UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE DREPT ȘI ... · universitatea spiru haret facultatea de...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ CRAIOVA

ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

SINTEZĂ1

I. INTRODUCERE ȘI NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND ȘTIINȚA

ADMINISTRAȚIEI2

NOŢIUNEA, OBIECTUL DE CERCETARE ŞI EVOLUŢIA ŞTIINŢEI

ADMINISTRAŢIEI ÎN ROMÂNIA ŞI PE PLAN GLOBAL

I.1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DE CERCETARE AL ŞTIINŢEI ADMINISTRAŢIEI

”Numai fundamentată științific administraţia publică va putea să facă faţă

solicitărilor multiple si complexe ale societăţii contemporane si, în acest context, a

principalului său component si beneficiar, cetăţeanul.

În acest cadru, în doctrină, s-a afirmat că unele activităţi ale administraţiei publice

sunt cercetate de diferite științe sociale. Dar, aceste științe sociale nu examinează activitatea

administraţiei publice – a statului si a colectivităţilor locale – în integralitatea sa, ci doar

secvenţial.

Ca atare, s-a impus cu necesitate știința administraţiei, adică acea știință socială care

cercetează atât structura cât si activitatea autorităţilor administraţiei publice si a administraţiei

publice în totalitate, folosind, în acest sens, contribuţia tuturor științelor sociale care au ca

obiect de cercetare administraţia publică3”.

Obiectul de cercetare al acestei ştiinţe se poate sintetiza ca fiind studierea

administraţiei publice, în ansamblul său, cu toate implicaţiile, relaţiile şi corelaţiile acesteia cu

celelalte elemente ale sistemului social. Particularităţile, specificitatea acestei activităţi,

rezultă din particularităţile faptelor sociale ce se produc cu prilejul realizării ei.

1 Prezenta sinteză este dedicată exclusiv studențilof Facultății de Drept și Administrație Publică Craiova din

cadrul Universității Spiru Haret. Prezenta sinteză reprezintă o culegere a diferitelor puncte de vedere exprimate

în materia Științei Administrației, pe temele de interes selectate. Materialele utilizate sunt prezentate pe larg în

partea finală a Sintezei – Bibliografie. 2 Prezenta sinteză este dedicată exclusiv studențilof Facultății de Drept și Administrație Publică Craiova din

cadrul Universității Spiru Haret. Prezenta sinteză reprezintă puncte de vedere exprimate anterior în sintezele

USH - Știința administrației și în sinteze provenind din alte centre universitare (ex. Sinteza – Știința

administrației și administrația publică). 3 Cezar Manda, Noi tendințe conceptuale în evoluția științei administrației în perioada modernă, Studii de știință

și cultură, 2009.




În ceea ce priveşte metoda de studiere a faptului administrativ, teoria şi practica au

conturat două modalităţi de abordare a activităţii administraţiei publice:

O primă modalitate propune cunoaşterea faptului administrativ, a administraţiei de

stat şi a administraţiei colectivităţilor locale prin studierea cu ajutorul analizei juridice a

normelor juridice care le reglementează; acest mod de abordare tinde să limiteze cunoaşterea

doar la aspectele juridice;

A doua modalitate este abordarea global-concretă a faptului administrativ, care se

realizează nu numai din punct de vedere juridic, ci urmăreşte surprinderea şi explicarea şi a

aspectelor nejuridice. Această modalitate de abordare presupune utilizarea unui complex de

metode de investigare foarte variate, specifice şi altor ştiinţe cu care ştiinţa administraţiei se

interferează, în special, cele de tip sociologic, cum ar fi: metoda statistică, a anchetelor,

interviurilor , care permit în final, prin metoda inductivă, să se formuleze concluzii care pot fi

general-utilizabile, uneori în urma unei experimentări sociale parţiale, ca mijloc de verificare

a valabilităţii soluţiilor propuse de cercetare.

Direcţiile de cercetare cu privire la obiectul şi natura ştiinţei administraţiei sunt

variate şi cuprind idei care marchează rolul acesteia fiind însă de multe ori considerată o

ştiinţă socială, economică, politică, introducere în ştiinţa dreptului administrativ, o ştiinţă

tehnică, sau o ramură a ştiinţei conducerii.

Considerăm însă că ne aflăm în faţa unei autonomii proprii de cercetare, care însă

este caracterizată de multidisciplinaritate.

Ştiinţa administraţiei se poate defini ca o ştiinţă social-politică, care are drept obiect

studierea globală a activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale, cu toate

implicaţiile, relaţiile şi corelaţiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social, în

vederea eficientizării ei, cu scopul realizării în condiţii optime a funcţiilor ce le are în cadrul

sistemului social-global.

I.2. ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA ŞTIINŢEI ADMINISTRAŢIEI PE PLAN GLOBAL

Ştiinţa administraţiei a apărut în Europa că o reacţie la studiile nord-americane

bazate pe eficienţă şi, deşi, integrează elemente ale acestora, ea ajunge să lege această reacţie

de o veche tradiţie europeană a secolului al XVIII-lea, care s-a pierdut după aceea.




Lorenz von Stein este autorul uneia din primele lucrări în acest domeniu, intitulată

“Teoria administraţiei”. Prima lucrare reprezentativă apare însă în Franţa, la 1845, autor fiind

Alexandre-François Vivien, care, alături de Charles-Jean Bonin, sunt întemeietorii ştiinţei

administraţiei în Franţa.

În Europa primele studii administrative cu caracter universitar sunt organizate în

Franţa de către Universitatea din Paris în anul 1908, după care, în Belgia, unde prin Decretul

regal din 15 mai 1913 se înfiinţează la Universitate “o candidatură” în ştiinţele administrative

cu doi ani de studii.

În cadrul învăţământului universitar german şi austriac se regăsesc discipline privind

ştiinţele camerale sau cameraliste (secolul al XVII-lea).

Într-o primă etapă s-a produs o anumită dezorientare şi s-a intenţionat să se

pornească de la aspecte care par astăzi mai puţin importante. Astfel, s-a căutat, la un prim

moment, să se construiască o ştiinţă care să aibă drept obiect de studiu scopurile

administraţiei.

O abordare a evoluţiei ştiinţei administraţiei este, în accepţiunea (întemeiată

considerăm noi) profesorului Ioan Alexandru, „obsesia modelelor”. Ne vom alinia la această

„obsesie”, prezentând succint principalele modele de percepţie a administraţiei publice şi a

ştiinţei administraţiei, modele ce au marcat începuturile cunoașterii în domeniu.

Modelul conceput de Max Weber (1864-1920)

Weber considera că istoria evoluează în progresie geometrică spre raţionalismul

tehnologic (termenul însemnând că pe măsura evoluţiei, ideile câştigă în coerenţă sistematică

şi consistenţă naturalistă). El considera că birocraţia este un element major în acest proces şi

concepţia sa asupra tipului ideal de construcţie a birocraţiei este concentrat în şase precepte.

Sistemul lui Weber are în vedere o structură a carierelor personalului care asigură

avansarea în interiorul ierarhiei pe baza vârstei sau a testării.

Weber considera că birocraţia este superioară tuturor celorlalte forme de organizare

şi că se poate compara cu înlocuirea muncii omului cu maşini pentru munci nemecanice, care

au dus la o mare creştere a capacităţii productive a omului.

Modelul Frederick W. Taylor (1856-1915)

Taylor considera că pentru orice activitate există o metodă de lucru optimă, care

poate fi găsită prin analiza postului şi studii de „timp şi mişcare“.




Taylorismul a demonstrat modul în care organizaţiile îşi pot folosi în mod deliberat

propriii membri. Acest curent a evidenţiat nevoia de control şi contabilitate şi a ajutat la

creşterea intervenţiei statului şi sindicatelor pentru a satisface aceste nevoi.

Modelul propus de Henry Fayol (1841-1925)

Înainte de a deveni un manager de succes şi un influent teoretician al administraţiei,

francezul Fayol a fost un bun inginer, care a reuşit să reducă riscurile de incendiu în minele de

cărbuni.

Abordarea lui Fayol în administraţie se bazează pe cinci elemente: planificare

previzională, organizare, comunicare, coordonare şi control, cu accent pe schema organizării

(organigrama) - o schemă grafică a organizaţiei, conţinând linii ale autorităţii şi

responsabilităţii şi modul în care ele se conectează - pe care el a văzut-o ca principalul

instrument al managementului. Îmbrăţişând conceptul unităţii de comandă, conform căruia

fiecare angajat primeşte ordine numai de la superiorul său ierarhic.

I.3. ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI ADMINISTRAŢIEI ÎN ROMÂNIA

Ştiinţa administraţiei s-a dezvoltat în paralel şi în strânsă conexiune cu dreptul

administrativ.

Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la

delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ este, după cum am menţionat mai

sus, profesorul de drept public Constantin G.Dissescu.

Adevărata şcoala românească de ştiinţă a administraţiei s-a format în primele decenii

ale secolului XX, iar cel care poate fi considerat pionierul acestei şcoli este elevul şi

continuatorul lui Constantin Dissescu, respectiv, Profesorul Paul Negulescu, care, în lucrarea

sa „Tratat de drept administrativ” subliniază că ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea

diferitelor autorităţi administrative, cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare în relaţiile cu

ierarhia.

La 30 iunie 1925 profesorul Paul Negulescu înfiinţează fără niciun sprijin oficial sau

subvenţie din partea statului Institutul de Ştiinţe Administrative al României, al cărui

conducător a fost până la sfârşitul vieţii (1946).

În perioada interbelică, Institutul de Ştiinţe Administrative a fost unul dintre cei mai

importanţi promotori ai ideii de creare şi dezvoltare în România a unui învăţământ special




pentru formarea şi perfecţionarea resurselor umane din administraţia publică şi prima

instituţie românească care a reuşit să realizeze acest deziderat social de importanţă naţională

la un nivel de largă recunoaştere europeană.

Această acţiune se încadra în curentul european al vremii, în care s-au format

reprezentanţii de seamă ai Institutului, deveniţi apoi activi în spaţiul ştiinţific mondial al

ştiinţelor administrative, mai ales că, în anul 1930, Institutul de Ştiinţe Administrative al

României a devenit secţia naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative cu

sediul, şi astăzi, la Bruxelles.

Pe fondul unui curent european ce promova interesul faţă de crearea unui învăţământ

pentru administraţia publică, a fost creată în ţara noastră, în anul 1872, Şcoala liberă de ştiinţe

politice şi administrative, transformată în anul 1926 în Şcoala superioară de ştiinţe de stat.

La sfârşitul secolului, s-a adăugat, pentru o scurtă perioadă de timp, între anii 1890-

1892, Şcoala de finanţe, condusă de Grigore Cantacuzino.

Evoluţia instituţională educaţională a fost iniţiată prin adoptarea Legii administrative

din 1936 (Monitorul Oficial nr. 73/1936) care dispunea că în România perfecţionarea

profesională administrativă se realizează prin institutul de Ştiinţe Administrative (Partea a IV-

a, Titlul I, Capitolul I).

I.4. RELAŢIILE ŞTIINŢEI ADMINISTRAŢIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Ştiinţa administraţiei este o ştiinţă specializată, care are ca obiect cunoaşterea

fenomenologiei administrative în toată complexitatea ei, formulând principii şi soluţii pentru

perfecţionarea permanentă a organizării şi funcţionării structurilor administrative şi nu numai

constatativ.

Relaţiile dintre ştiinţa administraţiei şi management sunt de tipul relaţiilor parte

întreg sau specie-gen.

Există o legătură complexă între ştiinţa administraţiei şi politologie.

Între ştiinţa administraţiei şi sociologie există, de asemenea, o legătură foarte strânsă,

determinată de imposibilitatea existenţei administraţiei în afara mediului socia.

Mediul social exercită o influenţă directă, esenţială asupra administraţiei publice,

care trebuie să răspundă în timp real tuturor cerinţelor societăţii.




Se ridică astfel problema necesităţii creării unei sociologii şi chiar a unei psihologii a

administraţiei.

Pentru ştiinţa administraţiei, legăturile cu sociologia sunt determinante, deoarece,

pentru a putea cunoaşte fenomenul administrativ în profunzime, este necesar a vedea cum

mediul social reacţionează în raport cu acesta.

O conexiune care a căpătat o importanţă sporită, în ultimul timp, este aceea a ştiinţei

administraţiei cu ştiinţa economică.

Trebuie menţionat şi faptul că ştiinţa administraţiei are strânse legături şi cu celelalte

ştiinţe sociale care studiază aspecte ale sistemului administrativ Astfel, trecem în revistă

conexiunile ştiinţei administraţiei cu psihologia, demografia, etnologia, istoria, geografia etc.




II. STAT, SEPARAȚIA PUTERILOR ȘI PUTEREA EXECUTIVĂ

Schimbările, transformările zilnice, datorate in principal globalizării accelerate, a

evoluţiilor din domeniul tehnicii şi comunicaţiilor, conexiunile si interconexiunile realizate

intre diferite sisteme, toate acestea au un efect direct asupra mediului public.

Reprezintă opinia noastră, că în contextul globalizării accentuate, a evoluțiilor

determinate de reconfigurarea agenților care funcționează pe plan global sau regional, a

transformărilor determinate de apariția noilor tehnologii şi impactul acestora, nevoile noi ale

cetățenilor - beneficiari ai serviciilor oferite – transformă în mod direct statul, guvernarea

şi administrația publică - în domenii ce trebuiesc a fi caracterizate de elemente precum

schimbarea, reformarea, şi modernizarea pentru a răspunde acestor noi evoluţii şi cerinţe.

Considerăm că datorită impactului accentuat al fenomenelor integratoare şi apariţiei

problemelor negative asociate acestora, datorită dezvoltării constante şi gravităţii

ameninţărilor neconvenţionale şi pericolelor asimetrice, datorită noilor nevoi cărora statul,

guvernarea şi administraţia trebuie să le răspundă, nevoi ale unei societăţi per ansamblu grav

afectată de criza economică, lipsa accentuată a resurselor, de instabilitate, nesiguranţă şi

neîncredere - o viziune limitată, locală, regională sau continentală nu mai reprezintă o soluţie.

După cum nota Dr. L. Popescu, reforma în sectoarele publice presupune

reorientarea profundă a rolului statului şi, în special, a administraţiei publice în cadrul

societăţii. Consecinţele acestei reorientări, care au devenit cu deosebire evidente în domeniul

politicilor economice, financiare şi sociale, sunt importante pentru a înţelege tendinţa

manifestată, tot mai pregnant, în sensul aproprierii sectorului public de cel privat. Exigenţele

adaptării sistemelor politice şi economice la noile realităţi ale începutului de mileniu sunt

explicabile prin aceea că soluţiile publice şi cele private destinate rezolvării problemelor

socio-economice nu se exclud şi, în plus, o economie viabilă depinde de o guvernare şi

administraţie puternică, dar flexibilă4.

4 POPESCU, Luminiţa – Gabriela, Politici publice, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p 8.




II.1. NOȚIUNI DE BAZĂ 1

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND STATUL

STAT - APARIŢIE/EVOLUŢIE

Statul s-a constituit în procesul destrămării orânduirii comunei primitive5, pe temelia

apariţiei proprietăţii private şi a scindării societăţii în clase, ca instrument de dominaţie şi de

constrângere în mâinile clasei exploatatoare. Formarea statului s-a produs prin separarea unei

forţe publice speciale, distincte de masa populaţiei, înzestrată cu mijloace de constrângere

(poliţia, armata, justiţia) şi destinată apărării poziţiilor clasei dominante şi ordinii sociale

existente.

Din punct de vedere istoric, naşterea primelor formaţiuni statale apare ca rezultat al

trecerii de la societatea gentilică, constituită pe criteriul legăturii de sânge, la societatea

politică. Pentru respectarea adevărului istoric se impune a aminti faptul că această trecere nu

s-a realizat în mod direct ci, prin parcurgerea unor etape intermediare de dezvoltare a ceea ce

astăzi numim societatea umană.

Aceste transformări au impus categorii speciale de persoane, plătite de către membrii

societăţii, care să se ocupe de armată şi administrarea treburilor publice, categorie cunoscută

astăzi sub denumirea de funcţionari publici, subiecţi ce acţionează în numele, pe seama şi în

folosul societăţii umane.

După cum se poate observa dezvoltarea statului este în strânsă legătură cu

dezvoltarea societăţii umane, definită ca ca „o convieţuire de oameni reglată prin norme

exterioare asociative6”.Rezultat al procesului de dezvoltare al societăţii statul apare ca un

fenomen social – economic, politic, juridic şi istoric deopotrivă.

TERMINOLOGIE

Din punct de vedere semantic, noţiunea de stat a fost formată din verbul latin –

statuo – a pune, a aşeza, a întemeia.

În Imperiul Roman s-a dezvoltat sintagma – Status civitas, exprimând modul de

guvernare al Cetăţii, romanii adăugând termenului o semnificaţie politică, adăugând statului

5 Comuna primitivă reprezintă prima formaţiune social-economică, fiind înlocuită apoi de formaţiunea

sclavagistă şi feudalism. 6 Stammler, R., Wirtschaft und Rechr, p.108, în Andrei, P., Sociologie generală, Ediţia a IV, Ed. Polirom, Iaşi,

1999, p. 287;

http://www.marxists.org/romana/dictionar/c/Comuna_primitiva.htm




expresia – Res publica – pentru perioada Republicii, determinând ideea de conducere a vieţii

publice sau a statului şi mai târziu – imperium – pentru perioada imperiului7. În aceiaşi

perioadă grecii utilizau denumirea de – polis – pentru acelaşi tip de organizare a unei

colectivităţi umane, semnificând cetate.

DEFINIŢIE STAT

Noțiunea de Stat a primit diferite accepțiuni funcție de interesul urmărit în

configurarea acestei noțiuni fie ca aparat (instrument) de conducere al societății,

fie ca organizație politică a unei societăți care exercită puterea de stat, fie ca

rezultantă a realizării drepturilor si libertăților individuale într-o societate dată.

Reţinem o serie de definiţii specifice statului formulate de doctrina română:

- Constantin G. Disescu – statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai

multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanţilor şi guvernaţilor (1915);

- Anibal Teodorescu – statul este forma de societate omenească investită cu

puterea exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu

determinat, ce îi aparţine la propriu (1929);

- G. Alexianu – statul este o grupare de indivizi, reuniţi printr-o legătură

naţională pe un teritoriu determinat şi guvernaţi de o putere superioară voinţei individuale

(1930).

