Ministerul de Educație al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Relații Internaționale Științe Politice și Administartive

Specialitatea Relații Internaționale

Referat

Rolul Vaticanului în sistemul de Relații Internaționale

Efectuat de: Ursu Ana-Maria, anul III, RI

Verificat de : Frunza Veronica, doctorandă în

științe politice, magistru, lector

Chișinău, 20121

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………p.3

1. Particularitățile constituirii Vaticanului pe arena mondială……p.4

2. Vaticanul ca centru de putere pe scena relațiilor internaționale..p.6

3. Rolul mesianic al Vaticanului în rezolvarea diferendelor

internaționale…………………………………………………..p.13

4. Imparțialitatea Vaticanului în cadrul sistemelor internaționale.p.15

5. Relațiile internaționale ale Vaticanului………….....................p.16

Concluzie………………………………………………....................p.23

Bibliografie…………………………………………………………..p.24

2

Introducere

Actualitatea temei investigate. In cei aproximativ 2000 de ani de existenta Vaticanul nu a

incetat vreodata sa fascineze. In ciuda faptului ca este un mic stat suveran pe harta lumii, Sfanul

Scaun este caracterizat de o puternica istorie a exercitarii puterii politice in lume. De altfel,

conform uneia dintre cele mai riguroase definitii politologice, Sfantul Parinte Papa ar trebui

considerat ultimul monarh absolut din Europa. Altfel spus, Vaticanul reprezinta o monarhie

absoluta sacerdotala, atribuindu-se Papei un rol decisiv din toate punctele de vedere. Tocmai de

aceea, inainte de toate, se impune o trecere in revista a statutului Papei in cadrul statului Vatican,

dar si a celorlalte organe de conducere pentru a putea vorbi ulterior despre semnificatia Sfantului

Scaun ca entitate statala pe scena relatiilor internationale.

Conducerea statului Vatican detine o structura unica ce îi confera o puternica influenta in

relatiile internationale, si nu in ultimul rand nu trebuie sa dam uitarii faptul ca tocmai aceasta

structura unica despre care vorbim implica o veritabila autoritate morala si spirituala asupra unui

numar mare de credinciosi si de aici rezulta una dintre cele mai puternice retele diplomatice din

lume. Atat Papa, cat si subordonatii sai coordoneaza nenumaratele congregatii ale Sfantului

Scaun, si mai ales, serviciile de misionariat, care, fiind raspandite dintotdeauna pe toate

meridianele, faciliteaza accesul statului pontifical la o serie de informatii si in acelasi timp

posibilitatea de a face presiuni pe langa diferite guverne sau organisme internationale in caz de

situatii conflictuale.

Scopul. Identificarea rolului mesianic al Vaticanului în organizarea structurilor puterii din

Europa și păstrarea statutului său de protector al valorilor și principiilor creștine.

Obiectivele:

- Cercetarea istoriografică a Vaticanului

- Identificarea principalelor particularități de constituire a Vaticanului

- Evaluarea rolului messianic al Vaticanului în rezolvarea diferendelor internaționale

- Monitorizarea imparțialității Vaticanului în cadrul sistemelor internaționale

- Identificarea relațiilor internaționale ale Vaticanului

Aparatul categorial. Iluminati, cavaleri templieri, teren sacru, centru de putere, diplomația

papală, sfîntul scaun, conciliul Vaticanului, demiurgul, librăria Vaticanului, documente secrete,

Masoneria, reîncărnare, Ovrar.

3

1. Particularitățile constituirii Vaticanului pe arena internațională

Vaticanul-stat care ocupă doar o mică parte din teritoriul capitalei italiene, şi-a căpătat

suveranitatea în urma tratatului de la Lateran. Conform acestui pact, statul italian recunoştea

Vaticanului proprietate exclusivă şi jurisdicţie suverană asupra cartierului situat în nord-vestul

Romei şi reafirmă faptul că religia catolică e religie de stat în Peninsulă.

Numele provine de la etruscul Vaticum. Cu o suprafaţă de doar o jumătate de kilometru pătrat,

se poate afirma că micuţul stat conduce mare parte din lume - cea de religie catolică. Pentru că

aici se află reşedinţa teritorială a Sfântului Scaun, entitatea instituţională reprezentată de Papă,

episcopul Romei şi prin urmare principala reşedinţă ecleziastică a Bisericii Catolice. În ceea ce

priveşte originea numelui, aceasta este destul de nesigură. Cea mai credibilă explicaţie este aceea

că ar proveni de la un oraş etrusc dispărut, numit Vaticum.

Zona era considerată teren sacru. Iniţial, zona nu a fost locuită, deoarece era considerată teren

sacru. Apoi, în anul 326, după ce creştinismul s-a instalat în peninsulă, a fost construită o

biserică pe locul în care se afla mormântul Sfântului Petru. Acela a fost momentul din care

arealul a început să fie populat. Lumea era convinsă că va fi mai protejată dacă locuieşte în

apropierea bisericii botezate după numele Sfântului Petru - San Pietro. Încet-încet, locul s-a

populat intens. Oraşul format a intrat curând în sfera de influenţă a statelor papale (care

conduceau mare parte din Italia). Apoi, datorită prezenţei Bisericii San Pietro, capii Bisericii

Catolice au ales să îşi stabilească reşedinţa chiar pe dealul Vaticanului.

Papii, prizonieri în propriul oraş. Deşi acum Vaticanul este sinonim cu reşedinţa papală, în

perioada 1309-1377, oraşul francez Avignon a fost cel care i-a găzduit pe Papi. O altă perioadă

deosebită pentru Vatican a fost cea cuprinsă între 1870 şi 1929. În 1870, pentru că Roma a fost

anexată de regatul Piemont, toată lumea se întreba ce se va întâmpla cu Papa. S-a ales un

compromis: Papii erau lăsaţi să locuiască nestingheriţi în palatul lor, însă statul papal nu era

recunoscut. Papii erau prizonieri în oraşul lor. Abia la 7 iunie 1929, în urma Tratatului de la

Laterane, premierul italian de înclinaţie fascistă, Benito Mussolini, a fost de acord să ofere

independenţă şi suveranitate Vaticanului.

Înconjurat de ziduri. Vaticanul este înconjurat de ziduri în stil medieval şi renascentist şi are

şase porţi: Poarta Morţii, Poarta de Bronz, Poarta Sfântă (se deschide la 25 de ani), Poarta

Binelui şi a Răului, Poarta Sacrament şi Poarta Angelica. Forma actuală a statului are ca graniţe

vechile ziduri construite de-a lungul sutelor de ani pentru protecţia Papilor.

4

Paza, asigurată de celebra Gardă Elveţiană. Încă din 1506, protecţia Papilor este asigurată de

Garda Elveţiană. Însă, un acord semnat între confederaţia elveţiană şi Papa Sixt al IV-lea, şi datat

din 1479, prevedea recrutarea de mercenari elveţieni. În prezent, cei o sută de soldaţi, plus şase

ofiţeri protejează nu doar pe papă, ci şi clădirile papale. În cazul proprietăţilor Sfântului Scaun

care nu se află pe teritoriul Vaticanului, Garda Elveţiană este ajutată de Poliţia italiană.

Limba oficială este latina. Aproape toţi cetăţenii Vaticanului locuiesc între zidurile oraşului.

Cetăţenia este acordată în special clerului, inclusiv înalţilor demnitari, preoţi, călugăriţe, precum

şi faimoasei Gărzi Elveţiene. Populaţia permanentă a Vaticanului este predominant masculină.

Cetăţenia poate fi primită prin rezidenţă stabilă şi prin deţinerea unui post în oraş, iar paşaportul

de Vatican oferă statut diplomatic în ţările în care sunt acreditaţi posesorii lor. Se estimează că

puţin peste 800 de persoane deţin cetăţenie vaticană. Limba oficială e limba latină, însă italiana

este şi ea destul de des utilizată pentru conversaţie, publicaţii şi transmisiuni. Şi pentru că

locuiesc într-un loc sfânt, există un cod al ţinutelor pe care sunt obligaţi să îl respecte toţi

cetăţenii, dar şi vizitatorii Vaticanului: umerii şi pieptul trebuie să fie acoperiţi, iar fustele sau

pantalonii trebuie să depăşească genunchii.

