1. Scurt istoric al vânătorii în România.

România are o lungă istorie a vânătorii. Ţara reprezintă o destinaţie de vânătoare remarcabilă, atrăgând mulţi vânători datorită numărului mare de urşi bruni, lupi, mistreţi sălbatici, căprioare, cerbi şi capre negre. Concentraţia de urşi bruni (Ursus arctos) în munţii Carpaţi din centrul României, este cea mai mare din lume şi conţine jumătate din populaţia Europei, cu excepţia Rusiei.

Începuturile organizării activităţii vânătoreşti în România, deşii foarte vechi, s-au materializat de abia în anul 1870 prin constituirea primei societăţi de vânătoare la Bucureşti, iar apoi au urmat alte şi alte asemenea constituiri de asociaţii şi de societăţi de vânătoare locale, printer care Uniunea Vânătorilor din Braşov, la 27 decembrie 1883.

Mai înainte de 1918, erau deja constituite şi societăţi naţionale de vânătoare, în Bucureşti pentru Principatele Române, la Sibiu pentru Transilvania şi la Cernăuţi pentru Bucovina. În 5-7 iunie 1919 au luat fiinţă la Bucureşti, prin voinţă liberă exprimată a delegaţilor tuturor organizaţiilor vânătoreşti representative din ţară, Uniunea Generală a Vânătorilor (U.G.V), mai apoi, la 26 mai 1922 U.G.V.-ul se desăvârşeşte prin întemeierea U.G.V.R (Uniunea Generală a Vânătorilor din România). În 1948 U.G.V.R a fost desfiinţată, iar în locul acestia a fost înfiinţată prin decretul 211/1948 Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R), persoană juridică de utilitate public. Cinci ani mai târziu, în 1953 A.G.V.R. a fost transformată, tot prin lege, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S din România).

În 1976 prin înfiinţarea legii 26/1976 A.G.V.P.S capătă personalitate juridică şi statut propriu.

Tradiţionala A.G.V.P.S din România a fost recunoscută şi instituţionalizată, în timp, prin lege. Mai recent, prin prevederile Legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, i s-au concretizat şi atribuţiile pe care le are în ceea ce priveşte reprezentarea organizaţiilor vânătoreşti la nivel naţional şi internaţional.

2

2. CERBUL(CERVUS ELAPHUS)

2.1 Descriere. Pentru a nu fi confundat în limbajul uzual cu cerbul lopătar, mult timp a fost denumit

cerb carpatin, iar în ultimul timp se foloseşte expresia populară de cerb comun.Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută de cerb sau cerboaică, puiul până la 1 aprilie al celui de al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numeşte viţel (viţea) de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai există şi alte denumiri, atât la mascul cât şi la femelă.Încercarea unor autori de a deosebi subspecii de cerb înăuntrul arealului european, având drept criterii, în special, forma şi greutatea corporală, precum şi forma coamelor pare a nu fi reuşit pe deplin. Într-adevăr, în acelaşi fond de vânătoare sau regiune geografică se găsesc unii cerbi de culoare deschisă şi alţii de culoare închisă; cerbii având coarne cu prăjini lungi, deschidere mare şi ramuri puţine la coroană şi cerbi cu coarne scurte, deschidere mai mică şi ramuri multe la coroană. La acestea se adaugă frecventele populari sau aclimatizări. Amestecul este inevitabil. Deocamdată, deci rămânem la constatarea că în ţara noastră este o singură specie de cerb.Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de 12-16 cm, înălţimea la grebăn de 152-155 cm.

2.2 Greutatea corporală. Greutatea corporală variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice

din ciclul anual al vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor de recoltă este de 210 kg evisceraţi, ceea ce înseamnă 240-250 kg viu; s-au găsit însă şi cerbi de 250 kg evisceraţi, deci de 310 kg ca cerb viu. Nu este exclus să existe şi cerbi cu greutate mai mare.

Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar viţelul, la fătare, 7-12 Kg. Cam de la începutul lunii august si până la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie),cerbii se găsesc în perioada de îngrăşare, când ei adună rezerve de masă ponderală, greutatea cea mai mare fiind atinsă la începutul boncănitului. Aproape o lună cât durează boncănitul (10 septembrie – 10 octombrie, variind după altitudine şi mersul vremii), taurul pierde treptat din greutate, deoarece nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat şi lupte cu concurenţii. Pierderea în greutate a unui individ în această perioadă poate atinge 25-30 Kg. După terminarea boncănitului, cerbul mascul mascul îşi sporeşte treptat greutatea, iar dacă toamna este lungă şi hrana abundentă, intră în iarnă destul de bine refăcut. În timpul iernii, greutatea scade din nou în funcţie de asprimea gerului şi grosimea statului de zăpadă, iar o dată cu începutul primăverii, cerbul se reface, hrana fiind abundentă, iar temperatura mai ridicată. Aşadar, când se vorbeşte de greutatea corporală a cerbului trebuie să se precizeze şi anotimpul la care se referă. Ciuta nu pierde din greutate în timpul boncănitului, deoarece ea nu-şi întrerupe hrănirea.Pentru a obţine greutatea cerbului viu (cu toate organele interne) se adaugă 25% la greutatea eviscerată. Dacă însă cerbului i s-au tăiat capul de lângă prima vertebră şi picioarele de la genunchi (cum se procedează la frigorifer), pentru a obţine greutatea cerbului eviscerat, aşa cum se înţelege îndeobşte (cu cap, coame şi picioare întregi, dar fără nici un organ intern) se adaugă:

3

15-22 kg pentru cap după mărimea coarnelor (6-13 kg) şi 5-6,5 kg pentru picioare, după marimea animalului.