- Ion Deleanu – statul este în sens restrictiv şi concret, ansamblul organelor

politice de guvernare şi desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice (1992).

- Tudor Drăganu – statul este definit ca o instituţie având ca suport o grupare

de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa

competenţă şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în

funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională (1993).

- Ioan Muraru – într-o accepţiune restrânsă prin stat se înţelege forma

organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul de stat (1995).

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

7 Cristian Ionescu, Instituţii Politice şi Drept Constituţional, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, p. 36.




Referindu-ne la elementele constitutive – sub aspect politic si juridic – Statul

este organizația politică a unei populații date, într-un teritoriu determinat, care

exercită puterea la cel mai înalt nivel (suveranitatea) pe plan intern si extern în

scopul dezvoltării macrosociale si asigurării drepturilor si libertăților

individuale.

Doctrina constituţională occidentală asociază statului trei elemente constitutive aflate

într-o unitate organică: teritoriu, populaţie, putere politică suverană.

TERITORIU

Teritoriul este spaţul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din

coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită

suveranitatea exclusivă şi deplină, conform def. Prof. Grigore Geamănu.

Reţinem de asemenea teza teritoriului-limită, realizată de Webber, conform căreia –

teritoriul este limita exerciţiului puterii guvernanţilor, care deţin monopolul uzului legitim al

violenţei doar în limitele acestuia.

Teritoriul este delimitat prin intermediul frontierelor, acestea fiind :

- terestre;

- maritime;

- aeriene.

POPULAŢIE

Populaţia, element constitutiv al statului, este formată din totalitatea indivizilor

sedentari pe teritoriu supuşi aceleiaşi autorităţi.

Populatia unui stat este formată din:

-cetăteni (de nationalitatea statului si alte nationalităti);

-străini (cetăteni ai altor state care domiciliază, îsi au resedinta sau tranzitează statul);

-apatrizii (persoane lipsite de cetătenie, care domiciliază, îsi au resedinta sau tranzitează

statul).

Populaţiei unui stat îi este asociat termenul de naţiune, desemnând un grup uman

stabilit de o manieră permanentă pe un teritoriu determinat, compus din indivizi solidari,

care reprezintă o individualitate distinctă de celelalte grupuri de umane prin faptul că




membrii ei sunt conştienţi de legăturile materiale şi spirituale care-i unesc şi separă de

restul indivizilor umani8.

Elementele ce pot fi asociate naţiunii sunt:

- rasa;

- limba;

- religia;

- tradiţiile istorice;

- interese materiale şi culturale comune;

- situaţia geografică.

PUTERE POLITICĂ SUVERANĂ. SUVERANITATE.

Datoria statului suveran apare prin exercitarea pe teritoriul său şi faţă de întreaga

populaţie a prerogativelor sale de putere suverană, pentru a menţine ordinea, a apăra

comunitatea respectivă, etc.

Puterea de stat (forța publică) este forţa organizată a poporului (a cetățenilor)

care este supremă pe plan intern si independentă pe plan extern, în sensul

ireductibilității ei fată de orice altă putere socială internă sau externă.

Asociem statului – puterea suverană, desemnând autoritatea politică exclusivă, care

este suverană atunci când nu este supusă nici unei autorităţi atât în interiorul statului cât şi pe

plan extern.

Putem identifica astfel, două elemente, suveranitatea internă (manifestată prin

dreptul de a legifera, înfăptui justiţia, poliţia, dr. de a emite monedă, etc. ) şi suveranitatea pe

plan extern (asociată spre ex. reprezentării intereselor cetăţenilor).

Trăsăturile suveranității sunt:

- caracterul suprem (pe plan intern);

- caracter independent (pe plan extern);

- caracter inalienabil (nu poate fi înstrăinată total sau parțial unei ale puteri (forte) sociale);

- caracter indivizibil (nu poate fi împărțită cu nici o altă forță (putere) socială; Statul o

exercită în numele deținătorului său unic, a poporului).

8 Dan C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Universitaria, Craiova, 1999, p. 23.




II.2. NOȚIUNI DE BAZĂ 2

NOȚIUNI PRIVIND SEPARAREA PUTERILOR ȘI PUTEREA EXECUTIVĂ

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Anterior formulării principiului separaţiei puterilor în stat şi organizării statului de

drept pe baza acestui principiu, actul de guvernământ, concentrat în mâinile suveranului,

includea atât emiterea de norme de conduită şi împărţirea justiţiei, cât şi administrarea

treburilor publice.

Condiţie a existenţei statutului de drept, originea teoriei separaţiei puterilor în stat,

se regăseşte încă din antichitate.

John Locke, în lucrarea Essay on civil gouvernment aduce o nouă viziune asupra

teoriei separaţiei puterilor în stat, teoria fiind apoi preluată de Montesquieu.

Conform principiul separaţiei puterilor în stat, dogmă a democraţiilor liberale şi

garanţia esenţială a securităţii individului în raporturile cu puterea, statul are de îndeplinit

trei funcţii9:

- edictarea regulilor generale - funcţia legislativă;

- aplicarea sau executarea acestor reguli, adică funcţia executivă;

- rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor - funcţia

jurisdicţională.

Montesquieu arată că puterile în stat sunt: „puterea legislativă, puterea executivă

a lucrurilor care depind de dreptul ginţilor si puterea executivă a celor care depind de

dreptul civil"10

, adică puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească,

aceste puteri fiind definite în raport cu funcţiile statului.

Montesquieu îşi argumentează demersul prin afirmaţia „totul ar fi pierdut dacă

acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ei ai nobililor, fie ei ai poporului, ar exercita

aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi

pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.

În concepţia lui Montesquieu fiecare putere trebuia atribuită unui organ sau sistem

de organe independent, astfel încât, fiecare organ sau sistem de organe desfăşurându-şi

9 M. Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Editura Dalloz, Paris, 1982, p.156

10 Montesquieu, Oeuvres completètes. LIۥntegrale, Edition de Seuil, 1964, p.586, Cartea XI, cap.VI din De Lầ

Esprit des lois




activitatea în limitele funcţiei de stat care corespundea puterii căreia el îi aparţinea, se

realiza practic un control reciproc al celor trei puteri din stat şi se evitau abuzurile.

Ideea separației puterilor se întâlnește şi în concepția lui J.J. Rousseau ca un

instrument firesc pentru limitarea autorității monarhice absolute şi pentru o progresivă

organizare a statului.

Înscrierea principiului separaţiei puterilor în stat în constituţii a apărut abia în

secolele al XVIII- lea şi al XIX - lea şi chiar şi atunci foarte rar.

Ulterior, doctrina a nuanţat acest principiu considerând că, în fapt, ne aflăm în faţa

unor funcţii ale statului, fiecărei funcţii corespunzând-ui câte o putere. Spre exemplu, puterea

executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativa şi

judecătorească, funcţie încredinţată spre aducere la îndeplinire şefului statului, Guvernului şi

celorlalte organe componente ale puterii executive.

Prin Constituţia aprobată prin referendum, la 8 decembrie 1991, în România a fost

reinstaurat statul de drept, în consecinţă, aşa cum se arată în art. 2 din legea

fundamentală, unicul titular al puterii este poporul român. Constituţia României evitând

cuvântul „separaţie" care poate duce la o interpretare a termenului exclusivistă, rigidă,

consacră „echilibrul" sau „conlucrarea puterilor în stat".

Constituţia României revizuită şi modificată în 2003, în Titlul III - Autorităţile

publice - consacră puterile existente în stat sub forma:

- Parlamentul (art. 61 - 79) - face referire la puterea legislativă;

- Preşedintele României (art. 80 - 101);

- Guvernul (art. 102 - 110) - fac referire la executiv;

- Autoritatea judecătorească (art. 124 - 134)- puterea judecătorească.

Statul este astfel organizat după principiul separaţiei şi echilibrului puterilor –

legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.

Constituţia prevede de asemenea relaţiile ce se nasc între puterea legislativă şi

executiv sau puterea judecătorească sau executiv şi puterea judecătorească.




NOŢIUNEA DE PUTERE EXECUTIVĂ. CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND

EXECUTIVUL

Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă, executivă şi judecătorească.

Puterea executivă reprezintă o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă si

de funcţia judecătorească.

În sensul cel mai general, termenul executiv sau putere executivă desemnează acea

funcţie a statului care asigură executarea legii, cuprinzând activităţi extrem de diverse.

Din punct de vedere structural11

, executivul se subsumează autorităţilor publice care

exercită funcţia executivă și nu se confundă cu administraţia publică.

În timp ce puterea executivă se realizează strict de către autorităţile prevăzute de

Constituţia României, administraţia publică este realizată şi de organele administraţiei publice

locale, precum şi de regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale de interes

naţional.

În fapt, puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea

legii „Această funcţie înglobează activităţi extrem de diverse. În rândul acestora intră

executarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru

punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de

organizare a aplicării legii, exercitarea, unor atribuţii ce privesc impulsionarea procesului

legislativ ca și conducerea generală a statului"12

.

În România, caracterizată de regimul „semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat13

, sau regim "semiparlamentar,, sintagmă mai potrivită în raport cu reglementările

constituţionale din România, executivul este dualist (bicefal), reprezentat de două autorităţi

publice - Preşedintele României şi Guvernul.

11

Ioan Alexandru, Tratat de administrație publică, Universul Juridic, București, 2008, p.17 12

Ioan Vida 13

Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida –

Constituţia României comentată și adnotată, R. A. Monitorul Oficial, Bucureşt i, 1992, p, 184.




III. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

III.1. NOȚIUNI DE BAZĂ 3

NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

ETIMOLOGIE ŞI NOŢIUNE

În literatura de specialitate, pornindu-se de la punctul de vedere exprimat de David

H. Rosenbloom14

că „administraţia publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de

definit, dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite cum ar putea fi

realizată”, s-a apreciat că administraţia publică este o categorie aşa de abstractă şi variată,

încât poate fi descrisă în termeni diferiţi.

Unanim recunoscut e faptul că din punct de vedere etimologic termenul de

„administraţie” provine din limba latină, „administer” traducându-se prin agent, ajutător,

servitor sau, într-un alt sens, instrument.

Cuvântul „administer” s-a format din rădăcina „minus”-„minor” care înseamnă mai

puţin şi din prefixul „ad” care arată direcţia, „sensul” şi subliniază starea de inferioritate în

raport de „magister”, care se traduce prin „cel care comandă”, superiorul, şeful, cuvânt care s-

a format din „magis” care înseamnă mai mult.

Tot în limba latină verbul „administro” înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce, a

dirija.

Dicţionarul limbii române reţine pentru verbul „a administra” explicaţia: a conduce,

a cârmui, iar pentru „administraţie” – totalitatea autorităţilor administrative existente într-un

stat, secţie sau serviciu, care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii sau agent

economic.

În limbaj uzual termenul „administraţie” este utilizat în mai multe sensuri. Prin

administraţie se poate înţelege: conţinutul principal al activităţii executive a statului; sistemul

de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă, conducerea unei instituţii publice, un

compartiment (direcţie, serviciu, birou) dintr-o instituţie publică etc.

14 David H. Rosenbloom, „Public Administration. Understanding Management, Politics and Law în the Public

Sector”, Random House, New York, 1989




Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocupările teoretice s-au

axat pe clarificarea noţiunii de administraţie publică.

Parte componentă a istoriei fiecărui stat, studiul administraţiei publice implică o serie

de conexiuni pe care le are cu diverse laturi ale vieţii social-politice, în funcţie de epoca

istorică la care se raportează studiul în cauză, aceasta datorită faptului că orice tip de

administraţie este rezultatul direct al mediului social respectiv.

NOŢIUNEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ a condus la o diversitate de

definiţii, în funcţie de diferiţi factori precum evoluţia istorică, mediul economic, social şi

politic în care aceasta s-a dezvoltat.

Doctrina identifică trei mari sensuri de abordare a noţiunii de administraţie publică15

:

1.din perspectiva corelaţiei ei cu activitatea executivă - administraţia este o

componentă a puterii executive, fără a fi singura componentă a acesteia;

2.din punct de vedere funcţional şi organic - este un ansamblu de activităţi şi

mijloace prin care anumite persoane morale urmăresc satisfacerea unei nevoi de interes

general;

3.prin prisma scopurilor, mijloacelor sale şi regimului juridic specific - care

presupune realizarea interesului public prin intermediul său cu sprijinul puterii publice16

.

În sistemul românesc, în funcţie de perioada istorică din evoluţia fenomenului

administrativ,definirea noţiunilor administraţie publică, administraţie de stat şi privată, cât şi

putere executivă, au suferit numeroase nuanţări.

Dintre cei mai cunoscuţi autori ale căror opinii fundamentate ştiinţific sunt şi în

prezent de referinţă, amintim:

1. Prof. Paul Negulescu definea administraţia astfel: „cuprinde activităţile statului

reglementate de lege prin raportare la atribuţiile statului modern şi la serviciile publice

chemate să asigure satisfacerea intereselor generale ". De aceea, administraţia publică este o

"instituţie complexă, care cuprinde toate serviciile publice destinate să satisfacă anumite

interese generale, regionale sau comunale. Sunt administraţii publice: statul, judeţul şi

15 I.Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,1994, p.10

16 Jürgen Schwarze, European Administrative Law, Office for official publications of the European

Communities Sweet and Maxwell,1992, p.2




comuna17

".

2. În concepţia prof. Anibal Teodorescu pentru a defini administraţia publică ne

raportăm la delimitarea a trei noţiuni: putere publică, autoritatea care exercită puterea publică

şi competenţa autorităţii.

3. Constantin Rarincescu, pornind de la funcţiile statului, admite că, funcţia

administrativă constă în a asigura funcţionarea continuă şi regulată a serviciilor publice

administrative care constituie în totalitatea lor administraţia unui stat18

", precizând totodată că

funcţia executivă nu coincide în toate cazurile cu administraţia.

4. Marin Văraru19

, analiza administraţia prin intermediul serviciilor publice şi

forţei publice. Autorul considera că ''întreaga administraţie publică se înfăptuieşte prin

mijlocirea serviciilor publice. Statul, în realizarea funcţiei sale administrative, făcând două

feluri de acte: de autoritate şi patrimoniale, iar administraţia este o formă de manifestare a

puterii executive".

5. Erast Diti Tarangul20

, pornind de la funcţiile statului, clasifica administraţia

publică din punct de vedere formal şi material, examinând ca noţiuni de bază ale

administraţiei publice, serviciul public şi interesul general.

Sub influența Constituției revizuite, administraţia publică poate fi definită "ca fiind

ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative

autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurilor

subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legi sau, în

limitele legii, se prestează servicii publice21

".

Administraţia publică, având rolul de a participa efectiv la realizarea interesului

general exprimat prin lege” constituie activitatea prin care se organizează, se execută şi se

garantează executarea legii până la fapta materială22

”.

17 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol.I, Ediţia a IV-a, Institutul de Arte

Grafice ,,E. Mârvan, Bucureşti 1934, p.38-72

18 Constantin G.Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Ediţia a II-a, Ed. Universală, Alcalay Co,

Bucureşti, 1937, p. 19-27

19 Marin Văraru - Tratat de drept administrativ român, Editura Sacec, Bucureşti, 1923, p. 18-43

20 Erast Diti Tarangul-Tratat de drept administrativ român, Ed. Globul Bucovinei, Cernăuţi, 1944. p. 4-56

21 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia a III-a, Editura All Back, Bucureşti, 2001, P. 82

22 Al. Negoiţă, Drept administrativ şi stiinţa administraţiei, editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p.6




III.2 NOȚIUNI DE BAZĂ 4

ORGANZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Datorită faptului că administraţia publică - ca activitate - se realizează printr-o

multitudine de forme organizatorice, care grupează categorii întregi de oameni (personalul),

sistemul administraţiei publice este unul de organizare socială, bazat pe relaţii care există între

aceşti oameni ce realizează o activitate specifică.

Prin sistem al administraţiei publice înţelegem totalitatea organelor, autorităţilor,

instituţiilor şi serviciilor care realizează activitatea de administraţie publică, de organizare a

executării şi de executare în concret a legii şi între care se stabilesc raporturi juridice ce asigură

funcţionalitatea, coerenţa întregului sistem.

În ceea ce priveşte administraţia publică, multitudinea autorităţilor administrative

ale statului - şi ale colectivităţilor locale - determină ordonarea, în vederea realizării

funcţiilor pe care acestea le au, în baza a două criterii şi anume: criteriul teritorial, căruia îi

corespunde structura ierarhică şi criteriul competenţei materiale sau funcţional, căruia îi

corespunde structura funcţională.

Criteriul teritorial23

presupune organizarea sistemului administraţiei publice în

raport cu teritoriul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, constituind, într-o viziune

tradiţională, temeiul împărţirii organelor administraţiei publice în organe centrale şi organe

locale, după raza teritorială în care pot acţiona.

Teritoriul element fundamental al statului este organizat, sub aspect administrativ, în

comune, oraşe şi judeţe. Toate acestea sunt cunoscute generic sub titulatura de unităţi

teritorial-administrative.

Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală

unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în

funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice.

Oraşul, ca unitate teritorial-administrativă de bază, este centrul de populaţie mai

dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Oraşele au un

număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi

cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate,

23

Sinteză Drept administrativ 1




în condiţiile legii, ca municipii. În cazul municipiilor, prin lege se pot organiza şi delimita

subdiviziuni administrativ-teritoriale, cum sunt în prezent sectoarele municipiului Bucureşti.

Judeţul, ca unitate teritorial-administrativă, este alcătuit din oraşe şi comune în

funcţie de condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de legăturile

culturale tradiţionale ale populaţiei.

Criteriul funcțional presupune organizarea administraţiei publice într-un sistem

construit din organe formate în raport cu domeniile şi sectoarele de activitate în care îşi

desfăşoară activitatea. Structura funcţională exprimă numărul de organe distincte cărora li s-

au încredinţat sarcinile administraţiei publice şi, totodată, exprimă repartizarea sarcinilor

administraţiei publice pe elementele componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, există organe ale administraţiei publice care au fost create

cu o competenţă materială generală, care îşi desfăşoară activitatea în toate domeniile şi

sectoarele vieţii sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.