Infracţionalitate uriaşă. Faptul că este un loc sfânt nu scuteşte Vaticanul de neplăceri. Din

cauza milioanelor de vizitatori anual, rata de infracţionalitate din Vatican este cea mai mare din

lume. Aproape 90% dintre infracţiuni sunt minore şi doar 10% penale. Cele mai frecvente

plângeri înregistrate sunt cele legate de furturi din buzunare sau din poşete şi înşelăciuni minore.

Aproape 100% dintre păgubiţi, dar şi dintre hoţi sunt vizitatori.

65.000 de volume în biblioteca „secretă“. Micul stat găzduieşte unele dintre cele mai frumoase

clădiri din lume care ascund opere de artă nepreţuite. În Bazilica Sfântul Petru şi Capela Sixtină,

spre exemplu, pot fi admirate opere ale unor artişti celebri precum Botticelli, Bernini şi

Michelangelo. Tot aici se află una dintre cele mai mari şi mai controversate biblioteci din lume,

cu peste 65.000 de volume şi manuscrise, majoritatea scrise în latină. Deoarece biblioteca nu e

deschisă publicului, s-au creat legende despre volumele găzduite. Se spune că dacă unele

însemnări de aici ar fi publicitate, întreaga istorie a lumii s-ar da peste cap.

Independenţă din toate punctele de vedere. Vaticanul are propriul oficiu poştal, supermarket,

bancă (Vatican Bank), staţie feroviară, centrală electrică şi editură. Îşi emite propriile monede

(euro) care au trei desene, în funcţie de anul emiterii: 2002-2005 - chipul fostului Suveran Pontif,

seria 2006 - stema cardinalului şambelan şi începând din 2006 - efigia actualului Papă. Statul

liliputan obţine venituri din tipărituri şi din producţia unor mozaicuri şi a unor uniforme pentru

5

angajaţi, activităţi bancare şi financiare internaţionale, vânzarea suvenirelor, a timbrelor poştale,

publicaţii şi altele.

Inedit! Bancomatele din Vatican sunt singurele din lume care folosesc limba latină, Palatul

Papal are peste 1.000 de camera, teritoriul statului Vatican este înscris din 1984 în patrimoniul

UNESCO.

2. Vaticanul ca centru de putere pe scena relatiilor internationale:

Invaluita in mister, reteaua diplomatica a Vaticanului este probabil cea mai veche din

lume si conform viziunii lui John L. Allen jr. „ea concureaza ca marime cu diplomatia

americana”.1 De altfel, intotdeauna a persistat clasica intrebare „Cate legiuni are Papa?”, iar

Stalin a reformulat-o astfel: „Cate divizii are Papa?”.2 Tocmai de aceea se poate spune ca puterea

pontificala a supravietuit in timp, spre deosebire de celelalte, inclusiv spre deosebire de cea

stalinista. Iar cand ne referim la supravietuirea diplomatiei papale luam in consideratie in primul

rand enorma capacitate a Sfantului Scaun de a-si comunica mesajele in spatiul public, nu

neaparat doar prin mass-media. O sursa de putere este activitatea intensa, discreta, disciplinata si

de o mare calitate profesionala a preotilor-diplomati. Sarcina preotilor-diplomati este aceea de a

actiona in limitele posibilului pentru apararea intereselor Bisericii. Aceste interese distincte sunt

cuprinse in libertatea Bisericii de a-si conduce propriile treburi interne, astfel incat aceasta sa

poata sa sustina misiunile sale de evanghelizare, cult si serviciu. Mai mult, preotii-diplomati ai

Vaticanului au ajuns sa gandeasca interesele Bisericii cam in acelasi fel in care un stat-natiune isi

gandeste interesele economice si politice, devenind subiecte de negociere intre state suverane, iar

rezultatele negocierilor sunt inscrise in tratate internationale.

In orice caz, statutul diplomatic al Sfantului Scaun a dat nastere la controvorse juridice

de-a lungul timpului, reaprinse de fiecare data cand statul pontifical antagonizeza comunitatea

internationala, asa cum s-a intamplat in 1994 atunci cand preotii-diplomati ai Papei Ioan Paul al

II-lea s-au aliat cu statele musulmane si au lasat fara o declaratie finala o reuniune ONU privind

explozia demografica in Cairo. Din acest punct de vedere, opozantii au argumentat ca Sfantul

Scaun nu poate avea reprezentare diplomatica pe langa ONU nici ca autoritate religioasa, nici ca

stat.

1 John L. Allen jr. Opus Dei. O privire obiectiva asupra miturilor si adevarurilor celei mai controversate forte din Biserica Catolica, editura RAO, Bucuresti, 2007, traducere din limba engleza de Ana-Veronica Mircea si Dan Costinas, p. 330.2 George Weigel, Martor al sperantei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lapus, 2007, traducere din limba engleza de Radu Vasile, p. 347.

6

Revenind insa la subiectul principal al discutiei, nu putem face abstractie de faptul ca

specificul serviciului pontifical tine de statutul unic al Papei, preotii-diplomati numiti de Papa

nereprezentand Vaticanul ca stat, ci pe Sfantul Parinte, adica o autoritate religioasa. De aceea,

sarcina preotilor-diplomati este aceea de a apara interesele Bisericii. Totusi, pe de alta parte, in

ultimii ani, tari precum S.U.A., trateaza cu Papa ca sef al statului Vatican, si astfel, la un moment

dat, se contureaza o adevarata contradictie si un statut ambiguu care ofera loc de manevra pe

scena diplomatica.

In fond, despre diplomatia papala se vorbeste adesea in termeni de mister asa cum se

vorbea inainte despre masonerie. Preotii-diplomati ai Papei – subiect pe marginea caruia am

incercat sa tratam cat mai detaliat cu putinta – sunt perceputi, mai ales dupa Conciliul Vatican II,

ca niste persoane care trag sfori din umbra si au la dispozitie informatii extraordinare, ce le intrec

chiar ca precizie pe cele detinute de servicii secrete precum CIA. Deci, diplomatia pontificala

este una discreta, mai ales pentru ca „e practicata de clerici de o impecabila calitate profesionala,

pentru ca sunt produsul prestigioasei Academii Ecleziastice Pontificale, cea mai veche scoala de

diplomatie din lume si care functioneaza neintrerupt, intr-un regim de mare discretie, incepand

din secolul XVIII”.3 Acesti functionari diplomatici speciali beneficiaza de o claritate si de o

dependenta a informatiei greu de egalat pentru ca Sfantul Scaun, in ansamblul sau, detine o

adevarata retea de culegere a informatiei, care valorifica prezenta in toata lumea a unor

misionari, parohi sau laici angajati in activitati de caritate; de altfel, toti furnizeza informatii utile

despre populatiile in slujba carora s-au pus.

Acest lucru face ca diplomatia pontificala sa fie nu numai discreta, dar si penetranta si

eficace, pentru ca are un excelent suport informational si analitic, greu de comparat chiar cu cel

al unei mari puteri.

Dupa toata aceasta prezentare introductiva in ceea ce priveste diplomatia Vaticanului, se

poate intelege faptul ca influenta in relatiile internationale a acestui stat este invers proportionala

cu intinderea sa. Dupa cum s-a mai specificat in cadrul acestui studiu, intr-o lume a statelor-

natiuni in care primeaza o societate consumista, papalitatea poseda o autoritate spirituala si

morala, iar aceasta autoritate implica si statutul de observator pe langa multe organizatii

internationale (ONU, Consiliul Europei, Uniunea Africana, Organizatia Statelor Americane,

etc.). Vaticanul se foloseste practic de aceasta autoritate in scopul de a-si transmite mesajul de

pace atunci cand intervin situatii conflictuale. In acest sens, ar putea fi date multe exemple, dar

3 John L. Allen jr. Opus Dei. O privire obiectiva asupra miturilor si adevarurilor celei mai controversate forte din Biserica Catolica, editura RAO, Bucuresti, 2007, traducere din limba engleza de Ana-Veronica Mircea si Dan Costinas, p. 331.