2.3 Culoarea părului. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni constituie un mijloc de apărare

contra duşmanilor, ele căutând să imite razele soarelui ce pătrund printre franzişul arborilor. Fenomenul se numeşte homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la sfârşitul lunii august, adică la vârsta de cca 3 luni. La adulţi, năpârlirea are loc de două ori pe an: primăvara şi toamna. Năpârlire primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie şi se desfăşoară relativ repede, având o durată de 20-25 zile. Uneori, părul cade în petece mari. La ciutele gestante şi taurii bătrâni, năpârlirea are loc cu circa 10 zile mai târziu decât la cei tineri, dar nu la toţi idivizii năpârlitul începe şi se termină la aceeaşi dată. De aceea, perioada năpârlirii de primăvară într-un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iunie. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină în prima jumătate a lunii octombrie, iar la cei bătrâni în a doua jumătate a aceleiaşi luni. În perioada boncănitului, năpârlitul este în curs,în secţiune transversală, părul de vară este eliptic, iar cel de iarnă rotund. Lungimea părului din „barba" taurului este de 10—15 cm. La viţel, această „barbă" îcepe să se contureze, dar slab, cam în noiembrie (la vârsta de cea 6 luni). Viţelul este greu de deosebit de viţea, deoarece în afară de barbă, nu prezintă alte semne distinctive. După organele genitale nu se poate face deosebire în teren, la distanţă. în general, culoarea părului cerbului, vara, este roşcată în jumătatea superioară a trunchiului şi mai deschisă, până la galben-alburiu, pe abdomen. Picioarele sunt acoperite cu păr cenuşiu în exterior, mai deschis în interior. Pârul de pe coadă este roşcat, iar în regiunea anală este mai deschis la culoare (galben-roşcat), încât această pată de culoare deschisă se vede de la distanţa. Părul de iarnă al cerbului este mai închis la culoare decât cel de vară. Culoarea părului poate varia însă chiar în cuprinsul aceluiaşi teren de vânătoare.

2.4 Coarnele. Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Denumirea

părţilor componente ale coarnelor de cerb se arată în figura 1.

4

Fig. 1 Denumirea parţilor coarnelor de cerb. Coarnele se formează aslfel: în cursul iernii, adică atunci când viţelul de cerb are 7-9 luni, la mascul se dezvoltă pe creştet două proeminenţe - cilindri frontali - în punctele unde vor creşte mai târziu coarnele. Pe aceşti cilindri frontali, cam in mai, adică atunci când împlineşte vârsta de un an, începe creşterea coarnelor, creştere care se termină în septembrie. Aceasta este regula, dar sunt şi excepţii. Aceste prime coarne sunt neramificate, în formă de două suliţe, nu au rozete, iar lungimea lor este de 20-40 cm. Ele cad (sunt lepădate) în mai, anul următor, adică la vârsta de doi ani şi îndată îi creşte al doilea rând de coame, formate, de regulă, din 3 ramuri la un corn, dar adesea din 4 şi chiar 5-6 ramuri la un corn, în funcţie de vigoarea corporală şi predispoziţia individuală. Cerbul care la al doilea rând de coarne are, din nou, numai suliţe sau două ramuri (furcar), este un exemplar slab, care nu va da niciodată coarne de calitate. Acest al doilea rând de coarne se curăţă de păr şi piele în august, deci, cu cel puţin o lună înaintea suliţarului cu primele coame, fapt ce ne permite să identificăm cerbii de 2 ani jumate, slabi, de suliţarii de 1 1/2 ani, viguroşi. De la vârsta de 2 ani jumate înainte, taurii leapădă coarnele în fiecare an, începând de la sfârşitul lunii februarie până la începutul lunii aprilie, şi anume, cei bătrâni mai devreme, iar cei tineri mai târziu.

Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului că stratul despărţitor al coarnelor de cilindrul frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere.Îndată după cădere, în circa 10 zile, suprafaţa de pe care s-a desprins cornul esteînvăluită de piele şi păr, de la margine spre interior, şi începe creşterea noilor coarne (figura 2).

5

Figura 2. Fazele de creştere la coarnele de cerb:a-coarnele abia au căzut; b – coarnele au început să cadă; c – coarnele sunt crescute aproape complet, dar încă sunt acoperite de piele cu păr; d – coarnele sunt complet crescute şi au început să se cureţe de piele.