IV. PRINCIPIILE ȘTIINȚEI ADMINISTRATIVE

În ştiinţa administraţiei şi în activitatea din administraţia publică sunt utilizate, atât

principii cu un caracter general, aplicabile în toate domeniile de activitate administrativă, cât

şi principii specifice, anumitor activităţi din acest domeniu, precum: organizarea; conducerea

şi aplicarea metodelor.

IV.1. PRINCIPII GENERALE FOLOSITE ÎN ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

Principiile generale folosite în ştiinţa administraţiei sunt:

- administraţia publică este în serviciul cetăţeanului;

- administraţia publică se subordonează interesului public;

- adaptarea administraţiei trebuie să se raporteze la mediul în care îşi desfăşoară

activitatea;

- cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare;

- respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice;

- asigurarea profesionalizării funcţiunii publice;

- creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a activităţii şi

structurii administrative.

1. Administraţia publică este în serviciul cetăţeanului

Acest principiu este unul din cele mai importante, constituind fundamentul, raţiunea

activităţii administraţiei publice.

Plecând de la faptul că, misiunea administraţiei publice este aceea de a-i servi pe

oameni şi ca atare toate resursele şi metodele administraţiei sunt subordonate acestui scop,

acest prim principiu nici nu trebuie demonstrat.

El este însă fundamental, pentru că activitatea administraţiei publice se bazează pe

moralitate, etică şi respect faţă de om. Aceste precizări sunt prezente şi în Constituţia din anul

2003, republicată chiar în primul articol; astfel la alineatul al 3-lea România este considerată

“stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă




valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei

din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Dreptatea se înfăptuieşte prin judecata după lege, după conştiinţă şi moralitate.

Aplicarea aceluiaşi principiu necesită soluţionarea unor probleme diverse şi

generează totodată nevoia de a răspunde la întrebări, cum sunt:

dacă activitatea administraţiei dintr-o ţară sau alta se sprijină întotdeauna pe acest

principiu;

care metode şi tehnici administrative corespund cel mai bine concepţiei

democratice;

cetăţeanul poate fi convins de obligaţiile pe care le are în comunitate, prin metode

de constrângere sau dimpotrivă, conştientizează singur acest lucru;

Răspunsuri la întrebările menţionate mai sus sunt necesare pentru a evita

transformarea administraţiei într-o instituţie aflată în slujba ei însăşi, care ar deveni un sistem

închis şi cu o structură încărcată, excesiv de birocratizată.

Funcţionarul public nu se află în slujba statului, ci a cetăţeanului.

2. Administraţia publică se subordonează interesului public

Principiul reprezintă o consecinţă şi este intercondiţionat cu precedentul principiu.

Dacă administraţia publică are ca obiectiv servirea cetăţenilor, fără îndoială că trebuie să-i

servească pe toţi membrii colectivităţii respective. În acest mod, este acoperit interesul public.

De multe ori însă, în societate, primează interesele comune ale membrilor majoritari

colectivităţii; interesul general are mai mare importanţă decât interesul unui singur om. Ca

atare, în activitatea administraţiei publice trebuie să se respecte această prioritate.

Administraţia publică este obligată să satisfacă interesele generale, apărarea societăţii

şi a ordinii publice, mergând până la a sacrifica interesele individuale.

Privilegierea cerinţelor generale, de către administraţie, nu diminuează importanţa

primului principiu. Tocmai faptul de a fi în slujba omului impune administraţiei publice să

dea prioritate satisfacerii cerinţelor sociale, altfel fiind periclitată însăşi existenţa umană,

existenţa societăţii.

3. Adaptarea administraţiei trebuie să se raporteze la mediul în care îşi

desfăşoară activitatea

Un rol hotărâtor în înţelegerea organizării şi funcţionarii administraţiei publice o au




studierea şi clasificarea raporturilor şi interdependenţelor administraţiei publice cu mediul în

care aceasta aste organizată şi funcţionează.

Doctrina de specialitate a constatat că administraţia publică este influenţată şi

influenţează, la rândul său, în măsura cea mai mare şi mai evidentă raporturile sale cu mediul

social, mediul politic şi mediul juridic24

.

Administraţia publică răspunde la nevoile şi cerinţele cetăţenilor. Societatea umană,

în continuă evoluţie, generează cvasi-continuu noi cerinţe şi necesităţi. Este obligatoriu ca

administraţia publică să adapteze în mod continuu mediului în care evoluează, să poată

răspunde în timp real noilor solicitări şi situaţii.

Astfel, se creează posibilitatea ca aparatul ei administrativ să fie pregătit, în orice

moment, pentru a face faţă circumstanţelor aflate în continuă transformare.

Acest principiu apare şi ca o obligaţie a administraţiei publice de a gestiona şi

acoperi, cu resursele disponibile, necesităţile mereu crescânde ale vieţii sociale.

Punerea în aplicare a acestui principiu asigură concretizarea în practică prin

administraţia publică a sarcinilor încredinţate de puterea politică.

4. Cunoaşterea cerinţelor sociale actuale şi prevederea celor viitoare

Administraţia trebuie să fie organizată temeinic, pentru a răspunde exigenţelor

cetăţenilor. Este necesară cunoaşterea profundă a cerinţelor fiecărei colectivităţi. Pe baza

studierii datelor statistice şi a altor metode de cercetare, administraţia trebuie să prevadă care

sunt domeniile în care se înregistrează mutaţii mari, unde, cerinţele vor creşte mai mult,

pentru orientarea adecvată şi intensificarea eforturilor sale.

5. Respectarea normelor de drept în înfăptuirea administraţiei publice

Toată activitatea administraţiei publice, funcţionarea aparatului instituţional trebuie

să se realizeze în cadru legal, în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare.

Acest principiu decurge din cel al legalităţii, principiu fundamental al administraţiei

publice. Prin aplicarea acestui principiu se creează în administraţie premise pentru o activitate

raţională şi eficientă, în interesului cetăţeanului şi al societăţii.

6. Asigurarea profesionalizării funcţiunii publice

24

Albu Emanuel, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, Partea I, Editura Fundaţia România de Mâine,

Bucureşti, 2005, p. 9




Aplicarea principiilor menţionate anterior, necesită o pregătire profesională

corespunzătoare a personalului organelor administrative. Acest aspect este deosebit de

important, deoarece nivelul calitativ profesional al funcţionarilor, alături de resursele

disponibile, determină calitatea actului de administrare.

Profesionalizarea, specializarea continuă a funcţionarilor public, constituie elemente

fundamentale pentru dezvoltarea administraţiei publice, elemente pe care le vom trata, pe larg,

într-un capitol distinct.

7. Creşterea eficienţei administraţiei prin îmbunătăţirea permanentă a

activităţii şi structurii administrative

Pentru satisfacerea acestui principiu, studiile şi cercetările întreprinse în administraţia

publică urmăresc îmbunătăţirea continuă a activităţii şi structurii acesteia.

Mersul ascendent al societăţii impune pentru ştiinţa administraţiei publice elaborarea

unor noi soluţii, metode, tehnici, procedee şi modele adaptate mereu realităţilor economice şi

sociale.

În acelaşi timp, toate obiectivele administraţiei publice nu pot fi concepute şi

materializate decât în condiţii de eficienţă şi raţionalitate. De aceea, ştiinţa administraţiei a

fost caracterizată şi ca o ştiinţă a principiilor raţionale ale administraţiei, iar administraţia

publică este privită şi ca ştiinţa eficienţei administrative, deoarece eficienţa apare ca un

deziderat, fundamental ce vizează îndeplinirea sarcinilor cu rezultate pozitive maxime, dar cu

un consum minim de resurse.

IV.2. PRINCIPII SPECIFICE FOLOSITE ÎN ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

Alături de principiile generale, există şi principii specifice ale ştiinţei administraţiei,

care se aplică numai în anumite segmente de activitate, cum sunt organizarea, conducerea,

metodologia utilizată.

Aceste principii sunt:

- organizarea unitară a administraţiei publice;

- autonomia organizatorică;

- conducerea unitară;

- participarea funcţionarilor publici la conducerea instituţiilor;




- comunicarea directă dintre nivelurile ierarhic superioare şi cele inferioare;

- recunoaşterea meritelor funcţionarilor;

- simplificarea activităţii şi structurii administraţiei

Literatura europeană de specialitate reţine şi alte principii specifice administraţiei,

care pot avea fie efect de activare (principii proactive), fie de restrângere (principii de

restricţionare) a activităţii acestui sector.

Aceste principii caracterizează sectorul public şi arată prin ce se diferenţiază o

organizaţie publică de una privată. Sunt două grupe de principii – principii restrictive şi

principiile de acţiune (proactive).

Principiile de restricţionare sunt: legalitatea, egalitatea, obiectivitatea şi

continuitatea.

Aceste principii se caracterizează prin obligativitatea îndeplinirii lor de către puterile

publice, iar în caz contrar, cetăţeanul poate formula o plângere la tribunal. Se întâlnesc în

textele Constituţiei într-o formă explicită şi au un caracter reactiv.

Principiul legalităţii presupune că prestarea serviciilor trebuie să se realizeze în

conformitate cu norma aplicabilă (legea) şi cu supunerea faţă de principiile dreptului, atât în

administraţia publică cât şi în cea privată.

Egalitatea urmăreşte promovarea echităţii cu privire la accesul la serviciile publice,

atât din punct de vedere geografic, cât şi din cel al diferitelor categorii de utilizatori (ex:

scrisorile trebuie să ajungă în orice colţ al ţării, timbrul costând la fel).

Obiectivitatea are în vedere ca serviciile să fie prestate cu imparţialitate, justiţie şi

interes general.

Pe baza principiului continuităţii, prestarea serviciilor trebuie să se realizeze

(ţinând cont de specificul fiecărui sector) de o manieră permanentă, regulată şi neîntreruptă

(ex: poşta trebuie să funcţioneze permanent, poliţia trebuie să protejeze cetăţenii mereu etc.).

Principiile proactive – pot apărea în textele constituţionale, dar nu sunt exigibile în

faţa tribunalelor. Aceste principii demonstrează dorinţa prestării serviciului în condiţiile cele

mai bune, din partea organizaţiei.




Faţă de principiile reactive, aceste principii propun ca administraţia să întâmpine

evenimentele, să caute o soluţie la probleme chiar înainte ca acestea să apară, să conteze pe

ajutorul cetăţenilor săi.

Transparenţa – cu excepţia serviciilor secrete ale statului – trebuie să dea

posibilitatea cetăţenilor şi utilizatorilor să participe la asigurarea unei funcţionări corecte a

activităţii, să dispună de informaţie, ca bază de dialog între administraţie şi cetăţean. De

asemenea, transparenţa trebuie să servească drept instrument de control a administraţiei

publice din partea cetăţenilor. Acest principiu nu operează în sectorul privat.

Participarea statuează concepţia potrivit căreia, cetăţeanul este în acelaşi timp

“utilizator şi proprietar” al serviciilor publice private, în calitatea sa de contribuabil. Rezultă

astfel că, participarea sa este garantată pentru ca serviciul să fie prestat corect, chiar prin

implicarea cetăţeanului în colaborare cu unitatea prestatoare.

Responsabilitatea se referă la măsura în care organizaţia publică se face

responsabilă de prestarea serviciului (în faţa Parlamentului dar şi în faţa cetăţenilor). Este

responsabilitatea statului în faţa societăţii civile, nu numai pentru serviciile pe care el le

prestează dar, în general, şi pentru bunăstarea generală pe care o realizează prin intermediul

altor participanţi implicaţi în crearea avuţiei naţionale.

Economia, eficienţa, eficacitatea. Toate aceste trei principii se orientează spre

acelaşi scop şi anume, o utilizare mai bună a banilor contribuabililor. Astfel, prin economie,

sectorul public trebuie să aplice reguli de austeritate pentru a se reduce cheltuiala publică la

cât mai mult posibil. Acest principiu se relaţionează direct cu principiul eficienţei, conform

căruia obiectivele publice trebuie să se obţină cu cel mai mic număr de resurse posibile.

Eficacitatea se referă, în exclusivitate la îndeplinirea obiectivelor în condiţii

corespunzătoare bazate, fie pe maximizarea efectelor, fie pe minimizarea eforturilor.




V. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LA NIVEL CENTRAL

V.1. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI25

ROL

Conform constituției președintele României reprezintă statul român si este garantul

independenței naționale, al unității si al integrității teritoriale a țării.

Președintele României veghează la respectarea constituției si la buna funcționare a

autorităților publice. În acest scop, președintele exercită funcția de mediere între puterile

statului, precum si între stat si societate.

Dispoziţiile constituţionale conturează trei funcţii prezidenţiale:

- funcţia de reprezentare;

- funcţia de garant;

- funcţia de mediere.

ALEGEREA ŞI MANDAT

Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat, în condiţiile legii. Alegătorul are dreptul la un singur vot, în fiecare tur de scrutin

organizat pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit prevederilor din Constituţia

României, republicată.

Preşedintele României este ales prin vot direct, o dată la 5 ani, printr-un sistem de

majoritate, în care câştigător este declarat cel care acumulează 50% + 1 din voturile corect

exprimate.

Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea

Constituțională.

Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților si a

Senatului, în ședință comună, jurământul.

Mandatul este de 5 ani durând până la data depunerii jurământului de către

presedintele nou ales.

25 Structură, noțiuni, text – Sinteză drept constituțional – partea a II-a, DAP București, Sinteză Drept Administrativ 1, DAP Craiova




RĂSPUNDEREA POLITICĂ ȘI PENALĂ

Conform Constituției preşedintele se bucură de imunitate doar în ceea ce priveşte

opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Răspunderea politică.

Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea penală, pentru

că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere își are temeiul

juridic în art.95 din constituție și ea intervine atunci când președintele României săvârșește

fapte grave prin care încalcă prevederile constituției.

Într-o asemenea situație, se poate propune suspendarea sa din funcție, de către cel

puțin o treime din numărul deputaților si senatorilor. această inițiativă se comunică neîntârziat

si președintelui României. Discutând propunerea, camera deputaților si senatul, în sedință

comună, cu votul majorității deputaților si senatorilor, după consultarea curții constituționale,

pot hotărî suspendarea din funcție a președintelui României.

Constituția acordă președintelui dreptul să dea parlamentului explicații cu privire la

faptele ce i se impută. În cazul în care propunerea de suspendare din funcție este aprobată,

demiterea președintelui României se poate decide numai prin referendum, care se organizează

în cel mult 30 de zile.

Răspunderea penală.

Această răspundere intervine în situația în care seful statului ar comite crima

de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de camera

deputaților si senat în ședință comună cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților

si senatorilor. competența de judecată aparține înaltei curți de casație si justiție. Dacă s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, președintele este demis de drept. În legătură cu

răspunderea sefului de stat, trebuie să menționăm că, potrivit art.98 din constituție, si

președintelui interimar i se aplică dispozițiile privind răspunderea politică.

ATRIBUŢII ŞI ACTE ALE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI.

Atribuţiile generale ale Preşedintelui României

Din punct de vedere al autorilor de drept constituţional, atribuţiile Preşedintelui

României se clasifică în:




- atribuţii privind legiferarea;

- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

- atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea

unor autorităţi publice;

- atribuţii în domeniul politicii externe;

- alte atribuţii, precum conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea

graţierii individuale, acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi, respectiv, chestor

de poliţie.

Atribuții privind legiferarea

Președintele României promulgă legile (art.77), având dreptul de a cere, o singură

dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în „Monitorul Oficial”;

poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu neconstituționalitatea legilor.

Atribuții privind organizarea si funcționarea puterilor publice

Din caracterizarea instituției sefului de stat, așa cum stabilesc dispozițiile art.80 (2)

din

Constituție, rezultă că Președintele României exercită funcția de mediere între

puterile statului, precum si între stat si societate. Aceste atribuții sunt: prezentarea de mesaje

parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art.88); consultarea

Guvernului cu privire la problemele urgente si de importanță deosebită (art.86); participarea la

ședințele Guvernului si prezidarea acestor ședințe în condițiile (art.87); organizarea

referendumului în probleme de interes național, după aprobarea prealabilă a Parlamentului

(art.90).

Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea

unor autorități publice

Atribuțiile ce revin președintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea

Parlamentului în condițiile art.89; desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru,

numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea si numirea

unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță a postului, la propunerea

primului ministru (art.85 din Constituție); numirea a trei judecători la Curtea Constituțională,

potrivit art.142 (3) din Constituție; numirea în funcție a magistraților în condițiile art.125 si




134 din Constituție; numiri în funcții publice potrivit art.94 din Constituție; acordarea

gradelor de mareșal, de general si de amiral.

Atribuții în domeniul apărării țării si asigurării ordinii publice

În cadrul acestor atribuții includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului, a

mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate. În situații excepționale,

Președintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării prealabile a

Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei

agresiuni armate îndreptate împotriva României – printr-un mesaj, el aduce neîntârziat la

cunoștință Parlamentului această situație; instituirea stării de asediu sau stării de urgență

parțiale sau totale. Președintele va solicita Parlamentului încuviințarea măsurii instituirii stării

de urgență totale. Președintele va solicita Parlamentului încuviințarea măsurilor adoptate în

cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri.

Atribuții în domeniul politicii externe

În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor

negociate de Guvern si supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile;

acreditarea si

rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanților diplomatici ai României;

aprobarea înființării sau desființării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a

reprezentanților diplomatici ai altor state.

Atribuții în raport cu Parlamentul

După consultarea președinților celor două Camere si a liderilor grupurilor

parlamentare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat

votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare si

numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.

În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată. Parlamentul nu

poate fi dizolvat: în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui; în timpul stării de asediu; în

timpul stării de urgență. Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la

principalele probleme politice ale națiunii.

Alte atribuții




În această categorie se includ: conferirea decorațiilor si titlurilor de onoare; acordarea

grațierii individuale.

ACTELE PREȘEDINTELUI

Pentru a-şi putea exercita prerogativele care îi sunt stabilite prin Constituţie şi prin

alte legi, Preşedintele României are la dispoziţie Administraţia Prezidenţială, aceasta

reprezintă o instituţie publică, cu personalitate juridică, formată din servicii publice puse la

dispoziţia acestuia, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.

