Biserica Sfantul Nicolae – Biscenii de Jos„Biserici de seamă din protopopiatul Pătârlagele”

Context

Protopopiatul Pătârlagele se confundă, din punct de vedere al teritoriului, cu Valea Buzăului şi cu cea a Bâscii Chiojdului, două zone binecuvântate de Dumnezeu, prin pitoreasca lor aşezare la Curbura Carpaţilor, purtând pe umerii lor milenii de istorie, pentru neamul românesc, trecut şi prezent, obârşie, cultură şi credinţă.

Cuprinde o regiune în care urmele creştinismului primar se văd şi azi în aşezările rupestre din Munţii Buzăului, probabil cu funcţii cultice încă din secolul al IV-lea, ca de pildă complexul monahal Nucu-Aluniş, în care vrednicii urmaşi ai lui Hristos şi-au găsit aici locul prielnic chemărilor duhovniceşti.

Valea Buzăului, vatră de veche mărturisire creştină, a dat istoriei creştinismului românesc pe Sfântul Sava de la Buzău, care a făcut spiritualitatea creştină de pe pământul străbun al Buzăului să treacă până în Capadocia – cunoscută fiind Sfântului Vasile cel Mare, cu care sfântul buzoian a fost contemporan – şi care a suferit moarte martirică în luna aprilie a anului 372. Este în afară de orice îndoială că existând creştini, exista aici o viaţă bisericească organizată, cu biserici, preoţi şi episcopi –asa cum se poate regasi in studiile elaborate de Pr. Gabriel Cocora, Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Pr. Prof. Emilian Popescu, Pr. Dr. Vasile Sibiescu, Pr. Horia Constantinescu, Diac. Prof. Dr. Petru I. David, N. A. Constantinescu, I. Frăsineanu.

Fiind la răscruce de drumuri, această Întorsură a Carpaţilor a fost, în chip firesc, în calea multor călători străini, care au vizitat-o din cele mai vechi timpuri şi ne-au lăsat mărturii preţioase. Aici au ucenicit personalităţi bisericeşti ca Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovschi, înnoitorul monahismului, care a găsit în Mânăstirea Cârnu loc de profundă rugăciune. Intensa trăire duhovnicească şi multitudinea sihăstriilor din Munţii Buzăului a făcut ca această zonă să fie numită „Athosul românesc”.

Studiul releva fragmente din vechea spiritualitate a zonei râului Mousaios/Buzău, scoţând în evidenţă valoarea istorică, arhitectonică şi nu numai, a bisericilor „Sfântul Nicolae” a parohiei Bâscenii de Jos; „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a mânăstirii Cârnu; „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Berca; „Intrarea în Biserică” din satul Fundul Cătinei.

Tot in acest context se regasesc fragmente din paleo-creştinismul văii Buzăului, având ca ghid ceea ce s-a scris până în prezent.

Creştinismul în regiunea râului Mousaios – Buzău,în primele veacuri creştine

Regiunea de la Întorsura Carpaţilor, care corespunde azi, în bună parte, cu teritoriul Eparhiei Buzăului, este, din cele mai vechi timpuri, plină de istorie. În epoca romană, când începe şi aici pătrunderea creştinismului, această zonă reprezenta nu numai locul pe unde se făcea legătura dintre Dobrogea (incorporată atunci în provincia Moesia Inferior) şi Transilvania (Dacia), dar şi coridorul prin care pătrundea în Moldova influenţa romană. Zona aceasta avea, în primul rând o importanţă economică, fiindcă aici se făcea circulaţia bunurilor materiale dinspre Dobrogea şi Muntenia spre Transilvania şi Moldova, dar şi invers. În acelaşi timp însă, această regiune prezenta pentru lumea romano-bizantină o mare importanţă strategică, deoarece pe aici se puteau scurge spre inima imperiului popoarele barbare. Barate în calea lor spre sud de Dunăre şi la vest de Munţii Carpaţi, popoarele migratoare erau obligate să treacă prin acest coridor.

Înţelegând importanţa strategică a acestor locuri, romanii şi bizantinii au construit pe malul stâng al Dunării multe cetăţi şi fortăreţe, grupate în număr mare spre cotul pe care-l făcea fluviul spre est de Galaţi:: Troesmis (Igliţa - Tulcea), Arrubium (Măcin), Dinogeţia (Gărvan) şi Noviodunum (Isaccea) şi în aceste cetăţi au fost aduse importante unităţi militare, terestre şi navale. Dincolo de Dunăre apărarea militară romană a fost asigurată prin construirea de castre, dintre care mai importante sunt cele de la Barboşi, lângă Galaţi şi Pietroasele, lângă Buzăui.

Toate aceste măsuri au contribuit şi la răspândirea creştinismului, militarii romani aduceau din orient sau din alte părţi ale imperiului, unde noua religie era mai bine cunoscută, mesajul proaspăt al Evangheliei. La fel oamenii de afaceri şi negustorii au fost, ca şi în alte părţi, propagatori ai credinţei creştine.

Dacă pentru secolele II-III ştirile directe privind pătrunderea creştinismului la Întorsura Carpaţilor lipsesc, deocamdată, ele devin numeroase începând cu secolul al IV-lea. Cum se va vedea acestea sunt legate de migrarea goţilor care pe la jumătatea secolului al III-lea au pătruns pe teritoriul României, inclusiv la Întorsura Carpaţilor şi au adus cu ei din Capadocia numeroşi prizioneri creştini, clerici şi laici în părţile noastreii. Ei şi-au făcut la Pietroasele unul din principalele centre militaro-politice.

Se admite că goţii n-au putut depăşi, până către sfârşitul secolului al III-lea, linia Prutului şi că chiar dacă îi găsim prezenţi în incursiuni întreprinse la mari distanţe, în Dacia, Moesia Inferior, Thracia, Illyricum ei se întorceau în locurile de unde porniseră. Lucrul este foarte important de precizat, fiindcă unele ştiri antice privind pătrunderea creştinismului la goţi la mijlocul secolului al III-lea s-ar putea referi la regiunea care ne interesează în cercetarea de faţă. Avem în vedere informaţiile care ne sunt date în legătură cu incursiunile goţilor de prin anii 250-253, când sub conducerea regelui lor Criva, pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Illyricum, pradă multe oraşe şi sate şi iau numeroşi prizionieri, între care şi creştini. Cu aceste ocazii are loc marea luptă de la Abrittus

i prof. dr. Emilian Popescu, Creştinismul în Eparhia Buzăului până în secolul al VII-lea, în „Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, vol. I, pag. 259iipr. prof. dr. I. G. Coman, Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romano şi creştină în regiunea râului Mousaios – Buzău, după mărturii patristice şi aheologice în „Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, vol. I, 1983, pag. 238

1

(Razgrad în Bulgaria) soldată cu înfrângerea armatei romane şi moartea pe câmpul de luptă a împăratului Decius şi fiului său Herennius Etruscusiii.

Rolul prizionierilor creştini în convertirea goţilor este subliniat cu şi mai multă tărie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trăit între 368-425 şi a scris o istorie eclesiastică păstrată, din păcate, numai în excerptele din secolul al IX-lea ale Patriarhului Fotie. Filostorgius, care era arian, ne spune că pe vremea împăratului Valerian (253-260) şi a fiului său Galicius (260-268), goţii de la Dunăre „au trecut în teritoriul romanilor şi au pustiit, prin incursiunile lor, o bună parte din teritoriul Europei. Apoi trecând în Asia au năvălit în Galatia şi Cappadocia, au luat mulţi prizionieri, printre alţii şi clerici, şi s-au întors acasă cu multă pradă. Aceşti prizionieri şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au convertit la adevărata credinţă pe mulţi din ei şi i-au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne. Din numărul acestor prizionieri au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni de neam, născuţi în apropiere de oraşul Parnassus, într-un sat numit Sadagoltina”iv.

Dar pentru a postula existenţa creştinilor în teritoriile care aparţin azi Eparhiei Buzăului nu este absolut obligatoriu să o condiţionăm de prezenţa aici a goţilor. Zona respectivă era locuită de o populaţie autohtonă daco-carpică, care putuse veni în contact cu noua religie, cum am arătat, pe cale paşnică, prin armata romană şi prin negustori.

În afară de aceasta, carpii au reprezentat pentru o bună parte a secolului al III-lea o forţă mai mare decât cea a goţilor, cum spune Petrus Patricius. Singuri ori în unire cu goţii şi alte neamuri, ei au atacat provinciile Imperiului (în 238, 242, 248, 295-297) şi au luat mulţi prizionieri, între care puteau fi şi creştiniv.

La sfârşitul secolului al III-lea, goţii vor deveni în cursul secolului al IV-lea o forţă politică şi militară în stânga Dunării. Conducerea Imperiului va trebui să ţină seama de această realitate şi au fost momente când cele două părţi au intrat în conflict.

Ne vom opri numai asupra acelora care au avut consecinţe importante pentru pătrunderea creştinismului în stânga Dunării, mai precis în zona de curbură a Carpaţilor.

Un asemenea moment l-a reprezentat pacea din anul 332 încheiată între Constantin cel Mare şi goţi în urma unui război izbucnit între sarmaţii din Banat şi goţi, în care romanii fuseseră solicitaţi să dea ajutor celor dintâi. Cezarul Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, conduce operaţiunile militare şi obţine o victorie răsunătoare împotriva goţilorvi.

Condiţiile păcii sunt dictate de împăratul Constantin cel Mare şi ele cuprindeau:1.statutul de foederaţi pentru goţi, cu obligaţia Imperiului de a plăti sume anuale (annonae foederaticiae)

în schimbul oferirii de către aceştia a unor contingente de oameni care să lupte alături de armata romană;2.acordarea de către Bizanţ a unui teritoriu pe care goţii să-l domnească liber, având autonomie în

treburile lor interne. Teritoriul numit Gothia, (Romana) era considerat ca aparţinând de jure Imperiului şi cedarea lui goţilor nu însemna o renunţare din partea acestuia la regiunile de dincolo de Dunăre;

3.în sfârşit împăratul impunea goţilor să acorde libertate de credinţă pentru creştinivii.Textul tratatului aşa cum a fost sintetizat mai sus nu ne-a fost păstrat integral în vreo lucrare antică. El a

fost recompus de învăţaţii moderni din diversele referiri pe care le fac scriitorii antici. Prevederea în legătură cu libertatea de credinţă pentru creştini ne-o face, de exemplu, cunoscută scriitorul eclesiastic Socrate, în lucrarea sa „Historia eclesiastică”: „În acel timp barbarii armaţi şi goţi au năvălit în teritoriul roman, dar grija împăratului pentru biserici n-a încetat”viii.

Că la data încheierii tratatului din 332 au putut exista creştini în regiunile locuite de autohtoni şi goţi a reieşit din consideraţiunile noastre anterioare cu privire la condiţiile istorice de la Întorsura Carpaţilor în secolul al III-lea. La acestea vin să adauge alte ştiri potrivit cărora înainte de 332 creştinismul era atât de răspândit în această regiune, încât bisericile de aici se organizaseră într-un episcopat. Episcopul Teofil al Gothiei, care a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), ar fi fost, după interpretări din ce în ce mai numeroase şi unele mai recente, reprezentantul Gothiei din regiunile noastre, nu din Crimeea, cum s-a afirmat mai de mult. De altfel, istoricul Socrate ne spune că Teofil ar fi fost predecesorul şi învăţătorul lui Ulfilaix.

Această biserică a Gothiei a fost şi locul unde Ulfila şi-a început activitatea de lector (citeţ), înainte de anul 336 când vine la Constantinopol şi este hirotonisit episcop de Eusebiu de Nicomidia. Venirea lui Ulfila la Constantinopol pentru a fi hirotonisit episcop poate să fie consecinţa prevederilor păcii din 332. Imperiul nu hirotonea şi nu trimitea episcopi peste graniţele sale decât acolo unde existau, deja, comunităţi organizate şi la cererea acestorax.

Dacă ţinem seama că Ulfila a fost educat ortodox de către episcopul Teofil al goţilor din Crimeea, că chiar după hirotonia sa de către episcopii arieni, el a rămas ortodox, că, vorbea şi scria în trei limbi: gotă, greacă şi latină, că a creat alfabetul gotic şi a tradus Sfânta Scriptură în gotică, că a creat o şcoală misionară şi că n-a plecat din zona Buzăului, spre 248-350, decât izgonit de Atanaric, înţelegem ce rol important de misionar şi de factor de romanizare şi de cultură a avut acest mare got – capadocian pentru aria sa de creştinare, pe meleagurile ţării noastre, îndeosebi în zona Buzăului, unde-şi avea, probabil, scaunul episcopalxi.

Înrăutăţirea raporturilor dintre bizantini şi goţi îl determină pe Aorich, tatăl lui Athanarich, să persecute pe creştini, consideraţi oamenii romanilor. Ulfila este obligat atunci să ceară azil la Imperiu şi este bine primit de împăratul Constantin, stabilindu-se cu un număr mare de credincioşixii, în zona oraşului Nicopolis ad Istrum (în Bulgaria de azi).

iv Filostorgius, Hist. eccl., II, 5, în FHDR, II, Buc., 1970, p. 201, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261v prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261vi Herwing Wolfram Geschichte der Goten. Von den …, München, 1979, p. 64 – 66, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 263vii prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 264viii Socrate Hist. eccl, II, 41, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 265ix Ibidemx Ibidemxi pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 239iii prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 261xii Fr. Kaufmann, Aus der Schule… , Strassburg, 1899, p. 75, apud. prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 267

2

După plecarea lui Ulfila în sudul Dunării, Biserica de aici nu s-a dezorganizat complet. După Ulfila urmează ca episcop un oarecare Goddas, care a păstorit între anii 347-380, având în grija sa şi populaţia autohtonă daco-romană, asemenea lui Ulfila. Nu ştim unde a putut rezida acest episcop care, în mod normal ar fi trebuit să aibă scaunul tot în zona Buzăului, dacă apropierea lui Atanaric nu l-ar fi jenat sau chiar împiedicat. În timpul persecuţiei din 369-372 şi-au pierdut viaţa goţii ortodocşi Inna, Rhima şi Pina, ale căror moaşte, episcopul Goddas le-a transferat în sudul Dunării.

Toţi geţi ortodocşi erau şi cei 26 de martiri arşi de vii într-un cort, din porunca lui Ingurich sau Wingurich, la 20 aprilie sau 26 octombrie 370, în frunte cu preoţii Bathusios şi Verca şi copiii lor, inclusiv eremitul Arpyla, 18 laici (bărbaţi şi femei) şi un anonim. Oasele acestor martiri au fost adunate de principesa Gaatha – în text „regina poporului goţilor” – „creştină şi ortodoxă”, şi călătorind cu fiica ei Dulcilla şi mai apoi cu fiul ei Arimerios până în ţara romanilor, au donat aceste oase unor credincioşi la Cizicxiii.

„Preoţii Vereca (Ouerekas) şi Buthusios sunt nume reale”xiv.Dacă numele satului şi mănăstirii Berca din zona Buzăului - mănăstire unde a fost o puternică cetate -

derivă, prin tradiţie, de la acest preot got martir Vereca, în 370, şi nu din altă parte, atunci persecuţia respectivă a putut avea loc aici sau în împrejurimi, lucru explicabil prin reşedinţa nu prea depărtată a lui Atanaric, foarte probabil la Pietroasele.

Berca ar fi putut fi un centru religios important pentru secolul IV nu numai pentru ortodocşi, dar şi pentru autohtoni pe care i-a păstorit, probabil, la început Ulfila (341-348) şi apoi Goddas (347-348)xv.

Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius. Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creştini, el a convertit aici mulţi păgâni. Sf. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi în nordul Dunării, unde „în părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei” a catehizat mulţi goţi şi a înfiinţat în „Gothia însăşi” mănăstiri, în care erau practicate viaţa călugărească, fecioria şi ascezaxvi.

La nivelul cunoştinţelor de azi, nu se poate şti unde anume au predicat Audius şi ucenicii săi şi unde au întemeiat mânăstiri în Dacia Nord – Dunăreană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii cercetătorilor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei, audienii au lucrat şi au întemeiat aşezăminte monahale aici, înspre părţile din munţi mai ferite de migratorixvii.

Aceste părţi corespund, probabil, teritoriului actualei eparhii a Buzăului, îndeosebi zonelor din munţii Buzăuluixviii.

Sf. Sava GotulPrezenţa, acţiunea misionară, martiriul şi moarte Sf. Sava Gotul sunt consemnate în două documente de

mare valoare istorică: „Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia” şi „Scrisorile 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cel Mare”.

Scrisoarea 164 confirmă primirea Scrisorii Bisericii din Gothia pe care o elogiază pentru frumuseţea ei înflorită de dragoste.

Potrivit „Scrisorii Bisericii din Gothia”, Sf. Sava este got de neam, petrecând în Gothia, „în mijlocul unui neam rău şi stricat” (Filipeni II.15); ceea ce totuşi ar putea însemna nu că el era născut got, ci că eventual era născut din urmaşii prizionierilor clerici şi laici aduşi de goţi cu circa un secol în urmă, din Capadocia, sau că, episcopul Ascholios a fost trimis la nordul Dunării să predice cuvântul Evangheliei. În cazul acesta denumirea de „gotul” e un simplu calificativ geograficxix. Însăşi comportarea lui, în timpul martiriului, faţă de persecutori şi călăi, prin calm, linişte, smerenie şi credinţă neclintită în Hristos, precum şi tratamentul pe care i-l aplică păgânii din satul în care locuieşte el, camuflând pe creştinii lorxx, indică deosebirea dintre el şi creştinii goţi. Ori de câte ori consătenii lui încearcă să-l ferească de persecutori, el iese în faţa tuturor şi se proclamă creştin. Sf. Sava era, deci, ori un daco-roman de origine capadociană, ori un capadocian trimis de mult timp în Dacia nord – dunăreană.

Dacă Sf. Sava, martizat la vârsta de 38 de ani, venise din Dacia – Gothia de circa 20 de ani şi trăia în mijlocul băştinaşilor şi al goţilor, el a avut timpul să înveţe şi latina celor dintâi şi gota celor din urmă, aşa cum se întâmplase şi cu Ulfila. Se stabilise într-un sat, din apropierea sau chiar de pe malul râului Mousaios – Buzău, unde a fost înecat la 12 aprilie 372, după ce cu câteva zile înainte de Paşti voise să se ducă în alt oraş, spre a se întâlni cu preotul Gutica. Acest alt oraş putea fi o davă, fie la Cârlomăneşti, fie la Buzău, fie la Pietroasele, fie la Berca, fie în altă parte, în orice caz nu prea departe de apa Buzăului. În timpul fugăririi lui pe dealuri împădurite, pline de cioturi, lăsate de pârjolul unui foc, ca şi în timpul nopţii, unde a fost spânzurat de grinda unei case, Sf. Sava se afla tot în preajma râului Buzău, printre băştinaşi, dar şi printre goţixxi.

În regiunea de care vorbim au existat şi mănăstiri. Unele dintre acestea au fost înfiinţate de audieni, dar altele aparţineau ortodocşilor. Arpyla a fost un călugăr ortodox, care suferă martiriul odată cu alţi 26 tovarăşi din cauza persecuţiei dezlănţuite de regele got Vingurich în timpul împăraţilor Valentinian, Valens şi Graţianxxii.

Deceniul al 7-lea al secolului al IV-lea a reprezentat o răscruce în viaţa creştină de la Curbura Carpaţilor. Forţaţi de huni, goţii trec în etape în imperiu, rămânând pe loc în număr mic. Locul lor ca popor dominant din punct de vedere politic îl iau hunii, popor necreştin. Creştinismul este continuat aici mai cu seamă de populaţia autohtonă.

Ammianus Marcellinus ne lămureşte că, presaţi de huni, vizigoţii conduşi de Atanaric se retrag, după câteva campanii cu Valens, în munţii Serrilor, în Caucaland – ad Caucalandensem locum – incaccesibili din cauza pădurilor şi a munţilorxxiii.

Concluzia referitoare la localizarea Caucalandei (Cauca + land), după multe discuţii, este că aceşti „montes Serrorum” numiţi în antichitate şi Caucasus, sunt munţii Buzăuluixxiv. Numele de Cauca (sus), derivând din Caucaland (Caucasusland), s-a păstrat în numele „Coca”, frecvent folosit în regiunea Buzăului, ca, de exemplu, Dealul Cocanilor, în stânga Întorsurii Buzăului şi peste 20 de denumiri „Coca”, date unor munţi, moşii, izvoare, ape sau localităţi ca: Coca Niculeşti, Coca Antemiresei, Coca Mereiască, Coca Seacă, Coca Schei. Unele „Coci” sunt în jurul Istriţeixxv.

Disperaţi de a fi pierdut ţara pe care o stăpâniseră circa 100 de ani, furioşi pe creştini, pe care-i considerau aliaţi ai romanilor şi ataşaţi probabil puternic cultului lor – liturgic se pare – îl legau şi de formula de pe cercul din obiectele tezaurului descoperit la Pietroaselexxvi, goţii s-au năpustit asupra monahilor şi creştinilor din regiunea şi munţii Buzăului. Că aceşti monahi erau de origine audiană, ortodoxă băştinaşă sau ortodoxă vizigotă,

3

ei au suferit chinuri cumplite pe care le reflectă şi unele toponime ca Vârful lui Martirie, probabil nume propriu ieşit din substantivul comun „martir”, vârful Cicilieixxvii, sau un nume de călugăriţă, poate martiră, Agata etc., satul Călugăriţele, schit părăsit semnalat de Al. Odobescu în 1871xxviii.