7

cele mai edificatoare sunt incercarea de mediere a Papei Benedict al XV-lea in timpul primului

razboi mondial si enciclica Pacem in Terris emisa de Papa Ioan al XXIII-lea in 1963, adica in

timpul celei de a doua sesiuni a Conciliului Vatican II. De asemenea, nu putem sa nu ne aducem

aminte de Papa Ioan Paul al II-lea care a intervenit in diferite instante internationale. Urmand

exemplul Papei Paul al VI-lea,4 Ioan Paul al II-lea, primul papa neitalian de la 1522, adica de la

Papa Adrian al VI-lea, singurul Suveran Pontif olandez, a vrut sa dea un impuls deosebit

dialogului international, facand in acest sens dese calatorii in afara Italiei. Numai daca ne referim

la nenumaratele sale vizite in Polonia (tara sa de provenienta) ne putem da seama de influenta

covarsitoare pe care Biserica Catolica a inceput sa o aiba in estul Europei. Pe de alta parte,

deschiderea Estului i-a dat ocazia Vaticanului sa stabileasca relatii diplomatice cu Rusia, Ungaria

sau Romania, relatii care inainte erau imposibil de concretizat. Acelasi Ioan Paul al II-lea a

cautat sa se implice si in cautarea unei solutii pentru Orientul Apropiat. Din acest punct de

vedere sunt demne de mentionat urmatoarele doua momente istorice: intalnirea cu Yasser Arafat

in 1990 si stabilirea relatiilor diplomatice cu statul Israel in iunie 1994. Aceste exemple au fost

date tocmai pentru a intelege mai bine in ce masura se foloseste Vaticanul de autoritatea sa

spirituala si morala in scopul de a-si transmite mesajul pacii in adevaratul sens al cuvantului.

Toate aceste aspecte ne determina sa privim Vaticanul nu doar ca un „stat” cu o

prestatie simbolica sau o institutie religioasa careia trebuie sa-i atribuim puteri oculte

nelimitate. Inainte de toate, nu trebuie sa uitam ca din momentul in care Vaticanul a fost

recunoscut ca stat prin acordul de la Lateran din 11 februarie 1929 intre regimul fascist al lui

Musollini si Papa Pius al XI-lea, s-a convenit ca guvernul central al Bisericii Catolice sa aiba si o

minima baza materiala si astfel s-a format acest ministat in jurul Palatului Apostolic. Exemplele

anterioare pe care le-am prezentat arata cel mai clar importanta pe care Vaticanul o detine ca

entitate statala pe scena relatiilor internationale, iar aceasta importanta se edifica mai ales pe

coordonatele prezentei discrete, dar in acelasi timp influente, a inaltilor prelati catolici in

diversele cancelarii ale lumii, pentru a nu mai aminti de preotii-diplomati despre care am vorbit

suficient pana acum. Intr-adevar, se iveste totusi o problema de fond, si anume aceea a gradului

de exercitare a puterii pe care il detine Vaticanul in prezent comparativ cu rolul decisiv pe care il

detinea pana in perioada anilor 1500. Din acest punct de vedere nu putem sa nu remarcam un

anumit declin, mai ales daca luam in consideratie ca intre timp s-a conturat pregnant

modernitatea laica in majoritatea statelor occidentale, ca puterea seculara s-a separat de cea

spirituala. Totusi, rolul Vaticanului pe scena relatiilor internationale nu s-a diminuat intr-atat de

mult incat sa nu mai prezinte nici un fel de importanta iar explicatia cea mai obiectiva se sprijina

4 Ne referim la vizitele pe care acest Pontif Roman le-a intreprins la Mumbay in 1964, la ONU in 1965 sau la Bogota in 1968.

8

pe unul din argumentele care a mai fost prezentat si analizat pe parcursul acestei lucrari, si

anume: Biserica Catolica reprezinta cea mai vasta retea de difuzare a unei anumite viziuni despre

lume pentru ca Vaticanul controleaza direct sau indirect, prin conferintele episcopale nationale

din majoritatea statelor de influenta europeana, o retea de aproximativ 400.000 de preoti.5 Este

un argument asupra caruia am insista si vom insista in continuare pentru a evidentia influenta

discreta pe care o detine un stat clerical prin excelenta intr-o lume dominata de valorile

relativiste ale consumismului. Cum putem sa ignoram importanta Vaticanului in lumea relatiilor

internationale atata vreme cat inca mai are posibilitatea sa se informeze la sursa, foarte aproape

de teren, de la ce se intampla in oricare scoala catolica din lume pana la culisele politice din

capitalele unde mai functioneaza inca monarhii catolice? Iar cand spunem acest lucru ne referim

in special la faptul ca pe glob exista aproximativ 1.000.000.000 de credinciosi catolici. Chiar

daca ei sunt repartizati in diferite colturi ale lumii, totusi exista o anumita disciplina canonica si

doctrinara a catolicismului a carei fermitate il determina pe credinciosul catolic practicant sa fie

atent la diferitele mesaje pe care le transmite ierarhia catolica, in special la enciclicele papale.

Aceste lucru este valabil automat si in cazul unui monarh catolic, cum este cazul Regelui Belgiei

sau cel al Regelui Spaniei, care in calitate de catolici practicanti tin legatura permanent cu

ierarhia Bisericii Catolice. Chiar daca Vaticanul si Congregatia pentru Doctrina Credintei, fosta

Inchizitie pe care a condus-o in trecut Papa Benedict al XVI-lea, emit in primul rand mesaje din

sfera morala, sunt si situatii in care diplomatia Vaticanului ia pozitie favorabila sau defavorabila

unor declaratii politice, unor situatii regionale si mesajul pe care il transmite Biserica sub aceasta

infatisare morala este, cel putin din punct de vedere teoretic, imperativ pentru orice catolic

practicant. De aceea, nu putem sa nu tinem cont si sa nu incercam sa intelegem influenta pe care

Vaticanul inca o mai are pe scena internationala. Din acest punct de vedere consideram ca este

necesar - pentru o mai buna argumentatie in favoarea ideii ca Vaticanul a reprezentat, chiar si

incepand cu a doua jumatate a secolului XX, unul dintre actorii principali in lumea relatiilor

internationale – sa revenim mai ales la exemplul Papei Ioan Paul al II-lea pe marginea caruia am

discutat la un nivel destul de sumar pe parcursul studiului de fata. De fapt, nici nu putem avea o

viziune asupra diplomatiei Vaticanului atata vreme cat nu facem referire directa la figura Papei

Ioan Paul al II-lea. Chiar si dupa moartea sa, Sfantul Scaun in frunte cu Papa Benedict al XVI-

lea continua maniera Papei Ioan Paul al II-lea de a da o noua dimensiune relatiilor internationale.

In acea scurta trecere in revista a Papei Ioan Paul al II-lea s-au mentionat cateva interventii ale

sale pe langa anumite organisme internationale si bineinteles cateva intalnri cu lideri marcanti ai

lumii care la vremea respectiva au reprezentat niste momente de cotitura pentru evolutia relatiilor

5 George Weigel, op. cit., p. 348.9

internationale. Numai din aceste exemple ne putem da seama ce a insemnat Ioan Paul al II-lea

pentru diplomatia Vaticanului si de ce pontificatul sau ar trebui considerat unul „anormal”.

De altfel, el a venit in istoria papilor ca o noutate extraordinara a acestor secole din urma.

Desigur, si cativa dintre predecesorii sai au avut un rol decisiv iar studiul de fata nu a facut

abstractie de ei. Papa Pius al XII-lea cu discursurile, cu enciclicile sale, a dictat etica pentru

intreaga lume politica, economica si sociala. La fel si in cazul Papei Ioan al XXIII-lea. Papa Paul

al VI-lea a incercat sa introduca in lumea relatiilor internationale semnele umanitatii crestine,

drum pe care avea de gand sa-l continue si Papa Ioan Paul I, insa pontificatul sau a fost deosebit

de scurt: doar 33 de zile.

Apoi a venit Cardinalul Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia. El a fost noutatea si

chiar ziarul New York Times, declarandu-l „omul anului 1994”, a tinut sa precizeze: „Ideile sale

sunt foarte diferite de cele ale majoritatii oamenilor. Sunt mai mari.”6

Dupa 450 de ani de neintrerupta ocupare italiana a scaunului pontifical, venea pentru

prima data un pontif strain. Cu el au fost rasturnate criteriile istoriografice cu care era privit in

mod obisnuit pontificatul: nu un pontificat static, de magisteriu, situat doar pe o catedra romana,

ci un pontificat itinerant, un magisteriu purtat pe drumurile lumii, un pontif cufundat frapant si

energic in societatea mass-media, ca cel mai mare personaj de consum pentru opinia publica

internationala.