În literatura de specialitate se face o distincţie între actele politice ale preşedintelui:

mesaje, declaraţii, apeluri etc. şi actele juridice la care se referă dispoziţiile art.100 din

Constituţia României, în acest fel aici se menţionează că, în exercitarea atribuţiilor sale,

Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, iar

nepublicarea acestora atrage inexistenţa lor din punct de vedere juridic.

Decretele reprezintă una din formele prin care Preşedintele îşi duce la îndeplinire

atribuţiile, cea juridică, fiind acte cu caracter complex, politic şi juridic, în egală măsură.




V.2. GUVERNUL ROMÂNIEI ŞI PRIMUL MINISTRU

ROLUL GUVERNULUI26

Art. 102 alin. 2 din Constituţie precizează că Guvernul, potrivit programului său de

guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită

conducerea generală a administraţiei publice.

Art.1 alin.1 din Legea nr.90/200, legea privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului României şi a ministerelor defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii

executive care funcţionează pe baza votului de încredere acordat de către Parlament şi care

asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a

administraţiei publice.„

Guvernul este, în primul rând, o instituţie politică, fiind emanaţia partidului sau

coaliţiei de partide care a format majoritatea parlamentară şi şi-a asumat formarea sa.

ATRIBUȚII

O primă categorie este aceea a atribuţiilor prin care Guvernul îşi exercită rolul

politic, asigurând realizarea politicii interne şi externe a ţării, atribuţii specifice guvernării,

deosebite de cele care sunt specifice administraţiei.

O a doua categorie este formată din atribuţiile privind conducerea generală a

administraţiei publice şi, în primul rând a administraţiei ministeriale subordonată direct sau

indirect Guvernului.

O altă categorie este aceea a atribuţiilor legate de sarcinile economice, financiare şi

sociale, privind aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare economică a ţării pe ramuri,

domenii şi sectoare de activitate, cele privind executarea bugetului de stat, a bugetului

asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale, cele privind administrarea

proprietăţii publice şi private a statului, precum şi cele privind realizarea programelor de

protecţie socială, de protecţie a mediului şi asigurarea echilibrului ecologic.

O categorie aparte de atribuţii este legată de apărarea ordinii de drept,a liniştii

publice şi a siguranţei cetăţeanului şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor acestuia, de

asigurare a capacităţii de apărare şi de înzestrare a forţelor armate.

26 Structură, noțiuni, text – Sinteză drept constituțional – partea a II-a, DAP București, Sinteză Drept Administrativ 1, DAP Craiova




O altă categorie de atribuţii ale Guvernului sunt cele legate de realizarea politicii

externe a ţării care vizează prioritar integrarea României în structurile europene şi

internaţionale.

ORGANIZARE ȘI STRUCTURĂ

Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de art.102

alin.3 din Constituţia din 1991, unde se arată că Guvernule este alcătuit din prim-ministru,

miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.

Condiţiile legale pentru funcţia de membru al Guvernului sunt enumerate de art.2 din

Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

şi anume condiţia de a avea cetăţenia română şi domiciliul în ţară, de a se bucura de exerciţiul

drepturilor electorale, de a nu fi suferit condamnări penale şi de a nu se afla în unul dintre

cazurile de incompatibilitate.

Funcția de membru al Guvernului încetează în urma:

- demisiei;

- revocării;

- pierderii drepturilor electorale;

- stării de incompatibilitate;

- decesului;

- demiterii.

Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în

urma consultării partidului care deține majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o

asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la

desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului si a întregii liste a

Guvernului.

Programul si lista Guvernului se dezbat de către Camera Deputaților si Senat, în

ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților si

senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de către Parlament, Președintele României

numește Guvernul.




Primul-ministru si ceilalți membri al Guvernului depun individual, în fața

Președintelui României, jurământul de credință față de țară si popor. Guvernul în întregul său

si fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului.

FUNCȚIONARE

Guvernul se întâlnește, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, la

convocarea primului-ministru. Cvorumul necesar pentru ședințele Guvernului este reprezentat

de majoritatea membrilor.

Președintele României poate participa la ședințele Guvernului care au ca obiect

probleme de interes național privind politica externă a Guvernului, apărarea țării, asigurarea

ordinii publice, la cererea primului-ministru, în alte situații (art.87).În cazul în care este

prezent, Președintele României prezidează ședința Guvernului.

La ședințele Guvernului pot participa ca invitați șefi de departamente, secretari de

stat ce nu sunt membri ai Guvernului, precum si orice alte persoane a căror prezență se

apreciază a fi utilă, potrivit deciziei primului-ministru.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri privind ramura sau domeniul

de activitate de care răspund.

Conform art. 109 alin. 1 din Constituție, Guvernul răspunde politic numai în faţa

Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic

solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

În cazul răspunderii penale, conform art. 109 alin. 2 din Constituție, numai Camera

Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a

membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut

urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie.

Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din

funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

ACTELE JURIDICE

Potrivit art.108 alin.1 din Constituţie şi art.27 alin.1 din Legea nr.90/2001, Guvernul

adoptă hotărâri şi ordonanţe.




Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru organizarea executării legilor, în cazul

hotărârilor cu caracter normativ, ori pentru executarea în concret a legilor, în cazul hotărârilor

cu caracter individual.

Ordonanțele sunt adoptate de Guvern în temeiul prevederilor art.115 din Constituţie,

fie în baza unei legi speciale de abilitare, fie în situaţii extraordinare a căror reglementare nu

comportă amânarea.

Hotărârile Guvernului, ca si ordonanțele, de altfel, se semnează de către primul-

ministru si se contrasemnează de către miniștrii care au obligația punerii lor în executare.

Atât hotărârile, cât si ordonanțele sunt supuse obligației de publicare în „Monitorul

Oficial”, cu excepția celor cu caracter militar, care se comunică numai instituțiilor interesate.

PRIMUL MINISTRU

Primul-ministru conduce Guvernul si coordonează activitatea membrilor acestuia, cu

respectarea atribuțiilor legale care le revin.

Primul-ministru reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele

României, Înalta Curte de Casație si Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi,

Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități si instituții publice, partidele si

alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum si în relațiile

internaționale.

Primul-ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a țării si

exercită toate atribuțiile care derivă din această calitate.

Primul-ministru numește si eliberează din funcție:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția

persoanelor

care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general si secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cazul utilizării

acestor funcții;

c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;

d) secretarii de stat;

e) alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.




Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților si Senatului rapoarte si declarații cu

privire la politica Guvernului si răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de

către deputați sau senatori.




V.3. AUTORITĂŢI ADMINISTRATIVE AUTONOME ŞI ADMINISTRAŢIA

PUBLICĂ CENTRALĂ DE SPECIALITATE.

CONSIDERAŢII PRIVIND AUTORITĂŢILE ADMINISTRATIVE

AUTONOME

Potrivit Constituției, art. 116 în afara ministerelor organizate în subordinea

Guvernului, se pot înființa alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, care

se pot organiza în subordinea Guvernului, ministerelor sau sub forma autorităților

administrative autonome.

Conform art. 117 alin 3, autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege

organică.

Autoritățile administrativ autonome, sunt instituții autonome ale administrației

publice centrale ce își exercită atribuțiile fie sub controlul Camerelor Parlamentului, unor

comisii permanente ale acestora sau de ex. în afara unui control constituțional reglementat în

sens expres, precum Consiliul Superior al Magistraturii.

Consecința evidențiată de doctrină, este sustragerea actelor emise de aceste autorități

controlului Guvernului.

Reținem că autoritățile administrativ autonome, sunt autorități executive ale statului,

independente față de Guvern, cu personalitate juridică, aflate sub controlul exclusiv al

Parlamentului, căruia îi prezintă rapoarte de activitate, pentru care Parlamentul nu poate cere

angajarea raspunderii politice sau juridice a acestora.

Actele administrative ale instituţiilor administrative autonome sunt în principiu

- hotărâri, regulamente, avize, decizii.

Exemple de autorități administrativ autonome sunt:

Avocatul Poporului – este definită ca fiind autoritatea publică autonomă şi

independentă faţă de orice altă autoritate publică, vând drept scop apărarea drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Curtea de Conturi – este instituţia supremă de control financiar ulterior extern

asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului

şi ale sectorului public.




Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – angajează şi coordonează unitar activităţile

care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii

internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de

menţinere sau de stabilire a păcii.

Consiliul Superior al Magistraturii – nu face parte din sistemul puterii

judecătoreşti, el nefăcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti care, în frunte cu Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, realizează activitatea de justiţie în România.

De asemenea menționăm Consiliul Legislativ și Serviciul Român de Informații și

lista poate continua.

MINISTERE ŞI ORGANE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

DE SPECIALITATE

Ministerele sunt organe centrale care conduc şi coordonează administraţia publică în

diferite domenii şi ramuri de activitate.

Organizarea ministerelor poate fi abordată din două puncte de vedere. Primul este

acela din perspectiva compartimentelor din care este formată structura internă a ministerelor,

compartimente prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi specifice ale

administraţiei ministeriale.

Din al doilea punct de vedere, organizarea ministerelor poate fi abordată din

perspectiva sarcinilor pe care le au prin organizarea conducerii ministerelor şi a administraţiei

propriu-zise.

Structura organizatorică internă a ministerelor este formată din compartimentele

interne ale ministerelor, care pot fi împărţite în compartimente de specialitate, compartimente

funcţionale sau generale şi compartimente auxiliare. De asemenea structura organizatorică

a ministerelor, în funcţie de volumul, complexitatea şi specificul activităţii acestora,

poate să cuprindă birouri, servicii, direcţii, direcţii generale, departamente.

Un alt aspect este că ministerele, organe centrale de specialitate pot avea servicii

descentralizate în orice municipiu reședință de județ de pe teritoriul României.

Conducerea ministerelor se realizează, potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.90/2001, în

mod exclusiv de către miniştri. Ministrul este cel care reprezintă ministerul în raporturile cu

celelalte organe, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi străinătate, precum şi în justiţie.




Ministrul răspunde pentru întreaga activitate a ministerului, pe care îl conduce şi îl

reprezintă, în faţa Parlamentului, în solidar cu ceilalţi membri ai Guvernului, în cazul unei

moţiuni, dar şi separat, în cazul interpelărilor şi întrebărilor puse de senatori şi deputaţi, ori al

anchetelor parlamentare, potrivit prevederilor art.112 şi 113 din Constituţie, dar şi în faţa

Guvernului, primul-ministru având posibilitatea să propună Preşedintelui României revocarea

unora dintre miniştri, conform dispoziţiilor art.85 alin.2 din Constituţia României.

Ministerele au câte un secretar şi unul sau doi secretari generali adjuncţi.

Rolul declarat al secretarului general este acela de a asigura stabilitatea funcţionării

ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile

ministerului, constituind zona de legătură a acţiunii administrative cu voinţa politică.

În calitate de membri ai Guvernului, miniştrii participă la adoptarea tuturor actelor

politice şi juridice ale Guvernului, în timp ce în calitate de şefi ai ministerelor pe care le

conduc vor emite actele administrative prevăzute de lege pentru îndeplinirea atribuţiilor lor.

Atribuţiile ministerelor sunt expresia juridică a sarcinilor pe care acestea le au de

îndeplinit în domeniul de activitate în care funcţionează fiecare. Atribuţiile conferite fiecărui

minister formează, în ansamblul lor, competenţa acelui minister şi au ca scop realizarea

sarcinilor din domeniul de activitate pentru care ministerul respectiv este specializat.

În literatura de specialitate, unii autori au grupat atribuţiile generale în două mari

categorii: atribuţii de prospectare şi planificare şi atribuţii de conducere.

Ministerele au o categorie de atribuţii care vizează realizarea sarcinilor de concepţie

şi conducere în diferite domenii şi sectoare de activitate ale administraţiei publice

ministeriale.

O altă categorie de atribuţii pe care le au ministerele, ca organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, vizează realizarea sarcinilor de conducere, îndrumare şi

control al activităţilor care se desfăşoară în cadrul acestor organe, precum şi în cadrul

structurilor subordonate.

O ultimă categorie de atribuţii este formată de atribuţiile specifice, prin care

ministerele se individualizează, şi anume atribuţiile prin care se realizează sarcinile tehnice şi

de gestiune ale administraţiei publice de specialitate.




Ordinele sunt acte administrative cu caracter individual şi sunt emise de către

miniştri pentru executarea în concret a prevederilor legale.

Instrucţiunile sunt acte administrative de autoritate cu caracter normativ care se

emit de către miniştri, precum şi de către ceilalţi conducători al organelor de specialitate ale

administraţiei publice centrale, pentru organizarea executării legilor, a ordonanţelor sau a

hotărârilor cu caracter normativ ale Guvernului.

Astfel organele administraţiei centrale de specialitate pot să emită acte juridice care să

aibă atât caracter normativ cât şi caracter individual, ce pot fi supuse controlului de legalitate

exercitat de instanţele de contencios administrativ.




VI. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LA NIVEL TERITORIAL ȘI LOCAL

VI.1. PRINCIPII CONSTITUŢIONALE DE ORGANIZARE LA NIVELUL

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Capitolul V al Constituției reglementează în secțiunea a 2-a Administrația publică

locală.

Conform art. 120 alin. 1 principiile administrației publice din unitățile administrativ-

teritoriale sunt:

- Descentralizarea

- Autonomia locală

- Deconcentrarea serviciilor publice

Centralizarea

Înainte de a discuta despre principiile constituționale prevăzute, este important să

menționăm câteva aspecte ce privesc sistemul de organizare centralizat și centralizarea

administrativă.

Ceea ce este specific sistemului administrativ centralizat este recunoaşterea puterii

ierarhice a autorităţilor executive centrale, în centralism, autoritatea venind de sus şi puterea

de decizie fiind concentrată în mâna guvernului central şi a reprezentanţilor săi.

În concluzie centralizarea administrației publice presupune ca ansamblul deciziilor

administrative să revină organelor centrale ale administrației de stat.

Descentralizarea

După cum menționa prof. E. Bălan în lucrarea Instituții administrative, principiul

descentralizării administrative presupune ca o parte importantă din puterea decizională în

materie administrativă să fie transferată de la administrația de stat către persoane juridice

distincte față de stat, care se bucură de autonomie, având o putere de decizie asupra unei

colectivități determinate teritorial.

Putem asocia astfel descentralizarea – centralizării, descentralizarea presupunând o

modificare a centralizării, în sensul slăbirii acesteia.

Astfel descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care

permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub




controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități

proprii și le dotează cu resursele necesare27

.

Asociem descentralizării transferul de autoritate şi responsabilitate administrativă şi

financiară de la nivel central la nivel local.

Autonomia locală

Autonomia locală, instituţie juridică de sine stătătoare, implică descentralizarea

administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem care o presupune28

.

Autonomia locală, reprezintă principiul fundamental care guvernează organizarea,

funcționarea și activitatea autorităților administrației publice la nivel local.

În conformitate cu art. 3 alin. 1 din Legea 215/2001, Legea administrației publice

locale, autonomia locală este definită ca dreptul și capacitatea efectivă a autorităților publice

locale de a soluționa și gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le

reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Importanța autonomiei locale la nivel european este subliniată, fiind concepută în

context european ca un element component al principiilor democratice comune tuturor statelor

membre ale Consiliului Europei, care prin reglementarea ei legală şi aplicarea concretă face

posibilă descentralizarea puterii.

În acest sens conceptul de autonomie locală a fost definit prin intermediul Cartei

europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. România a

ratificat Carta europeană a autonomiei locale prin Legea nr. 199 din 17 noiembrie 199729

.

Articolul 3 al Cartei europene a autonomiei locale defineşte conceptul de

autonomie locală în felul următor:

„Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă pentru

colectivităţile locale, de a soluţiona şi de a administra, în cadrul legii, sub propria lor

răspundere şi în interesul populaţiilor lor, o parte importanta a treburilor publice.

Acest drept va fi exercitat de către consilii sau adunări formate din membrii

aleşi în mod liber, prin vot secret, pe baza sufragiilor directe, egale,universale şi care

pot poseda, organe executive responsabile lor, având o competență materială generală.

27 Massimo Balducci, Etat fonctionnel et descentralisation, Editura E.Story-Scientia, Bruxelles, 1987 28 A se vedea în acest sens Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrative, vol. II, Editura Mârvan, 1935. 29 Legea nr. 199/ 1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997




Deconcentrarea administrativă

Deconcentrarea administrativă presupune un transfer al atribuţiilor autorităţilor

centrale către autorităţile teritoriale ale statului sau către autorităţile locale, în realizarea unor

atribuţii statale.

Deconcentrarea, în ceea ce privesc serviciile, constă în deteriorarea până la un

anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorităţii directe a

organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu păstrează asupra lor decât

un anumit control, funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii,

acordându-le individualitate financiară şi personalitate juridică.

Doctrina a clasificat serviciile deconcentrate ca fiind servicii integrate în ierarhia

administraţiei publice ministeriale, dar cu o competenţă teritorială limitată la unitatea

administrativ-teritorială

De reţinut ca, serviciile deconcentrate ale ministerelor şi altor autorităţi centrale, se

află într-o dublă „subordonare" - faţă de ministerul care le-a înfiinţat si în subordinea căruia

funcţionează, si faţă de prefect, la nivel teritorial.

Deconcentrarea administrativă presupune transferul unor atributii care revin

organelor centrale, unor organe din subordine ce funcționează în teritoriu.

Art. 123 alin. 2 indică Prefectul, reprezentantul guvernului în teritoriu, acesta

conducând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe ale

administrației publice centrale în unitățile administrativ-teritoriale.

VI.2. INSTITUŢIA PREFECTULUI – REPREZENTANTUL GUVERNULUI ÎN

TERITORIU.

ROL

Rolul acestei instituţii este cel dat de alin. l şi 2 ale art. 123 din Constituţie - prefectul

fiind reprezentantul Guvernului la nivel de judeţ dar și în municipiul București. La acest

articol Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, modificată, continuă

reglementările constituţionale în art. l alin. l, statornicind că acesta este reprezentantul

Guvernului pe plan local.




Regula generală este că activitatea Prefectului se realizează la nivel de județ, aceasta

fiind unitatea administrativ-teritorială de bază.

