă duhovnicească, din pietre vii'' (I Petru II, 5) Biserica, ''temelia'' şi ''piatra din capul
unghiului'' fiind El, Hristos113
.
În calitate de martori ai Învierii și jertfei Mântuitorului apostolii nu au urmaşi, dar, ca
deţinători ai harului deplin de slujitori ai Bisericii, ei şi-au lăsat urmaşi pe episcopi, preoţi şi
diaconi, pentru ca Biserica să aibă permanent conducători, instituiţi de Apostoli de la început,
precum vedem la Tit şi Timotei: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce
mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit I, 5). Şi mergând prin cetăţi, Apostolii au hirotonit
preoţi şi episcopi pentru a se ocupa de comunităţile creştine în lipsa lor, păstrându-le unite pe
aceeaşi cale, căci „rolul ierarhiei este de a veghea la unitatea Trupului lui Hristos”,114
fiindcă,
numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică
cu adevărat unitară şi numai Biserica ce păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică.115
Împlinirea lucrării de păstor de suflete (conducător spre mântuire) în strânsă legătură cu
aceea de săvârşitor al Tainelor, sau de jertfitor şi jertfă prin puterea arhieriei lui Hristos, Care e
în acelaşi timp şi jertfă (împărăţia Mielului înjunghiat), ajută să nu se prefacă lucrarea de
păstorire a preoţilor şi episcopilor în acte de dominare.
De altfel, creștinismul vorbește mereu de "omul nou", de "făptura nouă", încât preoțimea
de astăzi nu poate refuza condițiile necesare păstorului de suflete. 116
În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în Taina
Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne
113 Pr. Conf. Constantin N. Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, p. 5-6. 114 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Taina Preoţiei, în Ortodoxia XXXI, nr. 3-4, 1979, p. 542-543 115 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. II, p. 125. 116 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, în "Păstorul Ortodox" , anul III, nr.
1/1997, p. 86-87
dăruiască totuşi acestea, adică trupul şi sângele Său, în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin
persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei. Dacă
celelalte Taine reprezintă mijloace prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de
Hristos, sau însuşi trupul şi sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care împlineşte
aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau trupul şi sângele Său prin acele
Taine. Dăruindu-se în mod nevăzut, Hristos cere un chip văzut al Său, sau un alt subiect drept
chip văzut al Său, prin care să ni se dăruiască, şi preotul, ca organ personal al Tainelor,
subliniază caracterul personal al Dăruitorului nevăzut, iar din Teologia Sfinţilor Părinţi avem
identificarea preoţiei bisericeşti cu Preoţia lui Hristos care îşi găseşte expresie concretă în
săvârşirea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu este numai Acela care se jertfeşte şi care primeşte
jertfa, ci şi Cel care aduce jertfa.117
Iar în acest sens, importanţa preoţiei este descrisă de Sf. Efrem Sirul prin slujirea pe care
este chemată să o facă : „Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de
împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al
puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă
cu însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată
şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.”118
Teologic vorbind, preotului I s-a
dat puterea „zămislirii duhovniceşti'', a ''naşterii din nou'', a ''înfierii cele dupa har'',119
deoarece
: „Preoţia e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul
lui Hristos''120
iar slujba dată şi inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la Sfinţii Apostoli,
ci şi la urmaşii lor, preoţii şi episcopii. Deosebirea constă în faptul că harul nu se mai coboară în
mod direct asupra celor ce se hirotonesc, ci conform celor rânduite de Mântuitorul, numai prin
mijlocirea Apostolilor, prin punerea mâinilor.
Fiind instituită de Hristos, care îi cheamă și înzestrează personal cu har și cu toate
celelalte necesare pe preoți, pentru a săvârși toate responsabilitățile care le revin, în Sfânta
Evanghelie ni se face cunoscut conţinutul acestei ''harisme'' a ''preoţiei sacramentale'' :
''Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toţi demonii – deci peste tot răul; de
asemenea, să vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea păcatelor, vindecarea
117 Vezi Liturghierul, EIBMBOR, Bucureşti, 1935, p. 139. „ ... că tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce te aduci, Cel ce
primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru... ” 118 Sfântul Efrem Șirul, Cuvinte şi învăţături - 2, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p. 26. 119 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, în rev. „BOR”, LXXV /1957, nr. 9-10, p. 964. 120 Prof. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, p. 159.
sufletelor; şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăţiei'' (Luca IX, 1), iar la Cina cea
de Taină le-a zis: ''Faceţi aceasta întru pomenirea Mea'' (Luca XXII, 19). De asemenea, înainte
de a se înălţa la cer, le mai porunceşte: ''Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe
oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh'' (Matei XXVIII, 19). Astfel, încă de la
început Hristos Însuși le încredinţează aceste daruri şi slujiri de a învăţa, de a vindeca şi sfinţi
prin dumnezeieştile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveu ei să zidească o ''casă
duhovnicească, din pietre vii'' (I Petru II, 5) Biserica, cu ''temelia'' şi ''piatra din capul
unghiului'' fiind El, Hristos121
.
În acest fel, toți creștinii și preoții (de altfel, toți preoții fac parte dintre creștini, iar
creștinii sunt preoți, dar, aici ne referim punctual numai la preoția sacramentală), primesc atât
vocația, dar și responsabilitățile slujirii preoțești, direct de la Dumnezeu, a Cărui voință se
propune fiecărui credincios, și este asumată în măsura credinței dragostei și nădejdii de care este
capabil.
Faptul că preoţia ţine fiinţial de Biserică se vede cel mai limpede prin intermediul Sfintei
Euharistii, care justifică în gradul cel mai înalt necesitatea preoţiei şi descoperă rolul ei, de
actualizarea şi unire continuă a jertfei lui Hristos cu persoanele tuturor credincioşilor.
Părintele Stăniloae spune că „[…]de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos”122
şi înţelegem de ce Hirotonia e condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate împlini menirea fără
acelea. Şi mai mult, înţelegem că preoţia ţine fiinţial de Biserică, iar Biserica nu poate exista fără
preoţie. Alexei Homiakov a spus : „ Dacă ar înceta hirotonia, ar înceta toate Tainele, afară de
Botez şi neamul omenesc ar fi rupt din har”123
.
5.3.1. Exemplul personal al preotului
Exemplul personal al vieţii preotului constituie cea dintâi metodă personală, o metodă
intuitivă, vie şi eficace, pentru răspândirea învăţăturii şi a duhului evanghelic în lume şi totodată
suprema autoritate pe care el îşi poate rezema şi susţine prestigiul în societate124
.
Prin harul care lucrează în el preotul este preot în permanență și nu doar pe timpul
slujbei, când e în veșminte și în biserică
125 după cum și creștinul este toată viața creștin și nu doar
121 Pr. Conf. Constantin N. Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, p. 5-6. 122 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. III, p. 144. 123 În Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi simbolice, vol. II., ed. Ex Ponto,
Constanţa, 2001, p. 139. 124 Pr. Prof. Ene Branişte, „«Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate…» (Ps. 131, 9). Despre viaţa
morală a preotului”, GB XVII (1958), nr. 6-7, p. 537.
în timpul slujbei la biserică. Deosebirea vine de la faptul că preotul trebuie să învețe pe alții și
pentru asta e nevoie să fie un model și un învățător pentru ceilalți, după vorba românească : ori te
poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul.
Preotul trebuie să fie egal cu sine, acasă, în Biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în
rugăciune. Ţinuta morală a slujitorului bisericesc este rezultatul rugăciunii, postului şi trăirii cu
adevărat pentru Dumnezeu126
. Preotul ori este sută la sută preot, ori nu e preot deloc. Nu merge
cu jumătăți de măsură fiindcă el însuși este măsură și dacă e o măsură stricată, cum mai poate
judeca? Ce fel de măsură poate fi pentru credincioși? Ce sfat poate de el?
Copiii, care sunt exponentul tipic al elevului, văd religia (de fapt, ortodoxia) prin prisma
profesorului, a preotului, a părintelui, care săvârșește procesul educativ, deoarece calităţile şi
defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Astfel, elevii îşi pot crea o
imagine reală asupra ortodoxiei (de frumuseţe inefabilă!), potrivit frumuseţii caracterului
profesorului autentic, sau, Doamne fereşte, una strâmbă, falsă, mediocră, potrivit strâmbătăţii,
falsităţii, mediocrităţii, sau, cel mai rău, lipsei de caracter al pretinsului profesor.127
Pentru a împlini cu roade bune responsabilitatea slujirii și pentru a nu greşi, preoţii
creștini urmează Modelului Suprem, Învăţătorul Iisus Hristos, atât în limbaj, cât şi în gesturi, şi
în toate actele vieţii lor, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli, căci în ei s-a întipărit şi vieţuia, în
Duhul Sfînt, prezenţa lui Iisus Hristos, icoana, cuvântul Lui128
.
De altfel, „Conţinutul” slujirii preoţeşti este, de fapt, El Însuşi, precum inspirat scrie Sf.
Ap. Pavel: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine ci pe Hristos!” (II Cor., 4, 5). Cunoscutul
teolog Paul Evdochimov sugerează o adăpostire smerită, „o estompare” a preotului în umbra
Mîntuitorului, ca El să vorbească: „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de
omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a
privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţă ceea ce dormitează în el: comuniunea.
Esenţial este să te estompezi, pentru a-L laşa pe Hristos să vorbească”.129
Şi pentru acest
considerent Hirotonia este prin excelenţă Taina Bisericii, pe lângă faptul că e Taina care-L face
pe Hristos trăit prin preoţi, ca subiect, deosebit de credincioşi.
125 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 93. 126 Protos. Olivian Bindiu, Viaţa morală a preotului - factor determinant în activitatea sa pastorală, în BOR nr.
11-12/1989, p. 69-70. 127 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 102 128 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Biblia în Biserica Ortodoxă, M. B. 9-10/1985, p. 592. 129 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. “Anastasia”, București, 1992, p. 180.
Motivul pentru care mărturisirea lui Hristos prin calitatea şi sfinţenia vieţii este cel mai
eficient mijloc de misiune, este acela că nimic nu este mai atrăgător şi mai convingător decât
creştinul, comunitatea sau sfântul care oferă un exemplu concret de împlinire a sensului vieţii şi
iradiază linişte, pace şi iubire. Şi aceasta cu atât mai mult într-o societate care nu poate oferi o
coerenţă şi un sens al vieţii. Tendinţei crescânde de secularizare nu i se poate opune cu eficienţă
decât alternativa exemplului unei vieţi împlinite în comuniune cu Dumnezeu, căci „oricărui
cuvânt i se poate opune alt cuvânt, dar vieţii cine i se va împotrivi?” iar faptul care a impresionat
cel mai mult lumea veche în care a apărut creştinismul şi care, în acelaşi timp a determinat
convertirea acestei lumi, a fost calitatea vieţii creştine, spiritualitatea exemplară a creştinilor,130
pentru care ei se deosebesc de toţi prin felul lor de vieţuire. Ei sunt cunoscuţi ca “acest neam nou
de oameni sau acest fel nou de viaţă”131
. De asemenea, “Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi
oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în
oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor
nu-I descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o
arată ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit
soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel
de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Sunt în trup, dar nu
trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de
stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea
sunt creştinii în lume.”132
În acelaşi sens, Sfântul Ignatie spune că creştinii duc “o altă viaţă.”133
În cap. II al Epistolei către Tralieni, Sf. Ignatie arată importanţa preoţiei sacramentale,
chemând pe toţi creştinii să cinstească pe slujitorii hirotoniţi: „Este, aşadar, de neapărată
trebuinţă, precum şi faceţi, să nu faceţi nimic fără episcop, ci să vă supuneţi şi preoţimii ca
Apostolilor lui Hristos, nădejdea noastră (I Tim. I, I), în Care vom fi găsiţi dacă vieţuim aşa” şi
“Toţi să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este Chip al
Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia
nu se poate vorbi de Biserică” (Către Tralieni III, 1). De asemenea Sfântul Ignatie face
simbolistica şi o descriere completă a structurii ierarhice bisericeşti: fără episcop care îl
130 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 12, 168. 131 Epistola către Diognet, I, 1, p. 337. 132 Idem, V, 1-10, VI, 1, p. 340. 133 Sf. Ignatie, Către Efeseni, IX, 2, PSB 1, p. 160.
reprezintă pe Tatăl, fără prezbiteri - care întruchipează grupul Apostolilor şi fără diaconi care
sunt imaginea lui Hristos nu poate exista biserică. (Către Tralieni, 3)134
şi „După cum Domnul
Iisus Hristos n-a făcut nimic fără Tatăl, tot aşa nu trebuie să facem nimic fără episcop şi fără
preoţi”. (Către Magnezieni 7, 1)135
.
„Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică
un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate ci prin participare
la natura Dumnezeiască”,136
iar specificul orto-doxiei fiind orto-praxia în care se face
comuniunea şi trecerea teandrică de la om spre Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintelor Taine
administrate de Marele nostru Arhiereu Iisus Hristos prin Sfânta noastră Ierarhie Bisericească în
Sfintele slujbe ale Cultului Ortodox şi în toate lurările cu care Dumnezeu i-a însărcinat pe
slujitorii săi.
Şi astăzi întâlnim exemple de preoţi distinşi care se străduiesc să întruchipeze în faptă
idealul evanghelic al apostolatului creştin, încercând să-i îndrepte pe credincioşi pe calea
mântuirii cu cuvântul şi cu exemplul vieţii lor pilduitoare, căci “ turma care urmează cuvântul şi
purtarea păstorului, înaintează în viaţa duhovnicească mai mult văzând pilda acestuia decât
auzind îndrumările”137
.
Este vrednic de menţionat că până şi între oamenii din afara bisericii, aceia care sunt
credincioşi, se află într-o stare ierarhică superioară, mai potrivită cu demnitatea pentru care a fost
creat omul, deoarece, încă de la creare, omul a fost înzestrat cu mai multe demnităţi: împărat al
întregii firi, vestitor al voii lui Dumnezeu pe pământ dar şi „preot mulţumind şi slăvind pe
Dumnezeu în numele său şi al necuvântătoarelor”138
.
Înainte de a concluziona acest sub-capitol să amintim cuvintele Sf. Atanasie cel Mare :
„Dacă cineva îl dispreţuieşte pe preot, imediat şi Dumnezeu îl va dispreţui pe el”,139
pentru că,
aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur : „nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică fără
preot”140
.
134 Sf. Ignatie, Către Tralieni, III, trad, Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. I, p. 170. 135 Idem, p. 167. 136 Nichifor Crainic, Sfinţenia – Împlinirea umanului, Ed. Îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv, Edit. Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 9. 137 Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1987, p. 51. 138 Pr. Isidor Todoran, „Starea paradisiacă a omului şi cea de după păcat” , Ortodoxia VII, nr. 1, 1995, p. 30-31 139 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, II, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, Epistola I către Serapion, P. G. 26, 529 –
608, cap XXVIII. 140 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Șirul, op. cit., p. 135.
3.2. Formarea preotului
Principiul înnoirii lumii prin copii este principiul oricărei pedagogii; dar mai presus de
toate al educaţiei creştine. Dacă răul din stat este răul din societate şi dacă răul din societate este
răul din om, educaţia creştină urmăreşte nimicirea răului din om.141
Egumenul Eufrosin Poteca afirma că societatea noastră este întemeiată pe dogme curate
şi sfinte şi pe un misticism foarte înalt, şi dacă acestea ar fi învăţate de pruncii noştri, ar ieşi nişte
oameni virtuoşi, aproape de Dumnezeu cum au fost proorocii şi apostolii, părinţii acestei
societăţi142
.
Idealul omului este asemănarea cu Dumnezeu şi deci sfinţenia etică : „fiţi sfinţi, căci Eu
Domnul sunt sfânt” (Levitic XI, 45; I Petru 1,16). Sfinţenia este idealul care îmbină în mod
armonic religiosul cu moralul. În creştinism, desăvârşirea morală fără autenticitatea credinţei
religioase este imposibilă, precum şi desăvârşirea credinţei fără desăvârşirea morală este de
neconceput. Deci, sfântul este o personalitate-morală împlinită, este creştinul desăvârşit143
.
Dar, înainte de a discuta tema acestui subcapitol trebuie să onservăm deosebirea între
educația religioasă creștină care se desfășoară în general asupra tuturor creștinilor, și educația
pentru slujirea preoțească, ce se desfășoară în mod specific doar cu participarea unor creștini
aleși cu grijă pentru că demonstrează cu semne vizibile vocație pentru preoție. Și mai trebuie
spus că formarea preotului începe înainte de naștere prin chemarea și conducerea de către
Dumnezeu, și continuă după hirotonire, în toată viața.
Educaţia creştină îşi asumă rolul de călăuzitor către drumul cunoaşterii şi asemănării cu
Dumnezeu. Secretul ei rezidă în strădania de a canaliza instinctele din om şi de a asigura
funcţionalitatea lor normală, astfel încât omul să-şi îndrepte voinţa şi aspiraţiile lui numai spre
înfăptuirea binelui moral şi religios, ca nu cumva să cadă sub robia patimilor şi să se
pervertească144
.
141 Nichifor Crainic, Nicolaie Mladin, Spiridon Cândea, Emilian Vasilescu, Tinereţe şi înviere, Ed. Omniscop,
Craiova, 1999, p. 67. 142 Eufrosin Poteca, Catehismul mititel, vezi la C. Rădulescu-Motru, în “Revista de pedagogie”, X (1940), p. 18. 143 Pr. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, p. 300. 144 Nichifor Crainic..., Tinereţe şi înviere..., p. 97.
Idealul pedagogiei creştine este educarea sufletului creştinesc şi cultivarea funcţiunilor lui
potrivit preceptelor evanghelice fixate de Mântuitorul.145
Din cele spuse până acum știm că vocaţia și responsabilitatea nu sunt legate de o anumită
aptitudine, nici de anumite aptitudini speciale, ci sunt legate de întreaga constituţie și fizică şi
morală a omului care este în întregul ei excepțională.146
Totuși, în ce privește vocația, ea singură
nu poate fi multă vreme nici suficientă, nici eficientă, pentru concretizarea excepționalei
înzestrări, deoarece vocația în sine, este doar o tendință, și o înzestrare care promite realizări de
excepție, numai dacă se implică responsabil, și pentru aceasta trebuie adăugate multe lecturi
variate și o pregătire intensă,147
cu o anumită șlefuire a însușirilor deja excepționale de caracter și
nu numai în domenii profesionale, dar și în cele intelectuale, după cum este necesară o
concretizare a vocației, în atitudini morale speciale, active, de angajare și reformă, atât la nivel
individual și social, dar și toate domeniile sociale : cultural, juridic, economic, administrativ,
politic, religios, etc., deoarece, „Nu stând impasibili în mijlocul ordinii stabilite şi nici aşteptând
inert ca justiţia să ne cadă de sus, răspundem cu adevărat la vocaţiunea conştiinţei noastre
juridice”148
. De altfel, toate drepturile și obligațiile oamenilor, cuceririle civilizației și în general,
toate realizările sociale, nu apar de la sine, ci sunt rezultatul activităţii oamenilor care se implică,
oamenilor care participă activ şi hotărât în istoria umanității la eterna luptă dintre bine şi rău,
dintre drept şi nedrept149
.
Trebuie deci să vedem persoana și în legătură cu ce devine prin lupta de autoformare și
autorealizare : un caracter sau o personalitate,150
adică, fie devine un om bun pentru cel pe lângă
care trăiește, aproapele și străinul, fie de vine un om de excepție, care influențează destinul
întregii comunități.
145 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale imperativ
al pedagogiei creştine, în „Studii de teologie liturgică şi de educaţie religioasă”, Editura I. B. M. B. O. R., Bucureşti,
2005, p. 386 146 C. Rădulescu-Motru, Vocația - factor hotărâtor în cultura popoarelor, p. 12. 147 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 158 148 I. Craiovan, Doctrina juridică, p. 464 149 Ibidem. 150 Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, și colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, p. 290.
Personalitatea, spre deosebire de insul obişnuit, înseamnă fiinţa umană care întruneşte la
modul superlativ însuşirile superioare care-l diferenţiază substanţial de individul biologic pur şi
simplu151
.
Și în acest sens, preotul întruchipează, în cea mai înaltă măsură, modelul apologetului și
misionarului creștin, fiind pregătit ca „slujitor al Domnului" să dea pururi învățătură (II Tim.
2,24) „spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate astfel ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun" (II Tim. 3,16-17), și făcând
astfel, lucrul evanghelistului (4,5; cf. Ef.4,11).
În același mod și în domeniul religios chemarea singură, nu asigură automat o preoţie, și
nu la înălțimea demnității pe care o presupune această slujire. Deoarece, chemarea singură nu
educă şi nu desăvârşeşte de la sine, fără efort şi fără pregătire sistematică și intensă.
Vocația pentru preoție, este pe de o parte o înzestrare de excepție, dar, pe de altă parte
este și un apel interior care se cere ascultat, un apel la muncă, la rugăciune, la pregătire, la un
rost special care cere pregătire specială, și numai în măsura în care acestea sunt realizate concret,
vocația se împlinește, și trece din posibilitate în realizări de excepție. Vocația este ca și credința,
fără fapte e moartă, iar cu fapte are nevoie de performanță, deoarece nu orice acțiune dă valoare
vocației, ci numai acțiunea responsabilă, adică aceea după voia lui Dumnezeu, după voia Celui
care a dăruit vocația. De aceea, și Mântuitorul avertizează : ״mulţi sunt chemaţi, dar puțini aleşi"
(Matei XX, 16, XXII, 14).
Și, pentru că omul nu se poate defini în originea şi vocaţia sa ultimă, decât în relaţia cu
Dumnezeu,152
misiunea preoţească necesită persoane cu o înaltă trăire spirituală, cu o înaltă
ţinută morală şi cu o temeinică pregătire intelectuală pe măsura responsabilităţii ei, ceea ce nu se
realizează peste noapte, prin simpla învestire în funție.
De aceea ne spune Sf. Grigorie de Nazianz : „Cine este cel ce crede că poate plăsmui într-
o singură zi ca pe o statuie de lut pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu
îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la
jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe
151 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Personalitatea preotului ca păstor sufletesc, în MO, an. XXVI, 1974, nr. 1-2, p.
70. In opinia P. C. Sale, personalitatea se remarcă prin înalta realizare a calităţilor sale (native, n. n.), sau a talentelor
pe care toţi oamenii ar putea să şi le dezvolte.,., Ibidem. 152 Pr. Dr. Marin D. Ciulei, Antropologia patristică, p. 8.
om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea de sus - şi
ca să spun ceea ce-i mai mare - pe cel care va fi Dumnezeu şi va face pe oameni Dumnezei"153
.
Dumnezeu îl cheamă pe om să crească154
de la chip la asemănarea cu El (Facerea 1, 28),
să urmeze din fragedă vârstă un parcurs ascendent înspre cunoaşterea Lui şi în comuniunea cu
El, în iubire. Pentru educatorul creştin, învestirea de către însuşi Învăţătorul Suprem cu puterea
de a învăţa aduce o responsabilitate care se amplifică pe măsură ce acesta conştientizează că
misiunea lui nu este oarecare, ci una în care urmează să pregătească - în lume fiind - ״un atlet
pentru Hristos"155
, căruia să îi arate că El este ״Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). ״Voia lui
Dumnezeu cea desăvârşită este a-şi întipări cineva în suflet chipul vieţuirii binecredincioase"156
,
demers posibil doar prin intermediul unui set de acţiuni educativ-religioase, desfăşurate pe tot
parcursul vieţii, care presupun evaluări permanente ale acţiunilor proprii, raportate la Dumnezeu,
la semeni şi la sine însuşi.
Dumnezeu îl cheamă pe om să crească157
de la chip la asemănarea cu El (Facerea 1, 28),
să urmeze din fragedă vârstă un parcurs ascendent înspre cunoaşterea Lui şi în comuniunea cu
El, în iubire. Pentru educatorul creştin, învestirea de către însuşi Învăţătorul Suprem cu puterea
de a învăţa aduce o responsabilitate care se amplifică pe măsură ce acesta conştientizează că
misiunea lui nu este oarecare, ci una în care urmează să pregătească - în lume fiind - ״un atlet
pentru Hristos"158
, căruia să îi arate că El este ״Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6).
Iar, „Chipul” recomandat de către Sf. Apostol Pavel, lui Timotei şi Tit, pentru alegerea
viitorilor slujitori ai altarului, este, în bună măsură, chipul însuşi al acestor doi episcopi, chip
real, istoric.159
153 Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, 73, în Sfântul Ioan Gură De Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz,
Sfântul Efrem Şirul, op. cit., p. 200. 154 În funcţie de relaţia cu finalităţile educaţiei, termenul ״educaţie" a primit în timp mai multe semnificaţii, trei
dintre acestea fiind mai importante: formare, dezvoltare, respectiv creştere. Imperativul biblic creşteţi (Facerea 1,
28) are şi conotaţii educaţionale şi reprezintă prima poruncă adresată omului. Sfântul Ioan Gură de Aur l-a explicat
şi l-a întrebuinţat cu sensul de acţiune subordonată idealului educaţiei religioase, realizată de educatorul creştin sub
intervenţia harului divin, care îl ajută pe cel educat să îşi valorifice darurile primite de la Dumnezeu, iar pe educator
să îl conducă pe ucenic pe drumul spre mântuire; Monica Opriş, ״Religie şi evaluare", în: Altarul Reîntregirii, serie
nouă, XIV, nr. 2, mai-august, 2009, p. 271-273. 155 Sfântul Ioan Gură de Aur, ״Cuvânt despre cum se cade să îşi crească părinţii copiii", în: Maica Magdalena,
Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 108. 156 Sfântul Grigorie de Nyssa, ״Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată",
în: Scrieri. Partea întâi, trad. D. Stăniloae şi I. Buga, Colecţia PSB, vol. 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 459. 157 Vezi nota 1345. 158 Sfântul Ioan Gură de Aur, ״Cuvânt despre cum se cade să îşi crească părinţii copiii", în: Maica Magdalena, op.
cit., p. 108. 159 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, p. 10-11
Timotei trebuie, deci, să se facă pildă „în credință" credincioșilor, și credința desemnează
în epistolele pastorale îndeosebi învățătura cea adevărată (I Tim. 1,2,4,19; 2,7,15; 3,9; 4,1,6;
5,6,12; 6,10,11 etc.).
Dar nici talentul singur nu dă o imagine și nu îl face valoros pe artist, ci el trebuie cultivat
prin muncă, tot aşa şi vocaţia pentru preoţie trebuie susținută de multă muncă, ceea ce afirmă
Sfântul Petru când, în Epistola a doua, povăţuieşte : „...Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi
temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând aceasta nu veţi greşi niciodată..."(II Petru
1, 10),160
adică, ceea ce astăzi numim Chemarea obiectivă ordinară, sau investirea specifică
preoţiei prin hirotonie, care se constată la candidatul pentru hirotonie, și este motivată de o
înclinaţie lăuntrică spre cele sfinte; fiind numită și chemare subiectivă sau vocaţie pentru preoţie
propriu-zisă ea este afirmată şi formată în timp, printr-o pregătire teologică personală, necesară
pentru a deveni prin hirotonie preot. Această chemare interioară, indică pe de o parte
responsabilitatea personală în alegerea slujrii preoţești, şi totodată, verifică trăinicia comunicării
directe cu Dumnezeu revelat în acel „glas de chemare în sufletul fiecărui om",161
prin
consimţământul celui ales: „Alegându-te pe tine din popor şi din neamurile la care te trimit"
(F.A. 26,17).
De fapt, Hirotonia este împlinirea vocaţiei subiective, după ce s-a dezvoltat corespunzător
prin pregătire,162
deoarece, vocaţia nu exclude, ci chiar impune o pregătire stăruitoare, bogată şi
mereu controlată",163
o pregătire atentă şi stăruitoare, căci Dumnezeu nu cheamă la preoţie
oameni inapţi pentru această înaltă slujire, fără capacitate pentru exercitarea ei.
Biserica nu așteaptă ca aceste lucruri să se întâmple de la sine, și face ea însăși dovadă de
exigență și implicare, atât în selecția cât și în formarea slujitorilor săi, atunci când le cere în mod
explicit preoților o ţinută fizică de prestanţă şi demnitate, dar mai ales, când cere ca preotul să fie
împodobit cu darurile alese ale minţii şi cu o întinsă cultură, iar un preot ortodox responsabil are
conştiinţa că slujeşte timpului lui, cu întrebările şi soluţiile ce trebuie căutate şi aflate. El e dator
să cunoască, deci, preocupările, scrisul, cultura vremii lui, „pentru a nu cădea sub osânda unui
înstrăinat, a unui izolat de viaţă"164
.
160 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 148 161 Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, p. 11. 162 Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, p. 320. 163 Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, p. 13. 164 Pr. Conf. Dr. C-tin Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, p. 9
Cunoaşterea Scripturii, a scrierilor Sfinţilor Părinţi şi a teologiei în general, nu exclude,
însă, cultura laică, o altă notă importantă a personalităţii. O cultură laică bogată îi oferă preotului
mai multe puncte de contact cu viaţa spirituală a omenirii165
. În special cultura filosofică este
necesară preotului nu numai pentru a-şi forma propria sa convingere, ci şi pentru convingerea
altora. Pe omul cult îl vom apropia, dacă noi înşine suntem înarmaţi cu o cultură superioară,
pătrunsă, însă, de spiritul creştin166
.
Biserica este singura depozitară a descoperirii dumnezeiești și, ca atare, singura autoritate
hotărâtoare și infailibilă în ceea ce privește Adevărul descoperit nouă de Mântuitorul. Numai
Biserica este chezășia justeții interpretării și a propovăduirii acestui adevăr în lume, fiindcă
numai Biserica deține "canonul adevărului", cum atestă Sf. Irineu. Aceasta, fiindcă numai în
Biserica lucrează Duhul Sfânt, pentru păstrarea neîntinată a Adevărului mântuitor. 167
Un preot, nu poate fi un preot ״mare", adică bun, fără să fie om de cultură. Învrednicirea
prin harul hirotoniei — ״Vrednic este"! — îl abilitează doar ca instrument de transmitere a
harului, curăţindu-1 prin sfinţire (se şi zice: ״a fost sfinţit preot"), dar dacă face numai atâta,
rămâne la valoarea cablului electric prin care vine lumina, sau al canalului prin care vine apa din
izvor. Pentru a le putea face pe toate acestea însă, acel ״vrednic este", pronunţat de episcop la
hirotonie, mai trebuie ajutat de ceva, şi anume de o adâncă şi atotcuprinzătoare cunoaştere de
către preot a sufletului omenesc, a gândurilor, a potențelor, a slăbiciunilor şi a virtuților
oamenilor şi mai ales, să aibă o ascuţită capacitate de diferenţiere şi nuanţare, de la om la om.168
„Vocaţia preoţească nu poate rodi fără cultură, fără cultură integrală... Vocaţia precede în
general pregătirea, dar ea se precizează, se clarifică şi se definitivează prin pregătire. De aceea,
vocaţia trebuie să fie echipată cu o pregătire vrednică de ea, capabilă să pună în acţiune toate
forţele şi manifestările ei. Pregătirea constă atât în însuşirea unui ansamblu de cunoştinţe şi
practici profesionale, cât mai ales în angajarea şi orientarea tuturor puterilor spirituale în slujba
vocaţiei"169
.
165 Arhim Iuliu Scriban, Chemarea preotului, p. 66. 166 G. G. Antonescu, Pedagogia generală, Bucureşti, 1944, p. 546. Domnia sa este de părere că "influenţa
puternică pe care preoţii protestanţi şi catolici o au asupra lumii culte din Apus se datorează în cea mai mare parte
tocmai acelei pătrunderi filosofice a religiei creştine ", Ibidem. 167 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, în "Mitropolia Olteniei", nr. 1-2/1976,
p. 24 168 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 105-106. 169 Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, p. 327.
În acest sens, marele pedagog creştin Simion Mehedinţi declară : Fără îndoială, e mare
neajuns pentru omul care munceşte cu braţele, să fie lipsit de lumina cărţii ; dar e mai mare
nenorocire să citeşti mereu, fără să duci la îndeplinire cele citite.170
Edificiul concepţiei sale
pedagogice se construieşte, așadar, nu doar pe ideea de muncă, așa cum prea simplu s-a afirmat,
repetându-se titlul unei lucrări a domniei sale, ci, mai degrabă pe o educație aplicată, sau, pe un
pragmatism educativ, adică pe implementarea în viață a cunoștințelor acumulate prin educație.
Pentru formarea și desăvârșirea deprinderilor preoţeşti avem ca modele pe Sfinţii Părinţi,
oameni de vocaţie, cu talent şi mari orizonturi duhovniceşti, iar în acest sens, Sf. Ioan Gură de
Aur îi avertizează pe slujitorii altarelor : „Dacă primeşte cineva această grijă, trebuie să aibă
multă înţelepciune, mult har de la Dumnezeu, un caracter încercat - cea mai curată viaţă; trebuie
să aibă şi o virtute mai mult decât omenească"171
, urmată de pregătirea continuă teologică şi
conştiinţa că „Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii"172
.
„Fiinţa omenească fiind purtătoarea unui suflet nemuritor şi al chipului lui Dumnezeu
(Facerea 1,26), este posessoare a unui fond moral cu multiple şi variate posibilităţi de actualizare
şi modelare. Practicarea cu ajutorul harului divin, a virtuţilor morale, religioase, într-un climat
moral, spiritual, sănătos, cultivarea conştiinţei, a demnităţii omului şi a valorii sale unice, sunt
factori care contribuie la formarea caracterului religios-moral, a conştiinţei împlinirii destinului
său în lume, a vocaţiei sale de colaborator al lui Dumnezeu în lucrarea de spiritualizare a
vieţii”173
.
Viața cea nouă în care petrece creștinul paulin e o continuă colaborare între harul
dumnezeiesc și libertatea individuală.174
Un pedagog creştin al zilelor noastre făcea următoarea remarcă : „A fi om înseamnă nu
numai a trăi sub vremuri, ci a fi stâlp înfipt în contra vijeliei, a fi statornic în contra vânturilor,
care încearcă să te doboare”175
.
Pedagogia creştină fundamentată pe învăţătura Sfintei Evanghelii a avut întotdeauna ca
obiectiv prioritar formarea de caractere creştine nobile, sfinte, curate, capabile să întrupeze
modelul divin de viaţă al Mântuitorului. Mărturie în acest sens ne stau exemplele grăitoare ale
170 Simion Mehedinţi, Prefaţă la ediţia a 4-a, în Altă creştere – Şcoala muncii, 2009, p. 20 171 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 32. 172 Nicolae Iorga, Cugetări, p. 92. 173 Nichifor Crainic…, Tinereţe şi înviere..., p. 9. 174 Diacon Dr. Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină, p. 267. 175 Prof. Dr. Vasile Ispir, Principiile educaţiei creştine, în „B. O. R. ”, LXIV, (1946), nr. 1-3, p. 116.
marilor atleţi ai creştinătăţii : apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioşi şi deprţi. Ei au tradus în faptă
cuvântul evanghelic al dumnezeiescului Învăţător, Care a legiuit cu poruncă zicând : „V-am dat
vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan XIII, 15), căci „cel ce va face şi
va învăţa aşa pe oameni, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei V, 19).176
Din cuvintele: „de doreşte cineva episcopie.” Reţinem că posibilitatea intrării în cler este
deschisă oricărui creştin care doreşte acest lucru şi are şi pregătirea necesară (comp. şi: Mt. XVI,
24; Mc. VIII, 34; Lc. IX, 23).
Slujirea preotului este “sublimă şi complexă, pretinzând de la preot calităţi deosebite, o
pregătire temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de Dumnezeu şi faţă
de oameni”,177
motiv pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Demnitatea preoției este așa de
mare, că este cu adevărat necesară o chemare din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei
vrednici să îmbrace această demnitate178
, iar în ce privește selectarea celor mai potriviți pentru
hirotonie trebuie observată responsabilitatea Bisericii și marea însemnătate pe care o are pentru
Biserică educarea celor ce se pregătesc să devină slujitori ai altarelor,179
prin reprezentanții ei cei
mai înalți, adică episcopii, deoarece și cei care hirotonesc pe cei nevrednici sunt tot atât de mult
pedepsiţi ca şi cei care au fost hirotoniţi nevrednici fiind, cu atât mai mult dacă episcopii nu
cunosc pe cei pe care îi hirotonesc.
Subliniind responsabilitatea educatorului, Simion Mehedinţi spunea chiar că nu există
copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună180
; adică și un copil care
nu are o vocație manifestă, într-un domeniu oarecare, cu siguranță are ceva bun de oferit
societății, iar acel bun trebuie descoperit și dezvoltat de educația ulterioară.
Iată cum interpretează Sf. Ioan Gură de Aur responsabilitatea selectării candidaților la
slujirea preoțească în următorul pasaj la Sf. Apostol Pavel; „Că nu spun acum aceste cuvinte ca
să te sperii, ci ca să vezi care este adevărul, ascultă ce grăieşte fericitul Pavel către ucenicul său
Timotei, iubitul şi adevăratul său fiu sufletesc: „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te
fă părtaş la păcate străine" (1 Tim. 5, 22).181
176 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 381 177 Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, p. 102. 178 A se vedea: Despre Preoție, cartea a III-a si cap. 2 din cartea a IV-a. 179 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 23 180 Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, p. 154. 181 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea a IV-a, cap. 2, 2004, p. 125.
Sfântul Ciprian spune că a intra în preoție fără de vocație, fără a fi chemat și pregătit la
aceasta, este o "sacrilegia temeritas". Pentru a nu da ocazie unui asemenea sacrilegiu și pentru a
împlini sfatul Apostolilor de la I Timotei, V, 22. Biserica trebuie să se îngrijească singură de
educația și formarea slujitorilor altarelor ei. Iată înca un motiv ce pledează pentru pregătirea
candidaților la preoție numai în școli și institute de învățământ puse sub directa jurisdicție și
supravegherea Bisericii și care să fie astfel organizată, încât să facă imposibil acel "sacrilega
temeritas", despre care vorbește Sfântul Ciprian.182
Și dacă ne referim la momentul hirotoniei, trebuie spus că cercetarea vocației și
responsabilității este făcută pe toate treptele ierarhiei, încât însuși arhiereul este chestionat de
către ceilalți episcopi prezenți, înaintea săvârșirii propriu zise a Tainei, în legătură cu principalele
capitole ale învățăturii de credință a Bisericii, pe care trebuie să dovedească că o cunoaște și să
jure, mai apoi, că o va păzi. El își va exercita acest drept în mod permanent, evidențiat, cu
precădere, în cadrul sinodal.183
Candidatul la preoţie, trebuie să posede o pregătire intelectuală solidă, care să dubleze
profilul său moral, iar marele ierarh Vasile - la fel ca toţi ceilalţi Părinţi -, cerea ferm de la
candidatul pentru preoție, pe lângă vocaţie, sfinţenie şi dragoste, “să facă dovada unei temeinice
pregătiri intelectuale, a unui orizont larg şi a unei cunoaşteri aprofundate a teologiei”184
.
Între condițiile necesare hirotoniei Sf. Apostol Pavel indică și o mărturie bună din partea
comunității creștinilor. Când e vorba să alegi un om vrednic de preoţie, nu trebuie să te
mulţumeşti numai cu părerea mulţimii. Astfel de lucruri au nevoie de multă cercetare și, o dată
cu aceasta, trebuie să-1 cercetezi şi pe el mai mult decât orice şi, mai presus de toate, viaţa lui.
Când fericitul Pavel a spus: „Trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară" (1 Tim. 3, 7),
n-a înlăturat cercetarea amănunţită şi temeinică şi nici n-a spus că părerea mulţimii este o dovadă
suficientă a vredniciei lui, pentru că, după ce vorbise mai înainte multe despre însuşirile sufleteşti
ale celui ce are să se facă preot (1 Tim. 3, 1-6), a adăugat mai pe urmă şi această condiţie, ca să
ne arate că la astfel de alegeri nu trebuie să ne mulţumim numai cu părerea mulţimii, ci trebuie
adăugate şi celelalte însuşiri. Se întâmplă de multe ori ca părerea mulţimii să fie greşită; dar dacă
cercetezi mai înainte viaţa şi sufletul celui propus pentru preoţie, nu mai poţi bănui nici o
182 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 33 183 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă și slujirea sa învățătorească, în rev. Teologia, Anul
XIII, nr. 2, 2009, p. 257 184 Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, p. 4.
primejdie din partea părerii mulţimii. De aceea Pavel cere să vezi şi care e părerea mulţimii, după
ce i-ai cercetat mai înainte viaţa şi sufletul. Nu s-a mărginit să spună atât doar: „Trebuie să aibă
o mărturie bună", ci a adăugat „ş/ de la cei din afară", voind să arate că înainte de părerea
mulţimii este nevoie de o cercetare amănunţită a celui propus pentru preoţie.185
Sf. Vasile cel Mare vedea preoţia ca pe o “sarcină de grea răspundere ce necesită o
pregătire atentă şi o viaţă curată, preotul fiind un om al faptelor”186
.
De altfel, toți autorii tratatelor despre preoţie, din epoca patristică, pun mare preţ pe
calitățile personale ale preotului, dacă sunt ulterior desăvârșite în pregătirea intelectuală şi
ştiinţifică a candidaților la preoţie şi pe funcţiunea învăţătorească a preoţiei. 187
Dar nu numai biserica, ci și lumea ține preoția sub interogare permanentă. O ține sub
judecată cu privire și la învățătură, și la învățători, pentru că în creștinism, învățătura se justifică
prin ea însăși, dar, se justifică și prin învățători. Lumea întreabă : cum e predicatorul învățăturii ?
O exprimă cu adevărat ? Crede în ea ? Sau predicatorul învățăturii doar se preface că e credincios
? Și dacă e așa, de ce vrea totuși s-o impună ?188
Părintele Dumitru Stăniloae remarca puterea de influenţare a cuvântului, în rău sau în
bine, după felul cum este întrebuinţat: „Cuvântul zideşte, dar poate şi dărâma în ordinea
spirituală a vieții, deoarece prin cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora”189
.
Puterea mare a cuvântului se găseşte la puţini oameni. De aceea e cu atât mai preţioasă,
iar preotul care este deja înzestrat cu darul vorbirii va trebui să studieze încontinuu: ״Elocvenţa
fiind un dar, nu al naturii, ci al învăţăturii190
, când cineva ajunge pe culmile ei, poate s-o piardă,
dacă nu-şi cultivă această putere prin studiu şi exerciţiu neîntrerupt".191
Deoarece : ...Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Rom., 10,
17), se înțelege uriaşa responsabilitate a celui chemat să predice, iar pregătirea lui se cere a fi
185 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea a II-a, cap. 5, 2004, p. 63. 186 Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea
practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, p. 540; Pr. Prof. Ştefan Alexe, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei
Ierarhi, p. 56. 187 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, p. 12 188 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 75. 189 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 219.
190 Poëta nascitur, orator fit.
191 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea V, 5 (Migne, P. G. XLVIII, col. 674).
direct proporţională cu această responsabilitate a vorbirii, esenţială atât preoţiei, cât şi firii umane
înseşi, pentru că omul este fiinţă cuvântătoare: fiinţă care se distinge, se manifestă prin cuvânt192
.
Nu spunem o noutate atunci când amintim faptul că poţi foarte bine să fii un recunoscut
specialist în teologie, să fii un excelent duhovnic sau trăitor în cele sfinte, dar să nu fii în stare să
transmiţi sau să-i formezi şi pe alţii în perspectiva valorilor pe care tu le întrupezi. Poate că şi
acesta este rostul după care Sfântul apostol a învăţat despre deosebirea între apostoli, preoţi şi
didascali193
. De aceea, o primă greşeală constatată atât la preoţi dar şi la pedagogi este confuzia
de ordin terminologic dintre învăţământul religios şi educaţia religioasă.
Și de aceea, preotul creştin trebuie să aibă, nu numai o mare pricepere de a vorbi, dar mai
ales, trebuie să știe ce vorbește și pentru aceasta el are nevoie de o bogată şi variată formaţiune
intelectuală, el trebuie să fie o comoară de filosofie şi ştiinţă. Apostolul Pavel e, în această
privinţă, un model incomparabil, și pentru aceasta era prezentat ca un vorbitor de mare talent,
dar, Pavel strălucea, nu prin retorica lui ci, mai ales prin gnoza, prin ştinţa lui.194
În rezumat, pregătirea literară, ştiinţifică şi practică a preotului este o condiţie
fundamentală de existenţă a bisericii lui Iisus Hristos. Când această pregătire e la maximum,
biserica poate fi sigură de cucerirea integrală a lumii. În această privinţă, Apostolul Pavel rămâne
un model neîntrecut. 195
Formarea ştiinţifică, adică cea filologică şi teologică, îl menţine pe episcop la înălţimea
rangului său şi îl arată pe el vrednic de lucrarea pusă înaintea lui, aceea de preot liturghisitor şi
capabil să interpreteze Sfintele Scripturi, să înveţe şi să transmită adevărurile ce se află în ele, să
îi îndrepteze şi să îi întoarcă iarăşi pe cei căzuţi din aceste adevăruri şi pe cei rătăciţi de la
credinţă, să alunge cele necucernice, într-un cuvânt, să-şi păzească turma lui prin cuvântul
adevărului. 196
192 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, p. 294 ; În acelaşi context, P. C. Sa afirmă:
"Lumea noastră spirituală şi Cuvântul care o revelează (Iisus Hristos, n. n...) constituie darul, bogăţia, unicitatea
noastră... Cuvântul e raza de lumină şi iubire care ţâşneşte din soarele lăuntric al Spiritului. Este întrupare şi
revelaţie a universului gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia dumnezeirii. Cuvântul este
răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume... " Ibidem, p. 295. 193 Sfîntul Apostol Pavel, enumeră după calitatea lor o serie întreagă de harismatici (Ep. I Corinteni l3), distingînd
totuşi trei harisme principale: “Pe unii ia pus Dumnezeu în Biserică întîi Apostoli, al doilea Profeţi, al treilea
Didascali” (I Cor l2, 28). Iar Sfînta tradiţie a deosebit clar între slujirea preotului şi slujirea didascalului. 194 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 16 195 Ibidem, p. 19 196 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 72-73
Formarea teologică este necesară fiindcă îl arată pe preot sau pe episcop încercat pentru
înalta lui lucrare preoţească. Fără o instruire ştiinţifică potrivită, se va abate în toate şi se va arăta
nevrednic de starea sa şi de înălţimea vederii sale. La pregătirea bisericească şi teologică
contribuie cunoştinţa întregii predanii apostolice şi a rânduielii bisericeşti, pe care păstorul
duhovnicesc, ca învăţător al ei, este dator să o cunoască cel mai bine.
Sf. Nicodim Aghioritul spune : „Trebuie ca tu, care vrei să te faci preot duhovnic, să ai,
spre deosebire de ceilalţi, o cunoaştere şi iscusinţă deosebită a Scripturii celei vechi şi celei noi, a
dogmelor credinţei, care se cuprind în Crez şi, mai ales şi îndeosebi, a tuturor canoanelor
apostolice, ale sinoadelor şi ale Părinţilor, în deprinderea cărora trebuie să te îndeletniceşti,
noaptea şi ziua"197
.
Pregătirea ştiinţifică a păstorului este cea mai necesară. fiindcă el trebuie să fie pregătit să
dea oricui temei pentru nădejdea în Hristos (I Petr. 3:15). Trebuie să cunoască doctrinele
religioase ale heterodocşilor şi hotărârile Sfintelor Sinoade împotriva lor. Trebuie să cunoască
istoria Bisericii, istoria dogmelor, dogmatica şi morala, dezvoltate din dreapta interpretare a
Scripturilor. Episcopul trebuie să fie pregătit enciclopedic, fiindcă are nevoie de cunoştinţe
multiple, din mai multe domenii, ca să poată face faţă întrebărilor felurite puse lui, întărindu-se
astfel, pentru a da răspunsuri la diferitele teorii. Un episcop nedesăvârşit format nu va izbuti în
scopul său şi va cădea din starea şi rangul său. De aceea episcopul trebuie să fie sporit
duhovniceşte şi multiplu instruit, dar în primul rând să fie desăvârşit teolog. 198
Iată deci un alt motiv pentru care spre succesul predicii, preotul va trebui să posede o
cultură bogată şi variată, încât preotul să fie cu adevărat „o comoară de filosofie şi ştiinţă"199
.
Această condiție presupune un studiu continuu, căci numai aşa va dobândi o pregătire integrală şi
perfectă, imperios necesară fiecărui preot, deoarece, în confruntările lui cu oamenii, întâlneşte
concepţii, idei, teorii şi caractere diferite. „Duşmanii, zice Sfântul Ioan, nu se servesc toţi de
aceleaşi arme şi n-au planul să ne atace într-un singur fel. Cel ce are de dus lupta împotriva
tuturor trebuie să cunoască tehnicile lor... dacă acel care vrea să învingă nu cunoaşte aspectele
tehnicii, diavolul ştie că printr-o singură porţiune, dacă este neglijată, poate să-şi introducă
tâlharii ca să fure oile"200
.
197 Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu Vâlcea, f. a.,p. 8. 198 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 73 199 Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1988, p. 184. 200 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, IV, 4, p. 101.
Există însă totdeauna un risc atunci când preoții vor să-i învețe pe oameni adevărul lui
Dumnezeu. De altfel, este suficient să privim la Mântuitorul, la apostoli şi la toţi cei care au fost
martirizaţi sau au suferit pentru că au spus Adevărul, și conform II Timotei 2,15, l-au spus ca un
lucrător care nu are de ce să se ruşineze, ca un împărţitor corect201
al cuvântului adevărului.
Mântuitorul a spus: Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât (loan 17:14), iar în altă
parte Biblia spune cât se poate de clar: De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în
Cristos Isus vor fi prigoniţi (2 Timotei 3:12). De foarte multe ori însă, preoţii şi clericii în
general, nu au dorit să-şi asume acest risc, ci au preferat, să găsească modalitatea de a-i mulţumi
pe oameni, sacrificând Adevărul lui Dumnezeu. 202
Pentru Sfântul Ioan aportul cuvântului la misiunea preoţească este inegalabil,203
iar, dacă
nu este deja, Sf. Ioan arată că preotul poate să devină un remarcabil predicator, dar, pentru
aceasta are nevoie de o pregătire intensă şi permanentă. Astfel, zice Sfântul Ioan : O predică
slabă a unui orator neînsemnat, aduce mai puţine prejudicii oratorului, decât o predică similară,
rostită de un mare orator204
. Având în vedere efectul extraordinar al predicii asupra sufletelor
credincioşilor, fiecare preot trebuie să lupte pentru a dobândi această „putere a cuvântului", dacă
nu o are prin vocație205
, iar Sfântul Ioan, el însuși un predicator de excepţie al Bisericii creştine,
confirmă faptul că „nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu"206
.
Pot exista oratori neiscusiţi în îmbinarea frazelor, spune Sf. Ioan Gură de Aur, în alte
slujiri, dar, sub nici o formă, nu se poate accepta printre preoți, un orator „neiscusit în ştiinţe... În
precizia dogmelor207
, ceea ce se previne și dobândeşte prin „cercetarea Sfintelor Scripturi"208
.
Slujirea preotului este să-i învețe pe alții, dar și pe sine calea spre mântuire, Forma, conținutul și
201 Termenul grec orthotomeo apare numai aici în scrierile NT. În VT, descrie drumul trasat sau nivelat drept
(Prov 3,6; 11,5). În greaca patristică este folosit în sens metaforic: a trasa făgaşuri pentru roţi pentru a nu deraia; a
croi drept după model; a zidi după dreptar. Fiind vorba de cuvânt, verbul înseamnă „a transmite cu fidelitate
cuvântul” sau „a nu se abate de la adevăr”, „a spune direct adevărul, fără ocolişuri”. (Scrisoarea a doua a Sfântului
Apostol Paul către Timotei, 2,15, în Scrisorile Sf Paul - Noul Testament și Psalmii, nota b, p. 491). 202 Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, p. 133. 203 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie IV, 3, p. 99: „Cuvântul este instrumentul, cuvântul este hrana,
cuvântul este cel mai bun aer. El ţine loc de medicament, el ţine loc de cauterizare, el ţine loc de bisturiu. Dacă
preotul trebuie să ardă sau să taie neapărat să se folosească de cuvânt. Dacă predica nu-i în stare să facă aceasta,
zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit, prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin
predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte care ne ajută
la însănătoşirea sufletului". 204 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie V, 5, p. 117. 205 Pr. Nicolae Chifăr, Preoţia după învăţătura Sf. Trei Ierarhi, p. 167 206 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie V, 5, p. 117; Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie 35, p. 177. 207 Idem, Despre preoţie IV, 6, p. 107. 208 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola II, III, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti", vol. 12, p. 119.
scopul instrucției și educației clerului creștin sunt în dependență de misiunea înaltă și divină pe
care preotul Bisericii lui Hristos o are de îndeplinit.209
Așadar, fiind preoţia o demnitate foarte înaltă, se impune ca recrutarea clerului să se facă
cu o rară scrupulozitate, și nu numai atât dar și problema cultivării și a educației clerului trebuie
să fie privită din multe puncte de vedere : a) doctrinar; b) canonic, c) istoric și d) pedagogic. 210
Autorul tratatului Despre Preoţie cere viitorului cleric, în primul rând, prestanţă fizică.
,,Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă
la realizări"211
.
Hirotonia trebuie așadar precedată de o cercetare minuţioasă şi scrupuloasă a
candidatului. ,,Trebuie ca hirotonisitorul să facă o amplă examinare a candidatului ; cu mult mai
amplu trebuie să-şi facă această examinare candidatul însuşi"212
.
Să fie aduşi la preoţie aceia care întrec cu mult pe ceilalţi şi care sunt cu atât mai presus״
de ceilalţi, în ce priveşte virtutea sufletului lor, cu cât era Saul, prin mărimea corpului său, mai
presus de întregul popor al Ebreilor, şi chiar cu mult mai mult decât atât"213
.
Preotul trebuie să fie de o înţelepciune şi vioiciune excepţionale. Nu înţelepciunea omului
timorat sau izolat de lume, ci aceea a conducătorului activ şi a tatălui răspunzător de tot ce se
întâmplă sub autoritatea sa. ״Preotul trebuie să fie sobru, cu multă băgare de seamă şi înzestrat cu
nenumăraţi ochi, pentru a trăi nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru aşa de marea mulţime a
oamenilor"214
. De altfel, cel căruia Hristos i-a încredinţat turma raţională va plăti cu sufletul său
pentru ea215
.
,Se cuvine ca preotul să fie nu numai curat, aşa cum se impune într-o asemenea servire״
dar şi foarte priceput şi încercat în multe lucruri, cunoscând cele ale vieţii la fel cu cei ce-s prinşi
în valurile ei, şi, totuşi, dezbrăcat de ele mai mult ca monahii care locuiesc în munţi. Deoarece
preotul trebuie să fie în legătură cu bărbaţi care au soţii, care cresc copii, care au servitori, care
sunt încărcaţi de bogăţii, care au servicii publice, care sunt învestiţi cu magistraturi, se cuvine ca
el să fie felurit înzestrat ; zic felurit înzestrat, dar nu viclean, nu adulator, nu ipocrit, ci plin de
multă afabilitate şi bună credinţă, ştiind să se modereze în chip folositor, atunci când
209 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 20 210 Ibidem, p. 23 211 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea VI, 5 (Migne, P. G. XLVIII, col. 682). 212 Idem, Despre preoţie, Cartea IV, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 663). 213 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea II, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 633.) 214 Ibidem, Cartea III, 12 (Migne, P. G. XLVIII, col. 648) 215 Ibidem, Cartea II, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 633).
iraprejurarea o cere ; să fie bun şi sever în acelaşi timp. Nu se va folosi de aceiaşi măsură faţă de
toţi păstoriţii lui"216
.
De origine divină prin instituirea ei, de esenţă supranaturală prin Harul divin care stă la
temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoţia nu poate fi o
simplă funcţie, o carieră ca toate celelalte ocupaţii, sau îndeletniciri lumeşti, puse în serviciul
societăţii omeneşti, ci o misiune, un apostolat, o slujire; slujirea lui Dumnezeu spre slujirea
oamenilor, și în acest fel, preoţia se situează deasupra oricărei profesii, întrece în valoare, în
demnitate şi însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile şi titlurile de nobleţe, toate dregătoriile
omeneşti.217
Lucrarea preotului nu este profesiune, ci misiune și propovăduire constructivă, pentru a
mântui, și blândă, nu conflictuală, nici măcar pentru a învinge prozelitismul, mai ales, pentru că
de la lucrarea lui se cere mai mult decât oricărei profesiuni, sau mai corect i se cere ceva în plus
față de optimul cererilor oricărei profesiuni, și anume, pe lângă a fi un om cu pregătire și
cunoștințe - teologice -, preotului i se cere, să fie în permanență, un om moral, un om al lui
Dumnezeu, un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ;218
Exercitarea unei profesii presupune o pregătire generală (teoretică și practică) și o
formare specializată realizate într-un cadru instituționalizat (școală, universitate etc.) și/sau prin
practicarea ei efectivă (învățare, ucenicie, formare la locul de muncă). Profesia este specialitatea
sau calificarea obținută prin studii și certificată la absolvirea acestora,219
și pe care un om o
săvârșește ca pe o carieră personală.
Cariera este traseul parcurs de o persoană, de la nesemnificativ la extrem de valoros, în
profesarea/exercitarea unor activități care presupun o anumită pregătire și formare, concretizate
în competențe și capacități specifice, atestate, certificate și dovedite în exercitarea profesiilor –
accepțiune restrânsă220
.
Spre deosebire de alte slujiri din domenii laice : „Preotului i se cere mai mult decât
oricărei alte categorii de funcționari, dacă e să plasăm preoția în categoria profesiunilor.”221
216 Ibidem, Cartea VI, 4 (Migne, P. G. XLVIII, col. 681-682). 217 Pr. prof. D. Stăniloae. Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în revista "Mitropolia Olteniei", an 1957,
nr. 5-6, p. 304. 218 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 24. 219 Ion Al. Dumitru, Consiliere psihopedagogică : baze teoretice și sugestii practice, p. 203. 220 Ibidem. 221 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 23.
Totuși, preoţia nu este o profesie, deși, preotul e un făcător de bine, - dacă se poate spune aşa -,
de profesie, dar a fi de profesie făcător de bine, e un act de dăruire. 222
Pentru acest motiv Sf. Apostol Pavel îi cere lui Timotei : "Sileşte-te să te arăţi încercat,
înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului" (II Timotei II,
15), pentru că bine este nevoitorului să cugete că e mai mic decât lucrarea lui, dar să facă lucruri
mai mari decât frica lui. Căci astfel se va afla cinstit la oameni şi lucrător neruşinat lui
Dumnezeu.223
Mai mult chiar, în I Timotei 4,7 Sf. Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei direct la
propria perfecționare folosind pentru aceasta cuvântul „Deprinde-te”, de la termenul grec
gymnazo, care indică o activitate de antrenare sportivă, foarte cunoscută în tot Orientul. La Efes,
sediul episcopatului lui Timotei, aveau loc efesiadele – jocuri sportive organizate din patru în
patru ani. Concurenții aveau nevoie de un antrenament special individual constant, sub
conducerea antrenorului (gymnasiarchos). Exista o mare preocupare pentru forma fizică a
concurenților ce reprezentau cetatea, ei contribuind la creșterea reputației comunității. Pe de altă
parte, păstrând tema dar schimbând nivelul, comunitatea creștină din Efes, fiind „antrenată” de
Timotei în evlavie, întrecea cu mult mentalitatea și practicile păgâne.224
În urma unei pregătiri creștine specifice, îndelungată, potrivită și susținută, preotul
câștigă deprinderi esențiale pe care le folosește apoi ca unelte : „a fi, a ști, a face. A fi creștin. A
ști învățătura și rânduiala creștină. A face fapte în modul creștinesc.”225
De altfel, responsabilitatea preotului față de el însuși este să fie un învățător care să nu-și
dea răgaz, și să-și îmbunătățească mereu pregătirea și instrumentele de lucru. Dar mai ales, să-și
arate inima caldă și deschisă. Preotul trebuie să perceapă așteptările celorlalți și să facă în așa fel
ca să devină mai mult decât se așteaptă de la el, încât să îi uimească.226
Iar astăzi și laicii recunosc : „Dimensiunea educativă a dezvoltării sociale se realizează,
în principal, prin învăţământ - unul dintre instrumentele importante prin care societăţile
stimulează, dirijează şi controlează procesele dezvoltării. Şcoala, componentă a ansamblului de
222 Ibidem, p. 12. 223 Ilie Ecdicul, Filocalia 4, p. 287. 224 Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 4,7, în Scrisorile Sf Paul - Noul Testament și Psalmii,
nota b, p. 483. 225 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 56. 226 Ibidem, p. 108.
capacităţi endogene ale dezvoltării sociale227
, trebuie să contribuie la realizarea "capitalului
uman" - concept reconsiderat de Gary S. Becker228
, iar funcţiile demersului didactic s-au
diversificat, se învaţă pentru exact „uneltele” despre care vorbeam mai sus : a şti, a face, a fi, a
trăi în comunitate”229
.
De asemenea, în pedagogia actuală sunt excluse pedepsele230
morale sau fizice, ceea ce
poate fi benefic, pentru că pare să ne apropie de acea pedagogie a dragostei cerută de Noul
testament. Cu siguranţă că autoritatea bazată pe dragoste este net superioară celei bazate pe frică
şi constrângere dar este şi mai greu de realizat pentru că presupune însuşirea atitudinii creştine în
spirit şi nu doar în literă, astfel încât „omul de la catedră” la ora de instruire religioasă nu este un
profesor, ci un model formativ al „prieteniilor săi” - elevii, el având doar menirea de a transmite
acestora din urmă dragostea de semeni şi implicit de Dumnezeu, însă acest lucru se întâmplă
numai prin iubire, şi nu prin forţă, aşa cum aflăm din cuvintele următoare : „Nu te amesteca în
conştiinţa nimănui. E o supremă cruzime să încerci a apăsa pe sufletul cuiva. Între naştere şi
moarte e o singură viaţă nu două. Cu ce drept te amesteci în forul interior al altui suflet? Orice
om îşi are socoteala sa cu eternitatea, dacă sufletul lui e capabil de o astfel de mare socoteală.
Crezi oare că poţi veni poliţieneşte să robeşti inima cuiva? Poţi să pui pe cineva cu de-a sila pe
rug; îi poţi sfâşia carnea de pe oase, ... poţi să-l prefaci în cenuşă ... Se poate. Dar stăpân pe
cugetul şi pe simţirea altuia nu poţi fi prin silnicie niciodată. Un singur imperativ e valabil: al
iubirii. O singură cale poate duce spre reala înduplecare: să nu te atingi de libertatea de conştiinţă
altfel decât prin puterea argumentării. Lasă-l deci pe fiecare cu legea lui. Iar dacă ţi se pare că
nu-i potrivită cu adevărul, pune-i în faţă convingerile tale, dar cu toată cumpătarea cuvenită.”231
Un autor, referindu-se la responsabilitatea mamelor privind educarea copiilor, atrage
judicios atenţia în trei secvenţe ale studiului său asupra timpului când trebuie să înceapă
educaţia: 1. „Educaţia unui copil începe încă din momentul opţiunii pentru căsătorie”; 2.
227 Emil Păun, Şcoala, abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 5. 228 Gary Stanley Becker, Human Capital. A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to
Education. Third Edition, The University of Chicago Press, Ltd., London, 1993 - in traducere - Editura All,
Bucureşti, 1997. 229 Mihai Korka: Universităţile româneşti în faţa integrării în Spaţiul European de Învăţământ Superior, Editura
Politeia, Bucureşti, 2002, 230 Conf. univ. dr. Constantin Cucoş, Un altfel de statut profesional: preotul-profesor, în Biserica și problemele
vremii, nr. 2, 1998. 231 Simion Mehedinţi citat de C. Cucoş, în pr. Nicolae Petrescu, Catehetica, Manual pentru Seminariile Teologice,
Bucureşti, 1978, p. 84.
„Educaţia copilului începe din prima zi a sarcinii”; 3. „Educaţia unui copil începe din prima lui
zi de viață”.232
Și așa cum singură înzestrarea care definește vocația, nu are valoare, nici acumularea de
cunoștințe, nu are valoare în sine, ci ea trebuie să se îngemăneze cu acumularea de Duh Sfânt.
Dacă nu punem accentul pe amândouă, riscăm un lucru cu totul şi cu totul de nedorit. Şi anume –
așa cum spune I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală - riscăm să trimitem în lume preoţi infirmi,
neterminaţi, unilaterali, buni la carte, slabi la fapte, buni să cânte, fără minte, buni la cerut, grei
la jertfit, buni la teologie, dar mai tari în economie, buni pentru dânşii, slabi pentru alţii. 233
„Să ne întărim – dar - mintea, să ne încordăm sufletul, să ne pregătim inima! Pentru suflet
alergăm : lucrurile veşnice să le nădăjduim”234
.
Aceasta deoarece actul educaţional complet şi eficient este teandric. Iată de ce, toţi
pedagogii înţelepţi vor mărturisi smeriţi că nu ei sunt factori decisivi, primi şi ultimi, ai
demersului educaţional, ci Dumnezeu,235
și așa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa : „Lucrul lui
Dumnezeu este de a sădi şi de a uda, iar al nostru de a da roduri; lucrul lui Dumnezeu este de a
da darul, iar al nostru de a-l primi şi păstra”236
.
Și iată de ce, trebuie păstrată dreapta măsură și în ce privește învățătura, iar în acest sens,
episcopul Guillibert din Ferejus avertiza la începutul secolului XX: „Să ne ferească Dumnezeu
de un cler care n-ar ținti decât numai știința. Prin aceasta ar câștiga academiile, dar popoarele n-
ar mai avea pâinea vieții”,237
fiindcă, „marele scop pentru care este pus un păstor într-o parohie,
nu este acela de a-și urmări studiile sale teologice, nici de a-și cerceta enoriașii în fiecare
săptămână, nu este nici măcar acela de a le predica Duminica; ci acela de a trăi în mijlocul lor ca
un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovadă că e cu putință să trăiești pe
pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește Duminica la biserică sunt realități”238
.
Preotul trebuie să posede o solidă şi înaltă cultură, dar pregătirea excepțională nu este o
opțiune pentru preot ci este obligație. Poate nimeni, în lume, n-are o nevoie mai reală de o
232 Wilhelm Stekel, Recomandări psihanalitice pentru mame, Bucureşti, 1995, p. 17, 21, 30. 233 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 59. 234 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheză, în trad. rom. cit. de Pr. Prof. D. Fecioru, în col. cit., p. 55. 235 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 90 236 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4, trad. în „Izvoarele Ortodoxiei”, nr. 6 de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943,
1945, p. 120-121. 237 Apud Arhimandritul Iuliu Scriban, Chemarea preotului, p. 29. 238 James Stalker - The preacher and his models, Publisher, Hunt & Eaton, 1891, apud Pr. Dr. Grigore
Cristescu, Teologie și sacerdoțiu, p. 11.
cultură profundă şi multilaterală ca slujitorul altarului. Conducătorul de suflete se află,
necontenit, în faţa a nenumărate şi infinit de variate probleme de gândire, de simţire şi de
atitudine ale turmei sale spirituale. Pentru aceasta, arsenalul culturii sale trebuie să fie extrem de
bogat.239
Sfantul Efrem Sirul, vorbind despre demnitatea preoțească, o numește „minunea
mântuitoare” și „mister înfricoșat al preoției, slujbă sfântă, sublimă, de neprețuit, cu care Hristos,
după venirea lui pe Pământ, a binevoit să învrednicească pe nevrednicele Sale făpturi240
. Din
această pricină, Sfântul Părinte roagă pe aceia care poartă grija educației clerului (episcopatul)
„cu lacrimi și cu suspine”, să facă acest lucru în așa fel ca aceștia „ să păstreze cu sfințenie și cu
vrednicie „ tezaurul preoției241
.
Dar, mai mult decât atât, dacă vorbim punctual, din punct de vedere pedagogic și
psihologic, amintim că „atenţia ascultătorilor nu poate să urmărească decât o dezvoltare care
porneşte de la ceva actual, cunoscut, trăit şi de înaltă valoare pentru ei״, iar ca să-şi împlinească
scopul, predica preotului trebuie să răspundă exigenţelor credincioşilor de azi. Pentru că ei
aşteaptă o vorbire în limba lor, a veacului în care trăiesc. Rostirea de la Amvon presupune
argumente indubitabile, logică, desfăşurare de idei, stil sobru şi ales. Lumea nu se mai
mulţumeşte cu retorici ieftine şi cu floricele... Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au crescut.