Se formează mai întâi, în afară de prăjină, ramura ochiului, apoi cea de gheţuri, cea mijlocie şi în fine coroana. Procesul creşterii durează 120-130 de zile. Când coarnele au ajuns la dimensiunile normale, pielea care le-a acoperit se usucă şi cade în fâşii, proces pe care îl accelercază şi taurul prin frecarea coarnelor de arbori. Îndată după căderea pielii, coarnele au culoare deschisă însă prin frecarea ulterioară de arbori, tufe, frunze, buruieni, ele capătă o culoare mai închisă, brună sau bătând spre negru. Cu cât culoarea este mai închis cu atât valoarea coarnelor creşte. Curăţirea coamelor de piele şi colorarea lor are loc în iulie-august. Când în septembrie-octombrie se văd arbori proaspăt zdreliţi prin frecare, e vorba, probabil, de suliţari care îşi curăţă coarnele mai târziu. Pentru acest act, cerbii preferă arborii distanţaţi de alţi arbori, deci în jurul cărora se pot învârti. După numărul de ramuri, aşezarea lor pe prăjină, existenţa sau lipsa coroanei, coarnele capătă diferite denumiri: cerb suliţar când are coarne neramificate (3 a), cerb furcar când la afară de prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului) (3 b) cerb de 6 (3 c) care are câte 3 ramuri la fiecare corn, cerb de 8 (3 d), 10 (3 e), 12(3f) etc. cum se vede în figura 3.

6

Figura 3. Stadiile de dezvoltare la coarnele de cerb

La circa o treime din cerbi, ramura de gheţuri lipseşte, iar când există, apare la vârsta de 4-5 ani. In mod normal, cerbul are o ramură a ochiului, una de gheţuri şi una mijlocie, iar restul de ramuri constituie coroana.Deci când se vorbeşte de un trofeu de 20 ramuri, înseamnă că în afară de cele 3 + 3 ramun amintite, mai există 14 ramuri la coroană, deci câte 7 la un corn.

2.5 Longevitatea. In această privinţă, părerile sunt împărţite, însă se trage concluzia că, atât la masculi cât şi la femele, longevitatea este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi indivizi de vârstă mai înaintată.

2.6 Aprecierea varstei cerbului. În gospodărirea fondului de vânătoare, cunoaşterea vârstei vânatului are o mare

importanţă practică. Astfel, ea ne ajută să stabilim sporul anual, deci să întocmim planul de împuşcare, mai ales că la cervide, selecţia corectă nu este de conceput fără aprecierea vârstei.Vârsta cerbului trebuie cunoscută în două situaţii:a) la animalul viu pe care îl vedem, de la distanţă, în teren;b) la vânatul împuşcat, când îl putem cerceta de aproape.

Aprecierea virstei cerbului viu. La efectuarea selecţiei prin impuşcare, este necesar să apreciem, cel puţin cu aproximaţie, vârsta pe care o are un cerb pe care-l vedem pe teren. Numai cunoscând

7

vârsta ne putem da seama dacă este un cerb de viitor, care trebuie păstrat, sau este un cerb de calitate inferioară, care trebuie eliminat din efectiv prin împuşcare. Personalul de teren trebuie să-şi obişnuiască ochiul, încât cu timpul să facă această apreciere de la prima privire. Pentru aceasta ne stau la dispoziţie două mijloace de apreciere:

- forma corpului;- comportarea animalului pe teren. În ceea ce priveşte forma corpului (fig. 4) se poate

spune că:- Un cerb de 3-4 ani are un corp zvelt, gât subţire, cu păr puţin şi nu prea lung, ţine capul

sus; linia spatelui este orizontală. Boncâneşte des şi îndelungat. Este încrezător faţă de om, nu prea prudent.

- Un cerb de 7-9 ani are corpul mai plin, gâtul mai gros, cu păr mai mult şi mai lung. Ţine capul mai jos decât cel tânăr. Este destul de prevăzător, totuşi gata de luptă şi mai puţin prudent decât cel bătrân.

- Un cerb relativ bătrân (12-14 ani), ajuns la punctul maxim al dezvoltării sale, sau care a depăşit acest punct, are corpul plin, gâtul gros, cu păr abundent şi lung, ţine capul şi mai puţin ridicat decât cel de 7-9 ani; linia spatelui coboară de la grebân spre crupă. Este foarte prudent, ca unul care a păţit multe în viaţă. În cârd este de obicei ultimul, seara iese târziu la păşune, iar dimuieaţa se întoarce de timpuriu în adăpostul pădurii, Boncăneşte rar şi scurt şi adeseori nu iese din pădurea bătrână, ci boncăneşte acolo. Are mişcări mai domoale.

Abdomenul mare, atârnând, nu este un semn sigur de vârstă; ar putea fi şi o însuşire individual.

8

Figura 4. Aprecierea vârstei cerbului viu: a - cerb de 3 ani; b – cerb de 5-9 ani; c- cerb de 13-16 ani; d – ciută de un an; e – ciută de 3-7 ani; f – ciută de 10-12 ani.

Dacă la începutul perioadei de îngrăşare (începutul lunii august) se vede tendinţa de a-i creşte păr lung pe gât, atunci, în mod cert este vorba de un individ bătrân. Forma rotundă la vârf a urmei, este un semn de vârstă înaintată, deoarece, cu timpul copitele se tocesc la vârf.La aprecierea vârstei, nu trebuie să se pună bază pe culoarea părului.Aprecierea vârstei cerbului împuşcat se face după dentiţie şi prin examinarea maxilarului inferior.

2.7 Glasul. Sunetele scoase de cerbi diferă funcţie de sex şi vârstă. Astfel, masculul, în timpul

împerecherii, scoate sunete care oscilează de la mugetul scurt şi gros al cerbului bătrân, la glasul subţire şi prelung al celui tânăr. Ciutele scot un sforăit când sunt speriate, când îşi cheamă viţelul sau uneori în timpul împerecherii. Viţeii scot şi ei sunete prin care-şi manifestă bucuria.