Influenţa continuă şi puternică a creştinismului ortodox din Scythia Minor asupra zonei Buzăului sau Caucalandului, cum îi zice Ammianus Marcellinus, este confirmată, cel puţin în parte, şi de hramurile bisericuţelor de piatră din munţii Buzăului. Este semnificativ că majoritatea bisericuţelor rupestre din această zonă mergând din perioada patristică până, probabil, circa în secolul XIV, au ca hram sau ocrotitor, precum urmează: Peştera lui Iosif pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul); Agatonul pe Sfântul Ioan Zlataust (Gură de Aur); Alunişul are tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; Pinul are Naşterea Născătoarei de Dumnezeu; Găvanele au Adormirea Maicii Domnului; Peştera Îngăurită are (probabil) pe Ioan Bogoslovulxxix.

Evlavia călugărilor pentru Sf. Ioan Bogoslovul sau Evanghelistul, pentru Sf. Ioan Botezătorul şi pentru Sf. Ioan Zlataust, pe de o parte şi pentru Maica Domnului pe de altă parte, nu le venea neapărat de la Teodosie de Kelefarevo (1346-1371), ci din lunga tradiţie a acestei evlavii în Scythia Minor şi Dacia, încă din secolele IV – VI, tradiţie care a mers ca un curent persistent în perioada slavă de la care a luat doar traducerea numelui în Bogoslav şi Zlataust. Cultul Maicii Domnului a fost adus, sigur, la puţin timp după ţinerea Sinoadelor ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451), trecând prin Dogrogea, unde găsim 19 inscripţii cu textul: „Maria naşte pe Hristos”xxx.

Frecvenţa numelui de Ioan ca ocrotitor al schiturilor din munţii Buzăului arată vechimea mare şi caracterul ortodox al acestor bisericuţe, pe care misionarii le inaugurau, iar credincioşii şi monahii le sfinţeau prin lectura deasă a Evangheliei după Ioan, unde se relevă întruparea Fiului lui Dumnezeu (1, 14), adică apariţia creştinismului în lume, prin predica şi ţinuta monahală a Sf. Ioan Botezătorul „mai mare decât toţi cei născuţi din femeie”, în fine, prin liturghia şi misionarii Sf. Ioan Gură de Aur, trimişi la Dunărea de Jos pentru strămoşii noştri.

Monahii au avut întotdeauna o afecţiune deosebită pentru Maica Domnului şi dacă nu-i puteau construi aici, în zona Buzăului, bazilici mândre ca în Scythia Minor, ei îi ridicau catedrale ale dragostei din inimile lor înflăcărate, îmbrăcate în chipuri consumate de nevoile ascetice, asemenea strămoşilor lor zalmoxeeni. Cel puţin unul dintre episcopii de Tomis din perioada patristică se numea Ioan (sec. V), doi călugări „sciţi” de renume ecumenic prin ştiinţa lor purtau acelaşi nume: Sf. Ioan Cassian şi Ioan Maxenţiu, alţi trei din grupa călugărilor „sciţi” propriu zişi ne-au lăsat numele de Ioan în diferite documente ale vremii, spre anu mai vorbi de Ioan, simpli credincioşi cu numele sculptate în unele inscripţii ale Dobrogeixxxi. Această onomastică trecea uşor şi era dusă cu bucurie în „Barbaricum” de la nordul Dunării, de unde putea ajunge şi în regiunea Buzăului.

Cap.IIBiserica Sfântul Nicolae din Bâscenii de Jos

Satul. „Una din marile dungi de vechi descălecat de la munte a fost şi Valea Bâscii-Chiojdului”xxxii, azi leagăn de sate cu vechime dovedită prin legende şi documente.

Dintre acestea, satul Bâscenii de Jos este aşezat pe cursul inferior al Bâscii- Chiojdului, din sus de confluenţa ei cu râul Buzău, fiind parte integrantă a comunei Calvini. După legendă, topicul “Calvini” pare a proveni de la o colonie săsească, de confesiune calvină, a cărei origine se mai păstrează doar în numele de familie “Săseanu” şi în numele satului.xxxiii În documente el apare incidental şi în forma alterată “Calvana” aşa cum este scris în harta Principatelor Române, întocmită în anul 1835 de colonelul rus Ditmars.xxxiv Documentele propriu-zise nu-l pomenesc niciodată şi aceasta îi conferă nu numai o tardivă apariţie, dar şi o inexplicabilă provenienţă. Cert este că topicul acesta s-a substituit vechilor sate: Bâscenii de Jos şi Bâscenii de Sus, după cum vom vedea.

Viaţa în aceste părţi a existat din vremuri imemoriale, deoarece în studiile arheologice satul Calvini apare ca o staţiune preistorică.xxxv

În evul mediu şi anume în secolul al XIII-lea teutonii din Ţara Bârsei au realizat aici “pe dealul Cetăţuia, în faţa trecătoarei Tătarului, mai sus de vărsarea Bâscii-Chiojdului în Buzău, un castel cu destinaţia de cetate împotriva Cumanilor”.xxxvi Ţinutul Săcuieni, din care făcea parte şi satul acesta, este atestat documentar, pentru prima dată, la începutul anului 1432, într-o scrisoare a voievodului Dan al II-lea (1421-1431), când se amintesc nişte privilegii comerciale date unor târguri şi vămi de aici.xxxvii Viaţa acestui sat, aşa cum rezultă ea din documente, s-a desfăşurat în cadrul unui context istoric-social propriu evului mediu. Astfel, două vechi documente din acest timp: „Cartea Hristăi Vornicul”xxxviii şi „hrisovul răposatului Mihai Vodă”xxxix impun concluzia că începuturile acestui sat trebuie puse înainte de secolul al XV-lea şi precizează că întemeietorii lui au fost trei moşi mari din Bâsca de Jos: Neagu Portar, Vlad Gargăceanu şi Cabel Micu,xl precum şi „Radăn Călugărul, tatăl moşnenilor Bâscenii de Sus”xli.

După Mihai Viteazul probele scrise sunt multe, şi ele se referă în general la diferite pricini de pământ. Radu Mihnea, în anul 1611xlii, dă dreptate călugăriţei Chiraxliii, care se găsea într-un proces de pământ cu moşneanul Micu.

Alexandru Iliaş, în anul 1617xliv întăreşte lui Stan Mărgineanu mai multe cumpărări de pământ.Matei Basarab intervine în viaţa acestui sat de mai multe ori, întărind în anul 1642xlv lui Stoica

Mărgineanu , o cumpărare de pământ; autorizând, în anul 1647xlvi, pe un Puioraş să-şi vândă proprietatea şi dând, în anul 1648xlvii, carte pentru alegerea hotarelor proprietăţii Vereş a Mânăstirii Banu, din oraşul Buzău.

Din anul 1667xlviii este cunoscută vânzarea unei occine în Bâsca de Jos de către Matei Stan lui Necula Borcea, iar din anul 1670xlix vânzarea unui vad de moară de către Dragomir Verişanu unei verişoare a lui Şerban Cantacuzino, în anul 1687l, întăreşte lui Stoica Mărgineanu cumpărarea unei proprietăţi în hotarul Vereş în valoare de 11.600 aspri.

Caracteristic orânduirii sociale feudale, procesul de lichidare a proprietăţii moşneneşti se observă şi aici, prin trecerea acesteia în posesia unor familii exploatatoare, străine sau locale. Aşa se explică, la începutul secolului al XVIII-lea, apariţia aici a bogatei, puternicei şi influentei familii a Cantacuzinilor, reprezentată prin spătarul Mihai. Documentele îl cunosc pe acesta ca proprietar prin cumpărare. Astfel, în anul 1701li, el cumpără

4

în acest sat proprietate de la preotul Ion din Pătârlage, iar în anul 1706lii cumpără altă proprietate tot aici, de la nişte moşneni.

Această familie îşi continuă prezenţa, aici, prin „comisul Mihai Cantacuzino sin biv vel spătarul Mihai Cantacuzino”.liii Acesta în anul 1716 dăruieşte sfintei mănăstiri „cu hramul marilor vîrhovnici, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Bucureşti”, prin egumenul ei de atunci, Gherasim, proprietatea de la Bâsca de Jos, împreună cu un vad de moară care era „de cumpărătoare de la Grăjdana ot Podeni fămeia lui Matei Pîrcălabul”liv, iar în anul 1725lv, tot el vinde o moară în acest sat.

Alţi urmaşi ai spătarului Mihai Cantacuzino au fost: Constantin Dudescu, Safta Călin Ghica şi Bălaşa Greceanu.

În anul 1739lvi, o comisie formată din Ştefan mitropolitul ţării, Grigore Greceanu – mare ban şi Barbu Văcărescu – serdar, împarte moştenitorilor de mai sus proprietatea din Bâsca de Jos rămasă din partea unchiului lor, spătarul Mihai Cantacuzino. Acesta, la moarte, lăsând şi datorii, moştenitorii lui au fost nevoiţi să vândă din această proprietate 180 de stânjeni episcopiei Buzăului, prin episcopul de atunci: Misail.

Tot aşa se explică şi apariţia familiei locale a Săsenilor. Acum, la începutul secolului al XVIII-lea, pauperizarea ţăranilor se accentuează şi cea care profită de această situaţie este tocmai amintita familie. Astfel, în anii 1707lvii, 1711lviii şi 1714lix, Radu Mărgineanu, zis şi Săseanu, cumpără mult pământ în hotarul acestui sat. Vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cu excesiva ei fiscalitate, obligă pe capii acestei familii: Stoica Mărgineanu, Radu Săseanu şi preotul Mihai Săseanu să părăsească ţara şi să se stabilească în Moldova. Concludent în acest sens este un document dat de Grigore Ghica al II-lea, domn al Moldovei (1726-1733; 1735-1739; 1739-1741; 1747-1748;), domn al Ţării Româneşti (1733-1735; 1748-1752) în 1733lx, din care cităm: „să scoţănd popa Mihai şi un hrisov al răposatului Mihai Vodă făcutu de întărire după cartea Hristăi Vornicu şi au tot stăpănit cu pace dă atuncea până în zilele răposatului Constantin Vodă Brâncoveanu, iar atuncea pă acea vreme întâmplându-se de au fostu împresuratu cu bir greu Stoica Mărgineanu moşu(l) pop(ii) lui Mihai şi neputând sta în ţară au fostu fugitu în Moldova. Să aşa Rădan Călugărul tatăl moşnenilor Bâscenii de Sus, găsind vreme, s-au apucat de au stăpănit această moşie pănă căndu au venit popa Mihai cu tatăl său iarăşi în ţară…”

liii Arhivele Statului Bucureşti Sfinţii Apostoli, Pac. III, Doc. 14.liv Ibidem.lv Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 13.lvi Ibidem, doc. 15.xiii pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 241xiv H. Delahaye apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 241xv pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 242xvi Sf. Epifanie, Contra tuturor ereziilor, apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 242xvii pr. prof. I. Rămureanu, Mişcarea Audienilor în Dacia Pontică şi nord dunăreană, sec. IV – V , în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVI, nr. 9-10/1978, p. 1053-1070xviii pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 243xix Idem, Misionari creştini în Scytia – Minor şi Dacia în secolele III-IV, p. 269xx Scrisoarea Bisericii din Gothia…, p. 2, 3, 4, apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 248xxi pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 249xxii Emilian Popescu, op. cit., p. 249xxiii Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri quisupersunt, apud. pr. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 245xxiv G. Popa – Lisseanu, Românii în izvoarele istorice medievale, Bucureşti, 1933, p. 43 - 44xxv Ibidem, p. 55xxvi M. M. Marinescu apud. pr. prof. dr. I. G. Coman, op. cit., p. 246xxvii Pavel Chihaia, Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii Buzăului, în „Glasul Bisericii” XXXIII, nr. 5-6/1974xxviii Ibidem, p. 514xxix Ibidem, p. 509xxx Emilian Popescu, Inscripţiile din sec. IV- XIII, descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 414xxxi Emilian Popescu, op. cit., p. 414 şi 415xxxii N. Iorga, Trei biserici de sat muntene: Pietroşiţa, Calvini şi Cremenaria, în „Buletinul Comisiei Monumentelor istorice”, an XXIX, 1931, p. 49.xxxiii B. Iorgulescu, Dicţionar Geografic, statistic, economic şi istoric, Bucureşti 1892, p. 136; G. I. Lahovary, C. S. Brătianu şi Gr. Tocilescu, Marele dicţionar al României, vol. I, Bucureşti, Ed. Socek, 1902, p. 81. xxxiv G. I. Lahovary, C. S. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 201.xxxv C. Moisil, Staţiuniile preistorice, în BCMI, an III, nr. 10, Bucureşti, p. 922.xxxvi Al. Lepădatu, Două vechi cetăţi româneşti: Poienarii şi Dâmboviţa, în BCMI, an III, 1910, p. 178.xxxvii I. Bogdan, Relaţiile Tării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în secolele al XV-lea – al XVI-lea, vol. I, 1413-1508, Bucureşti, 1905, p. 39.xxxviii Colecţia de documente a familiei C-tin Săseanu, Documentul 13.xxxix Ibidem, doc. 14xl Ibidem.xli Ibidemxlii Ibidem, doc. 2.xliii Numele acesta este consemnat şi într-un hrisov din anul 1569, ca soţie a clucerului Vlaicu din satul Cislău, dar care, din motive necunoscute, se călugărise apud. Pr. Hr. Constantinescu op.cit., p. 512, notă 12(Pr. Hr. Constantinescu Biserica din Calvini – monument de artă puţin cunoscut în G.B. anul XXV, nr. 5-6 1966, p. 512.).xliv Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 2 apud. Pr. Hr. Constantinescu op.cit., p. 512.xlv Ibidem, doc. 4.xlvi Ibidem, doc. 5.xlvii Arhivele Statului Bucureşti Mînâstirea Banu, Pachetul XIX, Doc. 6.xlviii Idem Episcopia Buzăului Pac. XI, Doc. 6.xlix Colecţia de documente a fam. Săseanu, Doc. 2.l Ibidem, doc. 7.li Ibidem, doc. 8.lii Ibidem, doc. 9.

5

Reîntorşi în sat, ei reuşesc să intre în posesia unor întinse şi bogate pământuri. Ilustrativ în acest sens este cazul hotărniciei „moşi(i) popi(i) lui Mihai” care, după cartea de alegere a hotarelor ei, din anul 1741lxi, măsura 1891 de stânjeni, ceea ce înseamnă un apreciabil domeniu feudal. Mai mult, fiii acestuia, Tudor, Mihail şi Dragomir, la jumătatea secolului al XVIII-lea, ajunşi să deţină „tot venitul moşi(i)”lxii, ceea ce iarăşi înseamnă că ei stăpâneau acum, întreaga proprietate din hotarele satului. De altfel, poate aceasta este şi una din cauzele care explică de acum înainte lipsa ştirilor documentare în legătură cu proprietatea moşnenească, ea delimitându-se definitiv pe familii şi sate.

Iată descrierea pe care o face satului preotul Horia Constantinescu în anul 1937: „Satul acesta este tipul neschimbat al satelor de munte. Casele lui, pitulate pe vâlcele şi cuibărite în desişuri de pomi, seamănă în răspândirea lor liniştită cu o turmă de oi împrăştiată la păşune. Gustul fiecăruia se oglindeşte în alcătuirea casei. Case cu schelet de lemn şi cu acoperiş de şindrilă, sunt vecine cu cele încheiate în zid şi acoperite cu fier. Satul arată paşnice cuiburi de ţărani harnici şi se distinge prin gospodăriile cu prisos de belşug ale celor cu bună stare. Casa ţăranului se mărgineşte la cele două odăi clasice, pe când a bogatului se complică mereu cu împrumut de la oraşul din apropiere”lxiii.

Astăzi, satul păstrează în linii mari, aceleaşi caracteristici. Casele sunt amplasate de-a lungul şoselei ce traversează satul, dar şi risipite pe margini de uliţe şi funduri de văi, cu oameni harnici, paşnici şi credincioşi. Evoluţia omenirii, a civilizaţiei, şi-a pus amprenta pe stilul de viaţă al oamenilor şi nu numai.

Biserica: aşezareaDrumul cel mai scurt şi cel mai comod care duce la acest monument de artă bisericească este calea

ferată Buzău – Nehoiaş, până la gara Cislău şi de aici, pe valea Bâscii – Chiojdului, cu piciorul sau cu orice vehicul până în satul Bâscenii de Jos.

De departe, monumentul acesta este semnalat de cele trei turle care se profilează într-un frumos peisaj montan, iar de aproape el uimeşte prin strălucirea celor câteva fresce rămase ce împodobesc faţadele superioare.

Orientat geografic, monumentul acesta a fost aşezat în partea de nord a satului, pe un deal care domină cursul şuvoaielor şi vechea vatră moşnenească; orientat topografic el se află situat la 5 Km vest de gara Cislău. Odinioară, pe acest loc, în mijlocul unui codru secular, a existat un mic schit de lemn cu hramul Sfinţii Îngerilxiv.

Destinaţia lui de schit pare că a rămas doar în intenţia ctitorilor, căci el întotdeauna a servit numai ca biserică de mir. Unul dintre ctitori, Radu Săseanu, l-a început, dar nu l-a terminat, căci fiscalitatea excesivă din vremea domniei lui C-tin Brâncoveanu l-a hotărât să părăsească ţara şi să se stabilească în Moldova, aşa cum am văzut. Alt ctitor, fiul acestuia, protopopul Mihai Săseanu l-a terminat, procurându-i cărţile de cult, dintre care unele s-au pierdut, iar altele se mai păstrează încă în actuala biserică.

Potrivit obiceiului vremii, care îngăduia oricui să dispună de ctitoria sa ca de orice lucru, în aceleaşi condiţii de proprietate, moştenire sau înstrăinare, bisericuţa aceasta a fost mutată de vătaful Tudor Săseanu în satul Miluiţi de pe valea Nişcovului, locul ei luându-l actualul monumentlxv.

Data construcţieiRelativ la data când ei au construit acest monument sunt două principale surse de informare: pisania

aşezată în pridvor deasupra uşii de intrare şi o însemnare de mână de pe Octoih, datat 1742lxvi.În această privinţă cuprinsul pisaniei, în majuscule chirilice, atestă:„Cu voia Tatălui şi îndemnarea Fiului şi cu ajutorul Sfăntului Duh ridicatu-s-au acest sfănt locaş, întru

lauda şi cinstea prăznuiri(i) sfăn(tu)lui arhiereu celui din Mira Likiei Nicolae făcătorul de minuni, pă vremea prea înălţatei împeratriţi al doilea Ecaterina Alesevna şi luminătoriul şi marele cneaz Pavel Petrovici, păstorind norod(ul) Prea Sfinţia Sa mitropolit a toată Ungrovlahia Kirio Grigorie şi în eparhie păzitor Sfinţia Sa episcop(ul) alu Buzăului Kiria Kosma. Iar de zugrăvit s-a săvîrşit în zilele înălţatului Domn(u)lui Io Alexandru Ipsilanti Voevod prin osteneala şi toată cheltuiala dumnealui (ju)pîn Tudor Săseanu vătaful de plai s-au zidit din temelie precum se vede, s-au săvîrşit în luna lui mai, leat/1775”lxvii.

Cuprinsul amintitei însemnări, tot în caractere chirilice, atestă şi el:„Sau cumpărat (acest octoih) de răposat strămoş, protopop Mihai Săseanu pă numele acestui sat

Bâscenii de Jos, la schit(ul) Sfinţi(i) Îngeri, pe care i-au fost începutu din tatăl protopopului (Radu Săseanu) şi au sfărşit protopopu(l) şi l-au cumpărat şi pe toate cărţile: Oftoicu Mineiu, Evanghelie, Triodu, Penticostar, Apostol. Şi apoi pă acea biserică dă lemn o au mutat-o vătaful Tudor în Miluiţi şi au făcut această (biserică) dă zid cu cheltuiala din tot venit(ul) aceşti(i) moşi(i); n-au dat nici un frate nimic, nici protopopu(l) Dragomir, nici protopopu(l) Mihalcea în opt ani şi au fost cosind şi fîneţele tot în cheltuială, apoi s-apucat şi fi(ul) său vătafu(l) Anghelache şi protopopu(l) şi i-au stricat planul şi i-au rămas chiliile nefăcutelxviii şi au fost unii şi Radu Mihai Mare cu vătafu(l) Tudor la biserică şi au fost dăruit şi moşia sa biserici(i), dară au murit, n-au trăit a săvîrşi. La 1742 s-au cumpărat acest Oftoicu dă protopopu(l) Mihai Săseanu, strămoşu cum şi Mineiu(l) şi toate cărţile cum scria în ciucurile de hîrtii şi acum la leat (1)843 s-au legat dă Ioniţă Zaharia ot Păltinişu cu cheltuiala şi plata post(elnicului) Şărban Băsceanu şi este cumpărat la 1742”lxix.

Prin urmare din lectura acestor două documente rezultă că monumentul acesta a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi că el s-a lucrat timp de opt ani, fiind început în anul 1767 şi terminat în anul 1775.

Asupra acestei probleme însă există o părere potrivit căreia nu anul 1775 ar fi adevărata dată de întemeiere a acestui monument, ci anul 1735. Ceea ce a impus această eroare a fost fără îndoială citirea greşită a leatului din pisanie, prin confundarea literelor greceşti „omicron” şi „lamvda”, corespunzătoare numerelor 70 şi 30. Acreditată de cercetătorul B. Iorgulesculxx şi consemnată pe iconostas, eroarea aceasta s-a perpetuat. Şi, cu toate că N. Iorga, în anul 1931lxxi, vizitând acest monument, a citit corect anul din pisanie, totuşi, situaţie despre care este vorba, continuă încă să stea sub semnul întrebării. Dar, contextul pisaniei cercetat atent, întăreşte ca adevărată dată de întemeiere anul 1775, căci personalităţile istorice amintite în el: Ecaterina a II-a, împărăteasa Rusiei (1763-1796) şi Alexandru Ipsilante, domul Ţării Româneşti (1774-1782), au cârmuit ţările respective în acest timp, iar personalităţile religioase: Grigore, mitropolitul Ungrovlahiei (1760-1787) şi Cosma, episcopul eparhiei Buzăului (1767-1787) au păstorit scaunele respective tot în acest timp.