Cultura, care a devenit un bun de masă, a schimbat simţul critic al credincioşilor. Astăzi se cere
la preot neapărat cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi Molitfelnicul."242
.
De asemenea, pentru o slujire de calitate a preoților, așa cum cere Mântiotorul, este
necesară cel puțin o însușire esențială, alături de vocație, și anume tactul personal, ca izvor
pentru alte însușiri necesare, însușiri ce sunt rod al vocaţiei şi al tactului personal ce rezultă din
formarea pastorală a preotului și care se fixează într-un stil personal, modul său de comportare cu
păstoriţii săi, adaptabil pentru scopul promovării vieţii religioase a enoriaşilor. Astfel, spre
exemplu, preotul trebuie să stăpânească tactica de a pătrunde în suflete, să fie mereu original şi
să ţină seama de mentalitatea curentă a credincioşilor care se schimbă mereu sub influenţa noilor
condiţii de viaţă. Forţa şi crezul preotului sunt legate indestructibil de formaţia lui spirituală, de
pătrunderea conştientă a chemării sale duhovniceşti, de echilibrul şi consonanţa dintre cuvânt şi
239 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 12 240 Sfântul Efrem Șirul, Cuvânt despre Preoție, în Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 300 241 Ibidem. 242 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Vocaţie şi misiune în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 163.
faptă după concepţia Sf. Vasile cel Mare: „cum gândim, aşa vorbim şi cum vorbim, aşa trăim",
deziderat ce face din slujirea preoţească o Evanghelie vie şi o adevărată apostolie243
.
Dacă în antichitate, biserica avea libertatea să ignore cultura păgână, astăzi, biserica este
obligată să cunoască această cultură din cel puțin două motive : 1) pentru că e majoritară, și 2)
pentru că fiind păgână se cere luminată în sens creștin. În biserica primară lumea păgână
considera Biserica creştină o asociaţie formată din ignoranţi, care refuzau orice contact cu
instituţiile culturale.244
Creştinii nu frecventau şcolile filosofice, nu citeau opere inspirate din
mitologie şi nu participau la evenimente culturale păgane. Această atitudine, motivată religios,245
a fost greşit interpretată de contemporani, care s-au grăbit să îi condamne pe creştini. Biserica nu
refuza, de fapt, contactul cu cultura greco-romană, ci respingea în primul rând imoralitatea,
violenţa şi idolatria.246
Ştiinţele exacte erau subordonate şcolilor filosofice păgane, iar literatura
transforma păcatul in pildă. Din acest motiv, creştinii şi-au organizat propriul învăţămant, în care
au inclus fragmente „nealterate” ale culturii antice. Didascalii, preoţii, scriitorii bisericeşti sau
conducătorii şcolilor catehetice aveau adesea o solidă pregătire culturală păgână. Ei au încercat
să decanteze aceste cunoştinţe pentru a le pune în slujba Bisericii. Însă păgânii au privit cu
suspiciune această atitudine, acuzându-i pe creştini și de ignoranţă şi de pervertirea culturii
clasice. Astfel, Celsus considera asemenea contemporanilor săi că Biserica încearcă să recruteze
doar oameni simpli şi neinstruiţi, potriviţi nivelului învăţăturii creştine.247
Origen răspunde
acestei acuzaţii, subliniind caracterul relativ al valorilor culturale păgane. El susţine că membrii
Bisericii îşi însuşesc cunoştinţele legate de lumea materială, doar în măsura în care ele pot
contribui la progresul spiritual.
Alt motiv pentru care preotul trebuie să-şi însuşească numeroase şi variate cunoştinţe este
chiar misiunea pastorală şi învăţătorească a preotului, care îl obligă pe acesta. Preoţii nu pot fi
creatori de cultură decât dacă sunt misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe Mântuitorul,
243 Ilie D. Brătan, Tactul pastoral, p. 301. 244 Eugen Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, cartea a III-a, cap. XVIII, in vol. cit., p. 180 : „
… ei ≪exclud orice om cult din comunităţile lor şi nu primesc decat ignoranţi şi sclavi≫ ” 245 Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a III-a, cap. XI, 78. 2: „Credinţa nu-i un bun al înţelepţilor care
trăiesc după lume, ci al înţelepţilor care trăiesc după Dumnezeu. Filosofia aceasta se învaţă fără cărţi; iar cartea ei
care este în acelaşi timp şi neştiutoare de carte şi dumnezeiască, se numeşte dragoste … ” 246 M. L. W. Laistner, Christianity and Pagan Culture in the Later Roman Empire, New York, Cornell University
Press, 1951, p. 49. 247 Origen, Contra lui Celsus, cartea a III-a, cap. XLIV, in vol. cit., p. 201: „Recunoscând că numai astfel de
oameni sunt vrednici de Dumnezeu, creştinii arată că nu doresc şi nu pot convinge să vină la ei decât pe cei nerozi,
cei de neam slab şi imbecili, adică pe sclavi, pe femei şi copii. ” (cf. Lucian de Samosata, Moartea lui Peregrin, cap.
XII)
aşa cum l-au retrăit Sfinţii Apostoli şi toţi misionarii creştini până astăzi. Cultura preoţilor de
vocaţie trebuie să fie întinsă şi adâncă, asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinţii Părinţi ca:
Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra meşteşugului vorbirii în
lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să convingă şi să captiveze nu va fi un
simplu j oc de sonorităţi verbale, ci expresia unei bogate comori de credinţă, cugetare şi simţire.
Preotul de vocaţie este mai ales un moderator şi un conducător de suflete. El trebuie să posede
neapărat ştiinţa conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această ştiinţă, dar el
şi-o poate însuşi treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primeşte puteri
înălţătoare, prin săvârşirea deasă a Sfintei Liturghii, prin stăpânirea de sine, prin râvna neîncetată
după desăvârşire. Cu puterea lor deosebită de pătrundere Sfinţii Părinţi au văzut că pastoraţia
sufletelor, este o sarcină copleşitoare, pe care ei o numesc ״ Arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor".
Conducerea sufletelor angajează toate forţele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de
la început un duhovnic desăvârşit, dar, râvna lui neîncetată pentru curăţia sufletelor, îl vor ajuta
să ajungă un adevărat păstor.
Preotul trebuie deci, să aibă astăzi o cultură reală, angajată, și trebuie de asemenea să fie
civilizat. Deosebirea între civilizație și cultură este că valorile civilizației nu sunt produse de cei
care le folosesc, și le pot rămâne exterioare, în timp ce valorile culturii trebuie asimilate. Ale
civilizației se împrumută pentru că sunt rezultatul muncii altora. Spre deosebire, valorile culturii
sunt rezultatul muncii personale. 248
De aceea, o relație între cultură și civilizație poate fi
următoarea : „Cineva poate fi foarte civilizat, dar sărac în cultură, ori invers; o stare de civilizație
modestă se poate asocia cu o foarte bogată cultură”.249
Însă oricum ar fi, erudiția și cultura în
general, dacă nu sunt asociate și cu omenia, cu cinstea și corectitudinea, cu respectarea unui cod
moral, pot mai degrabă, sugera lipsuri care le pot pune la îndoială.250
Fără cultură nu poţi stabili
relaţii. Fără relaţii nu poţi stabili adevăruri, și fără un minim de adevăruri, nu poţi fi în
armonie.251
248 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 109. 249 Simion Mehedinți, Civilizație și cultură, Ed. Junimea, Iași, 1986, p. 151 250 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 110 251 Ibidem, p. 111
Și preotul trebuie să fie nu doar cult și civilizat, în mod armonios și la înălțimea
demnității pe care o cere slujirea preoțească, dar el, trebuie să fie în armonie și cu cei pe care îi
păstorește, și să fie măcar egal în cultură cu ei.252
Aşadar, el trebuie să ştie, că intră într-o cultură şi civilizaţie pe care trebuie să le înţeleagă
şi să şi le asimileze, dacă le-a pierdut sau nu le-a avut niciodată, şi să se aşeze în rând cu ele. Fără
ele nu-şi va putea desfăşura misiunea,253
care în principal este educativă. Iar practica
educaţională, ca ipostază a culturii, este un instrument şi mijloc de autodezvoltare a culturii, de
creştere şi sporire culturală254
.
În această direcție, principala sursă de cunoștințe pe care o folosesc toți creștinii și pe
care un preot trebuie să o stăpânească este Sfânta Scriptură, care nu propune o cale spre
Dumnezeu, ci declară că această Cale este Isus Cristos. De asemenea, Biblia nu-L apără pe
Dumnezeu şi nici nu-I dovedeşte existenţa, ci îl declară. În ea se află înţelepciunea care duce la
mântuire, spune apostolul Pavel în scrisoarea adresată lui Timotei: Din pruncie cunoşti Sfintele
Scripturi, care pot. să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Cristos Isus (2
Timotei 3:15). De aceea, dacă cineva caută cu adevărat mîntuirea, atunci trebuie să lase un timp
tradiţia la o parte şi să se apropie cu reverenţă şi umilinţă de Sfânta Scriptură, cu dorinţa de a
primi iluminarea Duhului Sfânt spre înţelegerea mesajului lui Dumnezeu.255
Preotul nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, cum este profesorul, ci un
propovăduitor, înzestrat cu har, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii
propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a
scrierilor Sfinţilor Părinţi. Se ştie că faima sfântului Ioan Gură de Aur consta tocmai în
cunoaşterea amănunţită a Sfintei Scripturi şi utilizarea ei cu dexteritate în activitatea
învăţătorească. El însuşi atrage atenţia că “necunoaşterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor
relelor“256
, iar cu alt prilej afirmă: “Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa,
smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să
locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să
intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”257
. Sfântul Ambrozie, la
252 Ibidem, p. 155 253 Ibidem, p. 119 254 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, p. 17. 255 Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, p. 76. 256 Omilia IX-a la Coloseni, P. G. LXII, 361. 257 Omilia X-a, P. G. LXIII, 485.
rândul său, era foarte supărat că preoţii şi dascălii din vremea sa neglijau citirea Scripturii: “De
ce nu vă dedicaţi timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiţi cu Hristos? Nu-L mai vizitaţi,
nu-L mai ascultaţi?...” 258
.
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția asupra darului pe care trebuie să-l aibă
învățătorul creștin de a expune cu măiestrie și cu ușurință adevărul evanghelic. Pentru aceasta
preotul trebuie să fie pregătit din punct de vedere teologic (II Tim. 3,15-16), să ia aminte
neîncetat la învățătură, la citit (I Tim. 4,13), cunoscând și propovăduind învățătura sănătoasă (Tit
2,8) și hrănindu-se cu cuvintele credinței și ale bunei învățături (I Tim.4,6).
Simion Mehedinţi spune că „un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a
înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”259
.
Pentru a fi completă, pregătirea unui preot trebuie să aibă în vedere atât aptitudinile
personale, fizice, intelectuale, etc. dar mai ales, trebuie să urmărească desăvârșirea
duhovniceacă, despre care Sf. Grigorie de Nazianz ne spune : „Care om ar îndrăzni să îmbrace
chip şi nume de preot, când încă n-a trecut prin faptă şi contemplaţie, toate numele lui Hristos şi
puterile acestor nume, atât ale celor înalte şi dintâi, cât şi ale celor smerite pentru noi şi de pe
urmă260
: Dumnezeu (loan 1,1), Fiu (Ps. 2, 5; Evr. 1, 5; loan 1,18), Chip (2 Cor. 4, 4; Col. 1, 15.),
Cuvânt (loan 1, 1), înţelepciune (1 Cor. 1, 24, 30), Adevăr (loan 14, 6), Lumină (loan 1, 4), Viaţă
(loan 14, 6; 1, 4; 11, 25; Col. 3, 4), Putere (1 Cor. 1, 24), Abur (înţ. Sol. 7, 24), Revărsare (înţ.
Sol. 7, 24), Strălucire (înţ. Sol. 7, 25; Evr. 1, 3), Făcător (loan 1, 3; Col. 1, 16), împărat (Matei
2, 2; Luca 19, 38; 23, 3; Fapte 17, 7; 1 Tim. 1, 17; 6, 15), Cap (Efes. 4, 15; Col. 1, 18), Lege
(Rom. 8, 2; Gal. 6, 2), Cale (loan 14, 6), Uşă (loan 10, 9), Temelie (1 Cor. 3, 11), Piatră (Matei
16, 18; Efes. 2, 20), Mărgăritar, Pace (Efes. 2, 14), Dreptate (1 Cor. 1, 30), Sfinţenie (1 Cor. 1,
30), Răscumpărare (1 Cor. 1, 30), Om (loan 19, 5; Filip. 2, 7), Rob (Filip. 2, 7), Păstor (loan 10,
11), Miel (loan, 1, 29, 36), Arhiereu (Evr. 3, 1; 5, 5, 10; 7, 26-27; 9, 11), Jertfă (Evr. 10, 12),
Intâi-Născut înainte de creaţie (Col. 1, 15), Întâi-Născut din morţi (Col. 1, 18), înviere (Ioan 11,
25) ? Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când ascultă încă cu nepăsare aceste
nume şi realităţi şi încă nu s-a unit cu Cuvântul şi nu s-a împărtăşit cu El, potrivit puterii şi
numirii fiecăruia din aceste nume ?261
Vedem așadar că pe lângă calități de excepție ca vocaţie,
258 De officiis ministrorum, I, 20,28, P. L. XVI, 50 A. 259 Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Bucureşti, Editura Anastasia, 1995, p. 23. 260 Adică numele lui Hristos, cele de dinainte de întrupare şi cele de după întrupare. 261 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre preoţie, 2004, p. 283-284.
sfinţenie şi dragoste, candidatul la preoţie, trebuie să posede o pregătire intelectuală solidă, care
să dubleze profilul său moral de excepție262
.
Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredinţarea
misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală,263
și de aceea, în virtutea
succesiunii apostolice, a principiului comuniunii și iubirii, a regulilor stabilite prin tradiție, cel
care are direct cea mai mare grijă în biserică de formarea preoților dar și a credincioșilor, este
Episcopul, care oferă primul, modelul de predică în eparhia sa. Prin cultura sa teologică, prin
lectura sa permanentă, prin luarea în considerare a aspectelor culturale ale ariei geografic-
naționale unde-și desfășoară misiunea, el trebuie să devină un reper pentru preoții săi, în ceea ce
privește latura propovăduirii264
.
Slujirea prin cuvântul rostit este inrentă preoţiei, dar şi firii umane înseşi, pentru că omul
este fiinţă cuvântătoare: fiinţă care se distinge, şi se manifestă prin cuvânt265
.
Episcopul ne apare, deci, ca forma umană cea mai înaltă de slujire a lui Dumnezeu în
lume, prin care omul își redescoperă expresia preoției sale. Episcopul este, pe de altă parte, și cea
mai înaltă treaptă în cadrul ierarhiei sacramentale bisericești, funcție încredințată de Sfinții
Apostoli prin Taina Hirotoniei, prin care se continuă lucrarea de sfințire a credincioșilor prin
Taine, de vestire a cuvântului lui Dumnezeu prin predică și de conducere către Împărăția lui
Dumnezeu prin munca pastorală. În exercitarea funcției sale, ca păstor al unei eparhii, el are ca
principală responsabilitate slujirea învățătorească, ca unul ce este primul între predicatori, 266
iar
calitatea credinței în eparhia sa este în dependență, aproape directă și totală, de activitatea sa
didactică precum și a preoților săi.
a) ״Dreptul și îndatorirea de a păstra dreapta credință. În aceeași calitate și în
exercițiul aceluiași drept, episcopul participă la lucrarea de păstrare a dreptei credințe, în
cuprinsul eparhiei sale, ca și în cuprinsul Bisericii întregi, ca membru al sinoadelor de diverse
feluri, inclusiv ca membru al Sinodului ecumenic"267
.
262 Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Chipul preotului după Sfântul Vasile cel Mare, în Almanahul bisericesc, p. 87 263 Pr. Conf. Ilie Moldovan, “Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf. Apostol Pavel”, p . 275. 264 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă..., p. 257 265 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, p. 294 ; în acelaşi context, P. C. Sa afirmă:
“Lumea noastră spirituală şi Cuvântul care o revelează (Iisus Hristos, n. n…) constituie darul, bogăţia, unicitatea
noastră... Cuvântul e raza de lumină şi iubire care ţâşneşte din soarele lăuntric al Spiritului. Este întrupare şi
revelaţie a universului gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia dumnezeirii. Cuvântul este
răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume... ” Ibidem, p. 295. 266 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă ..., p. 258 267 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic, legislație si administratie bisericească, p. 295.
b) ״Dreptul și îndatorirea de a organiza învățământul religios catehetic, precum și cel
teologic în cuprinsul eparhiei sale, fie cu programe didactice sau de școlarizare continuă, fie cu
programe temporale, atât pentru credincioșii laici, pentru elevii și studenții școlilor bisericești,
cât și pentru clerul eparhial, pentru care se organizează de obicei cursuri speciale de îndrumare,
sau conferințe, în cadrul cărora se lămuresc și se adâncesc chestiuni de credință"268
.
Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din epoca
patristică269
, vorbeşte despre importanţa covârşitoare a cuvântului, în binecunoscutul „Tratat
despre preoţie” : „În afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale
de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta
e cel mai bun aer; Aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de
bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică.
Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm
sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos;
prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la
însănătoşirea sufletului ...”270
. Cu aceeaşi conştiinţă creştină a responsabilităţii faţă de
importanţa cuvântului, Sf Ioan Gură de Aur a rostit, pe când era preot în Antiohia, Omilia despre
predică271
, în care atrage atenţia, între altele, că predicatorul nu trebuie să se asemene doar cu un
chirurg care taie partea bolnavă, ci are îndatorirea să şi vindece, să îngrijească rănile respective:
„Cel mai bun mijloc de vindecare nu-i numai tăierea părţii bolnave, ci şi oblojirea rănilor; iar
cea mai minunată lege de predicare nu-i numai mustrarea, ci şi sfatul şi mângâierea. Aşa a
poruncit şi Pavel: „Mustră, ceartă, mângâie „(II Tim. 4, 2). Dacă-i mângâi mereu pe
ascultători, îi faci trândavi; dacă îi cerţi numai, îi faci îndărătnici, că, neputând îndura povara
unor continui mustrări, te părăsesc îndată. De aceea felul predicării trebuie să fie variat...”272
.
Prin exercitarea acestui drept, episcopul nu face altceva decât să continue formarea și
pregătirea generațiilor următoare de slujitori ai Bisericii, pentru vremurile viitoare, pentru ca și
268 Ibidem. 269 Vezi nota 441. 270 Cap. 3, Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în vol. Despre preoţie,
EIBMBOR, trad. Pr. dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 99. 271 MIGNE, P. G., tom. L, col. 653-662; J. Bareille, Oeuvres complètes de Saint Jean Chrysostome, Tom. IV, p.
405-419. 272 J. Bareille, op. cit., p. 405-406. Trad. rom. Pr. dr. D. Fecioru, M. A 1-3/1978, p. 58.
aceia să audă, să înțeleagă, să păzească și să întrupeze dreapta credință, spre mântuirea lor, după
modelul arătat de Apostoli.273
Faptul că „în concepţia ortodoxă, scopul didactic al cultului este un scop secundar,
accesoriu şi subordonat faţă de cele două scopuri fundamentale“, cum afirmă părintele profesor
Ene Branişte274
, nu trebuie înţeles ca o minimalizare a importanţei cuvântului în interiorul
serviciilor divine, ci arată specificitatea ortodoxiei comparativ cu celelalte mari confesiuni,
catolică şi protestantă. Problema este că imaginea de aspect secundar a dimensiunii didactice se
continuă şi în afara cultului ajungând să fie banalizată activitatea profesorului de religie şi orice
altă activitate religioasă care nu este săvârşită de un preot în cultul divin.
În vederea realizării acestui scop, școlile teologice trebuie să aibă o menire dublă: a) ele
trebuie să fie școli de învățământ teologic și b) instituții de educație sacerdotală bisericească.
Școlile de învățământ teologic, trebuie să mijlocească viitorilor preoți o învățătură teologică cât
mai temeinică. Învățătura teologică temeinică este o virtute pentru preoție275
.
Dar școlile teologice nu trebuie să fie numai simple institute de învățământ teologic, cu
orientare strict intelectuală, adică pepiniere de teologi învățați și destoinici interpreți ai textelor
biblice și ai speculațiilor dogmatice, cărora să le fie indiferentă conformarea vieții lor cu doctrina
pe care o reprezintă, ci ele au menirea să fie, mai ales, institute de educație sacerdotală, în care să
se cultive vocația subiectivă a viitorilor preoți, evlavia ortodoxă, înțelegerea duhovnicească a
vieții religioase și râvna acestora pentru înalta demnitate a misiunii preoțești, fiindcă slujirea
sacerdotală presupune întâi chemare și totală convertire și, numai dupa aceea, pregătirea
temeinică teologică și hirotonia. Căci hotărâtor în educația viitorilor preoți rămâne mereu
climatul duhovnicesc în care aceștia se pregătesc, experiind, clipă de clipă și zi de zi,
entuziasmul sfânt pentru preoție și conștiința covârșitoarelor greutăți și răspunderi de care este
încărcată aceasta. Cu un cuvânt, școlile teologice organizate pe temeiul pedagogiei creștine
trebuie, ca prin ajutorul mijloacelor duhovnicești pe care le au la dispoziție din partea Bisericii,
să cultive vocația sacerdotală și să formeze, să educe un preot autentic, care slujește lui Hristos,
273 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă ..., p. 257 274 Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Scopurile sau funcţiile cultului divin public ortodox, în Liturgica Generală, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 77. 275 Este adevărat că în a doua jumătate a secolului I au fost chemați la Preoție și arhierie oameni simpli (vezi:
Grigore de Nissa, De vita Gr. Thaumaturgi, în: Migne, Patr. Gr. ; 46, 935 sq și Rufinus, Hist. eccl., X, 5, ed.
Momsen, p. 963). Dar aceasta s-a întâmplat în epoca eroică a creștinismului, când, la răspândirea creștinismului erau
necesare harisma și minunea. Aceștia au fost excepții ale Duhului Sfânt. De aceea, mai târziu, Sf. Părinți combat cu
multă hotărâre și argumente clare pe ierarhii care hirotonesc candidați nepregătiți și lipsiți de vocație sacedortală.
slujind oamenilor în lume, ca și "când ar sta în mijlocul celor îngerești", cum se exprimă Sfântul
Ioan Gură de Aur. 276
Aceasta deoarece, după perioada apostolică, a harismelor și a didascalilor, (sec. al II-lea),
mijlocul de pregătire a clerului creștin nu era instrucția școlară sistematică, ci ucenicia, sau
trăirea și slujirea pe lângă un episcop sau vestit scriitor bisericesc. Dar în fața ereziilor și a
atacurilor înverșunate ale acestora împotriva Bisericii creștine, cât și ale filozofilor păgâni,
apologeții și ierarhia bisericească s-au vazut siliți să organizeze școli în care să se poată face
catehizarea celor două tipuri de preoți creștini : prin Botez, și prin Hirotonie, respectiv, ca să
poată fi instruiți atât credincioșii, care doreau să se pregatească pentru primirea Tainei Sfântului
Botez, cât și aceia care simțeau chemarea să devină slujitori ai altarelor Bisericii. Așa s-au
născut, în sec. II, vestitele școli catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Edessa, Roma,
etc. Acestea s-au transformat, într-un timp destul de scurt, din simple școli elementare, pentru cei
ce doreau să primească Botezul creștin, în institute și centre de înaltă cultură teologică, devenind,
totodată, și admirabile institute de educație și pentru aceia care doreau să devină slujitori ai
Bisericii sau conducători duhovnicești ai comunităților creștine, așadar, ierarhi, presbiteri și
diaconi.277
După această scurtă istorie a apariției școlilor teologice, înainte de a mai spune alte
lucruri, este nevoie să precizăm că din cele mai vechi timpuri s-a făcut deosebire între educația
religioasă care este destinată tuturor credincioșilor, și educația clerului, destinată de regulă
numai slujitorilor altarului, dar și celor care deși nu vor să-și asume slujirea altarului și vor
numai să cunoască învățătura și creștină practica bisericească la nivelul cel mai înalt.
Reuşita educaţiei religioase a copilului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor
factorilor umani implicați în educație și religie simultan : elevul, familia creștină, biserica -
preoţi, școala - diriginţi, profesori, cu Factorul Suprem, Dumnezeu. Copilul se va dezvolta
normal şi va deveni un caracter creştin, dacă îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu, nu numai în
Biserică, ci şi în familie şi în şcoală. Mai adânc, copilul Îl va descoperi pe Dumnezeu în tainiţele
lui sufleteşti, dacă Îl va simţi prezent mai întâi în inimile educatorilor săi: părinţi, preoţi,
profesori de religie ş. a. Crescut şi maturizat cu această descoperire, va depinde apoi numai de
276 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 33 277 Ibidem, p. 26
voinţa proprie pentru a-şi păstra curat caracterul moral-creştin, la zidirea căruia educatorii
conştiincioşi au ostenit cu atâta dăruire.278
Gustave le Bon afirmă, că valoarea omului şi succesul său în viaţă se măsoară mai ales
prin dezvoltarea caracterului său279
. Prin caracter înţelegem, din punct de vedere psihologic, felul
propriu şi constant de a se purta al cuiva.
Caracterul moral, pe care îl cultivă individul uman, nu este ereditar, nici produs al
mediului întru totul, ci creaţia voinţei orientată spre idealul moral280
. Individualitatea însăşi
ajunge să fie apreciată în funcţie de caracter şi se manifestă în acord cu deprinderile şi cu
principiile moarale stabilite trainic în suflet281
.
La vechii greci, caracterul - χαρακτῂρ - era un par care indica hotarul dintre două
terenuri, deci un semn de despărțire, apoi dalta sculptorului. Mai târziu : ceea ce este imprimat în
ceva și numai după acestea a primit semnificația metaforică a trăsăturii ce distinge o persoană de
alta. În sens psihologic se numește caracter, felul propriu, și constant deci previzibil de a se purta
al cuiva, sau unicul chip de a voi și a acționa.282
Caracterul moral bun este structura unitară, specifică și constantă a firii noastre,
dobândită prin permanenta orientare a voinței în direcția binelui.283
Unii observatori convin că ruptura dintre religie şi viaţă constituie sursa dezordinii
spirituale de care mulţi suferă astăzi. Și aceasta se datorează în principal educației greșite. Dacă
această ruptură este programatică şi începe din copilărie, şansele spiritualizării depline se
realizează mai dificil. Este dreptul copilului sau al adolescentului de a fi instruit chiar de către
şcoală în perspectiva valorilor religioase, care joacă un rol esenţial în viaţa omului. „Demnitatea
inalienabilă a omului, libertatea, justiţia, solidaritatea, pacea rămân impregnate de spiritul creştin.
Fără conţinutul lor creştinesc, ele ar fi şi sunt concepte formale, echivoce, care pot fi manipulate
după voinţă... Mesajul creştin dă nu numai un răspuns teoretic-abstract, ci unul extrem de practic
şi concret la problema valorilor şi normelor fundamentale"284
. Dacă ne propunem să realizăm un
om care să aspire la desăvârşire, atunci nu se va ocoli spiritualizarea sa prin introducerea
278 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 105 279 Gustave Le Bon, Psihologie asupra educaţiei, Paris, 1930, p. 236, p. 114. 280 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 390 281 Preot. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, vol. I,
Bucureşti, 1980, p. 228. 282 H. Andrutsos, Sistem de morală, Atena, 1923, p. 153. 283 Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, și colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, p. 291. 284 Kung, Hans, Pourquoi suis-je toujours chretien ? Ed. Centurion, Paris, 1988, p. 21
metodică în religia în care s-a născut sau la care a aderat. Nu mai poţi fi astăzi om cultivat şi
moral, o persoană integrală din punct de vedere psihic şi comportamental, fără cunoaşterea şi
profesarea unor valori pe care religia le promovează mai mult decât alte forme de
spiritualitate.285
O soluţie viabilă ar fi conlucrarea reală şi susţinută dintre cei trei factori educativi
principali: familia, Şcoala şi Biserica, entităţi educative aflate uneori în contradicţie, fapt ce
conduce la transmiterea către copii şi tineri de mesaje care cu greu pot fi aduse la un numitor
comun. Fiecare dintre acestea tinde adesea să delege alteia responsabilitatea pentru educarea
copiilor. Familia consideră că şcoala este specializată în educarea copiilor şi principala sau chiar
singura responsabilă în acest sens; şcoala tinde să reducă rolul ei la unul strict informativ;
parohia întâmpină dificultăţi în dialogul cu tinerii, nereuşind să propună trasee educaţionale
atractive şi convingătoare, pentru ca aceştia să fie convinşi de faptul că au în faţă o alternativă în
concordanţă cu propriile aşteptări286
. Profesorul de religie poate constitui un liant între cele trei
instituţii educative, iar cercetările pedagogice dovedesc că prin intermediul Şcolii, tânărul poate
intra mai uşor şi în centrul vieţii parohiale287
, prin implicarea în activităţi religioase, alături de
părinţi.
Despre rolul familiei - mica biserică de acasă -, în educație, Constantin Narly (1896-
1956) spunea : "La poporul nostru de agricultori, ea a fost chiar unica şcoală de specialitate
profesională a majorităţii populaţiei. Ei îi datorăm, în afară de ceea ce datorăm Bisericii, toate
virtuţile trecute ale neamului. Iubirea de pământ şi dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam,
veneraţia lui Dumnezeu, ca şi proverbiala omenie şi ospitalitate a românului, se datorează
familiei noastre patriarhale..."288
.
285 Constantin Cucoş, Pedagogie, p. 171 286 Conform rezultatelor cercetărilor, unul dintre motivele pentru care elevii nu frecventează foarte des biserica
este legat tocmai de dorinţa lor de a se implica în grupurile din care fac parte, or, conform mărturiei lor, cel mai
adesea nu se simt membri ai comunităţii respective (parohia), mai ales în marile oraşe. (Pr. lect. dr. Gheorghe
Holbea, și colectiv, Apostolat educațional, p. 57-58. 287 Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi educaţia, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 20. 288 Constantin Narly, Pedagogie Generală, Editura "Didactică şi Pedagogică, R. A. ", Ediţia a II-a, Bucureşti,
1996, p. 485. Pentru că este un pedagog mai puţin cunoscut (dar nu mai puţin valoros decât alţi mari pedagogi ai
neamului nostru, ca G. G. Antonescu, Simion Mehedinţi etc.), notăm aici câteva repere bio-bibliografice: C. Narly s-
a născut la Tecuci, face liceul la Focşani şi Facultatea de Litere şi Filozofie la Iaşi. Aici se va apropia de I.
Găvănescu, între ei legându-se o strânsă prietenie. Aşa se explică faptul că una dintre cărţile lui C. Narly se
intitulează Opera pedagogică a profesorului I. Găvănescu (Bucureşti, 1929). În 1923 C. Narly pleacă la studii în
Germania, la Göttingen, unde în anul următor va obţine titlul de doctor în filozofie cu teza Die soziale Schichtung
Rumäniens (Stratificarea socială a României). Întors în ţară va fi numit, pe rând, asistent la Facultatea de litere din
Iaşi, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Cernăuţi şi, în fine, de la 1 oct. 1940, la Bucureşti,
În plan educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial, prin mijloacele ei tezaurizate:
doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai
apropiat mijloc de educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială)
sunt "predate" creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu
slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze, atât de importante în
luminarea minţii credinciosului. Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică,
sfinţitoare. Participând la slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în
acelaşi timp289
. "Cultul" devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Aşa se exprimă un
mare liturgist pe care l-a avut Biserica noastră, părintele profesor de vrednică pomenire, Ene
Branişte. După opinia P.C. sale, ortodoxie înseamnă, practic, "Botezul pruncilor în apa sfinţită
din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub
epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu
frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru
împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor..." După care precizează prevenitor:
"Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!"290
.
Astăzi, educaţia „trebuie raportată la mize psihologice, culturale, economice, sociale
având competenţe multiple şi adesea contradictorii. Finalitatea sa ultimă este găsirea formelor de
libertate, egalitate, solidaritate, demnitate, prosperitate în societatea post-modernă".291
De ce nu
și Religioase ?
Considerăm foarte potrivite recomandările lui Ioan Amos Comenius (1592-
1670)292
, părintele Pedagogiei moderne, care insistă îndeosebi pe principiul conformităţii cu
natura. Astfel, în capitolul al XVII - lea al Didacticii Magna, intitulat "Principiile predării şi
învăţării lesnicioase", spune la un moment dat: "Natura nu supraîncarcă, ci se mulţumeşte cu
puţin. De exemplu: nu cere doi pui dintr-un ou... Natura nu se precipită, ci procedează lent.
profesor de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei la Facultatea de litere şi filozofie, unde va preda până în anul 1947,
când, din motive politice, postul său va fi “comprimat”. Trece în veşnicie în anul 1956, fiind înmormântat în
cimitirul Belu. Dintre lucrările sale mai importante amintim: Problema idealului pedagogic, 1925; Educaţie şi ideal,
1927; Tolstoi educator, 1929; Misiunea educaţiei româneşti, 1941; Misiunea educatorului, 1943; (vezi Prefaţa la C.
Narly, Pedagogie generală, Bucureşti, 1996, alcătuită de Viorel Nicolescu). 289 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 99 290 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a păcii şi a
bunei înţelegeri între oameni, în "Studii teologice", Anul V (1953), nr. 9-10, p. 633. 291 Manolescu R., Iucu, Pedagogie pentru institutori, învăţători, educatoare, profesori, studenţi, elevi, Editura
Fundaţiei Culturale "Dimitrie Bolintineanu", Bucureşti, 2001, p. 25 292 Jan Amos Komensky, după numele de origine (cehă).
Pasărea nu-şi aruncă ouăle în foc ca să iasă puii mai devreme, ci le cloceşte încet, cu căldura
naturală. Nici după aceea nu-i îndoapă cu mâncare ca să crească mai repede, căci aşa i-ar sufoca,
ci, din contra, le dă cu încetul şi cu măsură, atât cât poate să mistuiască fragilul lor stomac... De
asemenea, nici pomicultorul nu cere ca planta să crească în prima lună, sau să dea fructe în
primul an... Dacă se toarnă cu forţa într-un vas cu deschizătura mică (cu care se poate compara
sufletul copiilor), iar nu picătură cu picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a lichidului va
da, desigur, pe de lături şi mult mai puţin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar turna picătură
cu picătură. Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât doreşte el şi nu atât cât pot ei
înţelege. Puterile copilului trebuie ajutate şi nu apăsate, iar formatorul tineretului trebuie să fie
asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu şi stăpânul ei..."293
.
Afirmaţia că nu se poate construi nimic durabil în educaţie fără un model reprezintă
pentru pedagogie şi teologie un loc comun. Particularitatea educaţiei Bisericii este dată de
principiul posibilităţii progresului spiritual personal: orice demers educativ reprezintă o încercare
prin care omul - fiinţă personală - încearcă să imite Persoana supremă, pe Mântuitorul Iisus
Hristos - Învăţătorul lumii, model şi valoare prin Sine, iar ״întreaga operă didactică a
Mântuitorului reprezintă o îndrumare şi o orientare spre desăvârşirea umană"294
.
Educaţia religioasă este astfel definită ca fiind dimensiunea educaţiei prin care se
dezvoltă în mod conştient predispoziţia spre religiozitate, înnăscută, proprie persoanei umane, pe
baza unor principii didactice şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice295
.
Scopul oricărei educaţii religioase autentice se conturează ca un nou umanism în cadrul
căruia omul se defineşte prin libertate şi responsabilitate în faţa sinelui, a comunităţii şi a istoriei.
Astăzi este necesară o pedagogie care să propună și nu să impună, „o pedagogie care să
facă din fiecare practician un om care gândeşte responsabil, de unul singur, în legătură cu ceea ce
face. Avem nevoie nu de un canon, ci de o îndrumare minimală, dar necesară, în arta formării
altuia cu ajutorul ei, pentru binele lui şi spre bucuria noastră.”296
Educaţia religioasă constituie o latură aparte a educaţiei, ce presupune o mare
responsabilitate, întrucât se lucrează cu sufletele copiilor, de aceea, înțelegem că
293 J. A. Comenius, Didactica Magna, Traducere, note, comentarii şi studii de prof. univ. dr. Iosif ANTOHI,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, cap. XVII, p. 73 . 294 Carmen-Maria Bolocan, Catehetica şi Didactica Religiei, Ed. Sfântul Mina, Iaşi, 2008, p. 65. 295 Sebastian Şebu, Monica Opriş, Dorin Opriş, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p.
21. 296 Constantin Cucoş, Pedagogie, p. 25
responsabilitatea este și mai mare când este vorba de copiii care vor deveni preoți. La această
operă de restructurare spirituală sunt chemaţi, deopotrivă, clerul (preoţii şi ierarhii bisericii) şi
mirenii (profesorii de diferite specialităţi, persoanele cu pregătire teologică şi psihopedagogică).
„Se constată că unii dintre mirenii care predau religia, având o anumită pregătire, o fac cu o
anumită dăruire şi aş zice chiar cu o conştiinţă, cu o sfială deosebite. Ei bine, tocmai acest lucru
se simte de către tineri, de către copii. Nu se transmit doar cunoştinţe, ci se transmit şi
convingerea şi chiar starea, spiritualitatea persoanei respective. Avem şi aici nevoie de o reflexie
teologică asupra a ceea ce însemnează o Biserică vie, ca Biserică conştientă de misiunea ei şi
care, în acelaşi timp, ştie că prin ea lucrează Hristos în societatea respectivă. Nu trebuie să cădem
în triumfalism, dar nici să facem lucrurile doar aşa, în baza tradiţiei, că s-a mai predat religia
cândva... Nu e doar o simplă reluare a tradiţiei. Este o Liturghie în istorie, este un eveniment,
este un fel de Rusalii în viaţa unui popor".297
La pedagogul francez Rene Hubert, găsim invocat „principiul individualizării – educaţia,
demnă de acest nume, are obligaţia de a cultiva libertatea creativă a individului, de a-1 face
autonom, stăpân şi responsabil de gândirea şi faptele sale.”298
Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare
cu grijă, în spiritul ecumenist, din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu, ideea
responsabilităţii morale, a binelui, frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi
Dumnezeieşti.299
Creştinismul a adus o revoluţie spirituală în omenire şi a instaurat în primul rând o nouă
ordine morală. Idealul noii religii este o misiune formatoare, de refacere a personalităţii umane.
Omul este o fiinţă suspendată între cer şi pământ, nedesăvârşită, dar care este chemată să intre în
împărăţia perfecţiunii şi să se desăvârşească. Morala creştină cu toate regulile ei normative îi
deschide omului calea îndumnezeirii şi posibilitatea întreţinerii comuniunii cu Dumnezeu. Este
vorba de o reconstruire a omului300
.
A, Harnack, teologul german, citând pe un istoric contemporan făcea următoarea
afirmaţie : „Apariţia lui Hristos rămâne baza întregii culturi morale şi în măsura în care apariţia
297 I. P. S. Daniel Ciobotea, Criza spirituală, în Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura
Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 158. 298 Cf. Rene Hubert, Traite de pedagogie generale, PUF, Paris, 1965. 299 Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, în traducere Nicolae Ilie, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 87 300 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, p. 43.
Sa va putea să pătrundă mai mult ori mai lămurit, în această măsură, cultura morală a omenirii
devine mai însemnată ori mai neînsemnată”301
.
Lucrarea lui Iisus Hristos în lume se identifică cu restaurarea omului sau cu reeducarea
lui, adică formarea omului nou după chipul bărbatului desăvârşit care este Hristos. În felul
acesta, a educa şi a te autoeduca creştineşte înseamnă a însuşi modul de viaţă a lui Hristos.302
Dualitatea dintre bine şi rău a omului este luată în considerare de perspectiva pedagogic-
educativă, deoarece caracterul ereditar al persoanei nu este ceva neschimbabil şi educaţia poate
modela caracterul omului. Impulsul înnăscut spre rău poate fi domolit şi stăpânit, şi anume, prin
formarea caracterului moral al omului cu desăvârşirea lui în personalitatea morală303
.
De aceea, harul dumnezeiesc invocat de arhiereul hirotonisitor asupra preotului, puterea
excepţională ce-i conferă acest har de a săvârşi înfricoşătoarele taine şi incomparabila pregătire
pe care trebuie s-o aibă slujitorul altarului prin aşa de covârşitoare eforturi şi aşa de eminente
însuşiri morale, fac din el un supra-om dar nu în sensul biologic vulgar al lui Nietzsche, ci în
acela al celei mai înalte spiritualităţi. 304
Idealul perfecţiunii morale a omului îl găsim în creştinism, dar, nu în ordinea lucrurilor
materiale, naturale, ci în Dumnezeu, izvorul bunătăţilor şi soarele dreptăţii : „Fiţi dar voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei V, 48), spunea
Mântuitorul, în Persoana căruia a strălucit lumina adevărului şi a mântuirii. El este modelul
desăvârşirii noastre, întruchiparea absolută a binelui, a adevărului şi a frumuseţii spirituale, către
care aspiră întreaga omenire. 305
3.3. Calităţile preotului
Așa cum inspirat a spus părintele Coman : „În istoria gândirii şi a credinţelor religioase
ale omenirii sunt capitole de o importanţă şi frumuseţe covârşitoare. Însă niciunul nu egalează pe
acela al preoţiei. Este drept că omul poate gândi şi simţi divinul şi în afara templelor, şi fără
concursul preoţilor. Dar acest mod de religiozitate e puţin frecvent, e practicat în genere de
301 Adolf von Harnack, Das Wesen des Cristentums, Leipzig, 1902, p. 78. 302 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 387 303 Preot. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica, Bucureşti, 1984, p. 81. 304 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 20 305 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 391
oameni excepţionali ori solitari şi nu e aprobat, îndeobşte, de autoritatea superioară a cultului
constituit.”306
Aici părintele vorbește nu despre religiozitate, care este o capacitate general umană, cât
mai ales arată, că excelența din slujirea preoțească, este o realitate care se constată și nu doar o
cerință. Și se constată sub forma vocației pentru preoție, care poate fi întâlnită și asemănată în
unele părți ale ei cu capacități extraordinare ale unor oameni, de comuniune și relaționare cu
Dumnezeu, dar nu poate fi regăsită niciodată în întregime, în forma pe care a instituit-o
Mântuitorul, și la alte persoane, decât la acelea hirotonite pentru aceasta, adică la preoți,
deoarece, „Nu este neînsemnată virtutea preoţească, datoare să se păzească nu numai de greşeli
mari, dar şi de cele mici, să fie gata la milostenie, să-şi ţină făgăduinţa, să se ferească de orice
alunecare, să ia parte la durerile altora. Preotul să fie îngăduitor şi credincios, să-şi alunge sau
să-şi nimicească mânia, să fie un fel de trâmbiţă a poporului, pe care să-l îndemne la supunere
faţă de Dumnezeu …”.307
Faptul că ierarhia sau clerul ocupă un loc distinct în Biserică îl vom vedea după condițiile
și calitățile deosebite pe care trebuie să le îndeplinească preoții, spre deosebire de ceilalți membri
ai Bisericii, pentru a fi păstori de suflete308
.
De aceea se cere la selectarea candidaților pentru hirotonie : ״Să fie aduşi la preoţie aceia
care întrec cu mult pe ceilalţi şi care sunt cu atât mai presus de ceilalţi, în ce priveşte virtutea
sufletului lor, cu cât era Saul, prin mărimea corpului său, mai presus de întregul popor al
Ebreilor, şi chiar cu mult mai mult decât atât"309
.
Canoanele Bisericii și Sfinții Părinți au stabilit amănunțit condițiile și calitățile necesare
păstorului de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Păstorul care pierde oile sau pentru că i
le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoții sau pentru că a dat o boală în ele sau pentru că a
venit peste ele vreo altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală,
paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a lui
Hristos suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet"310
.
Alături de calități putem vorbi despre condiții care se cer și de regulă se constată la
candidații pentru slujirea preoțească. Prima și cea mai importantă condiție pentru a fi cu adevărat
306 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 3 307 Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoarea a LXIII-a, PSB, vol. 53, p. 259: 308 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 86 309 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea II, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 633.) 310 Idem, Despre preoţie, 1998, p. 47.
un păstor de suflete este vocația. Fără de vocație, clericul în nici un caz nu poate fi "păstor" ci
doar un "năimit"311
.
Așadar, vocaţia pentru preoţie este o înclinaţie firească, sau înnăscută, spre această
misiune nobilă şi sfântă. Ea se manifestă în perioada copilăriei şi a pubertăţii şi se recunoaşte
printr-o serie de calităţi sufleteşti care îl disting în mod deosebit pe tânăr, cum ar fi: sinceritatea,
seriozitatea în purtări, comportamentul ireproşabil, firea blândă, sentimentală şi delicată,
înclinată spre meditaţie şi rugăciune, modestie, decenţă în cuvânt şi fapte, generozitatea,
stăpânirea de sine, iubirea faţă de semeni şi, în mod deosebit, predispoziţia spre evlavie şi
religiozitate concretizată în participarea regulată la slujbele bisericeşti, îndeplinirea poruncilor
Bisericii, respectarea posturilor, cinstirea feţelor bisericeşti şi a lucrurilor sfinte, lecturarea
cărţilor ascetico-filocalice şi a Sfintei Scripturi, evitarea distracţiilor şi a plăcerilor lumeşti,
mărturisirea şi impărtăşirea periodică în cursul celor patru posturi de peste an, buna cuviinţă
creştinească, afectivitatea faţă de cei din jur şi râvna neistovită de a cunoaşte şi aprofunda
cunoştinţele religioase şi cuvintele dumnezeieşti ale Scripturii (2 Timotei 3,15). 312
Dintre însuşirile morale care luminează personalitatea propovăduitorului, accentuăm:
sfinţenia vieţii, smerenia, discreţia, discernământul şi bunul simţ. Sunt, de altfel, atât de legate
între ele încât nu poţi vorbi de una fără raportare la celelalte. Sf. Grigorie cel Mare spune în acest
sens: ״Fiecare preot trebuie să vorbească mai mult prin viaţa sa curată, decât să arate prin cuvinte
drumul pe care trebuie să-l urmeze. Căci cocoşul luat de Domnul ca simbol al unui bun
propovăduitor, atunci când vrea să cânte îşi scutură aripile şi bătându-se pe sine, devine mai
sprinten. Acest lucru vrea să arate necesitatea ca propovăduitorii să fie treji în hotărârea de a face
binele. Să nu-i trezească pe alţii prin predică, în timp ce ei înşişi dormitează... Să se lovească pe
ei înşişi cu aripile gândurilor bune, îndreptând, cu un aspru examen de conştiinţă, moleşeala cea
dăunătoare şi zadarnică. Înainte de a răsuna cuvintele lor de dojană, faptele vieţii lor să fie
mărturii dovedite a ceea ce vor să spună cu gura" 313
În acest fel, vocaţia pentru preoție este confirmată de virtuţile şi îndeletnicirile
duhovniceşti şi de imboldul lăuntric de a deveni slujitor al altarului. Acest impuls firesc apare în
mod vădit în fiinţa sa ca o necesitate organică care îl împinge în mod spontan spre slujirea lui
311 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 87 312 Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron, Vocația sacerdotală și misiunea preoțească. 313 Cartea regulei pastorale, IV, 40, trad. rom. de Pr. prof. dr. Al. Moisiu, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 207-
208.
Hristos şi a oamenilor din convingere nestrămutată şi din dragoste creştinească sinceră,
arzătoare şi nobilă de a lucra cu cuvântul şi cu fapta la mântuirea sufletelor.
Această dragoste este prima calitate a preotului, care exclude orice formă de egoism,
stinge duşmăniile şi ura şi înăbuşă toate barierele subiective ale intereselor materiale, mărunte şi
meschine, pentru că esenţa preoţiei creştine stă în iubirea de Dumnezeu şi zeul apostolic de
dăruire şi jertfire pentru semeni, spre a-i uni cu Hristos, “păstorul cel bun care îşi pune sufletul
pentru oile Sale” ( Ioan 10,11 ).
Această iubire evanghelică defineşte misterul şi sublimul preoţiei şi colorează întreaga
activitate pastoral-misionară a preotului de vocaţie, pentru că devotamentul şi zelul pastoral care
o compun sunt “superlativul dragostei preotului pentru păstoriţii săi ; este acea dragoste care nu
se linişteşte, nu simte odihnă şi împăcare până ce nu a făcut totul, până ce nu a încercat toate
mijloacele, până ce nu a plătit toate jertfele pentru câştigarea sufletelor “314
.
Purtarea evlavioasă, educaţia creştinească şi râvna de a împlini virtutea sunt
următoarele însuşiri care zugrăvesc profilul religios-moral al adevăratului creştin, însă viitorul
preot, pe lângă aceste calităţi, trebuie să facă dovada unui eroism moral mai înalt care implică
renunţare, nevoinţă asiduă, înţelepciune, tact, răbdare, luptă acerbă împotriva răului, prudenţă
şi perseverenţă plătite adeseori cu preţul jertfelor. În aceasta constă cheia introspecţiei şi a
analizei pe care trebuie să şi-o facă cel ce aspiră să primească harul preoţiei. El trebuie să se
cerceteze bine pe sine, să vadă dacă descoperă în inima sa acest foc sacru, atât de viu ca să-l
arunce cu toată fiinţa în acţiune, să-l sustină într-o lucrare prodigioasă, rodnică şi sensibilă
întemeiată pe sacrificiu, pe jertfirea de sine pentru binele obştesc.
De asemenea, delicatețea purtării și tactul personal sunt esențiale în slujirea preotului.
Iar sfatul Sf. Apostol Pavel în acest sens, este „Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga
răbdare şi învăţătura" (II Timotei IV, 2) iar „de voieşti, sau mai bine zis socoteşti să scoţi ţandăra
din ochiul altuia, să nu o scoţi pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau
purtările urâte. Iar pensa este învăţătura blândă şi mustrarea îndelung-răbdătoare.”315
314 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935, p 93. 315 Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9, p. 191.
Toate aceste preocupări şi trăsături religios morale sunt semne evidente ale vocaţiei
preoţeşti. Dacă cel care le posedă, le şi practică însufleţit de gândul şi dorinţa sinceră şi curată de
a deveni preot, spunem despre un asemenea tânăr că are chemare de sus sau vocaţie. 316
Această scurtă enumerare a calităților care definesc vocația pentru preoție, demonstrează
nevoia sistematizării, motiv pentru care vom preciza că portretul preotului fiind unul excepțional
solicită numai calități, iar desfășurarea concretă a slujirii preoțești presupune o mulțime de
calități care trebuie sistematizate funcție de mai multe criterii.
Sub forma pildelor aceste calități sunt sintetizate de însuși Mântuitorul, pentru care,
păstorul trebuie să fie „sarea pământului” (Mt. 5:13), pentru ca pământul să se săreze, trebuie să
fie „frământătura care să dospească întreaga făptură” (I Cor. 5, 6:7) aflată în grija lui, trebuie să
fie „lumina” (Mt.5:14) care „luminează întunericul”.317
Caracterul unui preot este sinteza unor virtuţi sau calităţi care se cer de fapt oricărui bun
creştin, și care trebuie să se afle la un grad superior ca să definească persoana oricărui preot,
deoarece el trebuie să fie modelul sau întruchiparea vie a desăvârşirii creştine. Câteva dintre ele
sunt enumerate de Sf. Ap. Pavel drept semne ale adevăratului sacerdot schiţate discipolului său
Timotei: "Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei,
veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să
bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui,
având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria
lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei III, 2-5.).
În mod concret însă, putem vorbi despre calitățile necesare ca semne în constatarea
vocației pentru preoție, și putem apoi vorbi despre calitățile necesare formării preotului, pentru
ca în sfârșit, să vorbim și despre calități definitorii pentru slujirea preoțească. De asemenea,
putem vorbi despre calitățile care definesc pe toți creștinii, iar alături de ele să vorbim despre
calitățile specifice numai preotului. Mai putem vorbi despre calități recomandate de sfinții
apostoli și de sfinții părinți, despre calități constatate concret în istorie, pe care să le raportăm la
o sumă de calități ideale presupuse și dorite de credincioși la orice preot. Putem vorbi despre
calități care există și calități care lipsesc, putem vorbi despre calități fizice, intelectuale, spirituale
sau de altă natură. Putem vorbi comparativ despre calități specifice vocației pentru preoție, față
316 Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron, Vocația sacerdotală și misiunea preoțească. 317 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 51.
de calitățile specifice altor vocații laice. Putem, vorbi despre calități ale diferitelor trepte ale
ierarhiei, comparându-le între ele, sau cu alte tipuri reprezentative de vocație. Și putem inventa,
cu siguranță, o mulțime de alte criterii după care să urmărim, studiem, analizăm, și discutăm
calitățile preotului, pentru că exigențele față de preoți au fost dintotdeauna mari, iar astăzi sunt și
mai mari.318
Dintre toate aceste posibilități, rezonabilă ni se pare, și dacă nu chiar cea mai rezonabilă
situație, să vorbim mai ales despre calitățile-condiții-semne, pe care le recomandă într-o sinteză
genială Sf. Apostol Pavel episcopilor, ca reprezentanți ai clerului, dar și celorlalți slujitori ai
Domnului, nuanțat pentru fiecare treaptă în parte : „Episcopul trebuie să fie fără reproş, bărbatul
unei singure soţii319
, sobru, înţelept, cuviincios, ospitalier, capabil să-i înveţe pe alţii;320
după
cum, la fel de sintetic și genial, recomandă, spre exemplu, Sf. Grigorie de Nazianz : „Dar pentru
ce trebuie să vorbesc de cele spuse în legea veche ? Care preot nu va găsi că se depărtează mult
de canoanele şi regulile pe care le-a dat Pavel episcopilor şi preoţilor, ca să fie treji, cuminţi,
nebeţivi, nebătăuşi, destoinici să înveţe pe alţii (1 Tim. 3, 2-3; Tit 1, 7-9), neprihăniţi în toate şi
neatinşi de cele rele ? Ce vom spune de poruncile date de Iisus ucenicilor, când îi trimite la
propovăduire ? (Matei 10, 9-10). Capul tuturor acestor porunci, ca să nu le spun pe fiecare, este
ca să fie aşa de deosebiţi în ce priveşte virtutea, aşa de simpli şi de măsuraţi şi, ca să spun pe
scurt, aşa de cereşti, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puţin decât
datorită cuvântului lor.”321
La fel, Sf. Efrem Șirul, sintetizează aceste calități, după cum urmează,: „Ai fost
învrednicit, frate, să primeşti treapta preoţiei ? Ai sârguinţă, ca să placi Celui ce te-a primit în
armata Lui ! Slujeşte-I Lui cu curăţie, cu dreptate, cu înţelepciune duhovnicească şi cu feciorie
strălucită.”322
318 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 155 319 Apostolul nu se referă aici la bigamie, care era oricum condamnată de Lege. Chiar şi în lumea păgână, starea
socială legală era monogamia. Interdicţia are în vedere digamia, adică recăsătorirea. Episcopul nu avea voie să se
recăsătorească în cazul în care i-a murit soţia sau în cazul în care, prin convertire, se despărţise de soţia păgână.
Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 3,2, în Scrisorile Sf Paul - Noul Testament și Psalmii, nota
b, p. 481. 320 Termenul grec didaktikos nu se referă doar la elocvenţa şi erudiţia savantului ci, aplicat episcopului, indică
acea capacitate de a cunoaşte bine doctrina evangheliei şi a Bisericii pe care să o exprime fără eroare şi pe care să o
apere în faţa ereziilor. Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 3,2, în Scrisorile Sf. Paul - Noul
Testament și Psalmii, nota c, p. 481. 321 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre preoţie, 2004, p. 264. 322 Sf. Efrem Șirul, Despre preoţie, Cuvânt despre preoție, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Fecioru. Editura
Sophia - Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 305-306.
Din cărțile Noului Testament putem desprinde un portret al Sf. Apostol Pavel, ca om
activ, plin de energie şi iniţiativă, teolog profund şi preot cu mult spirit practic. Deși nu avem un
portret fizic, avem cartea apocrifă a Faptelor lui Pavel şi ale Teclei, care ne oferă o descriere a
înfăţişării apostolului neamurilor, prezentat ca „un om mai degrabă scund, cu picioarele strâmbe;
foarte sănătos; cu sprâncenele împreunate şi cu nasul uşor coroiat; foarte prietenos, plin de har,
aşa încât uneori părea să fie doar om, iar alteori arăta ca un înger".323
Descrierea aceasta nu
reprezintă un portret sigur, nici complet veridic, dar ne arată cum şi-1 imaginau unii din creştinii
secolului 2 pe Pavel, la aproape un secol după viaţa lui.
Dar noi nu vom compara acest portret al Sf. Apostol Pavel cu modelul ideal de preot
adică Hristos, deoarece nu acesta e scopul prezentei lucrări, ci vom expune acele calități care se
potrivesc cerințelor înaltei demnități a slujirii preoțești, așa cum a fost ea fixată în Sf. Scriptură și
Sf. Tradiție. Pentru aceasta, vom încerca, în continuare, să expunem calitățile preotului, într-un
mod cât se poate mai cronologic, urmând schița Sf. Apostol Pavel, și începând cu cele generale
pe care le întâlnim la toți creștinii, pentru ca să încheiem cu acele calități definitorii sau mai des
întâlnite la preot.
În declarația pe care candidatul la preoție o face în fața lui Dumnezeu și a episcopului, se
spune : „...îmi voi potrivi viaţa mea cu învăţăturile Sfântului Apostol Pavel, care cere ca preotul
să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de
oaspeţi, îndemânatic a învăţa pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, nesfadnic, neiubitor de arginţi,
bun chivernisitor al casei lui : căci dacă cineva a sa casă nu ştie să şi-o orânduiască, cum va
purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I. Tim. 3, 2—5).” ״Declar în sfârşit că întru toate voi fi
supus şi ascultător Chiriarhului (ierarhului) meu şi tuturor rânduielilor privitoare la Biserică şi
cler ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Românе, precum şi legilor Statului". ״Aşa să-mi
ajute Dumnezeu"!324
După noi, prima calitate necesară slujitorilor Domnului și care se apropie cel mai mult de
aceea numită „fără prihană”, este Sfințenia, și Fericirile arată cel mai bine traseul sfinţeniei
pentru toţi în opt trepte succesive, astfel : 1) Sărăcia, (tânărul bogat, deşi binevoitor şi bine
intenţionat, nu l-a urmat pe Cristos, pentru că nu a reuşit să părăsească, să se dezlipească de
323 Faptele lui Pavel şi ale Theclei, 3, cf. W. Schneemelcher, Neutestamentliche Apokryphen, band 2,
Apostolisches Apokalypsen und Verwandtes, J. C. B. Mohr: Tubingen, 1964, 243 (Taten des Paulus und der Thekla,
243-270). 324 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 10.
multele sale bunuri (cf. Mt 10,22). Isus însă a spus: Fericiţi cei săraci în spirit căci a lor este
împărăţia cerurilor, și sărăcia despre care vorbeşte este mult mai mult decât sărăcia materială şi
chiar afectivă, este o sărăcie în spirit, adică în Duhul Sfânt, în renunţarea la voinţa proprie, pentru
a fi cu totul hrănit, ca Isus, numai de voinţa Tatălui (cf. In 4,34). 2) Blândeţea strâns legată de
umilinţă. Mântuitorul spune : „Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29).
3) Întristarea după voia lui Dumnezeu. Este vorba aici despre lacrimile de căinţă şi de
compasiune. 4) Foamea şi setea de dreptate, deoarec, căutând insistent împărăţia cerească şi
dreptatea, restul se dă cu îmbelşugare (cf. Mt 6,33), iar cu setea potolită de Dumnezeu putem
continua urcuşul. 5) Milostivirea. Inima uşurată prin sărăcie, eliberată prin umilinţă, spălată cu
lacrimi, aprinsă de setea dreptăţii, poate să se deschidă milostivirii (Mt 9,13). Dumnezeu, ne
cheamă să fim milostivi aşa cum El Însuși este milostiv (cf. Lc 6,36). 6) Curăţia sau integritatea
iubirii. Domnul însuşi spune: Îmi displac inimile împărţite (Ps 119,113). 7) Pacea, care se oferă,
se primeşte dar se şi construieşte după cum a proclamat Isus: Fericiţi făcătorii de pace. 8) Şi în
sfârșit ultima, este Martiriul, spre asemănarea vieții în jertfă cu Hristos.
Pentru preot, Sfinţenia, este adevăratul lui veşmânt, care îl împodobeşte mai presus de
toată lumea, și care îl face pe el recunoscut tuturor, în toată vremea şi în tot locul, cel care îl arată
pe el tuturor vrednic de respect şi atrăgând evlavia tuturor. Preotul sfânt odihneşte inimile
credincioşilor, aduce pace conştiinţei lor, se face pildă şi model al vieţii creştineşti şi
întruchipează icoana vie şi perceptibilă a cultului creştin, icoană care este tuturor vădită, potrivit
căreia se judecă sfinţenia principiilor evanghelice şi de către cei din afara bisericii, care,
admirând această icoană vie, admiră în fapt dumnezeiasca noastră credinţă, zicând: „Iată ce
păstori ai poporului a dat creştinismul",325
deoarece, potrivit sfinților părinți, „preotul trebuie nu
doar să nu cadă, dar, el trebuie nici măcar să nu rămână lumesc, pentru că „Dacă rămâne lumesc,
iese din starea de preoţie.”326
Subliniind excelența slujirii preoțești, adică pe de o parte, vocația deosebită, deoarece
„credincioșii au nevoie, de un purtător de Har, și nu de un purtător de haine,”327
dar, pe de altă
parte, subliniind mai ales, imensa responsabilitate a slujirii preoțești, Sfinţii Părinţi ne spun că,
preoţii se mântuiesc mult mai greu decât mirenii, chiar dacă au o viaţă pastorală curată. Aceasta
deoarece mântuirea lor depinde, nu atât de calitățile personale cât mai ales, modul în care le
325 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 56. 326 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 13. 327 Ibidem, p. 15.
întrebuințează pentru a împlini voia Domnului, ceea ce poate fi măsurat prin câte suflete au adus
la pocăinţă şi câte suflete au pierdut prin sminteală, prin nepăsare şi prin lipsă de învăţătură,328
Dacă din punct de vedere intelectual preotul nu este prea înzestrat, dar în sufletul lui
vibrează puternic lira sacră a rugăciunii şi cuvântul său smerit, încărcate de mireasma duhului, el
va hrăni sufletele ascultătorilor cu pâinea cea vie, mai substanţial decât cuvintele studiate şi
expuse cu meşteşug, sau decât serviciile pompoase, dar din care lipseşte duhul rugăciunii
adevărate329
.
A fi smerit nu înseamnă, însă, a fi timid şi inert. Predicatorul trebuie să zboare şi să
planeze ca un vultur. De aceea în faţa lui pe Amvon este închipuit un vultur330
.
Discret nu înseamnă doar a ştii să păstrezi secretele ce ţi se încredinţează, ci şi a te
manifesta cât mai simplu, natural, cuviincios, măsurat, sobru, cumpătat ş.a.331
. Predicatorul
discret este cel care se fereşte de orice excentrism, în idei, voce, gesturi. Face totul ca şi cum n-
ar face el nimic332
. Are conştiinţa limpede că este doar un reprezentant al lui Hristos, nu un
înlocuitor al Lui. Ştie că slujeşte in nomine, nu in loco Christi. Dacă are lângă el un co-slujitor
încearcă întotdeauna să stea cu un pas în urma lui. Dă dovadă de un fair-play total, contribuind
prin aceasta la instaurarea unei armonii atât de necesare între fraţi333
.
Următoarea calitate a preotului „bărbat al unei singure femei”, privește nu doar unicitatea
căsătoriei, ci întreaga viață familială a preotului care trebuie să fie ireproșabilă. Chiar Sfinții
Apostoli au hotărât cu privire la viața casnică, că trebuie priviți ca vrednici slujitori numai aceia
a căror purtare în viața casnică este exemplară. În special canoanele își îndreaptă atenția mai ales
328 Ibidem. 329 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Rugăciunea preotului, în MO, an. VII, 1955, nr. 3-4, p. 172. 330 Diac. prof. dr. N. Balca, Fasc. IV, în Omiletica, Curs dactil., Ex. V, fasc. I, BFT- București, cota 19351, f. a., p.
565. 331 Vezi Dicţionarul analogic şi de sinonime al limbii române, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978,
p. 176, § 368. Ca adjectiv, "discret" este menţionat în aceeaşi familie de cuvinte cu: modest, simplu, natural, firesc,
sobru, măsurat, cumpătat, chibzuit, moderat, ponderat, cuviincios, cuvios (!), decent, politicos, respectuos, plecat. 332 In această privinţă este revelator îndemnul Sf. Ap. Pavel adresat corintenilor: "Şi aceasta v-o spun fraţilor: că
vremea s-a scurtat de acum, aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge;
cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura... " (I Cor. VII, 2930). Adică să facă totul ca şi cum n-ar face, discret! 333 Pagini de o frumuseţe rară despre smerenie au rămas de la prof. Teodor M. POPESCU, din care cităm un
fragment tipărit de curând, după un manuscris: "Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este
fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut,
nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine,
stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care
se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se
pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau
temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute de om duhovnicesc... ", Meditaţii teologice,
Editura Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1997, p. 198.
asupra căsătoriei candidaților la preoție și opresc pe aceia: a) care s-au căsătorit sau logodit de
două ori (Canon 17 Apostolic; Canon 3 Trullan; Canonul 12 - Sfântul Vasile cel Mare); b) care
au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau cu o soție despărțită de bărbatul dintâi (Canon 18
Apostolic); c) care trăiesc în concubinaj (Canon 17 Apostolic); care s-au căsătorit cu o desfrânată
(Canon 18 Apostolic). 334
Tot în legătură cu condițiile morale pe care trebuie să le îndeplinească un păstor de
suflete, se cere ca el să nu fie vinovat de următoarele păcate: să nu fie desfrânat și adulterin
(Canon 61 Apostolic); să nu fi săvârșit omor, chiar și fără intenție (Canon 5 Sfântul Grigorie de
Nyssa); 3) să nu-și fi însușit bunuri străine (Canon 24 Apostolic); 4) să nu fie învinuit de sperjur,
de cămătărie, de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic). 335
Să fie „treaz”, este următoarea calitate a preotului. Despre această însușire, numită și
trezvie, luare-aminte, dreaptă-socoteală, paza gândurilor, paza inimii, ochiul minții, etc. am
discutat atunci când am definit responsabilitatea slujirii preoțești, și pentru acest motiv nu vom
repeta expunerea ci numai vom sintetiza ideile.
Preotul trebuie să fie deci obișnuit cu deprinderea evlavioasă a rugăciunii, ca să poată
deosebi de la Dumnezeu cele cerute, după cuvântul proorocului Isaia: "Atunci vei striga și
Domnul te va auzi: la strigătul tău El va zice: iată-Mă" (Is. 58,9). 336
Prima funcţie a luării-aminte este deci să discearnă ce este bine, ce este rău şi ce nu este
nici bine, nici rău.337
În cadrul vocaţiei sale de învăţător, preotul are şi menirea de a pune în practică
deosebirea duhurilor spre binele celor îndrumaţi. Această culme poate fi atinsă prin, ceea ce
părinţii numesc, dreapta socoteală sau discernământul. „Ca însuşire principală a omului, călugării
ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia
ori sfinţenia, ci dreapta socoteală, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în
cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază). În dreapta socoteală intră, precis,
tainic drămuite, şi bunul-simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa, adăugite celor de mai sus.
Nici una din virtuţi nu e absolută - nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne
334 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 88 335 Ibidem. 336 Ibidem, p. 89 337 Cf. Evagrie, Tâlcuire la Psalmul 37, 6. Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XII-a, La începutul Proverbelor, în
”Scrieri”, Partea întâia, PSB nr. 17, p. 6. Sf. Grigorie Taumaturgul, Cuvântul de mulțumire adresat lui Origen, 122;
cf. 123 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia II, 24. Parafrază în 150 de capete a Sf. Simeon
Metafrastul la cele 50 de Cuvinte ale Sf. Macarie Egipteanul, Fil. rom., vol. V, 45.
poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savantele boroboaţe şi
sofisticatele erori"338
.