Prin Legea nr. 340/2004, prefectul este apolitic, legea prevăzând obligativitatea ca

accesul la funcţie să se facă prin concurs, prefectul dorindu-se a fi un tehnocrat. Conform art.

10 din lege prefectul și subprefectul fac parte din categoria înalților funcționari publici.

Conform art. 1 alin. 2 din Lege, Guvernul numește prefectul la propunerea

ministrului Internelor și Reformei Administrative. De asemenea în cazul revocării, această

responsabilitate cade în sarcina Guvernului.

Atât numirea cât și revocarea prefectului se fac prin hotărâre de Guvern, act

administrativ al Guvernului, act ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ

competentă.

Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile:

- legalităţii, imparţialităţii si obiectivității;

- transparenţei si liberului acces la informaţiile de interes public;

- eficienţei;

- responsabilităţii;

- profesionalizării;

- orientării către cetăţean.

Asociem de asemenea principiul subordonării ierarhice față de Guvern și Ministerul

Internelor și Reformei Administrative.

Facem mențiunea că între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari,

precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de

subordonare. Raporturile care există între aceste autorități sunt raporturi de tutelă

administrativă.

ATRIBUȚIILE PREFECTULUI

Legea nr. 340/2004 stabilește în cap. III – Atribuțiile generale ale prefectului în calitate

de reprezentant al Guvernului.

Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din

subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atribuţiile lor de conducere şi

control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine.




Atribuţiile care pot fi delegate potrivit alin. (4) al art. 2 din Legea nr. 340/2004 sunt

stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr.

340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I nr. 363 din 26 aprilie 2006.

Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi

altor legi se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului.

Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu si buget

propriu. Prefectul este ordonator terţiar de credite.

În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii

principale:

a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea si

respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte

normative, precum şi a ordinii publice;

b) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a

obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare si dispune măsurile necesare pentru

îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;

c) acţionează pentru menţinerea climatului de pace socială şi a unei comunicări

permanente cu toate nivelurile instituţionale si sociale, acordând o atenţie constantă

prevenirii tensiunilor sociale;

d) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru determinarea

priorităţilor de dezvoltare teritorială;

e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului

local sau ale primarului;

f) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în

condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de

urgenţă;

g) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de

urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest

sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;




h) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la

bugetul de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în

bune condiţii a acestei activităţi;

i) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea

drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

j) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;

k) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a

politicilor de integrare europeană;

1) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din fără

şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;

m) asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre

cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile

administraţi v-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.

Prefectul îndeplineşte si alte atribuţii prevăzute de lege si de celelalte acte normative,

precum şi însărcinările stabilite de Guvern.

Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului

judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-teritorială şi

poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condiţiile legii.

Controlul de tutelă administrativă, exercitat de Prefect presupune controlul

activităților autorităților administrației publice locale și autonome descentralizate, fiind un

control ce privește legalitatea actelor administrative emise de autoritățile administrației

publice locale si județene, vizând și toate actele administrative care emană de la autorităţile

autonome locale.

ACTELE PREFECTULUI

Prefectul în activitatea sa pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin emite ordine, cu

caracter normativ sau individual, care sunt acte administrative de autoritate şi care devin

executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţa publică prin afişare şi publicare, atunci când

conţin dispoziţii normative, sau de la data comunicării, în celelalte cazuri.

Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Administraţiei şi

Internelor. Ministerul Administraţiei si Internelor poate propune Guvernului anularea ordinelor

emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.




În funcţie de caracterul normativ al ordinelor emise întâlnim:

- ordine cu caracter normativ, atunci când conţin reguli generale de conduită,

impersonale şi aplicabile unui număr nedeterminat de subiecţi;

- ordine cu caracter individual (nenormativ), atunci când manifestarea de voinţă a

autorităţii pe care o conţine creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în sarcina uneia

sau mai multor persoane determinate30

.

În cazul în care vatămă drepturile sau interesele legitime, actele Prefectului pot fi

atacate la instanţa de contencios administrativ competentă

VI.3. AUTORITĂŢI PUBLICE LA NIVEL JUDEŢEAN – PREŞEDINTELE

CONSILIULUI JUDEŢEAN ŞI CONSILIUL JUDEŢEAN.

CONSILIUL JUDEȚEAN

Mandatul consiliului judeţean este de patru ani. El poate fi prelungit în caz de

război sau catastrofă. Prelungirea se dispune prin lege organică.

Exercitarea mandatului se realizează de la data constituirii consiliului judeţean până

la declararea ca legal constituit a noului consiliu ales.

CONSTITUIREA CONSILIULUI JUDEȚEAN

Consiliul judeţean este autoritate reprezentativă a administraţiei publice locale,

constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi

municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

Județul poate fi definit ca unitate administrativ teritoriala de baza in cadrul

organizării administrative a teritoriului este alcătuit din oraşe şi comune în funcţie de

condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de legăturile culturale

tradiţionale ale populaţiei.

Consiliul județean, autoritate a administrației publice cu competentă generală în

limitele unității administrativ-teritoriale, este compus din consilieri judeţeni, aleşi prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii, potrivit principiului

reprezentării proporționale.

30 Emil Bălan, Prefectul si prefectura în sistemul administrației publice, Editura Fundației „România de mâine", Bucureşti, 1997, p.37.




Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului,

în funcţie de numărul locuitorilor judeţului, raportat de Institutul Naţional de Statistică la data

de l ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care preceda alegerile.

Pentru validarea mandatelor consilierilor judeţeni si pentru constituirea consiliului

judeţean se aplică în mod corespunzător procedura prevăzută pentru consiliile locale în Legea

215/2001.

În conformitate cu Legea administraţiei publice locale - 215/2001 pentru

constituirea consiliului judeţean se aplică (referitor la incompatibilităţi, reguli de constituire

şi organizare, cazuri de încetare a mandatului de consilier înainte de termen) în mod

corespunzător dispoziţiile din acelaşi act normativ cu privire la consiliul local. Privită la

modul general calitatea de consilier este incompatibilă cu alte funcţii publice sau private.

Mandatul poate înceta de drept în cazurile prevăzute de art. 60 din Legea 215/2001,

precum – demisie, incompatibilitate, schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-

teritorială, condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, pierderea drepturilor

electorale, lipsa nemotivată de la 3 ședințe consecutive, deces.

ATRIBUȚIILE ȘI ACTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN

Coordonarea activităţii autorităţilor locale deliberative şi nu numai, a fost dată în sarcina

consiliului judeţean, constituit aşa după cum îi este şi numele la nivelul unităţii administrativ-

teritoriale, cea mai mare din România - judeţul.

În conformitate cu prevederile art. 91 din Legea nr. 215/2001 consiliul judeţean ca

autoritate deliberativă a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean,

îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al

consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interese judeţean şi ale

societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;

b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;

c) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;

d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;

e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională;

f) alte atribuţii prevăzute de lege.




Pentru fiecare din atribuţiile menţionate anterior, corespund mai multe activităţi pe

care le poate desfăşura consiliul judeţean, finalizate prin acte administrative normative sau

individuale.

FUNCŢIONAREA CONSILIULUI JUDEŢEAN

Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit prin

lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Consiliul judeţean îşi exercită mandatul de la

data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales.

Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare o dată pe lună, la convocarea

preşedintelui consiliului judeţean.

Consiliul se poate întruni, de asemenea, în şedinţe extraordinare ori de câte ori este

necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului

ori la solicitarea prefectului adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale

care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor

calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea

ordinii şi liniştii publice.

Şedinţele consiliului judeţean sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea

consilierilor în funcţie. Prezenţa acestora la şedinţă este obligatorie.

Şedinţele sunt conduse de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele

desemnat, în cazul în care, din motive întemeiate, lipseşte şi vicepreşedintele desemnat, şedinţa

va fi condusă de celălalt vicepreşedinte sau de un consilier ales cu votul majorităţii

consilierilor prezenţi.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI JUDEŢEAN este seful administraţiei publice

locale, organizată la nivel de judeţ, fiind ales prin vot direct.

El răspunde de funcţionarea corespunzătoare a compartimentelor de specialitate din

aparatul propriu al consiliului judeţean.

Preşedintele consiliului judeţean este cel care reprezintă judeţul în relaţiile cu

celelalte autorităţi publice, cu persoane fizice si juridice din România şi din străinătate,

reprezentând judeţul si în justiţie.

Preşedintelui consiliului judeţean îi este subordonat aparatul propriu al consiliului.




Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de

specialitate al consiliului judeţean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din

aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean,

vicepreşedinţilor sau altor persoane, în condiţiile legii.

În exercitarea atribuţiilor sale preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu

caracter normativ sau individual. Acestea acte administrative devin executorii numai după ce

sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după

caz.

Consiliul judeţean alege, dintre membrii săi, pe durata mandatului, doi

vicepreşedinţi, respectându-se pe cât posibil, configuraţia politică a consiliului.

Alegerea se face cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. Eliberarea din funcţie a

vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în

funcţie, la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. Eliberarea din funcţie a

vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului

consiliului judeţean.

La nivelul judeţelor, preşedintele consiliului judeţean poate propune consiliului

judeţean înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi

aprobate.

Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management,

încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean, atribuţii de coordonare a aparatului

de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean.

Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a

municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul judeţului este funcţionar

public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. Secretarul se bucură de

stabilitate în funcţie, îndeplinind o serie de atribuții în condițiile legii.

VI.4. AUTORITĂŢI PUBLICE LA NIVELUL COMUNELOR, ORAŞELOR ŞI

MUNICIPIILOR – PRIMAR ŞI CONSILIUL LOCAL.

PRIMAR

Prin atribuţiile sale primarul are un rol vital în existenţa comunităţii din care face

parte, comunitate ce i-a acordat încrederea prin votul său.




Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile

Legii privind alegerile locale.

Pe toată durata mandatului de primar se suspendă contractul de muncă la instituţiile

publice, regii autonome, companii naţionale, societăţi naţionale, la societăţile comerciale

cu capital majoritar de stat sau la societăţile comerciale aflate sub autoritatea consiliilor locale

sau judeţene, al persoanei ce ocupă funcţia de primar. De asemenea pentru a evita confuzii

menționăm că atât calitatea de primar cât și cea de viceprimar sunt incompatibile cu mandatul

de consilier local.

ATRIBUȚII

Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a

prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui

României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune

măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter

normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale,

ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. Primarul îndeplineşte, în acest sens, o

funcţie de autoritate publică, conducând serviciile publice locale şi aparatul propriu de

specialitate.

Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau

juridice din ţară şi din străinătate şi în justiţie. Primarul participa, obligatoriu, la şedinţele

consiliului local.

În conformitate cu prevederile din Legea administraţiei publice locale, atribuţiile

principale ale primarului sunt următoarele:

a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;

b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;

c) atribuţii referitoare la bugetul local;

d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;

e) alte atribuţii stabilite prin lege.

Atribuțiile primarului sunt dezvoltate în cuprinsul actului normativ.

ACTE




Actele emise de primar poartă denumirea de dispoziții.

Dispoziţiile cu caracter normativ sau individual sunt actele administrative pe care le

emite primarul în exercitarea atribuţiilor sale si devin executorii după ce au fost aduse la

cunoştinţă persoanelor interesate.

Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna dispoziţia în cazul în

care consideră că aceasta este ilegală sau că depăşeşte competenţele ce revin, potrivit legii,

primarului. În acest caz, secretarul va expune primarului opinia sa motivată. Aducerea la

cunoştinţă publică a deciziilor cu caracter normativ se face după ce în prealabil au fost

comunicate prefectului.

ÎNCETAREA MANDATULUI

Mandatul primarului este de 4 ani. El se exercită de la depunerea jurământului până la

depunerea jurământului de către primarul nou - ales. Această regulă are două excepţii:

prelungirea mandatului, care poate interveni în timp de război sau de catastrofă şi se dispune

prin lege organică, şi încetarea mandatului înainte de termen.

Mandatul încetează înainte de termen în următoarele situaţii:

a) deces;

b) demisie;

c) incompatibilitate;

d) schimbare a domiciliului într-o altă unitate administrativ - teritorială;

e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă

privativă de libertate;

f) punerea sub interdicţie judecătorească;

g) pierderea drepturilor electorale;

h) pierderea, prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al

organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales;

În toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul

emite un ordin prin care constată încetarea mandatului primarului. Ordinul va avea la bază un

referat semnat de secretarul comunei sau al oraşului, precum şi actele din care rezultă motivul

legal de încetare a mandatului.




De asemenea mandatul poate fi pierdut în urma rezultatelor referendumului organizat

pentru încetarea mandatului primarului, organizat la cererea a cel puțin 25% dintre cetățenii

cu drept de vot.

VICE PRIMAR

Legea administraţiei publice locale instituie alături de noţiunea de primar şi pe aceea

de viceprimar.

Viceprimarul se alege în mod indirect, cu votul secret al majorităţii consilierilor în

funcţie, din rândul consilierilor în funcție. Durata mandatului viceprimarului este aceeaşi cu

cea a mandatului consiliului local. Schimbarea din funcție este realizată de Consiliul local.

În cazul în care funcţia de primar devine vacantă şi în caz de suspendare din funcţie a

acestuia, atribuţiile primarului vor fi exercitate, de drept, de către viceprimar, până ia validarea

mandatului noului primar sau, dup caz, până la încetarea suspendării.

SECRETARUL

Fiecare comună, oraş sau subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un

secretar salarizat de bugetul local. Secretarul comunei, oraşului si al subdiviziunii administrativ-

teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice sau

administrative .

Secretarul nu poate fi membru al unui partid politie, sub sancţiunea eliberării din

funcţie. Secretarul nu poate fi soţ, solie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu

Viceprimarul.

Funcţia de secretar se ocupă pe bază de concurs sau de examen, după caz, iar

numirea se face de către prefect.

CONSILIUL LOCAL.

Prin sintagma consilii locale se înţeleg consiliile comunale, orăşeneşti, municipale

inclusiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile subdiviziunilor

administrativ-teritoriale ale municipiilor, care au regimul unor autorităţi deliberative cu putere

de decizie în rezolvarea treburilor publice locale, în condiţiile legii.

Consiliile locale sunt autorități reprezentative ale administrației publice locale, având

competentă generală în limitele unității administrativ-teritoriale.

CONSTITUIREA CONSILIULUI LOCAL




În baza art. 28 din Legea nr. 215/2001 consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi

subdiviziunilor administrativ - teritoriale ale municipiului Bucureşti sunt compuse din

consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat în condiţiile prevăzute

în Legea privind alegerile locale.

Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului în

funcţie de populaţia comunei, oraşului sau subdiviziunilor administrativ - teritoriale ale

municipiului Bucureşti înregistrate la l ianuarie în anul în care au loc alegerile sau la l iulie în

anul care precede alegerile.

Calitatea de consilier este incompatibilă cu:

a) funcţia de prefect si subprefect;

b) calitatea de funcţionar public în aparatul propriu de specialitate al autorităţilor

administraţiei publice centrale şi locale; calitatea de funcţionar public în aparatul propriu de

specialitate al consiliului judeţean, al prefectului, al serviciilor publice de interes local sau

judeţean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte autorităţi

ale administraţiei publice locale; calitatea de angajat în cadrul autorităţilor administraţiei

publice locale respective sau în cadrul aparatului propriu al prefectului din

judeţul respectiv;

c) funcţia de manager sau membru în consiliul de administraţie al regiilor

autonome ori de conducător al societăţilor comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile

judeţene;

d) calitatea de primar;

e) calitatea de senator, deputat, ministru, secretar de stat şi cele asimilate acestora.

Pentru validarea mandatelor consilierilor judeţeni si pentru constituirea consiliului

judeţean se aplică în mod corespunzător procedura prevăzută pentru consiliile locale în Legea

215/2001.

Mandatul poate înceta de drept în cazurile prevăzute de art. 60 din Legea 215/2001,

precum – demisie, incompatibilitate, schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-

teritorială, condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, pierderea drepturilor

electorale, lipsa nemotivată de la 3 ședințe consecutive, deces.

FUNCŢIONAREA CONSILIULUI LOCAL




Consiliul local se întruneşte în şedinţă ordinară lunar, la convocarea primarului.

Dacă este necesar, la cererea primarului sau a cel puţin o treime din numărul membrilor

consiliului, consiliul se poate întruni în şedinţe extraordinare.

Ordinea de zi se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin presa

locală ori prin alt mijloc de publicitate.

Şedinţele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea

consilierilor în funcţie. Prezenţa consilierilor la şedinţe este obligatorie.

Şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în care consilierii

hotărăsc desfăşurarea lor cu uşile închise. Pentru a adopta o astfel de hotărâre este necesara

majoritatea voturilor consilierilor prezenţi. Şedinţele în care se discuta probleme referitoare la

buget sunt întotdeauna publice

Şedinţele consiliului sunt publice şi sunt conduse de un preşedinte de şedinţă care

semnează hotărârile adoptate împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale care

contrasemnează, pentru legalitate.

ATRIBUȚIILE ȘI ACTELE CONSILIULUI LOCAL

Principalele atribuții ale consiliului local reglementate prin art. 36 al legii 215/2001

sunt:

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:

a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al

primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale

şi regiilor autonome de interes local;

b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului

sau municipiului;

c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului

sau municipiului;

d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;

e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

Consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de

cazurile în care legea sau regulamentul de funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. În

caz de paritate de voturi, hotărârea nu se adoptă si se reiau dezbaterile în şedinţa următoare.




Hotărârile normative devin obligatorii de la data aducerii la cunoştinţă publică, cele

individuale devin obligatorii de la data comunicării lor celui pe care îl privesc.

Hotărârile adoptate pot fi atacate pentru nelegalitate la instanța de contencios

administrativ competentă.




VII. ACTIVITATEA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

VIII. PROCESUL DECIZIONAL ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI DECIZIA

ADMINISTRATIVĂ

1. ACTIVITATEA/DECIZIA ADMINISTRATIVĂ

În cadrul formelor concrete de realizare a activităţii administraţiei publice se pot

distinge două mari categorii:

1. formele concrete producătoare de efecte juridice – acte administrative, contracte

administrative, acte civile, acte de drept al muncii şi fapte juridice materiale care dau naştere,

modifică sau sting raporturi juridice;

2. forme de activitate care nu produc efecte juridice – operaţiunile tehnico-

administrative şi actele exclusiv politice ale organelor administrative

Între toate acestea, locul central îl ocupă actele administrative, cu toate

caracteristicile, componentele şi clasificarea lor.