6

În afară de aceasta, dispoziţia de plan, metodele de construcţie, formele arhitectonice şi motivele decorative, după cum vom vedea, amintesc în general noul stil românesc din veacul al XVIII-lea şi în deosebi de la sfârşitul lui, când acest monument a fost construitlxxii.

CtitoriiDocumentele de mai sus servesc însă şi pentru elucidarea problemei ctitorilor. Astfel, ele amintesc nu

numai numele acestora, ci şi unele aspecte din viaţa lor. Identificat în persoana vătafului de plai Săcuini, ctitorul principal, Tudor Săseanu este unul din membri familiei despre care am vorbit. Cu strămoşii lui facem cunoştinţă, din legendă, în jumătatea secolului al XVII-lea, când mai mulţi saşi, din Ardeal, deveniţi calvini şi persecutaţi, au trecut munţii stabilindu-se la noi. Rămaşi izolaţi, au trecut la ortodoxie fără să-şi uite originea de saşi şi numele de calvini. Documentele însă, ne fac să înţelegem că locul lor de origine ar fi satul Mărgineni de lângă Ploieşti, de unde şi numele de familie Mărgineanu, pe care ei l-au purtat la începutlxxiii. Existenţa lor în satul Calvini, la începutul secolului al XVII-lea, era un fapt sigur, căci în vremea domniei lui Alexandru Iliaş, şi anume în anul 1617, Stan Mărgineanu, unul din strămoşii ctitorului cumpără pământ aici. Fiul acestuia, Stoica Mărgineanu este semnalat în documente atât la sfârşitul domniei lui C-tin Brâncoveanu (1688-1714), când este nevoit să se retragă în Moldova, unde şi moare. La începutul secolului al XVIII-lea, apare pentru prima dată numele de familie Săseanu. Acum „Radu Mărgineanu at Săseni”lxxiv, reîntors din Moldova, împreună cu fiul său preotul Mihai, se stabileşte aici, dând naştere familiei Săseanu şi devenind, după cum am văzut, ctitorul bisericuţei de lemn. Despre preotul Mihai Săseanu, documentele menţionează că a fost „protopop de Aninoasa, lângă Cislău, cu care Doamna Neaga avea strânse legături”lxxv.

Protopopul Mihai Săseanu a avut fii pe Dragomir, care a fost preot, pe Mihalcea, care a fost protopop şi pe Tudor. Acesta din urmă, în anii 1756 şi 1760, este atestat documentar cu titlul de logofăt. În anul 1775lxxvi, era vătaful plaiului Săseni şi tot în acest an el apare şi în calitate de ctitor al bisericii de care ne ocupăm. Dar, şi asupra acestei probleme există o eroare şi anume aceea, că vătaful Tudor Săseanu ar fi singurul ctitor. Împotriva acesteia, chiar pisania bisericii, la sfârşitul ei menţionează că „de zugrăvit s-au zugrăvit în zilele înălţatului domn Io Alexandru Ipsilante voevod, prin osteneala şi toată cheltuiala domnului (ju)pân Tudor Sesianul”lxxvii. Aceasta înseamnă că vătaful Tudor Săseanu a suportat cheltuieli totale numai asupra operei de pictură, nu şi asupra operei de construcţie în general. Faptul acesta este întărit şi de amintita însemnare de mână unde se spune că biserica a fost făcută „cu cheltuiala din tot venitu(l) aceşti(i) moşi(i)”, ceea ce înseamnă că părtaşi la acest venit erau şi alţi moşneni. Mai departe se spune lămurit, că „au fost unii cu vătafu(l) Tudor, la biserică”, adică şi alţii care au susţinut opera de construcţie a acestui monument. După terminarea lui, atunci când fiul vătafului Tudor Săseanu, Şerban „i-au făcutu curtea dă zid, iar ţinea tot venitu(l) moşii”. Şi, desigur, lucrul ar fi continuat tot aşa şi cu zidirea chiliilor, dacă nu s-ar fi împotrivit unii moşneni care doreau ca acest sfânt locaş să rămână simplă biserică de mir, cum a şi rămas.

În concluzie, biserica aceasta este rezultatul eforturilor tuturor locuitorilor de aici, vătaful de plai – Tudor Săseanu – nefiind altceva, în ctitoria sa, decât exponentul întregului grup sătesc, pe care îl reprezenta în fapta lui de evlavie şi de frumuseţe. Cu alte cuvinte, monumentul acesta, este unul din cele mai frumoasse ctitorii moşneneşti, în tot cuprinsul Ţării Româneştilxxviii.

Cărţi bisericeşti vechiUnele dintre ele s-au pierdut sau au luat drumul către muzee. Întrebuinţarea le-a pricinuit stricăciuni.

Astfel, unele au lipsă începutul iar altele sfârşitul. Părintele Horia Constantinescu în lucrarea sa despre biserica din Bâscenii de Jos, enumeră, în 1966, următoarele cărţi:

-Triod fără început;-Molitfelnic fără început;-Cazanie tipărită la Bucureşti de episcopul Neofit al Râmnicului şi Kesarie al Buzăului, în anul 1828;-Octoihul cel mic tipărit în anul 1830;-Triod tipărit la Neamţ de mitropolitul Veniamin, în anul 1833;-Molitfelnic tipărit la Buzău de episcopul Kesarie, în anul 1835;-Evanghelia tipărită la Buzău de episcopul Kesarie, în anul 1837;-Tipic tipărit la Bucureşti de mitropolitul Nifon, în anul 1851;-Cele douăsprezece Mineie tipărite la Buzău de episcopul Filotei în anul 1852;-Penticostar tipărit la Buzău de episcopul Filotei în anul 1853;-Octoihul cel mare tipărit la Bucureşti în anul 1854;-Penticostar tipărit la Buzău în anul 1854.Astăzi, dintre cele enumerate mai sus se mai păstrează puţine.În decursul timpului prin bunăvoinţa preoţilor parohi şi a credincioşilor, au fost achiziţionate cărţile

necesare desfăşurării slujbelor, în locul celor pierdute.Însemnări de mână pe aceste cărţiAcestea sunt cu litere chirilice. Câteva din ele sunt doar iscălituri de diferiţi creştini sau de preoţi. Alte

câteva sunt simple înscrisuri fără importanţă. Cele mai multe însă au un conţinut variat şi cuprind indicaţii despre provenienţa unor cărţi de ritual, întâmplări din viaţa unor creştini, manifestări ale naturii, îmbunătăţiri făcute bisericii şi chiar evenimente istorice. Le redăm în ordinea cărţilor enumerate mai sus.

Pe un Triod fără început:„Popa Ion ot Bîsca pop(ă) al biserici(i) aceştia, 1791”.„Să să ştie că la leat 1828 au răposat taica al mieu, pop(a) Ion de la mănăstirea vătafului Tudor, vătaful

plaiului despre Buzău şi în zioa de Naştere a Domnului au slujit Sfînta Leturghie şi la săptămîna, a treia zi de Sf. Vasile cel Mare au răposat într-o Sfîntă marţi pă la cocoşi şi l-am îngropat în zioa de Arătarea Domnului şi la îngroparea Sfinţi(i) sale era (u) ca cinci sute de oameni şi cine va citi să zică Dumnezeu să-l ierte şi să-l pomenească şi pre cei vii Dumnezeu să-i mîntuiască şi în zioa în care l-am îngropat am scris eu Vasile fi(ul) său în luna lui Ghenar, în şase zile”.

7

„Când s-au născut nepotu Marin seara 24 dă zile ale lui noiembrie în zilele prea înălţatului Domnului vostru Nicolae Mavrogheni voevod, iar fratele lui avea an şi umbla leat 1778 şi era mare război în Ţara Romînească între trei împăraţi pămînteşti”.

Pe un Minei fără început:„Popa Iorga, 1769”.„Această carte este a dumnealui vătafului”.„S-au legat acest Minei 1843 februarie în 11 zile de Ioniţă Zaharia ce acum şade în Păltineni şi este

flăcău şi în curînd să mută dă acolo că este de la Bădeni din Ialomiţa în jud. Dîmboviţa cu cheltuiala postelnicului Şărban Bâsceanu. Dar este cumpărat dă protopop(ul) Mihai Săseanu sin Radu Mărgineanu ot Săseni, la leat 1742”.

Pe o Cazanie 1828:„Am cumpărat această carte într-acest al doilea an după venirea puternici(i) şi întru Domnul biruitoare

oştire a prea puternicului împărat a toată Rusi(i) Nicolae Pavlovici, în optsprezece luni curăţînd cetăţile după lîngă Dunăre, a luatu Chilia cu toate cetăţile ei de la malu(l) Mări(i) Negre şi s-au apropiat biruitoarele oştiri pînă în munţii Balcani, pînă la Edioneea şi au şi luat-o 1829 august 23”.

„1828 noem(brie) luni noaptea pă-n cîntatu(l) cocoşilor spre marţi ale următorului an: a posti fi(i)ndcă s-au cutremurat pămîntul tare, puţin de n-au ajuns la măsură cu cutremurului ce au mai fost la 1802, dar la lucrare a fost întocmai cu a aceluia. Într-acest an au făcutu pace poarta turcească cu poarta Rusiei, după ce armia rusească luase toată Chilia cu toate cetăţile după malu(l) Mării Negre şi munţii Balcani pînă şi de Constantinopol s-au apropiat ca la trei ceasuri. Într-acest an următor au fost pieire mare: ciumă în oameni, boală şi moarte în vite grozavă şi de să tăia vreo vită bolnavă cine apuca dăn oameni dă mînca murea şi acela, mană, în bucate grozavă, lîngă toate şi răzmeriţă”.

„Să să ştie că la leat 1848 au venit armia rusească în ţară şi am scris eu cel mai jos iscălit, Matache Săseanu”.

Pe un Triod, 1883:„Acest dumnezeesc Triodion cu ajutorul lui Dumnezeu l-au cumpărat locuitorii satului Calvini pe seama

Sfintei biserici ce este cu hramul Sfîntul Gheorghe pentru pomenirea tuturor neamurilor, 1835 martie 15”.„Însemnat de mine preotul Dimitrie ot satul Cătina ca să să ştie, leat 1846”.Pe un Minei (dec. şi ian.) 1852:„Acest Minei s-au cumpărat de Dobre sin Matache Grosu pentru Sfînta biserică a satului nostru Băscenii

de Jos a să sluji pă fiecare lună, adică la începutul anului, luna Ghenar, spre pomenirea noastră”.„Această biserică a satului Băscenii de Jos fiind stricat acoperişul foarte rău şi mai bine pînă cînd abia

s-au unit parte dintre proprietari şi cu ajutorul şi al altor locuitori s-au început a se meritisi în anul 1863 dar nu s-au isprăvit, ci numai turlele dinainte s-au făcut şi parte din celălalt acoperiş apoi au stat lucru(l) nemişcat 9 ani pînă la leat 1879 luna aprilie cînd iar din Duhul Sfînt s-au mişcat inima unuia dintre strănepoţii fondatorului şi anume Dincă sau mai bine zis Constantin Săseanu şi apucîndu-se de lucru cu al domniei sale cheltuială a celuilalt acoperiş, precum şi turla cea mare, asemenea şi zidăria precum se vede, la clopotniţa iar a isprăvit-o de şindrilit au mai cumpărat policandru a să vede cu domnul Ioniţă Popescu şi l-au aşezat tot cu a dumnealor cheltuială, au mai cumpărat domnul Ioniţă Popescu şi un steag tot cu a dumnealor cheltuială”.

Pe un Minei – septembrie 1852:„Acest Minei s-au cumpărat de subiscăliţii cu puterea Tatălui Ceresc, a fi pă seama mănăstirii vătafului

din satul nostru Băscenii de Jos, a fi pă seama la orice preot şi cîntăreţ ce va fi al mănăstirii şi cine va citi să se pomenească şi să zică toţi să le ierte păcatele. Ioniţă Popescu, 1854 august 8”.

ArhitecturaUn zid vechi de cărămidă şi bolovani de râu închide o incintă rectangulară, în centru căreia este

amplasat monumentul de care ne ocupăm.Conceput ca o aşezare de proporţii mijlocii, monumentul acesta are lungimea de 22 m şi lăţimea de 8 m

în exterior.Configuraţia lui generală cu dispoziţia treflată a planului, cu proporţiile verticale mai înalte, cu

îmbrăcămintea exterioară din tencuială de var, cu decoraţia faţadelor mai bogată, cu silueta turlelor mai zveltă, cu pridvorul sprijinit pe picioare de zidărie şi cu sistemul de boltire executat pe principiul consolelor, îl încadrează în noul stil arhitectonic din veacul al XVIII-lea, şi anume din epoca domniilor fanariotelxxix. În general, arhitectura acestui monument se inspiră şi repetă elementele cunoscute: arcaturile, panourile, brâul, cornişa, etc.

Arhitectura lui exterioară, tipică pentru a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se compune din cele două registre tradiţionale, suprapuse: ele sunt însă, aici, diferite unul de altul, în contrast cu dispoziţia din vechiul stil, când ambele erau de aceeaşi înălţime şi decorate aproape la fellxxx.

Aici, registrul inferior este de o înălţime aproximativ de două ori mai mare decât cel superior şi se compune din arcaturi festonate de provenienţă orientalălxxxi despărţite prin colonete angajate în zid, rezemate pe un soclu profilat şi unite, sus, prin capitele simple. Ferestrele din acest registru sunt înguste şi dreptunghiulare, cu chenar de piatră fără cornişă şi prag şi prevăzute cu armătură de fier, puternic şi frumos lucrată.

O parte din aceste ferestre, cândva au fost lărgite sub pretextul unei mai bune luminări a interiorului50. Brâul care desparte registrele, cu torul rotund, tras la şablon, este aşezat mai aproape de cornişă decât de soclu, ceea ce constituie un evident caracter al veacului al XVIII-lea, în opoziţie cu bisericile din veacul al XVII-lea când înălţimea registrelor era egală după cum am văzutlxxxii.

În registrul al doilea, medalioanele, care înlocuiesc arcaturile în semicerc, sunt dispuse pe o friză largă între brâu şi cornişă, cum se observă şi la bisericile: Sfântul Ştefan, Stavropoleos şi Sfântul Elefterie din Bucureşti, aceste medalioane circulare sunt forme caracteristice ale veacului al XVIII-lea şi în deosebi epocii domnitorilor fanarioţilxxxiii.

Ferestrele de aici, din piatră ajurată, fixate în axul faţadelor la pronaos, naos şi altar, servesc pentru ventilarea interiorului. Cornişa, largă şi compusă din cele trei părţi ale „antablamentului” clasic, arhitravul profilat,

8

frizul cu suprafaţă plană şi cornişa propriu-zisă, trasă la şablon, prezentând mai multă coeziune şi păstrându-se astfel mai bine, înlocuieşte în veacul al XVIII-lea pe cea bizantină, în zimţi de cărămidălxxxiv.

Acoperişul de şindrilă, cu pantă mare şi streaşină lată contribuie la silueta reuşită a monumentului.Pe acest acoperiş, se înalţă trei turle din care una de zid pe naos şi două de lemn pe pronaos. Turla de

pe naos este originală şi înfăţişează toate elementele caracteristice arhitecturii noastre religioase din veacul al XVIII-lealxxxv. Astfel, ea este proporţionată în deplină armonie cu liniile generale ale monumentului şi se înalţă pe o bază cubică, simplă. Fiind un poligon delimitat spre exterior în opt feţe înguste şi juxtapuse, turla aceasta formează în spaţiu o serie de planuri verticale, perpendicular unele pe altele. Pe fiecare latură a poligonului se află câte o fereastră înaltă şi îngustă, încoronată de arcade concentrice din care ultima este denticulată. Si, aici, cândva, patru dintre aceste ferestre au fost astupate, desigur, în urma unei reparaţii.

Cele două turle de pe pronaos, construite din şarpantă de lemn căptuşită cu scândură, presupun că sunt un adaos de mai târziu. Faptul acesta impune concluzia că acest monument nu face parte din grupa celor cu trei turle, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci din grupa celor cu turlă şi clopotniţă. În această privinţă, calota centrală din bolta pronaosului, configuraţia arhitectonică a zidăriei de sub acoperiş, şi baza masivă în formă de cub de deasupra acestuia, sunt elemente de la origine, care pledează pentru o singură turlă, iar scara de lemn, eliptică, fixată într-un turnuleţ angajat în peretele de nord este tot un element de la origine, care la rândul lui, pledează pentru destinaţia ei de clopotniţă. Fără îndoială, considerente de ordin arhitectonic impun convingerea că sistemul de construcţie a acestui monument, cu clopotniţă pe pronaos, este rezultatul creaţiei artistice a şcolii munteneşti, care îşi urcă originea până în vremea domniei lui Matei Basarab.

Evoluţia plasticei monumentale însă, desăvârşind, în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea, acest sistem de construcţie, se presupune că dimensiunile clopotniţei de aici, vor fi fost mai mari şi mai subţiri şi că în forma sa ea se va fi apropiat de aceea a Pantocratului, spre deosebire de cele anterioare care erau scunde şi masivelxxxvi. În felul acesta, arhitectura monumentului de care ne ocupăm va fi format în armonios ansamblu asemănător celui de la bisericile: Sfântul Ştefan din Bucureşti, Buna Vestire din Râmnicu-Vâlcea şi Domnească din Ocnele Marilxxxvii.

Ceea ce dă o înfăţişare deosebită exteriorului acestui monument este pridvorul a cărui arhitectură îi conferă un caracter specific Ţării Româneşti de dincoace de Milcov. Pridvorul acesta, deschis pe trei feţe, se sprijină pe opt coloane de zidărie, dispuse astfel: patru pe latura de est, din care două în ax, iar alte două încastrate în masivele de zidărie de la colţuri destinate a le proteja de împingerile laterale, două pe latura de sud din care una încastrată în amintitul masiv de zidărie, iar alta în peretele faţadei principale şi în sfârşit două pe latura de nord, urmând aceeaşi dispoziţie de plan ca şi cea din partea opusă. Toate aceste coloane, de secţiune circulară, cu bazele şi capitelele simple, se sprijină la rândul lor pe un pedestal de zidărie, care nu lasă liberă decât intrarea şi se unesc sus prin arcade în plin centru, după exemplul arhitecturii Renaşterii italienelxxxviii. Element constant în veacul al XVIII-lea, dar cu tendinţa de a se dezvolta ca dimensiuni, pridvorul de aici, concretizând această caracteristică, apare cu înălţimea egală aceleia a corpului edificiului. De aceea şi bolta lui prevăzută cu două calote sferice, aşezate una lângă alta şi executate pe principiul arcurilor, este şi ea mai înaltă şi deci, cu o înfăţişare mai aeriană şi mai uşoară. Arhitectura portalului, originară, arată un chenar de piatră dreptunghiular, alcătuit din două zone suprapuse; cea de jos înfăţişează cadrul propriu-zis uşilor de intrare, iar cea de sus, pisania, cu baza tăiată în acoladă de provenienţă italianălxxxix.

Interiorul acestui monument respectă spaţiul ritual ortodox: pronaos, naos şi altar. Pronaosul este un dreptunghi cu axul transversal, cu pavimentul din cele de piatră, cu modul de luminare prin două ferestre înguste cu scara de lemn care ducea altădată în clopotniţă şi cu bolta prevăzută cu o calotă sferică centrală. Demarcaţia dintre pronaos şi naos nu mai este un perete plin, ci o simplă uşă, ca la bisericile vechi, întrebuinţarea ei, aici, se reduce la un piedestal de zidărie cu deschidere centrală, peste care se înalţă patru coloane din care două fixate în axul bisericii, iar altele două în pereţii laterali şi unite, sus prin arcade semicirculare, păstrând astfel planul şi dispoziţia arhitecturii pridvorului.

Naosul este tot un dreptunghi, prelungit cu cele două abside laterale care formează spre interior câte un semicerc perfect. Ceea ce rămâne important, observând acest interior, este sistemul de boltire şi soluţiile variate şi ingenioase date acestuia, care în jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, ajunseră la o deplină înfăptuire. Boltirea acestui compartiment, de origine moldovenească, este soluţionată prin trecerea de la planul dreptunghiular la cel pătrat cu ajutorul arcelor în consolă şi de la cel pătrat la cel circular cu ajutorul pandantivelor, prin intermediul cărora se înalţă turla, care devine astfel mai zveltă şi mai monumentală. Consolele, în număr de patru, câte două de fiecare parte lateral, sunt aşezate simetric faţă de abside şi formează în spaţiul central dintre ele un pătrat perfect, asigurându-se egala înălţime a celor patru arcuri mari şi dându-se astfel putinţa de a se executa în mod normal pandanturi cu tamburul cilindric al turlei. Tâmpla este de zid şi urcă până la boltă. Altarul este o absidă care păstrează forma sa tradiţională, semicirculară în interior şi poligonală în exterior.

SculpturaDecoraţia acestui monument este înfăţişată prin sculpturi în piatră, lemn şi tencuială.Frumosul meşteşug al sculpturii în piatră înfloreşte în tot timpul veacului al XVIII-lea, formând o

adevărată şcoală de meşteri români foarte îndemânatici, care ne-au lăsat frumoase lucrări, cum sunt şi cele de la acest monument. Elementele sculptate în piatră se observă la uşi, ferestre şi pietre tombale.