Discernământul, sau dreapta judecată, numită şi dreaptă socotinţă este virtutea cea mai
lăudată de Sfinţii Părinţi. Pentru predicator, discernământul înseamnă orientarea dreaptă vizavi
de locul şi timpul liturgic în care-şi va rosti cuvântarea. În funcţie de acestea va hotărî genul,
tema, conţinutul, durata şi nivelul predicii. Această calitate ţine, desigur, nu numai de inteligenţa
slujitorului, ci mai ales de simţirea lui, de ceea ce numim îndeobşte bunul simţ în predică. Bunul
simţ îl ajută pe predicator în manifestarea unor atitudini esenţiale pentru reuşita predicii: respect
faţă de cuvânt339
şi faţă de ascultători, pregătirea conştiincioasă a cuvântării, abordarea unei
tematici adecvate etc. Bunul simţ îţi spune când trebuie să vorbeşti şi când trebuie să taci. Mai
ales când trebuie să te opreşti. El îţi indică măsura.
Apoi, pe o altă treaptă, ea este puterea de a deosebi limpede ceea ce vine de la Dumnezeu
şi de la îngeri, de cele ce ne vin de la diavol sau de la duhurile răutăţii,340
mai ales când e vorba
de viaţa lăuntrică. Ea devine atunci ״deosebirea duhurilor" despre care vorbeşte Apostolul Pavel
(I Cor. 12, 10), dar, mai larg vorbind, rostul luării-aminte este de a cunoaşte în orice împrejurare
care este voia lui Dumnezeu.341
În toate formele pe care le poate lua această primă funcţie, luarea-aminte este asimilabilă
dreptei socoteli, puterii de a bine-deosebi (διάκρισις ; discretio), şi este chiar aşa numită de
Sfinţii Părinţi.342
Sfântul Ioan Casian343
arată că această virtute este numită în Evanghelie ״ochiul
şi luminătorul trupului", şi la ea se referă Iisus când spune: ״Luminătorul trupului este ochiul; de
va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi
întunecat" (Mt. 6, 22-23). Într-adevăr, ea deosebeşte ״între ele toate gândurile şi faptele omului,
vede şi luminează tot ceea ce trebuie făcut".344
Sfântul Ioan Scărarul spune şi el, în acelaşi sens:
."Dreapta socoteală este făclie în întuneric..., luminarea celor cu vederea slabă״345
„Puterea
338 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 153. 339 "Cuvântul preotului să fie înveşmântat în haina înţelepciunii, în orice împrejurare s-ar afla", Pr. prof. dr. S.
Şebu, Gânduri despre predică şi orice cuvânt al preotului, în MA, XXXIV, 1989, nr. 3, p. 68. 340 Cf. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Filocalia 10, 26. Sf. Macarie Egipteanul, loc. cit. 341 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 383. 342 Cu privire la echivalența dintre luare-aminte și dreapta-socoteală (discernământ), a se vedea A. Cabassut,
„Discretion”, Dictionnaire de spiritualite, t. 3, col. 1311-1313. Această echivalență ne oferă o explicație pentru
faptul că unii Sfinți Părinți nu vorbesc niciodată de „luare-aminte”, ci de „dreapta-socoteală bine deosebitoare”. 343 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, II, 2, PSB 57. 344 Ibidem. 345 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI. Partea a II-a. Despre dreapta socoteală bine deosebitoare, Filocalia 9, 22.
deosebirii (a dreptei socoteli) este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii
dumnezeieşti în orice timp şi loc şi lucru".346
Ea îl călăuzeşte pe cel care înaintează pe calea nevoinţei, ferindu-l de rătăcire şi cădere.
Ea este ״numită de asemenea şi cârmă a vieţii noastre - spune Sfântul Ioan Casian - prin
cuvintele: «Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade» (Pilde II, 14)".347
„Întreg la minte”, următoarea calitate, nu este propriu-zis o calitate, în sensul de
excelență, ci mai degrabă o condiție, a integrității intelectuale, prin care înțelegem un om cu
mintea întreagă, adică sănătos la minte, un om a cărui minte funcționează ireproșabil, și bine
spune această definiție, deoarece e vorba de o calitate, doar pentru că se opune lipsei și bolilor
intelectuale atât de comune astăzi, totuși, la preot această însușire are specificul ei, datorită chiar
slujirii preotului. Aceasta cu atât mai mult cu cât observând mărimea nebuniei de azi, îi putem
opune însușirea de „minte întreagă”, sau „minte sănătoasă” ca fiind o calitate, prin comparație cu
lipsurile generale. Iar la un preot aceasta vrea să spună, nu numai că nu îi lipsește nimic la minte,
nu numai că mintea lui este completă, ci mai ales că mintea lui este deasupra oricăror lipsuri, și
este atât de „normală”, adică superlativă numai prin comparație cu nebunia generalizată de
astăzi, încât funcționarea ei „firească” după creație, întrece tot ce se întâmplă cotidian și atât de
mult încât tot ce face uimește așteptările umane.
Și nu numai atât dar, în virtutea aceleiași exercitări firești a puterilor intelectuale
„normalizate” de omul-Dumnezeu Iisus Hristos, trezvia, sau mintea întreagă sau dreapta
socotinţă, sau indiferent cum mai este ea numită, este, păzitoare a virtuţilor348
şi, în acelaşi timp,
îl fereşte pe om de loviturile păcatului. ״Omul care urmează luării-aminte niciodată nu se va
depărta de faptele virtuoase şi nici nu va fi prins de prăpădul păcatului", spune Sfântul Vasile cel
Mare.349
În general, luarea-aminte ca discernământ îl ajută pe om să-şi cunoască starea lăuntrică
şi să ştie la ce treaptă a ajuns, şi astfel să vadă limpede câtă cale a străbătut şi câtă-i mai rămâne
de făcut.350
A doua funcţie a dreptei socotinţe este, după cum arată Evagrie, ״să conducă lupta
împotriva puterilor vrăjmaşe, veghind asupra virtuţilor, pregătind trupele împotriva relelor şi
346 Scara, XXVI. Partea a II-a. Despre dreapta socoteală bine deosebitoare, 1. 347 Convorbiri duhovnicești, II, 4. 348 Evagrie, Tratatul practic, 89. 349 Evagrie, Omilia a XII-a, 6. 350 Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI, I („Puterea de a deosebi este în cei începători cunoașterea adevărată a celor
privitoare la ei înșiși”).
dirijând cele neutre după împrejurări",351
şi ״stând împotriva furiei demonilor".352
Ea se vădeşte a
fi marele strateg al luptei de neocolit pe care o are omul de dus în nevoinţele sale duhovniceşti
(praxis). Fără ea, ״nu se poate duce la bun sfârşit lupta (cea bună)", spune Evagrie.353
Dreapta socoteală are şi funcţia de a manifesta supremaţia părţii cugetătoare a sufletului
(λογιστικόν) faţă de celelalte puteri ale lui ea fiind, în praxis, virtutea corespunzătoare acestei
puteri -, îndemnându-le prin urmare să se supună minţii, în lupta împotriva diavolilor şi a
patimilor. În acest sens, ea îndrumă îndeosebi puterea irascibilă.354
În sfârşit, luarea-aminte are ca funcţie generală cârmuirea puterilor sufletului, punându-le
în bună rânduială şi făcându-le să lucreze după propria lor fire.355
Astfel, Sfântul Isihie Sinaitul
îndeamnă ״să punem raţiunea în fruntea acestora două (mânia şi pofta, adică puterea irascibilă şi
cea poftitoare) cu înţelepciune şi cu ştiinţă, spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şi a stăpâni aşa cum
stăpâneşte împăratul peste robi".356
Şi această funcţie este legată de celelalte. Pe de o parte pentru
că, ״silind puterile sufletului să lucreze după propria lor fire"357
prin luarea-aminte, omul poate
mai uşor ״să stea împotriva furiei demonilor״,358
căci principalul lor scop şi rodul rău al vicleniei
lor este de a face ca puterile sufletului să se abată de la Dumnezeu, şi deci să lucreze contrar firii;
pe de alta, numai pe temeiul deosebirii clare între bine şi rău puterile sufletului pot fi readuse la
rostul lor, iar prin aceasta să înceteze de a mai fi rău folosite, adică împotriva firii, şi să poată
lucra conform naturii lor, devenind, din păcătoase cum erau, virtuoase. Astfel, Evagrie scrie că;
după cum le folosim sunt bune sau rele, duc la virtuţi sau la vicii. Revine luării-aminte (Puterile)״
să le folosească într-unul sau altul dintre aceste două sensuri".359
Cuviința este următoarea calitate prin care cunoaștem că preotul este decent, modest,
adică respectă regulile bunei cuviințe, adică are ca ideal armonia socială.
351 Tratatul practic, 89. 352 Tratatul practic, 73. 353 Tratatul practic, 73. 354 Cf. Sf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie, Întâia sută, Filocalia 4, 34. 355 Cf. Evagrie, Tratatul practic, 73, 88. 356 Capete despre trezvie, A doua sută, 25. Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, XVIII, 3. 357 Evagrie, Tratatul practic, 73. 358 Ibidem. 359 Tratatul practic, 88.
Tot în cuviință este cuprinsă de Sf. Apostol Pavel și smerenia, prin cuvintele : dacă a
spălat picioarele sfinţilor (I Timotei 5,10) 360
.
Expresiile adevăratei cuviinţe privesc persoana, dar se adresează aproapelui și sunt
următoarele: aşezarea cuviincioasă a trupului şi cu bună rânduială, neavând nimic care să iasă în
evidenţă, expresia naturală şi neprefacută a chipului, privirea nevinovată, neabătută şi
necurioasă. Clement Alexandrinul zice despre aceasta: ״Să fie chipul tău curat, genele să nu fie
plecate în jos, nici capul să nu fie aplecat în jos, nici pe spate, nici gâtul dat pe spate, nici
celelalte mădulare ale trupului să nu fie destinse"361
. Gesticulaţia să fie simplă şi liniştită,
umbletul ordonat şi măsurat, pentru ca nu cumva un mers prea lent să trădeze trândăvie şi
frivolitate sau o prea mare slobozenie a sufletului şi nici un pas prea întins şi grăbit să vădească
un avânt nestăpânit.362
Despre umblet iată ce scrie Sfântul Fotie: ״Dar se cuvine preotului buna
rânduială a umbletului, nici să maimuţărească mişcarea slobodă femeiască, nici, precum tinerii,
să facă mişcări tumultuoase, agitate şi neregulate, ci orice mişcare să fie împodobită de rânduială
şi ordine. Trebuie să se vadă ordinea şi buna-cuviinţă până şi în expresia feţei, în aranjarea
părului şi în încingerea veşmântului. Nu trebuie nici să ducă această preocupare la exces până la
prostie, nici invers, să se lase într-o neglijenţă peste măsură. Căci fiecare dintre aceste două
extreme este deopotrivă necuvenită şi vrednică de dispreţ şi străină cu totul de petrecerea
preoţească."363
Îmbrăcămintea să fie potrivită pentru iarnă şi pentru vară. nici jerpelită şi
neîngrijită şi nici invers, împestriţată cu mii de culori, scumpă şi împodobită, fiindcă acestea sunt
găteli femeieşti. Cu privire la îmbrăcămintea preotului, Marele Vasile zicea scriind Sfântului
Grigorie Teologul: „Scopul îmbrăcămintei este unul singur, acela de a fi acoperământ
îndestulător trupului pentru iarnă sau pentru vară, fară să caute dinadins veşminte соlorate, nici
făcute dintr-un material moale sau luxos. Căci faptul de a căuta la veşminte este acelaşi lucru cu
a căuta la găteli şi podoabe femeieşti, pentru care numai ele se străduiesc. Mantia să încingă
trupul cu centura. Iar centura să nu fie mai sus de şolduri, căci aceasta este femeiesc, nici prea
slobodă ca să iasă dulama pe deasupra, căci aceasta este prostesc. De asemenea, mersul să nu fie
nici greoi, ca să nu fii învinuit de slobozenia sufletului. Iarăşi, nici să nu fie un mers năvalnic şi
360 Expresia descrie ospitalitatea caritabilă și reverențioasă față de frații creștini, în special față de predicatorii
itineranți (cf. n. de la In 13,5). Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 5,10, în Scrisorile Sf Paul -
Noul Testament și Psalmii, nota a, p. 484. 361 Clement Alexandrinul, Paedagogus, III, 11, P. 8649C-652A. 362 Sf. Vasile cel Mare, Epistola a II-a către Grigorie. 6, P. 32, 232B; Simeon Metafrastul, Despre smerenie şi
slavă deşartă, Cuvântul 20, P. 32, 1353C. 363 Fotie, Epistola 8, 34, P. 102, 665D-668A.
zvăpăiat, care ar vădi impulsuri nebuneşti în suflet."364
Şi iarăşi zice Marele Vasile: ״Este de
folos ca prin fiecare trăsătură a îmbrăcămintei să propovăduiască şi să mărturisească făgăduinţa
vieţii celei după Dumnezeu, aşa încât trebuie şi noi să cerem urmarea cu fapta din partea celor ce
primesc de la noi cuvântul făgăduinţei. Căci nu la fel de necuviincios şi ruşinos se arată la cei ce
au dobândit doar făgăduinţa pe cât se arată astfel la cei care au primit deplin fagăduinţele cele
mari, la preoţi adică."365
Aşadar, aşa cum una este ţinuta ostaşului, alta cea a senatorilor şi alta este״
îmbrăcămintea altei clase prin care se aseamănă între ei, se identifică şi se deosebesc de alţii, şi
aşa cum se disting mai ales în rang, la fel trebuie să existe o caracteristică specifică şi creştinului
în îmbrăcăminte, ceva cuviincios şi decent, care să păstreze buna-cuviinţă predată nouă de către
Sf. Apostol Pavel (care într-un loc impune episcopului să fie împodobit prin buna-cuviinţă (I
Tim. 3:2), iar în alt loc rânduieşte femeilor bună-cuviinţa (1 Tim 2:9) în îmbrăcăminte).366
Așadar, o calitate binevenită pentru un preot care învață pe alții este prestanța fizică și
vestimentară, aceasta cerând o educație a mișcărilor corporale. Sfântul Ambrozie pune mare preț
pe prestanța fizică. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele
curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioșilor.367
„Primitor de oaspeți” înseamnă că preotul trebuie să fie ospitalier și ospitalitatea este
rodul iubirii și are un loc însemnat în învăţătura Mântuitorului, mai cu seamă atunci când ea se
restrânge asupra celor ce vestesc Evanghelia (Mat. 10, 40-41; Mc. e. 10-11; Luca 9, 4-5).
Ospitalitatea se numără printre acele fapte bune pentru care creştinul va primi răsplata la judecata
universală (Mat. 25, 35-36),368
și fiindcă primirea de oaspeţi este însoţită de cheltuieli, Apostolul
îi îndeamnă să practice ospitalitatea neconstrânşi şi fără murmur, fiindcă numai o astfel de faptă
este bineplăcută lui Dumnezeu (cf. II Cor. 9,7) 369
.
Această practică a ״ospitalităţii misionare" este întâlnită şi recomandată creştinilor
începând imediat cu perioada post-apostolică. Un exemplu în acest sens îl găsim în scrierile
Părinţilor Apostolici: ״Orice Apostol, care vine la voi, să fie primit ca Domnul, dar dacă rămâne
364 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 2 către Grigorie, 6. P. 32, 232B. 365 Idem, Delimitări împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, P. 31, 980B. 366 Idem, Delimitări împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, PG, 31, 980CD. 367 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 87-88 368 Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Studiu al Noului Testament, Ed. Europolis, Constanța, 2005, p. 246. 369 Ibidem, p. 306.
trei zile, este profet fals Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic decât pâine, până ce găseşte alt
sălaş, dar dacă cere bani, este profet fals"370
.
În Sfânta Scriptură chipul preotului se impune prin frumoase calităţi religioase, morale şi
sociale, astfel încât este un adevărat model de evlavie, bunătate, dreptate, pace şi ospitalitate"371
.
„Îndemânatic a învăţa pe alţii”, adică a fi un bun pedagog, este calitatea care abia ea
apare ca specifică preotului, deoarece corespunde funcției învățătorești a preotului. Chemarea
principală a preotului este aceea de învățător, deoarece adevăratul păstor de suflete trebuie să fie
un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci dacă nu va învăța, nu va avea nici ce
sfinți372
.
Toate tratatele de omiletică reclamă obligativitatea unor calităţi sine qua non, pentru cel
care-şi asumă înalta responsabilitate a propovăduirii. Aceste calităţi sunt împărţite, de regulă, în
trei categorii: intelectuale, morale şi fizice373
.
Despre această calitate am vorbit deja. Preoții primesc pe de o parte, învăţătura, jertfa şi
conducerea lui Hristos, iar pe de altă parte, răspund la acestea în mod liber şi pozitiv ca la o
chemare, învăţând la rândul lor lumea, dăruindu-se şi conducând lumea spre Împărătia lui
Dumnezeu, și participând prin aceasta la întreita slujire a lui Hristos.374
Putem astfel deosebi o dimensiune teoretică a slujirii preoțești – de prezentare şi
explicare a cunoştinţelor – şi o dimensiune practică, în care se formează deprinderile de viaţă la
credincioși, sub forma actelor liturgice sau prilejuite de viaţa liturgică, iar în acest sens, Sf. Ioan
Gură de Aur îi avertizează pe slujitorii altarelor : „Dacă primeşte cineva această grijă, trebuie să
aibă multă înţelepciune, mult har de la Dumnezeu, un caracter încercat - cea mai curată viaţă;
trebuie să aibă şi o virtute mai mult decât omenească"375
, urmată de pregătirea continuă teologică
şi conştiinţa că „Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe
alţii"376
.
370 Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (Didahia), XI. 4-6, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de pr. dr.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 32-33. 371 Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, p. 165 372 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 87 373 Vezi nota 444. 374 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, p. 229-238. 375 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 32. 376 Nicolae Iorga, Cugetări, p. 92.
Preoția, fiind de instituție divină, atât prin origine cât și ca scop, păstorul de suflete, pe
lângă cunoștințele teologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie deci să aibă și o
educație religios-morală corespunzătoare acestui scop377
.
„Nebețiv”, este o calitate complexă ce privește nu doar abținerea de la băuturile alcoolice
ci în general virtutea, iar în mod specific cumpătarea și buna măsură în toate. Astăzi se cunoaște
foarte mult din ravagiile pe care le produce alcoolismul, și se folosesc multe forme de tratament,
în care un rol foarte important revine bineînțeles religiei. Dar Sf. Apostol Pavel, se referă aici și
la lăcomia de orice fel a trupului. Însă alege beția ca exemplu datorită imaginii sale puternic
negative. Evident că această cumpătare se referă la tot ce dăunează trupului și prin aceasta
sufletului.
Pornind de la cumpătarea la mâncare și băutură Sf. Părinți au recomandat calea de mijloc
în toate, deoarece excesul de zel este la fel de rău ca şi delăsarea. De aceea, Sfântul Vasile cel
Mare recomandă cumpătarea în toate. Astfel, monahul poate să consume vin, dar cu măsură,
pentru slăbiciunile lui, aşa cum Sfântul Apostol Pavel recomanda ucenicului său Timotei.378
Există nouă roade ale Duhului : dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credința, blândețea și cumpătarea (Gal, 5, 22) și „împotriva acestora nu este
lege” (Gal, 5, 23). Iar ele împiedică patimile potrivnice să existe și să lucreze în sufeltul
credinciosului.
Legată de cumpătarea trupească este și cumpătarea sufletească, vizibilă prin lipsa
violenței de orice fel, de unde avem și calitățile următoare, „nedeprins să bată”, și „nesfadnic”.
Dacă nedeprins să bată ne poate duce cu înțelegera la contextul istoric de atunci când în conițiile
societății sclavagiste, bătaia era o reacție curentă la multe situații, în schimb nesfadnic, ne
deschide o mulțime de situații în care cearta este nefolositoare, de exemplu în „certurile sterile de
cuvinte privind basmele și genealogiile”, dar știm și un lucru foarte grav despre cel înclinat spre
ceartă și anume că provoacă violență și dezbinare, și acestea vin de la Satana care este tatăl
minciunii și crimelor. De aceea, preotul trebuie să lupte împotriva certurilor știind că luptă
împotriva duhurilor necurate. Principala calitate pe care preotul o aduce în această luptă este
blândețea, una din cele cinci virtuți tipice ale creștinului : milostivirea, îndelungă răbdarea,
smerenia, blândețea și bunătatea (Col. 3, 12; Ef. 4, 2).
377 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 88 378 Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic II, IV, în Asceticele, PSB vol. 18, p. 202
Blândețea este o trăsătură de caracter a preotului care îi va permite să dezvolte o relație
deschisă, bazată pe încredere între el și credincioși. Este esențial ca pentru a-l ajuta pe cel care a
greșit, acesta să aibă încredere în preot și să aibă curajul de a se dezvălui preotului. Ori acest
lucru nu e posibil când este întâmpinat cu mânie, nerăbdare și amenințare.379
Dar nesfadnic se referă și la blândețe ca eficiență a slujirii, adică la responsabilitatea față
de adevărul creștin, pe care numai cunoscându-l bine, poate aprecia cât de bine intenționată este
o discuție, și cât de dornic este interlocutorul să învețe, sau dimpotrivă, cât de rău voitor este,
încât să respingă învățătura sănătoasă, pentru a propune alte învățături după poftele oamenilor.
Astfel, blândețea ajută preotul să procedeze cu pogorământ, sau acribie, potrivit interlocutorului,
pentru a fi util și a evita certurile sterile de cuvinte, adică să fie îngăduitor cu cel dornic să învețe,
dar, și să închidă în termeni politicoși o discuție în contradictoriu sau inutilă, cu acela care
ocolește adevărul intenționat.
Despre violență și cumpătare Sf. Grigorie Palma arată : “Nepătimaș este cel ce a pierdut
deprinderile rele și s-a îmbogățit în cele bune, cel ce s-a întipărit de virtuți asemenea celor
împătimiți de plăcerile rele, cel ce și-a supus iuțimea și pofta … puterii cunoscătoare, judecătoare
și raționale a sufletului, așa cum cei împătimiți și-au supus puterea rațională laturii pasionale”. Și
adaugă încă și mai concret: “Prin poftă dobândește în inimă iubirea, iar prin iuțime agonisește
răbdarea. Nu omorând această latură, căci în acest caz ar fi nemișcat și nelucrător chiar în slujirea
lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea purificată el tinde, prin pomenirea neîncetată a lui
Dumnezeu, la Dumnezeu, și prin aceasta să ajungă la deprinderea dispoziției dumnezeiești și s-o
ridice pe aceasta la cea mai desăvârșită treaptă. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu … și din
aceasta învață, lucrează și dobândește iubirea curată și desăvârșită față de aproapele, cu care este
cu neputință să nu se afle împreună și nepătimirea”380
.
„Neiubitor de arginți” este o calitate care se opune unui păcat frecvent numit arghirofilia,
iubirea de argint sau pofta de avuţie, care pune stăpânire şi pe persoana preotului şi de care
preoţimea trebuie să se ferească mai ales, deoarece, rolul important al clericilor în viața
bisericească este condiționat de îndeplinirea acestor obligații speciale formulate încă din timpul
Sfinților Apostoli.381
379 Tiberiu Dughi, Personalitatea preotului, p. 129 380 Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, în Filocalia, vol. 7, p. 250. 381 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 86
Și în sfârșit, „bun chivernisitor al casei lui”, se traduce prin calitatea pe care noi o numim
responsabilitatea slujirii preoțești și am vorbit despre ea mai sus. Dar aici se referă la familie
tocmai pentru a ușura înțelegerea exemplului, și anume că preotul și credincioșii alcătuiesc o
familie, iar în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, după Apostol, afirmă : “familia, căminul,
casa, este o mică Biserică”382
. Iar pentru preot, familia lui este Biserica intr-o comuniune sfanta
cu familia mai larga, ecleziala, a parohiei, ceea ce știm că este foarte important, deoarece familia
are temei divin, fiind chipul originar și autentic al constituției și vocației umane, iar “Cea dintâi
familie s-a întemeiat în rai, având ca preot și martor pe Însuși Dumnezeu”383
.
Ce calități trebuie să aibă preotul pentru a fi un bun educator și al familiei sale și al
credincioșilor?384
:
În primul rând să aibă conștiinta preoțească de a lucra cu Dumnezeu pentru
mântuirea oamenilor;
Convingerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu
toată inima pe Dumnezeu;
Preotul să fie hotărât, cu intenție curată în propovăduire;
Din conduita preotului face parte și administrarea cinstită a bunurilor parohiale.
Având o viață lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune, și o viață familială încununată de
virtuți, preotul zilelor noastre este chemat să se aproprie de altar și să săvârșească dumnezeieștile
slujbe cu toată evlavia, demnitatea și sfințenia, exercitând prin aceasta puterea dăruită la
hirotonirea întru preot, aceea de sfințitor al vieții creștinilor. 385
În biserica primară, orice mirean, implicit cei din cinul bisericesc, putea fi și căsătorit,
cap de familie, având în vedere „caracterul deplin creștin al căsătoriei”,386
iar Sf. Apostol Pavel îl
are în vedere îndeosebi, aici, pe episcop, care în perioada apostolică și post-apostolică, putea fi
celibatar dar și căsătorit. Se cunoaște că abia împăratul Iustinian „printr-o novela din anul 531,
impune epicopilor celibatul”387
.
382 Sf. Ioan Gură de Aur, Homelies sur l'epitre aux Ephesiens, XX, Paris, Traductions par L'Abbe J. Barreille,
1872, p. 390-391. Vezi pentru conformitate trad. rom. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Iași, tipografia „Dacia”, P. Iliescu & D. Grossu, 1902, p. 202 383 Învățătura de credință creștină ortodoxă, București, Editura Inst. Biblic si de Misiune al B. O. R., 1992, p.
400. 384 Protosinghel Olivian Bindiu, Viața morală a preotului p. 69 385 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 88 386 P. Jean Meyendorf, Le mariage dans la perpective orthodoxe, Paris, YMCA-PRESS, 1986, p. 97. 387 Cf. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991, p. 107.
Așadar, în timpul lui Timotei, exemplul familial era nu numai puternic dar și foarte
potrivit pentru a descrie calitatea administrării preotului asupra comunității pe care o păstorea
după modelul familiei.
O bună administrare a familiei înseamnă pentru preot și o bună administrare a parohiei,
deoarece, în afară de învățător și sfințitor, preotul este și conducător al parohiei încredințate de
Episcop, de aceea este dator să fie un bun chivernisitor al bunurilor mobile și imobile ale
parohiei.388
În calitate de conducător al parohiei preotul este dator să administreze cu cinste
patrimoniul bisericesc și veniturile lor, în scopul pentru care au fost instituite.389
Acum, după ce am făcut un rezumat al calităților pe care le cere Sf. Apostol Pavel de la
slujitorii Domnului, trebuie spus totuși, că, preoţia este o slujire aleasă şi înaltă nu pentru înaltele
calități ale preotului ci, din pricina temeiului ei dumnezeiesc390
, fiindcă acest temei este însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos, Care, aducându-Se pe Sine pentru noi jertfă şi prinos lui
Dumnezeu-Tatăl, „spre miros de bună mireasmă" (Ef. 5:2), a devenit Mare Arhiereu, fiind uns
arhiereu de Dumnezeu, ״după rânduiala lui Melchisedec" (Evr. 8: 1-2), şi „Care a şi stătut în
ceruri de-a dreapta Tronului măririi, ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei
mărturii, pe care l-a întemeiat Domnul, iar nu omul”.
Acest Mare Arhiereu – Iisus Hristos -, a predat sfinţilor Lui ucenici şi apostoli Taina
sfinţirii, ca să rămână până în veac, şi i-a arătat sfinţi(ţi) pe aceşti liturghisitori ai dumnezeieştilor
Taine, ״trimiţându-le lor Duhul Sfânt"391
. Iar ei au predat-o mai departe ucenicilor lor, de la care
şi noi am primit-o, prin harul şi prin lucrarea Duhului Sfânt.
De asemenea, preoţia este o slujire mare şi sfântă şi prin lucrarea apostoliei392
, care şi ea
este mare şi sfântă, fiindcă scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate,
prin transmiterea harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului,
după cum întreaga omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos. Sfântul
Dionisie Areopagitul numeşte preoţia diaconie sfântă, chip al ierarhiei celei mai presus de lume
şi împărăţie dumnezeiască şi sfântă.393
Iar părintele nostru Ioan Gură de Aur, mărturisind şi el
388 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 90 389 Ibidem, p. 90-91 390 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 10 391 Slujba Duminicii Rusaliilor, Penticostar, Ed. Slujirii Apostolice a Bisericii Greciei, Atena, 1959, p. 202. 392 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 9 393 Dionysie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, I, 2, P. 3 372C 373B.
acestea, adaugă: ״este săvârşită aici, pe pământ, dar îşi are rânduiala şi temeiul de la cetele cele
cereşti.394
Și preoţia nu este numai slujire mare şi înaltă şi sfântă diaconie, ci şi o mare Taină, sfântă
şi dumnezeiască395
:
prin temeiul ei dumnezeiesc,
prin scopul pe care îl urmăreşte,
prin caracterul ei dumnezeiesc şi
prin cele săvârşite de ea mai presus de înţelegere.
Este Taină, fiindcă, prin slujirea preoţiei, oamenii, care sunt pământeşti, primesc
rânduiala cetelor cereşti şi devin ״duhuri" liturghisitoare şi mădulare ale ierarhiei celei mai
presus de lume şi, ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu, slujesc Liturghia.
Este Taină, fiindcă, prin preoţie, pământul devine una cu cerul, iar cele din ceruri se
desăvârşesc pe pământ. Căci sus, în ceruri, este tronul şi jertfelnicul cel adevărat, iar Serafimii,
care stau în cerc, zboară jur-împrejur, înălţând întreita cântare: ״Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul
Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta."' Aici, pe pământ, este un chip corespunzător
(antitypon) al jertfelnicului celui din ceruri şi în jurul acestuia preoţii, ca nişte îngeri, cântă
Trisaghionul. Acolo este cărbune aprins pe jertfelnic şi cleşte, iar Serafimii oferă cu cleştele
cărbunele de pe jertfelnic (Is. 6, 6). Aici este cărbunele cel viu, ״cleştele" (aici, potirul - n.n ), şi
preotul care împărtăşeşte Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Acolo îngerii săvârşesc întru
adevăr pe jertfelnic dumnezeiasca Liturghie. Aici preoţii aduc înainte pe jertfelnic jertfa cea fără
de sânge.
Și este Taină, fiindcă prin preoţie cele pământeşti se împodobesc, pământul este ridicat la
cer, şi cerul se pleacă la pământ, îngerii cu oamenii se unesc în cântare şi oamenii cu îngerii
dimpreună îl preamăresc pe Dumnezeu. Preoţia este asemenea cu o scară care uneşte cerul şi
pământul şi toată făptură o conduce de pe pământ la cer. Dumnezeiescul nostru părinte Ioan Gură
de Aur spune despre preoţie: ״Vezi cât de mare este puterea preoţilor! Gândeşte-te la Botez, care
este iertarea păcatelor şi înfierea, gândeşte-te la Sfintele Taine, la miile de bunătăţi, cele care îţi
vin ţie prin punerea mâinilor preoţilor şi prin rugăciunea săvârşită de ei."396
394 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 4, P. 48, 642. 395 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 10 396 Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola către Romani, Omilia 11, P. 60,484.
În sfârșit, preoţia este cea mai măreaţă, mai înaltă, mai sfântă și mai slăvită între toate
demnitățile de pe pământ, fiindcă preotul, fiind luat dintre oameni, prin preoţie mijloceşte către
Dumnezeu pentru oameni cele privitoare la viaţa şi mântuirea lumii. 397
Misiunea lui Hristos este exercitată de către întreaga Biserică şi de către cler. Totuși
preotul nu este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin botezat,
și singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea, că lui I s-a încredinţat o slujire specială şi
o harismă a Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline şi din istoria bisericească faptul că a
existat o varietate de slujiri adaptate la necesităţile locului şi timpului. Hristos a fost cel dintâi
care a slujit și a asociat la această funcţie a slujirii întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora le-a
acordat funcţii speciale. Această slujire continuă a Domnului înviat are loc prin puterea Sfântului
Duh. Fiecare membru al Bisericii primeşte darurile Sfântului Duh, daruri care îi orientează viaţa
spre slujirea dăruitoare de sine către Dumnezeu şi lume”.398
Analizând condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, se poate face un cod al
preotului, potrivit activității sale de învățător, sfințitor și conducător, după cum urmează :
1. să se poarte cuviincios față de casa lui Dumnezeu (Biserica) și față de cele sfinte;
2. să nu destăinuie secretul mărturisirii;
3. să fie cumpătat, adică nu lacom, nu bețiv;
4. să fie fidel căsniciei și familiei adică să nu fie adulterin;
5. să fie monogam adică să nu fie recăsătorit;
6. să nu se ocupe cu afaceri potrivnice chemării preoției;
7. să fie blând și făcător de pace nu bătăuș;
8. să nu participe la jocuri de noroc;
9. să fie responsabil cu Sf. Tradiție, în ce privește succesiunea apostolică, învățătura
și rânduiala, adică să nu aducă inovații în cult;
10. să oficieze sfintele slujbe numai în parohia lui, și doar ca excepție în altă parohie,
cu aprobarea și cererea expresă forurilor în drept;
11. să nu impună cu sila plată pentru orice slujbă religioasă;
12. să poarte numai îmbrăcăminte decentă;
397 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 12 398 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, (1994), trad. De Paul Brusanovwski, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2001, p. 128.
13. să administreze corect bunurile bisericești, neînsușindu-și bunuri materiale (bani)
care nu i se se cuvin;
14. să nu părăsească parohia fără aprobarea Episcopului. 399
Activitatea preotului nu se mărginește numai la cei ce vin la biserică și îi solicită asistența
religioasă. Când se închide ușa bisericii, el trebuie să se gândească cum poate deschide ușa
sufletului credincioșilor care din diferite motive, independente de voința lor, nu au putut
participa la serviciile religioase. Când nu vin credincioșii la Biserică, trebuie să meargă Biserica
la el, căci și aceștia fac parte din Trupul tainic al lui Hristos. Vizitele canonice nu se pot reduce
numai la cercetarea cu Sfânta Cruce, la Bobotează. Misiunea preotului, ca păstor de suflete, este
să-și cerceteze credincioșii ca părinte, duhovnic și frate, în tot timpul anului. 400
Tot la capitolul calități mai putem vorbi și despre virtuţile preotului pe care le împărțim
în : emoționale, intelectuale și volitive.
Virtuțile emoționale alcătuiesc latura afectivă a personalităţii preotului, și -, care domină,
inspiră şi caracterizează personalitatea păstorului de suflete şi întreaga lui activitate, sunt cele trei
virtuţi fundamentale (teologice), adică iubirea în diferitele nuanţe (iubirea de Dumnezeu şi
oameni, devotamentul, spiritul de sacrificiu şi zelul pastoral), credinţa şi nădejdea creştină.
Virtuțile intelectuale și de voință sunt :
Stăpânirea de sine (înfrânarea, răbdarea, castitatea, cumpătarea şi tăria voinţei).
"Nu-i mică primejdia, dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între
Dumnezeu şi oamenii... mai înainte de a domina cât mai mult materia, de a-ţi curaţi mai bine
cugetul şi te apropia de Dumnezeu mai mult decâ oamenii de rând", scria Sf. Grigorie de
Nazianz.401
Autodisciplina pe care o impune stăpânirea de sine se manifestă de fapt mai ales prin
cumpătare. Preotul se cade să fie cumpătat, chibzuit în toate: în vorbire, în ţinută, în
îmbrăcăminte, dar mai ales la mâncare şi la băutură, între altele Sf. Ap. Pavel cere episcopului
(deci şi preotului) să fie "nebeţiv şi înfrânat" (I Timotei I, 7,8). Dacă lipsa de măsură sau
necumpătarea în mâncare şi băutură sunt condamnabile la orice laic, la preot ele sunt dea dreptul
399 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 91 400 Ibidem, p. 89-90 401 Sfântul Grigorie de Nazianz - Teologul, Cuvântarea 2 – Cuvântare apologetică, 91, în Apologia sau
Cuvântarea în care arată motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie, trad. de pr. N. Donos, Atelierele Zanet
Corlăţeanu, Huşi, 1991.
dezgustătoare. Preotul lacom şi beţiv e o permanentă pricină de scandal şi de sminteală pentru
enoriaşii săi.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa. Înţelepciunea şi simţul realităţii ne ajută să prevedem în
programul nostru de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea idealului, ne
indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite şi totodată ne ajută să alegem
momentul cel mai nimerit pentru a acţiona, iar tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversitatea şi
obstacolele, atunci când par de netrecut şi să evităm eforturile inutile şi risipa zadarnică de
energie, deși ca un virtuos al doctrinei despre harul dumnezeiesc, Sf. Apostol Pavel este în egală
măsură apostolul efortului uman – fără altă limită decât moartea - întru dobândirea integrală a
mântuirii personale.402
Ele ne învaţă să cedăm la nevoie, să aşteptăm cu răbdare şi încredere momente şi
împrejurări mai favorabile, pentru a continua lupta cu mai multe şanse, sau pentru a relua de la
început drumul întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că ţinta misiunii nu se poate
realiza în întregime dintr-o dată, aşa cum vrem noi. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu
realităţile, trebuie să ne mulţumim cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe şi succese mici, dar din a
căror sumă dau lucruri mari.
Tenacitatea şi stăruinţa. Echilibrul sufletesc. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi
ridicări, iar suişul spre perfecţiune nu este o linie dreaptă, ascendentă, ci un drum în zig-zag sau
în serpentină, punctat nu numai de biruinţe şi de succese, ci şi de înfrângeri, îngenunchieri şi
poticniri. Esenţial pentru preot este să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile, greutăţile şi
necazurile întâlnite în cale, ci să tindă mereu înainte, printre greutăţi şi piedici, spre ţinta de atins.
Seriozitatea. Ţinuta şi comportarea preotului în manifestările sale publice şi particulare
trebuie să se caracterizeze întotdeauna prin seriozitate şi demnitate. Nu înţelegem prin acestea o
gravitate exterioară, afectată, adică acea ţinută studiată şi rigidă, acea poză sau mască de
împrumut, care e menită să ascundă sterilitatea sau slăbiciunea spiritului şi care în general
displace şi provoacă râsul şi ironia, ori răceala şi indiferenţa. E vorba de o seriozitate naturală, o
cuviinţă şi măsură în toate, care izvorăşte din interiorul fiinţei noastre, adică din sentimentul
sincer şi adânc al demnităţii şi responsabilităţii preoţiei.
402 Leon Bouvet, L`ascese dans saint Paul, 7; apud Diacon Dr. Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină, nota 2.
p. 268.
Respectul este datorat preotului, necondiţionat, pentru harul şi slujirea sa, dar pentru
oameni el trebuie agonisit şi meritat prin vrednicia personală. Pentru că omul din preot poate
compromite pe preot; ca să fie respectat preotul, trebuie să se facă respectat şi omul care este
preotul.
Cumpătarea, înţelepciunea şi seriozitatea preotului este manifestată nu numai prin felul
de purtare, prin îmbrăcămintea şi manierele lui, ci şi prin sobrietatea lui în vorbire. Un preot
serios şi demn nu vorbeşte mult şi de prisos, nu flecăreşte zadarnic şi nu glumeşte decât puţin.
Cuvântul lui e măsurat, chibzuit şi de aceea cu greutate. "Cuvântul vostru să fie: da, da şi: nu, nu,
iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel rău este" (Mat. V, 37). Să nu uite preotul că "din
cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi" şi că "pentru orice cuvânt deşert
pe care îl vor grăi oamenii vor da seamă în ziua judecăţii" (Mat. XII, 36-37). Cuvintele de prisos,
de mânie, de ocară, de batjocură sau de ruşine, cuvintele şi expresiile cu două înţelesuri,
cuvintele triviale, înjurăturile sau blestemele nu au ce căuta îm gura şi în vocabularul preotului.
"Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun, spre zidire, după trebuinţă
... şi nici vorba de ruşine şi vorbe proaste sau glume, care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire"
(Efes IV, 29; V, 4).
Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută precum şi vorbirea, nu exclud însă
simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea sau bunăvoinţa şi delicateţea în maniere.
Preotul nu trebuie să adopte atitudini căutate sau studiate, forţate şi artificiale, ci să se poarte cu
aceeaşi simplitate şi naturaleţe care izvoreşte din adâncul firii fiecăruia şi care merge de-a dreptul
la inimă. Demnitatea, blândeţea şi bunăvoinţa trebuie să transpire din toată înfăţişarea, din toate
faptele şi vorbele lui, precum ne sfătuieşte Sf. Apostol Pavel: "Bunătatea voastră să fie cunoscută
tuturor oamenilor" (Filip IV,5).
Seriozitatea şi sobrietatea în atitudine şi comportare nu exclud o altă însuşire, care s-ar
părea diametral opusă faţă de acestea, şi anume familiaritatea. Faţă de enoriaşii săi preotul nu
trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un părinte
faţă de copii săi.
Din buchetul de virtuţi şi calităţi creştine care trebuie să împodobească chipul ideal al
preotului, nu poate lipsi modestia şi omenia, "îmbrăcaţi-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu stă
împotriva celor mândri, pe când celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă deci sub mâna cea mare a lui
Dumnezeu ca să vă înalţe la timpul potrivit. " (I Petru V, 5; Mat. XXIII, 12 şi Iacov IV, 6-10).
În general preotul trebuie să fie un om de caracter, un om de omenie, un om de atitudine
hotărâtă şi rectilinie. Cinste, corectitudine şi consecvenţă în atitudini şi purtare, ţinerea sau
respectarea cuvântului dat, etc., sunt însuşiri care trebuie să caracterizeze pe orice bun creştin şi
în primul rând pe preot.
În relația cu credincioșii, în diferitele circumstanțe, preotul trebuie să-și păstreze
răbdarea, stăpânirea de sine chiar și atunci când este criticat, denigrat chiar în ceea ce privește
anumite aspecte ale vieții sale. O atitudine importantă în aceste situații este și obiectivitatea. El
trebuie să știe să-și evalueze corect atât propriul comportament cât și al celorlalți pentru a nu
exista riscul de a adopta demersuri, inițiative greșite în ceea ce privește propria viață
duhovnicească sau a celorlalți. 403
La aceste trăsături se adaugă și cele care definesc relația preotului cu ceilalți. Definitorii
în acest sens sunt mila, atenția la celălalt, altruismul. ״Preotul trebuie să fie bun la inimă, să fie
milostiv către toți, să întoarcă la calea cea dreaptă pe cei rătăciți, să cerceteze pe cei bolnavi, să
fie cu milă față de văduve, față de orfani, față de cei lipsiți, să stea deoparte de orice iubire de
argint."404
Sfântul Ioan Gură de Aur sintetizează foarte bine unele trăsături de personalitate ale
preotului, arătând totodată și limitele lor : ״... trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut,
dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit dar nu slugarnic; aspru, dar
înțelegător [....] să urmărească numai un singur scop: zidirea Bisericii și să nu facă nimic cu ură
și părtinire." 405
Într-o manieră autentică, IPS Mitropolit Antonie Plămădeală atrage atenția asupra
trăsăturilor negative de caracter ale preoților datorate unei pregătiri disfuncționale a acestora.
Apare riscul ״să trimitem în lume preoți infirmi, neterminați, unilaterali, buni la carte, slabi la
fapte, buni să cânte, fără minte, buni la cerut, grei la jertfit, buni la Teologie, dar mai tari în
economie, buni pentru dânșii, slabi pentru alții."406
Așadar, pentru a fi preot ״e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de
mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viață curată, de virtute mai mare decât
403 Tiberiu Dughi, Personalitatea preotului, p. 129 404 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 30. 405 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Efrem Șirul, op. cit, p. 79. 406 Ibidem, p. 59.
omenească"407
Preotul trebuie să fie ca în Liturghie în toată viața lui, și peste tot [...] Vor să-l״ .
știe pe preot în autenticitate și în sinceritate. Vor să știe că preotul lor nu este un impostor, că nu
este doar purtător de haină și de chip preoțesc, dar e gol de Har și de sfințenie".408
În concluzie, comportarea preotului în biserică și în decursul serviciilor divine este de o
importanță covârșitoare. Ținuta fizică și vestimentară, starea odăjdiilor, a vaselor sfinte, a cărților
bisericești, solemnitatea mișcărilor litughirsitorilor sunt tot atâtea mijloace prin care se poate
influența sufletul credincioșilor. Păstorul de suflete, ca slujitor al celor sfinte, trebuie să fie: curat
în gânduri; pilduitor in purtare; prudent în tăcere; folositor la vorbă; prieten smerit cu făcătorii de
bine; să fie mai apropiat de fiecare, prin iubire; să fie mai presus decât alții, prin rugăciune. 409
Aceste însuşiri ale cugetului, atât naturale, cât şi dobândite prin deprinderi, sunt cele mai
necesare păstorilor duhovniceşti. Fiindcă ce este mai necesar decât o minte stăpână pe sine, decât
pregătirea duhului, decât un cuget încercat? Ce este mai folositor decât o formare dobândită prin
învăţătură temeinică, adică prin cunoaştere, a filologiei, a teologiei, a formării bisericeşti şi a
unei formări enciclopedice? Stăpânirea de sine a cugetului, autocontrolul, este călăuza tuturor
cugetelor drepte. Fără aceasta se poticneşte şi slăbeşte în toate şi se află nevrednic de înalta
vedere la care este ridicat prin desemnarea lui ca episcop şi păstor al poporului.410
Iar în biserică, Sfintele slujbe nu trebuie să aducă plictiseala printre credincioși fiindcă de
multe ori Sfintele slujbe par lungi credincioșilor numai pentru că ei nu sunt solicitați la o
participare activă prin cântarea în comun, sau din cauză că Sfintele slujbe se săvârșesc mecanic,
formal, fără convingere, fără căldură din partea slujitorilor.
Știind acum calitățile care definesc slujirea preotului, pe care le așteptăm și le găsim la
preoți, în suficient de multe cazuri, facem precizarea că pentru noi ca oameni este necesară și
folositoare îngăduința, pentru cazuri concrete și punctuale, dar pentru înălțimea slujirii nu este
permisă nici o abatere, și pe aceasta să o dorim cu tot sufletul de la slujitorii altarelor, de aceea să
nu uităm că deși preoţii sunt oameni şi pot să greşească, preoţia ca instituție, nu trebuie
confundată cu cei care o poartă, fiindcă preoția este un oficiu supraomenesc prin care Domnul
407 Ibidem, p. 64. 408 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 24. 409 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 89 410 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 72
lucrează pentru ridicarea lumii la El. Aşa au înţeles-o părinții bisericii şi aşa va fi socotită până la
sfârşitul lumii.411
4. Preotul ca propovăduitor
Astăzi, după două mii de ani misiunea preoțească are în vedere aceleași dimensiuni de
bază ale slujirii: învățătorească, sfințitoare, pastorală, și știm aceste lucruri aproape toți creștinii,
dar mai știm în plus că, pe lângă vestirea, proclamarea şi propovăduirea, „fără timp”, la care sunt
chemaţi toţi creştinii, cuvântul lui Dumnezeu este predicat mai ales „cu timp” de către slujitorii
bisericii în cadrul atmosferei religioase a cultului potrivit cu importanţa momentului liturgic
respectiv, pentru că „propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu reprezintă în esenţă un act de cult,
de răspândire a învăţăturii creştine în rândurile credincioşilor, pentru ca aceştia treptat să
ajungă la cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, la unire şi comuniune cu El, la mântuirea
sufletului”.412
Ca orice slujire preoțească, și propovăduirea, reclamă obligativitatea unor calităţi sine
qua non, pentru cel care-şi asumă această înaltă responsabilitate. Aceste calităţi sunt împărţite, de
regulă, în trei categorii: intelectuale, morale şi fizice413
.
Studiind trăsăturile personalităţii marilor propovăduitori, potrivit îndemnului Sf. Ap.
Pavel : „Luaţi aminte la mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu" (Evrei,
13, 7) putem ajunge, prin imitarea virtuţilor, la formarea propriei personalităţi. Este metoda
abordată, de altfel şi în Pedagogie. Aşa procedează, de exemplu, G.G. Antonescu, unul dintre cei
mai distinşi pedagogi români din perioada interbelică, abordând problemele pedagogiei moderne
prin evidenţierea gândirii şi personalităţii unor pedagogi consacraţi ca J.J. Rousseau, Kant,
Şchiller, Goethe etc414
.
Pentru propovăduitorul creştin modelul personalităţii desăvârşite este fără discuție
Mântuitorul Iisus Hristos. El este Învăţătorul prin excelenţă: ״Unul este Învăţătorul vostru"
411 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștinep. 22 412 Drd. Gheorghe V. Burcă, Predica liturgică, în revista "MMS", XLIX (1973), nr. l-2, p. 82. 413 Vezi nota 444. 414 G. G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne, Ediţia II-a, edit. "Cartea românească", Bucureşti, 1924,
303 p.
(Matei 23, 8) și este unic, dar „nu în sensul de singular şi exclusiv, ci de revelator suprem al
adevărului"415
.
Referindu-se la vorbitorii lumești Cicero face portretul oratorului ideal: ״Oratorul demn
de acest frumos nume este acela care poate să vorbească cu o bună cunoaştere a subiectului, cu
ordine metodică în idei, cu eleganţă a formei, ajutat de o bună memorie şi cu demnitate în
acţiune... Unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea
filosofului, exprimarea poetului, memoria jurist-consultului, vocea tragedianului şi, aş zice,
gesturile unui actor celebru..."416
.
Potrivit tradiției ortodoxe, slujirea învățătorească nu poate fi evaluată decât în contextul
celorlalte două, deoarece toate trei sunt esențiale, întrucât toate țin de ființa sau esența Bisericii și
nu se poate afirma despre nici una că este mai importantă, deși în istorie s-a acordat conjunctural
prioritate uneia sau alteia dintre slujiri, iar în acest sens observăm că și astăzi se acordă într-o
oarecare măsură mai mult sau mai puțină prioritate unei slujiri sau alteia : protestanții slujirii
didactice, romano-catolicii slujirii pastorale, iar ortodocșii slujirii liturgice.
Treptat, cultul creștin s-a îmbogățit, dar predica și-a păstrat locul firesc în cuprinsul lui,
căci ea a fost fără încetare „o piesă sau element al cultului”417
. Și astăzi slujirea didactică a
preotului se manifestă autentic doar în contextul celorlalte două misiuni, căci predica este ca mod
concret de manifestare al slujirii didactice, o parte integrantă a cultului divin.
Totuși principial și formal, se recunoaște în istoria bisericii, o prioritate cronologică a
slujirii învățătorești,418
ceea ce este firesc, deoarece, Mântuitorul a dat porunca misiunii în
condițiile – e drept conjuncturale - în care credințele păgâne erau majoritare și creștinismul
necunoscut, ceea ce făcea firească prioritatea ca înainte de botez, spre exemplu, să se desfășoare
o activitate învățătorească, de catehizare, de altfel o prioritate consfințită formal în însăși porunca
adresată ucenicilor de Mântuitorul nostru : „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit
vouă..." (Mt. 28, 19-20). După El, ucenicii au făcut întocmai, povestind și urmând acestei
porunci, învățând și pe urmașii lor să facă la fel. Astfel a făcut și Sfântul Apostol Pavel printr-o
415 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem..., p. 34. 416 Cicero, Marcus Tullius, De oratore, în „Opere alese”, editie îngrijita de G. Gutu, vol. II, București, 1973, p. 36,
51. 417 Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Cultul divin ca mijloc de apărare a dreptei credinţe, G. B. 9-12/1976, p. 904 418 Preot lector dr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Editura Universității din București, București, 2001, p.
10
Epistolă adresată lui Timotei, după care învață și toți creștinii – pe cei botezați (și pe cei
hirotoniți) : "Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu
toată îndelunga răbdare şi învăţătură" (II Timotei 4.2).
Calitatea de învăţător este cerută în mod firesc de caracterul doctrinar și dogmatic, al
creştinismului, deoarece, spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi
trebuie, în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. În biserica primară politeismul grec
şi roman era o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, și fiind, de fapt, un cult a
cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a
mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a
conturat o doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare
Învăţător.419
Un prim aspect, care trebuie menționat, îl reprezintă faptul că dintru început cultul a
inclus în rânduiala sa predica, rânduială care este respectată în Biserica noastra până astăzi.
Astfel, o scriere din secolul al IV-lea, consemnează la un moment dat: „Aici (la Ierusalim - n. n.)
e obiceiul ca dintre toți preoții care sunt de față, să vorbească toți care doresc, și, în urma tuturor,
predică episcopul. De aceea, aceste predici se țin totdeauna în zile de Duminică, pentru ca
totdeauna să se instruiască poporul în Sfintele Scripturi și în dragostea de Dumnezeu; și până ce
se țin aceste predici se așteaptă mult, ca să se facă Liturghia în Biserică420
”.
Așadar, slujirea didactică este un atribut esențial al episcopului care poate binecuvânta și
preotul să o exercite, el fiind numai un reprezentant al episcopului eparhiot într-o anumită
parohie. Așa se explică faptul că atât în Răsărit cât și în Apus, întâlnim - în primele veacuri
creștine – situații în care unii episcopi nu îngăduiau deloc preoților din eparhia lor să predice,
însă cu timpul, dispozițiile restrictive s-au diminuat, și s-au recunoscut preotului cele trei
funcțiuni ale slujirii, pentru că de fapt preotul este investit, prin hirotonie și cu puterea
învățătorească, alături de celelalte două, sfințitoare și pastorală (îndrumătoare). Dar aceasta este
o altă discuție de natură canonică și depășește subiectul lucrării noastre. Esențial rămâne că din
punctul de vedere haric al darurilor și harismelor primite prin Sfintele Taine, între episcop și
preot ca de altfel și față de orice creștin, nu există nici o deosebire. Altfel spus, înzestrarea
vocațională poate fi orientată de către Dumnezeu Însuși către oricare dintre creștini, însă din
419 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 9 420 Cf. L. Duchesne, Origines du culte chrétien. Étude sur la liturgie latine avant Charlemagne. Editeur, E. de
Boccard, Paris, 1927, p. 59, nota 1.
punct de vedere pastoral, responsabilitatea slujirilor se exercită numai în virtutea unor proceduri
care trebuie îndeplinite și în care Episcopul are rol central, el fiind cel care acordă, sau nu,
fiecare slujire unuia sau altuia.
Urmând slujirile preotului în concepţia ortodoxă, funcţiunea didactică este de ordin
indirect și secundar în cult faţă de celelalte două, considerate fundamentale, deoarece, pentru noi,
cultul este mai întâi glasul evlaviei umane şi transmiţător al Harului divin şi abia în al doilea rând
o şcoală, iar funcţia didactic-liturgică este doar o consecinţă a celorlalte două şi nu un scop sau o
funcţie reală421
, cum afirmă părintele profesor Ene Braniște, și faptul acesta nu trebuie înțeles ca
o minimalizare a importanței cuvântului în cadrul serviciilor divine, ci el ne arată numai
specificitatea ortodoxiei comparativ cu celelalte mari confesiuni, catolică și protestantă.
Slujirea cuvântului este esențială atât preoției, dar și firii umane înseși, pentru că omul
este o ființă cuvântătoare care se distinge, și se manifestă prin cuvânt422
. Înțelegem dar că
vorbirea fiind un dar divin dat omului, este o cale de comunicare a mesajului divin, astfel că
propovăduirea se manifestă ca vestire și însușire a învățăturii Bisericii,423
iar de aici rezultă un
fapt extraordinar de important, și anume că propovăduirea este esențială în actul mântuirii. Și
pentru că de eficiența propovăduirii depinde nașterea credinței în ascultător înțelegem, încă o
dată, uriașa responsabilitate a celui chemat să predice, respectiv Episcopul și preotul.
Întrebuințarea eficientă a limbajului, a constituit o preocupare specială, încă de la oratorii
păgâni, care o considerau o artă. În acest sens Pr. I. Buga, afirmă: „Elocinţa sacră, această
dumnezeiască artă, îşi are istoria ei distinctă şi strălucită”,424
ceea ce explică influența pozitivă a
oratoriei păgâne asupra cateheticii și omileticii creștine, însă nu în ceea ce privește conținutul, ci
legat de forma sau regulile de expunere,425
astfel că propovăduitorii creștini nu exclud retorica în
sine și folosesc principiile ei dar le separă net de ideile religioase păgâne.
Profesorul Dimitrie Gusti, este foarte tranșant cu privire la deosebirile între elocința
bisericească și cea laică, afirmând că elocvența profană nu are în sine tot ceea ce trebuie spre a
subjuga pasiunile popoarelor, în timp ce elocvența sacră, din contră, fiindcă vorbește adevărul, în
numele lui Dumnezeu, comandă cu autoritate pasiunilor și, „sau, că ajunge de a subjuga sau nu,
421 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Scopurile sau funcţiile cultului divin public ortodox, p. 73-78 422 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, p. 294 423 Pr. Nicolae V. Dură susţine chiar un caracter sacramental al cuvântului însă numai în strânsă legătură cu
Sfintele Taine. Vezi Pr. lect. Nicolae V. Dură, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea
de mântuire, proiect de Teză de doctorat, ms. dactil., p. 13-81. 424 Pr. I. Buga, Pastorală, Bucureşti, 1992, p. 93. 425 Preot lector dr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, p. 13-14
limbajul său tot are aceeași măreție și superioritate care nu se află în discursurile inspirate din
ideile omenești.“426
Și dacă oratorii păgâni, erau preocupați de marea răspundere față de cuvânt, vom înțelege
de ce, trebuie, cu mult mai adâncă să fie responsabilitatea preoților propovăduitori, care se
îngrijesc de mântuirea sufletelor. Pentru împlinirea acestui scop, propovăduitorii se folosesc de
Sf. Scriptură și cu deosebire, de Evanghelia propovăduită de Iisus Hristos, Învățătorul nostru
suprem, ca temelie a predicii creștine.
În această Evanghelie este cuprinsă existenţa în totalitatea ei: Dumnezeu, lumea, omul şi
răspunde în chip absolut şi mântuitor la întrebările pe care le pun condiţia şi vocaţia noastră
umană, și Mântuitorul ne vorbeşte despre Dumnezeu ca Fiu al Său,427
avertizându-ne că vom
răspunde în fața Judecății de apoi pentru modul de întrebuințare al cuvântului: „Pentru orice
cuvânt deșert pe care îl vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecății”(Matei, 12, 36 ). Și
iar : „Din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei, 12, 37). De
aceea Sf. Apostol Petru îndeamnă: „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui
Dumnezeu...” (Ep. I, 4, 11). Iar Sf. Ap. Pavel scrie colosenilor: „Vorba voastră să fie totdeauna
plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (4, 6).
Iată de ce în predică grija rostirii trebuie să fie maximă și pentru a nu greşi,
propovăduitorii vor urma Învăţătorului Iisus Hristos, atât în limbaj, cât şi în conţinut, aşa cum au
făcut Sfinţii Apostoli, căci în ei s-a întipărit şi vieţuia, în Duhul Sfânt, prezenţa lui Iisus Hristos,
icoana, cuvântul Lui.428
Conţinutul oricărei predici este, de fapt, Mântuitorul Însuşi, precum scrie inspirat Sf. Ap.
Pavel: ״Căci nu ne propovăduim pe noi înşine ci pe Hristos!" (II Cor., 4, 5), motiv pentru care,
omul trebuie să se smerească pentru ca El să vorbească: „Nu devii peste noapte propovăduitor. A
te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune
în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţa ceea ce dormitează în
el: comuniunea. Esenţial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească".429
Fideli învăţăturilor Sfintei Scripturi, și iubirii lor față de Mântuitorul, Sfinţii Părinţi au
dovedit un respect exemplar faţă de cuvânt, predicile lor fiind şi astăzi modele de oratorie
426 Dimitrie Gusti, Ritorică pentru tinerimea studioasă, Ediţie îngrij. de M. Frânculescu, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 332 427 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos- învăţătorul nostru suprem, p. 60 428 Idem, Biblia în Biserica Ortodoxă, p. 592. 429 Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. "Anastasia", Bucureşti, 1992, p. 180.
creştină, atât în formă cât şi în mesaj. Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut unanim ca cel mai
mare predicator din epoca patristică430
, în binecunoscutul Tratat despre preoţie (Περι
ίερωσύνης)431
vorbeşte despre importanţa covârşitoare a predicii, în termeni testamentari: ״În
afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare:
învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun
aer; Aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă
preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i
în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit;
prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim
cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului .."432
.
Cu aceeaşi conştiinţă a responsabilităţii faţă de importanţa cuvântului, Sf. Ioan Gură de Aur a
rostit, pe când era preot în Antiohia, Omilia despre predică (Ομιλία περΠ της κηρύξεως),433
în
care atrage atenţia, între altele, că predicatorul nu trebuie să se asemene doar cu un chirurg care
taie partea bolnavă, aşa cum reiese şi din citatul mai sus-menţionat, ci are îndatorirea să şi
vindece, să îngrijească rănile respective: ״Cel mai bun mijloc de vindecare nu-i numai tăierea
părţii bolnave, ci şi oblojirea rănilor; iar cea mai minunată lege de predicare nu-i numai
mustrarea, ci şi sfatul şi mângâierea. Aşa a poruncit şi Pavel: ״Mustră, ceartă, mângâie ״(II Tim.
4, 2). Dacă-i mângâi mereu pe ascultători, îi faci trândavi; dacă îi cerţi numai, îi faci îndărătnici,
că, neputând îndura povara unor continui mustrări, te părăsesc îndată. De aceea felul predicării
trebuie să fie variat..."434
.
Trecerea timpului n-a micșorat responsabilitatea preoților propovăduitori, dimpotrivă,
răspunderea lor a crescut o dată cu mutațiile multiple pe care omenirea le-a suferit. Se vorbește,
însă, și nu total fără temei, de o criză a predicii, atât cu privire la formă cât și la conținut. Între
430 Vezi nota 441. 431 MIGNE, P. G. - XLVIII, 623-692; Sources Chrétiennes, vol. 272, Introduction, Texte critique, Traduction et
notes, par A. Marie Malingrey, “Les Edition du Cerf, Paris”, 1980, 431 p. 432 Cap. 3, Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în vol. Despre Preoţie,
EIBMBOR, trad. Pr. dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 99. 433 Vezi nota 1462. 434 Ούτος γάρ αριστος ιατρείας τροπος, μη μονον τέμνειν, αλλά καί έπιδεσμείν τά ελκη· ούτος θαυμαστός
διδασκαλίας νομος, μη μονον έπιτιμιάν, αλλά καί παρακαλειν καί παραμυθεΐσθαι. Ουτω καί Παύλος έκέλευσεν·
"Ελεγξον, έπιτίμησον, παρακλλεσον. Εαν τε παρακαλί τις διολου, ραθυμοτέρους ποιεί τους ακροατής· έαν τε
έπιτιμά μονον, τραχυτέρους έγραζεται · ου γάρ δυνάμενοι το ορτίον των διηνεκών έλέγχων ένεγκειν, αποπηδώσιν
εθέως. Δι ο χρη ποικίλον τινά είναι τον της διδασκαλίας τροπον, J. Bareille, op. cit., p. 405-406. Trad. rom. Pr. dr.
D. Fecioru, M. A. 1-3/1978, p. 58.
cauzele acestei stări de fapt, credem că prevalează lipsa unei temeinice orientări și actualizări
pastorale435
.
Fără îndoială, predicile Sfinților Părinți constituie modele și sursă de inspirație mereu
valoroase, dar a le reproduce acum, aidoma, la amvon, ar constitui un anacronism. De aceea,
sfatul părintelui profesor Sebastian Chilea, este extrem de binevenit: „Predicatorii de astăzi
trebuie să plece de la o anume prezență sufletească a ascultătorilor, sau de la ceea ce înțelegem
prin actualitatea sufletească. Să nu nădăjduiască niciodată că atenția ascultătorilor îi poate urmări
în orice condiții, dacă au de spus ceva de seamă. Este iluzia cea mai frecventă. Atenția
ascultătorilor nu poate să urmarească decât o dezvoltare care pornește de la ceva actual,
cunoscut, trăit și de înaltă valoare pentru ei”. "Nu se poate pretinde ascultătorilor să preţuiască
valori pentru care nu au nici un fel de pregătire şi pentru care nu găsesc în cuprinsul sufletului lor
nici o punte de legătură. Când predicatorul preferă un punct de plecare îndepărtat şi când îşi
dezvoltă predica pe un plan necunoscut ascultătorilor - oricât de înalt ar fi el - atunci i se cere
ascultătorului să facă deodată două lucruri deopotrivă imposibile: întâi, să facă un salt de
gândire, să se rupă de actualitatea sa sufletească, ceea ce, evident, este imposibil, şi, în al doilea
rând, să urmărească un proces de gândire pornit undeva, nu se ştie unde, de la o foarte incertă
periferie a conştiinţei spre centrul ei, ceea ce înseamnă a pretinde conştiinţei o activitate
împotriva naturii sale, care totdeauna porneşte de la centru spre periferie. În asemenea
împrejurări, predicatorul se aşează împotriva curentului firesc al conştiinţei ascultătorului şi
urmarea e cunoscută: ascultătorului nu-i mai rămâne decât să plece..."436
.
Părintele Grigorie Cristescu afirmă în acest sens: ״Aceasta este esenţa persuasiunii, ca
predicatorul să-şi toarne toată personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui trebuie să ״iasă" din
trup şi să se ״răspândească" în sufletele ascultătorilor..." 437
.
Ca să-și împlinească scopul, predica trebuie deci să răspundă exigențelor credincioșilor
de azi. Adică să fie bine construită și actuală dacă nu actualizată. Ei așteaptă o vorbire în limba
lor, a veacului în care trăiesc. Iată de ce, pe de o parte predica presupune argumente indubitabile,
435 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Consideraţii omiletice actuale, în rev. Ortodoxia, nr. 1/ 1967, p. 65. "Criza
actuală a predicii, spune P. C. Sa, nu poate fi numai de formă, ci mai degrabă de fond, o criză de substanţă, o criză
de orientare pastorală". 436 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Consideraţii omiletice actuale, p. 72. 437 Pr. Grigorie Cristescu, Pasiunea şi emoţia în predică, în MO, an. VI, 1954, nr. 4-6, p. 137.
logică, desfășurare de idei, stil sobru și ales, iar pe de altă parte, în condițiile de azi ale
informării, nici lumea nu se mai multumește cu retorici ieftine și cu floricele438
.
Preoţia este o slujire din iubire a iubirii, dar și din viață a vieţii, adică a tuturor valorilor
aflate concret și conjunctural în slujba vieţii, respective a tuturor acelor înnoiri creatoare prin
care creşte mereu calitatea vieţii439
.
Iar cum actualitatea sufletească a ascultătorilor, este legată implicit de aceste înnoiri care
apar în mod firesc şi spontan în viaţa lor, se impune în plus și o neîntreruptă actualizare a predicii
sub aspect misionar, pentru prevenirea şi contracararea prozelitismului de orice fel.440
Aceste considerente presupun o anumită strategie a predicii, în paralel cu promovarea
unei doctrine a predicării iar în lumea protestantă, care profesează o slujire prioritară a
cuvântului, se vorbeşte tot mai mult de respectarea cu stricteţe a acestei doctrine a predicării,441
demers a cărui valoare nu poate fi negată.
Desigur, nu suntem de acord cu dezechilibrul produs în protestantism între cult şi
predică442
, atât ca proporţii cât şi ca tematică, dar zelul predicatorial incontestabil care-şi propune
chiar o doctrină a predicării, poate constitui un subiect de reflexie pentru propovăduitorii
ortodocşi contemporani.
Greșeala protestanțiilor este că încercând să recupereze pierderile spirituale cauzate de
Reformă, se accentuează prioritar și disproporționat dimensiunea didactică a slujirii în
438 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune în vremea noastră, p. 163. În acelaşi loc. Î. P. Sa afirmă:
"Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au crescut. Cultura, care a devenit un bun de masă, a schimbat simţul critic al
credincioşilor. Se cere la preot neapărat cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi Molitfelnicul. " (subl. n.). 439 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, p. 548. 440 Preot lector dr. Vasile Gordon, Necesitatea actualizării predicii sub aspect misionar, BOR 5-6/1985, p. 102-
115. 441 Spre ex. Gerd Theissen, Réflexion en vue d' une doctrine de la prédication, în vol. Le défi homilétique .
L'exégèse au service de la prédication. Textes éditées par Henry MOTTU et Pierre-André BETTEX, Genève, 1993,
321 p. G. Theissen vede conturarea acestei doctrine de la prédication, luând în calcul patru dimensiuni ale slujirii
omiletice: istorică (la conaissance d'un certain nombre de thèmes fondamentaux (bibliques n. n. .) peut contribuer au
dépassement de la distance entre le passe et le present...), teologică (... Une prédication qui n'est pas une occasion
propice à l'établissement du contact et du dialogue avec Dieu, n'est qu'un discours quelconque...), existenţială (...