2.8 Simţuri. Cerbului îi sunt caracteristice simţuri foarte fine şi în special mirosul, auzul şi văzul de

care se slujeşte în apărarea de duşmani.

2.9 Urme. Atunci când nu avem posibilitatea să vedem cerbii, putem să utilizăm pentru informarea

noastră urmele şi excrementele lăsate în teren. Este preferabil să dispunem de o urmă-pârtie, pentru că o urmă-tipar poate să ne

servească mai puţine informaţii. Masculul lasă în mod obişnuit o urmă mai mare decât a ciutei; lungimea pasului la masculul mijlociu ajunge la 70 cm, spre deosebire de ciută şi taurul mic, de circa 57 cm. Distanţa dintre şirul de urme lăsate de picioarele din stânga şi cele din dreapta, oscilează de la 14-17 cm la masculul matur, 8 cm la viţelul de sex masculin, 6 cm la o ciută gestantă şi ajunge o linie aproape dreaptă la ciutele de 1-2 ani.

9

Figura 5. Urmele şi excrementele la cerbul carpatin. 1 – urme de cerb mascul şi femelă, la mers liniştit şi la goană; 2 – denumirile diferitelor părţi ale copitei; 3 – deosebirea între urmele de cerb şi cele de mistreţ; 4 – deosebiri între excrementele de cerb şi de ciută; 5 – amprentă stilizată de cerb şi de ciută. În citirea urmelor se va mai ţine cont că lăţimea urmei poate da indicii asupra vârstei; urma picioarelor din faşă este mai mare decât a celor din spate, pintenii se imprimă doar în fugă sau pe zăpadă şi totdeauna în urma copitelor şi nu lateral, ca la mistreţ. (exemplu fig. 5).

2.10 ExcrementeleExcrementele sunt şi ele un indiciu de determinare a speciei şi a sexului. Ele sunt

lunguieţe-cilindrice la mascul, într-o parte terminate într-un vârf de con, iar în cealaltă cu o scobitură, având totodată un diametru mai mare ca la femele, la care ambele capete sunt alungite.

2.11 Habitat. Cerbul se adăposteşte în zonele cu păduri întinse, care cuprind porţiuni de poieni sau

luminişuri cu izvoare, care le oferă linişte şi posedă surse de hrană. Îi sunt necesare arboreta producătoare de fructe, arboreta tinere şi arboreta mijlocii pentru adăpost. Condiţiile meteorologice îl afectează mai puţin, cu excepţia stratului gros de zăpadă.

2.12 Răspîndire şi efective. Răspândirea cerbului în ţara noastră este legată de preferinţele sale faţă de condiţiile

ecologice şi de repartiţia pădurilor. El este întâlnit astăzi în întreg lanţul Carpaţilor şi sporadic chiar la coline şi şes.Densitatea lui oşcilează între diferite staţiuni, judeţele Suceava, Harghita şi

10

Mureş fiind deţinătoarele celor mai mari efective. Ultima evaluare ne-a arătat că se dispune de circa 34500 de exemplare, efectivul optim fiind calculat la 34071 exemplare.

Efectivul cerbilor este afectat în principal de duşmani, boli, braconaj şi de condiţiile de hrană.

2.13 Duşmani naturali. Dintre duşmani lupul este duşmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai

reduse fac şi râsul şi ursul. Mai nou câinii hoinari sălbăticiţi tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea viţeilor. Lupul se situează pe primul loc, cauzând cele mai mari pagube iarna, când stratul de zăpadă este gros şi prinde o scoarţă la suprafaţă. În această situaţie, cerbul se afundă în zăpadă, iar lupul nu. Râsul şi ursul sunt mult mai puţin păgubitori. Viţeii sunt de multe ori victimele câinilor ciobăneşti. Stratul gros de zăpadă, gerul şi lipsa hranei fac şi ele pagube în rândul exemplarelor incomplet dezvoltate şi slabe.

2.14 Bolile cerbului.Dintre boli amintim hipodermioza, antraxul şi gălbeaza.

2.15 Hrana cerbilor. Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele.

Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porţiune de tulpină subţire la plantele erbacee şi ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri şi uneori scoarţă de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze şi ierburi uscate, precum şi plante verzi din terenurile cultivate agricol. Deosebit de căutate sunt: jirul, ghinda, merele şi perele pădureţe, ciupercile. Ghinda şi jirul constituie hrana de bază. Acceptă şi reacţionează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca aşternut sau nutreţ pentru vite), suculente (nutreţuri provenite din plante cu tuberculi şi din rădăcinoase) şi concentrate.

2.16 Perioada împerecherii.Împerecherea are loc la sfîrşitul lunii septembrie şi începutul lui octombrie şi se

caracterizează prin boncănit sau muget, cînd au loc lupte între masculi. Perioada de gestaţie durează 34 săptămîni, femela născînd de obicei un singur pui, în luna aprilie-mai. Sporul anual la cerb este de 10-20 % din efectivul total, fiind mai mare sau mai mic în funcţie de asprimea iernii.

2.17 Sezonul de vânătoare. Perioada de vânătoare este cuprinsă între 01 septembrie – 15 decembrie pentru masculi iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. Trofeele neconvenţionale sunt "perlele" (canini reduşi), părul din coamă, crucea Hubertus. Vânătoarea se face cu carabină cu glonţ de la calibru 7 mm în sus. Perioada optimă de vânătoare este perioada boncănitului. Metodele de vânătoare sunt la pândă şi dibuitul, cu sau fără chemătoare (boncănitoare). Împuşcarea la goarnă este interzisă de lege. Selecţia

11

masculilor se face după aspectul extern general al coarnelor, după criteriile stabilite în cazul tuturor cervidelor.