Nici un lider al lumii din ultima perioada nu a fost atat de aplaudat si de aclamat de

masele populare in toata lumea. Si nici unul nu a mers in lume, cum a mers el, ca sa culeaga

aceste osanale si aplauze, cufundat in marele targ al mass-media, combinand gesturi rituale

antice, gotice, cu gesturile noi ale civilizatiei imaginilor consumului televizual.

Gandul sau s-a idreptat mai intai spre Orientul european. Mai ales in prima calatorie in

Polonia, reintoarcerea in patrie a fost momentul cand s-a revelat in mod clar planul lui Ioan

Paulal II-lea pentru Europa de Est, aflata sub imperativul sovietic. El a dat o semnificatie

grandioasa venirii sale din Est, din lumea slava, si ulterior acest plan al lui Ioan Paul al II-lea s-a

concretizat in marea sa straduinta din primii sai zece ani de pontificat de a doborо ideologia

marxista in tarile din Est, mai ales pentru ca el considera ca „regimurile Europei estice sunt

rusinea secolului nostru”.7

6 Domenico del Rio, Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-lea, editura Pauline, Bucuresti, 2005, traducere de pr. Ioan Sociu, prefata de Luigi Accattoli, p. 370.7 Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclica Redemptor Hominis despre Hristos Mantuitorul omului si al lumii, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, fara an; cf. Ioan Paul al II-lea,

10

Cu aceeasi pasiune cu care a privit spre toata Europa estica, cu aceeasi dorinta de

eliberare a tintit, totusi, si spre Occident, acolo unde la fel ca si in Est, ideologiile socio-politice

se debarasau complet de orice dimensiune spirituala sau religioasa. De fapt, Ioan Paul al II-lea

voia sa dinamizeze lumea politica si economica, si bineinteles lumea relatiilor internationale

printr-o reintoarcere la valorile crestine traditionale. Tocmai de aceea in cadrul unui intreviu

pentru cotidianul francez Le Monde a facut urmatoarea declaratie, care a antagonizat intr-o

oarecare masura exigentele scenei internationale: „Viitorul omului nu poate fi nici Moscova,

nici New York.”8 Cu alte cuvinte, viitorul omului trebuie cautat in alta parte iar in acest sesns,

considera el, umanitatea noului mileniu este obligata sa construiasca o comunitate internationala

sau un Weltethos9 al carui obiectiv principal sa fie acela al pacii. De altfel, marea preocupare si

atentie pentru pace a determinat ca Papa Ioan Paul al II-lea sa fie un punct de referinta pe scena

relatiilor internationale, un simbol din punct de vedere politic si religios pentru milioane de

oameni din multe tari ale lumii, cu diferite orientari religioase si politice.

Asadar, in Ioan Paul al II-lea, in biografia sa spirituala si politica avem un exemplu

elocvent de influenta a Vaticanului asupra multor procese istorice ale secolului XX10 si pentru a

intelege si mai bine acest aspect ne vom concentra atentia in continuare asupra modalitatii in care

Sfantul Scaun sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea s-a raportat la unul dintre cele mai puternice

conflicte care a marcat din plin scena relatiilor internationale, si anume la conflictul bosniac care

a izbucnit in 1992. Interventiile Papei Ioan Paul al II-lea si ale diferitilor reprezentanti ai

Sfantului Scaun au fost indelung comentate in presa internationala si au starnit diferite reactii din

partea catorva lideri politici marcanti, multi dintre ei considerand la un moment dat ca Ioan Paul

al II-lea si Vaticanul au ajuns sa uite care le sunt atributiile si ca Biserica Catolica tinde din nou

sa devina un imperiu asa cum era in Evul Mediu. Chiar si deschiderea Vaticanului catre Europa

de Est in timpul Papei Ioan Paul al II-lea a fost de multe ori interpretata ca o incercare a

catolicismului de a elimina in primul rand ortodoxia pentru a deveni o veritabila Cetate a lui

Dumnezeu pe pamant.

Revenind insa la subiect, trebuie sa mentionam faptul ca inainte de izbucnirea

conflictului bosniac, deci automat si inainte de dizolvarea Republicii Federale Socialiste

8 Domenico del Rio, op. cit., p.372.9 Jьrgen Habermas si Papa Benedict al XVI-lea cu referire directa la tentativa umanitatii de o consolida o comunitate internationala bazata in primul rand pe valorile etice si spirituale specifice fiecarei culturi autentice. Acestea sunt valorile pe care diferitii lideri politici ai lumii sau diferitele ideologii politice, si cu precadere statul de drept, trebuie sa se bazeze.10 Dictionar de relatii internationale – secolul XX, volum coordonat de Maurice Vaпsse, traducere de Marius Roman, editura Polirom, Bucuresti, 2008, p. 351

11

Iugoslavia, sunt cunoscute diferitele interventii pe care le-a avut Sfantul Scaun11 in urma carora

la data de 13 ianuarie 1992 recunostea oficial noile state, Croatia si Slovenia, recunoastere pe

care celelalte tari din Comunitatea Europeana o anuntasera deja la 16 decembrie 1991.

In ceea ce priveste Bosnia-Hertegovina, trebuia sa se astepte pana cand erau indeplinite

conditiile puse de Comisia Badinter, comisie insarcinata de Comunitatea Europeana sa

examineze daca noul stat raspundea conditiilor juridice necesare recunoasterii internationale. In

cazul Bosniei-Hertegovina, mai era nevoie si de un referendum, care a a avut loc in zilele de 29

februarie si 1 martie 1992. Populatia sarba a boicotat votul in timp ce musulmanii si croatii au

acceptat independenta in proportie de 62, 63% din numarul votantilor.12

Partea sarba a raspuns cu armele alegerii politice a celorlalte doua comunitati si a hotarat

sa-si apere propria identitate prin expulzarea, dincolo de hotarele teritoriilor pe care le controla, a

tuturor persoanelor de alta nationalitate, dand astfel nastere fenomenului de „curatire etnica”.

In ciuda acestei situatii, s-a putut stabili un prim contact oficial al Sfantului Scaun cu

guvernul bosniac, iar acest contact a fost facilitat de o telegrama a Cardinalului Angelo Sodano

presedintelui noului stat la acea vreme, telegrama prin care se exprima solidaritatea Papei Ioan

Paul al II-lea cu poporul bosniac, greu incercat de conflictul care abia incepuse.

La data de 15 aprilie 1992, Secretariatul de Stat al Vaticanului inmana ambasadorului

Portugaliei, tara care la acea vreme asigura presedintia Comunitatii Europene, un memorandum

in care se dorea a se aduce la cunostinta membrilor Comunitatii Europene urmatoarele aspecte:

1.) obligatia Comunitatii Europene de a garanta independenta Bosniei-Hertegovina, dupa ce o

recunoscuse la data de 7 aprilie 1992;

2.) actiunile razboinice desfasurate de bande inarmate, cu sprijinul armatei federale iugoslave,

actiuni care violau principiile sanctionate prin Actul Final de la Helsinki;13

3.) obligatia Comunitatii Europene de a tine cont de angajamentul pe care si l-a luat cu prilejul

reuniunii de la Bruxelles, din 10 martie 1992, de a ajunge la o solutionare politica a crizei

iugoslave14

11 cf. Criza din Iugoslavia – Pozitia si actiunea Sfantului Scaun, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, 1997.12 Actiunea Sfantului Scaun in conflictul bosniac, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, 1997, p. 5.13 Actul final de la Helsinki a fost adoptat la data de 1 august 1975 de Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa la care au participat 35 de state europene, fiind semnate de numerosi sefi de stat si de guvern, printre care si Leonid Brejnev. Actul final de la Helsinki, fara a avea o valoare juridica coercitiva, consacra cateva principii fundamentale: egalitatea intre state, neingerinta in treburile interne ale altui stat, dreptul popoarelor la autodeterminare, inviolabilitatea frontierelor europene si renuntarea la folosirea fortei in reglementarea conflictelor.14 f. Actiunea Sfantului Scaun in conflictul bosniac, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti.

12

Pe baza acestor principii, la data de 5 mai 1992, in fata amplificarii conflictului,

Cardinalul Angelo Sodano trimitea o telegrama a Papei Ioan Paul al II-lea reprezentantilor O. N.