Elle annonce à l'ştre humain sa valeur infinie en tant qu'ştre à image de Dieu, et elle l'engage a méner une vie qui
corresponde à ce statut... şi a comunicării (... Le prédicateur joue de manière significative son rôle de représentant
lorsqu'il evoque et interprete sa propre vie et sa conduite à la lumière de ces thèmes. Sa subjectivite peut revétir par
là un caractère de représentativité, mşme s'il manque encore de maturité et s'il doit, à travers des crises, grandir
encore dans la foi..., p. 25-26. 442 Pr. prof. dr. Sebastian Şebu, Preocupări şi orientări în predica protestantă contemporană din Germania
apuseană, privite din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, Teză de doctorat, M. A. 4-6/1980, p. 299498.
A se vedea, în special, Partea I: Locul acordat predicii în protestantism şi în Biserica Ortodoxă, p. 310335. Ca o
concluzie anticipată a vastei cercetări, P. C sa afirmă în această primă parte a lucrării: Din cele expuse rezultă că în
protestantism propovăduirea formează caracteristica esenţială a Bisericii şi centrul cultului ei divin (subl. n.), p. 320.
defavoarea celei pastorale și liturgice, deoarece la un preot, chiar și când este înzestrat cu toate
calităţile unui liturghisitor desăvârşit şi ale unui îndrumător cu tact pastoral admirabil, fără
predică misiunea lui va fi neroditoare, incompletă.
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia că nu este greu să-i administrezi cuiva Sfintele
Taine, după ce a fost instruit şi a devenit credincios, problema este abia când vrei ״să înveţi şi să
converteşti pe cel necredincios".443
Altfel spus, chiar dacă ar fi cineva făcător de minuni, nu se
poate lipsi de ajutorul predicii. ״Şi fericitul Pavel a întrebuinţat-o, deşi uimea pe toţi cu minunile
sale", zice Sf. Ioan Gură de Aur444
.
În sfârșit o ultimă problemă esenţială cu privire la eficienţa predicii este aflarea
modalităţilor optime de comunicare a mesajului propus. Cu alte cuvinte, este necesară o grijă
specială pentru adaptare, limbaj, gestică ş.a., întrucât putere de convingere nu are numai mesajul
omiletic, în sine, ci şi forma în care este prezentat, motiv pentru care părintele Dumitru Stăniloae
subliniază puterea de influenţare a cuvântului, în rău sau în bine, după felul cum este
întrebuinţat: ״Cuvântul zideşte, dar poate şi dărâma în ordinea spirituală a vieţii, deoarece prin
cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora"445
.
Iar capcanele vorbirii ״care dărâmă" sunt extrem de periculoase, mai ales atunci când
exprimarea deficitară este însoţită şi de gânduri ascunse, viclene, căci pentru unii pare că : Graiul
i-a fost dat omului ca să-şi ascundă gândirea446
.
În concluzie un preot trebuie să înțeleagă și să stăpânească uneltele vorbirii datorită
importanței mântuitoare a predicii, în contextul celorlalte slujiri din Biserica.
Un preot este bun predicator, dacă este preot autentic, adică numai dacă este un om cu
personalitate, care se impune prin cultură, moralitate și realizări practice. Așa cum spunea
Sfântul Ioan Gură de Aur : „ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima
predicatorului.447
443 Hom. 6,13 la I Cor, apud arhim. Veniamin Micle, Datoria preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu,
în " Îndrumătorul bisericesc", Cluj-Napoca, 1981, p. 161. 444 Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, în BOR, p. 971. Melchisedec Ştefănescu, Episcop de Roman, a editat un
volum de predici ale Sf. Ioan Gură De Aur, intitulat Şasedeci şi patru cuvinte seu predice..., Bucureşti, 1883, 557 p.,
propriu-zis o traducere după J. Hefele din Tubingen. La Duminica după Botezul Domnului, Sf. Ioan Gură de Aur
spune la un moment dat (redăm traducerea în varianta din 1883): Şi precum scânteea, aprindînd odată lemnul, din
acesta face o flacără nouă mai mare şi prin aceea aprinde iarăşi pe altele, aşa se întâmplă cu voroava cea cucernică,
seu predica... p. 360. Minunată zicere, excepţionlă traducere! 445 Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 219. 446 La Th. Simenschy, Dicţionarul înţelepciunii, Edit. Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1995, p. 594. 447 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, în BOR, p. 117.
Un propovăduitor bun trebuie deci să fie un om actual dar cu o viziune largă, cu
perspectivă spre cele viitoare. Predica lui trebuie să se realizeze, în perspectiva veșniciei, fiind
orientată permanent spre Dumnezeu.
Propovăduitorul cu o viețuire cucernică potrivit unei puternice credințe în Dumnezeu, va
face slujba evanghelistului, deplin (II Tim. 4, 3-5), manifestând o nețărmurită dragoste față de
sufletele încredințate spre păstorire. Dincolo de artificiile textului și de importanța temei,
„predicatorul trebuie să vadă, sus, pe verticală, adică pe verticala crucii, a înălțării la cer și a celei
de-a doua veniri a Domnului, și, în același timp, pe orizontala existenței planetare a omului.
Numai în aceste condiții predica va realiza cele două imperative fundamentale : al acordului cu
veșnicia și al conformității cu actualitatea”448
.
În perspectiva unei asemenea abordări, atât păstorul cât și păstoriții vor conștientiza că
propovăduirea cuvântului este o dimensiune liturgică esențială a slujirii preoțești.
5.4.1. Misiunea de propovăduitor al dreptei-credinţe
Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se ştie că episcopii puşi de el, ca
Timotei şi Tit, aveau puterea de a învăţa, precum şi obligaţia de a fi atenţi la ceea ce învăţau alţii,
deci, de a supraveghea învăţătura în comunitate, pentru a putea "să îndemne la învăţătura cea
sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici" (Tit 1, 9)449
.
De altfel, Obligativitatea slujirii învăţătoreşti a fost stipulată și în Canoanele Bisericii,
încă din perioada apostolică. Bunăoară, Canonul 58 ״apostolic", prevede afurisirea şi chiar
caterisirea celui neglijent în predicarea cuvântului: ״Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare
clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind
în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească"450
Cuvântul lui Dumnezeu, voia Lui cea sfântă, viaţa întreagă a Mântuitorului, deci întreaga
învăţătură creştină, ni se transmite pe multe căi dar, mai ales prin mijloacele slujirii preoțești care
sunt : cateheză, omiletic-predică şi actele liturgice, deoarece „idealul evanghelic pentru
creştinism nu constă doar în asimilarea intelectuală a cuvântului predicat ci şi în experienţa
trăirii lui, în traducerea lui în viaţa de zi cu zi a credincioşilor451
.
448 Pr. Prof. Nicolae Balcă, Curs de omiletică, dactil., Fasc. IV, BFT, cota 19367, f. a. p. 456. 449 Pr. dr. Vasile Citirigă, Preoţia credincioşilor în Biserică şi în societate, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004, p.
133. 450 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, p. 548. 451 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie..., p. 210.
Începând cu Renaşterea, lumea s-a schimbat foarte mult prin dezvoltarea tot mai
accentuată a tehnicii, şi paradoxal, dar în ciuda acestei dezvoltări a ştiinţei şi tehnicii, sufletul
omului a fost greu încercat de cele două vechi ideologii: ateismul, şi materialismul care l-au
făcut pe om, rob al instinctelor primare, într-o transformare distrugătoare manifestată de
senzualism, obsesii şi aberaţii sexuale, mania drogurilor, boli ucigătoare, jaf, violenţă, crimă.
Lipsind omul de hrana duhovnicească adevărată, care se dobândeşte prin educaţia religioasă şi
viaţa liturgică cuvenită, aceste orientări diavoleşti au răsturnat ordinea valorilor sufleteşti şi
întreaga logică, gândire şi simţire omenească452
, și numai revenirea la învățătura părinților
bisericii se poate constitui într-o soluție salvatoare.
Totuşi, omul nu a fost creat ca să fie abandonat de Dumnezeu, şi căderea omului nu este
veşnică. Ea poate fi schimbată, şi chiar va fi schimbată prin pronia divină, pentru că „Omul este
ceva mare şi preţios”453
şi chiar dacă prin Adam şi Eva omul a căzut, el rămâne mereu aceeaşi
podoabă a creaţiei care uneşte în sine în chip armonios elementele lumii materiale şi ale lumii
spirituale. El este solidar cu tot universul creat, dar este mai de cinste decât toate fiinţele văzute
şi: „Nimic nu e atât de preţios ca omul; lumea toată nu-1 egalează”454
. Măreţia omului, însă, nu
constă în faptul că rezumă în sine macrocosmosul, prin toată seria de fiinţe create care l-au
precedat în existenţă, ci în faptul că "este chip al Celui Care 1-a creat"455
şi tocmai acest chip
urmăreşte Dumnezeu să îl restaureze prin Biserică în întreaga ei slujire. Lumea toată se va
schimba, cu adevărat, dar, numai atunci când oamenii vor căuta înainte de toate sfinţirea vieţii lor
şi vor avea grijă să adune "comori în cer", iar educaţia religioasă şi o viaţă liturgică pe măsură,
sunt calea acestei transfigurări a lumii în întregul ei.
Pentru a învinge obsesiile şi aberaţiile devenite patologice astăzi, pentru a salva de la
degradare şi pentru a reconstrui omul după măreţia persoanei umane creată "după chipul lui
Dumnezeu", trebuie să avem însă conştiinţa că în noi conduce spiritul şi nu trupul, şi aceasta se
va putea numai dacă avem o educaţie religioasă cuvenită, împotriva ideologiilor şi ereziilor de
tot felul, precum şi o viaţă liturgică pe măsură pentru toate nevoile sufletului, iar în biserica
452 Idealul educaţiei laice, a fost găsit totdeauna în om, ca fiinţă complexă, dar ea nu putea rămâne o problemă
privată, a fiecărui individ, datorită modelului transcendent - Hristos pe care Biserica îl propovăduieşte. (Ion
Bărănescu, „Pedagogie Generală”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1993, p. 508). 453 Sf Grigorie de Nyssa, De hominis oficio, 16 P. G., 44, 180C, apud, Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Rolul formativ
al religiei, în "Studii Teologice", XLVI (1994), nr. 1-3, p. 92. 454 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 8,2 la Geneză, apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni
în spiritualitatea patristică, Edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988, p. 36. 455 Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, op. cit..., p. 92.
primară exista o preocupare stăruitoare pentru transmiterea dreptei credinţe şi pentru păstrarea
unităţii învăţăturii de credinţă, cu conştiinţa că unitatea trupului lui hristos este menţinută şi
asigurată prin mărturisirea, trăirea şi transmiterea credinţei în conformitate cu revelaţia
desăvârşită în Iisus Hristos (1 cor.1,10-13), motiv pentru care Sfinţii apostoli, în toată
propovăduirea lor, au urmărit două obiective fundamentale: răspândirea evangheliei la toată
făptura şi apărarea credinţei celei adevărate faţă de învăţăturile greşite.456
Transmiterea dreptei-credințe de către preoți este în primul rând o consecință a
succesiunii apostolice care obligă la aceasta. Succesiunea apostolică însăși apare în plenitudinea
ei, ca mărturie integrală a Evangheliei şi vieţii în Hristos, a Preoţiei Lui transmisă prin Apostoli
către urmaşii acestora.457
Astfel, se poate spune: ״Dumnezeu trimite pe Hristos, Hristos trimite pe
Apostoli, Apostolii transmit mesajul lui Hristos, stabilind Biserici şi slujitori".458
Ţelul vieţii creştine este aducerea la lumină a slavei lui Dumnezeu în Hristos dată ca
sămânţă în Botez şi hrănită de Euharistie,459
de aceea, între educaţia religioasă şi viaţa liturgică
există o strânsă şi inevitabilă interdependenţă, fiindcă pe de o parte o bună educaţie asigură
temelia pentru o viaţă liturgică roditoare, iar o viaţă liturgică bogată ridică educaţia la niveluri
mereu superioare.
Fiind chipul şi icoana Creatorului, omul tinde mereu spre asemănarea cu El, căci pentru
aceasta a fost zidit460
. Când 1-a plăsmuit a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră...Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; altfel spus, omul este înainte
de orice o fiinţă spirituală şi astfel morală, adică tinde ontologic spre bine461
. El este trecător
după trup, dar, nemuritor după suflet, şi este vizibil şi invizibil, pământesc şi ceresc, pentru că
este duh şi trup şi a fost pus rege al celor pământeşti, dar supus stăpânirii de sus462
iar sufletul
este natura divină a fiinţei umane în virtutea căreia omul şi numai el, este educabil, adică se
poate modela, urcând treptele virtuţilor până la limanul desăvârşirii, și asemănarea cu
Dumnezeu.
456 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii, p. 27. 457 Pr. prof. Constantin Galeriu, Preoţia taină şi slujire în viaţa Bisericii, p. 542. 458 J. Zizioulas, L'Etre Ecclesial, Geneve, 1981, p. 138, apud Ibidem, p. 543. 459 Ieromonah Alexander Golitzin, Mistagogia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică,
trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 34-45. 460 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie…, p. 397. 461 Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Caracterul religios - moral creştin, p. 6. 462 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt la Naşterea Domnului, XI, Migne, P. G. 36, col 321 CD, 324 A, apud Pr.
prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii..., p. 35.
4.2. Atitudinea defensiv-misionară faţă de prozelitismul sectar
În condițiile de astăzi, deși biserica nu mai evanghelizează popoare463
, și nu se mai apără
de persecutori făcând apologia creștinismului, totuși, misiunea bisericii este mai intensă decât
oricând cunoscând aspecte specifice și interesante, și aceasta numai pentru a răspunde
prozelitismului sectar, care cunoaște o efervescență fără precedent, prin folosirea a nenumărate
mijloace464
, nenumărate şi specifice fiecărei secte şi chiar fiecărui individ sectar, mijloace prin
care se produce o adevărată ofensivă organizată și desfășurată cu rigoare și sistematic, aproape
ca și operațiile militare, ca și strategiile moderne de marketing pentru cucerirea de noi teritorii și
piețe, în care individul este sedus, persuadat, fascinat, folosit și fanatizat în beneficiul sectei și în
defavoarea grupării sau „credinței” concurente.
Prozelitismul sectar în societatea contemporană reprezintă o problemă majoră cu
numeroase implicaţii sociale, punând în pericol liniştea societăţii şi viaţa comunitară a
credincioşilor ortodocşi. Sectele au existat dintotdeauna, tocmai pentru ca adevărul să iasă la
iveală cu mai multă forţă şi pentru ca cei ce-l deţin să se întărească, prin încercări, în
confruntarea lor cu lumea. În lumea Occidentală sectele au ajuns inimaginabil de numeroase şi
agresive, datorită pierderii autorității de către biserică. Sau altfel spus, desprinderea omului şi a
creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu a favorizat explozia unui
pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui, încât produce confuzie şi
dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor. A fost deschisă astfel calea apariţiei
atâtor secte şi curente filozofice care asaltează neîncetat Biserica şi lumea în general465
.
Și la noi au existat și încă există secte desprinse din Biserica Ortodoxă, dar n-au
supravieţuit în faţa adevărurilor lăsate de Mântuitorul şi păstrate cu sfinţenie, în forma lor
originală, de către Sfânţii Părinţi, însă acum acest pericol amenință și la noi din cauza climatului
ateu și pasiv indus de fostul regim comunist. În general sectele supravieţuiesc doar acolo unde
463 Totuși, procesul de evanghelizare nu s-a produs nici atunci fără dificultăţi şi spre exemplu, un moment de criză
pe care îl are de înfruntat Biserica creştină în drumul parcurs în secolele I - IV spre a deveni o Biserică universală, îl
constituie încercarea împăratului Iulian Apostatul (361-363) de a reînvia păgânismul muribund. (Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, Istoria Bisericească Universală - manual pentru Seminariile teologice, Editura Institului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 65). 464 A se vedea diac. Prof. dr. Petre I. David, Principii, mijloace şi metode de prozelitism sectar. Prevenirea şi
combaterea lor, în ״Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă", Editura Partner, Galaţi, 2007, p. 36-70. 465 Pr. Gheorghe Pietraru, Ortodoxie şi prozelitism..., p. 17-19.
domneşte relativismul, indus de impostura, incompetența și rea-voința autorităților clericale sau
laice.
Din perspectiva sectară ordinea statală, organizarea eclezială, relaţia de dependenţă faţă
de clerul Bisericii, autoritatea sacerdotală şi controlul doctrinar sunt obstacole care îngrădesc
existenţa liberă a comunităţii creştine în perioada apostolică. De aceea pentru ele, mântuirea este
văzută ca o afacere personală, şi nu o relaţie cu un organism haric, după cum şi interpretarea
Bibliei este o chestiune personală, permisă prin mereu invocatul botez direct cu Duh Sfânt şi cu
foc, deoarece Duhul Sfânt nu este prezent numai ca Cel care-i abilitează şi le dă puteri ucenicilor
în misiune, ci şi ca Cel care provoacă ״noi Cincizecimi" destinate să confirme şi să consolideze
etapele fundamentale ale misiunii466
.
Trăsăturile care definesc cel mai bine sectele sunt: alegerea voluntară şi mutuală,
separatismul şi exclusivismul, autoidentificarea cu grupul, însoţite de supravieţuire şi
izolaţionism, elitism şi legitimare directă cu Dumneazeu. Aceste trăsături demonstrează de ce
sectele ignoră orice organizare comunitară. Ele seamănă diviziune nu numai în societate şi
Biserică, ci şi în familie, pentru că esența lor este, să dăruiască la schimb o familie nouă, a lor.
Prima definiţie a unei secte o vom aborda din punct de vedere misionar, adoptând acest
punct de vedere: "Fenomen religios, social, iar astăzi şi politic. Concepţia sectară este pseudo-
filosofică, antibiblică; ea creează ideologia religioasă, care ideologie se adaptează, se asociază
sau se războieşte cu unele societăţi."467
Cea de a doua aparţine psihologiei: "Organizare sociologică specifică şi un joc de relaţii
autorizând toate fenomenele de regresiune, de la transfer la identificare, care conduc la o
dizolvare a individului în grup."468
Ruptă de Biserică şi adversară înverşunată a ei spre a o elimina, secta şi mai ales noile
mişcări religioase de azi fără istorie, fără tradiţie religioasă şi spirituală, reprezintă, cum arată
sectologul H. Ch. Chery atât psihologic dar şi sociologic, mai mult sub aspectul teologico -
eclesial, ״o excrescenţă parazitară" a autenticei religii, respectiv a Bisericii şi o superstiţie"469
explicabilă în contextul libertăţii umane căzute, a alegerii între bine şi rău, virtute şi păcat, păcat
şi moarte. Prin autoexcludere de la comuniunea sfinţilor în frunte cu Fecioara Maria, şi cădere
466 Pr. Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, p. 188. 467 David, Petru, I., Diac. Prof. Dr. - Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, Bucureşti, 1997, p. 18 468 Gărmăcea, Corneliu - De ce devenim adepţii unei secte?, în Psihologia VII, 6(40), 1997, p. 40 469 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, 2000, p. 203; H. Ch. Chery, L'offensive des sects,
Les Editions du Cerf, Paris, 1959, p. 106
din comuniunea Bisericii, fără metanoia - penitenţă şi întoarcerea la credinţă şi viaţa eclesială
adevărată, secta rămâne un grup apostatic.
"Secta este o mişcare socială spontană, care ia naştere în condiţii care e uşor de descris,
se separă de grupul în care trăieşte, trece printr-o perioadă de conflict şi conştiinţă accentuat a
propriei sale existenţe, care se concretizează într-o organizaţie. Trece apoi printr-o perioadă de
izolare şi integrare, în care se poate întâmpla să se dezvolte o formă comunitară de viaţă, reia în
mod gradat contactele cu comunitatea mai vastă şi prezintă în cele din urmă tendinţa de a se lăsa
absorbită de grupul din care s-a desprins"470
, definire dată de sociologi şi sintetizată astfel de
Joachim Wach.471
În cele din urmă vom exemplifica şi cu o definiţie ce se bazează pe etimologie : „Ce este
«secta»? În acest caz etimologia nu ne este de mare ajutor. Ea ne indică cel mult o mişcare: fac
parte dintr-o sectă cei care urmează o persoană, o doctrină (din latinescul sequi = a urma) ...
Uneori mai apare şi etimologia eronată secare (însemnând în latină «a separa», «a tăia»): în acest
caz secta s-ar diferenţia de religie, precum un grup minoritar de trunchiul mamă din care s-a
desprins."472
Spre deosebire, față de secte, în concepţia şi mărturisirea creştinilor ortodocși,
evanghelizarea se bazează pe hristologia cosmică şi promovează o vedere integrală a creaţiei, ea
sesizează unitatea ultimă a umanităţii şi solidaritatea interioară a întregii creaţii în faţa
Creatorului. Din această perspectivă se vede că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu şi
scopul său este să devină un sacrament permanent al dragostei Sale pentru lume473
.
De aceea, sectele critică în general, tot ce ține de cultul și credințele atacate de ei, în
general fastul Bisericii şi al slujbelor şi susţin lipsa de importanţă a postului şi rânduielilor
canonice. Pentru creştinii ortodocşi aceste ritualuri sunt o dovadă de respect faţă de Dumnezeu,
ele se aseamănă cu ceremoniile obişnuite manifestate în general între oameni cu diferite ocazii şi
îşi găsesc corespondent în toatre religiile existente până acum, demosntrând că omul nu se poate
lipsi de asemenea mijloace de manifestare a adoraţiei faţă de Dumnezeu.
470 Wach, Joachim - Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 142 471 Ibidem, p. 138, 140, 142 472 Vernette, Jean - Sectele, (Des sects pour les jeunes, traduit d'allemand par Francois Vial, Mame, 1980. Roger
Ikor, Les sects: etat d'urgence, Albin Michel, Paris, 1995) p. 11 473 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii
Ortodoxe, în ״Ortodoxia", nr. 3 - 4, 1976, p. 8.
De asemenea, sectele obiectează că ritualurile specifice bisericilor atacate de regulă, sunt
utile numai pentru oamenii simpli, care nu înteleg pe Dumnezeu decât prin exemple materiale, pe
când cei inteligenţi pot să adore pe Dumnezeu în Sine, nedivizat şi spiritual. Uitând că rogresele
la care au ajuns ştiinţa şi tehnologia nu au făcut decât să acutizeze ruptura dintre om şi
Dumnezeu. Pe această cale omul, mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominarea
lumii, a pierdut libertatea sufletului ajungând sclavul unor forţe iraţionale, spirite şi patimi.
Aceasta este noua provocare al celui de-al treilea mileniu căreia Biserica va trebui să-i facă faţă
prin misiunea ei474
, prin re-propovăduirea Evangheliei.
Și oricum unitatea există în diversitate şi, ca atare, lumea nu dovedeşte prin diversitate că
este rea, din moment ce şi-a primit exitenţa de la Dumnezeu. Atracţia faţă de credințele naive
sectare este alimentată mult de nesinceritatea, lipsa evlaviei, credinţei şi iubirii adevărate, de
fățărnicia, formalismul şi ritualismul câtorva credincioşi şi preoţi care sunt artificial generalizate.
Evlavia fariseică, făţărnicia cultică, manifestările dramatice, exagerarea şi goana după avantajale
materiale duc la pierderea credincioşilor care caută un exemplu personal în preot şi în
credincioşi.
Atunci eşti un propovăduitor desăvârşit, - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, când şi prin״
cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită pe care a
făgăduit-o Mîntuitorul Hristos"475
.
Potrivit Dicționarul Explicativ al Limbii Române, a evangheliza, înseamnă a converti pe
cineva la creștinism”, în timp ce cuvântul prozelitism înseamnă „zel, râvnă, strădanie de a face
prozeliți, devotament, atașament (la o credință, la o doctrină etc.) specific” și putem observa că
cele două explicații sunt asemănătoare.
Mai exact, cuvântul evanghelizare este forma de infinitiv scurt a verbului a evangheliza,
el însuşi din familia de cuvinte a substantivului propriu Evanghelie476
. Termenul Evanghelie se
traduce prin veste bună, respectiv în sens creştin, vestea bună a mântuirii neamului omenesc din
474 Î. P. S. Hristodoulous, Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei, Misiunea socială a Bisericii, traducere de
Arhim. Mihai Filimon, Pr. Petru Sidoreac, Protos. Dosoftei Şcheul, Editura Trinitas, Iaşi, 2004, p. 84. 475 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. D. Fecioru, în rev. BOR, p. 953. 476 Substantivul Evanghelie este unul propriu întrucât Evanghelia este unică în conceptul ortodox şi are în vedere,
în acest caz, înţelesul termenului. La fel de adevărat este că termenul se mai aplică şi scrierilor celor patru autori
nou-testamentari: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar aceasta pentru că într-un fel sau altul conţinutul acestor scrieri se
raportează în mod direct la Evanghelie ca veste bună. Cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, A-Z,
EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 158-159.
robia păcatului prin Iisus Hristos. De aici şi denumirea de evanghelist atribuită unei persoane
care vesteşte Evanghelia, fie prin scris, fie prin viu grai.
Spre deosebire, cuvântul prozelit-prozelitism poate avea și alte înțelesuri, însă definiția
care s-a impus în timp este următoarea : „a converti oameni dintr-o credință (sau lipsă de
credință) la altă credință” însă noi ne vom referi la acele mișcări din interiorul creștinismului, ori
tocmai aici sectele reclamă asemănarea dintre sensul prozelitismului cu al evanghelizării, și fac
aceasta, ca și cum ei s-ar afla în exteriorul tuturor credințelor, uitând că ei se pretind creștini și
ignorând că prozelitismul lor se adresează nu celor necredincioși, nu celor din credințe acuzate
de mântuitorul drept păcătoase, ci tocmai celor de aceeași credință, pe care doar ei o reclamă ca
incorectă în practici sau doctrine.
Și într-adevăr, din exterior pare că sectele sunt de aceeași credință cu cei atacați prin
prozelitism, după cum în biserica primară însuși creștinismul era considerat o sectă a
iudaismului, dar, ceea ce propun sectele astăzi este orice altceva dar nu creștinism, fiindcă să fim
obiectivi efortul sectelor nu este spre desăvârșirea creștinismului ci spre distrugerea lui, și
dincolo de orice clasificări aceasta este principala trăsătură a sectelor și fenomenelor prozelite.
Însă cuvântului prozelit-prozelitism i-au fost atribuite și conotații peiorative, unde el se
referă la o mărturisire coruptă, adică la folosirea de metode greșite în evanghelizare, cum ar fi
oferirea de avantaje materiale, folosirea vorbelor lingușitoare, a declarațiilor false și obținerea de
avantaje de pe urma ascultătorilor.
Trebuie spus că scopul desfăşurării evanghelizării îl constituie edificarea comuniunii cu
Dumnezeu şi a unora cu alţii prin Hristos în Sfântul Duh. De aceea, oricând şi oriunde se edifică
comuniunea cu Hristos şi întreolaltă, acolo are loc un eveniment misionar, chiar dacă nu sunt
trimişi misionari în afara unei comunităţi. Un eveniment misionar are loc acolo unde se
manifestă semne ale prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume477
.
De aceea, ortodoxia consideră că evanghelizarea nu poate fi înţeleasă numai prin
trimiterea unor persoane în afara ţării pentru a converti alte naţiuni la Hristos478
.
Singura concesie între definițiile de mai sus este acela care socotește evanghelizarea un
act de prozelitism, dar, legitim, deoarece, prozelitismul ar fi presupus în dreptul la libertatea
religioasă479
.
477 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 86. 478 Pr. Ioan Bria, Biserica Ortodoxă şi mărturia creştină, în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-2, 1981, p. 26.
Prozelitismul480
are anumite caracteristici care îl îndepărtează de conceptul de misiune,
deşi sectele care practică prozelitismul atribuie pe nedrept valoare de misiune activităţii lor,
pentru că ei nu vestesc adevărul, ci ״alternativa la adevăr" ca variantă de rezervă, și are ca primă
caracteristică contestarea a ceva existent, inclusiv a terminologiei. Există astfel trei termeni care,
la nivelul misiunii internaţionale, sunt contestaţi cu vehemenţă:
Teritoriu canonic" - invocat de Bisericile istorice şi înţeles ca spaţiu geografic, naţional״
sau local care intră sub jurisdicţia unei anumite Biserici. Pentru evanghelizatorii itineranţi
problema se pune de natură opţională, în genul economiei de piaţă, unde fiecare vinde ce doreşte,
lăsând la latitudinea ״clientului" să decidă dacă şi ce anume va prefera.
Libertate religioasă", folosit de Bisericile istorice, care reclamă încălcarea ei de către״
evanghelizatori, în mod agresiv. În numele aceleiaşi libertăţi, aceştia din urmă insistă asupra
predicaţiei oriunde şi oricând cineva doreşte, uzând de conceptul de ״drepturile omului" care sunt
încălcate prin obstrucţionarea predicii.
Prozelitism - înţeles ca smulgerea prin mijloace necinstite a unui credincios de la o
Biserică majoritară pentru a deveni membru ale unei denominaţiuni religioase. Evanghelizatorii
consideră activitatea lor prozelitistă drept ״misiune" şi invocă respectarea ca atare.
Există și câteva caracteristici care disting adevărata misiune de prozelitismul
expansionist:
- Misiunea respectă libertatea şi dreptul fiecărei persoane de a manifesta prin
învăţătură, practică şi închinare propriile convingeri religioase. Ea propune un grad mai înalt de
viaţă spirituală la care fiecare poate să adere liber, fără a se atenta la viaţa particulară a persoanei,
fără a o constrânge sau manipula. Prozelitismul foloseşte mijloace de racolare a membrilor altor
comunităţi religioase, cu scopul declarat de adeziune la noua denominaţiune. Propriile
convingeri ale persoanei nu numai că sunt ignorate, ci denigrate, răstălmăcite, falsificate în
folosul sectei;
- Misiunea promovează armonia, schimbarea lăuntrică, toleranţa religioasă;
prozelitismul promovează ura faţă de fosta credinţă şi adepţii ei, dezbinare (în familie, grup),
fundamentalismul şi intoleranţa în folosul noii denominaţiuni;
479 Cf. Maria Jose Ciaurriz, profesoară de Drept Eclesial la Universitatea Națională de Învățământ la distanță din
Madrid, Spania, într-un interviu acordat agenției Zenit. 480 Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii în biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie şi
viaţă, nr. 5-8/2002, Trinitas, Iaşi, p. 50-51
- Misiunea oferă omului un model de vieţuire creştină după Hristos; prozelitismul
impune un set de reguli interne faţă de care adeptul trebuie să se supună necondiţionat;
- Misiunea dă spaţiu persoanei umane să dezvolte preocupările spirituale proprii,
prozelitismul manipulează conştiinţa individului;
- Misiunea uneşte persoane, prozelitismul izolează indivizi;
- Misiunea foloseşte cuvântul bun şi credinţa pentru transmiterea adevărului,
prozelitismul foloseşte denigrarea, exploatează slăbiciunile comunităţii căreia aparţine
potenţialul convertit, constrângerea morală şi presiunea psihologică, puterea politică sau socială
şi mai ales economică la schimb cu convertirea persoanei;
- Misiunea se împlineşte în transformarea internă a persoanei şi orientarea ei spre
valorile eterne, prozelitismul se împlineşte în ״numărul de membri" câştigaţi pentru congregaţie.
Când vorbim despre rezistenţa ortodoxă faţă de prozelitismul actual, trebuie să ne referim
la Ortodoxie în ansamblul ei, adică la întreaga comunicare panortodoxă, la Ortodoxia ecumenică
pe de altă parte dar şi la fiecare Biserică Ortodoxă structurată etnic, naţional care se confruntă
într-un mod particular şi propriu cu această situaţie. Mai mult, Ortodoxia trebuie să se apere și de
prozelitismul romano-catolic în acele Biserici locale în care un număr mare de credincioşi au
căzut cu secole în urmă în mrejele uniatismului fost imperialism eclesial catolic, dublat de o
politică colonială a puterilor seculare ale timpului, respectiv puterile politice occidentale.
Ortodoxia trebuie să se apere şi de acţiunea noilor secte care manipulează conştiinţele
slabe prin diverse mijloace neoneste între care bunurile materiale şi banii ocupă un loc central.
Totuși, aici este necesară o precizare, despre un posibil „folos” al prozelitismului în ce privește
pe acei „credincioși” care răspund la argumente materiale, deși preotul și enoriașii au făcut ce era
obligația lor, atunci ei trebuie să fie mulțumiți de ieșirea respectivului din comunitatea de
credincioși, fiindcă în acest fel prozelitismul îndeplinește o funcție igienică îndepărtând ce este
nociv. Problema ar fi dacă acei indivizi ar continua să activeze în parohie pentru distrugerea
acesteia. Măcar actele preozeliților îndepărtează pe acești indivizi din parohiile unde sunt inutili.
Totuși sectele nu se opresc la acești „bolnavi” ci caută mai ales credincioșii cu zel deși mai puțin
învățați. Ortodoxia trebuie să evite şi să se opună unor relativizări dogmatice în plan hristologic,
pnevmatologic şi eclesial-sacramental în care poate fi atrasă, în dialogul ecumenic şi interreligios
de unii dintre reprezentanţii săi, în aceste comisii mixte care, având în vedere numărul scăzut de
ortodocşi, în general în Mişcarea Ecumenică şi numărul mare de protestanţi, pot fi copleşiţi iar
intervenţiile lor să nu mai fie luate totdeauna în consideraţie.
Comparativ cu protestantismul şi derivatele acestei mişcări, care accentuează latura
informativă481
şi aproape deloc sfinţitoare, activitatea Bisericii Ortodoxe vădeşte continuitatea şi
justeţea misiunii primită de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli, iar aspectul defensiv al misiunii
creștine constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi necreştine care activează pe
teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil sau mascat, să-i atragă la
rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră şi învăţăturile ei.
Diferenţele dintre misiune şi prozelitism se constată mai ales din perspectiva motivaţiilor
acestora şi a scopurilor urmărite, iar aici, Biserica Ortodoxă consideră ca necinstit obiceiul
sectelor de a specula nevoile materiale ale omului pentru a-i inocula învăţături religioase, aşa
cum procedează grupările sectare.482
Prin misiune (de la verbul mitto, ere - a trimite) înțelegem acţiunea de a anunţa
Evanghelia mântuirii, ca martor al lui Hristos (Fapte 1, 8), în numele lui Hristos: „Precum M-a
trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi " (Ioan 20, 21). Este acţiunea de a comunica, a
transmite şi a universaliza Vestea cea Bună, chemând pe toţi la pocăinţă, la convertire personală
şi la botez în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 37-38) şi viaţă în
comuniune. Misiunea este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a
integrării oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus
Hristos"483
.
În general, misiunea este gândită ca un mandat încredinţat de cineva cuiva pentru
îndeplinirea unui scop bine definit. Astfel, putem vorbi despre : misiune de pace, misiune
umanitară, misiune militară, misiune diplomatică etc. Şi vom constata că ״misiunea este o opera
de îndeplinire a unui mandat încredinţat de o autoritate în scopul realizării unui scop ce priveşte
binele comun'".484
Indiferent la ce tip de misiune ne referim, ea include câţiva determinanţi specifici
universali diferitelor tipuri de misiune:
481 Diac. Prof. Dr. Petru David, Rolul disciplinei îndrumări misionare şi Ecumenism, în pastoraţia vremii noastre,
în ״Studii Teologice", nr. 3-4, iul. -dec., 2001, p. 91-94. 482 Cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 37. 483 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 5. 484 Pr. Prof. Dr. Constantin Berea, Hristos în centrul misiunii Bisericii, în Dialog Teologic, nr. 4/1999, Ed. Presa
Bună, Iaşi, p. 91
- un centru de autoritate care poate şi motivează persoanele ce le trimite în
misiune,
- cei trimişi în misiune, care pleacă convinşi fiind de scopul misiunii lor,
- un mesaj de transmis cuiva şi undeva, într-un teritoriu şi într-un spaţiu bine
determinat,
- idee clară despre mijloacele ce trebuie atinse,
- motivaţie profundă pentru misiune care face ca cei trimişi în misiune să înfrunte
orice obstacol pentru îndeplinirea ei.485
În cadrul mesajului biblic, ideea de misiune are însă sensuri diferite, căci este raportată
la istoria mântuirii. ״Ea include o chemare cu caracter special şi extraordinar, un caracter pozitiv
din partea lui Dumnezeu, manifestat explicit în fiecare în parte, ce se adresează oamenilor".486
Misiunea, în limbaj biblic este legată de termenii vocaţie şi mântuire, şi gravitează în
jurul verbului a trimite.487
Toate misiunile trimişilor lui Dumnezeu se referă la planul de mântuire, cea mai mare״
dintre ele privind, în Vechiul Testament, în mod direct, poporul lui Dumnezeu. "488
În ceea ce priveşte Noul Testament, ,,Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos se
înfăţişează oamenilor ca trimisul lui Dumnezeu prin excelenţă, Acela despre care au scris
profeţii, cu referire strictă la vestirea şi scopul misiunii profeţilor (ex. Is. 61,1)".489
Obiectul disputelor dintre ortodocși eterodocși îl constituie acele abateri de la dreapta-
credinţă, numite îndeobşte ״obiecţii sectare" (învăţături sau practici eretice).
Între justificările misionarismului prozelit intră și răstălmăcirea faptului că pentru Sfântul
Iacov, evanghelizarea are şi un rol expiator față de cel care o desfăşoară: ״Fraţii mei, dacă
vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva. Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la
rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (5, 19-20). Iar
acest text este adeseori evocat de către sectele neoprotestante ca motivaţie a ״misionarismului"490
pe care îl desfăşoară, uneori cu mijloace şi metode incorecte, dus până la agresivitate. Desigur că
analiza textului, în contextul întregii Epistole, duce către concluzia ״întoarcerii" la adevăr pentru
485 Lewis A. Drummond, Mesajul Crucii - O teologie contemporană a Evanghelizării, Broadman Press, New
York, 1992, p. 207. 486 Pr. Prof. Dr. Petru Semen, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 161 487 Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti , 1993, p. 173 488 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, p. 144 489 Pr. Prof. Dr. Ioan Ică jr, Germano Marani, Gândirea Socială a Bisericii, p. 20 490 Misiologie Ortodoxă, colectiv de autori, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 76-79.
un creştin deja împins spre rătăcire de ״mulţii învăţători" evocaţi mai înainte, unde ״misionarii"
sectari se încadrează mult mai bine decât în calitatea de ״preoţi ai Bisericii", cum le-ar plăcea să
fie recunoscuţi. Scopul epistolei este de a încuraja pe creştini în suferinţele pricinuite de
persecutori şi de a-i motiva spre mărturie creştină, oferind totodată şi învăţături despre cum
trebuie transpuse în viaţa de zi cu zi principiile Evangheliei.
Motivele care determină pe unii creştini să treacă la alte culte
Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă" (loan 6,63), a zis Mântuitorul către״
ucenicii Săi. Creştinismul este, deci: ״o viaţă nouă, izvorâtă din acelaşi duh"491
. Răstălmăcirea
slovei dintru început a făcut pe unii să iasă din acea unitate de duh, să părăsească Biserica şi să
formeze noi comunităţi. În timpul post-apostolic, ״neînţelegerea duhului a creat arianismul,
nestorianismul, apolinarismul şi alte grupe separatiste"492
.
Între motivele dinlăuntrul omului care duc la diferite motive de despărţire de Biserică,
pentru plecarea la alte culte, putem enumera următoarele:
1. Păcatul strămoşesc, care a rupt pe om de comuniunea cu Dumnezeu; el a întunecat
mintea lui Adam, făcându-1 să creadă că se poate ascunde de la faţa Domnului.
2. Orgoliul, care alături de mândrie şi trufie pun stăpânire pe om şi-1 fac să creadă
că el singur întrupează adevăratul creştin, aşa cum l-a dat Mântuitorul.
3. La această stare sufletească se mai adaugă pofta de noutăţi şi originalităţi.
4. Dorinţa de a fi conducător.
5. Pofta de câştig face pe unii să-şi părăsească vechea credinţă şi să devină misionari
plătiţi ai unor noi idei religioase.
Pe lângă cele enumerate mai sus există şi o serie de motive care dezvoltă stările lăuntrice
ale unor credincioşi şi care sunt:
1. Lipsurile în cunoaşterea învăţăturii ortodoxe şi a temeiurilor ei.
2. Lipsurile în moralitatea vieţii familiale ale credincioşilor şi preotului.
3. Lipsurile de evlavie.
4. Lipsurile în tactul pastoral al preotului.
491 Pr. Prof. dr. V. Popescu, Motivele care determină pe unii creştini să treacă la alte culte, în Rev. S. Teologice,
nr. 7-8, 1952, p. 394
5. Lăcomia unor preoţi în ceea ce priveşte veniturile. Toate aceste lipsuri enumerate
mai sus, care fac pe unii să părăsească Biserica provin direct sau indirect de la preot. Acolo unde
preotul este adevărat slujitor al lui Hristos, ieşirile din Biserică nu se produc.
Dincolo de aceste aspecte etimologice și doctrinare legate de fenomenul prozelitismului,
pe noi ne interesează în acest subcapitol mai cu seamă atitudinea defensiv-misionară a preotului
față de prozelitismul sectar, de aceea vom începe cu enumerarea și descrierea mijloacelor prin
care se face prozelitism.
Mijloacele prozelitiste :
În ce privește mijloacele cunoscute și întrebuințate în scopuri prozeliste de diferitele
secte, noi putem enumera mijloace prozeliste cunoscute la noi, potrivit scenariului sectei și
oarecum cronologic, după cum urmează:
1. Iscoadele, cercetaşii, ispititorii de ocazie, vestitorii adventului etc., sunt așa numiții
,fraţi" trimişi în toate locurile unde se adună credincioși, locurile de muncă, pieţele publice״
casele de odihnă, etc., dar mai ales în parohii sau chiar la biserici, pentru a se infiltra și a găsi în
starea de fapt diverse așteptări, sau nevoi și vulnerabilități, slăbiciuni, neînțelegeri, nemulțumiri,
tendințe separatiste sau grupări de orice natură ar fi ele, și pentru aceasta, ei vor să vadă cum
decurge slujba, în ce condiţii se adună credincioşii acolo, cum săvârşeşte preotul slujbele, cum
predică, ce înfăţişare are, dacă există în parohie grupări separatiste sau anarhice şi ce „politică”
fac credincioşii. Aceste iscoade se implică temporar în mediul observat pentru a sonda şi a racola
posibili adepţi, căutând cu deosebire indivizi sau grupuri nemulțumite și interesate de alternative
la realitatea curentă.
De ce ? Simplu, pentru că sectele au înţeles nevoia de comunitate, de structură şi de sens
a omului modern şi o exploatează în folos propriu. Celor însinguraţi sectele le oferă, la început
căldura unei prietenii nediscriminatorii. Iată ce spune un reprezentant al Bisericii Unificării:
“Când vedem că cineva e singur, ne ducem şi stăm de vorba cu el. Există în mijlocul nostru o
mulţime de oameni însinguraţi”. Gratitudinea pe care o simt membrii cultelor pentru această
căldură este atât de mare, încât sunt dispuşi ca în schimbul lor să rupă contactul cu familiile lor
şi cu prietenii de până atunci, să doneze sectei toată agoniseala lor de o viaţă, să abandoneze
stupefiantele sau chiar viaţa sexuală.493
De altfel, termenul de ״trimis" este chiar înţelesul cuvântului „misionar", aşa cum provine
el din limba latină missionario (de la missionis = trimitere), cel trimis pentru propovăduirea
adevărului, un adevăr veşnic şi dătător de viaţă ca o împlinire a unei mai vechi făgăduinţe divine:
Toţi copiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi se vor bucura de mare fericire." (Is. 54,13), reiterată״
chiar de către Domnul Hristos: ״Scris este în prooroci: «Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu».
Deci oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl la Mine vine." (In. 6,45). Lucrarea evanghelizatoare494
a Bisericii este concepută ca ״zidire a Trupului lui Hristos" (Ef. 4,12), adică a Bisericii ca o
.creştere şi extindere organică״
2. Seducerea prin alternative de genul „Timpul înnoirii”. Prin aceasta se înţelege ispitirea
spre renunţare la tot ceea ce este tradiţional, și îndepărtarea de obiceiurile şi datinile strămoşeşti,
iar pentru aceasta, sectarii aduc în sprijin idei şi texte biblice pe care le scot din context și le
reinterpretează. De exemplu din versetul : ״... vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe
muntele acesta, nici în Ierusalim..." (Ioan 4, 21) se interpretează că este momentul părăsirii
„credinţei depăşite” şi „cultului inventat” pentru că : ״Iată, noi le facem pe toate... " (Apoc. 21,
5). Iar din perspectivă misiologică, însăși trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o expresie a
iubirii lui Dumnezeu faţă de om495
, pentru care Sfânta Treime poartă grijă deosebită cu scopul
mântuirii, sau, readucerii lui la ,,starea cea dintru început".
3. Ofertanții - prozeliţi ambulanţi sau ocazionali. După identificarea unor cazuri de
ascultători şi creduli, sunt trimişi adevărații „predicatori” formaţi pentru a seduce arătând ״calea
Domnului", dar fără a-şi divulga confesiunea sau secta. De altfel, toată societatea postmodernă,
prinsă din ce în ce mai mult în procesul de secularizare şi de globalizare, consideră că este
chemată să impună lumii văzute propria ei ordine, bazată nu pe legile divine ci pe legi făcute de
om496
.
După ce se face „oferta” în regim de dumping, adică sub prețul și nivelul rigorilor locale,
dacă adeptul dă dovadă de ״ascultare", atunci este „iniţiat” şi dacă progresează în sensul dorit de
493 Bryan Wilson, La Scientologie et le raport, în: Massimo Introvigne and J. Gordon Melton, eds., Pour en finir
avec les sectes, Le debat sur le rap. ort de la commission parlementaire, Paris, Devry, 1996, p. 505-506. 494 Misiune, (de la verbul mitto, -ere - a trimite, dar şi rol, rost, menire) înseamnă acţiunea de a anunţa, în cazul
nostru de a binevesti Evanghelia mântuirii lăsată de Mântuitorul Hristos, ca martor al Său (F. Ap. 1,8), în numele
Său (In. 20,21). Cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii române, format electronic. 495 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi, 2002, p. 19. 496 Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 19.
predicator, este atras către un loc unde adevărații „fraţii” să-L primească şi să-L facă „ales” al
Domnului. În acest fel nu doar că se prezintă oferta unui răspuns favorabil pentru nevoia
recrutului, dar mai mult acest recrut este fascinat cu o poziție cel puțin importantă dacă nu
dominantă când urmează să suporte diferite tehnici de persuadare pentru a fi convertit.
Biserica Ortodoxă a înţeles noţiunea de evanghelizare într-o perspectivă ecleziologică cu
totul deosebită dar bine determinată. Propovăduirea şi ascultarea Evangheliei sunt esenţiale
pentru actul convertirii iar cuvântul lui Dumnezeu constituie sămânţa conţinutului credinţei (Mt.
13,1-30). Convertirea este act de încorporare conştientă în Trupul tainic a lui Hristos (Rom. 12,4-
5). De aceea misiunea este strâns legată de Biserică dar nu în sensul instrumentalist, deoarece
Biserica devine în acelaşi timp un principiu şi o condiţie a misiunii. Faptul misionar este profund
eclezial. Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei497
.
Spre deosebire, la sectele care practică prozelitismul, convertirea se face astfel : recrutul
este recomandat la alţi fraţi, și după ce este apreciat de aceștia în secret, este orientat spre cele
mai potrivite „argumente”. Dacă este vârstnic, surori mai tinere îl iau sub ocrotire, dacă este
tânăr (eventual necăsătorit), este introdus în culisele mariajului, unde ״surori" de încredere şi
versate în ״căile ascunse ale Domnului" pot face din fratele nou-venit un pretendent. Casa fraţilor
şi locuinţa surorilor binevoitoare stau la dispoziţia celui ,,străin şi gol şi necercetat..." (Matei 25,
35-36). Se dau și multe ajutoare, evident gratuite, adică fără pretenții explicite de rambursare, și
evident în numele Domnului. Apoi se oferă diferite broşuri și foi volante cu „zicerile” Domnului
şi extrase cu „cerinţele” Celui de sus, după specificul sectei, fiind inițiat în ceea ce se așteaptă de
la el. Satisfăcut, îmbrăcat bine, ajutat şi cu alternative de ajutor, eventual primind un loc de
muncă pentru familie şi rudenii, „alesului” sau deja convertitului „frate” i se oferă Biblia şi
garanţia duhului (I Cor. 12, 7) de a predica noua viziune în vederea întăririi noii credinţe. Spre
deosebire, Biserica Ortodoxă a înţeles noţiunea de evanghelizare într-o perspectivă eclesiologică
bine determinată şi permanentă,498
unde propovăduirea şi ascultarea Evangheliei sunt „esenţiale
pentru actul convertirii”499
iar cuvântul lui Dumnezeu constituie sămânţa conţinutului credinţei
(Mt. 13,1-30) iar convertirea este act de încorporare conştientă în Trupul tainic al lui Hristos
(Rom. 12,4-5).
497 Pr. Gheorghe Pietraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 24. 498 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 22-24. 499 Pr. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, în ״Studii Teologice", nr. 1-2, ian. -iun., 2002, p.
60-61.
4. „Persuadarea” este îndoctrinarea propriu-zisă. Dacă la întâlnirea cu ״ofertantul"
ambulant s-a putut capta bunăvoinţa individului sau a unui grup de creduli, prin interpretări ad-
hoc, derutante și pline de noutăţi, ale unor texte biblice bine alese, de data aceasta, „alesul” trece
de la faza curiosului, la faza elevului și convingerii prin metodele specifice ale sectei. Scopul
este să facă recrutul un om sigur şi plin de el, „cunoscător” a toate, ca și ceilalți, fază când
convertitul își pierde vechea identitate și se integrează în colectivul nou prin conformare cu
ceilalți. Este dezbrăcat de ideile vechi, și de relațiile cu credincioșii anteriori, iar preotul parohiei
din care a făcut parte, este prezentat ca un instrument al satanei, un exponent al exploatării care
ia taxe la Botez, la înmormântare. Ca salariat al statului preotul nu mai este ״misionar" ca fraţii;
pe acela nu-l interesează ״poruncile" Domnului, ci politica, adică poruncile şi sfaturile
oamenilor; de asemenea, ierarhii, sunt ca şi preoţii, acuzaţi de colaborare cu puterea, dar totodată
i se recomandă oameni politici, deputaţi, prefecţi și primari buni adică favorabili noului cult. Iată
de ce de acum încolo nu mai are nevoie de biserică, de cruce, de icoane, de spovedanie şi nici de
preot, pentru că deja „noi suntem preoţie aleasă, neam sfânt..." (I Petru 2, 9) şi fugim de preoţii
păcătoşi dar şi de arhiereii făţarnici care au ucis pe Hristos! Totuși aici e nevoie să reamintim că
transfigurarea lumii este misiunea Bisericii având ca scop să-l readucă pe om în starea cea dintru
început, în Hristos, prin Hristos, cu Hristos500
, iar cine construiește fără Dumnezeu – adică
sectele și slujitorii care își uită vocația - nu prosperă.
5. Jurământul de fidelizare faţă de sectă. În această fază convertitul trece printr-un ritual
în care este timorat şi cenzurat de posibile inițiative personale de renunțare sau abatere în viitor,
și angajat definitiv în destinul sectei, adică este lipsit de voinţa personală. Dacă acceptă această
„cale greşită”, el se leagă prin jurământ că va asculta de sectă, în caz contrar, „fraţii” nu mai
răspund de viaţa lui și în acest sens unele secte chiar practică cultul uciderii în cazuri de călcare a
noului jurământ.
I se administrează acum noi ritualuri potrivite sectei : „Botezul”, abjurarea de la
fraţii" i-au spălat picioarele; este pus să״ vechea" credinţă, invitația la Cina Domnului, după ce״
recite imnele şi psalmii predicaţi de sectă, „învaţă” să cânte, și chiar să proorocească. Dacă este
potrivit, este sfătuit să renunţe la muncă ״pentru Domnul" şi va fi plătit de comunitate, nu mai
respectă sărbătorile legale ca toată lumea, ci numai în alte zile după ״calendarul sfinţilor" din
500 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în
.Studii Teologice", seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994, p. 42״
sectă. Iar dacă va continua să lucreze, i se cere, zeciuiala pentru fraţi, conform ״poruncii
Domnului", după ce i se pun în balanță cele oferite anterior : haine, casă şi chiar ajutoare. Unii
sectari lasă aceasta la urmă, după ce ״alesului" i s-au încredinţat sarcini importante, la...
.îndemnul" duhului, și astfel este încântat cu noul statut״
În acest mod el este lipsit de atributele persoanei şi devine un „angajat” fanatic şi
obscurantist al sectei, adevărat pericol social şi moral. „Casa de adunare” devine pentru el totul,
nu-l mai interesează obştea şi nimic din ceea ce este românesc - obiceiuri, datini, tradiţii -,
catalogate ale „diavolului".
Din scrierile patristice, aflăm că primul obiectiv în desfăşurarea evanghelizării, era
consecvenţa faţă de mărturia înaintaşilor lor, rămânerea la ״ce este scris" dar şi predicat prin viu
grai, aşa cum îndemna şi Sfântul Apostol Pavel pe credincioşii din locurile pe unde predicase
Evanghelia (II Tes. 2,15), era de fapt transpunerea în practică a îndemnului la ferire de
învăţătorii mincinoşi" despre care avertizaseră autorii epistolelor soborniceşti״501
.
Dar, să revenim, în continuare se întărește la recrut noua credință și astfel, proaspătul
angajat este măgulit și lăudat, este dus la alte „case”, unde cu multă căldură este dat exemplu de
nou „ales” al Domnului care citește din Biblie şi interpretează potrivit sectei, de fapt repetând și
fixând cerințele sectei. De asemenea, este ispitit cu oferte plimbări în ţară şi promisiuni de
excursii la „fraţii” de peste hotare, pentru ca în final să se apeleze la noul „frate” pentru un
răspuns potrivit de recunoștință față de sectă, potrivit deja de acum „obligaţiilor” față de sectă şi
conform jurământului. Așadar în această fază el trebuie să activeze.
6. Testarea misionarului. În această fază „fratele", este obligat să facă prozelitism în
mediul cel mai propice dar și cel mai vulnerabil pentru el, adică, să încerce și să folosească
aceleaşi metode şi mijloace cu familia sa, cu rudele, cu prietenii, pentru a-i aduce pe „căile
Domnului”. Pus în această situație, forţat de ״fraţi" şi căzut victimă propriei naivităţi, adeptul, în
foarte multe situaţii, nu reușește să convertească și cunoaște dezamăgirea, frustrarea, și ca
urmare, fiind supus în plus, dezaprobării „fraților” îşi părăseşte familia, îşi abandonează rudele şi
meseria, nu-l mai interesează obligaţiile sociale. În final, părăseşte locul natal, casa părintească,
obiceiurile, tradiţiile şi tot ceea ce într-un limbaj mai general se numeşte Legea strămoşească.
Abia acum se produce dezrădăcinarea reală de tot ce e familiar, și acum se vede cât de străină
este învățătura creștină acelor oameni, deoarece un exemplu de dragoste pentru tradiţiile
501 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 79.
străbune, un vas ales şi apostol al neamurilor, o vocaţie desăvârşită este Sfântul Apostol Pavel,
„...cel ce a îndurat tot felul de vrăjmăşii, dar a şi avut tot felul de biruinţe. N-a încetat vreodată
lupta şi niciodată nu i-a lipsit cununa...", arată Sfântul Ioan Gură de Aur502
.
În alte cazuri, de regulă mult mai rar, „fratele” reuşeşte să câştige la sectă familia, sau
grupul de apropiați personali, fie prin bunăvoinţă, fie prin teroare şi atunci înființează propria
grupare care măreşte secta, moment în care va fi numit ״proorocul" de fraţi pentru a i se
recunoaşte căderea și întări mândria. O dată constituită gruparea, ״profetul" se desparte de vechii
săi credincioși, pentru a lua propria formă, convenabilă uneori, sub tutela unui cult neoprotestant
recunoscut de stat. Spre deosebire de această rupere din corpul comunităților deja creștine și
fărâmițarea credincioșilor în noi și mici comunități care se grupează sub o conducere și
contabilitate unică, biserica este cu totul altceva.
Biserica este o comunitate care creşte în număr: "cei ce iau primit cuvântul s'au botezat;
şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete" (F.A., 2,41). "Iar Domnul îi adăuga zilnic
Bisericii pe cei ce se mântuiau" (F.A., 2,47). Dar, „a adăuga" nu înseamnă nici a face prozelitism
individual, nici a organiza "campanii misionare" cum fac grupările sectare.503
Iar activitatea
deosebit de prodigioasă care îl caracterizează pe Sfântul Pavel, este misiune îndeplinită la
superlativ, cele trei călătorii misionare504
au ca rezultat întemeierea de biserici locale bine
organizate şi la rându-le mărturisitoare.
Acum, persoana care înainte era un drept-credincios, a devenit ceea ce cunoaștem sub
numele de sectar, al cărui portret poate fi definit, ușor, pentru că din atitudine, mod de
comportament şi relaţii, se poate contura un portret psihologic al sectarului, respectiv al grupului
sectei. Acest portret este motivat psihologic de mai mulţi factori:
a) Marginalizarea individului în societatea contemporană, industrializată,
tehnocratică şi informatizată, în care se produce o polarizare dublă, unii devin tot mai bogaţi, iar
unii tot mai săraci. Această polarizare generează structuri depersonalizate ce se manifestă prin
criză individuală sau colectivă. Pentru cei marginalizaţi, neluaţi în seamă, a căror personalitate
este desconsiderată, aparent, sectele oferă un mediu de normalitate a vieţii, de comunicare, de
regăsire de sine, într-o anumită securitate individuală şi de grup.
502 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 968-970. 503 Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, p. 43. 504 Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel s-au desfăşurat astfel : prima între anii 45 - 48, a doua între
anii 51 - 54, a treia între anii 54 - 58, pe un areal ce a cuprins întreaga Asie Mică, şi o bună parte din Europa. Cf. Pr.
Ioan Constantinescu, op. cit., p. 183 -191.
b) Alienaţii societăţii, copiii străzii, drogaţii, pervertiţii de orice natură sunt atraşi la
secte, unde ei sunt educaţi, instruiţi în spiritul grupării respective, fără ca ei să conştientizeze că
această atenţie deosebită ce li se acordă poate ascunde de cele mai multe ori interese oculte.
c) Eliminarea oricărei autorităţi familiale, instituţionale, psihanaliza făcând ravagii
în această privinţă, repere sociologice fiind mişcările tineretului din deceniul şapte al secolului
XX în America, sau revoluţia studenţilor parizieni din 1968, au singularizat individul, mai ales
generaţia tânără, căreia i s-au demolat reperele spirituale, morale, culturale şi naţionale. Ateismul
militant al sistemului totalitar comunist a creat aceleaşi lacune, carenţe greu de recuperat în
societăţile ce au experimentat acest model politico - social şi economic. De aceea unele categorii
de tineri sunt o pradă uşoară pentru secte, şi analiştii din diferite domenii trag semnale de alarmă
faţă de acest fenomen al înregimentării sectare a tinerilor, a deprogramării şi mecanizării
comportamentului lor.505
d) În dualismul ei, de refuz şi de complex faţă de lume, secta antrenează o mutaţie
psihologică profundă în contextul orientării spirituale a individului care este supus unui
fenomen de convertire forţată şi definitivă" (John Clark - Harverd University). Lui i se״
inoculează o conştiinţă a superiorităţii şi a elitismului. Astfel, existenţa sa are un alt sens, este
percepută prin ochi, în viziunea liderului sectei. Acest lider este situat ca ״într-un turn de fildeş"
spre a fi ascultat orbeşte şi adulat.506
Liderul sectar este absolutizat iar membrii sectei sunt
anulaţi ca persoane libere, conştiente. Asupra membrilor sectei care sunt ״deprogramaţi", se
exercită un autentic ״viol psihic"507
.
Alte mijloace prozelitiste care seamănă mai degrabă cu hărțuirea și pescuirea în ape
tulburi decât cu o strategie, sunt :
a. folosirea diferitelor prilejuri: ״botezuri" noi, nunţi, înmormântări, pentru a ataca
învăţătura ortodoxă şi persoana preotului;
b. oferirea de cărţi, broşuri, ajutoare din străinătate, în mod gratuit, unor credincioşi
ortodocşi curioşi;
c. distracţiile ״frăţeşti" pentru tineret: marţi - citirea şi schimbul de ״păreri"; joi -
- fraţii" iniţiaţi; sâmbăta״ dănţuiri" în Domnul, cu echipe vocale sau instrumentale dintre״
505 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 214; Julien Ries, Religion, Magie et sects. Une ap. roche phenomenologique,
Louvain-la-Neuve, 1981, p. 100-101; cf. W. Haack, Des sects pour les jeunes, traduit d‘allemand par Francois Vial,
Mame, 1980. Roger Ikor, Les sects: etat d‘urgence, Albin Michel, Paris, 1995 506 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 214, W. Haack, op. cit., p. 143. 147 507 Francois d'Eaubonne, Dossier Sa omme sects, Ed. Alain Moreau, Paris, 1982, p. 227, 232
adunare, ascultare, cu întrebări şi răspunsuri şi participarea ״fraţilor" la Cina Domnului dar şi a
celor curioşi, invitaţi şi ״oaspeţi" străini de sectă (dar deja credincioși sau interesați) la agapa
comună cu băuturi (nebeţive), răcoritoare pregătite de surori, ״lazar-inele" și ״marte-le"
comunităţii.
d) propaganda sectantă agresivă prin centrele rurale şi urbane aglomerate şi prin
mijloacele de transport, în uzine şi fabrici, în staţiuni de tratament şi odihnă, în spitale şi în tot
locul unde pot fi cu probabilitate crescută printre credincioşi, acei necunoscători ai dreptei
credinţe, care pot cădea mai uşor victime.
e) legitimarea și legalizarea. Fiecărui adept sectar, după ce a depus jurământul, și s-a
lepădat de tot ceea ce este religie ״veche", de tot ceea ce este creştinesc şi românesc, i se aduce la
cunoştinţă că nu are ce căuta la judecata ״lumească": la tribunal, în armată, în adunările
alesul şi sfântul" Domnului nu are patrie în această lume şi poate oricând״ ,diavoleşti", în şcoală״
să plece la ״fraţii" din alte ţări. Evident că până la acest moment în toată perioada „căutării” și
descoperirii căii „Domnului”, adeptul nu este informat că, de fapt, orice grupare sectară
contravine legilor ţării şi moralei publice, pentru ca acum să fie prezentat în sectă ca un om liber.
f) manifestările de stradă, și mediatizarea prin apariţia la televiziune, radio, etc. sub
pavăza „Drepturilor omului” și având ca lozinci diferite versete din ״biblia" sectei. Se
influenţează astfel mai ales şcoli şi facultăţi particulare finanţate din străinătate, cu elevi şi
studenţi ademeniţi de secte, iar încurajarea libertăților sectare contribuie la mâhnirea populaţiei.
Mijloace de apărare și ripostă la atacurile prozelite.
După ce am trecut în revistă ațiunile prozelitiste obișnuite ale sectelor, vom expune acum
în contra partidă, mijloacele de apărare ale preotului cu deosebire ortodoxe, faţă de prozelitismul
sectar, și anume, pe cele mai legate de exemplul personal, de vocaţie, de tactul şi de zelul
misionar al preotului, mijloace care pot fi și trebuie, însușite de credincioși. În această acţiune,
preotul, ca şi profesorul de religie, este ajutat de înţelepciunea sa, de pregătire şi de simţul
realităţii concrete din parohie şi şcoală. Trebuie inclus în programul de activitate pastorală şi
didactică tot ceea ce poate contribui la atingerea scopului misiunii preotului şi la rezultate
pedagogico-educaţionale ale profesorului de religie, în dese cazuri, preotul însuşi, care în cele
din urmă răspunde pentur „ora de religie". Fiecare preot are o situaţie aparte în parohie, ca şi
dascălul de religie, iar Metodele şi mijloacele de prevenire ale infiltraţiei sectare, precum şi
recuperarea celor rătăciţi trebuie bine studiate de la caz la caz, pentru că de regulă se acționează
post-factum ca să se repare pagubele produse de prozeliți, cu mult efort și risipă de resurse și
energii, însă foarte rar se acționează integral și cu adevărat creștinește adică pregătind cu
anticipație pentru învingerea atacurilor sectare și de altă natură. Iată cum trebuie acționat
integral creștinește pentru a promova credința strămoșească dar și apărarea împotriva
prozelitismului sectar.
1. Râvna sau zelul pastoral nu-i dau preotului linişte şi mulţumire până ce nu a încercat
toate mijloacele, n-a pus în funcţie toate metodele şi n-a făcut toate încercările posibile pentru
salvarea şi mântuirea sufletelor încredinţate lui sau a altor cugete rătăcite de la dreapta credinţă
din afara parohiei. În râvnă şi zel se includ: vocaţia, responsabilitatea faţă de comunitate,
pregătirea şi dragostea de aproapele, pentru că diferitele acţiuni misionare ale Bisericii nu sunt
altceva decât o împlinire şi o manifestare a dragostei, o extensie a dragostei divine, altfel spus
„Evanghelia adusă în actualitate"508
pe care creştinismul autentic o nutreşte pentru toţi oamenii.
Râvna pastorală face din preot un exemplu pentru alţii, un făuritor de mijloace, un
descoperitor de metode, un modelator de arme adecvate stărilor şi împrejurărilor speciale din
parohia sa.
Responsabilitatea misionară face din păstorul de suflete dar şi din dascălul de religie
adevărați deschizători de drumuri noi în lupta pe care o vor duce spre mântuirea credincioşilor.
Păstorul de suflete este un neobosit cercetător, un permanent propovăduitor pentru mântuirea
altora, în timp ce destui preoţi, dintre cei lipsiţi de râvnă, insuficient pregătiţi pentru misiune,
fără emoţia sfântă a vocaţiei slujirii, se consideră dezamăgiţi când văd că nu reuşesc în lucrarea
lor. Nu-şi dau seama că orice lucru bun şi important necesită timp şi osteneală şi că ce nu se
poate realiza azi, trebuie să stăruie să realizeze mâine, dacă sunt cu adevărat fii devotaţi ai
acestui pământ; trebuie să sfinţească locul. De existenţa sau inexistenţa acestui zel depinde, în
mare măsură, câştigarea sau pierderea sufletelor încredinţate spre păstorire.
Apoi, preotul are obligaţia să cunoască bine cauzele religioase, psihologice şi mai ales
superstiţiile, care duc la părăsirea Bisericii. De asemenea, preotul, trebuie să fie atent la propria
persoană şi la parohie, ca să combată fără răgaz viciile şi atitudinile antisociale : alcoolismul,
tabagismul, drogajul, desfrânarea, concubinajul, destrăbălarea tineretului sub diferite forme,
pasiunile necontrolate, slăbirea sentimentelor familiale (ignorarea rolurilor fundamentale de
508 Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2002,
p. 13.
părinte – mamă și tată, neglijarea copiilor, relațiile necreștine între membrii familiei), precum şi
practicile de înşelare, jocurile de noroc şi multe altele.
De asemenea, adevăratul slujitor trebuie să creeze o atmosferă de încredere şi să formeze
o conştiinţă de enoriaş, fără rezerve. În acest sens, poate folosi mult ״apostolatul laic" și primii
vizați sunt apropiaţii preotului care trebuie să fie bine pregătiţi şi iniţiaţi în prevenirea pătrunderii
sectelor iar enoriaşii şi elevii să fie făcuți capabili să readucă în sânul Bisericii-mame pe fiii
rătăciţi, în multe cazuri smintiţi din lipsa de râvnă a preotului sau din necunoaştere.
2. Devotamentul pentru slujirea lui Dumnezeu şi respectul oamenilor. Prin devotament
avem în vedere împlinirea conştientă a îndatoririlor preoţeşti şi pastorale potrivit vocației
preoțești. Preotul devotat are în permanenţă conştiinţa că împlinirea misiunii sale este prioritară
şi de aceea, el nu va precupeţi nimic pentru a-şi face cât mai conştiincios datoria. Însă preotul
care, în activitatea sa, pune accent pe interesele personale nu mai poate fi considerat un om de
vocaţie, deoarece, pentru el, problema mântuirii credincioşilor devine o problemă secundară şi de
aceea, multe suflete devin vulnerabile sau nemulțumite, iar sectele sunt gata să ofere alternativa
lor.