2.18 Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea specie este necesar ca recoltarea să se facă în raport de effective şi clase

de vârste, pentru ca să se evite extragerea doar a unor exemplare alese pe criteria subiective. Trebuie asigurată hrana, liniştea şi adăpostul de care au nevoie cerbii. În staţiunile în care numărul indivizilor se situează sub nivelul prevăzut de criteriile de bonitate se va urmări creşterea efectivelor, iar acolo unde lipseşte sunt indicate acţiuni de populare sau repopulare.

O simplă acţiune o constituie extinderea actualului areal al cerbului în pădurile de câmpie, care a dat rezultate promiţătoare.

3. Amenajarea fondurilor de vânătoare.

Prin dotarea fondurilor de vânătoare cu construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti se urmareşte în principal, dotarea acestora cu amenajări, instalaţii şi construcţii vânătoreşti necesare ocrotirii şi îngrijirii vânatului (terenuri de hrană, hrănitori, sărării, depozite de hrană etc.); în secundar, dotarea lor cu amenajări, instalaţii şi construcţii vânătoreşti necesare efectuării pazei vânatului şi efectuării acţiunilor de vânătoare în condiţii mai comode pentru vânători (cabane şi colibe de vânătoare, observatoare, standuri, poteci etc.).

În cele ce urmează va fi abordată această problemă a dotării fondurilor de vânătoare cu construcţii, instalaţii şi amenajări vânătoreşti.

3.1 Lucrări cu caracter cinegetic.

12

Ogoare pentru hrana vânatului. Pentru asigurarea necesarului de hrană, gestionarul fondului de vânătoare trebuie să îşi asigure suprafeţe de cultură dimensionate în concordanţă cu nevoile stabilite. Dimensionarea suprafeţei se va face în raport de productivitatea medie a speciilor ce urmează să fie cultivate. Pentru situaţii de calamitate se va calcula o producţie mai mare cu cca. 30%. Speciile de plante care vor fi cultivate vor fi porumbul şi grâul – din categoria concentrate, lucerna – din categoria fânuri şi gulie furajeră, sfeclă de zahăr – din categoria suculente. Desigur că, local, se vor putea avea în vedere şi alte plante. Este indicat ca ogoarele să fie dispuse în limită cu suprafeţele forestiere.

Plantaţii pentru vânat. Pe terenuri special achiziţionate se pot efectua plantaţii cu arbori şi arbuşti valoroşi din punct de vedre trofic, având suprafeţe de 1 – 2ha la 100 ha teren. Aceste suprafeţe vor avea o biodiversitate şi consistenţă corespunzătoare. Înălţimea exemplarelor va fi menţinută la 2 – 3 m.

3.2 Amenajări cinegetice

Se pot defini în acest fel potecile, scăldătorile, adăpătorile, sărăriile, liniile de vânătoare, movilele de salvare. Aceste lucrări se pot realiza cu eforturi mici, aducând unele modificări condiţiilor naturale, de regulă neafectând aspectul natural.

O preocupare ar putea să fie îmbogăţirea compoziţiei vegetaţiei pentru creşterea potenţialului trofic natural.

Potecile de vânătoare sunt lucrări ce facilitează deplasarea lucrătorilor şi paznicilor de vânătoare în interiorul arboretelor pentru patrulare, aprovizionarea punctelor de hrănire, observarea animalelor sălbatice şi recoltarea lor. Lăţimea potecilor va fi de 40 – 150 cm. Astfel, cele de acces vor fi late de 120 – 150 cm, cele de vânătoare 80 – 100 cm, iar cele de legătură 40 – 50 cm. Pe parcursul potecilor de vânătoare se execută locuri de pândă, de unde paznicul sau vânătorul vor putea observa şi, la nevoie recolta anumite exemplare. Trasarea potecilor va avea în vedere atât nevoile de supraveghere a terenului, cât şi accesul spre observatoare sau hrănitori. Acestea din urmă nu este recomandabil să fie situate la distanţe mai mici de 100 – 200 m de poteca de patrulare (acces) prin poteci de legătură.

Poteci de vânatoare – valri dimensionale în funcţie de pantă

Tipul de potecă Lăţimea Panta (*)

Potecă de acces 120 – 150 m 12 – 15%

Potecă de vânătoare 80 – 100 cm 15 – 20%

Potecă de legătură 40 – 50 cm 15 – 20%

(*) valabil în zona de deal şi cea de munte

13

Pădure

Pădure Pădure

Potecă de acces

Puncte de observare şi recoltare

Potecă de legătură

Poteca începe la 8 – 10 m de la marginea pădurii

Hrănitoare Observator

0,2 m pământ vegetal folie de polietilenă 0,3 m argilă bătută

7 – 10 m

0,7 m

Scăldătorile. Sunt locuri în care mistreţul sau lopătarul se scaldă, încercând să se răcorească în timpul zilelor călduroase sau să scape de paraziţi. De regulă în locurile mocirloase, în adânciturile în care se adună apa din precipitaţii se pot observa astfel de scăldători. Acolo unde însă nu se observă sau sunt puţine locuri utilizate mai ales de mistreţ, ele se pot şi trebuie amenajate. Numărul lor depinde de efectivele acestor specii, fiind indicat un raport de o scăldătoare la 4 – 5 exemplare. Pentru realizarea lor va fi utilizată apa din izvoare, pâraie, zone umede etc. astfel, apa va fi dirijată prin mai multe adâncituri eliptice, cu solul impermeabil, cu diametrul mare de 2 – 2,5 m, diametrul mic de 1,2 – 1,5 m şi adâncimea de 0,3 – 0,4 m. Pentru ciurdele de mistreţi este bine să se amenajeze şi câteva scăldători, pentru purici, cu dimensiuni mai mici (1,0 – 1,5/0,6 – 0,8/0,15 – 0,2).