U. in care se specifica: „Sfantul Scaun considera ca o angajare sporita a Organizatiei

Natiunilor Unite in conflictul in curs, in cadrul mijloacelor pe care i le pune la dispozitie

Carta sa, ar contribui la a-i reduce la ordine pe cei care instiga la dezordine si la restabilirea

pacii in Bosnia Hertegovina, acceptand toate initiativele capabile sa faca sa taca limbajul armelor

si sa usureze suferintele unor populatii care sunt ostatecele unei violente oarbe”.15

In acest sens, la data de 20 august 1992, a fost anuntata stabilirea de relatii diplomatice

intre Vatican si Bosnia-Hertegovina, ceea ce pe de alta parte a implicat si apropierea Bisericii

Catolice fata de o Biserica de traditie veche intr-un moment in care aceasta din urma era grav

amenintata.

Sa mentionam de asemenea si diferitele interventii ale Sfantului Scaun, directionat fiind

de catre Papa Ioan Paul al II-lea, in cadrul diferitelor organisme internationale. Din acest punct

de vedere ar trebui sa ne referim in special la interventia Cardinalului Jean-Louis Tauran

care, in cursul ultimei reuniuni a C.S.C.E. desfasurata la Roma, in zilele de 30 noiembrie si

1 decembrie 1993, a amintit conditiile necesare garantarii viitorului minoritatilor nationale,

repetand faptul ca Papa Ioan Paul al II-lea pusese o conditie de control international al

respectarii minoritatilor atunci cand recunoscuse statele rezultate din dezmembrarea fostei

Iugoslavii. De asemenea, si Cardinalul Alain Lebeaupin, in cursul unei reuniuni de la Helsinki a

C.S.C.E., a facut o declaratie prin care condamna, in legatura cu conflictul bosniac, violarea

principiilor inscrise in documentele C.S.C.E., pentru a sprijini recentele initiative ale Comunitatii

Europene in vederea realizarii dialogului intre parti, si pentru a invita pe fiecare la gesturi

curajoase, capabile sa apere patrimoniul spiritual, moral si cultural al Europei in fata flagrantelor

violari ale dreptului public international si ale dreptului umanitar.

3. Rolul mesianic al Vaticanului în rezolvarea diferenedelor internaționale

In timpul sesiunii speciale consacrate violarii drepturilor omului in fosta Iugoslavie,

organizata de Comisia Drepturilor Omului la Geneva, la 13 august 1992, Cardinalul Cristophe

Pierre a subliniat trei puncte importante: obstacolele ridicate in calea actiunii umanitare,

deportarile de populatii intregi si taberele de prizonieri, pe baze etnice.

Desigur, pot fi amintite si multe alte interventii ale Sfantului Scaun in cadrul

organismelor internationale, insa din tot ceea ce s-a prezentat pana acum se poate foarte bine

15 Ibidem,13

observa cum realismul politicii diplomatice a Vaticanului a avut un rol decisiv in ameliorarea

conflictului bosniac.

Intr-adevar, ar mai fi fost multe alte exemple cu privire la modalitatea in care Vaticanul s-

a raportat la diferite situatii conflictuale de pe scena internationala, exemple la care ar fi trebuit

sa se faca referire. Insa, cazul bosniac este cel mai edificator prin prisma faptului ca statul papal

intervenea pentru prima data intr-un conflict care cuprindea estul Europei sub conducerea unui

Suveran Pontif venit chiar din est si care, sa nu uitam, in primii ani ai pontificatului sau, a avut

un rol decisiv in caderea comunismului. Impresia potrivit careia interventia Vaticanului in

conflictul bosniac a fost cea mai eficienta este amplificata si mai mult de urmatoarele principii16

pe care aceasta din urma s-a fundamentat:

1.) respectarea normelor de drept international, ca unic mijloc de a iesi din conflict, cu atat

mai mult cu cat aceste norme sunt rezultatul consensului obtinut de catre partizanii vietii

internationale asupra unor valori impartasite de toti;

2.) statele recunoscute la nivel international, cum ar fi Bosnia-Hertegovina, si in plus membre

ale O.N.U., au aceeasi demnitate si aceleasi drepturi. Nu se poate lua in considerare, in mod

rezonabil, posibilitatea ca un stat sa dispara pur si simplu, dezintegrat prin violenta;

3.) nu se poate accepta nici o cucerire teritoriala obtinuta prin forta; asta ar insemna negarea

tuturor rezultatelor dobandite de catre Comunitatea Internationala in cursul ultimilor ani, prin

elaborarea unor norme valabile pentru toate natiunile;

4.) orice solutie bazata pe curatirea etnica a unui stat este inumana si constituie o presupozitie

sigura pentru alte razboaie;

5.) dialogul si negocierea trebuie sa prevaleze in orice circumstanta dar ele nu scutesc pe

nimeni de datoria de a-i dezarma pe agresorii care retin ca ostatece populatii intregi, in conditii

care sunt asemanatoare celor din lagarele de concentrare;

6.) partile si membrii Comunitatii Internationale angajate in negocieri trebuie sa caute solutii

juste printr-un dialog prelungit si o persverenta staruitoare.

Asadar, prezentand doar acest proces istoric, putem intelege importanta Vaticanului pe scena

relatiilor internationale, mai ales cand vorbim de pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.

In primul rand, Vaticanul, care in acelasi timp este si leaganul catolicismului mondial, se

raporteaza cu precadere la principiul construirii unei societati internationale in care dreptul 16 Ibidem, p.18.

14

natural sa fie prevalent. Este vorba despre ceea ce Sfantul Augustin ar fi numit Cetatea lui

Dumnezeu, adica o comunitate care sa se edifice pe coordonatele iubirii crestine. Tocmai de

aceea viziunea Vaticanului asupra relatiilor internationale este marcata de imperativul pacii, un

imperativ fundamental al doctrinei catolice. In acest sens, Sfantul Scaun are ca obiectiv principal

introducerea semnelor umanitatii crestine, asa cum Pontifii Romani din ultima perioada, si in

special Ioan Paul al II-lea, au aratat-o in adevaratul sens al cuvantului. Obligatia de a gasi o

oarecare aplicabilitate principiului pacii,, care decurge din autoritatea spirituala pe care o exercita

asupra unui numar mare de credinciosi catolici, confera Vaticanului un statut aparte in cadrul

politicii internationale, iar acest statut оi permite sa faca presiunile necesare pe langa diferite

organizatii internationale sau guverne in situatii conflictuale. Din acest punct de vedere,

conflictul bosniac, care tocmai a fost prezentat pe larg, reprezinta un exemplu concret.

Asadar, cand ne referim la statutul Vaticanului pe scena relatiilor internationale, ne

referim inainte de toate la o preocupare permanenta pentru eliminarea razboiului, pentru

excluderea integrala a acestuia din orizonturile umanitatii. Iar acest principiu a fost definit cel

mai clar in timpul Conciliului Vatican II: „Pentru a construi o societate aflata sub imperativul

pacii, prima conditie este eliminarea cauzelor de conflict dintre oameni, cauze care alimenteaza

razboaiele, dintre care principalele sunt nedreptatile”.17

Deci, pe scena relatiilor internationale Vaticanul actioneaza numai prin a se raporta la

ideea de pace, iar un astfel de stat, dupa cum s-a mai specificat, are nu numai rolul dar si

obligatia morala de a-l face aplicabil in societate tocmai datorita impartialitatii sale care este o

consecinta a organizarii si conducerii clericale, aceasta din urma conducere fiind animata de

principiile doctrinare crestine.

4. Imparțialitatea Vaticanului în cadrul politicii internaționale

Impartialitatea Vaticanului in cadrul politicii internationale faciliteaza posibilitatea

Vaticanului de a actiona in serviciul binelui comun si al rezolvarii situatiei dramatice a

refugiatilor risipiti in lumea intreaga. In acest sens suntem din nou nevoiti sa facem referire la

congregatiile Sfantului Scaun sau, pur si simplu, la misionarii trimisi in diferite colturi ale lumii,

care reprezinta o latura deosebit de importanta a Vaticanului ca centru de putere pe scena

relatiilor internationale, pentru a nu mai vorbi, asa cum anterior am facut-o, despre legatura

dintre reprezentantii statului papal si anumite monarhii catolice care inca mai exista. Acestea

sunt de altfel si principalele motive pe care se bazeaza activitatea diplomatica a Vaticanului, iar

17 cf. Constitutia pastorala a Conciliului Vatican II privind Biserica in lumea contemporana Gaudium et spes, schema 83.