Evident „sunt condamnaţi cei ce nu simt preoţia... de aceea cad în viclenie, în nepricepere
sau întrebuinţează rău preoţia"509
și pentru noi este deja exemplară dezbinarea și izolarea din
lumea occidentală, unde demnitatea preoțească a fost compromisă.
De asemenea știm că acestei deficiențe pastorale s-a adăugat procesul de secularizare,
care se caracterizează prin trei elemente: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei
şi a raţiunii umane, şi, dominarea lumii de către om510
. Ori la originea acestui proces de
secularizare nu se află revelaţia Noului Testament, fiindcă Sfânta Scriptură nu promovează
separaţia dintre creaţie şi Creatorul ei, ci tot o gravă eroare teologică, de data asta, protestantă
care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie511
.
Iată de ce slăbirea credinţei şi nepăsarea enoriaşilor cresc pe măsura intereselor materiale
ale parohului, iar viciile şi stările conflictuale înmulţindu-se, dintr-o parohie care a fost închegată
apare o comunitate dezorganizată, sub ״firmă" ecleziastică. Devotamentul şi jertfa preoţească,
este invers proporțională cu acțiunea prozelită și acolo unde ele scad se formează un câmp de
atracţie pentru prozelitismul sectar. În acest caz, preotul este direct răspunzător în faţa
509 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 976. 510 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală, p. 13. 511 Ibidem, p. 14.
autorităţilor bisericeşti, (după cum şi dascălul de religie în faţa puterii locale), căreia trebuie să-i
sesizeze toate neajunsurile fie la Inspectoratul de învăţământ Judeţean (Municipal), fie
chiriarhului locului.
3. Jertfa curată este altă metodă eficientă în apărarea credincioşilor faţă de prozelitism
şi violenţă sectară.
Când preotul înţelege slujirea ca o jertfă continuă, potrivit versetelor : „Păstorul cel bun
sufletul său şi-l pune pentru oi" (Ioan 10, 11) şi „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,
ca viaţa lui să fie în slujba prietenilor săi" (Ioan 15, 13), atunci când slujirea preotului este ca o
dăruire care trebuie făcută cu dragoste, zi de zi şi clipă de clipă, pentru fericirea şi mântuirea
credincioşilor săi, atunci sufletul credinciosului nu va putea fi atras de influenţe străine. Prin
exemplul său preotul este îndatorat să realizeze acest model şi să fie exemplu în fapte şi în
cuvânt, pentru a pune stavilă cu adevărat acţiunilor prozelitiste şi sectare. Sectanţii speculează
defectele în pastoraţie dar şi carenţele în educaţie şi pedagogie, ignoranţa şi naivitatea, alături de
ospitalitatea prost înțeleasă.
4. Instruirea credincioșilor, prin predici şi cateheze, care să evanghelizeze adică să
responsabilizeze față de Hristos atât pe credincioși cât și pe diferiții slujitori ai Domnului.
Sfintele Evanghelii consemnează cuvintele Mântuitorului cu privire la calitatea Sa de misionar512
(trimis) pentru mântuirea lumii, iar omul se desăvârşeşte în Evanghelie dar se modelează în
societate. Aceasta se face prin cunoaşterea adevărurilor fundamentale ale credinţei celei
adevărate şi sesizarea răstălmăcirilor sectare.
În acest scop, preotul va discuta cu credincioşii săi obiecţiile propuse de rătăciţi asupra
textelor biblice, va folosi în lămurirea lor toate mijloacele mediatice : ״învăţătura de credinţă
ortodoxă", experienţa pastorală, istoria poporului nostru şi înţelepciunea neamului nostru,
revistele bisericeşti centrale şi mitropolitane, îndrumătorul pastoral, cartea de cântări, manualele
de religie, revistele de specialitate, colindele de Crăciun, Prohodul, cântările la cateheze şi
cântările la slujbe etc., dar şi emisiunile ziditoare de suflet ale Radioului şi Televiziunii (în
special Televiunea Trinitas).
În centrul acestui program stau exemplul personal, predica, citirea Cazaniei, tâlcuirea
Evangheliei, cu explicarea rătăcirilor, catehizarea, cuvântul ocazional legat de viaţa
512 Pr. dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Editura Tipografiei
Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999, p. 112-113.
duhovnicească sau de evenimente ale trecutului de glorie al poporului român. Profesorul de
religie şi colegii săi de la alte discipline trebuie să colaboreze. Acestea sunt îndreptările de seamă
pe calea cultivării şi întăririi credinţei adevărate şi un ajutor de mare preţ pentru păstrarea
tradiţiei şi datinii străbune.
5. Participarea credincioşilor la slujbe, îndeosebi la săvârşirea Sfintei Liturghii, la
taine şi ierurgii, comemorări şi aniversări patriotice, precum şi la explicarea acestora este un alt
mijloc eficient, fiindcă la ceremonia Tainelor şi ierurgiilor participă, pe lângă ortodocşi, rude,
prieteni şi apropiaţii aparţinând şi altor culte.
De aceea evanghelizarea este strâns legată de Biserică, dar nu în sensul instrumentalist,
deoarece Biserica devine în acelaşi timp un principiu şi o condiţie a misiunii creştine513
.
Evanghelizarea şi mărturia creştină sunt în profunzime eclesiale. Biserica este parte integrantă
din mesajul Evangheliei514
. Biserica Ortodoxă are propria ei teologie şi practică misionară, cultul
divin, cu centrul lui, Sfânta Liturghie, nefiind altceva decât punctul de plecare al mărturiei şi
propovăduirii lui Hristos.
Fără a se limita doar la propovăduire, Părinţii Apostolici slujeau misionar şi prin acţiunile
filantropice, iniţiate la modul organizat încă din vremurile apostolice515
, întrucât se ştie că o
primă problemă a Bisericii primare a fost sărăcia. Ajutarea celor săraci, credinţa prin fapte, era o
dimensiune a misiunii creştine pe care o vor practica la superlativ Sfinţii Părinţi, între care se
evidenţiază în mod deosebit Sfinţii Trei Ierarhi. Propovăduirea Evangheliei ca acţiune de
încunoştiinţare a lumii, era împreună cu acţiunile caritabile, desfăşurate în toate mediile locuite,
o foarte bună mărturie creştină516
.
Aici se recomandă deci cu toată seriozitatea ca preotul să depună aleasă strădanie,
dovedindu-se un păstor convins, un bun liturghisitor, evlavios, cu respect pentru cele sfinte, atent
cu gesturile, cu veşmintele sale, trăind sublimitatea actului liturgic. În acest sens, săvârşirea
slujbelor nu trebuie să fie o repetare mecanică, teatrală, un lucru făcut în grabă, cu neatenţie, cu
necuviinţă, cu nervozitate etc.
513 Pr. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, p. 60-61. 514 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 36. 515 Pr. Mihai Vizitiu, op. cit., p. 130-141. 516 Creştinii ajutau prin ofrandele lor pe cei defavorizaţi material şi chiar dacă obiceiul punerii bunurilor în comun
dispăruse între creştini lipsurile celor săraci se împlineau prin darurile celor mai avuţi. Dr. Aurelia Luchian,
Misiunea creştină urbană, în ״Teologie şi Viaţă", nr. 712, Iaşi, 1996, p. 86-88.
Slujbele rânduite să fie pentru credincioşi şi prin acestea un prilej de emoţie şi înălţare,
prin care sufletele să simtă comuniunea cu Dumnezeu, cu sfinţii, cu moşii şi strămoşii.
Dacă în occident Dumnezeu a fost eliminat pur şi simplu de mintea omului, din realitatea
lumii văzute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat în sfera subiectivităţii umane, religia şi-a
pierdut rolul ei dominant în societate, începând cu epoca iluministă, şi astfel a fost privatizată,
transformată într-o simplă convingere subiectivă, devenind un sistem de valori alături de alte
sisteme marginale517
.
Credincioşii şi mai ales copiii trebuie iniţiaţi în tainele muzicii şi antrenaţi în cântarea
comună ce captează inimile şi limpezeşte cugetele. Prin natura ei, muzica, fiind o artă, educă
voinţa, sensibilizează şi concentrează atenţia. În Biserica Ortodoxă, cântările tradiţionale trebuie
executate lin, fără stridenţe, coloratura melodică fiind realizată prin formule simple, izvorâte din
atitudinea de smerenie faţă de Dumnezeu, a credincioşilor ortodocşi români de vârste diferite.
Biserica Ortodoxă n-a reţinut ca ale sale decât acele compoziţii muzicale în care s-au putut trezi
simţirea şi pietatea omului care se roagă, cerând lui Dumnezeu milă şi iertare faţă de aproapele şi
pace în lume. Nu sunt excluse cântece şi concerte laice mireneşti, însă acestea trebuie susţinute
în afara Bisericii, pe stadioane, în săli de concerte şi teatre.
Spre deosebire muzica hippy, folk, pop, rock, punck şi chiar ״satanică", cu texte biblice
contrafăcute și îngăduite de unele confesiuni, nu mai vorbim de secte şi tolerată de unii slujitori
catolici şi chiar ortodocşi, n-are nimic comun cu evlavia creştină şi cu evanghelizarea.
Nici toleranța nu este același lucru, la prozelitiști față de biserici, pentru că „în domeniul
religios, prin toleranţă se înţelege îngăduinţa, permisiunea, acceptarea ca ceilalţi să creadă altfel
decât noi. Tolerăm când nu constrângem, nu obligăm, nu practicăm prozelitismul"518
- afirmă
Constantin Cuciuc.
Muzica liturgică angajează sufletele în armonii îngereşti. Muzica mixtă (coruri bărbăteşti
şi mixte sau cu orchestră - mai ales orgă şi pian), precum şi cea instrumentală, introdusă în casele
de adunare şi care acompaniază citirile biblice constituie, de fapt, o idolatrie modernă venită din
păgânism prin Biserica apuseană şi însuşită de sectanţi în scopuri prozelitiste, mai ales pentru
unii tineri care nu pot discerne zgomotul şi tulburarea de armonie şi linişte sufletească, de
rugăciune, de imne.
517 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală, p. 21. 518 Constantin Cuciuc, Toleranţa religioasă, Editura ״Conştiinţă şi libertate", Colecţia ״Libertate religioasă",
Bucureşti, 2000, p. 29
Cântarea adusă lui Dumnezeu este o ofrandă a sufletului. Datoria unui slujitor al lui
Dumnezeu în lucrarea lui de apărare a credincioşilor faţă de violenţa sectară este aceea să cultive
cântarea liturgică ca o rugăciune bine primită. Să nu se neglijeze candela cântărilor tradiţionale.
Credincioşii să psalmodieze în obşte (Efes. 5, 19) şi să sporească forţa cântării, aşa cum a fost
de-a lungul veacurilor în bisericile din oraşele ei şi satele noastre.
6. Relația preotului cu credincioșii și implicarea acestuia în viaţa lor, ca un părinte
sufletesc, plin de dragoste, iar profesorul de religie să cunoască viaţa de familie a elevilor, să-i
viziteze, să fie ca un părinte în parohie.
Este clar că, în măsura în care laicii sunt chemaţi la a participa la edificarea Bisericii,
trebuie să se instaureze raporturi între laici şi preoţi. Dacă preotul nu trebuie să abandoneze ceea
ce constituie originalitatea slujirii sale preoţeşti, trebuie să conştientizeze că această slujire
trebuie să fie trăită "cu laicii pentru lume" ?519
Făcând parte cu trup şi suflet din plămada acestui pământ, clerul ortodox ca şi dascălii de
religie şi-au plecat permanent inima spre nevoile și așteptările poporului, nu spre ademenirile
străine duhului strămoşesc, au slujit aspiraţiile mulţimii şi s-au făcut ecoul năzuinţelor ei drepte,
aici, unde odihnesc de milenii moşii şi strămoşii noştri. Istoria patriei ne este mărturie că
slujitorii Bisericii au împărtăşit dorinţele şi aspiraţiile poporului în lupta lui pentru libertate,
independenţă naţională şi pentru unitate. Influenţele străine au fost un imbold, nu o copiere sau
imitare. Slujitorii adevăraţi ai altarelor străbune şi ai catedrei au fost nu numai participanţi la
fericirea şi bucuria credincioşilor, ci şi iniţiatori, întreprinzători şi revoluţionari spre mai bine.
7. Reactivarea apostolatului social este altă metodă eficace, prin antrenarea
credincioşilor spre accentuarea exemplului personal în lucrarea de preîntâmpinare a
prozelitismului, de întreţinere şi înfrumuseţare a bisericilor şi cimitirelor, a monumentelor
istorice, de artă şi cultură. Slujirea de apostol a fost extrem de importantă și avem ca exemple :
Sfântul Apostol Ioan care a predicat Evanghelia în Asia Proconsulară, Sfântul Apostol Petru care
a predicat în cetăţile Lida, Iope, Cezareea Palestinei, Antiohia, Macedonia, Babilon şi Roma.520
Sfântul Apostol Iacov cel Mic care a predicat Evanghelia în Ierusalim fiind şi episcopul acestei
519 Nicolae, Mitropolitul Banatului, Rolul mirenilor în Biserică, în rev. ״Mitropolia Banatului", nr. 4-6/1971, p.
209. 520 Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, tipărită cu binecuvântarea PF Părinte
Teoctist, Patriarhul BOR, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 29-36.
biserici, Sfântul Apostol Iuda, fratele lui Iacov cel Mic, se ştie doar că ״ar fi răspândit învăţătura
creştină şi în alte ţări îndepărtate".521
Pe lângă acest aspect, se ştie că sectele, prin fundaţii şi asociaţii, preiau preocupările
sociale ale Bisericii și evidențiază nu o slăbiciune a bisericii cât o oportunitate conjuncturală de
care sectele profită și pe care biserica trebuie să o gestioneze cu multă înțelepciune.
De asemenea, întărirea legăturii dintre preoţi şi credincioşi, prin vizite şi discuţii, purtarea
demnă şi părintească a preotului faţă de toţi păstoriţii săi fac să se întărească acţiunea
apostolatului social pentru nevoile gospodăreşti şi Cercul misionar pentru prevenirea sau
stoparea fenomenului sectar. Fiecare credincios trebuie să considere parohia ca pe o adevărată şi
binefăcătoare familie a sa. În această familie trebuie să domnească duhul dragostei reciproce, al
ajutorării frăţeşti, al carităţii creştine. Faptul că a fost botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi
cristelniţă, că s-a împărtăşit din acelaşi potir, că a fost cununat, că a avut îndrumător sufletesc sau
dascăl de religie una şi aceeaşi persoană pentru toţi oamenii din parohie, înseamnă că enoriaşul
este legat, în mod firesc, de patrimoniul spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. În
acest caz, nu poate fi pasiv şi indiferent, izolat şi racolat de ademenirile sectare.
Alţi termeni pentru apostol și pentru evanghelizator sunt martor şi mărturie, cu referire
directă la evanghelizare. Ştim din spusele Mântuitorului şi din discursul misionar al Sfântului
Apostol Petru că uneori ucenicii Domnului Hristos mai erau numiţi şi martori (F.Ap. 1,8; 2,32).
Acest termen are în accepţiunea ortodoxă două valenţe: pe de o parte aceea de persoană prezentă
la desfăşurarea unei acţiuni, pe de alta persoană care depune mărturie despre cele văzute sau
auzite, uneori chiar cu preţul vieţii, ca în cazul martirilor creştini. Însă termenul mărturie se mai
referă şi la modul în care un creştin se prezintă în faţa lumii. Prin trăirea principiilor creştine,
ortopraxie, el dă mărturie lumii despre credinţa sa522
.
De aceea, conştiinţa de enoriaş face pe fiecare credincios să fie un luptător activ,
interesat de toate problemele parohiei. Un cuget curat de enoriaş refuză ademenirile sectare,
stăvileşte prozelitismul neoprotestant, încearcă să dizolve grupurile anarhice create. Adevăratul
credincios atrage atenţia cu toată cuviinţa slujitorilor cu unele defecte şi chiar îi obligă să
răspundă cerinţelor lor spirituale, fără a acuza instituţia. Cei lipsiţi de conştiinţa de enoriaş sunt
creştini numai cu numele; aceştia constituie pentru parohie celule moarte, mlădiţe uscate. De
521 Cf. Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament - manual pentru Seminariile Teologice, EIBMBOR,
Bucureşti, 2002, p. 314-315 şi p. 346. 522 Misiologie Ortodoxă, vol. I, cap. Principiile misiologiei ortodoxe, p. 44-47.
aceea şi preotul, ca şi dascălul de religie, trebuie să cunoască realităţile enoriaşilor, să fie
împreună-lucrători. Păstorii de suflete trebuie să facă totul pentru a întări în viaţa fiecărui
credincios responsabilitatea de enoriaş.
Se consideră astăzi că pentru o reflectare deplină a duhului creştin spre lume este
necesară o înnoire atât a discursului teologic523
din cadrul parohiilor, atât la sate dar mai ales la
oraşe, de mai multă ordine şi disciplină a preoţilor şi credincioşilor, dar trebuie avut mereu în
vedere că manifestările în lume ale creştinilor, mărturia creştină, sunt rezultatul transfigurării
fiinţei umane în Hristos şi Biserică, întemeiate pe prezenţa lui Dumnezeu în creaţie524
. Această
prezenţă dată în energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe şi misiunii ei evanghelizatoare să
depăşească atât panteismul, care duce la sacralizarea materiei şi împiedică progresul, cât şi
secularizarea ca rezultat al separării lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurării omului şi
creaţiei în Hristos.
Trebuie însă amintit că evanghelizarea lumii, ca misiune apostolică, este numai o
prelungire a misiunii Domnului Hristos, care este în mijlocul lor numai în măsura în care ei se
află cu adevărat în misiune525
. "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am spus vouă. Şi
iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor" (Mt. 28,19-20), acest text fiind, pentru Biserica
Ortodoxă, emblema întregii acţiuni de evanghelizare.
Prioritatea Evangheliei şi cea a Euharistiei sunt concomitente şi complementare, aşa cum
vedem că s-a petrecut în veacul apostolic. ״Prin Cuvânt apostolii au creat comunităţi creştine, au
adus oamenii la Hristos"526
, iar în continuare au slujit spre sfinţire acestora. Dar, preoţia nu poate
fi redusă la predicarea cuvântului Evangheliei şi la chivernisirea comunităţii, deoarece toate cele
care ţin de această Sfântă Taină sunt încredinţate mai întâi Sfinţilor Apostoli, apoi urmaşilor
acestora, până la sfârşitul veacurilor, prin succesiune apostolică.
Mesajul Evangheliei are puterea şi însuşirile unei comuniuni adânci şi iubiri curate. El
rămâne în acelaşi timp însă supus interpretărilor diferite pe care le fac cei ce-l propovăduiesc, fie
ca persoane particulare, fie ca membri ai unei comunităţi bisericeşti. De aceea Bisericile creştine
trebuie să renunţe şi ele la propriile lor sisteme eclesiologice care au privatizat Duhul, au sfâşiat
523 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală, p. 239-247. 524 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală..., p. 240. 525 Pr. Lect. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii azi. O tratare comparativă, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii ״Al. I. Cuza", Iaşi, Teologie, tom VIII, Editura Universităţii ״Al. I. Cuza", Iaşi, 2003, p. 45-52. 526 Pr. dr. Constantin Preda, op. cit., p. 168.
progresiv unitatea creştină şi promovează prozelitismul în diferite moduri.527
Căci misiunea
creştină adevărată, ca rezultat al vieţii interioare a Bisericii şi ca extindere a Trupului lui Hristos,
nu poate pleca decât de la Biserica cea una, neîmpărţită.
Propovăduirea eficientă a Evangheliei către lume presupune unitatea creştinilor în
Biserica istorică cea una, care nu numai că propovăduieşte lumii Evanghelia mântuirii ci şi oferă
acesteia un model de unitate în comuniune.528
În concluzie, atunci când condiţiile au permis, Biserica a desfăşurat o activitate misionară
deosebit de rodnică, internă şi externă şi o va face în continuare, până în zilele noastre şi prin noi
mai departe către generaţiile următoare529
.
5. Preotul ca liturghisitor
Cultul divin public al Bisericii Ortodoxe are drept scop principal să creeze o legătură
personală, liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea din
partea lui a cuvenitului prinos de recunoştinţă şi de laudă faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte,
revărsarea harului sfinţitor al lui Dumnezeu asupra sa. Într-un cuvânt, „comuniunea cu
Dumnezeu, scopul suprem al religiei, este însăşi raţiunea de a fi a cultului”530
și pentru aceasta
sunt învestiți cu slujire sfântă preoții.
De asemenea, pe lângă acest scop principal, cultul urmăreşte instruirea şi educarea,
adică formarea credincioşilor în învăţătura creştin-ortodoxă, promovarea vieţii lor religios-
morale şi a virtuţilor creştine. Această funcţie didactico-pedagogică sau edificatoare, este şi ea
esenţială, deoarece decurge din slujirea profetică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care
acesta o delegă slujitorilor și reprezentanților săi.
Cultul este expresia liturgică a învăţăturii de credinţă și preotul este centrul acestui proces
liturgic. În acest sens el este o "şcoală vie" prin intermediul căruia credincioşii își însuşesc
adevărurile fundamentale ale învăţăturii de credinţă a Bisericii, în formele concrete ale trăirii
creştine.
527 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine, p. 56. 528
N. A. Nissiotis, Die Theologie der Ostkirche im ökumenischen Dialog ..., p. 201 529 Pr. Ioan Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, în "Glasul Bisericii", nr. 1-3, 1982, p. 26-28. 530 Robert Will, Le culte, etude d Histoire et de Philosophie religieuscs, p. 61; apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile
Miron, Studii de Teologie..., p. 199.
Elementele principale prin care preotul îşi îndeplineşte funcţia sa didactică sunt pe lângă
lecturile biblice (Sfânta Evanghelie, Apostolul, paremii, psalmii, numeroase versete şi expresii
biblice), predica (tâlcuirea lor) şi cateheza. Există şi elemente auxiliare prin care se îndeplineşte
funcţia didactică a preotului, de exemplu, icoana, cântarea şi gesturile, însă transmiterea
învăţăturii de credinţă se face prin intermediul elementelor principale: predicile, catehezele şi
lecturile biblice rostite în cadrul cultului.
Credinţa are nevoie de actul propovăduirii Sfintei Evanghelii (Romani X,14), pentru ca
oamenii să o asculte, să se deschidă spre primirea cuvântului lui Dumnezeu şi să recunoască
chemarea divină. Iar chemarea la credinţă constituie cel dintâi aspect fundamental al predicii
creştine. Această chemare este necesară și lucrează atât în sufletul credinciosului cât și al
preotului.
Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu rodeşte prin puterea credinţei şi a rugăciunii, iar
rugăciunea colecivă, săvârșită de comunitatea creștină prin preot, exprimă cât se poate de fidel şi
convingător adevărul de credinţă mărturisit şi trăit de fiecare credincios în parte, fiindcă
"condiţia esenţială a rugăciunii colective (a Bisericii) este aceea de a încorpora pe cât este
posibil plenitudinea învăţăturii dumnezeieşti"531
.
Mijlocul prin care preotul face cunoscute continuu credincioşilor descoperirile
dumnezeieşti şi Tradiţia Bisericii este predica, în tot decursul timpurilor şi a generaţiilor.532
Prima învăţătură de credinţă, exprimată în actele liturgice creştine este dogma despre prezenţa
reală a Domnului Iisus Hristos, sub forma pâinii şi a vinului prefăcute în Trupul şi Sângele Său
prin săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, ce reprezintă nucleul cultului divin public pentru
întreaga creştinătate, şi constituie cea mai veche învăţătură despre Trupul teandric al
Mântuitorului în Sfânta Euharistie533
.
Între slujirea preotului şi propovăduirea învăţăturii creştine există o legătură ontologică.
Pe de o parte cultul are menirea de a susţine şi cultiva credinţa şi viaţa religioasă iar pe de altă
parte aceasta se realizează prin predică; însă predica are ca scop şi pregătirea pentru cult, pentru
săvârşirea şi participarea la el cu demnitate, adică cu toată evlavia, convingerea şi trăirea
lăuntrică. "Căldura sentimentului trebuie să penetreze şi să impregneze toate formele
531 Ibidem, p. 113. 532 Drd. Burcă V. Gheorghe, Predica liturgică…, p. 83. 533 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 200.
rugăciunii"534
iar acest aspect prioritar constituie şi el unul din obiectivele majore ale predicii,
căci predica şi întreg cultul divin, îşi propun să facă educaţie religios-morală, să modeleze
caracterul creştin, să dezvolte sentimentul religios, să mărească credinţa, să întreţină viaţa
spirituală şi să fortifice întreaga structură sufletească a credincioşilor. De aceea, încă din
primele veacuri creştine învăţământul religios făcea parte intrinsecă din viaţa cultuală a Bisericii.
Educaţia şi mai ales cea religioasă nu se rezumă, deci, la aspectul teoretic-informativ,
deşi “Adevărul curat, neschimbat şi mântuitor al lui Dumnezeu […] este cuprins numai în
învăţătura adevăratei Biserici, adică a Bisericii Ortodoxe”535
şi pentru omul modern afirmaţia
aceasta pare foarte habotnică. Ea înseamnă că cine crede altceva decât învaţă Biserica se află în
rătăcire. Ea înseamnă că, cine crede în altceva decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, şi se rupe
de calea mântuirii şi nu este comod să fii de acord cu o afirmaţie atât de tranşantă, nici pentru
credincios, nici pentru preot. Dar astăzi este mai la îndemână să împărtăşeşti o formă de credinţă
mai călduţă, şi dacă se poate mai blândă, mai tolerantă, în care să ai dreptul de a exista cum vrei
tu, dreptul de a gândi cum vrei tu, dreptul de a avea propriile opinii, în care să ai dreptul să te
îndoieşti, dreptul să crezi altfel. În care să ai dreptul de a gândi liber (?!) şi de a trăi liber,536
dar
liber, adică singur, prin sine, şi nu prin Hristos(?), adică fără nici un fel de bariere sau
prejudecăţi, liber să ai dreptul de a stabili propriile tale reguli fără Dumnezeu şi fără nici o
responsabilitate. Ce multe drepturi şi ce trufie presupune „credinţa” asta modernă, laică şi
îmbunătăţită!!!
Propovăduirea preotului nici nu înlocuieşte cultul, nici nu-1 poate anula, ci ea este o parte
organică a lui şi rodul ei deplin se împlineşte mai ales în atmosfera cultului.537
Abia elementele
latreutice şi harismatice ale cultului, îl fac un mijloc educativ propriu pentru catehizare538
, pentru
că spaţiul liturgic stimulează afectivitatea religioasă, experimentează şi însufleţeşte dogma.
"Toată rugăciunea este o înălţare a inimii către Dumnezeu"539
iar Sfânta Scriptură este tălmăcită
şi explicată credincioşilor în cadrul cultului, prin intermediul imnelor şi textelor liturgice care o
fac cât mai înţeleasă şi accesibilă.
534 Romano Guardini, L’Esprit de la Liturgie, p. 115. apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de
Teologie ..., p. 200. 535 Daniela Filioreanu, Ne vorbeşte Sfântul Teofan zăvorâtul - Scrisori, p. 119. 536 Danion Vasile, Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului, p. 17. 537 Pr. Asistent Nicolae Dură, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, p. 593. 538 Pr. Mihail Bulacu, Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă, p. 158. 539 Romano Guardini, op. cit, p. 107.
De aceea, predica nu poate fi izolată de Liturghie, pentru că aceasta îi oferă mediul
potrivit pentru realizarea sinaxei, când toţi cei adunaţi se împărtăşesc dintr-un singur potir şi din
acelaşi cuvânt de învăţătură. "Liturghia integrează rugăciunea în întreaga amploare a dogmei.
Ea nu este altceva decât adevăr îmbrăcat în haina rugăciunii "540
.
Pentru creştinul ortodox, Sfânta Liturghie nu este o slujbă ca oricare alta. Veşnica
prezenţă a lui Hristos cel răstignit şi preamărit prin înviere se perpetuează în timp şi spaţiu, odată
cu alte evenimente şi episoade din istoria mântuirii, încât întreaga slujbă a Sfintei Liturghii
constituie "o adevărată şcoală şi izvor al vieţii religios morale prin sugestiile şi prin inspiraţiile
ce le proiectează în viaţa credincioşilor"541
însă aspectul latreutico-sacramental nu exclude
instruirea şi educarea credincioşilor, deoarece rugăciunile vehiculează tocmai elementele de
doctrină creştină şi morală. "Acţiunea liturgică şi rugăciunea liturgică au fără îndoială un
substrat etic şi promovează sentimentele morale, ca dorinţa de dreptate, căinţa şi spiritul de
sacrificiu"542
.
În cultul divin preotul ne prezintă întreaga istorie a mântuirii iar prin actele, simbolurile şi
formele sale externe, ideile religioase abstracte devin uşor accesibile până şi celor mai simpli
credincioşi543
. Toate aceste elemente de cult au un pronunţat şi explicit caracter instructiv-
pedagogic şi educativ-religios. "Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit compendiu al tuturor
adevărurilor religioase, al Sfintei Scripturi, al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al dogmelor, al
moralei, al ascezei, al religiei în trup şi sânge, în spirit şi în viaţă"544
.
Evanghelia, Liturghia şi predica formează un tot în tradiţia milenară a spiritualităţii
ortodoxe. Legătura lor indestructibilă este sporită prin Apostolul cuvântului, care formează pe
prima sau explică pe cea de-a doua545
. De la simţirea şi trăirea intensivă a elementului sacru,
credinciosul trece pe un plan superior la înţelegerea şi conştientizarea lui prin ascultarea
cuvântului scripturistic şi a predicii. Chiar cultul divin public prin întocmirea lui superbă şi
armonioasă şi execuţia lui artistică "este o predică clasică şi generală, însă predica propriu-zisă
trebuie să reprezinte o sinteză adaptată la actualitate, pentru a se transpune spre lămurire şi în
domeniul intelectual, ceea ce s-a înfăţişat prin formele cultului propriu-zis. Din acest punct de
540 Ibidem, p. 112. 541 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Curs de Liturgică generală, Bucureşti, 1929-1930, p. 216. 542 Romano Guardini, op. cit., p. 121. 543 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 202. 544 Marin C. Ionescu, Inima e cârmaciul minţii. Catehetica zilelor noastre, p. 167. 545 Pr. Gh. Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, p. 248.
vedere am putea asemăna predica cu ceea ce se cheamă în pedagogie sistematizare, şi aplicare
practică "546
.
Deci, învăţătura creştină, expusă în cele două tezaure ale Revelaţiei divine (Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie) a fost fixată în slujbele şi actele liturgice ale cultului divin, prin
intermediul cărora se menţine nealterată şi se transmite mereu, propovăduindu-se odată cu
săvârşirea formelor cultului de către slujitorii Bisericii şi toate actele liturgice din Biserica
noastră dovedesc că au fost păstrate în Biserică prin predania Apostolilor547
. Prin urmare, în
practicile cultului ortodox se păstrează originală aproape întreaga învăţătură a Revelaţiei divine
cum a fost ea predată Sfinţilor Apostoli.
Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin formele liturgice, luminează şi întăreşte credinţa aşa
cum a spus Sfântul Apostol Pavel: "Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui
Dumnezeu". (Romani 10,17). Datorită influenţei puterii Duhului Sfânt, învăţătura creştină este
menţinută mereu vie în actele cultului ortodox şi făcută cunoscută prin rostirea formulelor şi
textelor liturgice. În felul acesta sunt împărtăşite credincioşilor învăţături creştine despre tainele
lui Hristos în deplinătatea lor548
. Tipicul prevede să se citească la fiecare taină, măcar două
fragmente din Evanghelie şi din scrierile apostolilor.
Momentul oficierii fiecărei Taine oferă un minunat prilej pentru desfăşurarea unei febrile
activităţi de instruire şi educaţie religioasă a credincioşilor, în special pentru Apostolul
Cuvântului. Astfel, în ritualul Sfântului Maslu sunt prevăzute nu mai puţin de şapte lecturi din
Evanghelie şi tot atâtea din Apostol şi fiecare din aceste pericope conţin exemple ziditoare, pilde,
sfaturi şi îndemnuri morale la blândeţe, milostenie, răbdare, iertare, etc. În multe cazuri, chiar
bolnavul citeşte şi meditează îndelung asupra cărţii lui Iov, sau a Psaltirei. Pe lângă aceasta,
credincioşii care au participat la slujbă pot reţine din pareneza ocazională, anumite idei şi
învăţături dogmatice despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu şi despre consolarea celui aflat
în suferinţă sau despre necesitatea pocăinţei. Prin textul Decalogului şi acela al Fericirilor, Taina
Spovedaniei aminteşte credincioşilor sinteza învăţăturii morale a revelaţiei divine. Acelaşi efect
îl au, în cazul spovedaniei copiilor, istorioarele biblice. De aceea, cu ocazia acestui moment
pastoral prilejuit de Sfânta Taină a Mărturisirii, activitatea catehetică a preotului viază şi se
împlineşte armonios cu cea de la amvon.
546 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 338-339. 547 Drd. Gheorghe V. Burcă, Predica liturgică…, p. 84. 548 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 203.
Credinciosul izolat beneficiază de pilde evanghelice, de reveniri, de metode şi sfaturi
duhovniceşti care îl echilibrează şi-1 determină să practice virtutea, cu atât mai direct cu cât
aceste poveţe se împletesc cu predica şi îndrumările generale date mai înainte549
.
Dar, cultul ortodox oferă posibilitatea întâlnirii preotului cu credincioşii nu numai în
biserică, ci şi pe la casele acestora, atunci când se binecuvântează sau se sfinţesc unele momente
din viaţa noastră. Cu prilejul vizitelor pastorale făcute la casele credincioşilor (ajunuri, molitfe)
şi mai cu seamă cu ocazia ierurgiilor oficiate în familiile şi gospodăriile acestora, rugăciunea
sfinţeşte şi învaţă totodată; viaţa credinciosului realizează acum un contact direct şi viu cu
învăţăturile Evangheliei sau cu tâlcuirile ei redate de către preot. Sfaturile mărunte desprinse din
înţelepciunea de fiecare zi, pe care creştinul le primeşte cu blândeţe şi încredere, de la preot deşi
nu sunt acte liturgice proprii, sunt sfinţite prin administrarea preotului şi echivalează cu acea
evanghelizare, „fără timp" la care îndemna apostolul odinioară (II Timotei 4,2). De aceea, mai
ales pentru oamenii de bună credinţă, preotul este un propovăduitor al Cuvântului şi un obişnuit
interpret al Sfintei Scripturi, în lăcaşul de cult şi oriunde e nevoie de cuvântul lui Dumnezeu.
Biserica arată şi crede că Domnul este prezent în mod efectiv când se adună să slujească
Tainele şi să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea în mod tainic550
.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi
publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios sunt împreună angajaţi în trăirea şi
păstrarea credinţei. Preotul mărturiseşte un punct de credinţă, iar credincioşii răspund favorabil,
când credinţa mărturisită de preot este credinţa autentică a Bisericii. Comuniunea cultică şi
comunicarea cuvântului lui Dumnezeu în Liturghie şi în Tainele Bisericii este suprema
mărturisire în lume a lui Dumnezeu şi a faptelor Sale mântuitoare551
.
În Ortodoxie, cultul este credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune
şi întărită prin legătura de credinţă cu Biserica întreagă. Această trăire se realizează mai ales în
Liturghie ca element constitutiv al vieţii Bisericii.
De aceea, „cultul ortodox este o şcoală în care rugăciunile şi inimile servesc în acelaşi
timp ca vehicule ale harului şi ale doctrinei creştine”552
. Lecturile biblice mărturisesc credinţa
despre Mântuitorul, şi actualizează istoria mântuirii. Evanghelia şi Apostolul dezvăluie revelaţia
549 Idem, p. 204. 550 Ibidem. 551 Idem, p. 205. 552 Ibidem.
pe are ne-a făcut-o însuşi Dumnezeu, iar predica preotului slujitor o face clară. Adeseori predica
foloseşte în conţinutul ei imne şi pasaje din rugăciunile liturgice pentru mărturisirea credinţei şi
pentru inspiraţia ei de moment, ea devine un imn liturgic.
Însă, prin cultul Bisericii Ortodoxe se transmit nu numai învăţăturile de credinţă, ci şi
principiile moralei creştine. Adevărurile de credinţă şi de morală învăţate aici nu rămân simple
cunoştinţe teoretice, destinate doar a ne îmbogăţi mintea, ci ele se transformă în fapte şi în
atitudini de viaţă.
În acest sens, cea mai mare poruncă evanghelică şi virtute creştină, cea a dragostei şi a
bunei înţelegeri între oameni a fost şi este propovăduită şi exersată prin formele cultului divin553
.
Textele biblice, în care este formulată această poruncă, au fost încadrate în serviciul cultului sub
forma lecturilor din rânduiala slujbelor. De pildă, prima Evanghelie din cele douăsprezece, care
se citesc la Denia din joia Patimilor, cuprinde şi porunca iubirii, pe care Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a dat-o în cuvântarea-testament adresată Sfinţilor Săi Apostoli: "Poruncă nouă dau vouă:
să vă iubiţi unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii"(Ioan 13, 34-35).
Prin formele sale liturgice, cultul propovăduieşte, slava împărătească a lui Hristos,
triumful şi prezenţa Sa în Biserică. Prin imnele sale, Biserica face cunoscut că Domnul
împărăteşte şi transformă continuu pe credincioşi prin învăţătura şi veşnicul Său sacrificiu. Prin
intermediul cultului, popoarele ortodoxe au cunoscut Sfânta Scriptură şi dogma, sau învăţătura
de credinţă şi scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum le-a prezentat Biserica. Putem spune că este
nevoie de o insistenţă în cuvânt pentru a întări sufletele credincioşilor pe piatra credinţei. Aici,
rolul cel mai important îl are cateheza. Prin cateheză se împărtăşesc credincioşilor noţiunile
esenţiale şi fundamentale ale dogmei şi moralei creştine pentru a sădi în sufletele lor convingeri
religioase neîndoielnice. Aceste cunoştinţe trebuie explicate cu înţelesul şi termenii stabiliţi de
Biserică şi expuse numai în locaşul Bisericii în cadrul programului liturgic de slujbă. Aici,
cateheza biblică, dogmatică, morală sau cultică este asociată cu cântarea psaltică, cu citirea
psalmilor, a Apostolului şi a Evangheliei, a paremiilor, a Sinaxarului şi a Cazaniei.
Cateheza iniţiază pe credincios în cunoaşterea elementară a învăţăturilor dogmatice
morale şi cultice şi deşteaptă în suflet credinţa. „Credinţa este ochiul care luminează întreaga
553 Idem, p. 206.
conştiinţă şi naşte înţelegerea” şi „sufletul luminat prin credinţă şi-L reprezintă pe Dumnezeu
vede pe Dumnezeu atât cât omeneşte este cu putinţă”554
.
Spre deosebire, predica, fără a ignora acţiunea didactică de luminare a minţii cu
învăţătura credinţei, are în vedere în primul rând mişcarea inimii şi determinarea voinţei spre
practicarea virtuţilor creştine. "Creştinul desăvârşit trebuie să practice virtutea, ca de la aceasta
să se grăbească spre prietenia cu Dumnezeu, împlinind din dragoste poruncile"555
.
Deci şi predica şi cateheza sunt la fel de importante pentru redresarea şi îmbunătăţirea
vieţii sufleteşti a credincioşilor. Una îndeamnă spre cunoştinţă şi înţelegere iar cealaltă spre
lucrarea poruncilor divine şi îndeplinirea faptelor bune. "Esenţa credincioşiei constă din două
lucruri: din învăţături drepte şi din fapte bune. Nici învăţăturile nu-s bine primite de Dumnezeu
fără fapte bune şi nici faptele săvârşite fără învăţături drepte nu-s primite de Dumnezeu.”556
Putem deosebi deci o dimensiune teoretică a cultului – de prezentare şi explicare a
cunoştinţelor – şi o dimensiune practică, în care se formează deprinderile de viaţă sub forma
actelor liturgice sau prilejuite de viaţa liturgică. La această lucrare de zidire sufletească
contribuie atât instrucţiunile date în cuprinsul catehezei, cât şi cadrul liturgic în care este ea
integrată: gesturile şi poziţiile rituale, pictura bisericească, icoanele, lumânările şi candelele
aprinse şi, în primul rând, rugăciunile şi lecturile biblice care o preced sau o urmează. Când
rostim cu buzele "împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului..." ne înălţăm mintea către
o fiinţă spirituală absolută şi anume către Duhul "înţelepciunii şi al înţelegerii" şi II rugăm să se
sălăşluiască între noi ca să ne lumineze mintea şi să ne înveţe a ne ruga, căci noi nu ştim să ne
rugăm cum trebuie ci "însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8,62).
Toate acestea la un loc au menirea de a-1 pune pe om în contact nemijlocit cu Dumnezeu
şi de a păstra neîntreruptă relaţia de comuniune cu El. De altfel, toate slujbele şi sărbătorile
bisericeşti ne fac sensibilă prezenţa tainică a Mântuitorului. De exemplu, Vecernia ne zugrăveşte
epoca de dinainte de venirea Lui, adică perioada revelaţiei nedepline a Vechiului Testament557
.
Utrenia evocă apariţia în lume a lui Hristos, lumina cea dumnezeiască şi veşnică558
, iar Sfânta
554 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a, în trad. rom. cit., p. 72, 77. 555 Sf. Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, cap. XIII, "PSB" vol. V, p. 276. 556 Sf. Chiril al Ierusalimului, în trad. rom. cit., p. 50. 557 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cultul divin public..., p. 47. 558 Idem, p. 79.
Liturghie ne înfăţişează în chip real întreaga lucrare a întrupării, patimii, morţii, învierii şi
înălţării Sale la ceruri559
.
Slujba Vecerniei este mai mult o rugăciune de cerere prin care ne exprimăm pocăinţa,
rugând pe milostivul Dumnezeu să ne ajute să petrecem timpul vieţii în pace şi fără de
prihană560
, aşa cum reiese din textul rugăciunilor: „Doamne strigat-am... ", „învredniceşte-ne
Doamne... ", "Acum slobozeşte-ne...”, rugăciuni la care pot fi antrenaţi toţi credincioşii.
La sfârşitul fiecărei slujbe preotul are datoria de a explica înţelesul rugăciunilor şi
cântărilor, pentru a face slujba cât mai atractivă şi captivantă. Prin această practică pedagogică
creştină, Biserica sensibilizează sufletele fiilor ei, activează conştiinţa, înmoaie inimi, uşurează
poveri lăuntrice, deschide sufletele spre dragoste, pace, armonie, milă, bunătate şi spre tot ceea
ce înnobilează fiinţa noastră561
.
Cateheza în sens restrâns desemnează „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii
membri care se alătură Bisericii”, deci o iniţiere în principal teoretică în tainele credinţei
creştine, a celor care doresc să primească Botezul, (precum şi celelalte Taine) ca să devină şi să
trăiască deplin, ca membri ai Bisericii. Provenind din verbul grecesc κατήχεϊν – cu sensul
originar de „a răsuna de sus în jos”, de „a spune ceva de pe un loc înalt”, ea desemnează ecoul
de sus în jos al Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul, în sufletele noastre, şi în viaţa noastră
morală562
, de unde şi înţelesul de „a învăţa pe altul prin viu grai”563
În sens larg însă, termenii de cateheză şi catehizare se referă astăzi, la vocaţia pedagogică
a Bisericii, la întreaga sa activitate învăţătorească, care în mod evident nu se adresează doar celor
din afară, ci şi tuturor membrilor ei, indiferent de vârsta lor şi de momentul în care au fost
botezaţi. De aceea vorbim astăzi, de cateheză şi de educaţie în cadrul funcţiei didactice a cultului
divin public, pentru a nu confunda sensul catehezei din Biserica primară, cu cel de azi, nici al
pedagogiei harului cu pedagogia laică. Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial de cel din
totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire la doctrină şi cult, în vederea mântuirii. Însă la modul
general didactic vorbind, catehetica urmăreşte astăzi cu prioritate formarea de caractere
creştine.564
„Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic şi duhovnicesc al Bisericii, iar
559 Idem, p. 169. 560 Idem, p. 33. 561 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cateheza liturgică şi mistagogică ..., p. 97. 562 Pr. Prof- Mihail Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, p. 536. 563 Vezi Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 10-11. 564 Pentru acest subiect a se vedea teza de doctorat a pr. prof. Dumitru Călugăr, Caracterul religios-moral creştin.
catehizarea procesul de gestaţie, naştere şi maturizare a credinţei conforme Botezului, lucrarea
fundamentală de rostire, ascultare şi personalizare a graiului matern al Bisericii, înrădăcinarea
Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului, temeluirea casei Dumnezeului Celui
Viu în omul viu, o adevărată Bunăvestire personală.”565
Credinţa nu este o simplă chestiune intelectuală. Supunerea iubitoare faţă de adevărul
revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Iar cunoaşterea
dogmelor este esenţială, deoarece „orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata
înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi
cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui
Dumnezeu – Sfânta Treime”566
. De aici decurg cele două direcţii principale ale catehizării:
împărtăşirea dreptei înţelegeri a Revelaţiei dumnezeieşti şi îndemnul spre pocăinţă, toate
acestea în vederea ajungerii la credinţa desăvârşită care înseamnă unire şi părtăşie cu Dumnezeu.
Prin catehizare, ca activitate învăţătorească a Bisericii, se înţelege astăzi, nu doar un
simplu învăţământ teoretic sau practic, pentru obţinerea unor abilităţi şi deprinderi, ci o educaţie
spre mântuire, care împărtăşeşte oamenilor adevărurile mântuitoare ale dreptei credinţe, spre a ne
duce la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu care este viaţă veşnică (Ioan 17, 3) şi care
presupune transformarea noastră ca „în toate să creştem întru El care este capul, Hristos” (Efes.
4, 15) până la ajungerea „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos” (Efeseni 4, 13).
Catehizarea este o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii, expresie a vocaţiei sale
pedagogice, o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului şi, ca urmare, ea nu se rezumă la
transmiterea de cunoştinţe, sau crearea de abilităţi. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da o
doctrină care să ne satisfacă inteligenţa, nici tehnica unei optimizări sociale, ci ca să ne dăruiască
viaţa veşnică făcându-ne părtaşi împărăţiei cerurilor. Dar viaţa veşnică, ne învaţă El, înseamnă
cunoaşterea lui Dumnezeu – „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3) – prin angajarea într-o
relaţie personală vie, întemeiată pe dragoste, cu Dumnezeu, împlinind cuvintele lui Hristos.
Predica Sa este o chemare adresată oamenilor de a primi împărăţia lui Dumnezeu prin pocăinţă:
„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 4, 17). Altefl spus, Hristos, Învăţătorul
565 Pr. Lect. Jan Nicolae, Clopotul din noaptea de Paşti, p. 14. 566 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 8.
Suprem nu ne oferă cunoştinţe pentru cultura noastră generală, ci ne descoperă tainele cereşti
necesare mântuirii noastre şi dăruieşte cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, celor care se
angajează în lucrarea poruncilor Sale, răspunzând cu dragoste, dragostei lui Dumnezeu.
Conform acestor descoperiri misiunea Bisericii nu este nimic mai puţin decât de a-i duce
pe fiii ei în tărâmul Fiinţării Dumnezeişti567
, de a-i conduce spre îndumnezeire, de a întări
mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4), de a
crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii umane o constituie
nemurirea şi veşnicia, convingerea că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate
înaintează spre nemurire şi veşnicie568
. În contextul acestei misiuni trebuie înţeleasă catehizarea
ca o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului în Biserică.
5.1. Misiunea preotului prin liturghisire
Prin întreg cultul, mai ales prin citirile Vechiului şi Noului Testament, de la Vecernie,
Utrenie şi Liturghie preotul face o restituire sau reactualizare în fiecare timp şi loc a istoriei
mântuirii care s-a împlinit odată pentru totdeauna. Cu deosebire, la fiecare Liturghie se aminteşte
faptul istoric decisiv : lumea a fost mântuită în trupul lui Hristos prin jertfa şi învierea Lui569
.
Trebuie să deosebim între misiune și apostolat, între misiunea creștină și răspândirea
concretă a credinței la toate neamurile, care este doar o parte a misiunii creștine, aceea prin care
se înființează biserici creștine la popoarele unde nu există.
În cele ce urmează ne vom referi numai la misiunea specifică și fundamentală a preotului,
de administrare a sfintelor Taine, pentru că în acest fel, Biserica îl învaţă prin slujitorii săi pe
creştin, cum să creadă despre Dumnezeu, dar mai mult, îl învaţă cum să trăiască după voia Lui
cea sfântă, iar în acest proces, cultul este mijlocul cel mai eficient de misiune creștină prin
promovarea moralităţii şi propovăduirea vie a învăţăturii creştine, știind că exemplul personal
este cea mai puternică dovadă și cel mai puternic sprijin în favoarea învățăturii creștine, sau cum
spune Sf. Grigorie cel mare (Dialogul) : ״Posibilitatea de a atrage pe credincioşi la o mai mare
desăvârşire e în raport cu posibilitatea de a dovedi validitatea realităţilor divine cu pilda vieţii...
Păstorul sufletesc nu poate cunoaşte limite în a lucra cele bune între cei răi. E datoria lui morală
567 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 136. 568 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 74-75. 569 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii, p. 124.
ca să-şi aducă aminte că a avut un destin mai înalt faţă de acela al bunilor credincioşi, nu numai
prin demnitatea hirotoniei, ci, mai ales, prin sfinţenia vieţii".570
Știind că în slujirea preotului se identifică viața sa, putem înțelege de ce în ortodoxie,
misiunea preotului se recunoaște în liturghisire, adică în cultul divin public.
Prin Cult nu doar preotul, dar și omul în general, încetează de a mai fi un individ, şi
devine o persoană, nu mai este un mijloc, ci devine un scop, credinciosul fiind el însuşi scop,
chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care îşi găseşte împlinirea numai în comuniunea cu
Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi în actele Cultului divin public.
Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, având un rol
crucial în transmiterea şi apărarea credinţei571
. Credinciosul mărturiseşte credinţa, o trăieşte, o
păstrează curată şi contribuie la transmiterea ei numai ca membru al comunităţii liturgice. Căci în
cult se mărturiseşte şi se susţine credinţa, atât a comunităţii ca întreg, cât şi a fiecărui membru al
comunităţii. În cult, în general, şi în special în Sfânta Liturghie, Hristos Cel răstignit, înviat şi
înălţat este prezent şi lucrător, în Duhul Sfânt (Mt. 28, 20; In. 16,6), în diferite grade şi moduri şi
ne uneşte cu El în însăşi misiunea, jertfa şi învierea Sa572
. De aceea cultul, şi în special Sfânta
Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară.
Participând la slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, şi în acelaşi timp îşi luminează
credinţa, "cultul" devenind, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Părintele Ene Branişte
spune că „Ortodoxie” înseamnă practic: „Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă,
cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul
duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu frică şi
cutremur la marea sărbătoare a învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru împlinirea
soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor..." Şi părintele continuă, dar precizează
prevenitor: "Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!"573
Cu adevărat, esenţa Ortodoxiei se experiază şi se trăieşte prin participarea la formele,
tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult. Spre deosebire de catolicism, unde predomină
organizaţia bisericească şi funcţionarea ei şi faţă de protestantism, unde are întâietate cuvântul
570 Sfântul Grigorie Cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1996, p. 53. 571 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, p. 40. 572 A se vedea mai pe larg : Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii, p. 81-106;
Pr. Prof. Dr. I. Ică, Modurile prezenței personale a lui Iisus Hristos și a împărțirii de El în sfânta liturghie și
Spiritualitatea ortodoxă, p. 335-358. 573 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, p. 633.
învăţăturii şi activitatea practică, Ortodoxia se caracterizează înainte de toate şi se defineşte prin
cultul ei, deoarece el reprezintă însăşi tradiţia vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau viaţa ei
religioasă, în necontenită trăire şi mişcare.
De altfel, pentru creştinul ortodox viaţa e cult. Este împreună trăire cu Dumnezeu. Pâinea
se începe cu semnul crucii. Lucrul se începe la fel. Temelia casei cu o rugăciune. Roiul de albine,
mieii, vacile, maşinile, fântânile, toate se fac în numele Domnului. În ortodoxie cultul nu e
secundar. Este viaţa de zi cu zi.
În Biserica primară, Sfinţii Apostoli deţineau o putere şi autoritate unică, fiind aleşi de
însuşi Domnul Iisus Hristos, prin chemarea personală, şi “hirotoniţi” de Duhul Sfânt. Cât
priveşte lucrarea lor, deşi ea acoperă ansamblul tuturor slujirilor eclesiale,574
slujirea lor era
departe de ceea ce credem acum că este slujire preoţească, şi anume era cu prioritate
predicatorială şi numai după aceea sacerdotală şi pastorală. Mai mult, colegiul apostolilor refuză
slujirea socială pe motivul unei slujiri superioare: «Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte
cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.» (Fap. 6, 2); iar Sf. Apostol Pavel subliniază “slujirea
cuvântului”şi mai mult: «Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci ca să binevestesc.» (1 Cor.,
1, 17).
Aceste informaţii precizează că în condiţiile concrete ale bisericii primare, conţinutul
slujirii apostolice consta prioritar în propovăduirea “liturgică” a Evangheliei,575
de a da mărturie
despre Hristos: «Şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea.» (Fap. 1, 8; 10, 41; 1
Petru 5, 1 şa.). Nu înseamnă că celelalte două funcţii ale slujirii preoţeşti – sacerdotală şi
pastorală - erau ocolite sau neglijate, pentru că pretutindeni Apostolii botezau, vindecau,
mângâiau, şi în acelaşi timp, misiunea lor a fost şi aceea de a organiza comunităţile creştine
întemeiate de ei, potrivit cu misiunea Bisericii, de a propovădui Evanghelia, de a mijloci
primirea harului Sf. Duh şi de a îndruma pe credincioşi, sfinţind pretutindeni unde era nevoie,
diaconi, preoţi şi episcopi. Demn de remarcat este că Apostolii n-au avut niciodată impresia, nici
pretenţia, că ei transmit puterea aceasta. Totul era pus pe seama Duhului, căci toate slujirile din
Biserică îşi au un singur izvor: «Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi Apostoli
(αποστολους); al doilea profeţi (προφητας); al treilea învăţători (διδασκαλους)…» (1 Cor., 12,
28).
574 Boris Bobrinskoy, Taina bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca 2002, p. 241 575 Ibidem, p. 223
Textul citat anterior, “in extenso” vorbeşte despre o ierarhizare administrativă şi oarecum
distinctă a slujirilor în cadrul comunităţilor eclesiale: Apostoli, profeţi, învăţători şi celelalte
harisme (vindecători, conducători, vorbitori în limbi etc.), dar şi despre o ierarhizare strategică a
priorităţilor de slujire, potrivită nevoilor concrete ale Bisericii. În felul acesta, încă de la început,
membrii Bisericii sau mădularele Trupului lui Hristos, s-au împărţit în cler şi popor, fiecare cu
roluri şi funcţiuni bine distincte şi precise în viaţa Bisericii.
Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai
mult sau mai puţin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, şi
omul (în comuniunea Bisericii) de alta. Stabilirea unei bune relaţii „Dumnezeu – om” este scopul
cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândeşte şi împlineşte în acelaşi timp unele funcţiuni
diferite ca pondere şi importanţă.
Dacă avem în vedere subiectul cultului, (adică pe om), atunci funcţiunea cea dintâi a
cultului creştin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului
se manifestă relaţia ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu şi
în Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales, rugăciunea de mulţumire sau euharistia; cu alte
cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu constituie nota predominantă şi
funcţiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârşeşte în cadrul Liturghiei şi
care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulţumire).
Dacă luăm ca punct de referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia cultului
este cea harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să împărtăşească
credincioşilor harul sfinţitor576
al lui Dumnezeu. Întrucât harul este absolut necesar în vederea
mântuirii, funcţia aceasta este fundamentală în cult şi este esenţială în Biserica creştină.
Funcţia harismatică a cultului pune în evidenţă lucrarea harului divin pe care Dumnezeu
ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor, adică acele slujbe de
binecuvântare şi sfinţire, cuprinse în Molitfelnic, care ţintesc să cuprindă şi să menţină
necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită şi întreaga existenţă omenească.
Funcţia harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în cultul
ortodox. Dragostea oferită „în” şi „prin” Euharistie are în natura ei intimă o dimensiune absolută,
576 "Prin serviciul său divin Biserica sfinţeşte toate părţile principale ale timpului zilei şi face amintire de cele mai
importante evenimente din istoria Bisericii creştine" (P. Lebedew, Liturgica sau explicarea serviciului divin, trad, și
prelucrare de Iconomul Nicolae Filip, Bucureşti, 1899. p. 224-225, apud Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron,
Cultul divin public..., p. 21.
eshatologică pentru că în ea se întâlnesc, aici şi acum, "eshaton" cu istoria, ceea ce este perfect,
cu ceea ce este relativ în existenţa credinciosului, constituind o mărturie cu deosebire dramatică,
o mărturie morală care este har ce coboară în chip vertical de la Duhul Sfant, prin epicleza, care
constituie latura fundamentală şi caracteristică a euharistiei ortodoxe, în acest fel "veacul
prezent" se transfigurează şi devine în Hristos "o nouă creaţie".
În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieşind când unul când
celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând inseparabil în una şi aceeaşi
formă de cult, (slujbă sau rugăciune), ca de exemplu în sfânta Euharistie, care reprezintă atât
forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât şi darul cel mai de
preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.
Se mai poate vorbi însă şi de a treia funcţiune a cultului Bisericii creştine: funcţia
didactică sau catehetico-educativă. Deşi percepută ca secundară sau implicită astăzi, funcţiunea
didactică sau catehetică în sens larg (pedagogic-educativă) se evidenţiază în mai toate slujbele
Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile
glasurilor etc.) se realizează atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învăţătura de credinţă
creştină ortodoxă, cât şi promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi rânduielile
sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de împărtăşire a
Harului divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de
Mântuitorul: «Mergând, învăţaţi toate neamurile … învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă …» (Mt. 28,19-20). Dar învăţătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.
Funcţia educativă a slujirii preotului este evidentă astăzi mai ales în partea de la început a
Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoieşte simbolic lucrarea învăţătorească a
Mântuitorului, şi în partea de sfârşit când se explică cele săvârşite şi se fixează învăţămintele.
Îndeosebi lecturile biblice, predica şi cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul îşi
împlineşte misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai în Liturghie ci şi în
toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt ţesute cele mai variate învăţături de credinţă.
Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii şi lucrarea liturgică, sunt unite în cel mai
natural mod într-o singură slujire mântuitoare.
În concepţia ortodoxă, funcţiunea didactică a cultului este de ordin secundar faţă de cele
două, considerate fundamentale, deoarece pentru noi, cultul este mai întâi glasul evlaviei umane
şi transmiţător al Harului divin şi abia în al doilea rând o şcoală. Funcţia didactic-liturgică este
deci o consecinţă şi o premisă a celorlalte două şi nu un scop sau o funcţie în sine. Această
funcţiune are totuşi o oarecare individualitate în perioadele de criză morală, cum este acum.
Dacă ar fi să stabilim o ierarhie sau o ordine exactă a celor trei funcţii sau scopuri ale
cultului divin după importanţa lor în concepţia şi practica ortodoxă, ea ar fi următoarea: pe
primul plan stă scopul harismatic; în al doilea rând scopul latreutic şi abia în sprijinul celor două
stă scopul didactic.
Spre deosebire în concepţia Bisericii Romano-Catolice deşi sunt recunoscute şi afirmate
toate cele trei funcţiuni ale cultului, totuşi în practică pare să se pună un accent mult mai mare pe
funcţiunea latreutică, iar cultul de venerare şi adorare este atât de exaltat în unele situaţii încât a
determinat apariţia unor sărbători noi cu o tentă latreutică exagerată, cum este Cultul Sfintei
inimi sau Cultul Sfântului Trup. Aparent nimic rău. Dar trebuie remarcat că ţinta ultimă a
oricărui act de cult este îndumnezeirea firii noastre, atingerea stării sfinţeniei, comuniunea cu
Dumnezeu; or, Hristos ne-a dat trupul Său spre mâncare pentru comuniune, iar nu pentru
contemplare. Noi, fiind in via, avem nevoie de mijloace materiale, sensibile pentru a ajunge la
comuniunea cu Dumnezeu; in patria lucrurile se vor schimba, ne vom împărtăşi de Dumnezeu
prin vedere şi contemplare în extazul divin.
În sfârşit, în ceea ce priveşte cultul confesiunilor protestante şi al sectelor, ordinea
funcţiilor cultului este exact inversă faţă de cea din creştinismul ortodox. Protestanţii şi sectanţii
au ridicat scopul didactic al cultului la primul plan ceea ce nu e neapărat rău, dar, ei au suprimat
cu desăvârşire pe scopul harismatic, căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc şi nu
împărtăşesc graţia (harul) şi nu ajută la mântuire, care s-ar dobândi numai prin credinţă (sola
fide) sau prin cercetarea Scripturii (sola Scriptura).
Cultul divin, este împreunarea organică a cultului intern577
cu cel extern, adică
sentimentul religios este exprimat conştient în forme externe, alcătuite din următoarele elemente,
piese sau părţi componente:
a) rugăciunea578
citită sub forma de molitfă reprezintă partea verbală a slujbei în care se
exprimă scopul acesteia şi nevoile religios - morale şi materiale ale credincioşilor;
577 Deşi în mod formal cultul particular nu este constrâns de timp, spaţiu sau conţinut, Sfinţii Părinţi au dat
nenumărate sfaturi privind forma şi eficienţa rugăciunii particulare. Vezi de ex. Ieromonahul Gabriel Bunge,
Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi, Deisis, Sibiu, 2001 şi Ioan Bunea, Psihologia
rugăciunii, Limes, Cluj Napoca, 2002. 578 Manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea, dar ea nu caracterizează şi nu defineşte complet
cultul pentru că elementele constitutive ale cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor,
b) imnele religioase sau liturgice, prin care ne exprimăm cuvenitul prinos de laudă,
cinstire şi mulţumire adus lui Dumnezeu. Aceste imne sunt: troparele, condacele, canoanele,
sedelnele şi antifoanele. Prin rugăciuni şi imne se îndeplineşte funcţia latreutică a cultului, adică
de manifestare a evlaviei creştine, a laudei şi a cinstirii adusă lui Dumnezeu;
c) lecturile biblice sunt: paremiile, Apostolul, Evanghelia şi alte fragmente şi opere
ziditoare de suflet cum ar fi: sinaxarele, omiliile, predicile, cazaniile şi grupele de psalmi numite
catisme. Prin aceste elemente de cult se îndeplineşte funcţia didactică, adică învăţătorească sau
educativ-pedagogică a cultului.579
Doctrina creştină nu se poate înţelege în Ortodoxie, în afara
Liturghiei, şi actelor de cult în general, căci doctrina şi Liturghia se implică şi se confirmă
reciproc, iar slujbele Bisericii conţin multiple elemente dogmatico-morale şi biblico-religioase
edificatoare şi îndrumătoare pe calea virtuţii580
. «Autorii ortodocşi din epoca noastră subliniază
caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra şi a recunoaşte
slava lui Dumnezeu. În vreme ce noţiunea de slavă este o noţiune cheie a gândirii ebraice,
noţiunea de cinste devine un element important în cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în
Noul Testament şi în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată
slavei (δοξα) mai cu seamă în doxologii.»581
Acest aspect doxologic este mai cu seamă o
caracteristică predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresie a cultului este
pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi mai cu seamă
a Duhului Sfânt.582
d) actele de cult: binecuvântări, procesiuni, vohoade, închinăciuni, metanii,
îngenuncheri583
alcătuiesc partea ceremonială a cultului.
Nu există o regulă anume, nici o proporţionalitate explicită, în ce priveşte ordinea sau
succesiunea acestor elemente şi forme de cult în care sunt ele încadrate în rânduiala slujbelor,
pentru că în slujbe bisericeşti diferite predomină elemente şi forme diferite. De pildă, în Denia
Prohodului predomină cântarea, pe când la Vecernia din Sâmbăta Mare a Săptămânii Sfintelor
formulelor şi rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în relaţie cu divinitatea în cadrul slujbelor bisericeşti.
Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1952, p. 121. 579 Dumitru Bughici, Dicţionar de forme şi genuri muzicale Edit. Muzicală, Bucureşti, 1978, p. 20. 580 Preot Horia Taru, Necesitatea prezenţei Bisericii..., p. 211. 581 T. Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, III. Rugăciunea, trad. diac. Ioan I. ICĂ jr., Ed. Deisis, Sibiu,
1998, p. 97. 582 P. Evdokimov, Ortodoxia, p. 235. 583 Acţiunea lui Iisus în Ghetsimani a dat naştere obiceiului creştin de a se îngenunchea la rugăciune. Pr. Dr. Ioan
Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 492.
Patimi, din a II-a zi, predomină lecturile biblice, căci se citesc 16 paremii. În ce priveşte însă
raportul uniform al acestor acte şi forme de cult intercalate în sfintele slujbe, s-a ţinut cont de
legea echilibrului liturgic care cere ca slujba bisericească584
să fie în aşa fel întocmită, încât să
satisfacă just toate cele trei funcţii sau scopuri ale cultului: latreutic (de adorare a lui Dumnezeu
şi venerare a sfinţilor), harismatic (sfinţitor, adică de împărtăşire a harului divin) şi învăţătoresc
sau didactic (de instruire şi educaţie religioasă)585
. Aceste funcţii corespund întru totul nevoilor
religioase ale sufletului omenesc.
Slujbele ne conduc aşadar la cunoaşterea liturgică, în Duhul Sfânt, a lui Dumnezeu ca
expresie a întâlnirii în iubire cu El, cunoaştere care presupune însă pocăinţa, moartea omului
celui vechi, supus păcatului, şi învierea noastră la o nouă simţire căci „toată contemplarea
realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel decât dacă duhul omului dobândeşte o stare
care, într-o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplează… Numai petrecând simţit în
harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vedeniei slavei nemuritoare şi a Luminii fără de
apus”586
.
Este firesc dar ca activitatea catehetică a Bisericii să fie strâns legată de slujbe şi în mod
deosebit de Sfânta Liturghie, realitate evidentă mai ales în viaţa Bisericii primare când
„învăţământul catehetic era prin el însuşi un act liturgic şi iniţierea mistagogică a neofiţilor
culmina în participarea lor activă la prima Liturghie şi prima împărtăşanie”, cum spune
părintele Branişte, iar, Ortodoxia este prin excelenţă o religie liturgică, o religie în care pe
primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu, în care
elementul principal este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelenţă, intrarea
noastră în împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în împărăţia lui
Dumnezeu, alături de care îşi aduc o contribuţie şi celelalte acte, forme şi simboluri administrate
de Biserică sub conducerea lui Hristos. „Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţă: în
ea se cuprind toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu.”587
Toate celelalte slujbe
sunt o pregătire şi o completare pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. „În Liturghia
584 „Slujbele bisericeşti care alcătuiesc cultul divin al Bisericilor Ortodoxe sunt acele formulare de rugăciune în
care aducem lui Dumnezeu cuvenitul prinos de laudă, mulţumire şi de cerere şi dobândim în schimb harul
dumnezeiesc absolut necesar mântuirii. Aceste slujbe se mai numesc servicii liturgice” (Arhim. Lector Univ. Dr.
Vasile Miron, Cultul divin public …, p. 11). 585 Pr Prof Ene Branişte, Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi: dezvoltare (evolutie) şi revizuire
(adaptare) in cult din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia", XXI (1969). nr. 2. p. 204. 586 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 59. 587 Părintele Sofronie, Ne vorbeşte Părintele Sofronie – Scrisori, Galaţi, Editura Bunavestire, 2003, p. 75.
ortodoxă omul este prezent şi e întreg împreună cu firea reprezentată prin pâinea şi vinul din
Sfintele Daruri, prin lemnul şi culoarea icoanelor sfinţilor care creează atmosfera unei prezenţe
personale sfinţitoare unică, la care participă întreg, nu cu ochii închişi (ca în pietatea
occidentală, în care omul credincios trebuie să întâlnească pe Dumnezeu într-o relaţie
psihologică, relaţie pretins imaterială)”588
.
