UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL
CATEDRA de ECONOMIE ȘI MANAGEMENT ÎN AFACERI ȘI SERVICII
PLANIFICAREA ȘI GESTIUNIEA
ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE - I
NOTE DE CURS
(CONSPECT)
PENTRU SPECIALITATEA 363.1 BUSINESS ȘI ADMINISTRARE
Andrei Popa,
doctor habilitat în științe economice,
profesor universitar
1
Tema I. Esenţa întreprinderii industriale
Ampla şi complexa dezvoltare ce caracterizează evoluţia societăţii omeneşti în ultimul
secol se reflectă şi în apariţia unui număr de întreprinderi, care prezintă o extremă varietate de
însuşiri economice, tehnice, umane, juridice etc.
Întreprinderea industrială se defineşte drept unitate de bază în cadrul in-dustriei, în care
personalul, prin utilizarea factorilor de producţie, obţine materii prime, produce bunuri materiale,
anumite servicii, în condiţiile realizării unui anu-mit profit.
Abordată ca un sistem, întreprinderea prezintă mai multe caracteristici:
a) Întreprinderea este un sistem complex, deoarece include resurse umane, materiale şi
financiare, fiecare dintre acestea fiind alcătuite dintr-o varietate de elemente. Resursele
umane sunt compuse din personalul întreprinderii, care pre-zintă caracteristice din punct
de vedere al nivelului pregătirii, specialităţii, postului ocupat, vârstei, vechimii în unitate
etc. Disponibilităţile băneşti în numerar şi la bancă, aflate la dispoziţia întreprinderii
formează resursele sale financiare.
b) Întreprinderea este un sistem socio-economic, în sensul că în cadrul său colectivele de
oameni ai muncii desfăşoară procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare.
Calitatea resurselor umane de a fi singurele producătoare de noi valori le conferă o poziţie
centrală în cadrul întreprinderii industriale.
c) Întreprinderea industrială este şi un sistem planificat. Esenţa acestei tră-sături o reprezintă
fundamentarea şi desfăşurarea tuturor activităţilor întreprinderii pe baza planului său, al
cărui conţinut este diferit în întreprinderea de stat faţă de cea privată.
d) Întreprinderea este un sistem deschis. Aceasta se exprimă prin fluxul de întăriri – utilaje,
materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, informaţii destinate sistemelor din
care face parte.
e) Întreprinderea este un sistem organic adaptiv, adică se schimbă perma-nent, sub influenţa
factorilor endogeni şi exogeni, adaptându-se atât la evoluţia macrosistemelor din care face
parte, cât şi la cerinţele generate de dinamica susţi-nută a resurselor încorporate. Însă
întreprinderea nu este un sistem pasiv şi, la rân-dul său, influenţează ieşirile sale, unele din
caracteristicile sistemelor cu care intră în contact.
f) Întreprinderea este un sistem tehnico-material, în sensul că între mijloa-cele de muncă,
materii prime şi materiale utilizate în cadrul său, există anumite le-gături, care se manifestă
prin dependenţa tehnologică dintre subdiviziunile sale.
g) Întreprinderea este un sistem organizat. Se manifestă în descompunerea întreprinderii în
elemente componente cu scopul recompunerii lor în elemente componente după anumite
criterii tehnice, economice şi de personal.
Astfel în cadrul unei unităţi economice poate fi evidenţiat un ansamblu de activităţi de
bază: aprovizionare, producţie, vânzare, transport etc.
Complexitatea întreprinderii industriale este prezentată în figura nr.1
2
Fig.1. Întreprinderea industrială ca sistem complex şi organizat
Strategii industriale ale unităţilor economice
Oferta < Cererea. Se vinde ceea ce se produce.
- Preocuparea de bază: utilizarea tuturor mijloacelor de producţie la 100%
- Evaluarea individuală a performanţelor fiecărui post
- Manevrarea cu costurile
Oferta = Cererea. Se produce ceea ce poate fi vândut.
- De efectuat previziuni comerciale
- Reducerea stocurilor
- Diversificarea produselor
- Reacţionare la perturbaţii
- Constituirea unui sistem informaţional adecvat
Oferta > Cererea. Se produce ceea ce se vinde.
- Personalizarea produselor
- Decalaje mici
- Costuri şi preţuri reduse
- Durata de viaţă a produselor
- Relaţii client-furnizor
- Organizarea în flux
3
Tema II. Caracteristica întreprinderii – veriga de bază a economiei de piaţă
1. Esenţa întreprinderii industriale
2. Tipologia întreprinderilor industriale
3. Caracteristica întreprinderilor după forma organizatorico-juridică
1. Esenţa întreprinderii industriale
Întreprinderea industrială se defineşte drept unitate de bază în cadrul industriei, în care
personalul, prin utilizarea factorilor de producţie, obţine materii prime, produce bunuri materiale,
anumite servicii în condiţiile realizării unui anumit venit.