Uşile, dintre toate elementele exterioare, sunt cele mai bogat împodobite. Un cadru de piatră dreptunghiular înconjoară uşa. Elemente geometrice prezentând chenare în torsadă, linii curbe şi rozete denticulate urmează relieful acestui cadru. În partea superioară cadrul acesta închide pisania săpată în piatră cu litere decorative. La baza acesteia, în dreapta, se află sculptat Sfântul Gheorghe, în reprezentarea lui clasică, iar în stânga stema Basarabilor şi Cantacuzinilor – acvila cu două capete.

Cadrele ferestrelor, din registrul inferior, sunt bogat decorate cu motive asemănătoare celor de la cadrul uşilor. În registrul superior, medalioane fixate în axul compartimentelor, formează mici ferestre din piatră ajurată în motive florale de o frumoasă compoziţie.

Uşile de la intrare şi cele împărăteşti, precum şi iconostasul, ca piese de sculptură în lemn, sunt frumoase exemplare ale acestui gen de artă, de la noi.

9

Tâmplăria uşilor de la intrare, executată din lemn de stejar, se înfăţişează cu o bogată decoraţie sculpturală. Panourile lor, cu faţete în relief, descoperă pe toată suprafaţa lor felurite motive tratate liber şi exuberant, în stilul uşilor brâncoveneşti. Prin tehnica întrebuinţată şi prin dibăcia cu care sunt executate elementele sculpturale ale acestor uşi, ne duc cu gândul la dăltuirea în lemn din arta noastră populară şi aceasta sugerează originea locală a meşterului care a trudit aici.

Iconostasul este cel originar, aşa cum dovedeşte această inscripţie cu litere latine:„Acest iconostas, două sfeşnice mari, două mici, toate vechi, făcute în 1735 mai 5, iar din nou, trei

icoane mari, şase mici, Zvera, răstignirea şi altele făcute, poleite şi zugrăvite cu cheltuiala domnului Matache, în anul 1887”.

Piesa aceasta, alcătuită din două părţi: iconostasul propriu-zis şi baldachinul, înfăţişează o sculptură tratată cu multă fantezie. Panourile iconostasului propriu-zis sunt sculptate diferit. Baldachinul se sprijină pe patru colonete circulare cu sculptură reliefată. Pe fusul acestor colonete evoluează câte patru caneluri în spirală, despărţind alternativ două benzi, din care una înfăţişează un şir de nasturi, iar alta palmete trilobate (frunze de palmieri cu trei lobi). Partea superioară a baldachinului sfârşeşte cu alte tăblii sculptate cu figuri de îngeri înaripaţi.

Sfeşnicele împărăteşti, tot originare, se sprijină pe un postament masiv, din lemn de stejar, în trei feţe având sculptat câte un chip de înger, iar în colţuri câte un chip de sfânt. Pe fusul lor strunjit, se suprapun patru registre de sculpturi reprezentând chipuri de înger, motive vegetale şi geometrice.

Uşile împărăteşti, în două canaturi, înfăţişează la centru câte un panou pătrat. Fiecare canat are în partea de jos câte două panouri pătrate, din care unul este sculptat cu motive vegetale din frunze de stejar încadrând un disc de o perfectă proeminenţă rotundă, iar altul, aplicat, înfăţişează o sculptură în forme geometrice. Partea superioară a acestor uşi prezintă tot o sculptură transformată în motive vegetale de vreji şi lalele.

Ca sculptură în tencuială, în interior, se distinge decoraţia admirabilă a tâmplei, executată în stuc. Ceea ce rămâne important şi dă într-adevăr un caracter de distincţie acestei decoraţii este fără îndoială simplitatea ei severă. Stucatura frizei de deasupra icoanelor împărăteşti reprezintă o armonioasă împerechere de chipuri îngereşti şi o ingenioasă împletire de motive vegetale. Obişnuitele registre de icoane sunt despărţite prin trei trave profilate, pe care evoluează aceleaşi ornamente vegetale întretăiate de ovale pictate. Impresionează în mod deosebit structura semicolonetelor cu capitelele unite sus prin arcade, în plin centru din registrul al doilea. Impresionează de asemenea şi stucatura celor doi grifoni masivi aşezaţi de o parte şi de alta a crucii răstignirii.

PicturaImportant din punct de vedere artistic la acest monument este fără îndoială pictura. Tehnica ei „al fresco”

este unul din elementele cele mai caracteristice ale acestui monument. Armonia fermecătoare a culorilor, gustul artistic care a prezidat la repartizarea tonurilor, diversitatea motivelor decorative, mlădierea frescelor după formele arhitecturale şi extinderea lor în interior dovedesc însemnătatea acestei picturi, ca exemplu tipic, pentru veacul al XVIII-lea şi în deosebi pentru a doua lui jumătate.

Pictura acestui monument cu reale calităţi artistice clasează pe autorul ei, „Ieremia Zugravul”, printre cei mai iscusiţi meşteri din acest timp şi face proba ştiinţei, îndemânării şi gustului de care el a dat dovadă. Ca notă originală a acestei picturi este faptul că ea ocupă atât interiorul cât şi exteriorul. Obiceiul de a decora exteriorul bisericilor s-a răspândit progresiv, căci, la începutul veacului al XVII-lea, ele se mărgineau la arcadele şi bolţile pridvorului, la brâu, la cornişă şi câteodată şi la cadrul ferestrelorxc. Numai în a doua jumătate a acestui veac decoraţiunea exterioară zugrăvită pare a se întinde aproape pe toată suprafaţa faţadelor aşa cum se observă şi la monumentul de care ne ocupăm. În general, polihromia zugrăvelilor exterioare dă acestui monument un mare preţ, căci e unul din rarele exemplare, care ni s-au păstrat şi care ne lămuresc asupra fermecătorului meşteşug al frescelor din timpul despre care am amintit.

Este demn de reţinut că zugrăvelile „al fresco” ce acoperă cea mai mare parte a faţadelor sunt de la origine şi ca atare ele n-au fost alterate de intemperii sau de oameni, cum se observă la majoritatea monumentelor de acest fel. Este apoi demn de reţinut şi modul cum decoraţia picturală se leagă cu cea sculpturală formând astfel un ansamblu unitar. Urme de culori, la ferestrele turlei de pe naos arată că zugrăvelile de aici au urmat profilurile ancadramentelor acestora, aşa cum se obişnuia în prima perioadă a veacului al XVIII-lea.

De asemenea, urme de culori, la ambele baze ale turlelor, arată însă că pictura de aici a fost extinsă pe toată suprafaţa faţadelor acestora. Ceea ce rămâne însă important, observând această pictură, este strălucitul covor polihrom, care înconjoară acest monument, exceptând arcaturile din registrul inferior. Motive vegetale sau geometrice, liniaturi drepte sau frânte şi chipuri de sfinţi şi scene biblice se mlădiază după relieful diferitelor forme arhitecturale. Astfel, timpanele arcaturilor, brâul, friza registrului superior şi cornişa sunt bogat decorate în sensul arătat mai sus. În medalioane, figuri de sfinţi, bogat înveşmântate, sunt reprezentate, pe laturile pridvorului şi pronaosului prin apostolii Mântuitorului, iar pe laturile altarului prin proorocii mari şi mici.

Foarte interesantă însă apare pictura pridvorului. Înfăţişarea ei generală este dominată de cele două scene biblice raiul şi iadul. Raiul, în stânga, cum intri, a primit în el pe patriarhii Vechiului Testament: Abraham, Iacob, Isac în sânul cărora odihnesc „Ceata proorocilor”, „Cartea apostolilor” şi „cele cinci fecioare înţelepte” etc. Un fapt care surprinde, observând această scenă este prezenţa elementelor din viaţa înconjurătoare. Astfel, veştmintele unor sfinţi amintesc costumaţia locală, iar chipurile altor sfinţi au înfăţişarea oamenilor din partea locului. În afară de aceasta, vegetaţia care apare aici aminteşte prin coloritul ei verdele peisajului montan, iar prin diversitatea ei ierburile şi florile din vatra satului, precum şi pomii roditori din jurul monumentului. Toate acestea demonstrează că zugravul de aici a fost muntean şi dovedesc din partea lui preocupări de artă realistă.

Scena iadului, în dreapta cum intri, cu desfăşurarea amplă, cu intensitatea dramatică, cu bogăţia de imaginaţie, cu elemente de interpretare social-istorică şi cu învederări folclorice locale, este o izbutită realizare artistică. În compoziţia acestei scene intră în general, elemente impuse de normele din erminii. Astfel, în primul plan apar şi câteva personaje cu numiri comune de păcătoşi: „Pezevenchiul”, „Otrăvitorul”, „Beţivul”, „Înşelătorul”, „Hoţul”, „Ucigaşul”, „Pizmaşul” etc. În planul al doilea, frescele dovedesc din partea zugravului nu numai temeinice cunoştinţe istorice, dar şi vădite preocupări sociale. Zugravul, făcându-se exponentul celor mulţi, printre

10

păcătoşi, înfăţişează şi pe unii împăraţi tirani din antichitate, vizând astfel pe asupritorii popoarelor din orice timp şi din orice loc. În aceeaşi ordine de idei, bogata imaginaţie a zugravului înfăţişează şi elemente locale de exploatatori, pe care le însoţeşte de obiectele caracteristic ocupaţiei fiecăruia. Spre exemplu, „morarul” necinstit, se apleacă sub povara pietrei de moară, „cârciumăriţa” înşelătoare, se îndreaptă spre locul de osândă cu butoiul atârnat de grumaz, „precupeţul” lacom, îşi cântăreşte singur faptele în cumpăna dreptăţii, etc. Elemente folclorice prezentând „Fermecătoarea”, „Cea care ia puterea voinicului” şi „Luătoare de lapte” sunt şi ele prezente în această scenă. În sfârşit dramatismul acestei scene este contrastat de un pregnant umor, când imaginaţia zugravului înfăţişează diavoli ca pe nişte fiinţe ridicole, în chip de oameni, amintind astfel câteva personaje contemporane: „Paharnicul Năsturel”, „Pahomie Ceauş”, „Neghiiţă Armaş” şi „Palaghia Călăraşul”; cu alte cuvinte, în această frescă, alături de o ingenioasă reprezentare de chipuri, după cum am văzut, stau şi câteva scene de caracter profan, fermecătoare atât prin naivitatea concepţiilor cât şi prin realismul temelor în care se vădeşte şi afirmarea poziţiei de clasă a zugravului. Ceilalţi pereţi ai pridvorului reprezintă „Facerea lumii” cu scenele „Zidirea lui Adam”, „Zidirea Evei”, „Intrarea în rai”, „Ispitirea”, „Izgonirea din rai”, „Adam lucrând pământul” şi „Eva torcând”. Şi aici elementele locale sunt prezente, căci sapa şi furca sunt unelte caracteristice ocupaţiei oamenilor de la munte. La fel, peisajul montan în care se desfăşoară aceste scene, este asemănător celui din partea locului.

Icoana Mântuitorului din bolta de nord şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul din bolta de sud sunt de o impresionantă înfăţişare.

Pe pereţii interiorului este o armonie înfloritoare de fresce, din care se disting rânduri de sfinţi şi scene biblice.

În pronaos, chipurile ctitorilor ocupă locul rezervat lor. Astfel, peretele de intrare înfăţişează pe ctitorii principali: Tudor Săseanu şi soţia sa Ancuţa, împreună cu copiii lor: Bănică, Nicolae, Maria şi Anghelina. Pe peretele din sud este zugrăvit fratele ctitorului: protopopul Mihalcea Săseanu şi soţia sa Stanca şi copiii lor: Catrina, Enache, Moise şi Mihai, iar pe peretele de nord chipul preotului Dragomir Săseanu, alt frate al ctitorului principal.

Portretele ctitorilor principali, cu chipuri distinse, au atitudini pline de viaţă şi au costume fastuoase, atestă nu numai că zugravul s-a inspirat direct de la model, dar şi că a fost interesat de ceea ce făcea, urmărind să surprindă amănuntele tipice, să definească oamenii şi să redea epoca lor. Portretele celorlalţi ctitori sunt nu numai întruchiparea cinului lor preoţesc, dar au şi aparenţa unor personalităţi.

Rândul de la mijloc este format din sfinţi: Erminie, Ioanichie, Simion, Gherasie, Onofrei şi alţii care se deosebesc nu numai prin îmbrăcăminte, ci şi prin atitudine. Rândul de sus îl formează scene biblice din viaţa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria. Dintre acestea, „Iisus ca făptură nouă”, „Iisus împărţind har” şi „Închinarea celor trei magi” sunt prilejuri de meritată contemplare prin imaginaţia care le dăruieşte farmec de poveste. Sub arcuri sunt alte scene religioase. Pe arcurile mari, la fel, iar pe arcurile mici, împletituri din frunze. Chipul Mântuitorului de pe boltă nu se mai cunoaşte distingându-se numai mâinile. Pe pereţii laterali, pustnici, pe cel de sud Sfântul Simeon Stâlpnicul, pe cel de nord Sfântul Daniel Stâlpnicul.

În naos, absida de sud, slab luminată de o fereastră îngustă, în scobitura căreia se adăpostesc Sfinţii Cosma şi Damian, este ocupată de Sfinţii mucenici Gheorghe, Procopie, Nichita şi Teodor Tiron. Absida de nord, cu aceeaşi puţină lumină privită tot de la o fereastră îngustă, din scobitura căreia privesc alţi sfinţi: Pantelimon şi Kir, este şi ea ocupată de alţi sfinţi mucenici: Dimitrie, Nistor Mercurie, Tobdelae, etc. Chipurile acestor sfinţi, zugrăviţi în mărime naturală, prezintă independenţă atât în colorit cât şi în expresie. Alţi sfinţi în rândul al doilea, întregesc pictura absidelor. În semibolta de nord este pictată „Învierea”; în cea de sud „Înălţarea”; pe arcurile mici, apostoli, în sensul larg al cuvântului; pe arcurile noi, soboarele Bisericii, iar pe pandantiv, evangheliştii.

Pictura turlei înfăţişează lumea nevăzută prin cete de îngeri liturghisind şi cu privirea îndreptată spre „Pantocrator”,

Tâmpla este pictată pe un fond de culoarea fumului. La baza ei sunt icoanele împărăteşti, în împărţirea lor obişnuită. Celălalt spaţiu al ei este împărţit în două registre. Primul este ocupat de icoanele praznicale, a căror ordine de la nord la sud este: Naşterea Sfintei Fecioare, Intrarea în Biserică, Naşterea lui Hristos, Botezul lui Hristos, Duminica Floriilor, Învierea lui Hristos, Înălţarea la cer, Sfânta Cruce, Schimbarea la faţă şi Adormirea Sfintei Fecioare. Toate aceste scene biblice se disting prin înfăţişarea miniaturală a chipurilor şi îmbinarea armonioasă a culorilor. Al doilea registru înfăţişează pe cei 12 apostoli având deasupra răstignirea Mântuitorului, însoţită de icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul.

În Sfântul altar, pe tâmplă, Dumnezeu Tatăl primeşte jertfa lui Abel, adusă din primii născuţi ai oilor sale şi Avraam, cu privirea fixată spre îngerul Domnului, este oprit să-şi sacrifice copilul, iar Cain se întristează că jertfa lui, adusă din roadele pământului, nu este primită. Pe pereţii absidei sunt zugrăviţi marii ierarhi ai Bisericii: Sfântul Nicolae în veşmintele sale largi, are în faţă pe Sfântul Spiridon, a cărui privire adâncă este îndreptată spre Sfântul Kiril din peretele de sud. De aici şi până la proscomidie, pe peretele de nord, Sfântul Atanisie, în poziţia lui demnă de apărător al ortodoxiei, admiră pe cei trei mari stâlpi ai ortodoxiei: Sfântul Vasile asemenea unui preot pregătit pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, Sfântul Grigore cu blândeţea lui şi Sfântul Ioan Hrisostom, de pe buzele căruia, parcă, stă gata să picure cuvinte înţelepte.

La proscomidie, momentul îngropării lui Iisus, se desfăşoară în tovărăşia Sfântului Apostol Ioan şi a Sfintei Fecioare. Alte chipuri de sfinţi, cu sufletul mărturisitor şi alte scene cu înfăţişare senină sunt zugrăvite pe boltă, în vecinătatea Sfintei Fecioare, încheind astfel opera de pictură a acestei biserici.

În încheiere specificăm faptul că acest aşezământ bisericesc este declarat monument istoric. Necesitând reparaţii, biserica a fost inclusă în Programul Naţional de Restaurare în anul 1997.

Pe parcursul a patru ani fondurile alocate de Ministerul Culturii şi Cultelor au fost folosite pentru realizarea documentaţiei necesare, dar totodată s-a intervenit urgent cu o schelă interioară de susţinere a turlei de pe naos. Ulterior s-a făcut schelă de protecţie în tot lăcaşul de cult, dar s-a realizat şi o nouă fundaţie, în sensul de „sub zidire” a celei existente. Aceste lucrări sunt executate de o firmă specializată, în acest sens, cu sediul în Galaţi. În timp, se va interveni cu întărituri şi la pereţii laterali; se va înlocui acoperişul, cele două turle de pe pronaos vor fi înlocuite cu una singură aşa cum a fost iniţial şi totodată se va interveni şi la ansamblul pictural.

11

Cap. IIIBISERICA FOSTULUI SCHIT CÂRNU

Călătorul, venind dinspre câmpie sau dinspre munte, cu trenul sau cu orice vehicul, poate observa, în apropiere de satul Cislău, că râul face un cot spre dreapta, ocolind muncelul Cârnu, cu pantele sale împădurite. De pe creştetul acestuia se deschide o largă vedere panoramică, deasupra văii Buzăului, în sus până la înălţimile Nehoiului, iar în jos până la sondele de la Berca.

Aici, într-o largă poiană la adăpost de vânturile aspre, este aşezată biserica fostului Schit Cârnu, care şi-a luat numele de la muncelul omonim. Frumuseţile şi bogăţiile naturii ce par a se fi strâns toate aici, au fost, poate, hotărâtoare în alegerea locului de aşezare a acestui monument. Culmile înalte, pădurile seculare, păşunile întinse, livezile variate, aerul curat şi apa cea bună alcătuiesc un admirabil peisaj montan, în cadrul căruia se profilează silueta bătrânului monument. Situat în imediata vecinătate a satelor Ruşavăţ, Tega şi Măguricea, schitul acesta este, după cum vom vedea „cel mai vechi monument istoric bisericesc de pe întinsul plaiurilor buzoiene”xci, fiind totodată „cea mai veche aşezare mănăstirească din părţile muntoase ale Buzăului”xcii cu cea mai armonioasă biserică din câte împodobesc plaiurile buzoienexciii.

S-a afirmat, dar fără acoperire documentară, că mai înainte, a existat aici o sihăstrie până la jumătatea secolului al XVI-lea, având şi biserică de lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Este posibil aceasta pentru că, în munţii Buzăului s-a practicat o străveche viaţă de sihăstriexciv.

În prezent, din mănăstirea Cârnu, care în trecut a fost înconjurată de chilii şi alte anexe necesare acestui aşezământ monahal, nu se mai păstrează decât biserica, celelalte clădiri vechi dispărând în timp, fie din cauza cutremurelor, fie a jefuitorilor străini. Schitul a fost multă vreme părăsit, dar biserica a rezistat măcinării timpurii.

Înainte de a ne ocupa direct de biserica mănăstirii, trebuie să facem referiri generale cu privire la zidăria complexului monahal.

Zidirea mânăstirii. Ctitorul şi închinarea ei.În legătură cu data întemeierii şi ctitorul, s-au făcut, de-a lungul timpului, afirmaţii contradictorii, care au

dus totuşi, până în prezent la lămurirea, într-o oarecare măsură a unor probleme.Până în prezent unii autori au fost de părere că ar fi ctitoria lui Mircea Ciobanu, domnul Ţării Româneşti

(1545-1554; 1558-1559). După cercetările ulterioare s-a ajuns la concluzia că este doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), domnul Moldovei şi văduva lui Mircea Ciobanu când aceasta tutela domnia fiului ei minor, Petru cel Tânăr (1559-1568)xcv.

S-a afirmat că anul 1536 ar fi anul de întemeiere. „Cîrnu, schit, pendinte de mănăstirea Căldăruşani în C. Ruşavăţu, zidit la 1536 de Mircea Vodă şi Doamna Chiajna”.xcvi

Din punct de vedere istoric, această dată nu poate fi acceptată, căci doamna Chiajna vine în Ţara Românească abia în anul 1546xcvii, când se căsătoreşte cu Mircea Ciobanu, deci zece ani mai târziu. „Si cum documentele atestă categoric că acest monument este ctitoria „Mircioaiei” înseamnă că data lui de întemeiere trebuie căutată după anul 1559, când soţul ei – Mircea Ciobanu – moare şi când deci se putea vorbi numai de ea” xcviii.

Documentele pe care le redăm mai jos atestă că „această mănăstire este făcută de ei”, adică de Chiajna împreună cu fiul său Petru; înseamnă iarăşi că data ei de întemeiere este cuprinsă în vremea domniei acestuia, dintre anii 1554-1568.

Fixarea acestei date rămâne o problemă încă deschisă. Cu toate că pisania gravată în piatră şi hrisovul domnesc de înzestrare – actele de întemeiere – nu s–au păstrat, există unele documente din care i se poate reconstitui istoria.