Sfânta Liturghie începe cu o cateheză şi se încheie cu o predică, şi în sine Sfânta
Liturghie este o cateheză în sens deplin. Dar a vorbi despre un caracter numai catehetic al Sfintei
Liturghii (cu excepţia lecturilor bilbice, a omiliei şi a rostirii Simbolului de credinţă) pare destul
de nerealist, şi afirmaţia că Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită589
, sau centrul activităţii
catehetice a Bisericii, poate fi considerată aberantă şi triumfalistă. Mai corect ar fi să spunem că
Liturghia este o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”590
în care suntem educaţi spre
mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele Domnului.
În tezaurul cultului nostru ortodox, avem exprimată o bogată comoară de adevăruri de
credinţă, o inegalabilă sursă de virtuţi morale, precum şi un excelent mijloc de practicare a celor
mai înalte idei şi principii umanitar-sociale după care aspiră omenirea contemporană. Prin felul
în care este structurat şi oficiat, Cultul divin public ortodox creează profiluri religios morale şi
sociale dintre cele mai armonioase, înlătură barierele egoiste, stinge patima urii şi a vicleniei,
nivelează aspirităţile şi îi apropie pe oamenii, tinzând, în cele din urmă, la restabilirea armoniei
eterne şi a păcii cereşti cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu semenii.Iar dacă aceste idei cu un
profund caracter social nu apar în mod sistematizat, cu totul expres şi direct în cultul divin public
ortodox, aceasta se datorează faptului că Biserica nu urmăreşte să soluţioneze probleme de ordin
social şi economic, fiindcă nu aceasta este misiunea, ci preocuparea sa de căpetenie este, mai
întâi de toate, de natură religioasă şi anume, mântuirea vieţii credincioşilor. Mântuirea se
împlineşte numai atunci când omul ajunge de la credinţa simplă la cea desăvârşită591
. Iar de la
credinţa simplă la cea desăvârşită se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii
(în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia) şi prin angajarea într-un efort ascetic care
588 Dom. O. Rousseau, Histoire du…, p. 198; apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie..., p.
224. 589 Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie – cateheză desăvârşită. Studiu asupra caracterului catehetic al
Liturghiilor Ortodoxe, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 75-216. 590 Pr. C. Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr. 1, p.
34. 591 Mitropolitul Hierotheus Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, Editura Sophia, 2000, p. 64.
urmăreşte curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor potrivit poruncilor dumnezeieşti592
. „Prin
mijlocirea Sfintelor Taine, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, Hristos vine la noi, îşi face sălaş în
sufletul nostru, se face una cu el şi îl trezeşte la o viaţă nouă”593
. Această transformare interioară
pe care o lucrează Sfintele Taine în noi este pregătită şi completată de cateheză cultivând
credinţa prin iniţierea în învăţătura mântuitoare şi îndemnul spre efortul ascetic de despătimire.
Trecând în revistă caracteristicile de mai sus care demonstrează faptul că Sfânta Liturghie
este o cateheză desăvârşită, cu mai multă acuitate se ridică problema semnalată la început şi
anume: De ce pentru un contemporan necatehizat viaţa liturgică este în mare măsură de
neînţeles?
a) Un prim răspuns este dat chiar de către întrebare: lipsa catehizării.
b) Un alt aspect, care afectează grav caracterul catehetic al cultului divin public este
practica contemporană a citirii în taină594
a majorităţii rugăciunilor Liturghiei, inclusiv a
rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă şi se invocă Duhul Sfânt spre a preface
Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, anaforaua, rugăciuni alcătuite la persoana întâi
plural şi arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii Biseric.
Cunoaşterea lor favorizează participarea deplină a credincioşilor la slujbă, astfel încât ei
să se poată identifica cu cele spuse de către preot, pecetluind rostirea lor cu „Amin”: „Fiindcă
dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu «Amin» la mulţumirea ta, de
vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte” (I
Cor. 14, 16-17). Iniţial toate rugăciunile Sfintei Liturghii se rosteau cu voce tare, în limba
poporului şi în auzul tuturor, ele fiind rugăciuni ale întregii comunităţi595
.
Dar s-a ajuns ca rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte
unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil
şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreţ, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a
făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului
592 Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 1, în Filocalia, vol. V, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 1976, p. 194. 593 Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos…, p. 146. 594 Dar, principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi a credincioşilor, ceea ce implică
înţelegerea a ceea ce se petrece, căci „a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva” (Calist
Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, 11, în Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, Editura
IBMBOR, 1979, p. 410). 595 Al. Schmemann, Euharistia…, p. 63.
adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”596
. Astăzi mulţi cred
că acest serviciu dublu ţine de esenţa slujbei ajungând chiar să confunde caracterul de taină al
Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugăciunilor, adică cu ascunderea de credincioşi, pornind
de la „prejudecata absurdă că poporul nu trebuie şi nici nu are nevoie să priceapă prea multe din
tainele cultului”597
. Totuşi cu câteva excepţii, rugăciunile Liturghiei sunt rugăciunile întregii
comunităţi, caracterul lor catehetic adresându-se tuturor. Ca urmare tot mai mulţi teologi văd ca
o urgenţă pastorală nevoia revenirii la practica citirii cu voce tare a rugăciunilor Sfintei Liturghii,
în primul rând a anaforalei, cu evidente efecte benefice asupra caracterului catehetic al
Liturghiei.598
c) O problemă menţionată şi legată de cele spuse mai sus se referă la problema
participării active a credincioşilor la slujbă, pentru că de multe ori credincioşii sunt simpli
spectatori la Sfânta Liturghie neconştientizând calitatea lor de împreună-slujitori care începe cu
aducerea darului de pâine şi vin la altar, continuă cu urmărirea atentă a slujbei şi rostirea „Amin-
ului” la rugăciunile preotului şi culminează cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi nu
există nici o altă slujbă care să antreneze implicarea, nici să egaleze în importanţă şi efecte
Sfânta Liturghie599
.
d) O altă schimbare care a afectat caracterul catehetic al Sfintei Liturghii este mutarea
omiliei spre sfârşitul Liturghiei sau chiar după sfârşitul acesteia, deşi locul firesc al omiliei este
imediat după citirile biblice, ea fiind actul sacramental al actualizării şi împărtăşirii cuvântului în
adunarea euharistică. De aceea se impune regăsirea locului firesc al omiliei după lecturile
biblice, cu atât mai mult cu cât reglementările în vigoare în Biserica Ortodoxă Română cer
asta.600
e) Un moment cu evidente semnificaţii catehetice este rostirea Crezului care reprezintă,
în acelaşi timp, o mărturisire de credinţă şi o proclamare a acesteia, prilej de învăţare pentru cei
neştiutori şi reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez. De aceea este foarte importantă rostirea în
comun, de către toţi participanţii la Liturghie, a Simbolului de credinţă.
596 Pr. Prof. Ene Branişte, Participarea ..., p. 27. 597 Ibidem, p. 29. 598 Vezi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, p. 282; Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Modurile prezenţei
personale a lui Iisus Hristos şi ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie, p. 336; Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,
Cuvânt înainte la Pr. Ene Branişte, Participarea …, p. 10, 53; Al. Schmemann, Euharistia …, p. 176 etc. 599 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea…, p. 27. 600 Vezi Pr. Florin Botezan, Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt la Sfânta Liturghie. Citirile biblice
şi omilia, în Logos. Revistă de pastorală catehetică, an 1, nr. 1/2007, p. 81-85.
f) Nu mai puţin important pentru ca Liturghia să-şi împlinească funcţia catehetică este
slujirea ei cu evlavie, cu interpretarea clară şi expresivă a cântărilor şi citirilor601
astfel încât
acestea să poată fi înţelese de către toţi.
5.5.2. Rugăciunea comună şi particulară a preotului
Rugăciunea este o caracteristică a slujirii preoțești, și nu numai a preoților hirotoniți dar
implicit a tuturor creștinilor pentru că în felul lor specific creștinii sunt cu toții preoți, și pentru că
dincolo de slujirea comună a fiilor lui Dumnezeu prin har, există slujirea sacerdotală specifică a
clerului, după ce vom descrie în mod specific, rugăciunea particulară, ca aparținând în general
persoanei credincioase, vom putea vorbi și despre cazul preoților sacerdoți, lor fiindu-le specifică
rugăciunea comună, obștească, sau a bisericii. Și spunem slujire specifică, nu pentru că
rugăciunea comună ar fi o caracteristică exclusivă a slujirii clerului, ci la ea participă toți
credincioșii, doar că în desfășurarea ei rolul prioritar îl are preotul, după cum nici rugăciunea
particulară nu este exclusiv o caracteristică a persoanei laice ci o săvârșește în mod specific și
membrii clerului. De aceea, în cele ce urmează vom spune rugăciune particulară sau comună,
dar, vom înțelege că ne referim la aceste rugăciuni în măsura în care este implicat preotul
sacerdot.
Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu,602
sau cum spune
Evagrie Monahul, «rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu»,603
iar când stăm de vorbă cu
Dumnezeu, se cuvine, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile
duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ţinerea de minte
(memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de
dragoste. Căci «cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un
tată, alungând orice gând pătimaş»604
.
Nu înseamnă rugăciune, când doar cugetăm la Dumnezeu; că şi demonii cugetă la
Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă;605
de fapt, într-un fel, se roagă sau mai degrabă imploră și
ei, atunci când așteaptă îngăduință pentru vreo faptă, sau când cer mila divină, pentru că diavolul
nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu și se
601 Să nu uităm că Apostolul şi Evanghelia se citesc, nu se cântă, şi la fel Crezul, dar nu se citesc oricum ci
recitativ pentru a evidenţia faptul că sunt cuvinte venite din realitatea eshatologică. 602 Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu,
1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223. 603 Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, loc. cit., p. 57. 604 Ibidem, p. 54. 605 Învățătura de credință creștină ortodoxă, Catehism, Episcopia ortodoxă română, Oradea, 1996, p. 133
cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) cât şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând:
„Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus
în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).606
Prin rugăciune se poate dobândi orice dar de la Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu
împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunile noastre, fiindcă rugăciunea nu este magie, ci
dialogul omului cu Dumnezeu,607
iar de multe ori, Dumnezeu Se lasă rugat, pentru ca rugăciunea
noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, și astfel dându-ne prilej să cinstim după cuviinţă darurile
primite608
.
Rugăciunea coboară asupra noastră Duhul Sfânt609
şi luminează cele dinlăuntru ale
noastre. Această lumină s-a lăsat văzută în afară la mulţi sfinţi, în timpul rugăciunii610
. De pildă,
faţa lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (Ieş.
34, 29, 30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022) se arăta uneori, în timpul rugăciunii,
înconjurat de o lumină strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea şi mădularele611
.
Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit
împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni
în împărăţia Ta” (Luca 23, 42), şi Hristos l-a iertat. 612
«Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt
păcatului», zice Fericitul Augustin; «iar cel ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui»613
.
Cel drept are şi el nevoie de rugăciune, şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru că
rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului. Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă
mintea şi slăbeşte voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte
voinţa: «Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul
în primejdie să se înece». «Demonii văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoţii ce dau cu
ochii de soldaţii cu săbiile scoase»614
.
606 Ibidem, p. 52 607 Ibidem, p. 137 608 Fer. Augustin, Predica LXI, în „Les plus beaux sermons de Saint Augustin”, G. Hameau (trad. franc), vol. I,
Paris, 1932, p. 280. 609 Sf. Efrem Şirul, Cuvânt pentru rugăciune, în Cuvinte şi învăţături, trad. rom. M-rea Neamţu, 1823, vol. III, p.
530—531, apud Învățătura de credință creștină ortodoxă, 610 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 138 611 Nichita Stetatos, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irene Hausherr, în „Orientalia christiana'“, vol. VII,
Roma, 1928, c. 69 p. 95. 612 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 138 613 Fericitul Augustin, Cuvântarea LXXX, 7, op. cit., vol. II, p. 49. 614 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol. V, p. 500.
Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţă foarte îmbunătăţită: «Cel ce se roagă bine ştie să
trăiască cinstit»615
. Cine se adună se aseamănă, grăieşte înţelepciunea populară, iar cel ce grăieşte
necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în el desăvârşirea.
Deci, rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăza de care se frâng săgeţile aprinse ale
vrăjmaşului. 616
Cel ce nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă nu
are nici o putere în lupta cu ispitele, el este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o
maşină fără aburi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul. «Cel ce nu se roagă e mort
gata»; e ca un peşte pe uscat, zice Sfântul Ioan Gură de Aur; e ca un om care nu primeşte nici o
hrană. Însuși Mântuitorul s-a rugat mult ca om.617
Ca să fie bine primită de Dumnezeu, rugăciunea noastră trebuie:
1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea
şi El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, va
da vouă” (Ioan 16, 23). Şi dacă invocăm numele Domnului Iisus Hristos dar cerem bogăţie,
pieirea vrăjmaşului, câştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, — adică «dacă cerem ce este
primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos»618
.
2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie»619
, adică rugându-ne, să ne
gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărţit,
cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minţii lui
Dumnezeu»620
, atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul
nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea
lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele,
iar gândul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu
are nici un folos de rugăciune. «Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea
voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?»621
.
De asemenea, rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a
simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenita pregătire, când
615 Ibidem. 616 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 138 617 Ibidem, p. 138-139 618 Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. II, p. 43 şi 50. 619 Mărturisirea ortodoxă, Bucureşti, 1981, II, 6. 620 Evagrie Monahul, op. cit., p. 76. 621 Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucureşti, 19 08, partea a IlI-a, p. 62.
vrem să facem rugăciunea»622
. Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să
se apropie de el până ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (Ieş. 3, 5), «de ce să nu te
dezlegi şi tu, — zice Evagrie Monahul —, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai
presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?»623
. Adică, înainte de rugăciune pregăteşte-te:
«Stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale şi apoi faci trei închinăciuni până
la pământ şi aşa începe rugăciunea»,624
și alungă toate grijile din inimă, lăsând celelalte necazuri
și griji ale tale în grija Părintelui ceresc : «Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, şi ne
va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune»625
.
La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stânga...
adică, să ne supraveghem simțurile toate, deoarece prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.
În sfârşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfântă lucrare, și
dacă suntem sănătos şi odihnit să luăm aminte, să stăm cu cuviinţă.
E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atraşi la somn —
nevoie care bântuia şi pe Părinţii din pustie626
. Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne
sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoţită de metanii dese.
3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, și să nu
reducem, nici să rărim, nici să renunțăm la rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curând, pentru
că poți avea nevoie de încercarea credinței tale. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al
cântării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai
primit»627
. «Oamenii se supără când sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce
stăruieşte»628
, «Aşadar, îndrăzneşte, stăruind încordat în sfânta rugăciune», ne spune un Părinte
din pustie629
.
4. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau
cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţă. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de
orice legătură păcătoasă, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu; totuși,
aceasta e o regulă care îmbogățește rugăciunea pentru cei curățiți, pentru că în fața lui Dumnezeu
622 Mărturisirea ortodoxă, II, 6. 623 Evagrie Monahul, op. cit., loc. cit. 624 Ceaslov, Rugăciunile dimineţii, Bucureşti, 1979, p. 7. 625 Evagrie Monahul, op. cit., p. 79. 626 Sf. Ioan Casian, Institutiones, II, 7. 627 Evagrie Monahul, op. cit., p. 87—88. 628 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit, vol. II, p. 187. 629 Evagrie Monahul, op. cit., p. 88.
chiar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de
greşelile sale (Luca 18, 13).
5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să ne smerim
lăsând în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre, și să nu condiționăm, limităm sau
constrângem iubirea și înțelepciunea Domnului: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42),
„Facă-se voia Ta” (Matei 6, 10).
«De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am
socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am
lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă,
fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit aşa cum
credeam»630
.
6. Rugăciunea să fie, deci, făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii631
: cu o lăuntrică
încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră.
7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredinţare că
Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă îi vom cere bunătăţi care să slujească slavei
Sale şi mântuirii sufletelor noastre, încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o
datorie, asupra căreia Dumnezeiescul învăţător binevoieşte să ne atragă luarea-aminte când ne
povăţuieşte, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însuşire de Tată.
„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Cine însă se îndo-
ieşte, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Și fiind încredere în Dumnezeu și nu
în om, încrederea invocată aici nu este potrivnică smereniei ci dimpotrivă o însoțește totdeauna și
fără de încredere, smerenia este făţărnicie, după cum, încrederea fără smerenie este îndrăzneală
neîngăduită.632
De asemenea, Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre mai repede:
1. Când sunt însoţite de fapte bune şi de post (Fapte 10, 38);
2. Când chemăm mijlocirea Sfinţilor; (rugăciunea făcută în faţa sfintelor icoane sau
lângă sfintele moaşte ale Sfinţilor este mai ascultată şi mai repede împlinită de Dumnezeu. Este
630 Ibidem, p. 82. 631 Mărturisirea ortodoxă, II, 6. 632 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 141
mai ascultată şi mai repede împlinită chemând ajutorul Sfinţilor, fiindcă aceştia sunt prieteni ai
lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu633
; şi
3. Când sunt făcute de mai mulţi împreună. Că zice Domnul Iisus Hristos: „Iarăşi
grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor
cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 19).
«Această rugăciune, dăruită din toată inima, hrănită din credinţa noastră, îngrijită prin
adevăr, întreagă prin nevinovăţie, curată prin castitate, agapă înfrumuseţată cu podoaba faptelor
bune, această rugăciune suntem datori s-o înălţăm la altarul lui Dumnezeu, ea având a dobândi
pentru noi toate de la Dumnezeu»634
.
Rugăciunea laolaltă a mai multora este ca focul în grămada de cărbuni; se aprind unul de
la altul, se aprinde chiar şi butucul neuscat. 635
Dumnezeu nu ascultă şi nu împlineşte rugăciunile atunci când :
1. Cerem ceva păgubitor, (aici putem include și cazul când într-o rugăciune
contrazicem din neștiință, pe alta mai importantă) pentru că Dumnezeu Se aseamănă cu un medic
care, din grija pentru bolnav, nu îi îngăduie ce i-ar fi păgubitor636
. Monica, mama Fericitului
Augustin, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să împiedice plecarea fiului său în Italia şi nu a fost
ascultată; pentru că această călătorie a dat Fericitului Augustin prilejul de întoarcere la
Dumnezeu. «O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i împlini ceea ce ea cerea de
atâta vreme», a spus mai târziu Fericitul Augustin637
şi când nu suntem vrednici să fim ascultaţi;
și
2. Ne rugăm fără evlavie şi fără încredere (Iacov 1, 6—7); sau, păcătoşi fiind, nu
voim să ne dezbărăm de relele apucături (Ioan 9, 31); sau rugăciunea e fără stăruinţă, ca şi cum
lucrul cerut nu ar avea nici un preţ, sau când cerem rău (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).
Totuşi nimeni nu se roagă în deşert. Nici o rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău
făcută, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu împlineşte ce I se cere, El dă
633 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 276. 634 Tertulian, Despre Rugăciune, c. XXVIII, trad cit., p. 245. 635 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 137 636 Fer. Augustin, Predica LXXX, 2, op. cit., vol. II, p. 43. 637 Fer. Augustin, Confessiones-Mărturisiri, V, 8, trad. Prof. dr. N. Barbu, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti,
1985, p. 124.
negreşit altceva mai bun, ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu
poate împlini mai cu prisosinţă lucrurile pe care le cerem sau le gândim (Efes. 2, 20). 638
Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit, se contrazice singur fiindcă se
aseamănă cu cel ce seamănă neghină şi vrea să secere grâu curat. Nu trebuie să socotim o
rugăciune rău făcută, atunci când nu simţim în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită şi o
bucurie peste fire. O asemenea simţire este reală dar este un dar deosebit, adică nu toţi pot ajunge
la el.639
Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă
aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăz-
neală va ajunge la bucurie640
.
Timpul potrivit pentru rugăciune este, la drept vorbind, viaţa omului întreagă iar Fericitul
Augustin zice: «Prin credinţă, nădejde şi dragoste, dorinţa fiind necontenită, ne rugăm
neîncetat»,641
și, de bună seamă că noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa, deci
avem nevoie să ne rugăm Lui totdeauna, dar mai ales dimineaţa, la amiază şi seara, înainte şi
după mâncare şi când auzim bătând toaca şi clopotele bisericii :
1. Dimineaţa spune Sfântul Ioan Gură de Aur e timpul cel mai prielnic pentru
rugăciune: „Dimineaţa vei auzi glasul meu” (Ps. 5, 3); adică glasul rugăciunii de dimineaţă, pe
care trebuie să-l facem auzit de îndată ce ne sculăm din somn. «Înainte de a vă spăla, curăţiţi-vă
inimile alergând la rugăciune», îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur642
.
2. La amiază, este ora în care Iisus a fost răstignit pe cruce.
3. Seara, să mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, mai
ales cele spirituale, rugându-L să ne ierte greşelile făcute peste zi şi să ne ocrotească şi în timpul
nopţii. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte.643
4. Înainte şi după ce mâncăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El
ne-a dat-o şi să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării.
5. Toaca şi clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai
ales în Păresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineaţa, la începutul Utreniei şi al
Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De
638 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 137-138 639 Ibidem, p. 141 640 Evagrie Monahul, op. cit, p. 93. 641 Fer. Augustin, Exp. CXI, Ad Produm, CIX. 642 Sfântul Ioan Gură de Aur, Coment. Psalm. V, op. cit., p. 546. 643 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 141
asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creştin, sau când este dus cel mort la
mormânt. Atunci, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuşi, să lăsăm toate de o
parte şi să facem o rugăciune.
6. În sfârșit, trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai
de seamă şi când ne simţim împinşi în chip deosebit la rugăciune. Fericitul Ieronim cere încă şi
mai mult: «Când ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să
ne rugăm înainte de a sta jos».
Obiectul rugăciunilor este arătat de Mântuitorul : „Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate (adică mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor
adăuga vouă” (Matei 6, 33). Cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri
cereşti şi netrecătoare, pentru ca primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă
bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pământeşti şi mici de care aveţi nevoie pentru
trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare»644
. «Cereţi bunătăţile
viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit»645
.
Totuși, „cine cere lui Dumnezeu bogăţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută
mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul,
la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgârceniei lui, al vieţii lui desfrânate. Cum ar putea să-l
asculte Dumnezeu”646
? De aceea, pentru rugăciune este nevoie de discernământul credinciosului
pentru ca : «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El»647
.
Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, deoarece „pe cât
este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”,648
și toate câte le cerem în
rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească649
.
Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm
împreună cu Iisus Hristos650
, ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului651
. «Dumnezeu singur
a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat».652
644 Origen, Despre Rugăciune, c. XIV, trad, cit., p. 229. 645 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 22 la Matei, op. cit., vol. IV, p. 184. 646 Idem, Omilia a XIX-a la Matei, op. cit, vol. III, p. 167. 647 Evagrie Monahul, op. cit., p. 79. 648 Tertulian, Despre Rugăciune, trad: cit., cap. I, p. 230. 649 Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45. 650 Origen, Despre rugăciune, XI, 1, trad. cit., p. 221. 651 Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit. t cap. II, p. 45. 652 Tertulian, Despre Rugăciune, trad: cit., cap. IX, p. 235.
Preoții ca responsabili de păstrarea acestui tezaur de învățătură au obligația să păstreze cu
sfinţenie şi neatins cuprinsul Sf. Tradiții la fel cu acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii
din cele mai vechi timpuri653
. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă: «Unele dintre
dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă le-am
primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină.
Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune
cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti.
Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am
da seama că am păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea
la numele ei gol.
De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca
acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii?
Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în
scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului
binecuvântării?
Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem
unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luăm din
învăţătura nescrisă.
Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează.
Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu
untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu
Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt?
Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au
păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a
măreţiei sfinte a Tainelor?...
La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat
taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor ...»654
.
Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată
653 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 39 654 Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188—189.
Tradiţie, care ne spune că în momentul slăvitei ei adormiri, toţi Sfinţii Apostoli, care colindau
lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o
viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc. »655
. Botezarea
copiilor mici e o tradiţie apostolică656
.
Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi
pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe
celor ce vor veni după noi.
După cuprins, rugăciunea este de trei feluri: 1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe
Dumnezeu; 2. să-I mulţumească şi 3. să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa: «Pre Tine te
lăudăm; pre Tine Te cuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul
nostru»657
.
În timpul rugăciunii facem o serie de gesturi : ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci,
batem metanii, stăm în genunchi, ridicăm mâinile şi altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică
şi a o face văzută. 658
Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul
Sfinţilor Apostoli. 659
Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în
gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când începem şi când sfârşim un lucru, ori,
cum spune Tertulian (f240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm . . . cu semnul sfintei
cruci»660
.
Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri661
. Însemnându-ne
cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel
din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor
necuratului662
, ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti663
.
655 Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748 656 Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10, 23, 39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426 657 Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur, în Liturghier, EIBMBOR, București, 2000. 658 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 133 659 Ibidem. 660 Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99. 661 Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, trad. Pr. Cicerone Tordăchescu, 1932, Iaşi, p. 135. 662 Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943—1945, Cateh. XIII, c. 36, p.
352 şi IV, c. 13, p. 115. 663 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256.
Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui
Dumnezeu.
Prosternarea sau căderea cu faţa la pământ mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui
Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor
(Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26, 39), aşa aşteaptă în tinda
bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc) 664
.
Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturiseşte
că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat665
.
Metania este de două feluri: mare şi mică. Cea mare este o Închinare până la pământ, cu
îndoirea genunchilor, şi prin ea cinstim sau adorăm indurarea dumnezeiască666
, iar metania mică,
o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea
Sfinţilor.
La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face în biserică, adică ]a sfintele slujbe, este
oprită metania mare Duminica şi în timpul de la învierea Domnului până la Rusalii667
.
Încrucişarea mâinilor pe piept mărturiseşte ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu.
Ridicarea braţelor în sus mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin
rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce668
.
Sfântul Apostol Pavel porunceşte „ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile
sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (I Tim. 2, 8). Aşa s-a rugat Moise în vremea luptei cu
amaleciţii (Ieş. 17, 2—12); aşa Solomon la sfinţirea templului (II Cron. 6, 12), aşa se roagă
preoţii la Sfânta Liturghie înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor
Daruri.
Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice
ale omului (Matei 12, 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind
credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositor şi la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit
din suflet şi din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).
664 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 134-135 665 Sf. Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto, cap 27, 66, Migne, P. G., XLII, col. 192. 666 Ioan Casian, Institutiones, II, 8. 667 Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic. 668 Tertulian, Despre rugăciune, c. 14, trad. rom. de Prof. David Popescu, p. 54, în „Apologeţi de limba latină”,
Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1981, p. 237. 313. Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic.
Rugăciunea rostită cu glas tare răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel ce
o rosteşte, cât şi în cel ce o ascultă. În sfârşit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulţi
laolaltă, cheamă şi mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19—20). 669
Rugăciunea cântată este de asemenea, o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare.
Când suntem adânc mişcaţi, dăm glas simţirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune
minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe
coloseni să se deprindă şi să se înţelepţească cu psalmii, laude şi cântări duhovniceşti: „... Cântaţi
în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”
(Col. 3, 16).
Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (†1015 î.d.Hr.), de Mântuitorul cu
Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul
Ambrozie al Mediolanului (†397), de Sfântul Nichita din Remesiana (†c. 420) şi de alţi Sfinţi
Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii. 670
Dacă ţinem seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care
iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, atunci deosebim două feluri de
rugăciune: 1) rugăciunea particulară şi 2)rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, 1) cultul
particular şi 2)cultul public comun. 671
Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai
săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea
gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.
O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim
(Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea
făcută de vameş în templu (Luca 18, 13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţă
(Fapte 16, 25) şi altele. 672
Prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii se înţelege acel fel de rugăciune
făcută în numele Bisericii din porunca ei, potrivit năzuinţelor ei şi după rânduieli întocmite de ea.
669 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 135 670 Ibidem, p. 135-136 671 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 132 672 Ibidem.
Spre deosebire de rugăciunea particulară, pe care fiecare o poate aduce lui Dumnezeu, Biserica
are rugăciune comună (obştească), adică la care iau parte toţi credincioşii. 673
În Sfânta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Sfântul Apostol
Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumiri
pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi
vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”
(5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciuni şi pentru el (Efes. 5, 19). 674
Dar, dacă folosesc rugăciunile noastre semenilor noştri vii, de ce n-ar folosi şi celor
morţi, odată cu ei trăiesc cu sufletul şi odată ce acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe
altele? La mărturisirile acestea indicate se adaugă şi unele mărturii directe din Vechiul
Testament. Astfel, în II Mac. 12, 42—45 se aduce jertfă pentru ostaşii morţi şi apoi se zice:
„Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi ca să se
slobozească de păcat” (v. 46). Iar în Baruh se spune: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israil,
auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil... Nu îţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor
noştri...” (3, 4, 5).
În chipul cel mai limpede vorbeşte despre aceste rugăciuni întreaga Sfântă Tradiţie,
începând din primele timpuri ale Bisericii, cum arată Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că, deja Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenire de cei morţi: «Nu degeaba au
rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult
le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu
mâinile întinse şi în faţă stă jertfa înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi?
Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă»675
.
Totuși, nu se poate şti sigur, dacă un suflet va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor
Bisericii şi ale celor vii. Întâi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de
aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se
laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu. Căci asupra sufletelor de acolo singur
Dumnezeu are putere.
Biserica numai se roagă lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila
şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu
673 Ibidem, p. 152 674 Ibidem, p. 116-117 675 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 3 la Filipeni.
plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai mare de iubire decât să ne rugăm unii pentru
alţii.
Poate de aceea, rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu
cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi
însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: se
roagă pentru noi toţi îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica
Domnului nostru, şi această sfântă unire e viaţa Bisericii».
În rugăciune se arată şi creşte dragostea şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după
cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sângele Bisericii.676
„Nous prions parce que nous ne pouvons pas ne pas prier; et cette prière de tous pour chacun et
de chacun pour tous, constamment demandée et constamment accordée, suppliante et
triomphante à la fois, toujours adressée au nom du Christ notre Sauveur à son père et son Dieu,
est comme le sang qui circule dans le corps de l'Eglise: elle est sa vie et l'ехpression de sa vie,
elle est la voix de son amour, elle est l'éternel soupir de l'Esprit divin.” (Noi ne rugăm, pentru că
nu putem să nu ne rugăm; și această rugăciune a tuturor pentru fiecare și a fiecăruia pentru toți,
care cere în mod constant și acordă în mod constant, mijlocind și câștigând, în același timp,
întotdeauna adresată - fiind – n.n. - în numele lui Hristos, Mântuitorul nostru, Tatălui Său și
Dumnezeului Său, este ca sângele care circulă în trupul Bisericii : aceasta – rugăciunea comună
n.n. - este viața ei și ехprimarea vieții sale, aceasta este vocea iubirii sale, este suflarea veșnică a
Duhului Sfânt – trad. noastră).677
Dumnezeu a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile
noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci noi.
Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se roagă cu noi, şi
pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora
pentru alţii sunt un semn şi un mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii.
Pe de altă parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile
altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă de nimeni ca să
fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim ascultaţi de El ca oricare altul,
că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin
676 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 117 677 A. S. Khomiakoff, L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l'Eglise d'Orient, B. Benda, Libraire -
Editeur, Lausanne &Vevey, 1872, p. 127-128.
rugăciunile sfinţilor până la Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă,
mai simţită, mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi faptului că
puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip tainic şi în inima noastră,
scoţând-o din amorţire. 678
Rugăciunea Bisericii, se săvârşeşte de Biserică prin preoţii ei, și aduce următoarele
foloase679
:
1. Mijlocește pentru prezența Mântuitorului între credincioși, rugându-Se pentru noi
şi cu noi, după cum a făgăduit: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru
pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei,
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19—20).
2. Mărturiseşte dragostea, care uneşte inimile credincioşilor;
3. Dă sfintelor slujbe o înfăţişare sărbătorească.
4. Este semnul văzut al unirii creștine, care face din toţi fiii Bisericii un singur trup,
dând mai multă putere şi mai mare lucrare tuturor rugăciunilor, fiindcă râvna unora împlineşte
lipsurile altora.
5. Credincioşii adunaţi în biserică la rugăciune arată unii faţă de alţii mai multă
dragoste, prin pilda de adâncă cinstire ce o dau sfintei slujbe.
6. În sfârşit, adunarea laolaltă pentru rugăciune a creştinilor seamănă cu o tabără de
luptă gata să înfrunte cu bărbăţie năvala iadului.
Rugăciunea nu are nevoie de un loc special în care să se facă. Dumnezeu nu ţine seama
de nici un fel de loc pentru rugăciune, pentru că El cere doar inimă cucernică,680
deci, ne putem
ruga oriunde.
Totuși, există și un loc, și o clădire, hărăzite numai rugăciunii; acesta este biserica, sau
casa lui Dumnezeu: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13).
Rugăciunea făcută în biserică, în loc sfinţit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la
uitarea grijilor zilnice şi la evlavie, are mai multă putere.
678 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 120 679 Ibidem, p. 153 680 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV, asupra Anei, 6, op. cit., vol. V, p. 514 şi Omilia asupra crucii bunului
tâlhar, op. cit., vol. II, p. 223.
Rugăciunile făcute în biserică sunt negreşit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem
singuri. Sfinţii, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereţi, ne întovărăşesc în rugăciune şi duc la
picioarele Celui Prea înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8, 4).
Aici «şi puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi e de faţă însăşi puterea
Domnului şi Mântuitorului nostru şi, pe lângă aceasta, şi duhul Sfinţilor şi cred că şi al celor mai
de demult adormiţi, precum şi desigur al acelora care mai sunt încă în, viaţă...»681
.
Biserica este locul de rugăciune căruia i se potriveşte, fără îndoială, făgăduinţa
Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”
(Matei 18, 20). 682
De asemenea, singurătatea este un loc și o stare foarte prielnică pentru rugăciune. Sfinţii
din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult şi mai ales în singurătate, după pilda
dată de însuşi Mântuitorul, Care de multe ori Se ruga în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16),
în munţi şi mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39).
Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci şi loc retras, o încăpere unde să poţi
face rugăciunea în linişte. Sfântul Efrem Şirul dă pildă peştele care scapă de mreaja pescarului
ascunzându-se în gropile cele mai ferite; aşa şi omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele
satanei, să fugă în singurătate. 683
Locul și clădirea în care se fac rugăciunile comunității este Biserica, sau, «casa lui
Dumnezeu684
, lăcaş sfânt, casă de rugăciune, pe pământ, în care locuieşte Cel ce este mai presus
de cer, Dumnezeu; — lăcaş care închipuieşte răstignirea, îngroparea şi învierea lui Hristos»685
.
Altarul este partea cea mai sfântă a bisericii şi închipuie cerescul cort, unde sunt
adunările îngerilor şi odihna sfinţilor686
, «şi îl avem ca alt cer»,687
iar, în altar, locul cel mai sfânt,
este Sfânta Masă, pe care se aduce Sfânta Jertfă cea fără de sânge.
Sfânta Masă este icoana mormântului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a
crucii şi a răstignirii lui Hristos, icoana scaunului pe care sade Mielul dumnezeiesc (Apoc. 5, 6)
681 Origen, Despre Rugăciune, XXXI, 5, trad. PF. Prof. T. Bodogae, în PSB, vol. 7, Edit. Institutului Biblie,
Bucureşti, 1982, p. 286. 682 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 143 683 Ibidem. 684 Canonul 15 al Sinodului din Ancira şi Canonul 28 al Sinodului din Laodiceea. 685 Tâlcuirea Liturghiei, Iaşi, 1697, fila 45. Apud Învățătura de credință creștină ortodoxă, 686 Sf. Simion al Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspursuri, Bucureşti, 1765, p. 385, apud Învățătura de
credință creștină ortodoxă. 687 Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 387.
şi sub care sufletele drepţilor ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă preamărirea (Apoc. 6,
9)688
.
Sfânta Masă se face din piatră, deoarece închipuie mormântul de piatră al lui Hristos
„piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117, 22), şi este în patru colţuri, «închipuind cele patru părţi
ale lumii şi din ea se hrănesc cele patru margini ale lumii689
. Ea este acoperită întâi cu o pânză
albă, ţesută din in, numită cămaşă, care închipuie giulgiul cel de pe dumnezeiescul Trup al Celui
ce a murit pentru noi; apoi deasupra vine o altă acoperitoare numită îmbrăcămintea mesei, făcută
dintr-o ţesătură mai luminată, care închipuie veşmintele Mântuitorului cele strălucitoare ca
lumina (Matei 17, 2) şi este mărirea lui Dumnezeu690
.
În piciorul Sfintei Mese se aşază părticele din Sfintele Moaşte, obicei păstrat de pe
vremea când bisericile se zideau pe mormintele sfinţilor mucenici, rânduială întărită de Sfintele
Sinoade691
.
Pe Sfânta Masă trebuie să se afle Antimisul ca a doua Sfântă Masă, Evanghelia, o cruce,
un sfeşnic cu lumânare şi un chivot pentru păstrat Sfânta Cuminecătură, Dumnezeiescul Trup şi
Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, proscomidiarul, scaunul cel de sus şi diaconiconul.
Biserica este împodobită pe dinăuntru cu sfeşnice, cu policandre şi cu o candelă pentru
luminat. Ele sunt lucrate din metale preţioase; totuşi, cea mai aleasă podoabă este pictura. Într-o
biserică pereţii sunt acoperiţi pe dinăuntru, uneori şi pe dinafară, din altar şi până la pridvor, cu
icoane — după rânduiala iconografică.692
În Noul Testament avem o mulțime de mărturii despre rugăciunea particulară și despre
rugăciunea obștească a preotului, momente în care Mântuitorul a instituit Tainele, sau, momente
când Apostolii săvârșesc aceste Taine.
Astfel, Sf. Apostol Pavel îşi pune mâinile peste cei botezaţi în numele Domnului Iisus
(Fapte 19, 2—6). Tradiţia bisericească adevereşte această practică. «Aceasta se face şi acum la
noi, zice Sf. Ciprian, anume ca aceia care sunt botezaţi în Biserică să fie înfăţişaţi căpeteniilor
688 Sf. Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească mistică, Migne, P. G., XCVIII, col. 383—453, c. 9, p.
11. 689 Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 182. 690 Ibidem, cap. 112. 691 Canoanele: 7 al Sinodului VII Ecumenic şi 14 al Sinodului din Cartagina. 692 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 156-157.
Bisericii şi, prin rugăciunea şi punerea mâinilor noastre, să primească Duhul Sfânt şi, prin
semnul Domnului, să primească desăvârşirea»693
.
Sf. Taină a împărtăşaniei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a luat
pâinea, S-a rugat şi a binecuvântat-o zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Apoi a
luat paharul, a mulţumit, l-a binecuvântat zicând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele
Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26—28;
Marcu 14, 22—24; Luca 22,19—20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23—25).694
Apostolii au practicat Taina Sf. Maslu încă de la prima lor propovăduire: „Şi demoni
mulţi scoteau şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). Practica a
ajuns regulă, aşa cum se vede din cuvintele Sf. Iacov: „Este bolnav cineva între voi? Să cheme
preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi
rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate,
se vor ierta lui” (Iacov 5, 14—15)695
; Tradiţia Bisericii mărturiseşte îndelung această practică. Sf.
Ioan Gură de Aur vorbeşte despre ea pe larg în lucrarea sa „Despre preoţie”696
.
Acum, ca să vorbim despre rugăciunea obștească, va trebui să facem referiri la cultul
divin public în care sunt cuprinse toate formele de rugăciune obștească.
Astfel, cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele şapte
Laude, sfintele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.
Sfânta Liturghie are o istorie bogată, care începe, când în locul jertfelor Legii Vechi,
pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi Ieş. 24, 18), Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau
un legământ nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe
Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină sub forma nesângeroasă a pâinii şi
vinului, cu rugăciuni și binrcuvântări, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte
Ucenicii Săi, după porunca Sa: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 şi I Cor.
11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi slujitori
ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.
693 Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, cap. 25, Filocalia, IV, p. 130—131. Vezi şi Isihie Sinaitul,
Cuvânt despre trezvie, cap. 47, Filocalia, IV, p. 78 şi Teognost, op. cit., cap. 26, Filocalia IV, p. 258. 694 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 108-109 695 Ibidem, p. 112 696 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, 3, 6, Migne, P. G., XLVIII, col. 646.
La început, Sfinţii Apostoli şi cei dintâi creştini se adunau, să săvârşească Taina Sfintei
Jertfe a lui Hristos697
în casa unuia dintre ei (Fapte 2, 46 ş.u.; Matei 26, 26; Fapte 1, 13—14; 2,
1—3; Fapte 20, 6—9; Col. 4, 15; Filimon I, 2), iar mai târziu, în condițiile prigoanei creștinilor
în peșteri și catacombe, pentru ca mai târziu, după edictul de la Milan al Împăratului Constantin
să se adune în biserici anume zidite.
Pe vremea prigoanelor, ca şi în timpul Sfinţilor Apostoli, creştinii se adunau la Sfânta
Liturghie unii în zorii zilei698
, alţii în liniştea nopţii, iar locaşurile în care se adunau erau luminate
cu lumânări.
Biserica a păstrat până astăzi luminatul eu lumânări, pe lângă candelele cu untdelemn, în
biserici, la Sfintele Slujbe; şi între lucrurile de pe Sfânta Masă în altar, se află, neapărat, cel puţin
o lumânare, care se aprinde când se slujeşte Sfânta Liturghie. Lumânarea aceasta din ceară curată
înseamnă darul Sfântului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii şi al Jertfei care se
aduce pentru toţi;699
de asemenea lumânarea aceasta aprinsă închipuie şi pe Dumnezeu-Omul,
izvorul vieţii şi al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.
Sfânta Liturghie, este dumnezeiască şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se
săvârşeşte numai de arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude446
.
Cele şapte Laude sunt slujbe sfinte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără
deosebire, la anumite timpuri din zi, numindu-se diferit : 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu Ceasul
întâi; 3. Ceasul al treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5. Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7. Pavecerniţa.
Când credinciosul se pregăteşte să se împărtăşească cu Sfânta Împărtăşanie, se cuvine să
citească seara, în ajun, Pavecerniţa mică700
, ori, mai bine, să adauge pe lângă Canonul Precistei
şi Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Miezonoptica, Ceasurile şi Pavercerniţa pot fi citite acasă de orice creştin evlavios.
Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai
desăvârşit este sacrificiul sau jertfa - Sfânta Euharistie, adică însuşi Sfântul Trup şi Sânge al
697 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 153 698 Pliniu cel Tânăr, Scrisoarea nr. 95 sau 97 către împăratul Traian, c. 111—113. 699 Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 134, p. 186. 700 Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea „de după cină”. Pavecerniţa făcându-
se la începutul nopţii, înseamnă rugăciunea de mulţumită pentru odihna de osteneli şi de aducerea aminte de moarte.
(Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 385.)
Domnului, se pregăteşte şi se aduce prin Sfânta Liturghie701
, care este o rânduială de sfinte
rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi,
întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de
aceştia, urmaşilor lor sfinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a pururea în Biserica
creştină, spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.
Învăţătura celor doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică
a vremii sale: «După cum această pâine frântă era răspândită pe munţi şi coline şi, fiind adunată,
a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în împărăţia Ta».702
Cum se preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului este o Taină care
depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Sf. Părinţi susţin că puterea Sf. Duh, care coboară la
rugăciunea preotului, preface pâinea şi vinul703
.
Iată ce spune în această privinţă Sf. Ioan Damaschin: «Însăşi pâinea şi însuşi vinul se
prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Iar dacă întrebi de chipul cum se petrece (aceasta), ţi-e de
ajuns să auzi că prin Sf. Duh, aşa cum Domnul Şi-a luat Luişi în Sine trupul din Sf. Născătoare
de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu ştim nimic mai mult decât că este Cuvântul adevărat,
lucrător şi atotputernic al lui Dumnezeu, dar chipul cum, nu poate fi cercetat. Nu e lipsit de
interes să spun şi acest lucru că după cum în chip firesc pâinea prin mâncare şi vinul şi apa prin
băutură se prefac în trupul şi sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu ajung un alt trup pe lângă cel
dintâi, tot aşa pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin chemarea şi venirea Duhului Sfânt, se
prefac într-un chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi
acelaşi... Pâinea şi vinul nu sunt icoana Trupului si Sângelui lui Hristos — să nu fie! —, ci însuşi
Trupul îndumnezeit al Domnului, pentru că Domnul însuşi a zis: „Acesta este nu chipul
Trupului, ci „Trupul Meu” şi nu chipul Sângelui, ci „Sângele Meu”»704
.
701 Această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau
slujbă publică, obştească, rânduită şi săvârşită spre folosul tuturor. (Învățătura de credință creștină ortodoxă, p.
161). 702 Învăţătura celor doisprezece Apostoli, 9, 4, Funk 1, p. 22; Scrierile Părinţilor Apostolici, Bucureşti, 1979, p.
29. 703 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 109 704 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 13, Migne, P. G., XCIV, col. 1144.
Numai arhiereii şi preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduială
canonică a Bisericii, pot săvârși slujba sfintei liturghii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi
cei vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi705
.
Sfânta Liturghie se săvârșește numai în biserică sau în paraclise şi capele sfinţite şi cu
Antimis, în partea cea mai sfântă, adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale,
ca de pildă pe câmpul de luptă, şi numai cu învoirea episcopului locului706
, Sfânta Liturghie se
poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat, pe o masă pe care se întinde
Sfântul Antimis. Fără de ele nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică707
, unde stă
totdeauna pe Sfânta Masă, şi nici în afară de biserică708
.
În biserica ortodoxă există 3 forme de Liturghie709
:
I. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur;
II. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; și
III. Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare
(Dialogul). Acestea se împart fiecare în două mari părți :
1. Proscomidia710
, care se săvârşeşte în taină; și
2. Liturghia propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor.
La rândul ei, această a doua parte, adică liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi,
dintre care :
a) cea dintâi poartă numele de Liturghia catehumenilor711
,
b) iar a doua, Liturghia credincioşilor712
.
Fiecare din actele și momentele sfintelor slujbe : rugăciunile, mijlocirile, cererile și
binecuvântările cuprinse în Sfânta Liturghie, se face potrivit unei rânduieli bine gândite și
705 Canonul 28 al Sf. Apostoli şi Canonul 9 al Sinodului de la Neocezareea, comp. şi Mărturisirea ortodoxă, partea
I, răsp. la întrebarea 107. 706 Povăţuirile din Liturghier, Bucureşti, 1980, p. 417. 707 Canonul 31 al Sinodului Trulan. 708 Mărturisirea ortodoxă, partea I, răspuns la întreb. 107. 709 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 162-164. 710 Proscomidia este alcătuită numai din simboale care pe de o parte, simbolizează nașterea și copilăria, și pe de
altă parte, patimile Domnului Iisus Hristos. Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 166 711 În vechime, pe lângă creştinii botezaţi puteau lua parte la ea şi catehumenii, adică aceia care se pregăteau să
intre în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţă creştină. Ea ţine de la Binecuvântare până la
cuvintele „Cei chemaţi, ieşiţi!... ”, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica. Liturghia catehumenilor
cuprinde : Binecuvântarea mare; Ectenia mare; Antifoanele; Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie; Imnul
trisaghion (Sfinte Dumnezeule ...); Citirile din Sfânta Scriptură (Apostolul şi Evanghelia); Ectenia stăruitoare sau
întreită; și Ectenia pentru catehumeni. Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 167 712 Este cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se
mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau Liturghia propriu-zisă. Ibidem, p. 168
așezate, prin care se urmărește pregătirea credincioșilor pentru primirea Sfintelor Daruri și
împărtășirea propriu-zisă a credincioșilor cu sfintele Daruri. Iată spre exemplu de ce Sfinţirea
Darurilor nu se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă, ci se face mai întâi pregătirea
sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.713
De-a lungul timpului structura Sfintei Liturghii a evoluat, schimbând și adăugând sau
scoțând acte secundare – spre exemplu, Sărutarea sfântă se dădea în antichitate între toți
credincioșii pentru ca acum să se săvârșească numai între slujitorii altarului sub forma unei
îmbrățișări – însă permanent au rămas numai acele acte esențiale care prin care se săvârșește
Jertfa nesângeroasă.
După ce în timpul jertfei de laudă a credincioșilor preotul îndeamnă pe credincioşi: «Să
mulţumim Domnului», el însuşi mulţumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru
toate binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune, numită cu un cuvânt
grecesc „anaforă”, adică rugăciunea aducerii Sfintei Jertfe.
Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o
înfăţişare, pe scurt, a faptelor de seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-
Tatăl o fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, îl roagă
să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi
jertfă şi apoi mijloceşte, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi
dorinţelor ei. 714
Din această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe care preotul le
rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele, pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat
pe Dumnezeu, preotul adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face această slăvire: «Cântare de
biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind».715
După împărtășirea cu sfintele Daruri preotul rostește o scurtă ectenie de mulţumire pentru
primirea Sfintei împărtăşanii, apoi iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a
Amvonului, din mijlocul bisericii.
În continuare, preotul, face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând
credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor, după care iese în faţa
iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din
713 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 169 714 Ibidem, p. 171 715 Ibidem.
candele, rostind, la fiecare, cuvintele: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi
pământul!» .
Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu
semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta
slujbă. Ultimul act este împărțirea credincioșilor cu anafora,716
care după unii învăţaţi, ar fi o
rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele frăţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul
Liturghiei, în Biserica primilor creştini. Și pentru că Anafora e făcută din restul prescurii din care
s-a scos Sf. Agneţ şi care închipuie pe Sf. Fecioară, iar împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei
închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după
înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu,717
și împărtășirea credincioșilor de această prezență sfântă.
Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte
ale Bisericii noastre. Ea este singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi,
de aceea nici nu se numără între cele „şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public
al fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească718
. De aceea, «nu este altceva mai
de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a
Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtăşie a Lui cu noi... Deci, mai presus decât toată
rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată
rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim»719
.
Pentru cine urmăreşte cu luare aminte, rânduiala Sfintei Liturghii este, o şcoală de
învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemâna şi pe înţelesul tuturor
creștinilor care găsesc în ea învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub forma prescurtată a
Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii.
Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele
versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântările din Liturghie, precum
şi în tâlcurile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica, rostită de preot. Dar, mai presus de
orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin
semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. 720
716 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 173-174 717 Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 51. 718 Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. CCI, trad. rom. p. 198. 719 Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, Despre preoţie, trad. rom. p. 353. 720 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 174-175
Toate actele care se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu
gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mân-
tuitoare, și de aceea, luând parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul
Lui, suntem aproape de Dânsul; iar dacă ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi
întru El (Ioan 6, 56).
În Sfânta Liturghie Mântuitorul Se roagă împreună cu noi; El Însuşi mijloceşte pentru noi
și pentru cei adormiți în El, în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi do-
rinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23—26; Efes. 2, 18; I Tim. 2, 5).
Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi laudă o facem şi ale căror mijlociri
le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei.
Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus,
rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. De aceea
spune Sf. Chiril, «Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem
rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte»721
. Iar renumitul tâlcuitor al
Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune
care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfrico-
şată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii»722
.
Sf. Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă: «Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta
biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii îngeri
care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac
rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea
prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii... Să nu lipsim, aşadar, de la
sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta
rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârşesc»723
. Iar Sf. Simion al Tesalonicului
adaugă: «Să venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la altă
rugăciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos
credinciosul»724
.
721 Sf. Chiril, Cateheza a cincea mistagogică, cap. IX, în trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II, p. 571. 722 Nicolae Cabasila, op. și trad. cit., cap. XXIV, p. 67. 723 Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cap. XXIV, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 347—352. 724 Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 79, trad. rom. p. 342.
5.3. Preoţie şi Liturghie
Creştinismul nu este o ştiinţă şi nu este o ideologie, nici măcar o filozofie, adică un
sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci mai mult decât orice, creştinismul este viaţa
sfântă în comuniunea cu izvorul vieţii, Dumnezeu, este viaţa liturgică pe care omul a pierdut-o
datorită păcatului originar, dar a reprimit-o prin întreita lucrare a Mântuitorului, iar slujbele
ortodoxe sunt viaţa adevărată şi vie a Bisericii, la care ia parte fiecare mădular al Bisericii, prin
trăirea a tot ce este Dumnezeu-omenesc, a tot ce este apostolesc, a tot ce e al Sfinţilor Părinţi725
.
Slujbele Bisericii sunt însăşi viaţa ei, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii
ca Trup al lui Hristos, un act care nu este parţial, făcând referinţă numai la o funcţie a Bisericii
(rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care îmbrăţişează, exprimă,
inspiră şi defineşte întreaga Biserică, întreaga sa natură esenţială, întreaga sa viaţă”726
.
Un cleric apusean impresionat de frumuseţea şi bogăţia doctrinară a slujbelor ortodoxe,
precum şi de valoarea lor didactică, a reliefat faptul că la noi catehizarea poporului se produce la
serviciul liturgic şi este mai eficace decât lecţiile lor ţinute pe băncile şcolii. "Biserica Ortodoxă,
spune el, a păstrat spiritul liturgic al Bisericii primare şi continuă să trăiască prin aceasta şi să
primească viaţă din acest izvor”727
.
În slujbele Bisericii nu doar preotul, ci creştinul în general îşi actualizează vocaţia sa
ontologică de liturghisitor728
, de ”homo liturgicus”, în virtutea ”preoţiei împărăteşti” (I Petr.2,9)
la care omul este chemat, ca şi dimensiune a restaurării chipului lui Dumnezeu în om, săvârşită
de Arhiereul (Liturgul) cel veşnic, Mântuitorul Iisus Hristos. Iar „Liturghia a crescut ca o floare
în stratul Bisericii creştine, iar grădinarul care tronează în mijlocul ei este Hristos”729
Dumnezeu vorbeşte omului prin citirea şi explicarea Scripturii, iar omul îi răspunde prin
rugăciune şi mărturisirea credinţei. Dar, "nu este suficient să ai rugăciunea, ci trebuie să devii,
să fii rugăciune, rugăciune întrupată. Nu este suficient să ai clipe de slăvire a lui Dumnezeu, ci
trebuie ca întreaga viaţă, orice act, orice gest, până la surâsul chipului omenesc să devină
725 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, traducere de Adrian Tănăsescu, Petru Vodă,
Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 65. 726 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, p. 53. 727 Dom. O. Rousseau, Histoire du Mouvement Liturgique. Paris. Les Edition du Cerf. 1945, p. 198; apud Arhim.
Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie..., p. 224. 728 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, p. 29. 729 Pr. Nicodim Belea, Cultul Ortodox factor de ascensiune spirituală, în „Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983),
nr. 5-6, p. 321.
cântec de laudă, ofrandă, rugăciune. Să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce eşti"730
deoarece, cuvântul
scripturistic şi omilia, fiind cuvânt al lui Hristos sau despre Hristos, nu reprezintă doar o
„încunoştinţare despre faptele mântuitoare trecute ale lui Hristos, ci produce o asigurare despre
lucrarea mântuitoare actuală a Lui în cel ce crede şi o creştere treptată a vieţii veşnice în el. În
lucrarea mântuitoare trăită actual se exercită o putere transformatoare a lui Hristos asupra
omului care crede.”731
Teologia ortodoxă este în fond o doxologie, o liturghie, este o teologie euharistică732
şi
este nevoie să precizăm că vechiul înţeles ortodox şi patristic al Euharistiei era nu numai şi nici
în chip principal ca un mijloc de exprimare a pietăţii, ci mai ales ca o acţiune, ca o liturghie (şi
acest termen este cu deosebire caracteristic ortodoxiei) dar, mai ales, ca un act de adunare la un
loc, ca expresie comună, generală, a Bisericii totale, şi nu doar ca o relaţie verticală a fiecăruia
cu Dumnezeu”733
.
La prima vedere, liturghia ar putea semăna cu un spectacol bine gândit, cu o formă fixă,
în care credincioşii sunt doar spectatori. Arhimandritul Vasilios se opune acestei idei spunând:
„credincioşii nu urmăresc ca nişte spectatori sau auditori ceva care îi emoţionează mai mult sau
mai puţin. La Dumnezeiasca Liturghie credincioşii participă. Misterul se celebrează în fiecare
credincios şi în toată comunitatea liturgică.“734
Desigur, am putea spune că această afirmaţie
este de fapt un ideal, de vreme ce, astăzi, de multe ori, credincioşii nu înţeleg, ceea ce se
întâmplă la liturghie.
Sesizând această problemă, Ion Bria propune: „enoriaşii din parohie să fie educaţi astfel
încât să înţeleagă ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie, şi în acest fel să înţeleagă
propovăduirea din Liturghie…Toată lumea, copii şi adulţi, bărbaţi şi femei să înveţe cântările
Sfintei Liturghii. Pentru a facilita aceasta, Liturghia trebuie săvârşită în limba poporului (care
este înţeleasă uşor şi este contemporană) şi astfel să se încurajeze participarea conştientă şi activă
a credincioşilor”.735
Dorinţa lui Ion Bria de „a face formele noastre de cult mai înţelese
730 Paul Evdokimov, Taina iubirii, p. 81. 731 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 89. 732 Preot Horia Taru, Necesitatea prezenţei Bisericii…, p. 133-136. 733 Ibidem. 734 Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Iniţiere în taina liturgică a unităţii Ortodoxiei, trad. De Pr. Prof.
Dr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 77. 735 Ion Bria, Liturghia după Liturghie, Bucureşti, 1996, p. 71.
tineretului“736
merită a fi apreciată, deşi măsura în care autorităţile Bisericii Ortodoxe sunt
dispuse să facă Liturghia mai „accesibilă” rămâne o chestiune deschisă.
Tot în zilele noastre unii liturgişti au pus problema scoaterii ecteniei catehumenilor din
Sfânta Liturghie, argumentând prin aceea că instituţia catehumenatului a dispărut încă din
secolul al VI-lea şi ca urmare această ectenie s-ar adresa unei "categorii inexistente de
asistenţi"737
. Dar, şi azi se obişnuieşte, ca oameni maturi să-şi asume calitatea de catehumeni în
vederea botezului, iar după căderea comunismului, în unele Biserici Ortodoxe (Sârbă, Rusă etc)
s-a realizat chiar organizarea catehumenatului pentru cei nebotezaţi în perioada de ateism şi
care doresc să devină creştini ortodocşi. În acest sens, Părintele Alexander Schmemannn,
subliniază că obiceiurile şi tradiţiile liturgice nu trebuie evaluate raportându-le la
contemporaneitate, strict pentru nevoile de moment, ci în funcţie de măsura în care ele exprimă
prin sine ceva veşnic şi esenţial. Ori ectenia catehumenilor este expresia liturgică a chemării de
bază a Bisericii şi anume Biserica îndreptată spre lume cu scopul de a o întoarce la Hristos, este
deci expresia caracterului misionar al Bisericii738
.
Cuvântul lui Dumnezeu citit şi tâlcuit la Sfânta Liturghie ne cheamă la pocăinţă şi ne
ajută să ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” (Efes. 4, 13).
„Ascultând în comun propovăduirea cuvântului din partea preotului, ca reprezentant autorizat al
Bisericii, rugându-se şi cântând împreună potrivit conţinutului acestei propovăduiri şi
rugăciunilor preotului, credincioşii se introduc şi sporesc în cunoaşterea şi unitatea credinţei în
Hristos Cel întreg şi adevărat, sau se umplu în comun de prezenţa aceluiaşi Hristos”739
. Aşadar,
prin cuvânt nu doar că ni se transmit în mod raţional adevărurile de credinţă, ci suntem chemaţi
la pocăinţă şi conduşi, ca Biserică, spre cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu şi comuniunea
cu El, cuvântul având calitatea dinamică de instrument al revelării şi comunicării de Sine a lui
Dumnezeu. De altfel, în cultul Bisericii Ortodoxe „slujba este de la sine atât de instructivă încât o
predică specială nu este totdeauna indispensabilă".740
5.6. Preotul ca păstor de suflete
736 Ibidem. 737 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, București, 1998, p. 203 738 Alexander Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, p. 91-92. 739 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. în rom. de Nicolae Grosu, Bucureşti, 1994, p. 86. 740 Idem, p. 135.
Parohia este unitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare şi de sosire al vieţii
creştine şi al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale mirenilor şi ale
clericilor. “Comunitatea parohială este Biserica în mic, de aceea structura ei nu se poate înţelege
fără o clară viziune ecleziologică”741
. Când vorbim de parohie trebuie să avem în vedere
sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noţiune. Etimologic cuvântul sau
termenul de parohie vine din limba elină. El provine de la cuvântul í care înseamnă sau
se traduce prin “şedere sau stabilire în ţară străină”. La rândul său cuvântul derivă din verbul
care înseamnă a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a
locui într-o ţară ca străin742
. Termenul aceste a fost întrebuinţat pentru prima oară de către evreii
împrăştiaţi în lume după cucerirea şi dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt
erau desemnate comunităţile evreieţti sau cartierele lor, în ţările în care erau răspândiţi. De aici
termenul a trecut şi la primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre
păgâni, erau socotiţi drept comunităţi străine de modul de viaţă, credinţa şi mentalitatea marii
majorităţi a populaţiei. “Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor clerici şi mireni,
de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh”743
.
Un alt sens pe care-l exprimă noţiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează o
comunitate sau obşte creştină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau teritoriu, la
oraş sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia respectivă poartă
amprenta mediului în care se află, ceea ce impune şi metode şi căi de passtoraţie adecvate acestor
realităţi. În funcţie de populaţia care trăieşte în aceste parohii, de nivelul de cultură, de starea
materială, de tradiţii şi de poosibilităţile financiare, pastoraţia se deosebeşte de la o zonă la alta,
de la unn mediu la altul.
Cel de-al treilea sens pe care îl are noţiunea de parohie şi în acelaşi timp cel mai
important pentru misiunea preoţească este cel duhivnicesc soterilogic. Din acest punct de vedere
parohia este aşa cum a fost concepută şi înţeleasă în decursul istoriei vieţii creştine, “comunitatea
sau obştea credincioşilor grupaţi în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul unuia şi
741 Ion Bria, Ecleziologia pastorală, în S. T. XXXI (1979) nr. 1-4, p. 316-323 742 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Parohia, spaţiu de activitate patoral-misionară a preotului, în Curs de
Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie Bucureşti. 743 Legiuirile B. O. R., EIBMBOR, Bucureşti 1953, p. 15
aceluiaşi preot slujitor al Tainelor sau al cultului în general şi conducător al sufletelor spre
mântuire”744
.
Într-o parohie ortodoxă, preotul este elementul central, factorul cel mai de seamă şi fără
de care nu se poate concepe activitatea pastorală. El este cel care mijloceşte legătura dintre
credincioşi şi Mântuitorul prin intermediul cultului şi în special al Sfintei Liturghii. În calitatea
sa de păstor, preotul îndeplineşte în parohie misiunea întreitei slujiri de învăţător al
credincioşilor, de sfinţitor al vieţii lor şi de îndrumător al lor pe calea mântuirii. Pentru a-şi putea
îndeplini misiunea preotul trebuie să-şi cunoască foarte bine parohia. Cunoaşterea temeinică,
exactă şi obiectivă a parohiei este necesară deoarece oferă o imagine de ansamblu şi astfel
preotul va şti cum să acţioneze. Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din
punct de vedere moral-religios dar şi cultural, social, material-economic şi sanitar. Bineînţeles că
ne interesează în primul rând viaţa religios-morală a parohiei. Ca să ştie ce are de făcut preotul
trebuie să ştie în primul rând în ce măsură cunosc enoriaşii săi adevărurile de credinţă şi
principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică în viaţa lor. Este foarte important să
cunoaştem ce rezultate au obţinut predecesorii în acea parohie. Dacă credincioşii se află într-un
grad de cunoaştere avansat a învăţăturilor ortodoxe, atunci preotul va continua să avanseze în
această educaţie religioasă, iar în caz contrar, preotul va începe cu alfabetul catehismului. De
asemenea trebuie verificat dacă educaţia religioasă a enoriaşilor este sau nu influenţată de
obiceiuri păgâne, superstiţii, eresuri, care trebuie imediat combătute şi eliminate. “Trebuie să
cunoaştem apoi nivelul general al parohiei”745
, care sunt virtuţile credincioşilor noştri şi mai ales
care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente, care rod şi destramă sănătatea morală şi
sufletească a parohianilor (beţia, curvia, trândăvia, furturile, desfrâul, certurile, scandalurile etc).
Preotul trebuie să studieze cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea păcate şi trebuie
să refleceze la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea lor. Termometrul
vieţii religioase din parohie este frecvenţa credincioşilor la slujbele sfinte săvârşite în biserică.
De mare interes pentru preot este cunoaşterea manifestărilor folclorice ale parohiei (datini,
credinţe, obiceiuri etc.) care influenţează viaţa religioasă propriu-zisă.
Foarte importantă pentru preot este cunoaşterea stării culturale a parohiei. Ca învăţător al
poporului, preotul trebuie să ştie cui se adresează, pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul
744 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti, 1937. 745 Pr. Prof. Dr. N. D. Necula, Cunoaşterea parohiei – curs de Pastorală.
predicilor al catehezelor şi al diferitelor cuvântări la nivelul şi puterea de înţelegere a
credincioşilor săi. Aici trebuie să amintim și să precizăm că orice societate umană se
conformează adaptându-se la epoca în care trăieşte; Biserica, în schimb, se conformează
reîntorcându-se la originile istoriei sale. 746
Cunoaşterea material-economică şi sanitară a parohiei este de asemenea de mare folos
preotului. Această cunoaştere nu trebuie să ne slujească ca scop ci ca mijloc pentru activitatea
pastorală. Este necesară această cunoaştere în parte a fiecărui enoriaş, fiindcă aceasta
influenţează mai tot timpul viaţa religios morală. Preotul este dator să cunoască foarte bine
situaţia materială a enoriaşilor, să aibă o statistică cu cei în stare de enişerie, şomeri, bolnavi,
sinistraţi, etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea
asistenţei sociale ca expresie a milei şi a iubirii creştine precum şi pentru fixarea planului şi a
activităţii pastorale care se cere adaptată situaţiei, nevoi şi împrejurări. În parohiile cu posibilităţi
materiale mai mari, preotul poate implica enoriaşii în înfăptuirea de opere mai costisitoare. De
exemplu: construcţii de noi biserici şi capele, înzestrarea cu odoare scumpe, capele mortuare,
clădiri dedicate asistenţei sociale, ajutorarea altor parohii etc.
Toate acestea împreună cu cele ce urmează sunt prilejuri şi metode prin care preotul îşi
va îndeplini misiunea sa de păstor.
Un ajutor în cunoaşterea parohiei îl putem primi de la alţii, adică printr-o cunoaştere
indirectă. Predecesorul în acea parohie ne poate oferi informaţiile dorite, de aceea trebuie
păstrată o legătură cât se poate de strânsă cu acesta. În cazul în care predecesorul a decedat
informaţii utile putem primi în parte de la membrii familiei respectivului predecesor. În parohiile
cu mai mulţi preoţi, aceştia sunt de un real folos în oferirea de informaţii şi sfaturi pastorale.
Protoiereul locului, cu care preotul este dator să ia legătura tot timpul, poate furniza informaţii
oficiale despre parohie mai ales din punct de vedere administrativ şi statistic. Preoţii din
parohiile învecinate în lipsă de alte surse, pot oferi informaţii despre starea parohiei. Organele
reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura informaţii şi
îndrumări preţioase mai ales în primii ani de activitate pastorală. De asemeni de un real folos ne
pot fi monografiile alcătuite de predecesorii noştri, acolo unde există, fiindcă ne oferă o imagine
de ansamblu a parohiei.
746 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, p. 86
Preotul bineînţeles că de la un moment dat va lua contact direct cu parohia şi cu enoriaşii
săi printr-o cunoaştere directă. Această cunoaştere poate începe încă de dinainte de instalarea
preotului în parohie printr-o vizită de recunoaştere a parohiei imediat după numire. Este vorba de
o vizită cu caracter neoficial, discret şi intim fără prea multă publicitate747
. Dat fiind importanţa
primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, preotul trebuie să se preocupe în mod
special de primul contact cu enoriaşii săi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, care se
face cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului sau insuccesului în activitatea
pastorală. De aceea întreaga înfăţişare trebuie atent supravegheată pentru a le câştiga enoriaşilor
de la început inima, dragostea, respectul. Prin această înfăţişare se înţelege tact pastoral,
înţelepciune, bunătate şi măsură pentru Biserică precum şi un aspect fizic îngrijit. Cunoaşterea
directă a parohiei se va face în chip metodic şi sistematic prin observaţie permanentă şi studiu
personal. Toate acestea vor fi de un real folos şi ajutor preotului dacă se va ţine cont de ele.