15

aceste motive, la randul lor, constituie o consecinta fireasca a stabilirii urmatorului set de norme,

care a fost aprobat de Papa Paul al VI-lea in timpul Conciliului Vatican II:18

a.) obligatia Sfantului Scaun de a colabora cu natiunile in curs de dezvoltare pentru a avea

grija sa-si fixeze in mod expres si ferm ca scop al progresului deplina perfectionare umana a

cetatenilor;

b.) obligatia Sfantului Scaun de a face presiuni asupra guvernelor tarilor dezvoltate pentru

ajutorarea tarilor din lumea a treia;

c.) necesitatea interventiilor Sfantului Scaun in cadrul diferitelor organizatii internationale

pentru o buna coordonare si stimulare, avand grija totusi sa se imparta cu maxima eficienta si

echitate resursele prevazute;

d.) datoria Sfantului Scaun de a face presiuni atunci cand este cazul pentru revizuirea anumitor

structuri economice si sociale care sufera de carente.

Pe baza acestor principii Vaticanul isi rezerva dreptul de a actiona pentru construirea unei

ordini internationale, care nu se poate realiza decat printr-un respect sincer fata de libertatile

legitime. Tocmai aici persista idealul pacii de care Sfantul Scaun, aflat sub imperativul doctrinei

catolice, nu poate face abstractie.

Asadar, activitatea diplomatica a Vaticanului se reglementeaza prin functia de observator

pe care o detine pe scena relatiilor internationale, iar aceasta functie оi permite accesul la una

dintre cele mai mari retele de informatii din lume, atribuindu-i in acelasi timp si calitatea de

mediator in situatii conflictuale, iar ceea ce ne face sa intelegem si mai bine acest din urma

aspect este faptul ca Sfantul Scaun are reprezentare pe langa 16 organisme internationale.

5. Relațiile Internaționale ale Vaticanului.

Oferind o identitate teritorială pentru Sfântul Scaun, statul Vatican este recunoscut ca

teritoriu național sub legea internațională, chiar dacă Sfântul Scaun este organismul legal care

conduce relațiile internaționale, negociază înțelegerile internaționale, respectiv trimite și

primește reprezentanții diplomatici. Datorită teritoriului limitat al statului, ambasadele străine pe

lângă Sfântul Scaun se află în partea italiană a Romei; Italia își găzduiește chiar și propria

ambasadă pe lângă Sfântul Scaun.

Sfântul Scaun este observator permanent la Națiunile Unite, în iulie 2004 a primit toate

drepturile unui statut de membru cu excepția votului. După spusele Arhiepiscopului Celestino 18Ibidem, schema 87.

16

Migliore, observatorul permanent al Sfântului Scaun, "nu avem drept de vot pentru că aceasta

este alegerea noastră." Acesta a mai adăugat că Vaticanul își consideră statutul actual drept "un

pas fundamental care nu închide nici o cale pentru viitor. Sfântul Scaun îndeplinește toate

cerințele pentru a fi stat membru și dacă în viitor se va dori, această rezoluție nu îl va împiedica

să-l ceară ." Sfântul Scaun menține relații diplomatice formale cu 174 de state suverane,

Uniunea Europeană și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta; 69 din acestea mențin

misiuni diplomatice rezidente permanente pe lângă Sfântul Scaun. Restul au misiuni cu

acreditare duală în afara Italiei pentru că Sfântul Scaun nu acceptă acreditare duală cu o

ambasadă localizată în Italia. Are de asemenea relații de natură specială cu Rusia (misiune cu un

ambasador) și Organizația pentru eliberarea Palestinei (birou cu un director). Sfântul Scaun

menține 179 de misiuni diplomatice permanente în afară (din care 106 sunt acreditate în state

suverane). Activitățile diplomatice ale Sfântului Scaun sunt întreținute de Secretariatul de Stat

(Vatican) (condus de către un Cardinal Secretar de Stat) prin intermediul secției pentru relațiile

cu statele. Sfântul Scaun este activ în organizațiile internaționale. Are relații diplomatice cu

Uniunea Europeană (UE) la Bruxelles; este observator permanent pe lângă Națiunile Unite (NU).

Statul Vatican este membru sau observator în multe alte organizații internaționale. În 1971,

Sfântul Scaun și-a anunțat decizia de a adera la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare

pentru a-și "oferi sprijinul moral principiilor care formează baza tratatului însuși." Sfântul Scaun

are un delegat pe lângă Liga arabă la Cairo.

Statul Vatican nu are aeroporturi. Există un helioport și 852 m de cale ferată standard

(1435 mm) care face conexiunea cu rețeaua italiană în stația Roma Sfântul Petru. Calea ferată

este rar folosită.

Un ziar, L'Osservatore Romano, publică zilnic în limba italiană, săptămânal în limba

engleză, limba spaniolă, limba franceză, limba germană și în limba portugheză, iar lunar în limba

poloneză. Orașul deține un sistem independent modern de telefonie și de un oficiu poștal. O

înțelepciune romană spune că scrisorile internaționale puse în cutiile vaticane ajung la destinație

mai repede decât cele puse la câțiva metri mai încolo în cutiile italiene. Vaticanul (care are

propriul cod de țară) are un site oficial, stație radio și canale TV cu emisie prin satelit.

Wikileaks a făcut public un document diplomatic, potrivit căruia Papa Benedict al

XVI-lea a pledat împotriva aderării Turciei musulmane în Uniunea Europeană , acordând

prioritatea ţărilor creştine cum ar fi Ucraina şi Moldova.19 Potrivit sursei, ministrul interimar

al Afacerilor Externe al Vaticanului, Pietro Parolin, a declarat că acest comentariu nu reflectă

19 http://www.moldovacrestina.info/2010/12/wikileaks-vaticanul-pentru-aderarea-ucrainei-si-rep-moldova-la-uniunea-europeana/ ( vizitat 27.10.2012)

17

poziţia oficială a Vaticanului şi este opinia personală a lui Joseph Alois Ratzinger (numele

mirean al lui Benedict al XVI-lea). Cu toate acestea, Parolin recunoaşte că integrarea Turciei

musulmane în comunitatea europeană va prezenta anumite dificultăţi și de aceea Uniunea

Europeană ar trebui să-i acorde o atenţie sporită Turciei. Fostul ministru de externe, Cardinalul

Tauran, este de aceiași părere ca și Joseph Alois Ratzinger. Acesta a declarat că prioritatea

integrării în UE le revine țărilor creștine precum Ucraina şi Moldova.

Dezvaluiri cutremuratoare din arhivele Vaticanului, despre Demiurg, reincarnare si

potopul lui Noe

Rezultatele cercetarilor Barbarei Elitt20 au provocat indignare printre ierarhii superiori ai

Vaticanului. In ciuda interdictiei Vaticanului, Barbara a hotarit ca credinciosii simpli au dreptul

sa stie totul despre Iisus Hristos si despre natura creatiei, sa stie tot ce a fost ascuns de secole.

Barbara Elitt s-a ocupat foarte multi ani de studiul Bibliei si a descoperit niste lucruri

interesante legate de istoria Scrierii Sfinte. Lucrind in arhivele Vaticanului, ea a gasit niste

documente necunoscute pina atunci, care apartineau primelor secole de crestinism, intre acestea

fiind o serie de texte care au fost accesibile numai pentru citiva alesi de-a lungul timpului.

Hotararea de a ascunde aceste texte a fost luata la Sinodul de la Niceea, in anul 325, sub

influenta imparatului Constantin, chiar daca aceste scrieri apartineau unor oameni care l-au

cunoscut in nemijlocit pe Iisus Hristos, la fel ca si evanghelistii Luca, Matei, Marcu si Ioan.

Demiurgul

Barbara Elitt afirma ca una dintre cele mai uimitoare taine ascunse in arhiva de la Vatican

este legata chiar de insusi Dumnezeu. Este cunoscut de toata lumea ca Atotputernicul a creat

lumea si l-a trimis pe Fiul Sau pentru a propovadui pe pamint mila si virtutea. In documentele de

la Vatican se vorbeste de asemenea despre aceea ca, in acelasi timp, Demiurgul, un inger cazut,

incepe sa pretinda rolul lui Dumnezeu pe Pamint, aducind in lumea noastra pacatul si tot ceea ce

este rau. Spre deosebire de razvratitul Satana, Demiurgul nu a incalcat niciodata pe ascuns vointa

lui Dumnezeu. El a inceput sa ii influenteze pe oameni, aratindu-li-se lor ca atotputernicul

creator al cerului si pamintului.