Astfel, un document datat 13 aprilie 1649, al lui Gheorma, mare ban al Craiovei, cu privire la închinarea Schitului Cârnu la Mînăstirea Căldăruşani, atestă căci „fost-au domnească a doamnei Mircioaiei această mănăstire făcută de ei”. Pentru ineditul lui îl redăm în extenso:

„Adică eu jupan Gheorma vel ban al Craiovei dimpreună cu jupîneasa mea Neacşa dat-am de a noastră bunăvoie acest zapis al nostru prin care închinăm mănăstirea noastră ce se cheamă Cîrnu la sfînta mănăstire Căldăruşani cu tot al ei: odăjdii, ferecături, moşii, vii, căci fost-au domnească, a doamnei Mircioaiei, această mănăstire făcută de ei. Ci apoi o au cumpărat Lupul logofătul, tatăl lui Gheorghe logofătul, şi tot au fost al lor pînă la moartea lui şi a fiului lui Gheorghe logofătul care, şi acesta murind fără copii, au lăsat ce au avut cum şi această mănăstire pă seama jupînesei Neacşa, care (Gheorghe logofătul) ţinea de nevastă dintîi pe Neacşa, nevasta mea de acum. Deci noi ştiind de această lume deşartă şi temîndu-ne ca după noi să nu rămîie Sfînta mănăstire pustie şi fără moşii şi hrană o închinăm metoc la Căldăruşani.

Gheorma vel ban al Craiovei şi Neacşa 13 ap. 1649”xcix.Documentul din 13 aprilie 1649 nu ne arată nimic în legătură cu data începuturilor acestui aşezământ,

dar din acest zapis reiese clar că fondatorul lui este „Mircioaia”, soţia lui Mircea Ciobanu. Motivul pentru care doamna Chiajna a ridicat acest monument nu se cunoaşte. În afară, binenţeles, de evlavia ei poate că interesul pentru vreuna din moşiile ce ea le avea aici să o fi îndemnat la aceasta sau poate că, în drumul ei spre Ardeal, cu care avea diferite legăturic, locul acesta să fi însemnat pentru ea un plăcut popas sau poate că, în sfârşit, în vreme de restrişte, monumentul de care ne ocupăm să-i fi oferit un adăpost sigur.

Dar, potrivit obiceiului vremii care îngăduia oricui să dispună de ctitoria sa ca de orice lucru personal, în aceleaşi condiţii de proprietate, moştenire sau înstrăinare, Doamna Chiajna vinde acest schit. Cel ce-l cumpără este Lupul logofătul; după moartea acestuia schitul rămâne moştenire fiului său Gheorghe logofătul din Măgurenii Ialomiţei. Murind şi acesta, şi neavând urmaşi, grijile schitului rămân pe seama soţiei sale Neacşa, până în vremea când ea se recăsătoreşte cu Gheorma, care era mare ban al Craiovei sub domnia lui Matei Basarab (1632 - 1654), dar va fi ucis în revolta seimenilor din Bucureşti din anul 1655 sub C-tin I Şerban (1654 - 1658). Chiar din timpul vieţii lui Gheorma banul şi soţiei sale Neacşa, Schitul Cîrnu încetează a mai fi o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, căci la 13 aprilie 1649, ei îl închină la Mânăstirea Căldăruşani, ctitorie a lui Matei Basarab (1632 - 1654). Schitul Cîrnu rămâne astfel sub oblânduirea marei Lavre a Căldăruşanilor până în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1686).

12

„Era însă prea departe şi autoritatea Căldăruşanilor nu prea se simţea şi nici nu prea era îngrijit schitul acesta de mănăstirea protectoare”ci. Totodată s-a pierdut şi zapisul de închinare a lui Gheorma banul.

De această situaţie a profitat Paraschiv Boleşteanu şi soţia sa Dumitra care îşi arogă drepturi asupra schitului Cârnu „prin ce mijloace nu se ştie”cii, şi-n anul 1686 îl închină la Mânăstirea Bradu, sub cuvânt că au drepturi asupra schitului ce „li se trage şi lor de la moşii de la strămoşi”ciii, care la rândul ei era închinată la Mănăstirea Molidvoschepatos din Pogoniania Rumeliei, ctitorie a împăraţilor bizantini: Constantin Pogonatul şi Andronic Paleologulciv.

Însă în timpul lui Constantin Brâncoveanu, egumenul Nicodim de la Căldăruşani, cu alţi călugări, găsind zapisul de închinare al Gheormei banul şi având deci documente de proprietate, merg la judecata divanului domnesc. Aici au fost chemaţi egumenul de la mănăstirea Bradu, cu alţi călugări, care au adus şi ei actul de închinare al lui Paraschiva logofătul Boleşteanul. Domnitorul C-tin Brâncoveanu, constatând faptul că zapisul Gheormei banul este mai vechi şi că acesta şi soţia sa Neacşa fuseseră stăpânitorii de drept ai schitului, iar Paraschiva logofătul Boleşteanu nu avea nici un drept şi că, deci prin uzurpare făcuse închinarea, dă câştig de cauză mănăstirii Căldăruşani, care reintră astfel în vechile drepturi. Se pare că la această hotărâre a contribuit şi faptul că Schitul Cîrnu fusese mănăstire domnească. În sentinţa sa, domnitorul menţionează că nu era potrivit ca o mănăstire domnească să fie închinată unei mânăstiri boiereşti, aşa cum era Bradul, ci să revină la marea ctitorie domnească Căldăruşani.cv

I. C. Filitti spune că trecerea a fost posibilă datorită trecerii, pe care o avea Alexandru Vornicul, fiul lui Gheorma banul, faţă de Constantin Brâncoveanu: „la 6 februarie 1696, C-tin Brâncoveanu la care avea trecere Alexandru vornicul, fiul Gheormei banul, restituie Cîrnu la Căldăruşani, deşi această mănăstire pierdu-se zapisul Gheormei, pentru că Boleşteanu, zice Domnul, nu avea nici un drept asupra schitului”cvi.

Situaţia de mănăstire închinată a Schitului Cârnu, după această dată, în decursul timpului, a fost neîntreruptă. Confirmată de catagrafia din anul 1863cvii, ea a durat până în anul 1864, când a avut loc istoricul act al secularizării averii mănăstireşti.

Ansamblul arhitecturalÎn veacurile anterioare construirii acestui monument, peisajul artistic al plaiurilor buzoiene era altul decât

cel pe care îl cunoaştem noi astăzi. Partea muntoasă a Buzăului fiind o regiune a lemnului se înţelege că monumentele înălţate aici au fost construite din acest material. La Cârnu însă, documentele şi tradiţia nu ne-au păstrat amintirea unei astfel de construcţii. Aceasta înseamnă că monumentul de care ne ocupăm, iniţial a fost conceput şi executat în zidărie de piatră şi cărămidă.

Pentru a întări cele spuse anterior redăm cuvintele marelui istoric N. Iorga: „Se ştie că cele dintâi biserici ale României au fost clădite uşor din lemn. Abia prin veacul al XVI-lea au prins şi boierii a zidi, dar nu biserici de mir pentru ţărani, ci gropniţe pentru dânşii şi, mănăstiri”cviii.

Înfăţişarea generală a monumentului, cu plan trilob, cu un turn pe naos şi cu pridvor deschis, aminteşte de influenţa stilului arhitectonic sârbesc, concretizat la noi prin bisericile de la Vodiţa şi Cozia, din veacul al XIV-leacix. Stilul acesta, folosit exclusiv în Ţara Românească şi în veacul al XVI-lea, a influenţat şi construcţia acestui monument, în care planul este sârbesc, iar structura şi arhitectura exterioară sunt româneşticx. De exemplu, proporţiile lui, adaptate nevoilor şi posibilităţilor locale, sunt mai reduse faţă de prototipurile amintite; plastica ornamentală, de asemenea, este şi ea redusă doar la cornişa de sub streaşina largă a acoperişului de şindrilă.

Turnuleţul de pe naos, în deplină armonie cu restul edificiului, vădeşte o perfectă asemănare cu cel de la Voroneţ, doamna Chiajna aducând cu ea, poate, această influenţă arhitectonică moldovenească.

Demn de preţuit rămâne faptul că planul acestui monument este astăzi aşa cum a fost la origine. Trăinicia materialelor de construcţie, proporţionalitatea părţilor care-l alcătuiesc şi tehnica de lucru folosită l-au scutit de transformări şi i-au asigurat existenţa celor cinci veacuri.

Interiorul acestui monument respectă spaţiul ritual ortodox, în sensul compartimentării lui în pronaos, naos şi altar. Este de observat că spaţiul acestui interior apare împărţit în încăperi aproape independente, căci pronaosul este separat de naos printr-un perete plin, prevăzut doar cu o îngustă deschidere centrală, pentru trecere dintr-o parte în alta, ca la bisericile mai vechi. La rândul lui naosul este separat de altar printr-o tâmplă de lemn, cu icoanele în rame admirabil sculptate.

Este iarăsi de observat că şi arhitectura de aici se îndepărtează în mod evident de structura sârbească. Astfel, zidurile de aici sunt drepte fără picioare verticale de zidărie, caracteristica şcolii sârbeşti, care susţin cupolele şi fără de cele patru arcade laterale interioare, care sunt consecinţa lor imediată. Sistemul de boltire, aici, înfăţişează o structură simplă, în care turla naosului se sprijină direct pe zidurile încăperii prin intermediul a patru pandantivi şi patru arce semicirculare. Cupola pronaosului, „o simplă boltă în formă de copac”cxi, ajunsă sub acoperiş, se reazămă direct pe zidurile principale, fără intermediul altor elemente de arhitectură.

Dacă monumentul acesta, în ciuda anilor ce trec, stăruie încă sub aspect nepieritor, în schimb, ansamblul arhitectural din care făcea parte s-a risipit fără urmă.

Restaurări şi reparaţiiPrima menţiune cunoscută până acum despre unele lucrări de înnoire este cea din anul 1616, dar nu se

ştie ce reparaţii s-au făcut atunci, pentru că însemnarea de pe un Nou Testament, care a aparţinut acestui sfânt locaş consemnează numai următoarele: „7124, văleatul (de) deasupra bisericii Cîrnului, de la facerea lumii, (iar) de la D(o)mnul Hristos, 1616, de când s-au înoit”cxii.

Altă intervenţie tot în acest sens este făcută, de Matei Basarab în anul 1643. Dacă această intervenţie a fost o restaurare sau o reparaţie nu se poate şti. Se cunoaşte că una din lucrări a fost repictarea bisericii. B. Iorgulescu spune: „La 1643 a fost reparată de Matei Vodă Basarab şi a stat astfel până în 1821 când la lacul Cârnului (500m departe de schit) s-a dat o crâncenă luptă între turci şi arvaţi. Turcii, deşi învinşi, au jefuit şi distrus cât au putut. Din această cauză ieromonahul Lavrentie şi Haum Căldăruşanu, l-au restaurat în 1822”cxiii.

O intervenţie pe una din străni arată: „Făcut-s-au aceste străni împreună cu pardoseala în anul 1822, martie, de părintele Haum Căldăruşanu”cxiv.

13

Mai sunt menţionate şi lucrări de pictură la această biserică, efectuate în anul 1847. Astfel, se mai păstra încă la începutul secolului nostru, o iscălitură pe uşile împărăteşti de la acest sfânt lăcaş a meşterului Gavril Andronescu, sub o inscripţie cu următorul text: „Zugrăvită în vremea sfinţiei sale (părintelui) arhimandrit Meletie Căldăruşanul şi sfinţiei sale părintelui ieroschimonah Ghervasie Cârneoanul, 1847, martie”cxv

Biserica acestui vechi locaş monahal se mai păstrează acum, din restul ansamblului arhitectural nu au mai rămas decât unele urme de fundaţie, datorită vitregiilor din trecut, mai ales a celor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în urma luptelor ce s-au dat aici între turci şi eterişti în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

Acelaşi aspect neconspirator îl avea şi în primul sfert al veacului trecut: „se găseşte în cea mai tristă paragină, insultată de împietatea trecătorilor şi degradată de intemperii, cea mai armonioasă clădire din câte împodobesc plaiurile Buzăului”cxvi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după secularizarea averilor mănăstireşti, administraţia acestui monument rămâne în seama unui îngrijitor. În acest timp o parte din acest ansamblu mănăstiresc intră în stăpânirea ruinei. Se pare că soborul s-a împuţinat, călugării retrăgându-se probabil prin pustietăţi, încât mai târziu se cunosc aici slujitori preoţi de mir: pr. Ion Vlădescu, care dintr-o însemnare de pe un Chiriacondromian aparţinând acestui aşezământ rezultă că se plângea astfel: „multe am pătimit de la arendaşi”cxvii. Se mai cunosc numele preoţilor Grigore Ionescu şi Dumitru Râpeanu.

Starea de degradare a monumentului s-a datorat atât cauzelor mai sus amintite, cât şi neglijenţei.Cărţi bisericeşti vechiMai multe manuscrise şi icoane importante au fost luate de Cezar Boliac în anul 1865cxviii. Puţinele cărţi

care au mai rămas au fost predate parohiei Tega din care sunt cunoscute:Evanghelie – 1682 – Râmnicu Vâlcea 1708; Triod – Bucureşti, 1769; Minei – Râmnicu Vâlcea, 1778;

Chiriacodromion – Bucureşti, 1801; 2 Minee – Buda, 1805; Minei (septembrie) – 1807; Octoih – Râmnicu Vâlcea, 1811; Chiriacodromion – Neamţ, 1811; 12 Minee – Râmnicu Vâlcea, 1813; Scara lui Ioan Scărarul – Neamţ, 1811; Noul Testament – Petersburg, 1826; Psaltirea – Bucureşti, 1834; Ceaslov – Braşov, 1837; Octoih – Buzău, 1839; Panehidă – Buzău, 1839cxix.

Însemnări de mână pe unele din aceste cărţi:Pe un Minei (Râmnicu Vâlcea, 1778) – se află o notiţă cu litere chirilice datată 17 martie 1871 şi semnată

de preotul Ion Vlădescu din care se desprinde unul dintre aspectele de acaparare folosit de arendaşi. Cităm: „Aici, am servit la biserica numită Cârnu şase ani, la care am ţinut toate cheltuielile cu de la mine atât cât am plătit şi la dascăli tot de la mine şi multe am pătimit de la arendaşi până când am rămas numai cu curtea bisericii. 1871, martie 17, Pr. Ion Vlădescu”.

Pe un Minei de pe luna octombrie (Buda - 1804) se află o însemnare de mână tot cu litere chirilice prin care un egumen de aici îşi descoperă numele când scrie: „Aceste cărţi cu vieţile sfinţilor s-au cumpărat de părintele Ghervasie egumen pă seama schitului Cârnu şi nimenea să nu aibă voie a-l înstrăina de la acest schit, 1830, octombrie 3”.

Pe cele 2 Minee (Buda - 1805), pe cel de pe luna ianuarie, preotul Stanciu îşi notează unul dintre necazurile familiale, moartea soţiei sale, astfel: „Să (se) ştie de când au murit Maria presvitera a pop (ii) Stanciului ce au servit la sfânta biserică a dumnealor boierilor…cxx şi era domn în Scaunul Bucureştilor Io Ioan Gheorghe Caragea voi(e)vod şi mitropolit era prea sfinţitul părintele nostru Nectarie şi era curgerea anilor la leat 1813, martie 2, într-o sfântă duminică spre luni, şi cine va citi mă va pomeni. Pop(a) Stanciu”.

Pe cel de pe luna septembrie, tot el notează un alt necaz familial, de aceeaşi natură, moartea unei fiice: „Însemnare ca să (se) ştie că în luna lui ghenarie au murit o fată a pop(ii) Stanciului ce o chema Nastasia şi era de doisprezece ani, ştiindu-se moartea de vărsat. Leat 1815, ghenarie 18, pop(a) Stanciu”.

Pe un Octoih (Râmnicu Vâlcea, 1811) se află următoarea însemnare care îi atestă destinaţia: „S-au dat la schitu(l) Cârnu de Lavrenţie, duhovnic(ul) mănăstirii. 1826, iulie 30”.

Pe un Chiriacodramion (Mănăstirea Neamţ, 1811) se află o însemnare care vădeşte interesul unor călători pentru monumentele noastre istorice şi în acelaşi timp ospitalitatea de care ele au dat dovadă întotdeauna:

„La leat 1855, ianuarie în 20, în ziua înălţatului ierarh Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu, s-au întâmplat a fi musafir la acest sfânt Schit Cârnu şi n-au zăbovit vreo patru zile pentru frumuseţea lui, pentru osteneală şi pentru vreme, de aceea am însemnat ca să se ştie că cine ştie, mai am zile a mai musafiri şi altă dată sau nu”. Iscălitura este indescifrabilă.

Pe Mineiul de pe luna aprilie din cele doisprezece (Râmnicu Vâlcea, 1813):„Această carte este a părintelui Ghelasie zugravul ieromonah şi s-au cumpărat de părintele Ghervasie

pă seama schitului Cârnu şi nimeni să nu aibă voie a-l înstrăina până ce va rămâne o hârtie, 1830 sept. 21”.Pe „Scara prea cuviosului părintelui nostru Ioan (Scărarul)”, M-rea Neamţ, 1814 există o însemnare care

atestă circulaţia cărţii bisericeşti: „Acest sfânt Ioan ce se numeşte Scărarul este al părintelui Paisie Croitoru de la (schitul) Găvana, cumpărat din Mînăstirea Neamţului, de la văleatul ce (se) arată mai sus”.Pe Noul Testament (Petersburg - 1826) se află o însemnare ce surprinde manifestări ale naturii: „La anul 1820, în zioa de Crăciun au fost foarte cald că abia puteai răbda la soare şi eram la Cârnu cu părinţii noştri”.Pe Psaltirea tipărită la Bucureşti, 1826. Aici un preot notează: „Să se ştie de când m-am hirotonisit ipodiacon şi diacon la leat 1842, noiemb(rie) 8 şi preot (la) 9 ale lunii ace(le)iaşi luni de Kesarie episcopu(l) în sfânta şi dumnezeiască mînăstire de la Berca, care este (are) hramul Sfinţilor Voievozi (şi) care este metocul Sfintei episcopii (a) Buzăului. Aftănase preot, 1842, noiemb(rie) 8”.Pe o Panihidă:„Această Panihidă este dată de părintele Ghevrasie la biserica satului Tega, unde se află preot Tănase şi paraclisier Dimitrie sin Dumitru”.Pe o Psaltire fără început se află o însemnare cu caracter istoric:„Să se ştie de când au sosit muscalii în Ţara Românească de au lovit zavera (i)eşind din domnie Grigore Ghica voi(e)vod, domn pământean (şi) fugind au sosit aici în Ploieşti la mai în 2, (1)828. Am însemnat ca să se ştie”.

14

PicturaMonumentul acesta, la origine, a avut ca decoraţie o pictură în tehnica frescă. Se pare că o parte din această pictură şi anume de la cupola pronaosului şi de la bolta Pantocratorului s-a păstrat până în zilele noastre.Matei Basarab în anul 1643 restaurând pictura de aici, tot în tehnica frescă, va fi făcut o lucrare totală şi nicidecum una parţială. Mai mult, pictura actuală vădeşte categoric o altă tehnică – cea în temperă – şi un alt stil – cel realist. Pictura aceasta îşi are începutul sau în anul 1822cxxi când s-au făcut aici şi alte lucrări sau în anul 1847cxxii, când meşterul zugrav Gavriil Andronescu se iscăleşte pe uşile împărăteşti, sub următoarea inscripţie: „Zugrăvită în vremea sfinţiei sale păr(intelui) arhimandrit Meletie Căldăruşanul şi sfinţiei sale păr(intelui) ieroschimonah Ghervasie Cîrneanul, 1847, martie”cxxiii. În orice caz ea datează din prima jumătate a veacului al XIX-lea, când pictura se extinsese deja asupra exteriorului unor biserici la cornişă şi la pridvor, cum este cazul aici. „În general, pictura aceasta este o lucrare mediocră, acoperită de fun şi incizată cu grafite”cxxiv.Paisie Velicicovschi – vieţuitor al schitului CârnuUn motiv de natură să caracterizeze importanţa religioasă a acestui monument este şi faptul că aici a vieţuit pentru o perioadă de timp Paisie Velicicovschi. Era de origine din Poltava Ucrainei, şcolit la renumita Academie din Kiev, provenită din Şcolile Frăţiei din Kiev, pe care, în anul 1633, mitropolitul de origine moldovenească, Petru Movilă, o transformase în Colegiu, iar în 1701 a fost înălţată la rang de Academie.Despre originea lui Paisie Velicicovschi se poate spune că s-a născut din părinţi români. Iată spicuiri din demonstraţia pe care o face Pr. Prof. P. I. David: „dar el, credem că se născuse din părinţi români, plecaţi înainte spre ţinutul Narcovului şi Poltavei, iar alte rudenii ulterior au însoţit familia Cantemir în Rusia după dezastrul de la Stăvileşti (1711)… nu este străin de neamul românesc, cu aspiraţiile căruia s-a confundat până la moarte… De la început trebuie subliniat faptul că Paisie a fost numit „Velicicovschi” de către monahii ucrainieni şi de către cei „lioveni” adăpostiţi în mănăstirile ruseşti şi româneşti sau fugiţi din locurile natale din cauza prigonitorilor reprezentanţilor „uniaţiei”. Probabil că numele strămoşului lui Paisie sau funcţa sa fusese: Vel …(vornic, spătar, mare paharnic, poate mazil, etc.) sau chiar nume vechi românesc ca Velicu, Velcu… Nu este exclus ca numele de familie să-i fi fost ataşat mai târziu, după numele mai marelui cetăţii (guvernator sau bei) Poltava care i-a fost naş de botez. Acest „gubernator” era colacul (polcovnic) şi se numea Vasile Cociubei. Atât tatăl său, cât şi bunicul său au fost preoţi în oraşul Poltava din ţinutul Narcovului unde erau mulţi români şi însăşi ţarul Petru cel Mare (1672-1725) oferea azil lui Constantin Brâncoveanul (1688-1714) în caz de pribegie”cxxv.Părăseşte Academia pentru a intra în viaţa monahală la mănăstirea Lavra Pecersca, de unde pentru admiraţia ce i-o purta Antonie al Moldovei, vine în Moldova şi apoi în Ţara Românească oprindu-se la schitul Poiana Mărului „unde găseşte o obşte minunată”cxxvi.Se cunoaşte, de asemenea, că Paisie a venit la Cârnu, mai ales, atras de faima de care se bucura acest schit în rândul celorlalte aşezăminte monahale, privind viaţa spirituală ce se ducea aici şi rânduiala slujbelor după tipicul atonit, fiind bine primit de egumenul Teodosie. Dar, a venit aici atras şi de bătrânul, înţeleptul şi îmbunătăţitu-l duhovnic Onufrie. Biograful său, Serghie Cetfericov spune că Paisie ascultându-l pe Onufrie „din ce în ce mai mult se aprindea cu dragoste către viaţa pustnicească. El începea să înţeleagă tot mai adânc calea monahicească. În chilia sa, el se dădea la rugăciune fierbinte şi la citirea din cărţile Sfinţilor Părinţi, cercetându-şi zilnic conştiinţa, fugind pentru păcat şi neputinţele sale şi punând zilnic început îndreptării sale înaintea lui Dumnezeu”cxxvii.Trebuie să amintim că venirea lui Paisie la schitul Cârnu se datora faptului că în sudul Rusiei, şi la noi circulau călugări români şi ruşi, pe baza frăţietăţii lor ortodoxe şi aceşti călugări „renumiţi prin evlavia lor veneau să-şi aline dorul lor de schivnicie”cxxviii.După Revoluţia din 1989, la iniţiativa Episcopiei Buzăului reprezentată de Prea Sfinţitul Episcop Epifanie, s-au desfăşurat lucrări de amenajare a asezământului monahal. Cu ajutorul unor preoţi din protopopiatul Pătârlagele, îndrumaţi de părintele protopop Furtună Gheorghe şi a unor credincioşi s-au efectuat lucrări de amenajare a terenului din preajma aşezământului. Totodată stareţul David Macarie prin fondurile strânse, a ridicat o casă de oaspeţi şi un paraclis care acum se află în stadiu de finalizare. De asemenea, s-au construit anexele gospodăreşti necesare.Rânduiala liturgică zilnică se săvârşeşte încă în biserica veche. În prezent aşezământul are doar doi vieţuitori, dar nădăjduim că în timp va redeveni centru vestit de spiritualitate ca-n vremea lui Paisie.