Contactul direct cu enoriaşii este înlesnit în primul rând precum şi de cele mai multe ori
de serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintre enoriaşi pe care preotul are posibilitatea să-i
cunoască mai bine şi mai cu uşurinţă sunt cei care frecventează sfântul lăcaş. Pe aceştia preotul
va face tot posibilul să-i cunoască în toate amănuntele şi sub toate laturile vieţii lor. Aceştia sunt
cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei alcătuind acea elită religioasă a parohiei,
prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în
activitatea sa.
Un alt prilej în cunoaşterea mai adecvată a unora dintre enoriaşi ni-l oferă mai ales
ierurgiile şi toate serviciile divine, săvârşite în afara bisericii, în casele credincioşilor, mersul cu
icoana de Bobotează, sfeştaniile făcute în casă, înmormântările, parastasele, pomenirile,
maslurale săvârşite la casele celor bolnavi, botezurile, logodnele şi cununiile, în general orice
slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi. Acestea constituie pentru
preot momentele cele mai fireşti şi potrivite pentru îndeplinirea misiunii de păstor de suflete.
Astfle preotul va cunoaşte casa, gospodăria, familia şi nivelul de trai, posibilităţile materiale,
sufleteşti, calităţile şi defectele, nevoile, lipsurile şi necazurile enoriaşilor.
Prilejurile de contact direct cu enoriaşii trebuie căutate şi în afara bisericii şi a serviciilor
religioase, adică în viaţa socială. Atât în biserică cât şi în afara ei păstorul de suflete trebuie să se
comporte faţă de enoriaşii săi nu ca un funcţionar-formalist, rece, distant, ci ca un părinte şi
747 Pr. Prof. Dr. N. D. Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei, curs de pastorală
duhovnic, intim, apropiat şi familiar. Preotul trebuie să caute de fiecare dată să pătrundă cât mai
adânc în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige încrederea şi să devină pentru ei
prietenul şi sfetnicul cel mai apropiat, cât mai iubit şi mai căutat de fiecare dintre ei. “Preotul va
folosi în acest scop orice prilej de întâlnire, întâmplătoare sau provocată cu enoriaşii săi”748
.
Când se întâlneşte cu enoriaşi nu trebuie să se mulţumească doar salutându-se reciproc ci să
încerce dialoguri cât mai degajate, sincere şi potrivite cu acel moment.
Preotul trebuie să profite de orice formă de relaţie socială sau cetăţenească în care el
poate veni în legătură cu enoriaşii ca de exemplu: legăturile de rudenie sau prietenie, vizite de
curtoazie la aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestări cu caracter obştesc,
serbări, alegeri, şedinţe, etc.
La nevoie şi în măsura posibilităţilor preotul poate recurge la cercetarea intenţionată a
parohiei în scopul cunoaşterii şi mai rapide dar şi mai depline. Pentru aceasta el se poate folosi
de vizite pastorale, fie sistematic fie după un plan sau program dinainte stabilit.
Vizitele pastorale sunt întâlniri pe care preotul le are cu credincioşii săi şi care se
desfăşoară fie în casele acestora, fie în locurile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea749
.
Caracterul lor este unul eminamente pastoral, sau mai precis unul liturgico-pastoral, ele depăşind
cadrul eclesial, Biserica, vizând fie săvârşirea unor servicii religioase cerute de către credincioşi,
fie îndeplinirea unor responsabilităţi pastorale precise prilejuite de anumite sărbători sau
perioade din anul bisericesc, fie realizarea unor proiecte sau planuri cu caracter administrativ-
gospodăresc sau filantropic750
.
Sfântul Grigorie de Nazians, considera păstorirea credincioşilor drept arta artelor şi ştiinţa
ştiinţelor şi aceasta pentru că preotul „nu este în Biserică o cifră, un credincios, el este capul unei
comunităţi, conducătorul familiei, al turmei lui duhovniceşti”751
.
Dar, cum poate fi tradusă şi transmisă în epoca modernă imaginea preotului ca păstor?
Cuvântul păstor, vine de la vb. pasco, ere, a hrăni, acţiunea de a paşte. Hristos îi spune lui Petru
să pască oile sale In. 21, 16-18. Îi dă sarcina de păstor, în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care
este hrana şi băutura Bisericii In. 6,51-58. Hristos Se autointitulează Păstorul cel Bun, In. 10, 11.
Tot aşa şi preotul este păstor, în calitatea lui de slujitor al Tainei Euharistiei, se reconstituie actul
748 Pr. Prof. Dr. N. D. Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei. 749 Pr. Conf. Dr. Vîlciu Marian, Vizitele pastorale ca mijloace de cunoaştere a parohiei şi de lucrare pastorală, în
„Almanah bisericesc”, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2009, p. 45; 750 A se vedea Pr. D. Voniga, Activitatea pastorală a preotului în parohie, Arad, 1926, p. 33, ş. u. 751 Teodor Popescu, „Sfinţenia şi răspunderile preoţiei", p. 173
în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţia propriu-zisă, în
lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care sunt merindele Bisericii”.752
Pentru ca iubitorul şi următorul lui Hristos, creştinul, să poată beneficia de calităţile apei
vieţii, trebuie să aibă păstorul vrednic şi învăţătorul potrivit. Astfel de daruri şi direcţii de acţiune
nu pot fi percepute corect şi administrate cu folos, de către oricine.753
Mulți sfinți părinți au învățat și au scris inspirați de Duhul Sfânt despre păstorul de
suflete. Făcând parte din grupul celor care au fugit de preoție, Sfântul ierarh Grigorie cel Mare
(Dialogul) avertizează că „mulţi incapabili, lipsiţi fiind de podoaba virtuţilor, nici n-au fost
chemaţi de Dumnezeu, ci aprinşi fiind de dorinţa lor, conducerea sufletelor mai degrabă o răpesc
decât o merită... De aceea se plânge Adevărul veşnic că nu este cunoscut de către aceştia, şi din
motivul acesta Domnul nu voieşte să ştie nimic de domnia acelora care nu-L cunosc. Dumnezeu
nu cunoaşte pe aceia care nu cunosc lucrurile lui Dumnezeu”754
.
Însă la dreapta judecată preotul-păstor de suflete va trebui să dea socoteală pentru
sufletele pe care le-a avut de păstorit, fiindcă pentru el, biletul de intrare în Împărăţia Cerurilor
este mântuirea credincioşilor, pe care i-a avut în grija sa duhovnicească. 755
Suntem ceea ce gândim, spunem şi facem, iar dacă gândul îl putem manevra în ascuns,
graiul şi lucrarea sunt manifestări exterioare, edificatoare în ceea ce priveşte intenţia,
argumentarea şi scopul traiectoriei fiinţei umane. Preotul păstor, fiind exponentul unei
comunităţi, poate provenit din ea, dar sigur integrat în ea, este dorit de membrii comunităţii, fiii
săi duhovniceşti, să fie reprezentantul pilduitor a ceea ce numim concordanţa dintre cuvânt şi
faptă.756
Iată de ce, Sfântul Grigorie cel Mare, fire educată şi atent cultivată căruia „îi plăcea ca
lucrurile să fie limpezi, clare, şi de aceea s-a nevoit, printr-o muncă deosebită, să ajungă la o
cunoaştere adâncă a nevoilor, a patimilor şi a înclinărilor inimii omeneşti. A fost un neîntrecut
psiholog, profund cunoscător al sufletului”757
, lasă posterităţii câteva coordonate ale vieţii
752 I. Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, G. B. 1-3/82 753 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , "Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul). (I.) Preotul – între aspiraţii şi neajunsuri ",
Revista Teologică, nr. 2/2010, p. 154 754 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1987, p. 29. 755 Pr. Conf. Univ. dr. Octavian Pop, Misiunea socială a Bisericii, p. 29. 756 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , „Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale”, Revista Teologica,
nr. 3/2010, p. 29 757 Pr. Prof. Onor. Dr. Alexandru Moisiu, Cuvânt înainte la Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei
pastorale, 1987, p. 9
păstorului758
, care, fără a fi rigide, îi fixează acestuia statutul-cadru în care şi de pe urma căruia
viază conştient şi eficient.
1. Păstorul de suflete trebuie să fie curat în gânduri
Păstorul trebuie să fie curat în gândurile sale. Întotdeauna! Nu trebuie să fie pătat de״
nici-o necurăţie, dacă scopul slujbei pe care a primit-o este acela de a şterge pata murdăririi şi din
inimile altora"759
, pentru că ״Cel care doreşte să devină preot trebuie să trăiască în duhul
sfinţeniei lui Hristos. Sfinţenia este idealul vieţii fiecăruia... Este rodul echilibrului şi armoniei
dintre suflet şi trup, realizându-se prin renunţarea şi subjugarea a tot ceea ce duce la păcat şi
participarea existenţială la viaţa şi desăvârşirea celor din jur"760
.
2. Imaginea conducătorului de suflete să fie luminată şi susţinută de o purtare pilduitoare
Orice faptă, gest sau cuvânt ale preotului formează un întreg complex de îndemnuri şi״
pilde morale",761
iar parcursul pastoral a demonstrat, atâtea experienţe fiind dovada, că ״turma
care urmează cuvântul şi purtarea păstorului înaintează în viaţa duhovnicească mai mult văzând
pilda acestuia decât auzind numai îndemnurile. Slujba lui îl constrânge să înveţe adevăruri
sublime, dar tot din acelaşi motiv trebuie să se silească să dea şi cea mai frumoasă pildă"762
.
Prin exemplul său, preotul ״ne arată toate potecile care ne duc sus; ne îndreaptă privirile,
în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi
chiar de la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea-aminte şi asupra primejdiilor...
Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare"763
.
Asociind ceea ce trebuie să fie cu ceea ce este, preotul se responsabilizează, realizând, de
asemenea, că ״este constrâns... să săvârşească el însuşi cu fapta ceea ce a cerut altora cu
graiul"764
.
3. Preotul trebuie să fie discret la tăcere şi folositor la vorbă
Fiind perceput ca cel ce deţine forţa exemplului, preotul va fi urmărit întâi pe filiera: ce
spune, cum spune şi când spune? De aceea, ״Cuvântul păstorului trebuie să fie potrivit cu
758 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1987, p. 48. 759 Ibidem, p. 49. 760 Pr. Drd. Ion Bălăceanu, Principii pastorale în opera Cartea regulei pastorale, a Sfântului Grigorie cel Mare şi
actualitatea lor", BOR, anul C, nr. 3-4, martie-aprilie 1982, p. 288. 761 Pr. Drd. Ion Bălăceanu, Principii pastorale în opera Cartea regulei pastorale..., p. 290. 762 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 51. 763 Pr. Dumitru Fecioru, prefaţă la Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Șirul,
Despre preoţie, 1998, p. 6. 764 Pr. Asist. Dr. Alexandru Moisiu, Sfaturi omiletice şi pastorale în opera Sfântului Grigorie Dialogul, MA, anul
II, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1957, p. 105.
însuşirile ascultătorilor, pentru a putea răspunde nevoilor sufleteşti ale fiecăruia, pentru a nu se
abate de la meşteşugul de edificare comună"765
.
Dar, tot de aceea, ״Păstorul de suflete trebuie să fie înţelept la tăcere şi folositor la vorbă,
pentru ca să nu se descopere ceea ce trebuia tăcut, sau să nu vorbească cu privire la ceea ce ar fi
bine să fie spus pe faţă. După cum, cuvinte nechibzuite pot duce la greşeală tot aşa tăcerea
nepotrivită poate lăsa în greşeală pe aceia care trebuiau să fie lămuriţi"766
.
Pentru a putea gestiona optim mediul pastoral preotul trebuie să stăpânească ştiinţa
comunicării împreună cu arta sau filozofia discreţiei, a tăcerii, deoarece : preotul ״nu e nici
risipitor, nici scump la vorbă, adică vorbeşte prea puţin, pentru a fi socotit mare vorbitor, dar
vorbeşte destul pentru a nu fi tăcut",767
iar ״Când preotul se pregăteşte să vorbească, trebuie să
cumpănească şi să observe cu o mare grijă şi control de sine ce trebuie să vorbească, pentru ca nu
cumva, avântându-se în chip neorânduit la vorbă, să ducă în greşeală inimile credincioşilor"768
.
4. Păstorul de suflete trebuie să ştie a compătimi şi pentru toţi să se roage
Apropierea păstorului de fiecare membru al turmei cuvântătoare este una din regulile de
bază ale pastoraţiei, preluată şi trăită ca unul din sensurile preoţiei.769
De aceea Sf. Grigorie zice: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să
nu ard?", și aceasta pentru că : ״Iubirea atinge înălţimile cele mari, atunci când se apleacă cu
milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra
slăbiciunilor altora, mai ales câştigă pe cele înalte. Aceasta este măsura puterii de înălţare spre
cele înalte"770
.
Sfântul Vasile cel Mare face o afirmaţie de mare curaj ce implică o mare responsabilitate
din partea celui ales să conducă, să îndrume: ״preotul nu este nimic altceva decât cel care ţine
locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om : şi oferă lui Dumnezeu mântuirea celor
care i s-au încredinţat lui" . Mijlocirea şi oferirea în cazul de faţă sunt acţiuni unde rugăciunea
are rolul preponderent.
765 Idem, ״Din sfaturile omiletice şi pastorale ale Sfântului Grigorie Dialogul", MA, anul XI, nr. 1-3, ianuarie-
martie 1966, p. 109. 766 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 53. 767 Abatele Dubois, Practica zelului preoţesc sau mijloace pentru a face slujba preoţească stimată şi rodnică,
Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2007, p. 75. 768 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 55. 769 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale, p. 33 770 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 58.
5. Preotul trebuie să fie prieten prin smerenie cu cei buni şi prin râvna dreptăţii să se
împotrivească celor răi
Toate lucrările preotului trebuie să fie bine fundamentate. Sunt riscante și excluse
experimentele deoarece, misiunea şi ţinta preoţiei transcend viaţa pământească, sau cum spune
Sf. Grigorie : ״Păstorul de suflete trebuie să fie prieten cu cei buni şi să se ridice prin râvna
dreptăţii împotriva păcatelor celor răi. Nu trebuie să se înalţe mai sus decât cei buni!... Să nu ţină
seama de demnităţi, dar să aibă despre sine o cinstire care să-l facă să se socotească egal cu
credincioşii care împlinesc cele bune"771
.
Fiind în mijlocul tuturor şi având pentru toţi acelaşi scop, preotul are totuşi mijloace dife-
rite pentru a gestiona situaţia celor buni, dar şi pentru a trata problemele iscate în mediul celor
depărtaţi de bine, iar ceea ce dă o notă aparte pastoraţiei este tocmai atitudinea preotului faţă de
cei care nu sunt cumsecade sau nu mai sunt buni772
. Pentru îndreptarea lor preotul nu va crea şi
nu va susţine dispute personale, ci, valorificând râvna dreptăţii, se va orienta direct şi intens
contra păcatelor celor răi. Aceştia vor fi priviţi şi trataţi nu ca nişte răi iremediabili, ci ca
potenţiali membri din grupul celor buni, și metodologia folosită în ambele situaţii va fi bazată şi
marcată de smerenie, însuşire ״prin care creştinul îşi măsoară propria neputinţă cu infinitatea
dumnezeiască"773
.
Pentru a conduce, preotul trebuie să iubească pe fii săi duhovnicești, pentru că dragostea
îi dă puterea conducerii și nu inteligența, și cu puterea dragostei va trebui să conducă. ״Puterea
conducerii e bună pentru acela care ştie să o deprindă şi să o stăpânească. Deprinde puterea acela
care ştie să stea mai sus decât greşelile altora, dar, în ciuda acelor greşeli, ştie să se apropie de ei,
socotindu-se ca unul egal cu ei"774
.
Pe urmă, ״E necesar să păstrăm smerenia în inimă, iar în fapte disciplina. Dar între
acestea trebuie să existe raportul cuvenit, ca nu cumva, în timp ce se manifestă o îngăduinţă prea
mare, să se piardă puterea disciplinei, şi câtă vreme păstorul este cu mâneca prea largă, să ajungă
să nu mai poată stăpâni viaţa credincioşilor cu îndatorirea disciplinei"775
.
Dragostea faţă de turma încredinţată va avea întotdeauna ca asociat de nădejde smerenia,
iar în tandemul acesta nu sunt permise sincope. S-a constatat că uneori, ״păstorul, chiar pentru că
771 Ibidem, p. 60-61. 772 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale, p. 35 773 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia tipului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 56. 774 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 63. 775 Ibidem, p. 65.
este mai mare peste alţii, devine trufaş în inima sa. Porunca e continuă ispită. Aceasta fiindcă
toate îi stau la îndemână, toate i se împlinesc repede după dorinţă, toţi supuşii îi aduc laudă
faptelor celor bune pe care le-a săvârşit. Nimeni nu are îndrăzneala să i le contrazică. Din contră,
adesea laudă şi ceea ce trebuie osândit. Linguşit şi înşelat, nu mai reuşeşte să înţeleagă; şi, mai
rău, nu reuşeşte a fi înţeles"776
.
Iată cum încă o dată se adevereşte că ״arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor"777
, preoţia, nu este
destinată oricui.
6. Păstorul trebuie să dea dovadă de echilibru în ceea ce priveşte viaţa lăuntrică şi
activităţile exterioare
Statura duhovnicească a preotului este dată de modalitatea în care şi-a înţeles rostul său,
de felul cum şi-a descoperit şi şi-a urmat vocaţia, precum şi de suma calităţilor cu care s-a
înveşmântat. Însuşirile cu care s-a făcut cunoscut şi cu care doreşte să-şi înnobileze misiunea se
cer mereu alimentate de acel crez paulin: Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule (Evr 10, 9)"778
.
Fiind omul tuturor, el are datoria să demonstreze că se pregăteşte, are un plan de lucru
bine gândit şi realist, este curajos şi tenace.
Viaţa lăuntrică, acel climat unde guvernează „pacea inimii, a sufletului şi a cugetului
nostru”779
, are o importanţă deosebită în imaginea cu care se prezintă păstorul ca de altfel în
întreaga economie a slujirii. „Orice om trăieşte o viaţă interioară, lăuntrică, deosebită de cea pur
vegetativă a trupului şi superioară lui. Această viaţă a duhului, adică a părţii celei mai intime din
fiinţa omului, oricât ar fi ea de rudimentară şi de redusă, constituie o prerogativă a omului şi
semnul superiorităţii lui asupra tuturor celorlalte vieţuitoare”780
.
Parafrazând o sintagmă cunoscută, putem spune că succesul pastoral exterior, se ascunde
în stabilitatea şi curăţia vieţii interioare, în timp ce trăirea exclusivă a unei laturi, fie lăuntrică, fie
exterioară, nu este deloc benefică, iar ״Un păstor care trăieşte numai zile de sărbătoare, nu este
păzitorul cel mai indicat al turmei Domnului, după cum o viaţă de sfinţenie întinată de fapte
776 Ibidem, p. 62. 777 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în Despre preoţie, 1998, p. 181. 778 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Duhovnicul. Vocaţie, formaţie şi misiune, Ed. Universităţii ״Lucian Blaga", Sibiu,
2009, p. 58-59. 779 Pr. Prof. Ene Branişte, „Cuvântul unui preot către fraţii săi de preoţie”, BOR XCII (1974), nr. 7-8, p. 971. 780 Pr. Prof. Ene Branişte, „Viaţa lăuntrică a preotului. Importanţa ei în pastoraţie şi mijloace pentru cultivarea
ei”, BOR LXXIV (1956), nr. 1-2, p. 123.
pământeşti e un aur care se întunecă. Culoarea cea mai frumoasă se schimbă atunci când unii
păstori îşi pierd cinstea purtării lor"781
.
7. Preotul să se străduiască a face ceea ce este bine plăcut lui Dumnezeu
Dumnezeu nu poate să încredinţeze turma Sa unor oameni care la vreme de încercare o
părăsesc, pentru că nu-L iubesc pe Stăpânul oilor, ci numai acelora care Îl iubesc din toată inima
şi din tot cugetul lor (cf. Lc 10, 27) şi viaţa şi-o pun pentru oi782
.
Totuși, ״Păstorul de suflete trebuie să vegheze cu grijă pentru ca dorinţa de a plăcea
oamenilor să nu-l preocupe într-o formă excesivă. Trebuie să aibă grijă ca nu cumva credincioşii
să-l admire şi să-l iubească mai mult pe păstor decât Adevărul"783
.
Trebuie cunoscut că bunii conducători sufleteşti ştiu cât este de folositor să-şi menţină״
buna comportare în afară. Ştiu că aceasta are putinţa de a duce pe semen la iubirea lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, faima şi simpatia nu trebuie să fie folosite pentru ca să fie iubiţi
păstorii. Mai curând să devină drum pe care să fie călăuzite inimile credincioşilor la iubirea lui
Dumnezeu"784
.
8. Păstorul trebuie să ştie că viciile se îmbracă în haina virtuţilor
.Păstorul de suflete trebuie să ştie bine că viciile au faţa neruşinată să se dea drept virtuţi״
Astfel, zgârcenia se ascunde adeseori sub numele de chiverniseală. Risipa se acoperă cu numele
de dărnicie. Îngăduinţa dezordonată vrea să fie socotită blândeţe... Felul pripit de a lucra, drept
dibăcie iscusită"785
.
Darul deosebirii viciului de virtute ajunge, în pastoraţie, a fi la mare preţ, iar cel care-l
dobândeşte şi-l şlefuieşte cunoscând gustul victoriei, al izbânzii cu mulţi, foarte mulţi
învingători.786
La această înălţime a gândirii şi acţiunii nu se ajunge uşor, dar, mai ales, menţinerea la
această amplitudine nu este facilă, la îndemână. ״Ca şi gustul care spune omului dacă mâncarea
este bună sau nu, la fel şi gustul spiritual, dacă este dezvoltat prin efort ascetic şi rugăciune, îi
permite să facă distincţie între diferitele sale gânduri şi impulsuri. Învaţă diferenţa dintre bine şi
781 Ibidem, p. 69-70. 782 Pr. Nicolae Chifăr, Teologie şi spiritualitate patristică, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 163. 783 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit, p. 73. 784 Ibidem, p. 75. 785 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 76. 786 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale, p. 40
rău, între inutil şi plin de interes, între modelele inspirate în imaginaţia sa creativă de arhetipurile
celeste şi fantasmagoriile diavolului"787
.
5.6.1. Preotul ca duhovnic
După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu
păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina
Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de oameni
după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii sufleteşti precum şi
a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul,
Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte
veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18,18). După învierea Sa a fost instituită ca
taină, când s-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor zicând: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta
păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23).
Puterea încredinţată preoților – spune Sf. Ioan Gură de Aur - de a lega şi dezlega păcatele
i-a arătat pe preoţi înaintea oamenilor, îndrăznesc să spun, dumnezei pe pământ, fiindcă ״cele pe
care le lucrează preoţii pe pământ, pe aceleaşi şi Dumnezeu le împlineşte în ceruri şi iertarea
săvârşită aici de robii Lui Stăpânul o întăreşte".788
Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în acelaşi timp şi obiectul Dogmaticii
precum şi al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra spovedaniei din punctul de vedere al
activităţii pastorale a preotului, adică al rolului său de cârmuitor sau de îndrumător al sufletelor.
Fără îndoială spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice o taină a Bisericii mai exact taina
prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a
creştinului pocăit. Taina mărturisirii spală de toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează
toate petele păcatelor, înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios. De aceea taina
spovedaniei este tot atât de necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa,
lumina, aerul şi căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care
787 Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, p. 123-124. 788 Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 3, PG, 48, 643.
spală, care curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”789
sau viaţa cea trupească sau viaţa sub
aspect fizic.
Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în lava celui de-al doilea botez nu
poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea împărtăşire nu
există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este mărturisirea”790
. Deci
scopul spovedaniei este unul soteriologic dar şi educativ prin sfaturile şi canoanele sau
epistemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri există o relaţie de
interdependenţă. În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi Hristos.
Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător al lor, şi martor
sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna duhovnicului. „Pocăinţa
este un proces sufletesc. Ea constă nu numai într-o plângere sau părere de rău pentru păcatul
săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea de a nu mai greşi (pocăinţă)”791
. Căinţa sau părerea de rău este
un sentient de mai lungă sau mai scurtă durata care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără
hotărâre de prelungire sau exteriorizare decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de
rău de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare,
rugăciune cu alte cuvinte prin antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în
Hristos. După cum se vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face cu sufletul penitentului.
Taina aceasta mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie să fie
înzestraţi cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu vrednicie.
„Slujitorii jeţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezelor sale vii sunt duhovnicii”792
.
Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de răspundere ale
preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără asemenea însuşiri
duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face
primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte.
În ceea ce priveşte aceste însuşiri putem spune că fiecare preot trebuie să se
învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales ca
duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi, prin :
789 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în Mitropolia Olteniei, anul
VIII nr. 6-7, Craiova, 1956, p. 316 790 Preot Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în rev. B. O. R., An C, nr.
5-6, 1982 p. 480 791 Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în rev. Mitropoliei Olteniei, an. IX, nr. 3-4, Craiova,
1957, p. 139 792 Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în rev. Mitropoliei Olteniei an VIII, 1956, nr. 1-3, p. 4
a) Sfinţenia vieţii; moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui duhovnic793
.
Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale duhovnicului
decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu,
un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor. Un om profund credincios,
sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel de duhovnic penitentul
îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile sufletului, îşi mărturiseşte toate
păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate păcatele. Penitentul se va ridica de sub
epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om
care a primit har şi putere dumnezeiască precum şi iertare deplină mulţumire sufletească
necesare pentru fericirea şi mântuirea lui. Din această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară,
duhovnicii împodobiţi cu insignele sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi
decât privirea cea caldă, mai doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii
trecătoare”794
. De aceea pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este
prea grea, nici o distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a
ajunge în faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa morală.
Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă limpede şi rece,
ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină de ispite, păcate şi clipe
amare prin care încearcă să răzbată.
b) O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, sau cultura795
.
În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător iscusit dar
mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un învăţător neîntrecut care
să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun în faţă diferitele categorii de
credincioşi. Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri care
preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să cultive, să
îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos şi folositor
credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar harnic şi
iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot ceea ce este
vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea sufletească a
793 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 317 794 Ibidem, p. 317-318 795 Ibidem, p. 318
credincioşilor”796
. Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte, magiile, superstiţiile şi toate
buruienile otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie combătute, distruse pentru ca în locul
lor să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa ortodoxă. Această lucrare grea şi complicată
nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul care stăpâneşte şi
posedă cunoştinţele timpului său şi care se cultivă neîntrerupt prin studii şi lectură, luminat şi
împodobit cu cultura şi obiceiurile epocii sale în care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Din
această cauză unui duhovnic bin nu-i este suficientă numai cultura specifică, numai cunoaşterea
disciplinelor teologice, ci să încerce să fie mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în
două cuvinte cultura laică. Numai un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare
să lămurească, să înveţe, să povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de rătăciri.
Un duhovnic cult şi deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor are
posibilitatea să rezolve toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din scaunul
spovedaniei. La aceasta va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din experienţa vieţii
duhovnicului.
Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu orientări largi
în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată.
c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului
Tactul pastoral este o însuşire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui bun duhovnic,
în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare preot-duhovnic să nu
fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să cumpănească şi să cântărească
bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi înţelepte sfaturi şi îndemnuri. Nici una din
lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte, seninătate, dragoste, răbdare şi indulgenţă
ca sau decât duhovnicia. „Aici preotul trebuie să fie prin excelenţă, părinte adevărat, plin de
iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”797
.
Liniştea sufletească şi seninătatea duhovnicului creează o atmosferă de intimitate, apropiere între
părinte şi fiul duhovnicesc care este indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această
intimitate dă naştere la un contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o
mărturisire fără rezerve. Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie sp fie fără sau
peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea, supărarea,
796 Ibidem p. 319 797 Ibidem, p. 319
mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul trebuie să dea dovadă
tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să ofenseze sau să jignească pe
nimeni. De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine să se mărturisească este de o
sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau atitudine greşită poate fi interpretată de
penitent ca o jignire sau o încercare de a umili persoana sa. Numai un duhovnic care s-a
învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am arătat mai sus poate să facă din scaunul mărturisirii
sau al spovedaniei o adevărată baie spirituală din care cei care se mărturisesc ies curăţiţi,
tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu Hristos, care mai apoi îi inalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în
zilele ce vor urma să fie înţelepţi, curaţi sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu
păcatul şi ispitele.
Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune, însuşirile cu
care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini cu precizie şi cu
responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de duhovnic. Un rol foarte important pentru
ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre folosul real al tuturor îl are şi
locul dar şi timpul în care aceasta se petrece.
„Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de
neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al mărturisirii şi să fie propriu
a facilita psohologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi unirea lui din nou cu Dumnezeu.
Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul mărturisirii”798
.
Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este
biserica sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi să se
împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe Dumnezeu într-
un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere iertare pentru păcate şi
ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea păcatelor trebuie primită în biserică,
într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră anume amenajată”799
. De asemeni în cazuri
excepţionale scaunul spovedaniei poate fi aşezat şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau
cancelaria parohială unde să existe şi icoana Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie
îmbrăcat în toate veşmintele sau în caz excepţional cel puţin cu epitrofil şi felon. Atunci când
situaţia o cere, preotul trebuie să răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi
798 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 59 799 Ibidem, p. 60
ca: bolnave, pe patul de moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce
priveşte timpul spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o
pregătire prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor
factori ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei
taine (cazuri în care „penitentul” se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când nu este
convins de valoarea acestei taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce preotul s-a îngrijit ca
toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică, urmează spovedania sau
mărturisirea efectivă a credinciosului.
Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga, de a
pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra gradului de
vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”800
. Fiecare credincios va şti din învăţătura,
pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări dintr-o curiozitate
bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări pentru a cunoaşte
amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire spirituală când acesta vine să
se spovedească.
Este lucru ştiut că numai atunci când duhovnicul cunoaşte amănunţit toate abaterile,
căderile şi patimile care au pus stăpânire pe viaţa penitentului, este în măsură să judece şi să
aprecieze ce anume trebuie făcut pentru îndreptarea morală a acestuia. Unii teologi au asemănat
această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului care trebuie să se intereseze în amănunt
de evoluţia bolii pacientului. Astfel duhovnicul nu poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti
decât atunci când a ajuns să cunoască temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză
duhovnicul nu trebuie să se mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul
adevărat pune întrebări şi trece fără grabă la analizarea întregii vieţi sufleteşti a penitentului.
Iar un părinte duhovnicesc devotat chemării de păstor sufletesc, „înţelept şi cu experienţă,
va sesiza imediat unde trebuie să insiste, unde este rana sufletească, unde este păcatul"801
şi
concentrându-şi eforturile va ajuta un suflet, va salva o viaţă.
În această privinţă preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă,
de sensibilitatea individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi
altfel va interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără
800 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 319. 801 Pr. Prof. Petru Rezuş, Duhovnicie şi psihologie, în rev. Glasul Bisericii, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1959, p. 45.
necăsătorită, şi în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune
trebuie să se potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează
această taină nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul fiindcă
aceste lucruri denaturează valoarea spovedaniei.
O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul penitentului
pentru păcatele săvârşite”802
.
După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor
abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii acestor
păcate. Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit maiestatea lui
Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a nedreptăţit sau pricinuit
dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine însuşi prin încălcarea poruncilor
dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste sublinieri trebuie făcute cu scopul ca
penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra gravităţii păcatelor. Din această conştientizare
se va naşte apoi regretul sincer şi profund pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund,
căinţa amară, părerea de rău sinceră, choar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite
alcătuiesc o condiţie esenţială pentru dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”803
.
Duhovnicul n-are dreptul să acorde dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existenţa
acestui regret sincer şi profund în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă
nimic atât de greu ca durerea profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o
mulţumire, nici o odihnă până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”804
O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu mai
săvârşi păcatele mărturisite”.805
Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea fermă,
dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens penitentul
trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate forţele sufletului
împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau hotărâre, eficacitatea
mărturisirii se micşorează iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte întreaga fiinţă a penitentului.
802 Ibidem, p. 320 803 Ibidem. 804 Pr. Sp. Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, p. 249-250 805 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 321.
Următorul pas în desfăşurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a
epistimiilor. Scopul acestor epistimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor, adică
pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă B.R-C. ci este spre îndreptarea penitentului. „În
scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final regenerarea sufletului”.806
Proporţionarea şi
dozarea canonului trebuie sp ţină cont de:
1. Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau cu alte
cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul807
.
„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când una când
alta, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele pentru
vindecarea sufletelor”808
.
Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în funcţie
penitent.
2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral”809
adică de gradul de virtute
şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de exemplu li se
vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii religioase, rugăciuni, lecturi
pioase, etc”810
.
3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”. În această situaţie nu se
vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt fel de canon potrivit
cu puterea şi starea în care se află penitentul.
4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale penitentului”.
Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă cu condiţiile de viaţă.
Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată unui penitent care prin ocupaţia
sa nu poate săvârşi canonul.
5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului şi a
timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezeacă ura şi sila faţă de păcat
coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului.
6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului precum şi
dispoziţia de îndreptare a penitentului.
806 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 229. 807 Ibidem, p. 230. 808 Sf. Grigorie cel Mare, Recular pastoralis liber, col. 49C 809 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 232 810 Ibidem.
De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe măsură,
iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc gravitatea
păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta, gradcul de
publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau intenţia, momentul
şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi împrejurările generale ale
păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat811
.
„Preoţi cu bogată lucrare şi experienţă pastorală mărturisesc că lucrarea pastorală
îndeplinită cu credinţă, cu zel fierbinte pentru slujirea Mântuitorului, e adânc simţită în propria
viaţă duhovnicească, dacă ceea ce face pentru fiii duhovniceşti, se face şi pentru propria
persoană"812
.
Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată. Creştinul
îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit învăţătura
Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul care dezorganizează viaţa
harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa fierbinte de a se elibera de
cătuşele morale ale păcatului ,de a-şi recâştiga curăţia morală şi de a se apropia din nou de
Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de Mântuitorul preotul trebuie să fie
pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre
folosul şi binele nostru.
Educaţia omului este una dintre cele mai nobile misiuni, educatorul continuând pe
Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de el. În acest sens, lucrarea educaţiei este o
lucrare de mântuire, încredințată de biserică preotului duhovnic, iar, o importanţă deosebită
pentru vindecarea sufletelor o are Taina Spovedaniei, în care se dezvăluie măreţia şi puterea
slujirii preotului, înaintea căruia „îngenunchează şi cel cu diadema pe cap, de care se tem toţi... şi
sărmanul, care nu are nici cămaşă pe el",813
şi cel împovărat de păcate de moarte şi cel împodobit
cu virtuţi, căci şi acesta cât trăieşte nu e lipsit de păcate.
De duhovnic nu se poate lipsi nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist şi Ignatie
Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a
cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe talazurile mării,
811 Ibidem., p. 236-238. 812 Diac. Prof. Orest Bucevschi, Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală, în MO, anul VII, nr. 10-12,
octombrie-decembrie, 1955, p. 552. 813 Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Cuvânt înainte la „Despre preoţie", p. 11.
lipsit de un cărmaci priceput... Se va apuca atunci oare, de meşteşugul meşteşugurilor şi de
ştiinţa ştiinţelor şi se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe marea nesfîrşită, sau va
îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu vieţuirea îngerească, adică nevoinţa
cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povăţuitor şi acesta, oricine
ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip nebunesc şi a rătăcit înainte de apune un început, ca unul ce
nu se nevoieşte după lege814
.
De aceea, necesitatea unui îndrumător duhovnicesc în viaţa morală se impune ca o lege
care nu permite nici o excepţie, mai ales în faza de început a vieţii duhovniceşti. Sfântul Nil
Ascetul spune: ״Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rânduială şi o înşiruire ca şi în oricare
altul şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cel ce vrea să ţină seama de ordinea
vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfârşit spre început, ci să înainteze de la început spre
desăvârşire"815
.
Preotul duhovnic trebuie să asculte pe fiecare şi să găsească leacul potrivit pentru
vindecarea sufletului fiecăruia, și pentru aceasta el trebuie, să fie atent nu numai la gravitatea
păcatului, ci şi la condiţia sufletească a penitentului administrându-i canonul potrivit816
.
De aceea, și zice Sfântul Ioan, „canonul nu trebuie dat numai pe măsura păcatelor
săvârşite, ci după starea sufletească a păcătosului,... ca nu cumva căutând să ridici pe cel căzut
să-1 faci să cadă şi mai jos".
Sf. Ierarh atrage atenţia şi asupra unui alt aspect şi anume acela al nepăsării care vine din
aplicarea unui canon prea uşor pentru cel păcătos. „Păstorul de suflete", zice el, „are nevoie de
multă pricepere şi de mii de ochi, ca să vadă din toate părţile starea sufletească a păcătosului. Şi
după cum mulţi oameni se semeţesc şi-şi pierd nădejdea mântuirii, pentru că nu pot îndura
canoanele prea aspre, tot aşa sunt unii, care pentru că nu li s-a dat un canon pe măsura păcatelor
lor, ajung nepăsători, cu mult mai răi decât înainte şi săvârşesc păcate şi mai mari"817
.
În scaunul mărturisirii preotul are o putere pe care n-a dat-o Dumnezeu nici îngerilor şi
nici oamenilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Însă
puterea de a lega a preoţilor, leagă suflete şi străbate cerurile. În scaunul mărturisirii preotul are
putere cât Dumnezeu. Când preotul rosteşte deasupra capului celui îngenuncheat în faţa sa ״Şi eu
814 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, Filocalia, 8, p. 41. 815 Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor, p. 183 816 Pr. Nicolae Chifăr, Preoţia după învăţătura Sf. Trei Ierarhi, p. 169-170 817 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, II, 4, p. 46.
nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate
păcatele tale"818
„iertare şi dezlegare se dă şi sus, în ceruri".819
La scaunul spovedaniei preotul ״ascultă cu răbdarea lui Hristos, iartă cu bunătatea şi
puterea lui Hristos, iubeşte cu iubirea lui Hristos, mustră cu blândeţea lui Hristos, pentru că prin
el lucrează Însuşi Hristos"820
.
Prin urmare, preotul duhovnic este cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des, căci nu
poate orb pe orb să povăţuiască. Teognost, scriitor bisericesc din secolul al IX-lea, din
Constantinopol, sfătuieşte pe un preot zicând: ״Sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai
fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia"821
.
Pe lângă faptul că trebuie să aibă o pregătire teologică şi o cultură laică bogată822
, pentru
a fi un bun duhovnic, preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, cunoscător al tainelor sufletului
omenesc, ״să cunoască psihologia sexelor şi a vârstelor, pentru a putea administra cu maximă
eficienţă duhovnicească remediile sau epitimiile potrivite fiecăruia. Îndreptarea celor ce au căzut
în păcat trebuie făcută cu răbdare şi nădejde, cu dragoste şi convingere, nu cu silnicie sau cu
forţa"823
.
Taina Pocăinţei, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării şi al epitimiei. Ea este
administrată de către episcop sau preot, îndrepţăţiţi la aceasta prin hirotonia lor în treapta
respectivă. Pe lângă moralitate şi sfinţenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă şi ştiinţa
necesară. Preotul să fie înţelept, isteţ la minte, căci nu este vrednic de preot acela care ״pe lângă
evlavie n-ar avea şi multă înţelepciune". Ştiinţa preotului îi slujeşte mai întâi pentru expirarea
sufletului omenesc în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu
socotinţă şi destoinicie să-l uşureze pe acela cu învăţătură. Ştiinţa preotului duhovnic, numai
îngemănată cu o experienţă bogată câştigată în ani grei şi lungi îmbracă pe preot cu suma
aptitudinilor necesare pentru duhovnicie. În ceea ce priveşte deosebirea între preotul duhovnic,
de mir şi călugărul duhovnic, Sfintele canoane şi Dumnezeieştile Pravile îi privesc cu egală
importanţă şi de o egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecaţi
de un preot căsătorit, și preferând pe altcineva.
818 Molitfelnic, Buc. 1998, p. 60-61 819 Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Sublimitatea preoţiei, în Rev. G. Bisericii, 1988, nr. 3, p. 81 820 Pr. Drd. Viorel Sava, Preotul duhovnic şi Taina Spovedaniei, în ״Teologie şi Viaţă", serie nouă, anul III,
(LXIX), nr. 1-3, ianuarie-martie 1993, p. 35. 821Filocalia, vol. IV, trad. rom. de pr. prof. dr. D Stăniloaie, Sibiu, 1948, p. 255 822 Arhimandrit Iuliu Scriban, Chemarea preotului, p. 66. 823 Pr. Lect. Dr. Ioan C. Teşu, Preoţia creştină - ״artă a artelor" şi ״ştiinţă a ştiinţelor", p. 115.
Duhovnicul prin priceperea şi îndemânarea sa trebuie să fie asemenea medicului către
care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi va identifica boala şi îi va prescrie leacul
corespunzător. Un duhovnic bun este căutat ca şi un medic bun. Despre această pricepere şi
îndemânare a duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinţii părinţi, ai Sinodului VI
Ecumenic, în Canonul 102, când zic: ״Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a
lega, trebuie să ţină seama de calitate păcatului şi de aplicarea spre întoarcere a celui ce a
păcătuit şi astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere
medicală în privinţa sufletului trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, să supravegheze
în ce chip se îngrij eşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte medicului şi de nu
creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei"824
.
După ce preotul duhovnic se pune la curent cu identificarea bolii şi după ce a dat sfaturile
şi îndemnurile necesare, urmează prescrierea reţetei medicale, prescrierea tratamentului curativ,
adică stabilirea canonului. Aici păstorul sufletesc are rolul de medic spiritual, fapt care reclamă
din partea duhovnicului însuşiri cu totul deosebite „căci oricât de grea şi anevoioasă ne pare arta
medicinii, tot mai greu este să studiezi şi să vindeci moravuri, pasiuni, vicii şi rele înclinări”825
.
Despre blândețea și priceperea de sfătuitor, necesare preotului duhovnic față de cele
aflate la spovedanie, Sf. Ioan Cassian dă exemplul unui tânăr ascet care se plânge sincer unui
bătrân ascet despre patimile care îl chinuie și acesta îl ceartă cu cuvinte aspre și îl disprețuiește
ca nepotrivit pentru monahism dându-i sfat să se căsătorească și să lase asceza. Înțelegând care e
greșeala duhovnicului bătrânul milostiv roagă pe Dumnezeu să dea aceeași patimă duhovnicului
după cum o avea tânărul. „Şi după ce el a terminat această rugăciune, a văzut un etiopian negru
stînd în faţa chiliei aceluia şi îndreptînd împotrivă-i săgeţi aprinse. Rănit neîncetat, bătrînul
alerga ca un nebun încoace şi-ncolo intrînd şi ieşind din chilie şi, cum nu putea ramîne locului, a
început să meargă pe acelaşi drum pe unde plecase acel tînăr. Când 1-a văzut părintele Apollo că
a înnebunit şi că este apucat de furii, a înţeles că fusese ţintuit de diavol în inimă cu acele săgeţi
aprinse şi că în el lucrează cu o căldură insuportabilă întunecarea minţii şi tulburarea simţirii...
Faţă de remuşcările de conştiinţă şi jenat de agitaţia ruşinoasă de care era cuprins, credea că
bătrînul i-a înţeles frămîntarea şi secretele inimii şi nu îndrăznea să răspundă nimic.” Atunci
bătrânul Apollo îl îndeamnă : «Întoarce-te în chilie, şi înţelege că până acum, necunoscut sau
824 N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II, partea a Il-a, trad. rom. de N. Popovici, Arad, 1936, p. 488 825 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt despre fugă, cap. 18, trad. rom. de pr. N. Donoş, Huşi, 1931.
dispreţuit de diavol, n-ai fost trecut de el în numărul celor pe care zilnic îi aţîţă şi care se luptă cu
el în gîndurile şi preocupările lor. După lungul şir de ani pe care i-ai trăit în acest cin, acestea
sânt primele săgeţi ale iui îndreptate împotriva ta, căci până acum n-ai avut ocazia în nici o zi să
le respingi sau să le înfrunţi. De aceea Domnul a îngăduit să fii acum rănit, pentru ca măcar la
bătrîneţe să înveţi a avea înţelegere pentru slăbiciunile altora şi din experienţa ta să ştii să te
cobori în sufletele firave ale celor tineri. Când ţi s-a prezentat un tînăr chinuit de ispitele
diavolului nu numai că nu l-ai înconjurat cu nici o mîngîiere, dar l-ai predat în mîinile diavolului,
aruncându-1 într-o deznădejde primejdioasă care, dacă depindea de tine, l-ar fi înghiţit în mod
grabnic. Dacă duşmanul l-a atacat pe el cu atîta putere, iar pe tine te-a dispreţuit, este datorită
faptului că-i vedea virtutea înnăscută în suflet şi se grăbea să i-o nimicească mai dinainte, cu
săgeţile lui aprinse, pizmuindu-i izbînda viitoare. A înţeles, fără îndoială, că e mai puternic decât
tine şi de aceea a socotit că trebuie să-l atace cu atîta furie. Învaţă aşadar din propria experienţă
să compătimeşti pe cei ce suferă şi să nu-i arunci în deznădejde nimicitoare pe cei în primejdie,
nici să-i îndîrjeşti prin cuvinte foarte tari, ci mai degrabă să-i întăreşti prin mîngîiere blânda şi
plăcută. Căci nimeni nu poate să rabde cursele diavolului, nici să stingă sau să înăbuşe
fierbinţelile trupului, care ard ca un foc adevărat, dacă nu-1 ajută harul lui Dumnezeu, care
ocroteşte şi întăreşte slăbiciunea noastră.”826
Epitimiile pe care le dă duhovnicul ca medic spiritual nu au caracterul de pedepse, și nici
canoanele Soboarelor Ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi nu văd în epitimii o satisfacţie ci
toate le numesc precis ״medicamente morale"827
.
Una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale duhovnicului, priveşte atitudinea sa după
spovedanie. Este vorba de secretul mărturisirii, care a făcut parte integrantă totdeauna din Taina
Spovedaniei. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34 şi Sfântul Nichifor Mărturisitorul, în
canonul 28, opresc să se dea în vileag cele ce ştie duhovnicul din scaunul mărturisirii. Violarea
acestui secret constituie nu numai o înjosire a duhovnicului, dar îl duce şi sub pedeapsă canonică.
Canonul 120 al Nomocanonului, în 228 de titluri spune următoarele: ״Părintele spiritual, dacă
descoperă cuiva păcatul mărturisit de cineva, să fie supus epitimiei; să fie pedepsit trei ani şi
lunar numai o dată să se cuminece şi în fiecare zi să facă 100 de metanii". Astăzi, violarea
secretului mărturisirii atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericeşti în vigoare. Un
826 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XIII, - Partea I , A doua convorbire cu Părintele Moise, în
Scrieri alese, col. PSB, vol. 57, p. 337-339. 827 Can. 102. al Sin. VI ec; Can. 8 al Sf. Grigorie de Nissa.
asemenea preot compromite întreaga acţiune de zidire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi a
mântuirii oamenilor încredinţaţi lui.
Dincolo de problema secretului spovedaniei, problema îndrumătorului duhovnicesc şi a
ucenicului este însăşi problema mântuirii şi a educaţiei morale a creştinilor, problema centrală a
creştinismului. Ea ocupă un loc de frunte în scrierile Sfinţilor Părinţi, scrieri cu caracter educativ.
Și dacă fiecare creştin este chemat să fie un exemplu de viaţă creştină, cu atât mai mult
este chemat la aceasta preotul, ca unul ce este îndrumătorul duhovnicesc al credincioşilor săi.
Caracterul religios-moral bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc, ״constituie una din
condiţiile principale pentru formarea caracterului credincioşilor"828
.
Nici o altă slujire nu angajează şi nu obligă la conformitate între om şi chemarea sa, între
cuvânt şi faptă, ca misiunea de preot şi îndrumător. Calităţile fizice şi intelectuale nu pot să
înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod obligatoriu şi necondiţionat, oricare ar fi
celelalte însuşiri ale preotului. ״ El trebuie să slujească mai ales cu viaţa, cu inima, şi cu purtarea
sa"829
.
Sfântul Vasile cel Mare, marele îndrumător şi organizator al monahismului, cere
stareţului, adică îndrumătorului duhovnicesc al călugărilor, să aibă o viaţă şi o conduită
ireproşabilă. Viaţa lui să fie legea cea vie a ucenicilor săi. Să fie tâlcuirea adevărată a
îndrumărilor verbale date ucenicilor săi ״Să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovniceşte
pe cei ce trăiesc în jurul lui".
Aşadar, înainte de a cere ceva ucenicilor săi, de a cere lepădarea de păcat şi râvna pentru
virtute, preotul ca îndrumător urmând pilda Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi, trebuie ca el
însuşi să ofere ceva credincioşilor prin viaţa sa şi abia după aceasta să la înfăţişeze şi anumite
pretenţii.
Preotul nu este preot şi îndrumător numai în Biserică ci şi în viaţa lui familială,
particulară şi socială. Misiunea lui nu există doar la Altar şi amvon, ci ea se săvârşeşte" cu timp
şi fără timp" în orice împrejurare şi loc s-ar găsi. Preotul, deci, în calitate de învăţător şi în
calitate de păstor duhovnicesc este în slujba faptei, a împlinirii învăţăturii morale a
Mântuitorului.
828 Pr. Prof. dr. D. Belu, Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, p. 570 829 Pr. Prof. dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preotului, p. 163-164
Virtuţile sunt absolut necesare, pentru îndrumătorul duhovnicesc, dar pe lângă aceste
însuşiri, care constituie evlavia creştină, un bun îndrumător are nevoie şi de alte însuşiri
caracteristice conducătorului de suflete.
Deoarece conducerea sufletelor este după Sfântul Grigorie teologul ״ arta artelor şi ştiinţa
ştiinţelor", însuşirile duhovnicului au o importanţă foarte mare. Sfinţii Părinţi le menţionează
mereu. Astfel duhovnicul trebuie să fie: un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un
părinte, înzestrat cu un pronunţat spirit de observaţie şi putere de discernământ.
Conducerea sufletelor are nevoie de oameni de caracter, hotărâţi, energici, dar cât mai
înzestraţi cu putere de acomodare când are de lucrat cu fiecare suflet în parte. Mare parte din
succesul pastoraţiei se datorează tactului şi metodei folosite. Pentru aceasta îndrumătorul trebuie
să cunoască temeinic Sfânta Scriptură în care se găsesc descoperite căile virtuţii. Pe lângă
acestea are nevoie de o pregătire teologică, pedagogică, psihologică şi o bună orientare în
domeniul culturii generale.
La început, atât episcopii cât şi preoţii prin însuşi actul hirotoniei, dobândeau calitatea
sau starea harică pe baza căruia şi prin putere puteau administra Taina Spovedaniei. Această
stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniţi în treapta de preoţi şi persoane sub vârsta
de 30 de ani, precum şi unele care nu corespundeau întrutotul pentru întreaga lucrare la care erau
îndatoraţi ca preoţi. De acea s-a introdus o nouă rânduială şi anume de a nu li se permite tuturor
preoţilor să administreze spovedania îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp
oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri, ca
astfel dobândind experienţa şi ajungând la o conştiinţă superioră a misiunii preoţeşti, să poată
admnistra în mod corespunzător Taina Spovedaniei830
. Ei au starea harică necesară pentru a fi
duhovnici, dar nu au încă priceperea necesară pentru a săvârși cu înțelepciune această Sfântă
Taină, și pentru acest motiv sunt opriți de a o săvârși un timp cât apreciază ierarhul.
Când se socoteşte după aprecierea episcopului, că preotul, oprit de la săvârşirea
spovedaniei, a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, i se ridică această oprelişte
şi i se conferă dreptul de a o administra, folosindu-se în acest scop de o ierugie specială numită
,,Duhovnicia’’ sau ,,Facerea duhovnicului’’ 831
.
830 Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul Duhovnicului, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 101 831 Ibidem, p. 102
În general, Sfinţii Părinţi insistă foarte mult asupra răspunderii pe care o au episcopii
pentru cei pe care îi hirotonesc, căci ei sunt destinaţi a fi îndrumători duhovniceşti, și au o
răspundere foarte mare pentru credincioşi. Ei sunt datori a se ocupa de educaţia creștinilor nu
numai în virtutea iubirii creştine; prin alegere, hirotonie şi instalare primite cu libera sa voie,
îndrumătorul devine răspunzător în faţa lui Dumnezeu de mântuirea şi desăvârşirea ucenicilor săi
şi deci este obligat să se ocupe de educaţia lor.
Și dacă unul din ucenici va cădea în păcat din cauză că îndrumătorul nu l-a povăţuit cum
trebuia, se ştie că sufletul acelui ucenic se va cere din mâinile lui mai ales dacă a făcut aceasta nu
din neştiinţă ci din nepăsare, din comoditate şi din lipsă de grijă pentru el.
Îndrumătorul este acela care îndrumă şi ajută mereu pe ucenic pentru a-l apropia cât mai
mult de Dumnezeu şi de trăirea poruncilor sale. Este vorba despre o creştere reală şi personală a
ucenicului în comuniune cu îndrumătorul său spre comuniunea cu Dumnezeu.
Există așadar două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toţi preoţii, bineînțeles, aceia
cărora li s-a citit de către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să
lege si să dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinţii duhovniceşti, care fără Hirotonie, sunt
totuși meniţi să sfătuiască duhovniceşte poporul lui Dumnezeu.
În scaunul duhovnicesc preotul este model, nu legislator, de aceea canoanele pe care se
întemeiază preotul sunt orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se la cazuri concrete,
diferite unele de altele. Cu unii preotul le aplică în literă, cu alţii în spirit, pentru unii ele fiind
neînduplecate iar pentru alţii mai blânde. Duhovnicul are puterea să aprecieze.
Calităţile necesare părintelui duhovnicesc
a. Calităti sacerdotate și morale
S-a pus de nenumărate ori întrebarea dacă duhovnicul trebuie să fie şi preot? Sau poate să
fie şi un simplu monah? Dar aici s-au confundat cele două feluri de mărturisire: spovedania
păcatelor în vederea primirii dezlegării păcatelor şi destăinuirea gândurilor în vederea primirii
unei povăţuirii sau îndrumări duhovniceşti. Marii trăitori, cum a fost Sfântul Antonie cel Mare şi
alţii asemenea lui, n-au fost consacraţi ca fiind preoţi, dar au avut în jurul lor o adevarată şcoală
de îndrumare duhovnicească. Unii dintre bătrânii vestiţi au ajuns sfătuitori, chiar ai episcopilor.
Trebuie să observăm că însăşi preoţia sacramentală nu este suficientă pentru ca cineva să devină
părinte duhovnicesc, în sens de duhovnic. Abia prin hirotesie, duhovnicul primeşte încuviințarea
și duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeltnicirea sa şi să mântuiască cu
întelepciune sufletele păcătoşilor. Arhiereul care acordă duhovnicia constată că respectivul preot
este "plin de tot harul".
Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz arată că ,,trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ
pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu
eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii"832
. Sau în
altă parte: "când încă nu a ajuns în duh, Biserică a Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 16) şi locaş
al lui Hristos!"833
.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre Preoţie spune că: "Preoţia se săvârşeşte pe
pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti". Precizează apoi că, pentru o astfel de slujbă ,,preotul
trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile îngereşti [...]. Sufletul
preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l
părăsească niciodată şi ca să poată spună: ,,Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine" (Gal.2, 20)"834
.
Sfântul Grigorie Dialogul pretinde că aceia care nu împlinesc prin practica vieţii ceea ce
au învăţat prin studiu să nu îndraznească să primească slujba de păstor. El constată cu
amărăciune: ,,Nimic nu e mai vătămător în Biserică, decât acela care trăind o viaţă stricată, are
numele şi slujba sfinţeniei"835
.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teologul cel ce ,,n-a primit Botezul Duhului, nu s-a născut
la viaţa duhovnicească; în ce priveşte harul, el este inexistent, nu e în stare de nimic, mai cu
seamă de a naşte copii duhovniceşti, nefiind încă născut"836
, căci ״Dacă orb pe orb va călăuzi
amândoi vor cădea în groapă" (Mt.15, 15).
În contextul celor de mai sus, Sfântul Apostol Pavel ,,schiţează în trăsături foarte simple,
dar foarte categorice liniile virtuţii unei figuri sacerdotale"837
, precizând că: ״Se cuvine dar ca
episcopul838
să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, cuviincios, iubitor de
străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedesprins să bată, neagonisitor de câstig urât, ci
832 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, LXXI, p. 199. 833 Ibidem, XCVII, p. 212. 834 Sfântul Ioan De Gură, Despre Preoţie, III, 2 şi VI, 2, p. 57 şi 123. 835 Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, 1996, p. 33. 836 Irenee Hausheer, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul Creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p.
71. 837 Pr. prof. Petre Vasilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete, Bucureşti, 1934, p. 155. 838 În această epocă, numirea de episcop, ca şi cea de preot, desemna în general pe conducătorii Bisericii, din
aceste două grade ierahice deosebite. Episcopul rezumă într-o noţiune superioară preoţia în general; după termenul
de preot sau sacerdot face acelaşi serviciu.
blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chevernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată
bunacuviinţa; căci dacă nu va purta grijă de casa sa, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu?" (1 Tim. 3, 2-5; vezi şi Tit. 1, 5-8).
Însuşirile morale la care face referire Ap. Pavel se pot împărţi în două categorii:
a. prima se referă la ţinuta preotului, referindu-se la castitatea conjugală: iubitor de bine,
cuvincios, blând, paşnic.
b. o a doua categorie se referă la un grup de virtuţi: înţelepciune, cumpătare, tărie, caritate
sau altruism. Dintre virtuțile dohovnicului cea mai mare este "Dragostea" (1 Cor. 13, 13).
Sfântul Grigorie din Nazianz afirmă: ,,Cel căruia i s-a încredinţat păstorirea credincioşilor
nu trebuie numai să nu fie rău, ci trebuie să strălucească şi în bine, potrivit poruncii care spune
,,Să se abată de la rău şi să facă binele" (Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să şteargă din sufletul său
pildele cele rele, ci să întipărească în el şi pe cele bune, în aşa fel încât să covârşească pe
credincioşii săi cu virtutea mai mult decât îi depăşeşte cu dregătoria. Nu trebuie să cunoască
hotar binelui şi propăşirii în bine: şi nici sa nu se uite mai mult la câştigul binelui săvârşit decât
la paguba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă întotdeauna din binele
săvârşit, treaptă pentru paşii următori".
b. Calități intelectuale
Pe lângă o viaţă de sfinţenie, preotul duhovnic trebuie să posede şi o temeinică pregatire
teologică şi profană, prin care să aibă un larg orizont de cunoaştere. Iată de ce preotul trebuie să
fie bine informat. Fiecăruia dintre credincioşii săi trebuie să-i vorbescă pe limba lui. Să fie cult
cu cei culţi, să fie simplu cu cei simpli, dar simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului
simplu, să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălţime care se adaptează, nu pur şi simplu
pentru o simplitate-simplă. Cu acesta nu l-ar putea ajuta pe cel simplu, căruia îi este de ajuns şi
nefolositoare propria lui simplitate. Desemenea, preotul duhovnic trebuie să fie şi un bun
cunoscator al Bibliei, şi al învăţăturilor de credintă şi a normelor bisericeşti privitoare la viaţa
creştină, cunoştinţe pe care trebuie să le împrospăteze permanent. Desemenea, duhovnicul
trebuie sa fie cunoscator al misticii creştine, şi să aibă o judecată dreaptă, aceasta numindu-se
discernământ. Viaţa creştină implică mai mult decât simpla luare la cunoştinţă a binefacerilor
pentru mântuirea vieţii, morţii şi învierii lui Hristos.839
839 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, p. 55.
„Discernământul este capacitatea de a percepe intuitiv secretele inimii, de a înţelege
profunzimile ascunse ale fiinţei de care de cele mai multe ori, noi înşine nu suntem conştienţi ...
Este o putere mai mult duhovnicească decât psihică; fiind un fruct al harului dumnezeiesc ce
presupune o rugăciune atentă şi o luptă ascetică fără odihnă"840
.
Sfântul Grigorie din Nazianz combate ignoranţa şi neştiinţa clericilor: ,, la noi atât de
mult s-a neglijat lucrul acesta ... şi stăm atât de prost, încât cei mai mulţi dintre noi, ca să nu zic
toti, ... pe când încă gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti,
înainte chiar de a cunoaşte numele sfintelor cărţi ... - ca să nu spun înainte de a ne fi spălat
noroiul şi întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi - ... îndată ne credem
înţelepţi, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeieşti, ne credem întâi între
cărturari şi legiuitori, ne numim pe noi înşine oameni cereşti şi cerem să ne spună oamenii
,,Rabi"841
.
Sf. Ioan Gură de Aur, arată: "când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu
argumente din aceleaşi Scripturi...Credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar
vedea că povăţuitorul lor este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun
înfrângerea pe seama neştiinţei lui, ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Şi astfel, din pricina
neştiinţei unui singur om, este aruncat poprul cel mult, în cea mai adâncă prăpastie a
pierzării"842
.
Cunoştinţele duhovnicului în domeniul psihanalizei şi psihoterapiei, îl vor ajuta să
descopere interfeţele acestora cu Spovedania, dar şi superioritatea celei din urma faţă de cea
dintâi. Pe lângă toate acestea, de capătâi este viaţa în Hristos, care duce la experienţă. Și nu în
cele din urmă, duhovnicul trebuie să fie purtător de duh dupa cum spune Sfântul Vasile cel Mare.
"Dacă tu vrei să renunţi la lume - zice Sfântul Simeon Noul Teolog - şi să înveţi a trăi
după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fără experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva
să desprinzi de la el în locul vieţii evanghelice, o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni
este bună, iar a dascălilor răi este rea"843
.
Toată această punere în lucrare a calităţilor, are o singură finalitate: sporirea
duhovnicescă a ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că numai aşa
840 Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 65-66. 841 Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Preoţie, XLIX, p. 185. 842 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, IV, 9, p. 111-112. 843 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Alba Iulia, 1996, p. 52.
va putea lua atitudini, dupa situaţia sufletescă a ucenicului, alternând blândeţea cu asprimea,
indulgenţa cu exigenţa si flexibilitatea cu inflexibilitatea, în așa fel că rostul duhovnicului nu se
mărgineşte numai la cel de învăţător şi de sfătuitor, tradiţia socotindu-l în unanimitate și cu
adevărat doctor, care poate tămădui de bolile sufletului și pe cel care se lasă în grija sa, făcându-l
deplin sănătos.
5.6.2. Parohia - spaţiul principal al misiunii preotului
Prima referinţă istorică a termenului ״enorie" [parohie] provine dintr-o scrisoare a
Sfântului Grigorie al Nyssei (secolul IV) către Flavian: ״Şi cineva a făcut cunoscut că el petrece
în enoria din munte" (PG 46, 1001A). Acest text face o distincţie între ״enoria" şi ״ekklesia", pe
care o identifică cu episcopia. Cu sensul de mică zonă unde locuiesc creştini, termenul se
întâlneşte în aceeaşi epocă şi la Sfântul Epifanie al Salaminei Ciprului: ״Care locuieşte în enoria
ierusalimiteană Elevteropolis, dincolo de Hebron" (PG 41, 677C). Ceea ce astăzi se numeşte
ekklesia", fiindcă abia mai târziu s-a״ enoria" se exprimă în Noul Testament cu termenul״
realizat fragmentarea unei Biserici locale sub conducerea unui episcop în ״enorii" aflate sub
conducerea unor prezbiteri.
În realitatea ortodoxă, cea mai mică unitate a vieţii bisericeşti este enoria (parohia). Ca
adunare (sinaxă) euharistică a credincioşilor, orice parohie apare — desigur în strânsă legătură cu
episcopia de care aparţine în mod organic — ca ״Biserică catolică" într-un loc şi timp concret.
Credinciosul trăieşte taina Bisericii în viaţa şi practica parohiei lui, în care sfinţindu-se şi
luptându-se se uneşte cu Hristos şi cu fraţii lui în Hristos, realizând în mod continuu existenţa lui
în Hristos, eclezialitatea lui. Prin urmare, discursul despre parohie şi viaţa ei este în esenţă un
discurs despre Biserica însăşi şi despre prezenţa ei în lume.
Încă din epoca apostolică formarea vieţii bisericeşti-parohiale a luat caracterul unei
teocraţii depline. Desigur, trebuie precizat că acest caracter teocratic al vieţii bisericeşti nu poate
avea nimic comun cu papismul sau cu ״teocraţia" musulmană. Fiindcă el n-a fost niciodată
înţeles ca o clericocraţie sau antropocraţie feudală, ci ca o aristocraţie. Teocraţia ortodoxă
romeică este cea pe care o exprimă într-un mod unic două expresii liturgice extrem de
importante, care răsună încontinuu în urechile fiecărui creştin ortodox: a) ״Unul Sfânt, Unul
Domn Iisus Hristos" şi b) ״pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm". Dacă legăm prima expresie cu locul apariţiei ei, adică mediul iudaic şi
elino-romeic [bizantin], atunci vom conştientiza foarte limpede sensul ei foarte profund. Domnul
Poporului lui Dumnezeu, al Bisericii, nu este un cezar lumesc oarecare, căruia i se predau şi
supun credincioşii, ci Stăpânul veşnic Hristos, Domnul şi Dumnezeul, şi Eliberatorul întregii
noastre vieţi.
Constituirea parohiei şi a întregii vieţi bisericeşti se face cu un singur scop, unic şi
invariabil: îndumnezeirea [theosis] membrilor ei. Acest scop trebuie să rămână neschimbabil de-
a lungul veacurilor. Schimbarea eventuală a scopului înseamnă automat alienarea parohiei şi
decăderea ei într-o grupare lumească (asociaţie, corporaţie etc.), astfel încât ea îşi pierde
caracterul de Biserică. Ne grăbim, desigur, să afirmăm că în Ortodoxie această înstrăinare a
parohiei nu e cu putinţă, chiar şi dacă s-ar găsi clerici care privesc comunitatea parohială în chip
lumesc şi activează în afara tradiţiei ortodoxe. Ei stau însă în tradiţia ortodoxă dacă rămân
părinţii, duhovnicii şi învăţătorii credincioşilor, iar cuvântul lor se aude din cărţile liturgice, imne
şi cateheze. O hrană zilnică a celor care participă la cultul parohiei (iar acest lucru apare mai
limpede într-o mănăstire) este cuvântul părintesc oferit ca rugăciune şi imn de adorare. Numai
dacă va tăcea cuvântul scripturistic (profetic şi apostolic) şi patristic, numai atunci există
pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti. Mai exact, atunci când se
deschide calea interpretărilor individuale şi a marginalizării cuvântului sfinţilor şi astfel pleroma
credincioşilor e îndrumată spre protestantism.
Comunitatea parohială mărturisitoare poate aduce omul în comuniune cu Dumnezeu
întrucât acesta intră în comuniune cu cei ce cred în El. Creştinismul prezintă interes real pentru
omul de astăzi în măsura în care prezintă mesajul lui Dumnezeu Cel personal, viu şi iubitor, Care
singur poate salva omul aici şi-n veşnicie, comunicându-i viaţa şi o iubire eternă cum nu i-o pot
oferi nici bunurile materiale, nici ideologiile moderne şi nici religiile orientale impersonale şi
face aceasta întrucât îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa anticipată a acestei iubiri în
comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.844
Credinciosul se integrează în viaţa parohiei ca să se vindece de boala inimii lui,
reorientând-o şi făcându-se ״templu"-sălaş al Duhului Sfânt. Medic în acest proces terapeutic
este părintele duhovnicesc, clericul. Aici se arată ce delicată temă e Preoţia. Preotul este înţeles
astăzi drept slujitor sau lucrător social şi se nesocoteşte opera lui principală, care este cea
844 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoratie. p. 47.
terapeutică. Aceasta însă presupune vindecarea vindecătorului însuşi, după cum zice Domnul:
Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (Lc 4, 23). Medicul nu vindecă simplu cu rugăciuni, aşa cum״
chirurgul nu vindecă citind bolnavului texte medicale, ci prin operaţie, printr-o intervenţie
medicală. Clericul vindecat vindecă prin aceea că îi învaţă pe fiii lui duhovniceşti modul
vindecării şi devine ״îndrumător" şi ״catehet" al lor în baza experienţelor lui. Parohia care nu
învaţă modul vindecării, ci se ocupă cu alte lucruri şi scopuri, nu poate să mântuiască, să
călăuzească la îndumnezeire şi nu-şi are, ortodox vorbind, o raţiune a existenţei ei. în acest punct
stă toată problema parohiilor noastre. Dacă sunt aşezăminte de vindecare (terapie) a
credincioşilor sau se ocupă doar cu slujbele religioase sau cu opere de pietate, acţiuni de
binefacere, în timp ce inima omului rămâne neatinsă şi nevindecată de patimi şi de rele. De aceea
Sfântul Grigorie Teologul dă o atât de mare importanţă păstorului vindecat care poate să devină
călăuză a altora în vindecare, aşa cum o spune în celebrele lui cuvinte: ״Trebuie să fie mai întâi
curat şi apoi să cureţe; să fie înţelepţit şi apoi să înţelepţească; să devină lumină şi apoi să
lumineze; să se apropie de Dumnezeu şi apoi să-i aducă şi pe alţii; să fie sfinţit şi apoi să
sfinţească; să conducă cu mâinile şi să sfătuiască cu pricepere"845
.