Adăpătorile. Apa în zona de câmpie este deficitară, astfel încât asigurarea ei devine o problemă cheie în amenajarea fondurilor. Cele mai favorizate din acest punct de vedere sunt acele fonduri în care există ape curgătoare sau stătătoare care nu seacă în miezul verii, asigurând o apă de calitate. Sunt situaţii în care nu există decât fântâni în care apa se găseşte la adâncimi apreciabile, scoaterea ei cerând un efort destul de mare. Acolo unde este posibil, la astfel de fântâni se pot instala pompe electrice care pot fi acţionate cu grupuri electrogene mobile. Apa este scoasă periodic şi deversată în bazine în care să nu existe pericol de înec sau accidentare a animalelor. În situaţia că apa se găseşte la adâncimi prea mari, se pot amenaja bălţi artificiale (fig. 7). În acestea, periodic se pot deversa cisterne cu apă. Amplasarea lor trebuie să aibă în vedere locurile în care vânatul este liniştit iar apa nu îi este consumată de animalele domestice.

14

Figura 6. Reţea de poteci

cadru de lemn

sare cu lut

0,6 m

0,4 m

Figura 8. Sărărie în cadru de lemn

Accesul la adăpat, în multe locuri din zona de câmpie este problematic, astfel, malul abrupt, puternic înclinat sau mocirlos pot fi periculoase pentru animale. Locul de acces la apă trebuie să fie uşor înclinat şi nemocirlos, lucru care se realizează prin săparea malurilor şi împrăştierea de pietriş în locul respectiv. Trebuie să se aibă în vedere faptul că pe lespezi şi pietre mari lustruite copitele alunecă, animalele pot rămâne captive sau îşi pot rupe picioarele, lucruri ce trebuie evitate.

Apa poate vehicula agenţi patogeni pentru animale, impunându-se dezinfectarea periodică a surselor şi a locurilor de adăpat.

Densitatea locurilor de adăpat se realizează când acestea sunt amplasate la 3 -–5 km unul de altul.

Sărăriile. Pentru cea mai mare parte a mamiferelor sarea joacă un rol important. Astfel, un teren fără sare nu reţine vânatul, motiv pentru care, în trecut, mulţi îngrijitori ai terenurilor de vânătoare recomandau ca primă măsură de amenajare distribuţia sării. Acum, mulţi pun sare

în jgheaburile hrănitorilor, lucru care face ca un animal mai puternic să ţină la distanţă de hrană şi sare un număr de exemplare. Astfel, apare ca necesară amplasarea sărăriei la 10 – 20 m de hrănitoare şi este şi mai bine să avem în jurul acesteia două sau chiar trei sărării, mai ales când numărul exemplarelor ce acced la hrănitoare este mai mare.

În zona de câmpie bulgării de sare sunt sustraşi în mod frecvent, motiv pentru care s-a adoptat un amestec cât mai omogen de sare cu lut, care formează o pastă ce se poate pune în sărării amenajate pe sol (figura 8)

În amestecul de sare cu lut se pot introduce şi unele medicamente antiparazitare.

15

În locuri mai puţin umblate se pot folosi bulgări mari de sare cu găuri cu diametrul de 1 cm şi adânci de 3 – 5 cm, funcţie de mărimea bulgărelui. În aceste găuri se introduc medicamente care sunt linse de animal o dată cu sarea. Este posibil să se foreze grupuri de găuri, fiecare având în interior un alt medicament, astfel animalele putând linge şi 2 – 3 medicamente o dată cu sarea. În toate cazurile, sarea va trebui astfel plasată încât să nu fie afectată de precipitaţii.

Liniile de vânătoare. În zona de câmpie ele coincid în cele mai multe cazuri cu liniile parcelare prin care se delimitează parcelele. Ele sunt deschideri rectilinii, cu o lăţime de 15 – 30 m. de multe ori aceste suprafeţe sunt utilizate pentru culturi de plante destinate vânatului (lucernă, trifoi, diverse cereale, sfeclă sau gulie furajeră ş.a.m.d.). Pe aceste linii de vânătoare se pot amplasa observatoare şi standuri. În terenurile agricole se vor folosi ca linii de vânătoare drumurile, canalele de irigaţii etc.

Movilele de salvare. Sunt amenajări specifice luncilor inundabile ale râurilor. În mare parte locul lor a fost preluat de diguri acolo unde s-au executat astfel de lucrări. O movilă de salvare este un loc mai înalt cu 1 – 1,5 m decât nivelul maxim al inundaţiilor. În aceste locuri, care ar trebui să ofere o suprafaţă de 80 – 100 m2 se plasează hrănitori şi se depozitează cantităţi de furaje care să asigure supravieţuirea timp de 3 – 10 zile a animalelor.