Amestecul Demiurgului a dus la scaderea legaturii dintre oameni si Dumnezeu, care a

putut din acel moment sa ii influenteze numai indirect. Numai prorocii si sfintii au primit

20 http://www.almeea.com/dezvaluiri-cutremuratoare-din-arhivele-vaticanului-despre-demiurg-reincarnare-si-potopul-lui-noe/ ( vizitat 16.10.2012)

18

cunostintele divine in mod nemijlocit de la Dumnezeu, asupra celorlalti intr-un fel sau altul si-a

manifestat influenta Demiurgul.

Documentele secrete arata cum, sustinut de dorinta de putere, Demiurgul i-a ispitit

permanent si continua sa ii ispiteasca pe oameni. Oamenii trebuie sa isi aminteasca de acest lucru

si nu trebuie sa lase jumatatea lor intunecata sa o invinga pe cea plina de lumina.

Credinta in reincarnare

Credinta in reincarnare este una dintre cele mai bine pastrate taine ale Vaticanului. Chiar

si conservatorii care iau Biblia in sensul propriu, considerand ca fiecare cuvant al ei este un

adevar, cred ca expresia nascut din nou (care este intilnita de foarte multe ori in Cartea Sfanta)

nu este decat o metafora. Cu toate acestea, textele secrete vechi fac sa se inteleaga foarte clar ca

Ioan Gura de Aur nu a scris intamplator despre aceea ca numai cel nascut din nou poate vedea

Imparatia Domnului si despre aceea ca desi corpul moare, sufletul poate intra pe portile Raiului.

Credinta in reincarnare, scrie Barbara Elitt, subliniaza inca o data importanta invataturii sa fim

buni cu toti, pentru ca nu putem sa stim niciodata cu al cui suflet sub o alta infatisare ne vom

intalni in viata viitoare: al parintilor, al sotiei, al copiilor, fratilor, surorilor, prietenilor.

Potopul lui Noe

Potrivit unuia dintre manuscrisele secrete ale lui Ioan Gura de Aur, Noe si familia sa au

supravietuit nu unui potop universal, ci eliberarii in aer a unei cantitati mari de gaz, care a

influentat mintea oamenilor facandu-i sa isi uite trecutul. In momentul in care a avut loc acest

eveniment unic, omenirea era supusa influentei Demiurgului, de aceea Dumnezeu a hotarat sa

stearga din mintea oamenilor tot ceea ce ei stiau. Numai marele Noe nu a trebuit sa fie supus

acestei proceduri, tocmai pentru a putea sa le povesteasca oamenilor despre Dumnezeu. Noe s-a

salvat nu plecand cu o corabie, ci ascunzandu-se intr-o biserica inchisa ermetic.

Enigmaticul ordin al Cavalerilor Templieri

Considerati, mai ales dupa disparitia lor terifianta, unul dintre cele mai enigmatice ordine

calugaresti si permanent obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odata cu

publicarea romanelor lui Dan Brown, un fenomen de masa, fiindu-le dedicata o intreaga

literatura, de mai buna sau mai slaba calitate, literatura devorata, efectiv, de catre opinia publica.

S-a scris foarte mult si despre legendarele lor comori, disparute fara urma, odata cu uciderea

majoritatii membrilor acestui ordin, in Franta secolului XIV.21 O posibila pista pentru depistarea

21 http://ezoterism.wordpress.com/2010/10/28/enigmaticul-ordin-al-cavalerilor-templieri/ (vizitat 16.10.2012)19

acestor fabuloase tezaure ar putea-o oferi un modest sat belgian, legat, in mod straniu, nu doar de

numele Templierilor ci si de cel al lui Michel de Nostradamus…

Abatia de la Orval, in Ardenii belgieni, reprezinta cu siguranta un loc enigmatic.

Manastirea, apartinand ordinului cistercienilor, exista si astazi, dar ceea ce ii intereseaza pe

pasionatii de mistere sunt ruinele vechii manastiri, construite candva pe aceste locuri si

considerate astazi „monument istoric”. Numele „Orval” inseamna „valea aurului”. Se pare ca

Nostradamus ar fi scris o serie de profetii ale sale aici si este posibil ca tot aici sa se gaseasca,

ascunse, doua dintre cele mai faimoase si mai controversate comori din istoria omenirii: cea a

Cavalerilor Templieri si cea a regelui francez Ludovic XVI.

In best-seller-ul lor, „Sangele sacru si sfantul potir”, editat si in Romania, autorii

britanici Baigent, Leigh si Lincoln afirma ca in 1070, cu 29 de ani inainte de prima cruciada, mai

multi calugari din Calabria, sudul Italiei, au sosit in muntii Ardeni, spre a se stabili pe o

proprietate ce apartinea nobilului Geoffrey de Bouillon. Calugarii erau condusi de un anume

Ursus, care, potrivit asa-numitelor „documente ale Prioriei”, avea legaturi de rudenie cu familia

regala merovingiana cu alte cuvinte, asa cum cred unii istorici si iubitori ai misterelor, cu

presupusii descendenti ai lui Iisus Hristos. Calugarii au fost bine primiti de contele Arnould de

Chiny si de matusa lui Geoffrey, Mathilda de Toscania, ducesa de Lorena. De la aceasta, ei au

primit bucata de pamant cunoscuta astazi drept Orval.

O legenda locala confera intemeierii manastirii o aura deosebita, punand-o pe seama unui

gest de gratitudine. Mathilda, fiind vaduva, isi pierduse, se spunea, verigheta de aur, care-i

cazuse intr-o fantana sapata intre coline, la Orval. Femeia s-a rugat cu asiduitate la Dumnezeu si

prin minune, un peste a iesit din apa, tinand in gura inelul aurit. „Cu adevarat, a exclamat atunci

Mathilda, aceasta este valea de aur – Val d’Or. Fantana respectiva exista si astazi, pe locul unde

ducesa a intemeiat o manastire. La sfarsitul secolului XIX abatele Berenger Sauniere, de la

Rennes-le-Chateau a descoperit „ceva” in interiorul cimitirului local, care i-a permit sa faca

ulterior cheltuieli extravagante, desi veniturile sale erau mai mult decat modeste. Revenind la

calugarii care au intemeiat manastirea de la Orval, sa spunem ca unul dintre ei, Petru Hermitul,

tutorele lui Geoffrey, a fost cel care, alaturi de Papa Urban II a propovaduit necesitatea unei

cruciade, spre a recuceri Sfantul Mormant si Tara Sfanta, din mainile musulmanilor. In 1108,

calugarii de la Orval dispar in mod misterios, fara ca nimeni sa mai poata da vreodata de urma

lor.

Comoara regelui Ludovic XVI se afla tot aici?

20

In 1131, Orval a devenit unul dintre fiefurile detinute de Bernard de Clairvaux, cel ce a

scris codul de conduita al Cavalerilor Templieri. El a incredintat reconstructia manastirii de aici

abatiei Trois-Fontaines, din regiunea Champagne si timp de cinci secole, calugarii cistercieni de

la Orval au dus o viata linistita, fara sa iasa in evidenta prin nimic, desi abatia a prosperat. In

1605, Bernard de Montgaillard, nascut in sudul Frantei, a reusit sa impuna alegerea sa ca abate,

la insistentele arhiducelui Albert si ale sotiei acestuia, Isabelle. El a refacut cladirile manastiresti,

a reformat constitutia comunitatii si a sporit vigoarea economica a institutiei. Ultima sa dorinta a

fost de a fi ingropat la picioarele scarii ce duce din dormitoarele calugarilor catre biserica, astfel

incat zilnic picioarele fratilor ce mergeau la slujba sa calce pe el si sa se roage pentru sufletul

sau.

In timpul Revolutiei Franceze, manastirea a trait vremuri tulburi si pe 23 iunie 1793,

trupele generalului Loison au jefuit-o si au ars-o pana-n temelii, alungandu-i pe calugari, care si-

au gasit refugiu tocmai in Luxemburg. Pentru mai bine de un secol, zidurile ruinate ale fostei

manastiri au fost brazdate de intemperii dar si de cautatorii de comori, convinsi ca in pamant sunt

ascunse, de secole, bogatii de nemasurat. Fervorarea generalului Loison si a vanatorilor de

comori a fost provocata de zvonurile privind existenta unei comori regale, aflate pe domeniul

Orval. In primavara lui 1791, regele Ludovic XVI era prizonier in propria sa tara, in vreme ce

sotia sa, Maria Antoaneta, ii cerea disperata ajutor, prin intermediul unor scrisori cifrate, fratelui

sau, imparatul Austriei. Dar mesajele au fost interceptate si codul secret descoperit. Generalul

regalist de Bouille a cautat refugiu familiei regale in fortareata de la Montmedy, in nord-estul

Frantei. In caz de pericol, regele putea trece frontiera cu Tarile de Jos, aflate in stapanire

austriaca, sau gasi refugiu in apropiata abatie de la Orval.