Cap. IVBiserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Berca

AşezareaMergând pe şoseaua Buzău-Braşov, după ce intri pe Valea Buzăului, în regiunea dealurilor

subcarpatice, la km 21, un indicator te face atent că la 2 km spre dreapta se găseşte comuna Berca.Într-adevăr, încă cu 5-6 km înainte de a ajunge în dreptul comunei Berca, fie că mergi cu trenul sau alt

mijloc de transport, pe lângă peisajul petrolifer, pe dreapta şoselei şi a căii ferate peste apa Buzăului, îţi atrage atenţia o biserică singuratică pe un vârf de deal. Este biserica fostei mânăstiri Berca, una din ctitoriile boierilor Cândeşti, din satul cu acelaşi nume, situat cu 5km mai în urmă, unde mai dăinuie o altă ctitorie a lor.

Ajunşi pe vârful dealului, oboseala urcuşului e răsplătită de încântătoarea privelişte ce se desfăşoară înaintea ochilor, la sud-vest până departe pe culmile întunecate ale Carpaţilor, iar la sud – est până dincolo de oraşul Buzău, în însorita câmpie a Bărăganului.

Descrierea actuală a bisericiiBiserica aşa cum se înfăţişează astăzi, este zidită din cărămizi, de plan treflat, cu o singură turlă de

scândură învelită cu tablă, octogonală în interior şi exterior, cu abside semicirculare, prezentând în lungime 20,20m şi în lăţime 7,20m, dar grosimea considerabilă a zidurilor îi reduce simţitor spaţiul interior.

Arhitectura exterioară este destul de simplă, neprezentând arcaturi sau firizi ci numai un brâu, care imită stângaci o funie împletită, refăcut de meşteri locali în perioada dintre cele două războaie mondiale, căutând să

15

imite, după a lor puţină pricepere frumosul brâu iniţial de funie împletită, care pare să fi fost ca cel de la biserica Colţii din Capitalăcxxix.

Tot în această perioadă, biserica a fost încinsă cu trei centuri de fier, situate deasupra brâului amintit, datorită cărora a putut rezista mişcărilor tectonice.

N-are cornişă, soclul e format dintr-o simplă ieşitură, iar cele opt ferestre, prevăzute cu grile de fier în model rombic, sunt aşezate câte două în naos şi una în absidă, pe fiecare latură, una în partea de est a altarului şi alta mică, tot aici, pe latura sudică.

În afară de cea mică, toate au dimensiunea 1,50 x 0,40 m, cu deschidere interioară în lunetă, cu golul terminat în partea de sus cu un arc trilombat şi cu ancadramente dreptunghiulare de piatră măiestrit sculptate cu motive vegetale.

Vrejurile cu flori, muguri şi frunze pornesc de jos în sus, deosebindu-se la fiecare fereastră prin alternarea când spre dreapta, când spre stânga, unite, sus fie cu o floare mult dezvoltată, fie cu una mică, încadrată de mai multe frunze.

Deasupra, cadrul are o cornişă cu profil decorat cu acante stilizate, denticule mari şi marginea de jos ieşită, iar la partea inferioară, la prag, fiecare fereastră e decorată cu un cap de înger în relief, bine pronunţat şi cu aripile stilizate.

Prin elementele sculpturale ce le prezintă, acestea se aseamănă foarte mult cu ferestrele de la bisericile din epoca brâncovenească: Colţea, Adormirea – Râmnicu Sărat, Fundenii Doamnei, Sinaia şi Bordeşticxxx.

Uşile de la intrare sunt din tablă şi au un ancadrament de piatră cioplită rudimentar, pe când cele de la intrarea în pronaos, prin frumuseţea şi bogăţia sculpturală, de o vădită inspiraţie italiană, constituie unul din interesantele elemente de artă brâncovenească care ridică valoarea acestei biserici.

Portalul având multe asemănări cu cele de la bisericile Colţea, Adormirea – Râmnicu Sărat şi Bordeşti, are coloanele angajate sprijinite pe doi lei, fusurile sculptate în torsade de viţă de vie, capitele dezvoltate în înălţime, aticul cu cartuşul inscripţiei şi coronamentul bogat sculptat, dar cu un relief şters şi moale.

Uşa, construită din două scânduri de stejar, fără a fi împărţită în panouri, este frumos sculptată cu numele ctitorilor: „Mihalcea vel stolnic Cîndescu, Alixandrina Cantacuzino” săpate în relief şi are mare asemănare cu cea de la mănăstirea Tismanacxxxi.

Interiorul prezintă bolţi cu arce sprijinite pe „dezvoltate console profilate”cxxxii, iar cea a absidei altarului prezintă o particularitate – o calotă sferică pe pandantivi, - element rar în vechea arhitectură bisericească, întâlnită doar la biserica Mitropoliei din Bucureşti (1655) şi biserica Doamnei din Bucureşti (1683)cxxxiii.

Pronaosul este despărţit de naos prin trei arcade semicirculare, în genul celor de la Colţea, sprijinite pe patru coloane dintre care două angajate, cu socluri mici şi fusuri nerăsucite pe care sunt sculptate vrejuri în curbe aproape circulare cu flori dezvoltate şi câteva păsărele şi cu capiteluri, mult dezvoltate în înălţime, decorate cu motive florale în relief, mai puţin pronunţate.

Pardoseala s-a păstrat şi astăzi cea din lespezi de piatră calcaroasă.Pictura originală în frescă a fost înlocuită cu alta în ulei prin anii 1832 – 1834, opera conducătorului şcolii

de zugravi de la Episcopia Buzăului, Pictorul Nicolae Teodorescucxxxiv, dar, astăzi, datorită igrasiei şi fumului, aproape că nu se mai disting chipurile pe pereţi. Sfinţii sunt zugrăviţi în mărime naturală, iar cei de pe peretele de apus al pronaosului în stil rococo.

Pe peretele dinspre apus al pronaosului, pe de o parte şi alta a uşii de la intrare, sunt zugrăviţi ctitorii: în dreapta Alexandrina Cantacuzino, iar în stânga Mihalcea vel Stolnic Cîndescu, dar, tencuiala fiind căzută în multe părţi, s-au stricat şi chipurile. Singura pictură a pictorului Nicolae, păstrată în bune condiţii e cea de pe catapeteasmă.

Pe uşile diaconeşti sunt pictaţi Aaron şi Melchisedec, ca la Episcopia Buzăului, iar în dreapta tâmplei, Sf. Ioan Evanghelistul şi în stânga, icoana hramului, Soborul Sfinţilor Arhangheli. O caracteristică a tâmplei este aceea că are doar trei registre – icoanele împărăteşti, praznicele împărăteşti şi proorocii grupaţi, câte doi sau trei, lipsind Sfinţii Apostoli.

Iată ce scria Nicolae Iorga despre această biserică:„Se ajunge la o vale de pietriş, unde fuge o apă săracă. De-asupra, pornind de la câteva căsuţe care vin

înaintea satului, un mare părete de lut se ridică de-asupra văii: pe vârful lui se vede o biserică veche, lângă o lungă perdea de zid ruinat, cu ferestrele oarbe.

Satul se chiamă Berca, un sat de munteni săraci cari se coboară la câmp ca să cîştige cîteva luni din an, 40 de bani pe zi. Niciodată el n-ar fi putut să aibă vreo însemnătate, dar un Domn, poate Matei, patriarhul cu domnie lungă, a făcut aici o mînăstire. Zidul de înconjur e clădit dintr-un rînd de cărămizi puse în lat şi din alt rînd de bolovani de rîu prinşi în cărămizi puse în lung, sistem care se vede şi în zidurile Tîrgoviştei. Biserica avea un pridvor răzimat pe doi stîlpi cu podoabe săpate de flori de struguri, stîlpi ca aceştia despărţeau pronaosul de naos. Cele două fereştri de pe laturi, fereastra mai mică a absidei pentagonale, fereastra altarului, alt pentagon, fură cuprinse în cadre de sculpturi alese, deosebite de la o fereastra la alta.

Egumenii de mai târziu au pus un zid grosolan în locul stîlpilor pridvorului, cari au fost surghiuniţi să sprijine un cămin. Ei şi-au făcut case încăpătoare într-o formă fără stil. Apoi, acum vreo cincizeci de ani, şi ei se duseră (aluzie - probabil – la egumenii greci, care n-au fost însă aici) şi ruina puse stăpînire pe zidurile de locuinţă şi de înconjur; în anumite zile un singur preot slujeşte la biserica frumoasă”.cxxxv

Obiectele de cult mai importante sunt: o candelă mică de argint – 11 cm în lungime care are în partea de jos inscripţia circulară cu majuscule: MIHALCEA şi mai jos de aceasta, tot circular, BUNEA MIHALCEA; două candele mari din metal cu motive vegetale şi capete de îngeri, la toate cu inscripţia: „Ale mînăstirii Berca, 1844”.

Un epitaf, fără an şi semnătură, care, după stil, este opera zugravului Dimitrie Teodorescu, elev al şcolii de zugravi de la Episcopia Buzăuluicxxxvi.

Nu se cunosc meşterii care au lucrat aici. Având însă în vederile asemănările cu celelalte biserici amintite mai sus, cât şi rudenia ctitorilor cu Cantacuzinii, bănuim că şi aici au lucrat aceiaşi meşteri, poate şi acel pietrar Mira, care şi-a lăsat numele pe stâlpii interiori de la Bordeşticxxxvii, iar zugrav ar fi acel vestit Pîrvu Mutu, zugravul ctitoriilor cantacuzineşti.

16

Se cunoaşte doar numele unui şindrilar, Gheorghe din Braşov, care tocmit cu 30 taleri, a lăsat lucrul neterminat, încât la 4 iunie 1698, streşinile şi foişorul din faţa mănăstirii, rămăseseră neşindrilite.

Vechea arhitectură a complexului mănăstirescCea mai veche ştire documentară despre biserică este aceea din actul de închinare a mănăstirii ca

metoc al Episcopiei Buzăului, în anul 1741, unde se spune că: „temelia ei este făcută din piatră şi împodobită cu zugrăveală pe dinăuntru şi pe dinafară”cxxxviii. În urma reparaţiilor făcute în decursul timpului în anul 1825 nu mai avea zugrăveală exterioarăcxxxix.

În ceea ce priveşte arhitectura, catagrafiile din anii 1815cxl şi 1825 ne dau amănuntul că biserica avea trei turle de cărămidă, una pe naos şi două pe pridvor, care au dăinuit până la reparaţiile din anii 1832 – 1834cxli, când, fiind „crăpată de cutremur”, turla de pe naos a fost înlocuită cu alta din scândură învelită cu tablă, iar cele de pe pridvor suprimate şi înlocuite cu câte o calotă.

Până la aceste reparaţii, biserica avea şi un frumos pridvor deschis, susţinut de şase stâlpi de zid cu arcuri trilombate, aşa cum se văd astăzi în urma înlocuirii vechii temelii.

Tâmpla şi uşile împărăteşti; sculptate şi poleite, azi sunt înlocuite cu altele sau sculpturi aplicate fără coloane.

Despre clădirile înconjurătoare, cea mai veche ştire documentară ne-o dă catagrafia din 20 dec. 1815, care arată că în faţa bisericii erau trei chilii şi case egumeneşti, din cărămidă, cu şase camere şi două pivniţe.

Catagrafia din 1825 vine cu o precizare în sensul că egumenia era formată din cinci camere şi o trapeză cu un foişor în faţă, iar după ştirile din anii 1860-1864 casele cele mari erau compuse din şapte încăperi – şi amănuntul corespunde cu confruntarea actualelor ruini – grupate trei pe o parte şi patru pe cealaltă parte, despărţite de o mică sală, cu galerii pardosite cu lespezi de piatră şi cu stâlpi de lemn îmbrăcaţi în scândură.

Acestea porneau din colţul de est pe latura de sud şi spre vest, formând şi zidul exterior al incintei, după care urmau o altă clădire alcătuită din cinci camere, apoi o „pâinărie”, bucătăria şi cămara, toate din cărămidă şi cu galerii de lemn în faţă, iar pe colţul de sud-est era situată clopotniţa cu porţi de lemn, dărâmată în timpul celui de-al doilea război mondial.

Lângă clopotniţă mai era o cameră, probabil pentru portar, pe latura de nord erau: şopron, grajd şi alte dependinţe, ale căror urme se mai văd şi astăzi în colţul de nord-est. De jur împrejur, complexul era împrejmuit cu zid de cărămidă şi cu bolovani de râu.

Mânăstirea a fost construită ca o cetate de unde şi numele de Cetăţuia. Astfel, din pivniţă porneau două subterane boltite, una în partea de est a cărei ieşire se vede şi astăzi în coasta dealului la o depărtare de circa 50 metri de zidurile înconjurătoare, iar alta spre nord, spre pădure a cărei urmă nu se mai cunoaşte.

Data zidirii şi ctitoriiCa aşezare mănăstirească, Berca este întâlnită în documente încă din anul 1672 (7180), când la 24

martie baba Alba, cu fiii, ginerii şi cumnaţii, vindeau Stolnicului Mihalcea, Drăghici Spătarul şi mânăstirii Berca partea lor de ocină în Pleşcoiul de Joscxlii.

Actuala biserică datează, însă, cu modificările amintite, din anul 1694, fiind ctitoria lui Mihalcea Cîndescu vel Stolnic şi a soţiei sale Alexandrina Cantacuzino, după cum se poate citi şi astăzi pe uşa de la intrare, dar mai ales în pisania încadrată în frumosul portal, cu textul:

„+ Cu vrerea tatălui şi cu ajutorul Fiul(ui) şi cu sporirea D(u)hu(lu)i Sfînt. Ziditu-s-au din temelie această Sf(î)ntă şi Dumnezeiască mănăstire, întru slava şi laud(a) Atotţiitor(ulu)i Dumnezeu de robul lu(i) Dumnezeu Mihalcea vel Stol(nic) şi de roaba lu(i) Dumnezeu Alecsandra Cantacuzin soţul dumisal(e) i syny ego (=şi fiul lui) Mihalcea, Moise, Şerban şi se-au închinat întru pază şi întru ferinţa sfinţilor mai marilor cereştilor Voevoz(i) Mihail şi Gavriil, ca să fie dumnealor veacinic(ă) pomenire. Slavă lui Dumnezeu celui ce ne-au ajutat după început de am ajuns şi săvârşitul şi se-au zidit în zilel(e) bl(a)gocistivului domn Io Cantacuzin Băs(ă)rab Voevoda. La anul 7202 a roh (=iar de la naşterea lui Hristos) 1694 iunie 6 zile”.

Aşadar, biserica ce există astăzi este ctitoria boierilor Cîndeşti. Despre ctitor ştim că afirma în anumite acte că era văr primar cu soţia spătarului Mihail Cantacuzino şi cu Mihalcea paharnicul Cislăianul, fiul lui Dragu şi că între anii 1675-1681 era căpitan, în 1685-1687 sluger, în 1691 vel căpitan de Margine, în 1692 vel pitar şi din aprilie 1694 până în martie 1695 vel stolnic, iar din 1699 semna, ca fost mare Stolnic. A avut trei fii: Mihalcea, Moise şi Şerbancxliii.

În biserică se mai păstrează şi astăzi un pomelnic, scris pe scândură, intitulat: „Pomelnicul sf(i)ntei monastiri Berca”, nedatat, probabil din secolul XIX, scris cilindric pe şase coloane cu următorul cuprins:

VII:Ioan, Ecaterina cu fii lor şi tot neamul.MorţiI. Mihalcea, Ana monahia (probabil Alexandrina s-a călugărit), Mihalcea, Costandin Vvd. (Brâncoveanu),

Marica Doamna, Matei Vvd, Şerban Vvd, Păuna, Moisica, Moise, Şerban, Alexandra, Dumitrache, Ioan, Şerban, Maria.

II. Barbu, Constandin, Hlida, Mihalcea, Despina, Petre Udrişte, Radul, Neagoe, Gheorghe, Nastasia, Stana, Neaga, Radu, Moise, Ilinca.

III. Radu, Moise, Maria, Stanca, Marica, Ghinea, Ursul, Aritimia, Alexandra, Costandin, Ilinca, Nastasia, Maria, Grigoraşcu, Neacşa, Mihail.

IV. Serghie, Antioh, Gavril, Alexandru, Ilinca, Constandin, Safta, Mihai, Tudora, Ancuţa, Calea, Marica, Caliţa, Şerban, Andreica, Rad, Marica, Bunea, Bălaşa.

V. Drăghici, Ilinca, Constandin, Ilinca, Diicu, Păuna, Drăghici, Dumitra, Matei, Iordache, Ancuţa, Marica, Stan, Bălaşa, Preda, Papa, Ilinca, Marica, Pîrvu, Păuna.

VI. Barbu, Constandin, Ioana, Grigoraşcu, Diicu, Marga, Mariţa, Nictarie monah, Scarlat, Luxandra, Constandin cu toate neamurile lor, Ecaterina,

Închinarea la Episcopia Buzăului

17

Potrivit prevederilor Dreptului bizantin, care a avut o largă aplicare în Ţările Române, drepturile şi datoriile ctitorilor erau transmisibile succesorilor, care preluau în general sarcina întreţinerii şi supravegherii fundaţiilor, cât şi aceea de a le desemna administratori.