Un aspect deosebit pentru lucrarea noastră îl constituie legătura, raportul dintre două

noţiuni fundamentale ale domeniului şi anume: actul administrativ şi decizia administrativă,

studiul deciziei administrative și procesului decizional fiind important.

În literatura de specialitate şi în practică sunt întâlnite numeroase definiţii pentru

“decizie”, însă, în esenţă, majoritatea acestora se referă la acţiunea de determinare a modului

de evoluţie a realizării unei probleme, a unei cerinţe sau a unei activităţi din mai multe

alternative posibile.

Existând mai multe categorii principate de decizii, cum ar fi cele politice,

manageriale sau cele administrative, vom realiza o scurtă delimitare a acestora.

În general decizia este un semn calitativ distinct al procesului de administraţie. Ea

trebuie să fie caracterizată de următoarele principii generale:

Să fie fundamentată ştiinţifică (să fie adoptată în conformitate cu cerinţele legale).

Să fie în concordanţă cu condiţiile concrete ale perioadei la care se referă aplicarea;

Să fie în concordanţă cu tendinţele imprimate dezvoltării societăţii în ansamblu;

Să fie luată de decidentul legal;




Să asigure eficienţă maximă;

Să se manifeste strict coordonată, respectiv corelată cu deciziile anterioare luate

pentru acelaşi domeniu sau problemă;

Să aibă precizie (să nu genereze interpretări diferite);

Să fie luată operativ;

Să pună în valoare, pe cât posibil toate resursele umane, materiale şi financiare ale

sistemului administrativ supus transformărilor;

Să stimuleze iniţiativa oamenilor;

Să soluţioneze la timp contradicţiile;

Să fie clare, simple, concise;

Să aibă succesiune logică.

Decizia administrativă

Obiectul deciziei administrative

Decizia administrativă poate fi definită ca un proces complex de alegere a unei

variante decizionale din mai multe posibile, în vederea realizării unui obiectiv al

administraţiei publice, care influenţează activitatea a cel puţin unei alte persoane din sistem, a

sistemului administrativ în ansamblul lui sau a societăţii, în general.

Obiectul deciziei administrative constă în realizarea voinţei publice, aşa cum este ea

determinată în Constituţie.

Condiţiile şi elementele deciziei administrative.

Ca la orice decizie, şi la decizia administrativă trebuie să fie reunite cele două

elemente apar în dualitatea legalitate-oportunitate.

Legea reglementează acţiunea organelor administraţiei publice, dar nu o face în mod

amănunţit, şi nici nu trebuie să facă acest lucru.

Tipuri de decizii administrative

Există mai multe tipuri de clasificări ale deciziilor administrative:

După situaţia concretă la care se referă:

Decizii normative

Decizii individuale

După nivelul ierarhic pe care se află decidentul:

Decizii de nivel superior




Decizii de nivel mediu

Decizii de nivel inferior

După orizontul de timp la care se referă:

Decizii administrative pe termen nelimitat

Decizii administrative pe termen lung

Decizii administrative pe termen mediu

Decizii curente

După frecvenţa adoptării:

Decizii periodice

Decizii unice

După amploarea sferei decizionale a decidentului:

Decizii integrale

Decizii avizate

După numărul persoanelor participante la procesul de fundamentare:

Decizii de grup

Decizii individuale

Din punct de vedere al conţinutului şi al modificărilor pe care le aduc în ordinea

juridică se disting:

Decizii generale

Decizii specifice

Decizii determinate de cererea de servicii publice

Decizii determinate de schimbările în structura unei instituţii publice.

Din punct de vedere al competenţei decidentului:

Decizii executorii

Decizii de administrare

Circuitul deciziei administrative.

Circuitul deciziei administrative comportă două faze principale:

- prima fază cuprinde acţiunea pregătitoare, înainte ca decizia să fi fost luată

- cea de doua fază cuprinde acţiunea deciziei după ce aceasta a fost luată.

Acţiunea internă a deciziei administrative.




Mişcarea (acţiunea) internă a deciziei administrative începe prin determinarea

scopului şi fixarea obiectivelor.

Aceste operaţiuni nu sunt statice prin însăşi natura lor, denotă însuşiri de schimbare

în starea de lucruri, schimbare faţă de care acţiunea administrativă urmează să ia atitudine.

După alegerea obiectivelor şi a mijloacelor, se procedează la operaţia următoare,

stabilirea priorităţilor.

Factorul timp în cadrul acţiunii deciziei administrative.

Lipsa de timp pentru a lua o deciziei sau folosirea unui timp prea îndelungat în acest

scop pot anula valoarea deciziei. Acţiunea deciziei va fi mai amplă dacă termenul e aplicare a

acesteia este mai îndelungat, pentru că şi investigaţiile sunt mai complexe şi mai numeroase.

Participanţii la decizia administrativă.

La procesul de luare a deciziei administrative participă diferite grupe de oameni cu

titluri diferite şi mijloace variate, precum şi la niveluri variate, diferite.

Analiza problemei şi atingerea scopului deciziei administrative.

Recunoscând scopul acţiunii sale, administraţia procedează la o analiză a unei

problemei, concretizând măsurile pe care trebuie să le ia în vederea împlinirii scopului.

Acest proces reprezintă fixarea unor obiective pe care trebuie să le realizeze

administraţia publică.

Dacă scopul se prezintă într-o formă mai mult sau mai puţin abstractă, obiectivul

trebuie să fie întotdeauna concret.

Executarea deciziei administrative.

Decizia administrativă nu devine realitate decât atunci când este executată.

Dar nu se poate spune că executarea este un element inerent deciziei administrative,

pentru că multe decizii administrative care au fost luate, dar care n-au fost niciodată

executate.

Decizia administrativă nu îşi găseşte raţiunea de a fi luată, dacă nu este urmată de

realizarea sa, dacă nu deschide calea spre o nouă stare de fapt.

Controlul şi evaluarea deciziei

Controlul executării deciziei administrative reprezintă condiţia bunei funcţionări a

administraţiei publice.




În sens larg, activ, controlul trebuie să includă şi aspectul eficienţei conţinutului

muncii administrative - faptul administrativ.

Atunci când avem de a face cu mai multe soluții pentru aceeaşi problemă, iar

decidentul este pus în postura de a alege una dintre ele, aceste variante pot fi, la rândul lor,

„cântărite” folosind diverse metode cantitative şi calitative:

Metodele calitative se folosesc mai ales atunci când problema este una focalizată,

restrânsă, când sunt puține date cantitative disponibile, iar credibilitatea lor ridică anumite

semne de întrebare, respectiv când gradul de deschidere al instituțiilor implicate în

soluționarea problemei este relativ mare (ex: interviuri, analiza SWOT, focus‐grupuri,

brainstorming, medierea şi negocierea etc.).

Metodele cantitative se utilizează atunci când problema pe care ne propunem să o

rezolvăm este extinsă (afectează grupuri ‐ țintă largi), există date statistice disponibile, iar

gradul de deschidere al instituțiilor implicate este redus. (ex: analiza multi‐criterială, analiza

cost‐beneficiu, analiza de risc, analiza senzitivității, analiza cost‐eficacitate).

Pentru adoptarea unei decizii putem identifica cel puțin patru modele: modelul

rațional de luare a deciziilor, cel gradual (incremental), modelul examinării mixte si cel

așa numit al coșului de gunoi.

Etapa de decizie din cadrul procesului de formare şi aplicare a unei politici publice a

primit o atenţie deosebită îndeosebi în anii '50 şi '60, când analizele se centrau pe modelele de

luare a deciziilor în cadrul organizaţiilor şi, îndeosebi, al instituţiilor administraţiei publice.

Atunci au fost elaborate principalele modele ale deciziei privind politicile publice: cel

raţional şi cel incremental.

Teoriile care au ca obiect modul în care se iau deciziile sunt importante pentru

că ne permit să înţelegem relaţiile complexe în care se produc şi se aplică politicile

publice. Pe baza lor vom putea să abordăm cazuri concrete şi să examinăm comportamentul

actorilor politici, precum şi multiple probleme şi situaţii în care este nevoie să se ia decizii.




IX. RESURSELE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

X. MANAGEMENTUL RESURSEI UMANE DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND FUNCȚIA PUBLICĂ, NOȚIUNILE

ASOCIATE ŞI REGIM JURIDIC.

Funcţia publică - o profesie, o activitate exercitată în legătură cu treburile statului,

în baza unei învestiri obţinute prin alegeri, numire, desemnare etc. Statutul ei este stabilit de

stat prin organele sale competente. Se poate vorbi astfel de o deontologie a funcţiei de

parlamentar, de judecător, de procuror şi, în general, de o deontologie a funcţiei publice.

Funcţie < lat. function (prin fr. fonction) = exercitare, săvârşire a ceva pentru cineva

În română şi franceză desemnează profesia, activitatea unei persoane în cadrul

societăţii sau a unui grup social.

Există aşadar : funcţii publice – care presupun realizarea activităţilor prin exercitarea

unor prerogative de putere publică – diferenţiate - , adică aparţin puterii legislative (funcţie

public legislativă), puterii executiv – administrative (funcţie publică executiv –

administrativă), puterii judecătoreşti (funcţie publică judecătorească) si funcţii private.

Lege nr. 188 (r2) din 08/12/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre

funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative

autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale,

denumite în continuare raporturi de serviciu (Art. 1. - (1).

Scopul prezentei legi îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a

unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul




cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală

şi locală (Art. 1. - (2).

Lege nr. 7 din 18/02/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici

Codul de conduită a funcţionarilor publici reglementează normele de conduită

profesională a funcţionarilor publici (Art. 1. - (1).

Conform art. 2, Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea

calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să

contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin:

a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor

raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a

prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit

să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;

c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii

publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.

Lege nr. 477 din 08/11/2004 privind Codul de conduită a personalului

contractual din autorităţile şi instituţiile publice

Codul de conduită a personalului din autorităţile şi instituţiile publice

reglementează normele de conduită profesională a personalului contractual (Art. 1. - (1).

Conform art. 2, Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea

calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi

eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin:

a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor

raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a

prestigiului instituţiei publice şi al personalului contractual;

b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit

să se aştepte din partea personalului contractual în exercitarea funcţiei;




c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi personalul

contractual din administraţia publică, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile

administraţiei publice, pe de altă parte.

Lege nr. 340 (r1) din 12/07/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului

Legea nr. 340 enunţă normele juridice aplicabile Prefectului-Reprezentantul

Guvernului pe plan local şi cele aplicabile instituţiei prefectului.

Lege nr. 7 (r1) din 11/01/2006 privind statutul funcţionarului public

parlamentar

Prezenta lege reglementează statutul funcţionarului public parlamentar din cadrul

structurilor de specialitate ale Parlamentului României (Art. 1. - (1).

2. FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC. ANALIZĂ ȘI

CLASIFICARE.

2.1. TERMINOLOGI ŞI NOŢIUNI

Legea nr. 188 /1999 reglementează regimul general al raporturilor juridice

dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile

administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice

centrale şi locale, denumite raporturi de serviciu, scopul legii fiind asigurarea unui serviciu

public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi

al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

FUNCŢIA PUBLICĂ reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor,

stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către

administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile

administrative autonome (Art. 2. – (1).

În acest context, FUNCŢIONARUL PUBLIC este persoana numită, în condiţiile

legii, într-o funcţie publică, persoana eliberată din funcţia publică dar aflată în corpul




de rezervă al funcţionarilor publici păstrându-şi calitatea de funcţionar public (Art. 2. –

(2).

Legea nr.7 din 2004 - Codul de conduită a funcţionarilor publici legiferat prin

reglementează normele de conduită profesională a funcţionarilor publici.

Normele de conduită profesională prevăzute de codul de conduită sunt obligatorii

pentru persoanele care ocupă o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ale

administraţiei publice centrale şi locale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative

autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.

În înţelesul Codului de conduită a funcţionarilor publici, definim următorii

termeni:

a) funcţionar public - persoana numită într-o funcţie publică ;

b) funcţie publică - ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de

autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale;

c) interes public - acel interes care implică garantarea şi respectarea de către

instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor,

recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este

parte;

d) interes personal - orice avantaj material sau de altă natură, urmărit ori obţinut, în

mod direct sau indirect, pentru sine ori pentru alţii, de către funcţionarii publici prin folosirea

reputaţiei, influenţei, facilităţilor, relaţiilor, informaţiilor la care au acces, ca urmare a

exercitării funcţiei publice;

e) conflict de interese - acea situaţie sau împrejurare în care interesul personal,

direct ori indirect, al funcţionarului public contravine interesului public, astfel încât afectează

sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori îndeplinirea la

timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei publice deţinute;

f) informaţie de interes public - orice informaţie care priveşte activităţile sau care

rezultă din activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice, indiferent de suportul ei;

g) informaţie cu privire la date personale - orice informaţie privind o persoană

identificată sau identificabilă.




2.2. FUNCŢIILE PUBLICE - CLASIFICARE

Din start trebuie să menţionăm că - prevederile Legii nr.188 din 1999 nu se

aplică:

a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor

publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire,

întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită

prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de

funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii;

b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul

demnitarului; corpului magistraţilor;

d) cadrelor didactice;

e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Conform art. 7. - (1) din Legea nr. 188 din 1999, Funcţiile publice se clasifică după

cum urmează:

a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;

b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din

clasa a III-a;

c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.

A.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu

caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării

competenţelor lor generale.

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu

caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării

competenţelor lor specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.

B.

Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în

cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în

cadrul autorităţilor administrative autonome.




Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii,

în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în

cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice

subordonate acestora.

C.

Funcţiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul studiilor

necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează:

a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii

universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată,

absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii

superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii

liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.

2.3. CATEGORII DE FUNCŢIONARI

Articolul 10 din Legea 188 din 1999 este de esenţă pentru stabilirea categoriilor de

funcţionari.

Astfel, după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se

împart în trei categorii după cum urmează:

a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;

b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;

c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

Conform legii, funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a

III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.




O altă clasificare urmăreşte să introducă categoriile de funcţionari publici

debutanţi sau definitivi.

Pot fi numite funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul

pentru ocuparea unei funcţii publice de grad profesional debutant.

Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:

a) funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de

lege şi au obţinut rezultat corespunzător la evaluare;

b) persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au

vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice de minimum 12 luni, 8

luni şi, respectiv, 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite.

Categoria înalţilor funcţionari publici

Conform art. 12 din Statut, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde

persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice:

a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale;

c) prefect;

d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale;

e) subprefect;

f) inspector guvernamental.

Categoria funcţionarilor publici de conducere

Conform art. 12 din Statut, categoria funcţionarilor publici de conducere

cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcţii publice:

a) director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor

administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;




b) director şi director adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al

ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi

în funcţiile publice specifice asimilate acestora;

c) secretar al unităţii administrativ-teritoriale;

d) director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate

ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din

unităţile administrativ-teritoriale, în cadrul instituţiei prefectului, în cadrul aparatului propriu

al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora,

precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;

e) şef serviciu, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

f) şef birou, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

Categoria funcţionarilor publici de execuţie

Conform art. 14 din Statut, funcţionarii publici de execuţie sunt împărţiţi pe

clase după cum urmează:

a) funcţionari publici de execuţie din clasa I persoanele numite în următoarele

funcţii publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum şi în

funcţiile publice specifice asimilate acestora.

b) funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a persoanele numite în funcţia

publică generală de referent de specialitate, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate

acesteia.

c) funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în funcţia

publică generală de referent, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

În ceea ce priveşte gradele profesionale asociate funcţiilor publice de execuţie,

art. 15 din Statut distinge între următoarele grade:

a) superior, ca nivel maxim;

b) principal;

c) asistent;

d) debutant.




2.4. CATEGORIA ÎNALŢILOR FUNCŢIONARI PUBLICI. DEZVOLTARE.

După cum am menţionat anterior, conform art. 12 din Statut, categoria înalţilor

funcţionari publici cuprinde:

a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale;

c) prefect;

d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale;

e) subprefect;

f) inspector guvernamental.

Condiţii de ocupare a unei funcţii corespunzătoare categoriei înalţilor

funcţionari publici

Conform art. 16 din Statut, înalţii funcţionari publici realizează managementul de

nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome.

Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari

publici persoana trebuie să îndeplinească în primul rând condiţiile minime de recrutare în

corpul funcţionarilor publici şi următoarele condiţii specifice:

a) cele prevăzute la art. 54 din Statut, detaliate ulterior în Sinteză;

b) studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de

lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

c) cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei

publice;

d) a absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii

publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici ori a exercitat un mandat

complet de parlamentar;

e) a promovat concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari

publici.

Recrutare şi concurs de ocupare a unei funcţii corespunzătoare categoriei

înalţilor funcţionari publici




Intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional.

Recrutarea se face de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri,

numiţi prin decizie a primului-ministru. Membrii comisiei au mandate fixe de 10 ani şi

jumătate şi sunt numiţi prin rotaţie. Structura, criteriile de desemnare a membrilor, atribuţiile

şi modul de organizare şi funcţionare ale comisiei se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Persoanele care au promovat acest concurs naţional pot fi numite în funcţiile publice

corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.

Elemente specifice asociate raportului de serviciu

Conform art. 19 al Statutului, numirea, modificarea, suspendarea, încetarea

raporturilor de serviciu, precum şi sancţionarea disciplinară a înalţilor funcţionari publici se

fac, în condiţiile legii, de către Guvern (pentru - secretarul general al Guvernului şi secretarul

general adjunct al Guvernului; prefect; subprefect) şi primul-ministru (pentru secretarul

general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

secretarul general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale; inspectorul guvernamental).

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici

se face anual, în condiţiile legii.

Evaluarea generală a înalţilor funcţionari publici se face o dată la 2 ani, în scopul

confirmării cunoştinţelor profesionale, aptitudinilor şi abilităţilor necesare exercitării funcţiei

publice.