Procesul de producţie
Întreprinderea:
a. un sistem complex – include resurse umane, materiale, financiare, informaţionale.
b. un sistem socio-economic – oamenii din cadrul întreprinderii desfăşoară procese de
muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare.
c. un sistem planificat
d. un sistem deschis – fluxuri de intrări, utilaje, materii prime, materiale informaţii
e. un sistem organic adaptiv – se schimbă permanent sub influenţa factorilor endogeni şi
exogeni.
f. un sistem tehnico-material – există anumite legături între mijloacele de muncă (oameni,
utilaje)materii prime şi materiale utilizate în cadrul său.
g. un sistem organizat – activitatea se descompune în elemente componente conform unor
anumite criterii tehnologice economice si de personal.
2. Tipologia întreprinderilor industriale
Necesitatea clasificării:
pe această bază se pot efectua analize complexe şi aprofundate (dezechilibre
disfuncţionalităţi)
se identifică caracteristicile şi modalităţile de exercitare a conducerii în
întreprindere
a. în funcţie de forma de proprietate:
întreprinderi de stat
întreprinderi private
întreprinderi cu proprietate mixtă
Întreprindere de stat – întreg patrimoniul unităţii aparţine statului.
Întreprinderi private – patrimoniul aparţine unei sau mai multor persoane.
4
Caracteristica:
a. iniţiativa constituirii şi funcţionării întreprinderii aparţine integral întreprinzătorului
b. posedă un capital minim obligatoriu
c. independenţa deplina în direcţionarea activităţii
d. asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale implicate de operaţiunile firmei
Dacă patrimoniul (capitalul) aparţine unei singure persoane – întreprindere individuală.
Dacă deţinătorii de capital sunt mai multe persoane – întreprindere de grup.
Dacă deţinătorii patrimoniului se află în proprietatea unei familii – întreprindere familială.
Dacă întreprinderea este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în condiţii egale a mai multor
persoane – întreprindere asociativă.
Caracteristica:
a. dreptul de proprietate asupra patrimoniului de către mai multe persoane.
întreprinderea cu proprietate mixtă - patrimoniul întreprinderii aparţine parţial
statului, parţial persoanelor fizice sau juridice.
b. în funcţie de sectorul economiei:
sectorul primar – întreprinderi agricole – nivel mediu a progresului tehnic.
sectorul secundar – întreprinderi industriale – nivel ridicat al progresului
tehnic.
sectorul terţiar – întreprinderi de servicii şi distribuţie – se dezvoltă în
strînsă legătură cu cel secundar şi atrage din ce în ce mai mulţi lucrători.
c. după natura activităţii:
întreprinderi agricole
întreprinderi industriale
întreprinderi de servicii (bănci, companii de asigurări, transport)
întreprinderi de distribuţie . pun la dispoziţia consumatorilor diferite bunuri
de consum
d. în funcţie de caracterul obiectului muncii supus prelucrării:
extractive
prelucrătoare
e. în raport cu destinaţia economică şi caracterul producţiei finite:
producătoare de mijloace de producţie producţie (gr A)
producătoare de bunuri de consum (gr. B)
f. în raport cu continuitatea procesului tehnologic:
cu procese tehnologice continue
cu procese tehnologice discontinue
g. în funcţie de timpul de lucru în cadrul anului calendaristic:
întreprinderi ce funcţionează anul împrejur
întreprinderi sezoniere
h. în raport cu nivelul de specializare:
specializate
5
universale
mixte
i. în funcţie de tipul producţiei:
producţie individuală
cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare)
cu pro de masă
j. în funcţie de metoda de organizare a producţiei:
întreprinderi cu producţia organizată in flux
întreprinderi cu producţia organizată pe obiecte
întreprinderi cu producţia organizată în unicate
k. în funcţie de numărul personalului încadrat în întreprindere (conform legislaţiei
R.M.. Legea privind susţinerii întreprinderilor mici şi mijlocii):
microîntreprinderi – 9 salariaţi
întreprinderi mici – 10-50 salariaţi
întreprinderi mijlocii – cel mult 249 salariaţi
l. în funcţie de venitul anual din vânzări (lei):
microîntreprinderi – < 3 mln
întreprinderi mici – < 25mln
întreprinderi mijlocii - < 50 mln
m. în funcţie de forma organizatorico-juridică:
întreprindere individuală (ÎI) – persoana fizică
societate în nume colectiv (SNC) – persoană fizică
societate cu răspundere limitată (SRL) – persoana juridică
societate în comandită – persoană fizică
societate pe acţiuni (S.A.) – persoană juridică
cooperativă de producţie / de întreprinzător – persoană juridică
întreprindere de stat
întreprindere municipală
Lectia 2 . Tema II. Caracteristica întreprinderii – veriga de bază a
economiei de piaţă
1. Scopul şi sarcinile de bază ale întreprinderii, drepturile şi datoriile . Legea R.M. cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
2. Esenţa şi însemnătatea noilor tipuri de uniuni (consorţii, asociaţii, concerne).
Întreprinderile au în viaţa unei economii un rol dublu: economic şi social.
a) Rolul economic
I. întreprinderile - atrag şi combină factori de producţie.
sarcini – managerii – optimizarea combinării factorilor de producţie pe care îi deţin.