În spiritul acestor drepturi ctitoriceşti, după moartea ctitorului Mihalcea Cândescu, Berca a revenit fiului său, Şerban, care, datorită legăturilor duhovniceşti ce le avea cu episcopul Metodie al Buzăului şi voind să-şi vadă ctitoria sub „o mai bună urmare adusă”, la scurt timp de la instalarea lui Metodie ca episcop de Buzău o închină la această episcopie prin următorul act din 12 mai 1741:

„«Doamne iubit-am podoaba Casei Tale şi lăcaşului Măriei tale». David, Psalm 25.De vreme ce toate faptele cele bune câte se fac de iubitorii de Dumnezeu pravoslavnici creştini, Sfinte,

cinstite, lăudate şi vrednice de pomenire la oameni, iar la Dumnezeu plăcute şi bine primite, mai vîrtos cele ce se fac spre cinstirea şi slava întru tot Prea Puternicului Dumnezeu. Zidind, înfumuseţînd şi întărind Sfintele lui lăcaşuri. Întru carele neîncetat pe deplin totdeauna se jertfeşte jertfa cea fără de sânge, care se aduce pentru păcatele nerodului spre ertăciune. Drept aceea dar şi mai mult păcătoşii şi smeriţii robii stăpînului nostru Iisus Cristos, Şerban Cîndescul biv vel paharnic împreună cu jupîneasca mea Ilinca, suindu-ne cu ochii minţii noastre spre cele înalte, socotind că aceste de aici toate sunt trecătoare, din Dumnezeiască rîvnă fiind pornite făcut-am această a noastră adeverită scrisoare la Sfînta şi Dumnezeiasca Episcopie a Buzăului şi la cinstita şi blagoslovita mîna sfinţiei sale cinstitului de Dumnezeu, iubitorului al nostru sufletesc părinte Chir Metodie Episcopul, acestei Dumnezeieşti Episcopii, ca să fie de întemeiată credinţă. Pentru că avînd noi o mînăstire aicea în sud Buzău ce se cheamă Cetăţuia, pre care o numesc şi Berca, care din temelia ei este făcută de piatră şi împodobită cu zugrăveli pe dinlăuntru şi pe dinafară, precum se vede, de răposaţii întru fericire părintele nostru Mihalcea biv vel Stol(nic) unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramu(l) Sfinţilor mai marilor voevozi ai celor fără de trupuri puteri Mihail şi Gavril şi fiind această mînăstire sub ascultarea şi chiverniseala noastră, neînchinată nici supusă nimului, tot o am administrat-o noi pînă acum după cum ne au fost putinţa. Acum dară alegînd Dumnezeu pronie pre cel mai sus numit, părintele nostru, cu soarta Episcopiei Buzăului, noi pentru părinteasca evlavie ce am cunoscut la sfinţia sa încă mai din nainte vreme, cu Dumnezeiască îndemnare am socotit gradul nostru pentru ca să vedem această Sfîntă mînăstire pînă suntem cu viaţă sub chiverniseală mai bună şi la mai bună ocîrmuire adusă, voit-am dar de am dat-o şi am închinat-o ca să fie metoh la Sfînta Episcopie a Buzăului cu toate moşiile ei şi cu vite şi cu dobitoacele ce s-ar afla, aşişderea şi cu cele din lăuntru bisericii: odăjdii, cărţi, odoare, şi altele cîte sînt date şi închinate de răposatul părintele nostru ce am scris mai sus, care toate le arată catastihu cel iscălit de noi, ce l-am dat la mîna sfinţiei sale, împreună cu cărţile şi zapisele moşiilor. Deci să aibă sfinţia sa toată purtarea de grijă şi chiverniseală acestei sfinte mînăstiri, a pune egumen pe cine ar socoti sfinţia sa, părinte de ispravă cuvioşi cît se cade să fie spre chiverniseală şi bună îndreptare a casei, iar pe cei ce i-ar vedea sfinţia sa că nu se silesc şi nu chivernisesc să-i lipsească şi să pue pe alţii care ar socoti, sfinţia sa. Însă aşa am aşezat cu sfinţia sa, că, cînd ar face sfinţia sa schimbări egumenilor să fie şi cu voia şi cu ştirea ctitorilor, acei egumeni ce s-ar pune şi alt nimic să nu ia sfinţia sa de la mînăstire fără numai aşa am aşezat cu sfinţia sa ca să dea la Sfînta Episcopie în toţi anii cîte una sută vedre de vin, iar mai multă supărare să nu o se facă nici de cum măcar de ar fi dupe vreme cît de bogată. Deci noi am închinat această sfîntă mînăstire Sfintei Episcopii pentru evlavia iubitorului de Dumnezeu, episcop după cum mai sus am arătat în zilele sfinţiei sale cît va fi cu viaţă. Iar după sfîrşitul sfinţiei sale pe care va alege Domnu Dumnezeu a fi stăpînitor acestui sfinţit scaun al Episcopiei – văzînd noi ctitorii că se chiverniseşte mînăstirea bine precum şi în zilele sfinţiei sale să fie închinată tot subt ascultarea Episcopiei. Iar de s-ar întîmpla dupe vreme a cădea la scaunul Episcopiei alţi arhierei care nu se vor ţinea de aşezămîntu ce am făcut cu sfinţia sa, atuncea văzînd noi ctitorii că se prăpădeşte mînăstirea, să fie lipsită de sub ascultarea Episcopiei şi să rămînă iar subt stăpînirea ctitorilor şi care se vor trage din neamul nostru şi după acest aşezămînt ne-au dat sfinţia sa şi nouă carte asemenea la mîinile noastre. Deci să aibă sfinţia sa a stăpîni această sfîntă mînăstire cu bună pace de către noi şi de către tot neamul nostru, atîta sfinţia sa cît şi alţii prea cinstiţi arhierei ce dupe vremi vor fi stăpînitori Sintei Episcopii, nimica amestecîndu-ne noi la nici unele ale casei fără numai cînd vom vedea că vine la stricăciune şi nechiverniseală precum mai sus am arătat.

Atuncea să avem a răspunde şi să aibă sfinţia sa părintele nemerginită datorie în toţi anii să slujească acolo la mînăstire două zile sfînta leturghie, la zioa praznicului Sfinţilor Îngeri şi a doua zi de praznicu pentru sufletele răposaţilor ctitori.

Drept aceea dar pentru mai bună întemeiere şi aşezămînt, întărit-am cartea aceasta cu iscăliturile şi peceţile noastre mai jos pentru să se creadă”.cxliv

Mai 12 7242Şerban Cîndescul biv vel paharnic

Închinarea – după cum se constată din actul de mai sus – a fost făcută cu mai multe clauze din care reţinem că venitul va fi administrat de egumenul respectiv, dând episcopiei, anual, doar o sută de vedre de vin, „iar mai multă stăpînire să nu i se facă nici de cum, măcar de ar fi după vreme cît de bogată”.

Egumenul era pus de episcopie, dar „şi cu voia şi ştirea ctitorilor”, iar când episcopii nu vor păzi aşezămîntul, atunci ctitorii văzând „că se prăpădeşte mînăstirea”, vor interveni şi o vor scoate de sub supravegherea episcopiei.

De asemenea, ctitorii îşi luau obligaţia de a nu se amesteca „la nici unele ale casei”, adică în administraţie decât numai atunci cînd vor vedea că mînăstirea dintr-o rea administraţie, „vine la stricăciune şi nechiverniseală” şi documentele atestă că, de-a lungul timpului, s-au ivit ocazii cînd titorii au făcut uz de aceste clauze.

ProprietăţiÎn anul 1825, proprietăţile erau compuse din două livezi de pruni, fără indicarea suprafeţei şi 35 ¼

pogoane vie, din care 7 ¼ pogoane erau lângă mănăstire, 6 pogoane la Săteanca şi 22 pogoane la Cîrlomăneşticxlv.

În afară de aceste vii, Berca mai avea şi opt moşii: Berca, numită şi vatra mănăstirii, care, potrivit planului făcut de inginerul hotarnic Popovici, avea la nord 262 ½ stânjeni de-ai lui Şerban Cantacuzino şi la sud 501, cu următoarele hotare: la vest, apa Aninoasei şi hotarul cu frasini, la est din piatra Cîndeştilor pe semnele de

18

pe deal ale moşiei Joseni până în piatra Cîmpineanului, la sud de fântâna Ghicăi, tăind izvorul Comăneşti şi culmea Şoimului, iar la nord din apa Aninoasei până în piatra Cîndeştilorcxlvi.

O moşie „de fraţi cu Catinca Pîcleanca”, Ulmetul din plaiul Pîrscov, Bădenii sau Pietroasa, de-a valma cu mînăstirea Bradu, 600 stînjeni, partea lui Mihalcea biv vel Stolniccxlvii, pe locul căruia s-a găsit Cloşca cu pui, Văcenii, Schipaţi, Săteanca (Urlători) şi Sălcioasacxlviii.

EgumeniPrimul egumen cunoscut este Nectarie sau Nicdarie la 1672cxlix, după care mai apar: Dosoftei (1698),

Ghenadie (1702)cl, Macarie (1767)cli, Nichiforclii, Meletie (1780-1794)cliii, după care, pentru o lungă perioadă de timp lipsind ştirile, numai cunoaştem decât pe Filotei, ierodiaconul Episcopiei şi viitor episcop între anii 1836-1845cliv.

Acestuia îi urmează Iraclie, care în anul 1836 era ierodiacon şi profesor la şcoala candidaţilor de preoţi de pe lângă Episcopieclv, în 1848 a fost adept al Revoluţiei, semnând circulara către preoţime ca să răspândească în popor ideile de libertate ale noii Constituţiiclvi, în 1856 era protosinghelul eparhieiclvii, ca mai târziu să-l întâlnim ca arhimandrit.

Urmează arhimandritul Atanasie. În 1856 îl găsim slujitor la biserica catedrală a Episcopieiclviii, între anii 1854-1857 directorul tipografiei Episcopieiclix, iar la 1 decembrie 1865 a fost numit arhimandrit de scaun ecleziarh şi duhovnic la Episcopia Buzăului.

După el a urmat, fiindcă postul de egumen s-a desfiinţat din anul 1864, preotul Ştefan, fost econom la Episcopie, care a decedat la 21 mai 1869, când în locul lui a fost numit preotul Antarie Hristea, care e menţinut până în anul 1874 când întâlnim pe părintele Antonichie, iar în 1876 pe preotul Şerban Constantinescu.

Şcoli şi alte instituţii adăpostite aiciVastele încăperi de aici au adăpostit începând din al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea, şcoala

candidaţilor de preoţi, un anumit timp seminarul şi mai târziu, după secularizare, diverse instituţii administrative.Şcoala candidaţilor de preoţi care funcţiona pe lângă Episcopie, a fost mutată de către episcopul

Chesarie în anul 1838 la Bercaclx.În urma evenimentelor de la 1848, toate şcolile au fost închise câţiva ani şi când Seminarul de la Buzău

s-a deschis la 1 aprilie 1851, a funcţionat în încăperile de aici probabil până la 1 septembrie acelaşi anclxi.Mai târziu găsim adăpostită aici şi o şcoală primară, atestată documentar de un raport al primăriei Pîclele

din 31 mai 1879clxii.În decursul timpului aici au mai funcţionat şi alte instituţii civile.În luptă cu nepăsarea şi ruinaDeşi înzestrată cu proprietăţi îndeajuns de suficiente pentru a-i furniza în mod permanent însemnate

venituri, complexul mănăstiresc nu s-a bucurat de o bună întreţinere.Vina unei rele întreţineri o purtau în primul rând, egumenii, care au dat dovadă de o condamnabilă

nepăsare, dar şi episcopia, care era acum beneficiară, dar o slabă supraveghetoare.Cea mai veche ştire despre situaţia acestui complex datează din 20 decembrie 1815clxiii când biserica era

învelită cu şindrilă „veche, spartă şi găurită” şi în faţă avea trei chilii.Starea de degradare înaintează rapid, încât, peste zece ani, în 1825, ruina începuse deja să-şi facă loc,

clopotniţa fiind jumătate dezvelită.Scoasă din această stare de către episcopul Chesarie între anii 1832-1834, egumenul Filotei, iconomul

şi apoi episcopul eparhiei, nu o îngrijeşte cum se cuvine, încât locţiitorul de episcop Dionisie Romano, la 20 octombrie 1859, arăta Departamentului Cultelor că acoperişul bisericii şi al caselor are trebuinţă de reparaţii.

În anii următori, neglijenţa îşi arată roadele, astfel la 1875 starea complexului de clădiri era definită ca ruinată.

Biserica a avut o soartă mai bună, deoarece în anul 1866, enoriaşul Mihai Marchidanul a învelit-o cu şindrilă. Tot el în 1888 a acoperit-o cu tablă încât ea a putut dăinui peste timp.Concluzii

Zidită de Mihalcea Cîndescu, rudă prin alianţă cu Cantacuzinii, în anul 1694, deci anterioară bisericilor Sinaia şi Fundenii Doamnei zidite de spătarul Mihail Cantacuzino, cât şi celei de la Bordeşti (Râmnicu Sărat), se pare că biserica este opera meşterilor Cantacuzinilor, care au mai zidit şi Colţea şi Sf. Ioan din Râmnicu – Săratclxiv.

În ciuda mutilării arhitecturii exterioare făcute în anii 1832-1834, când i s-au suprimat turlele de pe pridvor, iar cea de pe naos a fost înlocuită cu una de scândură învelită cu tablă ce-i dă un aspect banal, biserica de la Berca, prin portalul uşii din pronaos, ancadramentele ferestrelor şi prin „admirabilele”clxv coloane din interior este singurul monument de artă brâncovenească de pe teritoriul protopopiatului Pătârlagele şi alături de mânăstirea Bradu – Tisău, o importantă aşezare mânăstirească feudală cu caracter de cetate.

Ca şi biserica „Sfântul Nicolae” din Bâscenii de Jos, biserica Sfinţii Mihail şi Gavriil din Berca face parte astăzi din Programul Naţional de Restaurare finanţat de Ministerul Cultelor. Cap.VBISERICA „INTRAREA ÎN BISERICĂ” DIN SATUL FUNDUL CĂTINEI

Satul Cătina este o străveche aşezare în enclava hidrologică a râului Bâsca Chiojdului. Până în secolul al XVIII-lea, el se numea Frăsinet. Sub acest nume satul este atestat documentar în anul 1555, când Pătraşcu cel Bun întărea ocolnicia moşiei Bâsca de Sus, menţionând şi hotarul despărţitor de moşia Frăsinetclxvi. De asemenea, în anul 1582, un hrisov privitor la moşia Zeletin consemnează şi semnele de hotar al moşiei Frăsinetclxvii.

Într-un admirabil peisaj silvestru de foioase, pe un ochi de poiană, în unghiul format de pâraiele Cătina şi Izvorul Mânăstirii, se înalţă silueta modestă a acestei bisericuţe de lemn, considerată a fi „una din cele mai vechi din judeţ”clxviii şi totodată „edificiu de importanţă istorică şi artistică”clxix.

Istoria acestei biserici este strâns legată de istoria unui schit, care a existat în acest sat, dar despre care documentele vorbesc puţin. În 1924, dl. prof. N. A. Constantinescu, profesor la seminarul „Kesarie” din Buzău,

19

într-o călătorie prin jud. Buzău, pentru a studia diferite biserici şi mânăstiri a vizitat şi comuna Cătina însoţit de Săndulescu Verna, elev al seminarului din Buzău, care a desenat ce i s-a părut mai interesant. Rezultatul cercetărilor a fost publicat în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice” din care apoi a extras şi o mică broşură, de 16 pagini, intitulată „Biserici şi mânăstiri din judeţul Buzău” („Ramuri”, Craiova 1924). În trei pagini din această broşură se ocupă şi de schitul „Fundul Cătinei”, dar în realitate prof. N. A. Constantinescu se ocupă de biserica „Intrarea în Biserică” pe care o cercetăm. Întotdeauna se confundă biserica aceasta cu schitul. Ca întemeietor al schitului este socotit monahul Spiridon, care avea patru fraţi, cunoscuţi sub numele de Râmbei, şi o sorăclxx. Se cunoaşte şi numele a doi nepoţi de soră ai lui Spiridon: Stoica şi Mihail. Acestor doi nepoţi Spiridon le dăruieşte 1/5 din moşia sa prin actul de danie de la „leat 7121(1613), Dec. 25” scris de „Lepădatu Logofăt, în scaunul cetăţii Târgovişte”clxxi. Acest act de danie a dat naştere la multe dispute între nepoţii de soră ai lui Spiridon şi Râmbei, deoarece traducându-se din greşeală sau cu ştiinţă 1/5 cu ¼, s-a încercat aflarea adevărului prin cercetarea actelor. Acest fapt a dus oarecum la existenţa mai multor informaţii despre acest schit. Restul moşiei sale, cca. 600 pogoane, Spiridon îl lasă cu testamentclxxii bisericii indirect şi nepoţilor direct, deoarece aceştia stăpânesc averea Bisericii şi din venit – micile dări ce sunt puse la pogon – se întreţine biserica. Aşa se explică de ce biserica „Intrarea în Biserică”, identificată de prof. N. A. Constantinescu cu Schitul, a fost lăsată în părăsire: „nepoţii” se hrăneau de pe moşie, dar uitaseră datoria lor faţă de Sfântul Locaş.

Înainte de a ne ocupa direct de biserica „Intrarea în Biserică” trebuie să lămurim întru totul problema schitului.

Acesta se afla într-o fundătură – de unde numele său – Fundul Cătinei, mai sus de vechea biserică parohialăclxxiii, la vreo 300m peste Izvorul Mânăstirii.

Din schit nu mai există nimic, un mic izvor ce trecea pe la spatele schitului, adâncindu-se a dat la iveală oseminte, desigur ale călugărilor înmormântaţi împrejurul acestei biserici. O depresiune cu scurgerea spre Izvorul Mânăstirii, arată locul unde a fost heleşteul Schitului care punea în mişcare moara schitului ce se afla puţin mai jos. De altfel, monahilor le venea greu să coboare la apa Bâsca – Chiojdului, care străbate Cătina. Valea împădurită de jos până la schit nu era străbătută decât de o cărare îngustă. Se spune că schitul era destul de bogat şi număra destui monahi. Unii sunt pomeniţi – pe lângă Spiridon – în pomelnicul bisericii vechi parohiale. Poate că bogăţia schitului, a atras pe nepoţii lui Spiridon Călugăru să-şi facă aşezăminte gospodăreşti devreme împrejurul schituluiclxxiv.

Schitul trebuie să fi fost în toată înflorirea sa prin sec. XVI, iar decadenţa sa începe odată cu moartea lui Spiridon Călugăru (prima jumătate a sec. XVII).

Referitor la anul întemeierii schitului trebuie remarcat faptul că acesta este greu de precizat. În acest sens sunt două păreri. Astfel, profesorul N. A. Constantinescu evocă data construirii, anul 1593clxxv. B. Iorgulescuclxxvi susţine ca dată de întemeiere jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, fără să se oprească asupra unui anumit an.

Preotul Horia Constantinescuclxxvii susţine prima variantă deoarece anul 1593 – socotit ca dată de întemeiere este aproape de anul 1613, an de când datează hrisovul care aminteşte dania călugărului Spiridon către Schit. A doua părere nu are temei de susţinere, astfel că data adevărată a întemeierii acestui schit nu se cunoaşte. Ultima ştire despre el este din anul 1804clxxviii când, Constantin Ipsilante îi confirmă moşia Fundul Cătinii în suprafaţă de 500 ha.

Aceeaşi greutate există şi în precizarea chestiunii dacă această biserică trebuie sau nu identificată cu schitul. Aici părerile sunt împărţite: unii sunt pentruclxxix, alţii contraclxxx. Celor dintâi li se opun motive cu temei:

a)schitul a fost aşezat mai sus decât biserica;b)schitul este ctitoria monahului Spiridonclxxxi, iar biserica este ctitoria satuluiclxxxii;c)dacă schitul ar trebui să fie identificat cu biserica monahul Spiridon ar fi fost pus între vii şi nu între

morţi, aşa cum arată pomelnicul de la Proscamidiarulclxxxiii bisericii „Intrarea în Biserică”.Aşadar, mai jos de schit, într-o livadă lângă „Izvorul Mânăstirii”, se află vechea biserică pe care şi-au

construit-o locuitorii din Fundil Cătinii, după ce nu s-au mai putut servi de biserica schitului. Este o veche biserică de bârne – poate una din cele mai vechi din judeţ – asemănându-se mult cu cea de la Starchiojd, sat în judeţul Prahova, care datează de la 1750, nu mai că îi lipseşte postamentul şi este ceva mai puţin încăpătoare decât aceeaclxxxiv.

Referitor la data construirii acestei biserici, dl. prof. N. A. Constantinescu menţionează: „S’ar părea că ultimile trei litere din pisanie, ce preced numele zugravului, indică data, însă nu putem fi siguri asupra ţifrei miilor; dacă T s-ar citi Z, am avea anul 1539, ca an de întemeiere a schitului, de către Spiridon Călugărul, cel din fruntea listei de ctitori, şi care dată nu s-ar depărta mult de a hrisoavelor ce amintesc dania făcută de acest călugăr schitului”clxxxv.

Însă, observăm că dl. prof. N. A. Constantinescu consideră această biserică drept biserica schitului, ajungând la concluzia că data zidirii acestei biserici s-ar putea apropria de cea a hrisoavelor ce privesc schitul. Dar am arătat mai sus că schitul a fost amplasat în alt loc existând cu mult înaintea acestei biserici.

Această dată – 1593 – nu este nici măcar probabilă, din mai multe motive:-pe la 1613 monahul Spiridon trăia, cum arată actul de danie făcut nepoţilor săi de soră la această dată

şi dacă pomelnicul bisericii s-a scris odată cu realizarea picturii (şi credem că aşa s-a întâmplat), nu se putea ca monahul Spiridon să fie pus între morţi;

-din studiile cercetate referitoare la acest aşezământ, rezultă că în anul 1933 erau persoane care au făcut precizări refereritoare la data construirii. Astfel, un bătrân relatează că atunci când bunicul său era copil se zugrăvea biserica, iar zugravii îi făceau mustăţi cu pensula. Cum murise pe la 1870 în vârstă de 80 de ani, rezultă că data construirii se poate fixa pe la sfârşitul veacului XVIII. Un alt bătrân cunoştea timpul şi modul aducerii lemnelor pentru construirea lăcaşului, şi fixa ca dată jumătatea secolului XVIIIclxxxvi.

-o informaţie credibilă oferă preotul Nicolae V. Ionescu, parohul bisericii din Cătina din anul 1930, preluată de la preotul Gh. Uruc şi consemnată de I. Frăsineanu. Astfel, după pr. Gh. Uruc, care a cunoscut pisania, data construirii este 1702-1703, deci începutul secolului XVIII.

20

-alt motiv care ne face să nu acceptăm anul 1593 este faptul că pe atunci exista schitul şi numai după ce n-a mai putut fi folosit, în secolul XVIII, s-a simţit nevoia de noi biserici.

În rezumat putem spune că a existat un schit în Fundul Cătinei a cărui existenţă nu depăşeşte secolul XVIII, de îndată ce schitul s-a „derăpănat”, locuitorii din Fundul Cătinii şi-au clădit o biserică de enorie care există şi astăzi, dar într-o stare de degradare.