Cele două tipuri de evaluări sunt făcute de către o comisie de evaluare, ai cărei

membri sunt numiţi prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului internelor şi

reformei administrative.

La eliberarea din funcţia publică, înalţii funcţionari publici au dreptul la compensaţii

materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de salarizare a funcţionarilor publici.

3. RECRUTAREA ȘI CARIERA FUNCȚIONARULUI PUBLIC LA NIVEL INTERN.

3.1. RECRUTAREA




Conform legislaţiei, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte

următoarele condiţii:

a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;

b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

d) are capacitate deplină de exerciţiu;

e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,

atestată pe bază de examen medical de specialitate;

f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra

statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică

înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu

intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în

care a intervenit reabilitarea;

i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual

de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;

j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

Ocuparea funcţiilor publice vacante şi a funcţiilor publice temporar vacante se poate

face numai în condiţiile legii, prin:

a) promovare;

b) transfer;

c) redistribuire;

d) recrutare;

e) alte modalităţi prevăzute expres de prezenta lege.

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs,

în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor

publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit

legii.

Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor

profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru




fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea a lll-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie, cu

cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului. în mod excepţional, termenul de

30 de zile poate fi redus, în condiţiile legii, pentru concursul organizat în vederea ocupării

funcţiilor publice de execuţie temporar vacante.

Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la

concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie se

stabilesc astfel:

1) un an în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru

ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa I, 8 luni pentru

ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa a II-a sau 6 luni

pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa a lll-a;

2) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru

ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional principal;

3) 9 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru

ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional superior.

Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la

concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere se

stabilesc astfel:

I) 2 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea

funcţiilor publice de conducere de: şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei, precum şi a

funcţiilor publice specifice asimilate acestora;

II) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru

ocuparea funcţiilor publice de conducere, altele decât cele prevăzute anterior.

Pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor

publice de conducere, candidaţii trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare

în domeniul administraţiei publice, management ori în specialitatea studiilor necesare

exercitării funcţiei publice.

Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile

publice centrale este organizat, în condiţiile legii, astfel:




a) de către comisia prevăzută de lege pentru înalţii funcţionari publici. Secretariatul

tehnic al comisiei se asigură de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;

b) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor

publice de conducere generale şi specifice;

c) de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a

Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie generale şi specifice.

Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi

instituţiile publice din administraţia publică locală este organizat, în condiţiile legii, astfel:

a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice de

conducere din următoarele domenii: protecţia copilului, evidenţa informatizată a persoanei,

audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism şi arhitectură, resurse umane, integrare

europeană, pentru secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru funcţiile

publice de execuţie din domeniul auditului public intern;

b) de către autorităţi şi instituţii publice, pentru ocuparea funcţiilor publice vacante,

altele decât cele prevăzute anterior. În această situaţie, autorităţile şi instituţiile publice din

administraţia publică locală au obligaţia de a informa Agenţia Naţională a Funcţionarilor

Publici înainte cu 10 zile de demararea procedurii de organizare şi desfăşurare a

concursurilor. În situaţia în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici constată că nu

sunt îndeplinite condiţiile legale privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor dispune

amânarea sau suspendarea organizării şi desfăşurării concursului.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate delega autorităţilor sau instituţiilor

publice, în condiţiile legii, competenţa de a organiza concursuri de recrutare pentru ocuparea

funcţiilor publice de conducere generale şi specifice.

Concursul pentru admiterea la programele organizate în condiţiile legii pentru

obţinerea statutului de manager public se organizează şi se gestionează de instituţiile abilitate

potrivit legii să organizeze astfel de programe, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor

Publici.




3.2. ORGANIZAREA SI DEZVOLTAREA CARIEREI

Organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici este reglementată

prin Hotărârea de Guvern nr. 1209 din 14/10/2003, publicată in Monitorul Oficial,

Partea I nr. 757 din 29/10/2003.

Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse,

care intervin de la data naşterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui

raport, în condiţiile legii.

Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie

publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare.

Ocuparea funcţiilor publice vacante şi a funcţiilor publice temporar vacante se poate

face numai în condiţiile legii, prin:

a) promovare;

b) transfer;

c) redistribuire;

d) recrutare;

e) alte modalităţi prevăzute expres de prezenta lege.

Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele

produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu până în momentul

încetării acestui raport, în condiţiile legii.

Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o

funcţie publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare.

Principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică

sunt următoarele:

a) competenţa, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să

promoveze într-o funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile

necesare exercitării funcţiei publice respective;

b) competiţia, principiu potrivit căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor

necesare exercitării unei funcţii publice se face prin concurs sau examen;

c) egalitatea de şanse, prin recunoaşterea vocaţiei la carieră în funcţia publică a

oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii;




d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face cu

respectarea principiilor prevăzute de lege;

e) motivarea, principiu potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autorităţile şi

instituţiile publice au obligaţia să identifice şi să aplice, în condiţiile legii, instrumente de

motivare morală şi materială a funcţionarilor publici, precum şi să sprijine iniţiativele privind

dezvoltarea profesională individuală a acestora;

f) transparenţa, principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia

de a pune la dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitoare la

cariera în funcţia publică.

Managementul carierei în funcţia publică se asigură de către:

a) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prin elaborarea cadrului legal şi a

instrumentelor necesare organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică;

b) autorităţile şi instituţiile publice, prin aplicarea principiului egalităţii de şanse şi a

motivării;

c) funcţionarul public, prin aplicarea consecventă a principiilor competenţei şi al

profesionalismului, în vederea dezvoltării profesionale individuale.

Stabilirea posibilităţilor de carieră în funcţia publică se realizează anual prin planul

de ocupare a funcţiilor publice.

Planul de ocupare a funcţiilor publice se elaborează de către Agenţia Naţională a

Funcţionarilor Publici, pe baza propunerilor autorităţilor şi instituţiilor publice cu privire la

numărul funcţiilor publice vacante şi modalitatea de ocupare a acestora, cu consultarea

organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional, şi se supune spre aprobare

Guvernului.

Perioada de stagiu este etapa din cariera funcţionarului public cuprinsă între

data numirii ca funcţionar public debutant, în urma promovării concursului de intrare

în corpul funcţionarilor publici, şi data numirii ca funcţionar public definitiv.

Perioada de stagiu are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale ale

funcţionarilor publici debutanţi în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii




publice, formarea lor practică, însuşirea specificului activităţii autorităţii sau instituţiei publice

în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, precum şi a exigenţelor administraţiei publice.

Parcurgerea perioadei de stagiu este obligatorie şi efectivă, cu excepţia situaţiilor

prevăzute de lege. Perioada de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici din clasa I, 8

luni pentru cei din clasa a ll-a şi 6 luni pentru cei din clasa a Ill-a, calculată de la data numirii

ca funcţionari publici debutanţi. Numirea funcţionarilor publici debutanţi se face prin actul

administrativ emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice. Perioada de stagiu poate

fi întreruptă în situaţia suspendării raportului de serviciu al funcţionarului public, în condiţiile

legii.

Perioada de stagiu se desfăşoară pe baza unui program aprobat de conducătorul

autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care

urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public debutant şi a compartimentului de

resurse umane.

La terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcţionarilor publici debutanţi este

evaluată în conformitate cu Procedura de evaluare a activităţii funcţionarilor publici debutanţi.

Funcţionarii publici debutanţi care au obţinut la evaluarea activităţii calificativul

"corespunzător" vor fi numiţi, prin transformarea postului, funcţionari publici definitivi într-o

funcţie publică de execuţie din clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional

"asistent", în termen de 5 zile lucrătoare de la data împlinirii termenului de 6 luni, 8 luni,

respectiv 12 luni de la data numirii ca funcţionari publici debutanţi prin actul administrativ

emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

In situaţia în care funcţionarii publici au obţinut la evaluarea activităţii calificativul

"necorespunzător", conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune prin act

administrativ eliberarea din funcţie, în condiţiile legii.

Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din

clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a ll-a şi 6 luni pentru cei din clasa a lll-a. La terminarea

perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcţionarul public debutant va fi:

a) numit funcţionar public de execuţie definitiv în clasa corespunzătoare studiilor

absolvite, în funcţiile publice prevăzute la art. 13, în gradul profesional asistent;




b) eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii

calificativul "necorespunzător" (caz în care perioada de stagiu nu constituie vechime necesară

pentru ocuparea unei funcţii publice).

Numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se face în

conformitate cu dispoziţiile legii. Numirea în funcţiile publice de conducere pentru care se

organizează concurs, se face prin actul administrativ emis de conducătorii autorităţilor sau

instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală, la propunerea Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici. Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie

să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice,

data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de

desfăşurare a activităţii.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se

face în condiţiile Legii nr 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza

Metodologiei de evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor publici

prevăzute în anexa nr. 3.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face

anual. În urma evaluării performanţelor profesionale individuale, funcţionarului public i se

acordă unul dintre următoarele calificative: «foarte bine», «bine», «satisfăcător»,

«nesatisfăcător». Calificativele obţinute la evaluarea profesională sunt avute în vedere la:

a) avansarea în treptele de salarizare;

b) promovarea într-o funcţie publică superioară;

c) eliberarea din funcţia publică.

În scopul formării unui corp profesionist de funcţionari publici, metodologia de

evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici stabileşte cadrul

general pentru:

a) corelarea obiectivă dintre activitatea funcţionarului public şi cerinţele funcţiei

publice;

b) aprecierea obiectivă a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor

publici, prin compararea gradului de îndeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu

rezultatele obţinute în mod efectiv;




c) asigurarea unui sistem motivational, prin recompensarea funcţionarilor publici

care au obţinut rezultate deosebite, care să determine creşterea performanţelor profesionale

individuale;

d) identificarea necesităţilor de instruire a funcţionarilor publici pentru îmbunătăţirea

rezultatelor activităţii desfăşurate în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii

publice superioare vacante. Promovarea poate fi:

a) definitivă, atunci când funcţia publică superioară se ocupă prin concurs sau

examen, în condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre;

b) temporară, atunci când funcţia publică de conducere sau, după caz, funcţia publică

corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se ocupă pe perioadă determinată, în

condiţiile legii.

Concursul sau examenul pentru promovare se organizează în limita funcţiilor

publice vacante rezervate în scopul promovării prin planul de ocupare a funcţiilor publice sau

pentru funcţiile publice care devin vacante în cursul anului, astfel:

a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru promovarea

funcţionarilor publici în funcţii publice, cu excepţia funcţiilor publice de şef serviciu şi şef

birou;

b) de către autorităţile şi instituţiile publice, pentru promovarea funcţionarilor publici

în funcţii publice de execuţie sau în funcţii publice de conducere de şef serviciu ori şef birou.

Concursul sau examenul pentru promovare constă în 3 etape, după cum urmează:

a) selectarea dosarelor de înscriere;

b) proba scrisă constând în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă în

prezenţa comisiei de concurs;

c) interviu.

Funcţionarii publici de execuţie care dobândesc o diplomă de studii de nivel superior

în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea pot participa la concursul sau examenul

pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie vacantă de nivel superior. Concursul sau

examenul se organizează de autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia funcţionarii

publici îşi desfăşoară activitatea, cu respectarea prevederilor legale.




Funcţionarul public avansează în gradele de salarizare corespunzătoare funcţiei

publice deţinute, în condiţiile legii.

În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în

treptele de salarizare, în condiţiile legii.

Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte

de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui post vacant. Promovarea este

modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea

în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs

sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca

urmare a promovării concursului sau examenului. Fişa postului funcţionarului public care a

promovat în funcţia publică se completează cu noi atribuţii şi responsabilităţi.

Examenul de promovare în gradul profesional se organizează de autoritatea sau

instituţia publică, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în limita funcţiilor

publice rezervate promovării, cu încadrarea în fondurile bugetare alocate. Pentru a participa la

examenul de promovare în gradul profesional imediat superior celui deţinut, funcţionarul

public trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să aibă cel puţin 4 ani vechime în gradul profesional al funcţiei publice din care

promovează;

b) să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;

c) să fi obţinut cel puţin calificativul «bine» la evaluarea performanţelor individuale

în ultimii 2 ani;

d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată în condiţiile

prezentei legi.

Avansarea în trepte de salarizare se face în condiţiile legii privind sistemul unitar de

salarizare a funcţionarilor publici. În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior

în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de

a participa la examenul organizat pentru ocuparea unei funcţii publice într-o clasă superioară

celei în care sunt încadraţi, în condiţiile legii. Promovarea în condiţiile menţionate se face prin

transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării examenului.




XI. CONTROLUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Noţiunea de control asupra activităţii administraţiei publice

Controlul, ca fenomen semnificativ al activităţii administrative, are menirea de a

măsura rezultatele acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a determina o

intensificare a realizării acţiunilor administrative de natură să asigure îndeplinirea funcţiilor

administraţiei publice.

Formele de control exercitate

Pentru a asigura conformitatea activităţii organelor administraţiei publice cu

exigenţele stabilite de forurile politice, este nevoie de instituirea unui vast şi complex control

asupra acestei activităţi.

Având în vedere complexitatea deosebită a activităţii pe care o desfăşoară autorităţile

administraţiei publice, atât la nivel central cât şi local, care cuprinde practic, toate elementele

şi sectoarele vieţii economico-sociale, formele de control folosite sunt foarte diverse.

În cadrul mecanismului statului, toate cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă

şi judecătorească) exercită, în mod corespunzător, prin mijloace specifice, potrivit

particularităţilor funcţiilor statului, controlul asupra administraţiei publice.

Se detaşează în primul rând controlul politic asupra administraţiei publice în virtutea

subordonării acesteia faţă de puterea politică de la care emană valorile politice. Accentul

deosebit în contextul acestei forme de control politic îl reprezintă controlul parlamentar

asupra administraţiei. Acest control corespunde unei necesităţi fundamentale şi aparţine

reprezentanţilor naţiunii de a verifica constant că administraţia nu se abate de la liniile

directoare care i-au fost fixate (reprezintă una din consecinţele principiului democratic al

reprezentării; conform Constituţiei, membrii parlamentului au dreptul şi obligaţia de a

controla afacerile publice – art. 69).

Controlul parlamentar se manifestă de regulă, prin interpelările şi întrebările

parlamentarilor adresate miniştrilor, cu privire la modul în care funcţionează “maşina

administrativă” raportată la doleanţele şi trebuinţele electoratului. Dar esenţa controlului

parlamentar constă în rolul deosebit pe care îl au comisiile parlamentare, prin verificarea




modului de gestionare a treburilor publice de către ministere sau organe centrale, precum şi de

alte structuri administrative integrate acestora.

O formă specifică de control parlamentar modern este cel al Avocatului Poporului

îndreptat către respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile publice, pe

cale extrajudiciară. – art 60 din Constituţie – Avocatul Poporului este obligat să prezinte celor

două camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora.

Controlul administrativ – noţiune şi elemente

Cea mai complexă formă de control asupra activităţii organelor administraţiei publice

o constituie controlul administrativ – care reprezintă, în esenţă, mijlocul prin care se asigură

funcţionarea adecvată a administraţiei.

Controlul administrativ este acea activitate care se desfăşoară regulat, în cadrul

structurii generale a administraţiei publice, ca o componentă fundamenatlă a mecanismului

administrativ, al cărei scop îl constituie asigurarea conformităţii conduieti administrative cu

comandamentele statale, prevăzute de lege, realizăndu-se unitatea de scop şi de acţiune în

administraţia publică.

Indiferent de forma controlului şi autorul acesteia se pot distinge trei elemente ale

controlului administrativ:

- obiectul controlului administrativ – individual sau în ansamblu totalitatea mijloacelor

umane, materiale, financiare precum şi mijloacele şi procedeele folosite de organele

administraţiei publice;

- baza de referinţă – toate elementele care trebuiesc urmărite în cadrul controlului,

respectiv obiectivele ce trebuies realizate de către organele administrative controlate şi

mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor propuse;

- operaţiunile de control propriu-zis – operaţiuni administrative realizate de către

autorii controlului care urmăresc să stabilească conformitatea obiectului controlat cu

elementele cuprinse în baza de referinţă.

Activitatea administraţiei publice se supune şi controlului realizat de instanţele

judecătoreşti – conferirea către un organism independent de puterea politică şi de cea a

administraţiei a competenţelor de soluţionare a litigiilor apărute prin funcţionarea

administraţiei publice. Principala funcţie a acestui control este de a asigura protecţia




cetăţenilor şi funcţionarilor publici faţă de eventualele abuzuri ale administraţiei; acesta se

fundamentează pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi

judecătorească, care se realizează în cadrul democraţiei constituţionale.




XII. REFORMĂ, SPAȚIUL ADMINISTRATIV EUROPEAN ȘI BUNĂ

GUVERNARE

REFORMĂ

Existenţa unei administraţii eficiente şi democratice reprezintă unul dintre cele mai

importante criterii care definesc modernitatea unei ţări. În acest moment, România nu dispune

de o astfel de administraţie.

O prioritate majoră a executivului României este realizarea unei reforme reale prin

care administraţia publică din ţara noastră să se situeze la nivelul standardelor europene şi să

se caracterizeze prin transparenţă, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate şi ficacitate.

De fapt, este vorba de o reformă profundă.

Necesitatea reformei la nivel intern este impusă de patru categorii principale de

motive:

- Motive economice

- Motive tehnologice

- Motive sociologice

- Motive instituţionale

Condiţiile existente în societatea românească în prezent impun ca administraţia să fie

angajată într-un proces de schimbare pe mai multe planuri: strategic; legal; organizaţional;

cultural.

Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni (management, probleme

sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea rapidă a

tehnologiei informaţiei).

CONSIDERAȚII PRIVIND SPAȚIUL ADMINISTRATIV EUROPEAN

Spaţiul Administrativ European (SAE) a apărut “ca efect al procesului de creştere a

convergenţei dintre ordinea legală administrativă naţională şi practicile statelor membre” care,

alături de spaţiul public social sau economic european, reprezintă creaţii ale doctrinei

fundamentate pe existenţa unor principii dezvoltate de legislaţia şi jurisprudenţa europeană.