3.3 Instalaţii de vânătoare

Acestea se definesc ca lucrări destinate recoltării, observării şi hrănirii vânatului. Gama acestora este destul de largă, astfel, în practică se întâlnesc, cu diverse denumiri şi cu scopurile precizate numeroase lucrări, care pot fi grupate în: hrănitori, depozite de hrană, observatoare, fântâni şi standuri.

Hrănitorile. Se execută în variate modele care sunt adaptate speciilor pe care le au în vedere. Distingem hrănitori pentru iepuri, hrănitori pentru fazani, hrănitori pentru potârnichi, hrănitori pentru cervide, hrănitori pentru mistreţi.

Pentru vânatul mic se pot utiliza hrănitori semiautomate care dispun de un rezervor de hrană (granule sau cereale) din care se alimentează hrănitoarea pe măsura consumului.

Hrănitorile se execută din cherestea, se vopsesc sau se băiţuiesc în culori cât mai apropiate de ale mediului. Acoperirea lor se poate realiza cu diverse materiale adecvate (şiţă, şindrilă, asbociment etc.), cu grijă, ca prin aceasta hrana vânatului să nu fie atinsă de ploaie sau zăpadă.

16

Figura 9 . Hrănitoare iesle mare pentru cerb comun şi cerb lopătar,cu troacă pentru hrană concentrată

Depozitele de hrană. Depozitarea hranei trebuie să aibă în vedere cantitatea de furaje necesare pentru perioada de iarnă, pericolul îngheţului – care priveşte furajele rădăcinoase şi suculente, grosimea stratului de zăpadă şi dificultăţile de aprovizionare a hrănitorilor.

Ca urmare, pentru conservarea furajelor supuse îngheţului trebuie să se prevadă beciuri, silozuri sau şanţuri de adâncime corelată cu adâncimea de îngheţ a solului. Furajele uscate pot fi depozitate chiar şi în unele hrănitori-depozit, care au o parte centrală cu o lăţime de 2- 4 m, înaltă de până la 2 – 3 m şi lungă de 6 – 10 m. Pe părţile laterale, de o parte şi de alta a acestui corp central, se amplasează hrănitori iesle şi troci pentru concentrate.

Observatoarele. Sunt instalaţii în primul rând pentru observarea vânatului şi, în unele situaţii, şi pentru recoltarea lui. Ele sunt utile ca puncte de observare pentru toate speciile de vânat, iar pentru recoltare sunt utilizate la cervide, mistreţ, lup şi, uneori, pentru urs. Ele pot fi de mai multe tipuri şi pot fi clasificate în observatoare închise sau deschise, acoperite sau nu, permanente sau improvizate, fixe sau mobile.

Ele au o înălţime de 2 – 4 m şi permit utilizarea lor de către mai multe persoane. Materialul de bază utilizat este cel lemnos, fasonat corespunzător. Acoperişul se poate executa din şindrilă, şiţă, ţiglă sau din carton asfaltat. Obligatoriu, în aceste observatoare vor exista băncuţe pentru 2 – 3 vânători. În cazul observatoarelor închise echipamentul poate cuprinde pături, mese , scaune, sobă, veselă, bidon cu apă. Aceste observatoare pot fi tencuite la interior şi pot avea un sistem adecvat de iluminare (baterie, instalaţie eoliană etc.). Observatoarele deschise au pereţii laterali de 1,2 m înălţime. În cazul în care sunt mai înalţi în ei se practică deschideri pentru a permite observarea şi tragerea. În cazul in care nu există timp pentru executarea unui observator sau în cazul în care executarea lui ar deranja prea mult vânatul, precum şi în punctele unde el nu poate fi menţinut se pot folosi observatoare improvizate, observatoare mobile şi scări portabile. Atât observatoarele mobile, cât şi scările portabile se pot executa din

17

materiale uşoare, precum duraluminiul, care se montează repede (din piese gata confecţionate).