Secretul cifrului

Faimosul Nostradamus ar fi profetit, se pare, fuga regala, in catrenul 20, centuria 9, unde

vorbeste despre sosirea, la caderea noptii, a doua capete incoronate, prin padurea din Reims, spre

Orval. La Varennes, scrie el, un Capet va fi prins si vor urma apoi „furtuna, foc, sange si fier” –

regele sfarsind pe esafod, sub securea calaului. Se pare insa ca, inainte de a fi prins, regele

incredintase tezaurul sau unui frizer de la curte, pe nume Leonard, spre a-l duce in siguranta la

abatia Orval. Leonard a ajuns aici si probabil a incredintat cufarul plin de aur si de bijuterii

calugarilor locali, inainte de a disparea si el, in iuresul Revolutiei…

Baigent, Leigh si Lincoln au sustinut ca, aflat la Orval, marele profet Nostradamus ar fi

descoperit invataturile tainice legate de Prioria Sionului, studiind o carte straveche, din care si-a

inspirat propriile lucrari. Cartea respectiva fusese daruita abatelui manastirii locale de catre

21

Mathilda, matusa lui Geoffrey de Bouillon. Exista trei catrene care pot fi lesne interpretate ca

vorbind despre o comoara la Orval. Catrenul 27, centuria 1, se refera la o comoara care a fost

stransa, timp de multe secole, si ascunsa sub un stejar secular, lovit de trasnet. Cand comoara va

fi gasita, un om va trebui sa moara, strapuns prin ochi cu o sulita.

Potrivit unei legende locale, Nostradamus obisnuia adesea sa-si petreaca clipele de

ragaz sub coroana bogata a unui stejar aflat in curtea manastirii. Copacul a fost lovit de

fulger dar in locul sau a crescut un alt stejar, care mai exista si astazi. Dar comoara ar putea fi

gasita – daca nu cumva ea a fost impartita deliberat in mai multe parti – si cu ajutorul catrenului

66, centuria 8, care mentioneaza posibilitatea descoperirii, cu ajutorul unei lampi, a „inscriptiei

D.M., pe peretele unei pesteri stravechi, aflate nu departe de manastire. Singurul loc care pare sa

corespunda acestei descrieri ar putea fi mormantul unde a fost depus trupul neinsufletit al

straniului personaj care a fost Bernard De Montgaillard…

Concluzie

22

Sfântul Scaun (latină Sancta Sedes) este un subiect de drept internațional public, care

reprezintă Biserica Catolică în relațiile cu statele. Uneori este cunoscut și sub denumirea de

Scaun Apostolic dar denumirea aceasta aparține oricărui Scaun stabilit de un apostol, în special

cele trei originare (Roma, Alexandria, Antiochia).

Sfântul Scaun menține relații cu 174 de țări. În afară de țări, Sfântul Scaun menține relații

cu Uniunea Europeană și Ordinul Suveran de Malta (Serviciul de Ajutor Maltez). În afară de

acestea Sfântul Scaun menține relații "de o natură specială" cu Rusia și cu autoritate Palestiniană.

Sfântul Scaun participă în mai multe organizații interguvernamentale. Concordatele (tratatele

internaționale) se încheie de către Sfântul Scaun în numele Bisericii Catolice sau, când e necesar,

în numele Cetății Vaticanului. De aceea este greșită formularea "Concordatul cu Vaticanul", căci

concordatele se încheie între diferitele state și Sfântul Scaun, ca personificare a Bisericii

Catolice. Sfântul Scaun este observator la Organizația Națiunilor Unite.

Lideri politici nu cunosc şi recunosc decât o singură formă de imunitate juridică

internaţională: imunitatea diplomatică, recunoscută în virtutea cutumurilor diplomatice, dar mai

ales în urma tratatelor internaţionale ratificate de fiecare stat. Trebuie făcură o precizare

importantă: imunitatea nu reprezintă o instituţie juridică aplicabilă unui cult religios. Există o

singură excepţie recunoscută peste tot în lume – Nunţiul Papal sau Nunţiul Apostolic, care

întotdeauna are rang de arhiepiscop. Acesta este reprezentantul diplomatic permanent al

Vaticanului pe lângă un stat, şi are rangul de ambasador. El serveşte şi ca reprezentant al

Vaticanului pe lângă Biserica naţională. Unii consideră că este o pură întâmplare faptul că

„uneori”, Nunţiul Apostolic, este şi membru al Ordinului Iezuit.

Convenţia de la Geneva privind relaţiile diplomatice, stipulează că Nunţiul este decanul

corpului diplomatic acreditat într-o ţară anume. Există mai multe ţări care nu recunosc această

prevedere. Spre exemplu, în România, până la 1.01.1998 decanul corpului diplomatic era

recunoscut ca fiind cel mai în vârstă ambasador. Abia de la acea dată România a revenit la regula

ca Nunţiul Papal să fie decan al corpului diplomatic acreditat în ţara noastră.

De asemenea, au fost perioade în care anumite state au întrerupt legăturile diplomatice cu

Vaticanul. Cum Vaticanul nu a recunoscut o perioadă existenţa statului Israel, nu au existat

relaţii diplomatice. Pentru ca odată consfinţite ele să aibă sincope. Însă când este vorba de

spionaj, toate acestea nu au valabilitate. Deoarece există alte variante de lucru pe care iezuiţii le

stăpânesc la perfecţie. Una dintre ele este tehnica lucrului prin „mâini străine”.

Bibliografie23

1. Actiunea Sfantului Scaun in conflictul bosniac, Editura Arhiepiscopiei Romano-

Catolice de Bucuresti, 1997, 138p.

2. cf. Constitutia pastorala a Conciliului Vatican II privind Biserica in lumea

contemporana Gaudium et spes, schema 83.

3. cf. Criza din Iugoslavia – Pozitia si actiunea Sfantului Scaun, Editura Arhiepiscopiei

Romano-Catolice de Bucuresti, 1997.

4. Dictionar de relatii internationale – secolul XX, volum coordonat de Maurice Vaпsse,

traducere de Marius Roman, editura Polirom, Bucuresti, 2008, 538p.

5. Domenico del Rio, Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-lea, editura Pauline,

Bucuresti, 2005, traducere de pr. Ioan Sociu, prefata de Luigi Accattoli, 425p.

6. George Weigel, Martor al sperantei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, editura

Galaxia Gutenberg, Targu-Lapus, 2007, traducere din limba engleza de Radu Vasile,

538p

7. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclica Redemptor Hominis despre Hristos

Mantuitorul omului si al lumii, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti,

fara an; cf. Ioan Paul al II-lea.

8. Jьrgen Habermas si Papa Benedict al XVI-lea cu referire directa la tentativa

umanitatii de o consolida o comunitate internationala bazata in primul rand pe

valorile etice si spirituale specifice fiecarei culturi autentice. Acestea sunt valorile pe

care diferitii lideri politici ai lumii sau diferitele ideologii politice, si cu precadere

statul de drept, trebuie sa se bazeze

9. John L. Allen jr. Opus Dei. O privire obiectiva asupra miturilor si adevarurilor celei

mai controversate forte din Biserica Catolica, editura RAO, Bucuresti, 2007,

traducere din limba engleza de Ana-Veronica Mircea si Dan Costinas, 470p.

10. http://www.moldovacrestina.info/2010/12/wikileaks-vaticanul-pentru-aderarea- ucrainei-si-rep-moldova-la-uniunea-europeana/ ( vizitat 27.10.2012)

11. http://www.almeea.com/dezvaluiri-cutremuratoare-din-arhivele-vaticanului-despre- demiurg-reincarnare-si-potopul-lui-noe/ ( vizitat 16.10.2012)http://ezoterism.wordpress.com/2010/10/28/enigmaticul-ordin-al-cavalerilor-

templieri/ (vizitat 16.10.2012)

24