N. A. Constantinescu a consemnat o inscripţie din Sfântul Altar de la Proscomidiar, care este de fapt un pomelnic al ctitorilor:

„Pomencu de titori ca să fie pomeniţi în veci. Vii: Dumitru ereu, Maria presbitera, Constantin, Marica, Voica, Stana, Catrina, Anreiana, Anca, Voica, Dobra, Ilie ereu, Ilinca presvitera, Şărban, Marica, Badea, Neacşa, Mariia, Vasile ereu, Necola Zogravu, Moise, Manta, Dumitra presvitera, Sârbana, Maria şi cu tot neamul lor. Morţi: Monahul Spiridon, Lupu, Fătul, Stoica, Mihai, Stanca, Sînzeana, monahul Tudosie, Dobra, Paraschiva, Voica, Ion, Ilie ereu, Neaga presvitera, Dionisie monah, Marica, Stoica, Sandu, Dumitru, Andreiana, Stan, Nedelea, Stana presvitera, Vasile, (Ior)dache, Radu, Dumitru şi cu tot neamul lor”.

lvii Ibidem, doc. 10.lviii Ibidem, doc. 11.lix Ibidem, doc. 12.lx Ibidem, doc. 14.lxi Ibidem, doc. 16.lxii Însemnare de mână cu litere chirilice, aflată pe un Octoih datat 1742.lxiii Pr. Horia Constantinescu Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de Jos(Buzău), în „Îngerul”, an IX, nr. 6 – iunie 1937, p. 314lxiv O notiţă găsită pe un Moliftelnic, care acum se găseşte în muzeul d-lui prof. N. Iorga din Vălenii de Munte apud pr. H. Constantinescu, Biserica Sf. Nicolae din Bâscenii de Jos în „Îngerul” an IX, nr. 7 –8, 1937, p. 399, nota 54lxv pr. H. Constantinescu, op. cit., p. 516lxvi Această carte a aparţinut vechii bisericuţe de lemn şi a fost cumpărată de ctitorul ei, protopopul Mihai Săseanu în anul 1742; în anul 1931 N. Iorga, vizitând actuala biserică, a luat şi această carte şi a dus-o în muzeul din Vălenii de Munte, apud pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516, nota 39lxvii pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516lxviii Urmele caselor acestuia se văd şi azi; peretele lor din parte de nord este integrat în împrejmuirea bisericiilxix pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 516 - 517lxx B. Iorgulescu, op. cit., p. 44lxxi N. Iorga, op. cit., p. 49lxxii Grigore Ionescu Istoria arhitecturii în România, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Buc., p. 212lxxiii pr. H. Constantinescu, Vechi biserici de lemn de pe Bâsca Chiojdului în „Îngerul” an X, nr. 3 – martie 1938, p. 225lxxiv O însemnare cu litere chirilice, de pe un Minei fără început, lămureşte problema originii fam. Săseanu, în sensul că un Radu Mărgineanu din Săsenii Nişcovului, de lângă oraşul Buzău, se stabileşte la începutul veacului al XVII-lea, în satul Calvini, fără să-şi uite numele locului de unde a plecat; apud pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 520, nota 48lxxv Aninosa este una şi aceeaşi localitate cu satul Cislău, care era sediu al unei protoierii şi ca loc al unui schit, ctitoria puternicului boier Vlaicu Vistiernicul, din Runceni (Cislău), căsătorit cu jupâneasa Neaga şi a fost refăcut în anul 1589, de Doamna Neaga, nepoata acestui boier cu soţul ei Mihnea Vodă.lxxvi Pisania Bisericiilxxvii Ibidemlxxviii pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 522lxxix N. Ghica – Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, Buc. 1936, p. 12 - 14lxxx Ibidem, p. 27lxxxi Această greşeală a fost făcută de răposatul preot D. Constantinescu în anul 1927 apud pr. H. Constantinescu, Biserica din Calvini…, p. 27-28 lxxxii N. Ghica – Budeşti, op. cit., p. 27 - 28lxxxiii Ibidem, p. 28lxxxiv Ibidem, p. 28 - 29lxxxv Ibidem, p. 35lxxxvi Ibidem, p. 25lxxxvii Ibidem, p. 21lxxxviii Ibidem, p. 21lxxxix Ibidem, p. 30xc Ibidem, p. 26xci pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi monument istoric bisericesc de pe plaiurile Buzăului în G.B. XXVI, nr. 1-2, 1967, p. 88xcii B. Iorgulescu, op. cit., p. 181xciii N.A. Constantinescu Biserici şi mănăstiri din judeţul Buzău în “Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, XVII, 1924, p. 189 - 190xciv P.S. Epifanie Norocel Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Episcopia Buzăului, 1988, p. 148xcv Ibidem, p. 149xcvi B. Iorgulescu, op. cit., p. 181xcvii C. Gane Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Bucureşti, 1941, p. 77 - 78xcviii pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi…, p. 90xcix Ibidemc Doamna Chiajna îşi căsătorise pe fiul ei Petru cu Elena, fata căpitanului Nicolae Cherepovici din Sibiu, cel ce în anul 1546 venise la Iaşi, ca sol al voievodului Ardealului, la nunta ei cu Mircea Ciobanul – C. Gane, op. cit., p. 82 - 83ci Cartea de judecată a lui C. Brâncoveanu, apud. Pr. prof. dr. V. Sibiescu, Paisie Velicicovschi la Schitul Cîrnu în „Istorie şi Spiritualitate la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, 1983, p. 349

21

De asemenea lângă proscomidie se află următoarea inscripţie: „Popa care va intra în altar negrijit şi va sluji liturghie învrjbit cu poporani sau alt cineva şi alte multe răutăţi ace spăeşte”. Sub această inscripţie este pictat un preot în veştminte cuprins de flăcările ce se revarsă dintr-o înfiorătoare gură de balaur.

În stânga acestei inscripţii se află una mai scurtă:„Prioteasa care se înmărită”.

Această inscripţie se află pe flăcările ce au cuprins pe preot şi probabil că a fost pictată şi o preoteasă în flăcări, dar pictura e puţin ştearsă.Pe lângă aceste inscripţii din biserică mai sunt unele pe cărţile de ritual ce s-au păstrat şi care provin de la această biserică, nu de la schit.Astfel, avem:a)Pe un Octoih, tipărit la Neamţ, 1836: „Acest octoih să trimite la Biserica cu hram Intrarea în Biserică şi se plăteşte cu lei 100 de la vechea biserică, 840, iunie 29”. Ma jos: „Acest octoih s-a cumpărat de locuitorii poporanii satului Fundul Cătinii cu lei una sută după cum îndată se arată” (Urmează „lista” celor ce au plătit. Lista e făcută la 3 februarie 1868 şi se continuă cu data de 3 martie 1868).

cii Ibidem, p. 350ciii pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi.., p. 92-93civ Aurel V. Vasilescu, Mănăstirea Bradu de pe Nişcov, Bucureşti, 1937, p. 17cv pr. prof. dr. Vasile Sibiescu, op. cit., p. 350cvi I. C. Filitti, Biserici şi ctitori, Bucureşti, 1932, p. 11cvii Arh. St. Buc., Mănăstirea Ciolanulcviii N. Iorga, apud. P. S. Epifanie Norocel, op. cit., p. 162cix Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, 1965, p. 83cx Ibidemcxi pr. H. Constantinescu, Cel mai vechi…, p. 95cxii Ibidem, p. 96cxiii B. Iorgulescu, op. cit., p. 181cxiv P. S. Epifanie, op. cit., p. 164cxv Ibidemcxvi N. A. Constantinescu, op. cit., p. 190cxvii P. S. Epifanie, op. cit., p. 167cxviii G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 513cxix P. S. Epifanie, op. cit., p. 168cxx Şterscxxi G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 513cxxii C. Săndulescu – Verna, Zugravi din Buzău, în „Îngerul”, 1937, p. 555cxxiii Vezi nota 24cxxiv pr. H. constantinescu, Cel mai vechi…, p. 98cxxv P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicicovski) un desăvârşit monah român, în B.O.R. nr. 1-2, 1975cxxvi Ibidemcxxvii P. S. Epifanie, op. cit., p. 158cxxviii V. Sibiescu, op. cit., p. 351cxxix pr. Gabriel Cocora, Biserica de la Berca, monument de artă brâncovenească, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1963, p. 516cxxx Arhitect Traian Chiţescu, Biserica fostei mânăstiri Berca, în “Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, anul XXXVII (1944), fasc. 119-122, p. 74; căruia îi datorăm în cea mai mare parte descrierea arhitecturiicxxxi pr. Gabriel Cocora, op. cit., p. 517cxxxii Ibidemcxxxiii Ibidem, p. 518cxxxiv B. Iorgulescu, Din istoria picturii în Ţara Românească – Pictorul Nicolae Teodorescu şi şcoala de pictori din Buzău (1821), în „Literatură şi artă română”, anul V, nr. 4, p. 227cxxxv N. Iorga, Sate şi mînăstiri din Romînia, ed. a II-a, Bucureşti, 1916, p. 151cxxxvi pr. Gabriel Cocora, op. cit., p. 519cxxxvii Arhitect Traian Chiţulescu, op. cit., p. 75cxxxviii Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XII, doc. 28cxxxix Ioan C. Filiti, Inventarul Episcopiei din Buzău, metoaşelor sale şi Biserica Sf. Dumitru din Bucureşti la 1819 şi 1825, în B.O.R., an LIII (1935), nr. 1-2, p. 27cxl Arhivele Statului, Bucureşti, “Episcopia Buzăului”, pach. XII, doc. 50cxli În cuvântarea pe care a ţinut-o la sfinţirea catedralei eiscopiei, 30 dec. 1834, ierodiaconul Dionisie Romano spune printre altele: “Tăcând eu, iată strigă dumnezeeştile lăcaşuri ce prin sfinţia voastră s-au zidit şi s-au împodobit, precum frumoasa biserică de la Ciolanu, mănăstirea Berca, ce de curând ridicându-se din dărâmăturile ei s-au împodobit şi s-au sfinţit”. (Cuvântarea se află la sfârşitul cărţii Învăţătură între preoţi şi diaconi, adică sfătuire cum trebuie să se poarte în slujba Sfintei Liturghii , Buzău, 1835, p. 117, apud. pr. Gabriel Cocora, op. cit., p. 520, nota 11)cxlii Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XX, doc. Icxliii I. Ionaşcu, Documente Bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirrii Colţea, Bucureşti, 1941, p. 164cxliv Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XII/28cxlv Ioan C. Filitti, art. cit., p. 28cxlvi Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XII/69 cxlvii Aurel V. Vasilescu, Mânăstirea Bradu de pe Nişcov”, Bucureşti, 1957, p. 20cxlviii Ioan C. Filitti, art. cit., p. 28 cxlix Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XX, doc. 1cl Ibidem, pach. XVI, doc. 17cli Ibidem, pach. XIII, doc. 30clii Biblioteca Academiei R.P.R., pach. CXXVIII, doc. 121 cliii Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XX, doc. 8cliv Gh. Ionescu, Viaţa şi activitatea lui Filotei, episcopul Buzăului, ed. a II-a, Bucureşti, 1941, p. 11

22

b)Pe un Liturghier, tipărit la Bucureşti în 1797 de Dimitrie Mihailovici, e scris cu creionul: „Anii de la moartea lui Spiridon” şi sunt făcute două scăderi: 1901; 19011772 1697204c)Un Minei fără început;d)Un Evhologhiu, fără început şi sfârşit;e)Slujba Sfintelor Pătimi tipărită la Buzău de Filotei (1853 august 14) f)O Psaltire pe care se află multe însemnări: 1.„Să se ştie de când s-au născutu fii mieu în ziua naşterii lui H.S. Decembrie 25 leat 7361 (1853)”; 2.„Să se ştie de când m-am însurat eu Dum(it)ru logofătu sin Dumitru Râmbu ot satu Cătina la leat…”, 3.„Să se ştie când a vândut calu tată meu la leat 1840 Februarie 7”Din punct de vedere al plasticii monumentale, această biserică de lemn se încadrează în larga complexitate a celei mai simple construcţii – casă ţărănească – de la care meşterii s-au inspirat. Elementele ei specifice, după cum vom vedea prezintă aspecte cu totul originale, închegate într-un adevărat document plastic. Puternic ancorată străvechii forme constructive, biserica aceasta, rod al unei concepţii arhaice, prezintă linii simple şi planuri proporţionate, ce amintesc de îndemânarea născută din arta nativă a ţăranului român, gospodar statornic sau cioban transhumant.Privită în general, biserica se remarcă prin înfăţişarea arhaică a unei nave longitudinale, construită din bârne de stejar, simple la pronaos şi naos şi acoperite cu scândură la altar.Altarul, supralărgit, faţă de pereţii laterali rezolvă un procedeu constructiv impus de necesitatea creării unui spaţiu liturgic pentru proscomidiar, meşterii părăsind soluţia unei simple amenajări în acest sens. Şarpanta acoperişului, inspirată din aceea a unei case ţărăneşti, preia o învelitoare de şindrilă în patru ape, cu poartă puţin pronunţată şi cu ştreaşină largă.Interiorul are cunoscutele compartimente cultice, fără delimitare între ele. Acoperirea acestui spaţiu prezintă sistemul constructiv al unui plafon drept pentru pronaos şi naos, combinat cu o calotă semicilindrică pentru proscomidiar.Tratarea plastică a decorului în lemn de la această Biserică descoperă o spontană concepţie şi o adâncă meticulozitate în acest sens. Se întâlnesc aici flori de câmp transpuse si izvodite pe lemn, arcade rotunjite din bardă, tăieturi simetrice de ferăstrău, chenare drepte sau arcuite din tablă, ciubuce, caneluri, cruci, rozete şi alte amănunte decorative care înfăţişează cu aspect de o rară originalitate, în care se reflectă firea ţăranului smuls din preocupările lui obişnuite şi aplecat în redarea frumosului.Toate aceste elemente decorative devin prin ele însele adevărate documente ale artei de a sculpta în lemn aşa cum numai meşterii ştiau să o facă.Virtuozitatea acestor meşteri se vădeşte după cum urmează: pridvorul, element esenţial sub raportul ornamentaţiei, cu stâlpi ciopliţi în patru feţe şi sculptaţi în două trunchiuri piramidale suprapuse cu unghiuri ablatizate şi cu baze canelate; portalul, format dintr-o ramă din care cea de jos este o talpă de stejar cu funcţie de prag, cele din părţi – două blăni, tot de stejar, prezintă încrustări canelate şi succesiuni de decupări semicilindrice, iar cea de sus, în partea centrală, prezintă o acoladă, pe vârful căreia se înalţă o cruce; brâul în torsadă, clv I. Ionaşcu, Material documentar privitor la istoria seminarului din Buzău, Bucureşti, 1937, p. 19clvi Ibidem, p. 66clvii Ibidem, p. 125clviii Ibidemclix pr. Gabriel Cocora, Tipografia şi tipăriturile de la episcopia Buzăului, în B.O.R., anul LXXVIII(1960), nr. 3-4, p. 296clx Ioan C. Filitti, Domniile Române sub Regulamentul Organic, 1834-1848, Bucureşti, 1915, p. 57clxi I. Ionaşcu, art. cit., p. 93clxii Arhivele Statului, Bucureşti, Min. Instr. Dos. 3683/877clxiii Arhivele Statului, Bucureşti, Episcopia Buzăului, pach. XIII, dos. 50clxiv pr. Gabriel Cocora, art. cit., p. 534clxv Nicolae Iorga apud. pr. Gabriel Cocora, art. cit., p. 534 clxvi Pr. H. Constantinescu, Biserica din Valea Cătinei - Buzău, în Biserici de lemn din Eparhia Buzăului, Editura Episcopiei Buzăului, 1987, p. 334clxvii Ibidemclxviii I. Frăsineanu, Biserica parohială Fundul Cătinei, în B.O.R. LI/1933, p. 220clxix Pr. H. Constantinescu, Biserica din Valea …, p. 334clxx I. Frăsineanu, Schitul Fundul Cătinei, în B.O.R. LI/1933, p. 43clxxi Ibidemclxxii Testamentul prevedea să se cheltuiască cu praznicul de la “Intrarea în Biserică” hramul Bisericii, 50 lei, iar restul să se împartă iarăşi nepoţilor. După dispariţia schitului, moşia a trecut asupra bisericii amintite anterior, iar apoi asupra celei noi clădită în 1880. din 1929, moşia s-a vândut definitiv “nepoţilor”, iar banii rezultaţi au fost depuşi la o bancă (I. Frăsineanu, Schitul Fundul Cătinei, p. 43, notele 5 - 6)clxxiii Este biserica “Intrarea în Biserică”, dar din anul 1880 există o nouă biserică parohialăclxxiv I. Frăsineanu vorbeşte de un sat numit Piatra aşezat în timp în apropierea schitului, astfel acest lucru să fi contribuit ca monahii să părăsească acest schit înconjurat acum de gospodării lumeşticlxxv N. A. Constantinescu, op. cit., p. 36clxxvi B. Iorgulescu, op. cit., p. 297clxxvii pr. H. Constantinescu, Biserica Intrarea în Biserică din satul Fundul Cătinei, în „Îngerul” X, 1938, p. 234clxxviii B. Iorgulescu, op. cit., p. 297clxxix N. A. Constantinescu, op. cit., p. 37; B. Iorgulescu, op. cit., p. 297clxxx I. Frăsineanu, Biserica Fundul Cătinei, în B.O.R. nr. 5/1933, p. 253clxxxi N. A. Constantinescu, op. cit., p. 37; B. Iorgulescu, op. cit., p. 298clxxxii I. Frăsineanu, Biserica Parohială Fundul Cătinei, în B.O.R. nr. 5/1933, p. 253clxxxiii Ibidem, p. 254clxxxiv Ibidem, p. 220clxxxv N. A. Constantinescu, Biserici şi mânăstiri în judeţul Buzău, p. 16clxxxvi I. Frăsineanu, Biserica parohială…, p. 222

23

evoluează în jurul corpului principal al bisericii, evidenţiind tratarea plastică decorativă a acestui monument de lemn, până la nivelul unei valori maxime; unghiurile optuze ale altarului, unde golurile practicate la capătul bârnelor sunt perfect şi armonios îmbinate; ornamentaţia pereţilor dintre compartimentele cultice, este preluată cu aceeaşi pricepere artistică; în sfârşit, tâmpla este decorată simplu, cu colonete în strung, cu uşile diaconeşti care se închid sus prin acolade semiovale, iar cele împărăteşti printr-o acoladă trilombatăclxxxvii.Pictura este degradată. În pronaos şi naos, pictura a fost aplicată pe un suport de pânză, cu gletuială, din care se păstrează doar câteva urme de sfinţi şi scene religioase. Pictura altarului este cu totul naivă şi a fost executată direct pe lemn de meşterul zugrav Mantaclxxxviii.În prezent biserica se află într-un proces trist de degradare. Prin neglijenţă, în curând se poate pierde un aşezământ bisericesc deosebit.

Patrimoniu crestin inestimabil

Aceste lăcaşuri de cult sunt dovezi indubitabile despre creştinismul, istoria şi arta noastră. Fiecare aşezământ impune opinia admiterii faptului că ne-am născut în acelaşi timp şi români şi creştini. Frumuseţea fiecărei biserici este dată de măiestria pe care au arătat-o în executare meşterii, dar şi de dorinţa ctitorilor de a lăsa moştenire urmaşilor adevărate valori. Fiecare aşezământ se evidenţiază prin ceva anume.

Biserica „Sfântul Nicolae” din Bâscenii de Jos iese în evidenţă prin valoarea istorică – ctitorie 1775 (fiind declarată monument istoric), prin arhitectură (reprezentativ este pridvorul, a cărui arhitectură îi conferă un caracter specific Ţării Româneşti de dincoace de Milcov) şi pictură (originală în tehnică „al fresco”, formând împreună cu decoraţia sculpturală, un ansamblu unitar; şi totodată se evidenţiază strălucitul covor polihrom). Preotul Horia Constantinescu consideră monumentul ca fiind unul din cele mai frumoase ctitorii moşneneşti din tot cuprinsul Ţării Româneşti.

Biserica fostului schit Cârnu este ctitorie voevodală, fiind considerată cel mai vechi monument istoric bisericesc de pe plaiurile Buzăului – 1554-1568 (pr. H. Constantinescu); cea mai veche aşezare mănăstirească din părţile muntoase ale Buzăului (B. Iorgulescu); cea mai armonioasă biserică din câte împodobesc plaiurile buzoiene (N. A. Constantinescu) datorită influenţelor stilului arhitectonic sârbesc concretizat la noi prin bisericile de la Vodiţa şi Cozia. Turnul de pe naos vădeşte o perfectă asemănare cu cel de la Voroneţ. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că aici a vieţuit marele călugăr Paisie Velicicovschi.

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Berca, prin portalul uşii din pronaos, ancadramentele ferestrelor şi prin „admirabilele” (N. Iorga) coloane din interior, este singurul monument de artă Brâncovenească de pe teritoriul protopopiatului Pătârlagele.

În ceea ce priveşte biserica „Intrarea în Biserică” din satul Fundul Cătinei trebuie remarcat faptul că prezintă aspecte cu totul originale, închegate într-un adevărat document plastic. Această biserică de lemn se încadrează în larga complexitate a celei mai simple construcţii – casă ţărănească, de la care meşterii s-au inspirat. Puternic ancorată străvechii forme constructive, biserica aceasta, rod al unei concepţii arhaice, prezintă linii simple şi planuri proporţionate, ce amintesc de îndemânarea născută din arta nativă a ţăranului român, gospodar statornic sau cioban transhumant.

Bibliografie

clxxxvii pr. H. Constantinescu, Biserici de lemn…, p. 336clxxxviii Ibidem

24