Scopul vieţii parohiale nu este, cum s-a subliniat şi în alte puncte, asigurarea unor
mijloace materiale suficiente (biserici grandioase, instalaţii construite cu cele mai recente şi mai
performante echipamente etc.), ci zidirea trupului în limitele parohiei a vieţii Bisericii noastre,
strângerea fraţilor risipiţi într-o turmă, creşterea poporului lui Dumnezeu ca Biserică. De altfel în
limbajul Ortodoxiei ״parohia" nu e un simplu termen geografic. Ea diferă calitativ de un sector al
mecanismului de stat (civil, social etc.). Or tocmai aici este punctul cel mai sensibil în care se
comite o eroare enormă din partea organelor de stat care, atunci când nu au o gândire
bisericească, văd parohia din prisma administraţiei politice şi-şi imaginează alcătuirea ei în chip
asemănător cu ceea ce are loc în diferitele unităţi ale organizării politice.
Mântuitorul Iisus Hristos a anticipat structura sacramentală şi de comuniune a Bisericii
întrucât a ales pe cei doisprezece Apostoli şi i-a pregătit să devină părinţii spirituali ai noului
popor al lui Dumnezeu spre care i-a și trimis ulterior. Pe cei doisprezece Apostoli Mântuitorul i-a
ţinut în jurul Său şi, timp de trei ani i-a învăţat tainele Împărăţiei cerurilor (Mt. 13,11; In. 15,15).
În Euharistie îşi primeşte sensul real şi adevărat şi alegerea şi trimiterea Apostolilor. Căci abia
prin săvârşirea Euharistiei Iisus dă comunităţii viitoare specificul ei. Euharistia este evenimentul
845 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, LXXI, p. 199.
specific al Bisericii care o ridică inconfundabil deasupra oricărei comunităţi religioase, unind pe
credincioşi în modul cel mai strâns cu Sine şi întreolaltă.846
De aceea Apostolul Pavel arată că
Biserica este trupul lui Hristos, iar creştinii sunt mădulare ale acestui trup: "Iar voi sunteţi trupul
lui Hristos şi mădulare fiecare în parte" (1 Cor. 12,27). "El este capul trupului, al Bisericii"
(Col. 1,18). "Că după cum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au aceeaşi
lucrare, tot aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare ne suntem mădulare unii
altora, având însă daruri felurite, după harul ce ni s-a dat. (Rom. 12, 4-5).
Parohia şi viaţa ei sunt determinate euharistic, având drept bază şi punct de plecare Taina
dumnezeieştii Euharistii, care lucrează divino-umanizarea membrilor ei, care constituie
mădularele Trupului Domnului. Centrul primordial al parohiei este Sfântul Altar. Evenimentul ei
primordial este săvârşirea dumnezeieştii Euharistii. Această Taină trebuie să pună în mişcare şi
să modeleze întreaga viaţă a parohiei şi a fiecăruia dintre credincioşii ei. Participarea poporului
lui Dumnezeu la dumnezeiasca Euharistie nu e o chestiune particulară a fiecărui credincios, ci o
realizare a comuniunii lor în Hristos. E vorba de zidirea trupului bisericesc în care cel încorporat
trăieşte taina mântuirii. Este foarte elocventă în acest punct o rugăciune a celei mai vechi
Liturghii a Bisericii: ״Binefăcătorule şi împărate al veacurilor şi Ziditor a toată creaţia, primeşte
Biserica Ta pe care ai câştigat-o prin Hristosul Tău; împlineşte fiecăruia cele de folos, du-i pe
toţi la desăvârşire şi fă-ne vrednici de harul sfinţirii Tale, adunându-ne în Biserica Ta sfântă,
sobornicească şi apostolească" (Liturghia Sfântului Iacob Fratele Domnului).
Biserica creştină se menţine în starea ei de comunitate prin mărturisirea aceleiaşi
credinţe, comuniunea euharistică, slujirea reciprocă şi solidaritate. Forma cea mai concretă şi
proprie a acestei comuniuni este Sfânta Liturghie care presupune o mărturisire şi o rugăciune
comună, o ofrandă comună şi o împărtăşire comună. "Sunteţi, aşadar, cu toţii tovarăşi de drum şi
purtători de Dumnezeu şi purtători de temple şi purtători de Hristos şi purtători de cele sfinte, în
toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos; ducând o altă viaţă, nu iubiţi nimic altceva decât
numai pe Dumnezeu".847
Scopul parohiei este să conştientizeze faptul că ״bunul creştin" e un membru viu al
Bisericii locale, ceea ce se măsoară cu frecvenţa participării lui la dumnezeiasca Euharistie şi în
general la cult, dar şi cu răspunsul lui la viaţa parohiei şi la nevoile ei (nevoile membrilor ei). în
846 Joseph Ratzinger, Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie, Patmos, Düsseldorf, 1972, p. 12. 847 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Efeseni, IX. 2 în: Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, 1, p. 160.
felul acesta sunt evaluate automat faptele clericilor şi ale laicilor în trupul parohial. Nu este, de
exemplu, un membru viu al parohiei credinciosul care în virtutea bunăstării sale economice poate
oferi mai mult pentru orice lucrări de construcţie ale parohiei, dar nu se interesează de zidirea
bisericii inimii lui, ca să fie el însuşi un ״naofor" (purtător de biserică), potrivit Sfântului Ignatie
al Antiohiei, ״biserică a lui Dumnezeu" (2 Co 6,16) trăind în comuniunea celorlalţi fraţi ai lui.
Acelaşi lucru e valabil şi despre efortul de constituire a unui cor desăvârşit sau pentru
organizarea unei sărbători a parohiei, care rămân fără rezonanţă duhovnicească dacă nu sunt
legate de cultivarea spiritului frăţietăţii şi unităţii. În parohie prin ״potirul comun" cei străini mai
înainte devin fraţi în Hristos cu toate consecinţele pe care le are calitatea frăţietăţii într-o familie,
în acelaşi trup.
Responsabilitatea clericilor este să aibă permanentă grijă de crearea premizelor
participării credincioşilor la viaţa parohiei, de la cult până la abordarea nevoilor fireşti ale
membrilor ei. Desigur, alcătuirea actuală a societăţii umane creează multe greutăţi. E păcat însă
dacă biserica ajunge doar un spaţiu al ״urmăririi" Liturghiei. în ce se va mai deosebi atunci
parohia noastră de un teatru? Activarea prezenţei şi participării tuturor credincioşilor la cultul
parohiei poate reuşi, până la un punct, prin ״cântarea în comun", fireşte cu condiţia ca o persoană
suficient de pregătită (psalt, diacon) să-şi asume pregătirea respectivă. Astfel se va ajunge iarăşi
la apariţia unei practici a Bisericii vechi (״cântarea împreună", ״cântarea în comun") pe care au
păstrat-o eterodocşii (de exemplu, protestanţii) şi au aplicat-o veacuri de-a rândul până azi. Se
înţelege că la catehizare şi şcoală (dacă exisă posibilitatea) se va pregăti terenul ca această
cântare în comun să fie cultivată şi consolidată în primul rând la o vârstă tânără.
Cântarea în comun, desigur, nu este singurul mijloc de cultivare al frăţietăţii şi
comuniunii. Există şi alte mijloace care trebuie căutate. Aş spune că până şi o colectă pentru
cutare sau cutare membru aflat în dificultate contribuie mult în această direcţie. Oare n-au făcut
aşa ״colectele" apostolilor (1 Co 16, 2) şi predica ״egalităţii" (2 Co 8,14): ״Prisosul vostru în
ceasul de acum să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosul lor să împlinească lipsa
voastră, ca să se facă o egalitate". Niciodată însă parohia nu trebuie să fie considerată sau, şi mai
rău, să ajungă o autoritate religioasă birocratică sau o instituţie doar de deservire a nevoilor
religioase ale unor indivizi religioşi, ci centrul bisericesc de unitate şi comuniune a tuturor
credincioşilor şi de transfigurare universală a vieţii lor, a relaţiilor şi a lumii lor în ״împărăţia lui
Dumnezeu".
5.6.3. Cunoaşterea realităţilor sociale şi implicarea social-misionară
Marele pedagog creștin Simion Mehedinți spunea : „Nici un amănunt din viața poporului
nostru nu ne poate lăsa nepăsători”848
.
Iată cum și laicii găsesc foarte importantă ceea ce numim astăzi „misiune socială a
bisericii” care însă nu trebuie suprapusă peste ceea ce numim dimensiune pastorală a slujirii
preotului, ci mai degrabă se apropie de asistența socială a diaconilor (διάκονος, ό — diakonos;
lat. diaconul minister)849
, iar denumirea generală şi cea mai înaltă a însărcinărilor cu lucrarea
pastorală în Noul Testament este cea de „diaconi” după întâiul „Diacon”, Hristos însuşi (Mt. 20,
28).
Cel care a dat viață organizând explicit și instituțional misiunea socială a bisericii este Sf.
Vasile cel Mare. Iată cum arăta această construcție, numită cu numele marelui ierarh, Vasiliada :
„Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi
îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija
permanentă a întregii vieţi a Sfântului Vasile; ca tânăr, a împărţit întreaga sa avere oropsiţilor
soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei şi foametei cumplite a anului 368;
iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziţie horepiscopilor
săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente, impunându-le
conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea şi mărinimia faţă de
cei nenorociţi, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic,
care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea
se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte:
bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii
învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor”.850
Prin activitatea filantropică a Sf. Vasile cel Mare şi prin aşezămintele „organizate şi
întemeiate direct de către Sf. Vasile, ca să corespundă celor mai apăsătoare nevoi ale societăţii
din timpul său, au reuşit să-i atragă admiraţia atât din partea creştinilor, cât şi din partea
848 Simion Mehedinți, Civilizație și cultură, p. 71 849 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, p. 134 850 Sf. Vasile cel Mare, PSB, vol. 17, p. 30
necreştinilor şi ereticilor, dar mai ales au reuşit să impună Biserica creştină respectului şi
preţuirii autorităţii de Stat, pentru opera filantropică a acestor aşezăminte."851
Activitatea Sf. Vasile a dat naştere, la o dezvoltare intensă a activităţii filantropice în
Biserică, și înțelegem filantropia ca iubire a aproapelui – filos, antropos = iubire de oameni -,
într-o mulțime de sensuri sociale : grija de săraci, bolnavi, orfani, văduve, străini și în general
oameni cu slăbiciuni și probleme sociale. Aşa au apărut în toate zonele locuite de creştini
instituţii similare celor construite de Vasile, și încet dar continuu s-a dezvoltat misiunea socială a
bisericii.
Iubirea lui Dumnezeu este, în mod esenţial, universală. El dăruieşte tuturor viaţă şi
existenţă, face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi vrea desigur ca ״toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (ITim 2,4). De aceea, şi Biserica, în practicarea
milosteniei, trebuie să se adreseze în mod absolut tuturor oamenilor şi tuturor necesităţilor lor.852
Aşezăminte sociale asemănătoare au fost realizate în toată lumea de mulţi doritori de a-l
depăşi, iar în secolele care au urmat Biserica a fost considerată de drept singura instituţie care
avea în grija ei toate formele de asistenţă socială, deoarece, locul clericilor este în lume, pentru
slujirea lumii şi transformarea ei în biserică. Mănăstirile, la rândul lor, atât în Orient cât şi în
Occident, s-au implicat mai mult sau mai puţin, în funcţie de epocă, în opera caritabilă a
Bisericii, de altfel, caritatea nu este numai o virtute a creştinilor în particular, ci este o
componentă structurală a Bisericii.853
Astfel, în secolul al IV-lea, Sf. Sava, în Tipic-ul său, prevede explicit datoriile sociale ale
egumenului: „Se cuvine egumenului să se îngrijească de tămăduirea bolnavilor, ori a celor ce
vieţuiesc în mănăstire, ori a celor ce vin la dânsul […]. Apoi egumenul să caute pe cel bolnav şi
să-i dea lui sănătate, iar dacă nu îi va băga în seamă, atunci este în mare primejdie. Şi să fie
obligatoriu […] şi acesta să se grăbească să-i dea bolnavului tămăduire. [...] Şi egumenul trebuie
să poruncească celui ce se îngrijeşte de bolnav ca acesta să-i dea toate cele de trebuinţă […], şi să
pună miere şi să-i dea bolnavului seminţe uscate, vin, prune, smochine, care sunt de folos pentru
tămăduire, şi câţi monahi din mănăstire vor fi bolnavi sau mireni de vor fi bolnavi să li se dea lor
toate plantele cele ce sunt spre tămăduire (plante medicinale), iar egumenul de multe ori să
851 Prof. Iorgu D. Ivan, Studiu introductiv, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a doua, Asceticele, PSB, 18,
p. 10 852 Pr. Prof. Liviu Stan, Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în rev. Studii Teologice, nr. 34/1968, p. 188 853 Alois Bişoc, Parohia, comunitate de credinţă în caritate, Ed. Presa Bună, Iaşi 1999, p. 94
meargă la dânşii şi să le poarte de grijă şi să poruncească să li se dea acelora cele spre trebuinţă,
iar doctorii să se folosească de toată ştiinţa lor pentru ca să dea tămăduire şi sănătate celor
bolnavi, iar de va veni cineva străin care nu are casă şi se va aşeza în casa de bolnavi şi va fi
cuprins de vreo boală, acesta să fie rânduit cu cei bolnavi pe care îi îngrijeşte doctorul şi
egumenul pentru ca să se tămăduiască şi pentru că aceştia trebuie să stea în casa cea de bolnavi
până când se va face sănătos. Şi după aceea primind cele de trebuinţă de la egumen, împreună cu
rugăciunea să fie slobozit să meargă în pace la ale sale. Iar bătrânilor celor care nu au nici un
ajutor egumenul trebuie să poruncească ca aceştia să se bucure de toate cele de trebuinţă şi să li
pună lor toate pentru a se odihni şi toate cele de trebuinţă lor să li se dea de la spitalul din
mănăstire.”854
Aceste rânduieli în cadrul organizat al mănăstirilor au fost continuarea de fapt a unor
situaţii existente deja în Biserică chiar din timpul prigoanelor. Astfel, Sfinţii Cosma şi Damian,
Sfinţii Pantelimon, Ermolae, Chir şi Ioan, Talasie, sunt îndeobşte cunoscuţi ca doctori făcători de
minuni, mari tămăduitori de bolnavi fără de arginţi.855
Foarte de timpuriu mănăstirile au devenit o forţă în viaţa socială a statului bizantin, iar
filantropia înțeleasă acum explicit, ca asistență socială, s-a constituit ca o practică cotidiană în
viaţa multor aşezăminte monastice. Surplusul produs de mănăstiri era adesea distribuit săracilor,
iar rolul călugărilor în ajutorarea acestora devenea foarte important în timpul marilor calamităţi
dezorganizatoare ale vieţii sociale, cum erau foametea şi ciuma, caritatea monastică nefiind un
scop în sine, ci numai un exerciţiu duhovnicesc, fiindcă adesea adăpostul pentru călători şi
pelerini sau locul bolnavilor erau în afara incintei mănăstireşti, iar distribuţiile de haine, mâncare
sau bani în favoarea săracilor se făceau la poarta mănăstirii.
Dar toată această slujire a fost întreruptă brutal de revoluţia franceză când averile
Bisericii au fost confiscate, fără ca statul nou creat să poată rezolva și nici măcar să dorească în
vreun fel să rezolve situaţia rea a celor care necesită asistență socială.
Cea mai veche bolniţă cunoscută pe teritoriul României este cea de la Schitul Jghiabul,
care este ctitoria lui Radu Negru, datat circa 1337-1383. Importanţa schitului a fost mare datorită
izvorului sulfuros din nordul bisericii care a fost captat cu mult înainte. Iar cea mai veche atestată
854 Sf. Sava cel sfinţit, Tipicul cel mare, cap. 48, Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816, p. 58. 855 Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 134;
documentar este cunoscută bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa ridicată de Barbu Craiovescu între
1497-1520.856
În afara instituţiilor legate de stat pe parcursul secolului al XIX-lea au apărut şi au
funcţionat aşezăminte de binefacere din iniţiativă privată, de exemplu, Aşezămintele
Brâncoveneşti și Azilul Elena Doamna.857
Paralel cu secularizarea şi laicizarea instituţiilor statului, Biserica şi-a conturat şi urmat
propriul drum şi şi-a continuat opera de binefacere fără însă a o mai putea face la marea
amploare de altădată. Însă de abia refăcută, această operă primeşte o nouă lovitură din partea
guvernului comunist, care interzice Bisericii continuarea acestei activităţi, iar după naţionalizarea
din 1948 asistenţa socială trece în grija statului comunist, iar Biserica va rămâne doar cu latura
duhovnicească.
Interesant este că astăzi prezenţa Bisericii în societate este acceptată de sociologi, prin
prisma unei analize funcţionale a societăţii, care postulează existenţa unui relaţii strânse între
structura socială şi funcţiile sociale. Ei afirmă chiar că religia îndeplineşte o multitudine de
funcţii în societate, (și se înțelege prin societate numai structurile laice), dar că aceste funcţii
existau deja latente în societate, deci nu explicite, ceea ce, induce cumva nedrept și
neargumentat, ideea că biserica săvârșește conjunctural și nemeritat această slujire, care de drept
și de fapt ar aparține doar statului, sau în general societății civile, și biserica doar adăugând peste
ceea ce exista deja. „Meritul” bisericii ar fi numai că a impus oamenilor o morală sub forma unor
cerinţe venite din partea unei instanţe mai înalte, supranaturale în unele cazuri, iar tradiţia
creştină oferă un bun exemplu în acest sens,858
și uitând că misiunea socială a bisericii este
numai concretizarea învățăturii creștine, și a eforturilor susținute și constante de organizare și
legiferare al bisericii și că separarea Bisericii de viaţa cetăţeanului este imposibilă, pentru că deşi
statul reglementează această separare prin legi coercitive, viaţa cetăţeanului este mai departe
dominată de legile morale ale Bisericii, iar rolul Bisericii nu poate fi înlocuit.859
Statul contemporan (creştin sau nu) se consideră singura forţă de coeziune şi singura
unitate atotcuprinzătoare care monopolizează întreaga preocupare şi activitate socială. Statul
contemporan se consideră autosuficient şi absolut apt să corespundă acestui scop, iar în Biserică,
856 Vicovan, Pr. Ion, Daţi-le voi să mănânce, Editura Trinitas. Iaşi 2001, p. 145 857 Livadă-Cadeschi , Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 238; 858 Bryan Wilson, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, București, 2000, p. 45; 859 Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 344;
vede o instituţie limitată la interesul pentru viaţa viitoare şi la scopuri pur imateriale şi metafizice
pentru acei cetăţeni care continuă să se manifeste ״religios". Dacă totuși, Biserica mai are unele
competenţe şi în realităţile ״timpului de acum", acestea nu pot fi altele decât acelea pe care statul
i le cedează, fireşte în serviciul său propriu, fiindcă spiritul statului este ״socializarea" şi a
instituţiilor bisericeşti care din întâmplare mai funcţionează.
Mai mult, astăzi în România se doreşte ca tot trecutul Bisericii să fie uitat sau se pare că
se uită intenţionat că Biserica răsăriteană este cea care a organizat primele acţiuni sociale,
înaintea oricărui guvern sau grup caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case
pentru bătrâni etc., şi chiar îngrijiri speciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, acolo
unde numai creştinii - îndeosebi preoţii şi monahii - aveau curajul sǎ meargă printre ei pentru a-i
îngriji, a-i hrǎni. Iar dacă astăzi Biserica Ortodoxă nu desfăşoară această activitate la nivelul de
odinioară, se datorează statului care nu doreşte ca Biserica să fie cu adevărat liberă.
Aceasta deoarece în țara noastră, „Statul laic prezintă o neînţelegere fundamentală a
treburilor bisericeşti”, deoarece, „inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus, dar cu
totul străină... de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o
parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba
intereselor statului burghez”860
.
În această împletire de obiecţii faţă de activitatea socială a Bisericii, limitarea clerului la
Ce nevoie mai e de״ .satisfacerea nevoilor religioase" conduce la concepţii şi mai îndrăzneţe״
Biserică?" se întreba un articol incendiar al unui periodic socialist german, dacă întreaga operă
socială o preia statul ״social"? Desigur, articolul are ca ţintă ״Bisericile" creştine din Apus care,
despiritualizate cum sunt, caută recunoaşterea lor în activitatea şi prezenţa socială. Problema însă
ne interesează şi pe noi, fiindcă trebuie să ne aşteptăm şi în spaţiul nostru la o astfel de întrebare
ca răspuns la tendinţa care se observă şi în mentalitatea noastră bisericească de a justifica în mod
unilateral existenţa noastră prin activitatea socială.
Astăzi asistenţa socială a Bisericii este despărţită de acţiunea bisericească în întregimea
ei. Dar aceasta este o concepţie greşită, căci dintotdeauna asistenţa socială a făcut parte din
lucrarea faptelor bune ale credincioşilor necesare mântuirii, parabola levitului și samarineanului
860 Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie, ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2004, p. 344
bolnav, fiind un tablou complet al lucrării sociale după îndemnul Mântuitorului : „Mergi şi fă şi
tu asemenea” (Lc 10, 37).
Singură, lucrarea pământească a Mântuitorului poate fi încadrată fără nici o exagerare în
ceea ce dorim astăzi să fie „misiunea socială a bisericii” (mai ales că Biserica este Trupul iar El
este Cap al Bisericii) : vindecarea bolnavilor de tot felul: orbi, demonizaţi, ologi, bolnavi de
lepră, de friguri, la care se adaugă hrănirea unor mulţimi mari de oameni, pescuiri minunate. În
acest tablou nu putea lipsi nici plata impozitelor către stat : „daţi deci Cezarului cele ce sunt ale
Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”(Mt. 22, 21) Îndemnurile
Mântuitorului spre fapte bune, în special spre ajutorarea celor în suferinţă sunt numeroase dar şi
calitatea lor este evidenţiată: „Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe
şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea
drepţilor.”(Lc 14, 13-14). Iată deci că temeiul misiunii sociale este divin.
Fără îndoială începutul misiunii sociale a bisericii poate fi localizat implicit înainte se
Sfântul Vasile cel Mare, chiar în activitatea de administrare a comunităților creștine create de
Sfinții Apostoli, pentru a deveni o constantă explicită abia în slujirea urmașilor apostolilor, dar,
spre deosebire de lucrarea Mântuitorului care acoperea toate cele trei slujiri ale preotului, și a
fost cu adevărat o misiune socială, lucrarea apostolilor, deşi acoperea ansamblul tuturor slujirilor
eclesiale861
, era foarte puțin sacerdotală și cu prioritate predicatorială, Sfinții Apostoli
administrând pur și simplu comunitățile creștine ca niște guvernatori luminați, iar misiunea
socială a bisericii era mai mult exersarea traiului în comun de tip nou, în care ajutarea aproapelui
era principiul de bază, iar proprietatea comună a bunurilor862
specifică primei Biserici, poate fi
privită ca o măsură pur „politică” — în sensul primordial al termenului, ca reglementare a unor
probleme şi nevoi sociale — era sub supravegherea directă a Apostolilor,863
pentru că așa cum
861 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj Napoca 2002, p. 241 862 Cu excepția folosirii bunurilor în comun, actele filantropice ale bisericii se păstrează până astăzi. (Pr. Prof. Dr.
Nicolae Necula, Legătura dintre viața liturgică și opera de caritate în Ortodoxie, în Glasul Bisericii, an I. (1991),
nr. 1-3, p. 80-84). 863 Preluarea de către clericii din Bizanţ a unor responsabilităţi pur politice, în cazuri speciale, în ciuda interdicţiei
privitoare la aceasta a sfintelor canoane, acreditează faptul că prezenţa socială a clerului atingea atunci punctul
extrem, deși erau cazuri speciale, de criză, şi nu o practică permanentă, încât să nu se încalce canoanele Bisericii,
deoarece Episcopii au fost chemaţi adeseori să asume poziţii şi slujiri în stat cu competenţe pur politice, și cauza nu
era iubirea de slavă a clericilor, (fără însă ca ea să fie exclusă până la un punct), ci în principal încrederea cu care i-a
învestit poporul pentru imparţialitatea şi dreptatea lor. Dar această slujire a clericilor era consfinţită prin legi
imperiale speciale. (A se vedea apre exemplu P. Ch.
Demetropoulos
spune un părinte al nostru : „Cei care strigă împotriva amestecului Bisericii în viaţa social-
politică ignoră câteva lucruri elementare, politica este arta de a conduce cetatea (o artă în care
implică nu numai partidul sau alesul), ci întreaga cetate cu atât mai mult grupurile organizate.
Biserica se implică în politică, iar nu în politicianism, diferenţa fiind cam cea dintre rai şi iad; că
Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul împotriva opresiunii guvernelor, în a
lupta împotriva nedreptăţii; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preoţii să organizeze partide, sau
să facă propagandă electorală unui partid anume, ci le explică oamenilor puterea pe care o au (şi
care decurge de la sine din calitatea lor de cetăţeni), călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar
nu spre indivizii vociferanţi şi înşelători.”864
Mai mult, apostolii chiar refuză pentru ei, slujirea socială, pe motivul unei slujiri
superioare : «Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese»
(Fap. 6, 2); iar Pavel subliniază şi mai mult "slujirea cuvântului": «Căci Hristos nu m-a trimis ca
să botez, ci ca să binevestesc» (1 Cor., 1, 17). Așadar, conţinutul slujirii apostolice consta în
propovăduirea "liturgică" a Evangheliei865
, de a da mărturie despre Hristos: «Şi-mi veţi fi Mie
martori în Ierusalim şi în toată Iudeia.» (Fap. 1, 8; 10, 41; 1 Petru 5, 1 şa.).
Fiind o misiune încredinţată Bisericii, predica slujeşte comunităţii bisericeşti şi înţelesul
autentic al cuvântului.866
Aceasta nu înseamnă că ceea ce numim astăzi misiunea socială a
bisericii era eliminată intenționat din slujirea apostolilor, și nici străină bisericii. Doar atât că la
momentul constituirii comunităților creștine, slujirea specifică numai apostolilor era în
desfpșurare și încă intensă, iar așteptările sociale erau mai puțin exprimate, deși interesul
comunităților era să trăiască în mod creștin sub păstorirea ierarhilor cultului. Misiunea socială a
bisericii nu era însă o activitate organizată și era foarte sărac reprezentată la nivelul ierarhic, fiind
pur și simplu o păstorire comunitar-creștinească și din acest motiv, ierarhii se ocupau implicit și
de unele probleme și nevoi sociale care apăreau în comunitățile creștine, pentru că misiunea
social-filantropică a bisericii nu poate fi separată de pastorație, după modelul Păstorului Cel Bun,
Care-Și pune viața pentru oile Sale (In 10,11), și-și dă viața nu din impunere exterioară, ci din
propria Sa voință.867
— învăţătura ortodoxă despre cetăţenie],
Atena, 1979, p. 84 sq.). 864 Pr. Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, Homo americanus, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 67 865 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, p. 223 866 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, 867 Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastorație, p. 14
Însă la scurt timp s-a impus necesitatea existenţei unor persoane cu activitate strictă și
specializată în acest domeniu. Înmulţindu-se foarte mult numărul celor care constituiau adunarea
credincioşilor, multe văduve erau trecute cu vederea la împărţirea celor necesare. A fost creată
astfel o categorie de slujitori, numiţi diaconi, cărora li s-a încredinţat această activitate (Fapte
Ap. 6, 1-6). La scurt timp este creată o nouă categorie, cea a diaconiţelor, a căror activitate se
referă strict la slujirea femeilor. Acesta a fost începutul răspunsului Bisericii la marile probleme
sociale ale lumii, și nu greșim prea mult, dacă numim, această slujire „diaconat”, fiindcă ea se
organizează din momentul în care se înființează diaconatul, singura treaptă care nu era
reprezentată în structura bisericii, și se face trecerea de la guvernarea de tip creștin a apostolilor,
la viața de tip creștin prin biserică. Practic, odată cu înființarea diaconatului, misiunea socială a
bisericii este încredințată și transferată de la apostoli spre clerul bisericii.
Cercetând cu atenţie Noul Testament vedem că „diaconia" nu este numai o slujire pe care
Sfinții Apostoli prin organizare, ar fi rezervat-o treptei inferioare a clerului, ci aparține de drept
tuturor treptelor fiind însoțită de „slujirea cuvântului" şi de ortodoxologie. În acest sens
Mântuitorul arată cum trebuie să se facă misiunea socială a bisericii. Nu numai prin predică, și
nu numai prin slujire, ci prin predică însoţită de fapte evanghelice, care să reflecte voia şi
caracterul lui Dumnezeu : să vindece boli, să dea de mâncare, să cureţe leproşi, să stea în ajutori
oricărei neputinţe, şi totul fără plată, în dar (Matei, X, 8) deoarece misiunea apostolilor cuprindea
și propovăduire și slujire.
Însă tot atunci au apărut persecuțiile anticreștine și au întârziat dezvoltarea și organizarea
unor structuri și activități specific sociale din partea bisericii, pentru ca abia sub împăratul
Constantin, ca urmare a legitimării sociale a creștinismului, activitatea filantropică a bisericii să
se desfăşoare cu o măreţie nemaiîntâlnită, și se vor „vedea mulţi Vasile, după înfăţişarea
exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau, mai bine zis, ca nişte ecouri care repetă
vorbele”,868
iar tema legăturii dintre Biserică şi omul aflat în sărăcie, boală sau lipsuri era
comună atât clerului religios cât şi a laicatului.
Un focar al rezistenţelor contemporane față îndreptățirea bisericii la misiune socială îl
creează şi desacralizarea avansată a spaţiului nostru social. Extinderea spiritului iluminismului
care a luat astăzi totul sub control, dar şi a îmburghezirii, limitează în practică pe cleric şi
868 Sfântul Grigorie de Nazianz, PSB, vol. 17, p. 30;
respinge duhul parohiei, din moment ce spaţiul nostru social ״trebuie" să se modeleze în acord cu
restul societăţii europene.
Un părinte ortodox spunea în acest sens că : „Separarea între spiritualitatea privată şi cea
socială stă în centrul secularizării şi sectarismului. Prin urmare, trebuie depăşită această
neînţelegere fundamentalistă, căci spiritualitatea şi morala creştină nu fragmentează existenţa
umană în domenii izolate, ci are în vedere totalitatea ei. (iar, n.n.) Problemele sociale sunt în cele
din urmă şi probleme spirituale”.869
La această atitudine contribuie evident şi provenienţa umilă de regulă a clericului, cultura
lui adeseori modestă, aspectul lui respingător pentru omul contemporan ״luminat" — care
aminteşte de ״Bizanţ" —, şi ea se exprimă ca o excludere din orice noţiune de distincţie şi reuşită
socială, cu excepţia episcopilor înţeleşi (în mod occidental) ca membri ai unei clase superioare,
dar iarăşi până la un punct, din moment ce tendinţa de limitare a tot ceea ce aminteşte de Biserică
şi de tradiţia bisericească este astăzi foarte puternică. Chiar şi clericii care au posibilitatea
(datorită educaţiei şi a altor calităţi) să revendice o distincţie socială, din pricina identităţii lor
bisericeşti, sunt respinşi de cercurile ״iluministe" ale societăţii noastre.
Cu toate acestea, clericul se situează de la început în societatea bisericească ca păstor,
părinte şi slujitor al comunităţii-turmei-familiei parohiale, fără să înceteze a fi în acelaşi timp un
misionar (un apostol) al ״creaţiei noi", al realităţii noi în Hristos ״până la marginea pământului"
(FA 1, 8). Activează întotdeauna ca slujitor al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă.
Căci trebuie să ştii — scrie Sfântul Atanasie cel Mare unui cleric — că înainte de a fi fost״
instalat, ai trăit pentru tine însuţi, dar odată instalat, trăieşti pentru cei pentru care ai fost
instalat"870
.
Prezenţa socială a preotului o stabileşte în primul rând omul contemporan cu problemele
lui. De aici trebuie să pornească preotul ca să poată sluji corect, împlinind și exigenţele lui
evanghelice.
În universalitatea iubirii creștine, slujirea socială a preotului îmbrăţişează toate nevoile
umane: dreptatea socială, respectul demnităţii umane şi al calităţii vieţii, respectul mediului
natural şi protecţia lui, funcţionarea vieţii publice şi a educaţiei, siguranţa şi integritatea
naţională, primejdiile naţionale, etica socială. Și dacă laicul dă în cel mai bun caz o față neutră,
869 Pr. prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 76. 870 Sfântul Atanasie cel Mare, p. 25, 529
rațională sau științifică acestei slujiri, preotului îi revine să indice natura complexă creștin-
eshatologică a slujirii sociale creștine – didactică, administrativă și liturgică -, prin diaconia în
adevăr și în iubire, având ca cel mai înalt scop un răspuns bun al creștinilor la judecata finală. Şi
cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, cu atât le câştigă pe cele
înalte.871
Având în vedere chiar această complexitate a slujirii, putem aprecia că astăzi, parohia
care rămâne doar o adunare liturgică, nu-şi îndeplineşte întreaga ei misiune.
Posibilităţile pentru preotul de azi ca să influenţeze societatea sunt fireşte mai mari decât
cele liturgice deși este necesar ca preotul să exploateze şi cea mai mică posibilitate oferită, de
exemplu, o invitaţie la sfinţire, la manifestări festive etc., dar să nu uităm că preotul poate să
influenţeze activ, deși în mod indirect, prin fiii lui duhovniceşti, care pot să transfere duhul
tradiţiei şi în spaţiile unde el nu are acces. Ceea ce dovedește necesitatea revitalizării
apostolatului social, foarte înțelept propusă și argumentată de Prea Fericitul Teoctist. O prezenţă
socială mai dinamică a preotului se poate realiza chiar și din interiorul bisericii, adică cu harul lui
Dumnezeu şi luminarea lui, și dacă fizic preoții nu sunt prezenţi în unele evenimente cruciale din
societate, pot să fie prezenți credincioşii, fiii lui duhovniceşti care vor transmite acolo mesajul
mântuitor al Bisericii, întrupat în propria lor existenţă. Preotul nu trebuie să lucreze cu
demmagogie, prin cuvinte ci cu exemplu personal, cu discreţie şi atenţie, cu smerenie, şi
niciodată cu suficienţa politicianului sau a atoateştiutorului, căutând prin propunerile lui înțelepte
și argumentate creștinește, să stăvilească din răsputeri monopolizarea spaţiului social de forţele
care acţionează în vederea decreştinării lui. Când însă domină tendinţele care ţintesc
decreştinarea şi despiritualizarea spaţiului social (prin educaţie, mijloacele de informare în masă,
diverse manifestări sociale sub umbrela drepturilor omului, injustiție socială atât juridică dar și
economică, culturală și de altă natură) atunci clerul în ansamblul lui, în frunte cu episcopul
locului, nu poate să nu lupte ca să salveze ce se poate salva. Ce fel de mijloace vor folosi și cum
este numai o chestiune de studiu şi lămurire.
Mărturia socială cere şi premize practice concrete la care va trebui să ne referim, fie şi
numai la cele mai caracteristice :
871 Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii, in "Studia U. B. B. - Theologia Orthodoxa" XLI (1996), nr. 1-2, p.
23
1. Se cere o cunoaştere concretă a problemelor spaţiului social, și conştientizarea
nevoilor lui reale, pentru că ce ajutor poate da acela care nu cunoaște problemele concrete ale
poporului ?
2. Este necesară o adaptare la condiţiile societăţii, o armonizare a metodelor de
mărturisire după cuvântul Apostolului : ״Tuturor toate m-am făcut, pentru ca în orice chip să-i
mântuiesc pe unii" (1 Co. 9, 22), păstrând totuși limitele și virtutea slujirii preotului împotriva
coruperii lor când lucrează în medii pline de păcat. Deci cu rezerva că preotul nu are dreptul să
se identifice cu nici o ideologie, mișcare socială, curent, partid, grupare, ci în toate activitățile
sale preotul să rămână același reprezentant și exponent de excepție al creștinismului. De altfel, în
aceste cazuri problema este dacă preotul exprimă puncte de vedere personale sau dă o mărturie
bisericească.
3. De asemenea, preotul trebuie să fie consecvent cu tradiția și spiritualitatea
ortodoxă, iar ortodoxia cunoaşte un mod de decizie care s-a exprimat în istorie prin cuvântul
Sfintei Scripturi : „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (FA 15, 28).
4. În sfârșit, lupta preotului trebuie să recunoască și să fructifice rolul și slujirea
laicilor în trupul Bisericii, aceea de „preoție împărătească”.
Misiunea socială a bisericii derivă din Evanghelia iubirii lui Hristos, și de aceea,
implicarea bisericii în asistența socială este o vocație spirituală, dar, și o necesitate practică, fiind
orientată spre dimensiuni religioase cu privire la înstrăinare, singurătate, suferință, sărăcie, boală.
Acestea sunt dimensiuni care afectează în general ființa umană și care ar trebui să
responsabilizeze pe toți creștinii.
Necesitatea unei Biserici vii şi active a fost subliniată foarte frumos de marele pedagog
Simion Mehedinţi-Soveja, care afirma: „Biserica lâncedă de azi nu ne mai mulţumeşte, ci,
dimpotrivă, ne mâhneşte. Datoria preotului, cum am spus şi altă dată, nu e numai să citească şi să
liturghisească, deoarece Iisus, n-a zis „mergeţi şi citiţi”, ci „mergeţi şi predicaţi”... Iar preotul nu
e numai un bărbat cu părul lung şi două haine negre (una mai strâmtă şi una mai largă) sau vreun
slujbaş însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem
să-l auzim.”872
Prin exemplul personal preotul convinge și declanșează atitudini și acțiuni. Acest lucru ne
învaţă Hristos însuşi: ״Pildă v-am dat ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi" (In 13,14).
872 Mehedinţi-Soveja, Simion, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura „Axia”, Craiova, 2005, p. 149
Ortodoxia ajută statul atunci când este în dificultate şi suplineşte absenţa lui, dar nu caută
să-1 subordoneze nici să i se substituie.
Ortodoxia are în natura şi în tradiţia ei spiritul conlucrării cu statul, și problema este cum
vede statul această relaţie în istoria modernă. Dacă statul rămâne credincios tradiţiei noastre şi
este condus de un spirit ortodox, atunci el are şi conştiinţa că întreg neamul este Biserică şi
trebuie să accepte mulțimea slujirilor şi completarea lor reciprocă.
Dacă însă statul vrea să aibă o coloratură religioasă sau chiar antireligioasă, atunci
Biserica e chemată să joace pentru credincioşii ei rolul ei de conducătoare a neamului (etnarhic)
ca în perioada stăpânirii otomane. Scopul ei însă trebuie să fie întotdeauna — şi în cazurile cele
mai dificile — acela de a ajuta statul să dezvolte şi să aplice dreptatea socială, egalitatea socială.
Oricum însă trebuie să fie clar şi pentru stat, dar şi pentru comunitatea creştină, că lucrarea
clericului e foarte departe de a fi lucrarea unui funcţionar oarecare. Clericul se mişcă dincolo de
procedeele birocratice şi se apropie de sufletul însuşi al omului. Iar sufletul nu poate ajunge
niciodată un mecanism rece şi impersonal în slujba statului. De aceea nu există sector al statului
social în care prezenţa preotului să se poată dovedi de prisos, scopul lui fiind întotdeauna acela
de a ajuta statul să dezvolte și să aplice dreptatea socială, cu precizarea că slujirea preotului nu
este mecanică, preotul nefiind identic în slujire cu nici un funcționar de stat.
5.7. Misiunea preotului în societatea contemporană
Într-o Europă care se înstrăinează de cele sfinte, creştinii buni, şi mai ales preoţii
râvnitori, sunt „sarea pământului” şi „lumina lumii” (Matei 5, 13, 14). De aceea, mare grijă
trebuie să avem şi de ce spunem şi de ce facem, ca nu cumva felul nostru de a trăi să se
transforme într-o contra-misiune.873
Și dacă în Biserică, slujirile sunt diferite, misiunea este unică. Hristos le-a încredinţat
Apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu
puterea sa. Laicii, însă, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi împărătească a lui
Hristos, îşi împlinesc, în Biserică şi în lume, partea lor proprie din misiunea întregului Popor al
lui Dumnezeu.
Misiunea Bisericii în lume se realizează prin efortul misionar al întregii biserici, datoria
de a-L mărturisi pe Hristos lumii o are Biserica în întregul ei, căci: "este o trimitere a întregii
873 Prof. univ. dr. Andrei Andreicuţ, Editorial, în „Altarul Reîntregirii”, Serie nouă, Anul XI, Nr. 3, septembrie-
decembrie, 2006, p. 17.
comunităţi în lume, sa mărturisească prin ceea ce sunt ei, că Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape."874
La întrebarea: ״ care este rolul misiunii?", noi răspundem cu credinţa și experienţa
Bisericii, pentru că ea aduce în inima omului ״raiul posibilităţilor" ce constă în deschiderea faţă
de opera de mântuire a lui Hristos, ״toate misiunile trimişilor lui Dumnezeu se referă la planul de
mântuire, cea mai mare dintre ele privind, în Vechiul Testament, în mod direct, poporul lui
Dumnezeu."875
Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos,
preoţia e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca slujire a
împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. "Toate sunt de la Dumnezeu,
care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării"(II Cor. 5, 18)876
.
Pentru Biserica Ortodoxă Română, condiţiile în care activează preotul şi obiectivele
slujirii lui sunt cu totul altele decât cele de care puteam vorbi înainte de ’89, dar atât de mult s-a
distrus mentalitatea, încât astăzi profesorul de religie, chiar absolvent de teologie, rămâne încă
departe de biserică, împreună cu elevii lui care văd foarte rar sau deloc locaşul de cult877
. De
aceea astăzi, cea dintâi şi cea mai vrednică de luat în seamă dintre priorităţile pastorale este
catehizarea credincioşilor, mai cu seamă adulţi, adică instruirea lor în adevărurile de credinţă ale
Bisericii. Aceasta este o necesitate stringentă, dacă avem în vedere că decenii întregi nu a avut
loc în Biserica noastră o catehizare sistematică şi temeinic făcută, aşa cum se întîmplă în alte
confesiuni, mai ales cea catolică şi protestantă.
Misiunea Bisericii, cateheza şi pedagogia creştină sunt şansele noastre de a rămîne
ancoraţi în Dumnezeu; de a ne afirma ca mădulare vii, misionare ale Bisericii lui Hristos.
Cateheza şi pedagogia, ca trepte ale misiunii, sunt unicele noastre şanse de a forma, călăuzi şi
salva suflete.878
Misiunea Bisericii trebuie să ţină seama de cele mai mici amănunte în pastoraţia
copiilor, tinerilor, adulţilor sau bătrînilor şi trebuie pusă în valoare puritatea şi receptivitatea
copiilor, trebuie să vindecăm tendinţa latentă a tinerilor spre protest, trebuie eliberaţi adulţii de
efectele îngrozitoare ale îndoctrinării atee, trebuie să pregătim cu grijă bătrînii pentru
comuniunea cu Hristos în veşnicie879
.
874 Conf. dr. I. P. S. Nifon Mihăiță, Misiologie Creștină, Ed. A. S. A ., Targoviste, 2002, p. 737 875 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, p. 144 876 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf. Apostol Pavel, p. 276; 877 Vezi Pr. Prof. Nicolae D. Necula, Cum trebuie să fie profesorul de religie?, p. 15. 878 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Istodor, Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii, p. 248. 879 Pr. Prof. Dr. N. Achimescu, “Noile mişcări religioase”, p. 85.
Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea
creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos, și
aceasta se poate face numai prin slujirea preotului.880
Tot mai accentuat se vorbește despre o înnoire, și aceasta este înţeleasă practic în fixarea
de "noi perspective şi instituţii de lucru pastoral, misionar, cultural, social de care are nevoie
societatea". Atragem totuși atenţia că: "înnoire nu înseamnă nici inovaţie ilegitimă, nici concesie
în materie de doctrină, nici acomodare de suprafaţă sau de complezenţă (...). Înnoirea nu este un
scop în sine, ci slujeşte Biserica în opera ei de actualizare a mântuirii pe plan personal şi al
istoriei"881
.
Eforturile acestei înnoiri ar cuprinde : a) săvârșirea, păstrarea şi transmiterea în memoria
colectivă a poporului a evenimentelor şi momentelor din istoria Bisericii şi a neamului românesc
ignorate sau ascunse în timpul comunismului; b) necesitatea înfiinţării unui muzeu al
creştinismului în România; istoria creştinismului fiind ignorată; c) necesitatea cunoaşterii de
către credincioşi a istoriei parohiei lor, a ctitorului şi a pomelnicului ei de referinţă; d) există
victime ale secularismului şi ateismului faţă de care Biserica are răspundere imediată; e)
formarea creştină a copiilor, integrarea tinerilor în viaţa parohiei, difuzarea Bibliei în rândul
laicilor trebuie să fie în atenţia preoţilor; f) necesitatea unei literaturi creştine la îndemâna
mamelor, de o iniţiere sistematică a laicilor în doctrina de credinţă şi morală a Bisericii; g)
adaptarea pastorală şi misionară este de mare urgenţă; prezenţa scăzută a credincioşilor la
Liturghie corelată cu anonimatuldin parohiile urbane implică o misiune atentă; h) anumite
grupuri sociale de exemplu romii, aproape că nu au nici un loc în programul preoţilor; i)
rezolvarea raporturilor antagonice din parohii prin rugăciune şi ritual de împăcare; j) problema
înnoirii învăţământului teologic şi problema raportului Biserică-stat, Biserica având rolul să
dezvolte simţul politic al realităţii în rândul credincioşilor decepţionaţi de comunism882
.
880 Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania – Îndrumar, p. 55 881 Pr. Prof. Ion Bria, Înnoire, în "Biserica Ortodoxă Română", an CX, (1992), nr. 1-3, p. 47. A se vedea şi Curs de
Teologie şi practică misionară Ortodoxă, Geneva, 1982, 134 p., unde Părintele Bria doreşte să evidenţieze legătura
organică dintre natura Bisericii şi natura misiunii, care coincid în comunitatea liturgică cu dubla ei semnificaţie, de
unde îndoita mişcare a parohiei: intrarea liturgică şi ieşirea misionară în lume. De asemenea prezintă teologia şi
practica misionară ortodoxă, explicând terminologia misionară şi trasând exigenţele misiunii, accentuând
implicaţiile expresiei "Liturghia după Liturghie". Tot în acest sens prezintă şi viaţa monastică, vorbind despre
monahism, misiune, înnoire şi mărturia creştină ecumenică, toate aceste aspecte aplicându-le apoi la situaţia de fapt
a Bisericii Ortodoxe Române. 882 Ibidem, p. 48-49.
Misiunea sacerdotală îi pretinde preotului să fie mereu dator faţă de divinitate şi
comunitate. „În această calitate, el este crainicul, purtătorul de cuvânt, glasul comunităţii
rugătoare sau al obştei pe care o păstoreşte, exprimat prin formulele sacre de rugăciune,
consacrate de tradiţie şi consfinţite de Biserică”883
.
Potrivit chemării și trimiterii sale în lume, Biserica trebuie să-şi adapteze lucrarea sa la
trebuinţele şi aspiraţiile mereu în transformare ale vremurilor şi popoarelor, cu păstrarea strictă a
identităţii sale. Întrebându-se mereu - cu spirit critic, lucid şi creator - care este concretul lumii
de azi şi descoperind în cadrul acestuia nevoile şi aspiraţiile lumii contemporane, ea se va
deschide către ele, sprijinind activ împlinirea lor884
.
La lumina acestor principii generale, se conturează următoarele obiective ale acţiunii
Bisericii în lume:
1. Cuprinderea în raza de acţiune slujitoare a Bisericii, a umanului întreg, cu toată
gama trebuinţelor şi aspiraţiilor umane, spirituale şi materiale. Slujirea creştină trebuie să
corespundă tuturor cerinţelor umane ale vremii noastre. De unde rezultă că aria de solicitudine a
slujirii creştine actuale se întinde până acolo unde cer nevoile fireşti şi aspiraţiile legitime ale
lumii de azi885
.
2. Mobilizarea virtualităţilor critice şi creatoare cuprinse în tradiţia centrală a iubirii
creştine. Această iubire trebuie să fie pusă amplu în lucrare în întreaga ei dimensiune,
contribuind la zidirea dreptăţii sociale a libertăţii, frăţietăţii şi păcii886
.
3. Cântărind judicios şi după toate laturile sale dimensiunile pe care le cere situaţia
lumii de azi, Biserica se va strădui să sprijine activ dezvoltarea realităţilor vii, actuale şi esenţiale
ale lumii de azi. În acest sens ea va purta grijă deosebită de tot ceea ce este folositor, exigent şi
mântuitor pentru semeni, slujind nădejdile tuturor.
4. Lărgindu-şi continuu orizontul şi arena de acţiune, Biserica va căuta să sprijine
activ cu toate puterile de care dispune - promovarea unei mai bune, mai largi şi mai active
colaborări universale în rezolvarea problemelor vitale şi urgente ale lumii de azi. În acest sens,
va continua şi mai asiduu să stabilească contacte, să risipească neînţelegerile, neîncrederea şi
răceala şi va arunca - pe cât cu putinţă punţi de apropiere, înţelegere şi colaborare.
883 Pr. Prof. Ene Branişte, Despre preoţie…, p. 74. 884 Marcel Gauchet, Ieşirea din religie, p. 87 885 Ibidem. 886 Ion Bria, Teologia ortodoxă română contemporană, în rev. G. B., nr. 1- 2, 1971, p. 75
Într-o lume egoistă, robită de duhul necredinţei, al slavei deşarte şi al iubirii exagerate
faţă de trup şi bunurile înşelătoare, într-o lume în care predomină ura, neîncrederea, nedreptatea,
tulburarea şi suferinţa, singurul liman de scăpare şi reazem sufletesc rămâne preotul. 887
Alături de preot, se află parohia ca sprijin și loc de pace, liniște și împlinire, pentru că
omului de azi care, din multe cauze suferă de însingurare, de lipsă de un sens autentic şi caută o
comuniune reală şi sinceră care poate să se opună egoismului, individualismului şi
consumismului, comunitatea parohială trebuie să-i ofere spaţiul acestei comuniuni, și face
aceasta întrucât, prin Dumnezeu, îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa anticipată a
acestei iubiri în comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.888
Și aceasta cu atât mai mult, cu cât „Biserica se confruntă cu multiple probleme de ordin
pastoral, misionar şi financiar, când prozelitismul sectar se intensifică pe zi ce trece, îmbrăcând
cele mai subversive forme, iar nevoile morale şi religioase ale credincioşilor noştri devin tot mai
stringente, trebuie adoptate soluţiile cele mai viabile şi mai benefice pentru a remedia şi
preîntâmpina lipsurile şi deficienţele şi a îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun prin îndemn,
dojană, convingere, păsuire, îndrumare, supraveghere şi consultare... Trăim într-o lume
secularizată în care grija şi greutăţile vieţii, sărăcia, stresul, indiferentismul, disperarea,
credinţele false, mediile viciate, pornografia transmisă prin mijloacele mass-media şi pe ecranul
televiziunii şi mai cu seamă patimile şi păcatele care bântuie şi vatămă societatea noastră (vrajba,
dezbinările, beţiile, avorturile şi toate desfrâurile, dezmăţurile şi perversiunile sexuale) smintesc,
rănesc şi ucid sufletele multora. În faţa unor asemenea probleme acute care afectează soarta
Bisericii, a noastră personal şi a lumii întregi, nu putem rămâne pasivi şi indiferenţi. Rolul
preotului în acest context moral şi social este covârşitor, căci preotul este luat dintre oameni şi
pus pentru oameni, adică viaţa lui şi puterea lui de muncă şi de sacrificiu sunt puse în slujba
poporului dreptcredincios.”889
Preoţia este taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor şi prin
rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele
Taine, şi de a conduce pe credincioşi la mântuire. Preoţia deci se exprimă prin cele trei puteri sau
misiuni: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare sau jurisdicţională. Acesta este cadrul întreitei
887 Arhimandrit conf. univ. dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi..., p. 28 888 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoratie, p. 47. 889 Arhimandrit conf. univ. dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi..., p. 27-28
activităţi în care preotul îşi desfăşoară misiunea sa în parohie. De aceste trei puteri preotul
trebuie să se folosească în îndeplinirea misiunii pe care o are.890
Ca slujitor la altar, preotul e dator să slujească pe pământ ca şi cum ar aparţine cerului -
mâinile sale să fie curate de orice abuz, vinovăţie sau dorinţă891
. Ca păstor el este analizat în
funcţie de capacitatea sa de a învăţa, de a sfătui, de a media - misiunea lui fiind continuă aşa cum
şi sufletele sunt continuu însetate de lumină. Ca predicator, preotul trebuie neapărat să fie un
bun psiholog, să fie la zi cu toate problemele, și să facă ceea ce spune în biserică prin slujbele
săvârşite - să fie în slujba păcii, să fie o isihia - între creştini. Iar când e vorba de apostolatul
social, preotul trebuie să fie exemplul suprem aşa cum şi Mântuitorul este pentru întreaga
creştinătate.
Departe de a fi un simplu preşedinte al comunităţii sau un mandatat al acesteia pentru a
vesti cuvântul", preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu în misiune spre oameni şi״
trimisul oamenilor în faţa lui Dumnezeu. El este aşadar, într-o dublă misiune, ceea ce face ca şi
rolul său să fie esenţial: lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire şi hirotonie vestirea nealterată
a adevărului Evangheliei şi săvârşirea celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu
chezăşia propriei vieţi duhovniceşti. Funcţia lui nu poate fi numită altfel decât misiune, nu
profesie, meserie, îndeletnicire, mijloc de trai şi trebuie trăită de el însuşi ca grijă permanentă
pentru mântuirea oemenilor. Iar această misiune a preotului în comunitate poate fi cuprinsă în
trei direcţii esenţiale care constituie dovada mărturiei sau contramărturiei lui în faţa
credincioşilor, funcţie de aplicarea lor consecventă, respectiv : direcţia liturgică, dogmatică şi
morală892
:
- Aspectul liturgic, este spaţiul în care preotul nu are cum să comită erori dacă se
păstrează în duhul Tradiţiei. Totuşi, dat fiind riscul rutinei, timpul poate să atenueze
sensibilitatea slujitorului faţă de sfinţenia locului, să reducă din evlavia şi conștiința în slujirea pe
care o face în primul rând lui Dumnezeu. Poate și de aceea îi recomandă Sf. Apostol Pavel lui
Timotei să înflăcăreze duhul care este în el prin punerea mâinilor (2Tim2.16-19).
- Aspectul dogmatic. Omul modern este receptiv la cuvânt şi acesta trebuie selectat
funcţie de subiectul care i se pare mai relevant pentru viaţa personală. Misiunea modernă a
890 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Preotul şi misiunea lui astăzi, p. 62 891 Moisiu, R. P. Alexandru – Problemés de théologie pastorale dans la literature théologique roumaine de ces
dernièrs décennies, dans l étude - De la théologie orthodoxe roumaine des originies à nos jours – Ed. I. B. M,
Bucarest, 1974, p. 445 892 Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii în biserică azi. O tratare comparativă, p. 47-48
preotului nu trebuie să elimine misterul, lucru eşuat în lumea protestantă, însă imaginea Bisericii
ca instituţie arhaică, opacă la modern, la cerinţele omului contemporan este rodul unei predicări
defectuoase şi a transferării lucrurilor în ״ascunsele" taine ale Domnului, din trecut, deoarece
predica modernă înseamnă Evanghelie şi aplicabilitatea ei astăzi, cultură şi modul cum ea poate
fi creştinată, educaţie, respectiv viitorul Bisericii lui Hristos, dialog cu ştiinţa şi provocările ei.
- Aspectul moral. Omul modern este confruntat astăzi cu tendinta de pierdere a identității,
și de identificare cu ״lumea" iar exemplul personal al preotului îi poate oferi un etalon, un punct
de reper, un termen de comparație și o ancoră de salvare. Totul poate folosi preotului pentru
slujirea lui, spre exemplu, el poate porni de la moralitatea uniformei, care trebuie să constituie o
distincţie vizibilă, chiar în situaţii neoficiale. În prezenţa unui preot credinciosul nu spune lucruri
pe care altfel le-ar spune şi nu face lucruri pe care altfel le-ar face. Preotul ״incognito" se lipseşte
de şansa de a folosi toate mijloacele date pentru misiune, ״cu timp şi fără timp", de aceea, preotul
nu trebuie să se piardă în mulţime, ci să strălucească în mulţime. Mare importanţă are și familia
preotului, care dovedește capacitatea preotului în misiune şi aduce prin actele ei cinste şi
susţinere activităţii misionare. Chiar dacă preotul ar tăcea, faptele trebuie să vorbească pentru el.
Un mare dascăl de teologie spunea că menirea preoţilor ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ai
oamenilor este „să izbăvim de pieire sufletele, să le pescuim din abisul nelegiuirii, să le trezim
din somnolenţa nepăsării, să le smulgem din ghearele păcatului, să le încălzim în văpaia iubirii
noastre, să le luminăm cu flacăra credinţei noastre şi să le îmbărbătăm cu pildele sfinţilor şi cu
desăvârşirile fiinţei noastre, pentru ca viaţa lor să fie ferită de naufragiile păcatului şi să câştige
degrabă ״cetăţenia cerească", pierdută din pricina ״satanicelor ademeniri şi anarhii ale
veacului"893
Păstrând aceleași coordonate în care slujește de 2000 de ani, Biserica trebuie să țină cont
de situaţia lumii actuale, generată de o bulversare a valorilor prin impunere de non-valori, ceea
ce obligă Biserica Ortodoxă la o redimensionare şi dinamizare a misiunii; însă aceasta nu trebuie
înţeleasă în sensul de prozelitism, ci pe de o parte ca pe o conştientizare a stringenţei necesităţi a
reînnoirii, și reîncorporării efective în trupul tainic al lui Hristos - Biserica - al tuturor creştinilor
ortodocşi chemaţi să devină teofori iar, pe de altă parte, trebuie create premisele unei împroprieri
a mesajului evanghelic de către cei care nu au primit încă pe Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan
Gură de Aur spune: N-ar mai fi nevoie de discursuri dacă viaţa noastră ar străluci desăvârşit. N-
893 Pr. prof. dr. Gr. Cristescu, Teologie şi sacerdoţiu, p. 14.
ar mai fi nevoie de învăţători, dacă am face să fie văzute faptele noaste cele bune. N-ar mai
exista nici un păgân dacă am fi noi creştini adevăraţi căci " Verba docent, exempla trahunt".894
De asemenea, misiunea actuală a Bisericii Ortodoxe trebuie să se direcţioneze pe o
viziune integrativă, de încorporare a tuturor oamenilor în "noua creaţie" împlinită de Mântuitorul
Hristos prin evenimentele ce au urmat răstignirii Sale însă, această viziune nu trebuie să fie un
sincretism periculos care tinde să agiornamenteze, să adapteze mesajul evanghelic la noile
recomandări venite din partea instituţiilor europene, care creează premisele unei totale
"autonomizări a omului" riscându-se astfel ca omul, cununa creaţiei, să devină închis ermetic,
lipsit de orice tangenţă cu Divinitatea.895
Realitatea post-decembristă ilustrată de o veritabilă invazie de noi evanghelizatori
capabili de un prozelitism feroce ne îndeamnă să privim catehizarea credincioşilor dintr-o altă
perspectivă. De aceea, tendinţa de ritualizare excesivă, unilaterală care vine din partea anumitor
preoţi ar trebui considerată desuetă fapt pentru care este necesară afirmarea funcţiei misionare a
Sfintei Liturghii896
.
Dar, misiunea preotului nu se încheie odată cu Sfânta Liturghie ci continuă, căci preotul
"cu timp şi fără timp" trebuie să se străduiască să readucă în staulul lui Hristos oaia cea pierdută.
De aceea, preotul trebuie să încerce să facă accesibilă Vestea cea bună şi celor care au mai puţină
tangenţă cu Biserica şi, de asemenea familia trebuie să devină un subiect al "misiunii în
misiune", părinţii putând fi un foarte bun vas comunicant pentru credinţa copiilor.
Realitatea actuală, dominată de o perpetuă ingerinţă venită din partea aşa-zişilor "noi
evanghelizatori", veniţi de pe alte tărâmuri, și care au primit Vestea Evangheliei cu mult timp
după ce aceasta s-a înrădăcinat deja, puternic, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, necesită
conştientizarea unei imense responsabilităţi, din partea preotului, chemat să fie nu numai un bun
liturghisitor, ci şi un înţelept învăţător şi îndrumător al turmei lui Hristos.
A fi mereu implicat în procesul de angajare a misiunii pe un drum ascendent este ceva ce
ţine de deontologia profesională. „Preotul trebuie să fie mereu gata de jertfă, pregătit să răspundă
oricăror solicitări, fiindcă la preot vin toţi pentru sfat, pentru învăţătură, pentru ajutor, cu credinţa
894 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Curs de Teologie Pastorală - Facultatea de Teologie din Bucureşti, Vol. II,
Bucureşti, 2001, p. 4 895 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Preotul şi misiunea lui astăzi, p. 60 896 Pr. Conf. Dr. Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în vol. Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă, Ed. Pertner, Galaţi, 2007, p. 152
că preotul are şi sfat şi învăţătură şi înţelepciune şi putere să ajute",897
în principal pentru că
„Preotul ... e mai ales educator. Viaţa lui e o lecţie. Predica lui e o lecţie. Spovedania e o lecţie.
În toate e multă pedagogie, iar în spovedanie se află el însuşi ca în faţa judecăţii, când îl ascultă
pe cel care îşi prezintă faptele la judecată. Judecătorul trebuie să cunoască valoarea tuturor
faptelor care i se mărturisesc. Îi trebuie criterii indubitabile, precise şi limpezi. A fi educator - s-a
zis - e adevărată artă. Dar s-a mai zis că e şi ştiinţă. Arta îi dă preotului mobilitatea, metoda,
adaptarea la psihologia şi caracterul preopinentului, supleţea şi omenia, dar ştiinţa, prin care se
înţelege cultura preotului, îi dă soluţiile. Fără cea dintâi nu se poate, fără cea de a doua, cea dintâi
rămâne fără sens şi conţinut"898
.
În acest sens apare ca o exigenţă a misiunii datoria preoţilor de a elabora programe de
catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de
catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se
confruntă credincioşii. Această lucrare de catehizare este absolut necesară dacă vrem să
combatem prozelitismul sectar şi dacă vrem să-i facem pe credincioşi să devină responsabili faţă
de actele pe care le întreprind, ca să se elimine atâtea racile sociale provocate de ignoranţă, cum
ar fi avortul spre exemplu şi să se contribuie la renaşterea spirituală şi morală a neamului.899
Iar catehizarea credincioşilor nu se poate face la întâmplare, fără să se ţină seama de
anumiţi factori. Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este o condiţie
sine-qua-non pentru o catehizare eficientă. Ca învăţător al poporului, el trebuie să ştie cui se
adresează, pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul predicilor, al catehezelor şi al diferitelor
cuvântări la nivelul şi puterea de înţelegere a auditorilor săi. Despre anumite lucruri şi într-un
anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători cu un nivel ridicat de cultură şi într-alt fel va
vorbi unor oameni simpli, neştiutori de carte. De asemenea preotul trebuie să dea un răspuns
ferm la realităţile nou apărute şi care lezează însăşi demnitatea umană: problema avortului, a
homosexualităţii, etc900
.
Imensa responsabilitate a preotului este ilustrată în mod sugestiv de marele mitropolit
Antim Ivireanul al Ţarii Româneşti: Căci în seama mea v-a dat stăpânul Hristos să vă pasc
897 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 177. 898 Ibidem, p. 101-102. 899 Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, Ed. Asa, Bucureşti, 2002, p. 115 900 Pr. Conf. Dr. Gheorghe Petraru, Temeiurile biblice ale misiunii Bisericii, în ״ Teologie si Viaţă", nr. 1-6/2003,
p. 48
sufleteşte, ca pe nişte oi cuvântătoare; şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre şi de la mine va
să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când vă voi fi păstor901
.
O altă exigenţă a misiunii de astăzi este şi stringenţa că preotul să nu vadă pe credincioşii
săi ca pe entităţi autonome, separate de familiile lor ci să aibă o viziune integrativă de a-i face pe
membrii familiei participanţi la cultul divin mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu pentru ceilalţi
membrii mai puţin receptivi la chemarea Bisericii.
Apoi, în zilele noastre, când exodul oamenilor din mediul rural în cel urban este o
realitate inevitabilă, ar fi absolut necesară o redimensionare administrativ-teritorială a parohiilor,
încercându-se evitarea pierderii calităţii şi conştiinţei de enoriaş.902
Fireşte, pentru a putea atinge astfel de obiective, Biserica trebuie să fie într-o continuă
activitate, desfăşurată în multiple şi variate fome, şi având la inima ei toate necazurile şi
aspiraţiile fireşti ale contemporaneităţii. Este nevoie de o înţelegere teologică adâncă, de o
cunoaştere cuprinzătoare a vieţii omeneşti actuale, îndeosebi spirituale, pentru ca Biserica să
poată sesiza misiunea ei actuală în lume903
.
Slujirea preotului trebuie să rămână fidelă Revelaţiei, să folosească tezaurul patristic al
interpretării şi trăirii Evanghelice, să caute şi să ceară asistenţa Sfântului Duh care luminează,
sfinţeşte şi desăvârşeşte ceea ce Biserica lucrează prin cler şi prin credincioşi, să se raporteze
neîncetat la Capul ei Iisus Hristos Domnul, căruia să-i ceară ajutorul neîncetat, primind totodată
model de vieţuire şi de acţiune şi având certitudinea că, în această lucrare nu suntem singuri şi nu
în cele din urmă să accentueze rugăciunea către Dumnezeu Tatăl ca să ne ajute în efortul nostru
de a deveni „Ale Sale dintre ale Sale”.
În ce priveşte Exigenţele misionare dintotdeauna ale Bisericii acestea sunt, pe scurt :
propovăduirea Evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Creştinismul prezintă interes real
pentru omul din toate timpurile în măsura în care prezintă mesajul lui Dumnezeu Cel personal,
viu şi iubitor, Care singur poate salva omul aici şi-n veşnicie, comunicându-i viaţa şi o iubire
eternă cum nu i-o pot oferi nici bunurile materiale, nici ideologiile moderne şi nici religiile
901 Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al
Evangheliei, în S. T., nr. 1 - 2, 1969, p. 281 902 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Preotul şi misiunea lui astăzi, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia
Bucureştilor, Bucureşti, 2001, p. 58 903 Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 94
orientale impersonale şi face aceasta întrucât îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa
anticipată a acestei iubiri în comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.904
Mântuitorul fericeşte atât pe cei curaţi cu inima, cât şi pe cei flămânzi de dreptate. De
aceea misiunea Bisericii este de a transfigura omul în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru
a converti egoismul în iubire şi comuniune, atât prin viaţa de rugăciune, asceză şi filantropie, cât
şi prin lupta susţinută împotriva nedreptăţilor sociale, căci egoismul se află în ultimă instanţă la
originea nedreptăţilor sociale, pentru ca orice om să se bucure de condiţiile unei vieţi decente şi
civilizate.905
904 Pr. Prof. Dr. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, trad. Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj-Napoca
2003, p. 47. 905 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 83-84.