Tabelul nr. 1

Tipul observatorului

Destinaţia Dimensiuni Material de

construcţiiAmenajări interioare

Loc de observare Căprior Gard de 1,5 m în

cerc întrerupt

Împletitură deasă de crengi

Bancă pentru 2 persoane

Stand la sol fix sau

portabil

Fazan,iepure

Panou de 1,5 – 1,8 m cu sau fără

laterale

Împletitură de nuiele

(papură) pe panou din grinzişoare

Banchete pentru 1 –2

vânători

Stand înalt pe liniile de vânătoare

Mistreţ,urs

1,6 (1,8)/1,2 m, la înălţime de 1,2 – 2 m, cu scară de

acces

Din material lemnos cu

diametre de 10 – 15 cm,

fasonat corespunzăt

or

Banchete pentru 2 vânători

Observator înalt

descoperitCerb,

căprior

1,8/2 m, la înălţime de 3 – 6 m, cu scară fixă

de acces

Din cherestea de

răşinoase sau

materiale din zonă

Banchete pentru 2 –3

vânători

Observator înalt

acoperit

Cerb,căprior

2,2/2 (3)m la înălţime de 3 –6 m, cu scară fixă

de acces

Din cherestea de răşinoase,

acoperiş din şiţă sau

materiale din zonă

Banchete pentru 2 –3

vânători

Observator înalt închis (*) Cerb

1,6/1,2 m la înălţime de 3 – 6 m, cu scară fixă

sau mobilă

Din cherestea de răşinoase, izolaţii,

acoperiş din şiţă sau alte materiale

Pat, masă, sobă,

scaune, dulap

Observator improvizat

Urs, 1,6/1,2 m la înălţime de 3 – 6

Din material lemnos găsit

Banchetă pentru 2

18

Figura 10. Observatoare improvizatefolosind arbore suport

cerb m, cu scară fixă sau mobilă în zonă vânători

(*) Poate fi utilizat şi pentru adăpostirea personalului sau vânătorilor

Standurile sunt lucrări destinate aproape exclusiv vânătorilor colective. Ele pot fi executate pe sol sau la o înălţime de 1,5 – 3 m şi se amplasează pe liniile de vânătoare la intervale de 35 – 45 m. Scopul pentru care se execută aceste lucrări este camuflarea şi ocrotirea vânătorilor de atacul mistreţilor răniţi.

Standurile executate pe sol constau dintr-o îngrăditură de formă eliptică, cu o băncuţă pentru două persoane în interior şi o intrare laterală.

Standurile înalte constau dintr-o platformă situată la 1,5 – 2 m înălţime, la care se ajunge pe o scară. Platforma are la margini pereţi din lemn înalţi de 1,10 m, iar în mijloc este construită o băncuţă pentru două persoane.

Acestea în general nu se justifică în fondurile de câmpie. Cel mai uşor se pot folosi panouri de 140x140 cm din împletituri de nuiele, pe doi suporţi care se pot înfige în sol. La nevoie, aceste panouri se pot muta pe alte linii de vânătoare, cu o lună înainte de începerea sezonului de vânătoare, în vederea obişnuirii vânatului cu ele.

19

Figura 11. Bordei de pândă

3.4 Construcţii vânătoreşti

Sunt lucrări mai ample, destinate în primul rând adăpostirii vânătorilor şi, uneori şi recoltării vânatului, cum este cazul bordeielor de pândă. În zona de câmpie se pot utiliza bordeiele de pândă pentru recoltarea vulpilor şi cabane sau case de vânătoare, considerate ca sedii de canton de pază.

Bordeiul de pândă este o încăpere săpată în sol, dotată cu un pat de lemn, o sobă, o bancă etc. În ceea ce priveşte mărimea lui, se va avea în vedere că un bordei poate fi utilizat de 1 – 3

persoane, care rămân în el obişnuit 5 – 6 ore, dar este posibil chiar şi 24 de ore. Amplasarea va avea în vedere: curenţii de aer, modul cum cade lumina lunii şi trecerea vulpilor sau eventual a altor carnivore (şacal, enot). Accesul se va face pe o potecă bine camuflată. Eliminarea fumului se va face printr-un horn a cărui ieşire va fi la 15 – 25 m de bordei sau la o înălţime de câţiva metri, care să permită dispersarea mirosului de fum.

Pentru o mai mare atractivitate se vor putea amenaja la 15 – 20 m de bordei 1 –2 şorecării, care constau dintr-un şanţ de 2x3 m şi adânc de 0,6 m, umplut cu pleavă.

Casele de vânătoare în zona de câmpie au ca obiective adăpostirea paznicului de vânătoare, a sediului de canton, asigurarea unor spaţii de cazare pentru vânătorii sosiţi în preziua zilei de vânătoare. Astfel, amplasarea construcţiei va avea în vedere, pe de o parte accesul auto, alimentarea cu apă şi energie electrică, iar pe de altă parte apropierea de locurile de desfăşurare ale acţiunilor vânătoreşti. Dimensionarea construcţiei va ţine seama de nevoile de trai ale familiei paznicului (2 dormitoare, bucătărie, baie, cămară, pivniţă, magazie de lemne), de funcţionarea cantonului de pază (birou, magazie de materiale, depozit de furaje, grup sanitar etc.), ca şi de cazarea vânătorilor (dormitoare, grupuri sanitare, sală de mese, bucătărie, cămară, pivniţă). În jurul construcţiei principale se vor amenaja depozitul de furaje, magaziile de lemne şi utilaje, garaje, remize pentru tractor şi remorcă etc., eventual grajd, padocuri pentru câini de vânătoare, parcare, grădină ş.a.m.d.

20

3.5 Calculul necesarului de amenajări şi instalaţii de vânătoare

Tabelul 11

Lucrarea

Necesar o bucată la specie La

100 ha

terenIepure

Fazan

Căprior

Lopătar

Mistreţ

Ogoare - - - - - 0,5 ha

Poteci - - - - - 0,1-0,5 km

Scăldători -

1 la 20 ex.

- - 1 la 10 ex. -

Adăpători (*) -

1 la 20 ex.

1 la 10 ex.

1 la 10 ex.

1 la 10 ex. -

Sărării - - 1 la 5 ex.

1 la 5 ex.

1 la 5 ex. -

Linii de vânătoare - - - - -

0,1-0,2 km la 100 ha pădure

Hrănitori 1 la 5 ex.

1 la 10 ex.

1 la 5 ex.

1 la 5 ex.

1 la 5 ex. -

(*) În fondurile de vânătoare în care se găsesc cervide adăpătorile lor vor satisface şi nevoile fazanilor, cu condiţia să fie suficiente – să acopere nevoile a 10 fazani fiecare.

21