Spaţiul administrativ european, în sensul cel mai general poate fi înţeles ca spaţiu al

administraţiei publice europene având două componente, şi anume, administraţia europeană,

în sensul de administraţia Uniunii Europene şi administraţiile statelor membre, precum şi

ansamblul relaţiilor dintre acestea. În sens restrâns prin spaţiul administrativ european se

înţelege doar administraţia propriu zisă a Uniunii Europene.

Spaţiul administrativ european definit pentru întâia oară de SIGMA în 1999 ca efect

al „procesului de creştere a convergenţei dintre ordinea legală administrativă naţională şi

practicile statelor membre31

”, a dat naştere la numeroase dezbateri ştiinţifice.

SIGMA defineşte spaţiul administrative european ca :

„un proces evolutiv al convergenţei dintre legile administrative naţionale şi practicile

administrative ale statelor membre. Această convergenţă este influenţată de o serie de forţe

conductoare, cum ar fi presiunile economice din partea indivizilor sau a societăţilor

economice, contactele regulate şi continue cu oficiali ai statelor membre şi mai ales cu

jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.32

”

PRINCIPII ADMINISTRATIVE FORMULATE LA NIVELUL UE

Principiile administraţiei publice au rolul să fixeze standarde şi să sugereze un

model de organizare, de comportament şi de îndeplinire a atribuţiilor.

La nivel european majoritatea principiilor au fost elaborate de Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene care însă nu a definit conceptul de principiu în general şi nici principiile

specifice administraţiei publice.

Principiile administrative urmăresc să fixeze standarde care privesc organizarea şi

managementul administraţiei publice, precum şi funcţionarea relaţiilor dintre administraţii şi

cetăţeni.

Doctrina a sistematizat principiile consacrate de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de

Primă Instanţă în patru grupe principale: încredere şi predictibilitate, deschidere şi

transparenţă, responsabilitate, eficienţă şi eficacitate.

ADMINISTRARE DEFECTUOASĂ (MALADMINISTRATION)

31 Sigma Paper no. 27, European Principles for Public Administration, OECD, Paris, 1999 32 Sigma Papers 27, Paris 1999, p. 6




Rolul principal în definirea conceptului de administrare defectuoasă a fost jucat de

instituţia Ombudsmanului European. În fapt definirea conceptului şi atingerea unui acord

privind semnificaţia conceptului a căzut în sarcina acestei instituţii, încă de la înfiinţarea sa.

Conform definiţiei propusă de Ombudsmanul European şi acceptată de Parlamentul

European prin Rezoluţia C4-0270/9833

:

„Administrare defectuoasă apare atunci când un organism public nu acţionează în

conformitate cu o regula sau un principiu care este obligatorie pentru ea.34

”

Administrare defectuoasă poate reprezenta: nerespectarea drepturilor fundamentale,

iregularităţi administrative, omisiuni administrative, abuzul de putere, neglijenţa, proceduri

ilegale, nedreptate, nefuncţionare sau incompetenţă, discriminare, întârziere ce pot fi

evitate,refuzul sau lipsa informării, etc.

ADMINISTRARE CORECTĂ (SOUND ADMINISTRATION)

Ca precursor al principiului bunei administrări (good administration) – identificăm

principiul unei administrări corecte sau bun management (sound administration).

Conceptul de administrare corectă apare formulat în numeroase decizii ale Curţii de

Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă.

În opinia noastră, în ochii celor două curţi conceptul de administrare corectă are

aceiaşi reprezentativitate şi întindere precum conceptul de bună administrare, fapt ce ne

îndeamnă să considerăm că termenii sunt identici în ceea ce priveşte conţinutul şi

însemnătatea lor.

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

Fără precedent în istoria Uniunii Europene demersurile şi procedurile care au dus la

apariţia Cartei au subliniat importanţa realizării unei uniunii tot mai strânse în interiorul

spaţiului european precum şi importanţa şi atenţia acordată atât de către instituţiile europene

cât şi de către statelor membre ale Uniunii Europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

33 Parlamentul European, Rezoluția C4-0270/98, Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, C 292, Vol. 4, 21 septembrie 1998, p. 169 34 Ombudsmanul European, Raport Anual – 1997, Strasbourg, 20 aprilie 1998, p. 23




Proiectul Cartei Drepturilor Fundamentale a fost pregătit în perioada decembrie

1999-octombrie 2000 de către un organism special, denumit generic „Convenţie”, compus din

62 de membri, fiind apoi înaintată Parlamentului European şi Consiliului European la Nisa în

anul 2000. Carta a fost proclamată oficial la data de 7 decembrie 2000 în timpul întâlnirii

Consiliului European ţinută desfăşurată în Nisa, fiind publicată apoi în secţiunea C a

Jurnalului Oficial în 18.12.2000 (Jurnalul Oficial nr. 364).

O etapă importantă a reprezentat Consiliului European din Biaritz - 13-14 oct.

2000, atunci Consiliul a aprobat în unanimitate proiectul Cartei înaintându-l Parlamentului şi

Comisiei Europene. La 14 noiembrie 2000 Parlamentul European şi-a dat acceptul cu privire

la Cartă, în timp ce Comisia la 6 decembrie 2000.

Cea mai importantă etapa a Cartei a fost înregistrată în zilele de 7-8 şi 9 decembrie

2000, zi de referinţă în istoria Uniunii Europene, în timpul Consiliului European de la Nisa,

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene fiind proclamată oficial.

Pentru întâia oară în istoria Uniunii, Carta Drepturilor Fundamentale stipulează într-

un singur document toate categoriile de drepturi – civile, politice, economice şi sociale – de

care se bucură toţi cetăţenii şi toate persoanele rezidente ale Uniunii Europene.

Începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona,

Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte forţă juridică primară, având aceeaşi valoare

juridică cu cea a tratatelor35

.

Realizând o analiză a Cartei putem observa că drepturile stipulate sunt clasate în

jurul a 6 valori fundamentale:

- Demnitate – art. 1-5

- Libertăţi – art. 6-19

- Egalitate – art. 20-26

- Solidaritate – art. 27-38

- Drepturile cetăţenilor – art. 39-46

- Justiţie – art. 47-50

Capitolul 7 conţine definiţii asupra dispoziţiilor generale.

35 Articolul 6 alin. 1 UE, versiune consolidată în urma modificărilor aduse de Tratatul de Modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunității Europene (Tratatul de la Lisabona)




DREPTUL LA O BUNĂ ADMINISTRARE

Unul dintre drepturile ce se încadrează la capitolul 5- cetăţenie al Cartei Drepturilor

Fundamentale, este de interes, mai exact asupra articolului 41 al Cartei - dreptul la o bună

administrare.

Dreptul la o bună administrare, art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale, este

instituit ca un nou drept fundamental, fiind aplicat cetăţenilor şi recunoscut „oricărei

persoane” care intră în contact cu instituţiile şi organele Uniunii.

At. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale, asociază în patru secţiuni distincte

obligaţiile instituţiilor comunitare şi drepturile fundamentale ale persoanelor care intră în

contact cu ele: obligaţia de imparţialitate, tratament echitabil, respectarea termenului

rezonabil, motivarea actelor adoptate şi obligaţia de a răspunde solicitărilor primite în limba

în care s-au efectuat şi dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei

măsuri individuale, dreptul de acces la dosarul propriu, de a primi reparaţii pentru prejudiciile

cauzate şi de a se adresa în scris în una dintre limbile oficiale ale Uniunii.

Articolul 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale statuează:

„(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un

tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor,

oficiilor şi agenţiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri

individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor

legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;

(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.

(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate

de către instituţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilor lor, în conformitate cu

principiile generale comune legislaţiilor statelor membre.

(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii într-una din limbile

tratatelor şi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă.36

”

36 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, versiunea în limba română, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,2007/ C 303/1, 14.12.2007, art. 41, pp. 10-11




CODUL EUROPEAN AL BUNEI CONDUITE ADMINISTRATIVE

Codul European al bunei conduite administrative (The European Code of Good

administrative Behaviour), document oficial al Uniunii, creat de către Ombudsmanul Jacob

Sodermann, a primit recunoaştere oficială prin rezoluţia Parlamentului European de aprobare

a Codului (6 septembrie 2001), prevederile sale fiind obligatorii pentru instituţiile europene

în relaţiile cu cetăţenii.

Principalul scop al codului, care cuprinde 27 articole, este explicarea detaliată a ceea

ce ar trebui să însemne în practică art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale. Codul

reglementează comportamentul administraţiei europene şi a oficialilor, dezvoltând conceptul

de bună conduită administrativă. Codul a fost adoptat pentru a dezvolta prevederile articolului

41 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (proclamate la Nisa în decembrie

2000).

Articolul 1 al Codului, intitulat Prevederi Generale, numeşte materia de aplicare a

prevederilor Codului şi anume relaţiile dintre instituţii şi funcţionari cu publicul.

Cel de-al 2 articol – Domeniul specific de aplicare – defineşte termenul generic de

funcţionar, acesta fiind reprezentat atât de funcţionarii comunitari cât şi de oricare alt fel de

angajaţi contractuali ai instituţiilor europene, în timp ce termenul generic publicul,

desemnează orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă domiciliază sau îşi are sediul

social într-un Stat Membru.

Articolul 3 conţine principiile generale de conduită administrativă care se aplică

relaţiilor dintre administraţia europeană şi public, acest articol desemnând domeniul relevant

de aplicare.

Codul conţine principiile fundamentale care trebuiesc respectate de oficialii

europeni ca:

- legalitatea – art. 4 – legalitatea trebuie să guverneze atât activitatea

funcţionarului cât şi fundamentarea şi conţinutul deciziilor adoptate de către acesta.

- absenţa discriminării - art. 5 – egalitatea de tratament este esenţa acestui

articol, egalitate indiferent de naţionalitate, sex, culoare, origine, limbă, religie, etc.




- proporţionalitatea - art. 6 – balanţa dintre interesele generale şi interesele

persoanelor trebuie respectată, funcţionarul urmărind ca „măsurile adoptate să fie

proporţionale cu scopul urmărit”.

- lipsa abuzului de putere - art. 7 – abuzul de putere în acest caz presupune

adoptarea unor decizii în lipsa prevederilor legale sau în absenţa unui interes public bine

determinat.

- imparţialitatea şi independenţa – art. 8 – scopurile principale urmărite sunt

de eliminare a tratamentelor preferenţiale şi de evitare a deciziilor dictate de preferinţe

personale sau de presiuni politice.

- obiectivitatea - art. 9 – obiectivitatea funcţionarului presupune în principal ca

acesta să adopte deciziile în baza factorilor concreţi şi relevanţi, ignorând elementele

irelevante.

- aşteptări legitime, consecvenţă şi avizare – art. 10 – instituie obligaţia

funcţionarului de a fi consecvent în activitatea sa şi obligaţia de a respecta aşteptările legitime

şi rezonabile ale publicului. De asemenea obligă funcţionarul să dea detalii privind

modalitatea de rezolvare a solicitărilor primite.

- corectitudinea – art. 11 – acest principiu presupune o acţiune corectă,

rezonabilă, cât şi imparţială a funcţionarului.

- amabilitatea - art. 12 – face referire la raporturile dintre funcţionar şi cetăţeni,

mai exact la obligativitatea acestuia de a păstra o anumită conduită indiferent de tipul de

comunicare - orală, în scris.

- răspunsul oficial în limba în care a fost formulată cererea - art. 13 –

presupune ca solicitările venite din partea cetăţenilor ori societăţilor sau ONG-urilor să

primească răspunsuri din partea funcţionarilor în limba în care acestea au fost redactate, cu

cerinţa ca această limbă să fie o limbă oficială a Uniunii.

- confirmarea de primire şi indicarea funcţionarului competent-art.14 –

solicitările depuse instituţiilor creează obligativitatea pentru funcţionari ca în termen de

maxim 2 săptămâni să trimită deponenţilor confirmarea de primire, care să indice în mod clar

funcţionarul responsabil cu soluţionarea respectivei solicitări.

- transferarea către serviciul competent - art. 15 – criteriul competenţei este

deosebit de important, în acest sens funcţionarii care au primit o solicitare fiind obligaţi să




trimită spre soluţionare solicitarea serviciului competent, cât şi să informeze cu privire la

funcţionarul care a primit solicitarea.

- dreptul de a fi audiat şi a da declaraţii - art. 16 – dreptul la apărare este apărat

şi garantat prin această prevedere, orice persoană având posibilitatea de a-şi susţine cauza pe

parcursul fiecărei etape de adoptare a deciziilor.

- respectarea termenului rezonabil de adoptare a deciziilor - art. 17 – prin

această prevedere este stabilit termenul de maxim 2 luni pentru a se răspunde la solicitări, iar

în cazul în care nu este posibilă respectarea acestui termen, este instituită obligaţia

funcţionarului de a anunţa persoana care a depus respectiva cerere.

- obligaţia de a argumenta deciziile - art. 18 – deciziile adoptate trebuie să fie

motivate atât în drept cât şi în fapt, temeiurile care au stat la baza deciziei fiind menţionate în

aceasta.

- indicarea posibilităţilor de atac - art. 19 – în deciziile adoptate trebuie

prevăzute posibilităţile de contestare a acesteia precum şi termenele de efectuare a posibilelor

contestaţii.

- notificarea deciziilor - art. 20 – în urma adoptării unei decizii funcţionarul

este obligat să notifice persoana care a efectuat solicitarea, această notificare fiind făcută în

scris.

- protecţia datelor cu caracter privat - art. 21 – intimitatea şi integritatea

cetăţenilor trebuiesc respectate de către funcţionari, datele cu caracter personal fiind protejate

de către instituţiile şi organismele Uniunii.

- articolul 22 – reglementează materia solicitării de informaţii de către public,

instituind obligaţia funcţionarului de a comunica informaţiile solicitate, stabilind limitele

acestei obligaţii şi impunând obligaţia funcţionarului de a indica serviciul competent sau

autorizat în cazul în care solicitarea nu intră sau depăşeşte sfera sa de atribuţii.

- posibilitatea solicitării accesului la informaţii - art. 23 – dreptul de acces la

informaţii este subliniat, funcţionarul fiind obligat să le pună la dispoziţia solicitantului în

cazul în care este competent pentru a îndeplini asemenea acţiuni iar informaţiile solicitate nu

sunt confidenţiale.

- păstrarea unei arhive adecvate - art. 24




- articolul 25 – priveşte publicitatea Codului, instituind obligaţia instituţiei de a

informa publicul cu privire la drepturile garantate de adoptarea Codului.

- dreptul de a adresa reclamaţii Ombudsmanului European - Art. 26 – în

conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, cât şi cu prevederile statutului

Ombudsmanului European, în cazul în care principiile prevăzute în Cod nu sunt respectate,

orice persoană poate să adreseze reclamaţii acestei instituţii.

- articolul 27 – ultimul articol al Codului prevede obligaţia instituţiilor ca în

termen de doi ani de la adoptare să facă o analiza la nivel instituţional asupra implementării şi

să informeze instituţia Ombudsmanului European asupra rezultatelor.

Buna Guvernare în Uniunea Europeană

Conceptul de bună guvernare formulat la nivel european şi prezentat în „Carta

Albă a Guvernării Europene” presupune respectarea a cinci principii de bază – deschidere,

participare, răspundere, eficienţă şi coerenţă, fiecare dintre aceste principii fiind fundamentale

pentru stabilirea unei guvernări democratice şi unei democraţii consolidate trebuind aplicate la

toate nivelurile – global, european, naţional, regional şi local37

.

Conceptul de bună guvernare este de asemenea regăsit în Tratatul instituind o

Constituţie pentru Europa (art. 1-50) care subliniază importanţa respectării principiului

transparenţei şi participării, realizându-se astfel o bună guvernare.

De asemenea Tratatul de la Lisabona, prin modificările pe care le-a adus a introdus

conceptul de bună guvernare, atât în Tratatul privind Uniunea Europeană, cât şi în Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene.

Buna Guvernare, în Tratatul privind Uniunea Europeană, apare în cadrul art. 21,

paragraful 2, litera H:

„....promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală mai

puternică şi pe o bună guvernare globală38

”.

Buna Guvernare, în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, apare la art. 15,

paragraful 1:

37 Comisia Comunităților Europene, European Union- a White Paper, COM(2001) 428 final, Brussels, 25.7.2001, p. 10 38 Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83/13, 30.03.2010, p. 28




„În scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării participării societăţii

civile, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii acţionează respectând în cel mai înalt

grad principiul transparenţei39

”.

Astfel formulată, buna guvernare europeană, conţine o serie importantă de principii,

principii menite să asigure o atitudine corespunzătoare instituţiilor europene în raport cu

standardele de etică şi integritate.

39 Versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europeane, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83/13, 30.03.2010




BIBLIOGRAFIE

Apostol-Tofan Dana, Drept administrativ, Ed. a 2-a, Vol. I, Ed. C.H. Beck, 2008;

Apostol-Tofan Dana, Drept administrativ, Ed. a 2-a, Vol. II, Ed. C.H. Beck, 2010;

Alexandru Ion, Cărăuşan Mihaela, Bucur S., Drept administrativ, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

Alexandru Ioan, Tratat de drept administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Alexandru Ioan, Drept administrativ European, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;

Alexandru Ioan, Drept administrativ European, Ed. a II-a, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010;

Bălan Emil, Instituţii administrative, Ed. CH Beck, 2008

C. Clipa, Drept administrativ. Teoria funcției publice, Ed. Hamangiu, București, 2011;

Ionescu Cristian, Instituţii Politice şi Drept Constituţional, Ed. Universitaria, 2007

Manuale și sinteze realizate în cadrul USH pentru studenții FDA

Muraru Ioan, Tănăsescu Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. a 13-a, ed. C.H.

Beck, 2008

Nedelcu Iulian, Drept Administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Universul

Juridic, 2009

V. Prisecaru, Funcţionarii publici, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2004;

V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. NEMIRA, Bucureşti, 1998;

V. Vedinaş, Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici –

comentată, Ed.LUMINA LEX, Bucureşti, 2000;

V. Vedinaş, Statutul Funcţionarilor publici – comentarii, doctrină, legislaţie, jurisprudenţă,

Ed. UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2009;

Sinteze, cursuri realizate de Universitatea Spiru Haret și alte universități în domeniu.

Date post:	06-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	30 times
Download:	0 times

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE DREPT ȘI ... · universitatea spiru haret facultatea de...

Documents