6
II. întreprinderile – au ca finalitate a activităţii lor, executarea de bunuri şi servicii.
sarcini – managerii – să producă la costuri minime, realizând şi reînnoind
permanent factorii şi combinarea lor în funcţie de situaţia pieţelor de aprovizionare
şi desfacere.
III. întreprinderile – distribuie veniturile
managerii - acţiuni specializate de remunerare a factorilor de producţie utilizaţi:
Beneficiari Instrumente de repartiţie
- Personal angajat Salarii
- Organisme sociale Cotizaţii sociale
- Statul Impozite, taxe
- Creditorii şi băncile Dobânzi comisioane
- Asociaţii Dividende
- Întreprinderea Autofinanţare
b) Rolul social:
Firma exista prin indivizi – prin salariaţii săi;
- prin consumatori, bunurile pe care le oferă pe piaţă.
Fima manifestă un rol social specific:
I. - faţă de salariaţi care îşi consacră o mare parte din viaţa lor muncii în întreprindere
Sarcini – Managerii - crearea condiţiilor favorabile pentru muncă şi salarizare,
favorizarea promovării personalului
favorizarea reciclării impuse de modernizarea tehnicii şi tehnologiei.
II. – faţă de consumatori
Firma trebuie să caute cea mai buna adaptare a bunurilor şi serviciilor produse
la solicitarea clienţilor.
Firma trebuie să furnizeze o informaţie completă şi obiectivă asupra produselor
sale prin politici de publicitate, reclamă.
7
2 Esenţa şi însemnătatea noilor tipuri de uniuni (consorţiu, asociaţii, concerne)
Concerne - întreprinderi mari şi foarte mari, care se creează prin unirea mai multor firme
mici şi sunt conduse centralizat – persoană fizică – descentralizare parţială.
Consorţiu – reuniune provizorie în scopul realizării unor proiecte sau programe mari. Îşi
încheie existenţa la finalizarea proiectului.
Grupuri Industrial - Financiare – reuniune benevolă de structuri financiar-bancare şi de
cercetare-dezvoltare, se caracterizează prin procesul integrat al tuturor etapelor lanţului valoric –
de la elaborare - pînă la realizare.
Reţele antreprenoriale – reuniuni benevole de firme în scopul coordonării activităţii sale
pe piaţă, cooperării în producerea în comun a elementelor produsului final. Exemple de reţele:
Reţele ale furnizorilor, Reţele de desfacere, Reţele de cooperare tehnologică.
Corporaţii Transnaţionale – reuniuni de firme din diferite ţări cu scopul de a domina unul
sau cîteva segmente de piaţă.
Lectia 3 . Tema II. Caracteristica întreprinderii – verigă de bază a
economiei de piaţă
1. Importanţa micului business în economia de piaţă
2. Susţinerea şi protecţia micului bussiness
3. Formele de parteneriat între întreprinderile mari şi cele mici
1. Importanţa micului business în economia de piaţă
Caracteristica businessului mic:
a. managementul este independent, de regulă managerul este proprietarul firmei.
b. capitalul este asigurat de o persoană sau cîteva – proprietarii întreprinderii.
c. aria geografică de activitate este locală.
Avantajele întreprinderilor mici:
1. lansează mai ușor un produs sau serviciu.
2. se adaptează rapid şi satisface anumite nevoi specifice.
3. satisface maximal gusturile consumatorilor prin fabricarea bunurilor de serie mică sau
unicate.
4. Este capabilă să întreţină relaţii personale cu consumatorii. Promovează relaţii directe între
producător şi client.
5. Oferă locuri de muncă
6. Sunt flexibile şi se acomodează repede la conjunctura pieţei şi schimbările în producţie.
Dezavantajele întreprinderilor mici:
1. Riscuri şi incertitudine în succesul afacerii.
2. Probleme financiare şi obligaţii la momentul pornirii afacerii.
8
3. Responsabilitate completă.
4. Apariţia unor probleme fiziologice. Stresul impus de mersul afacerilor poate provoca
dereglări de sănătate.
5. Insuficienţa capitalului disponibil.
6. Dificultăţi resimţite în faţa reglementărilor legislativ-normative şi a procedurilor
birocratice.
În SUA din cele 20 milioane de firme
13 mil. - individuale şi de familie.
1,8 mil. - de parteneriate (SRL)/LTD.
4 mln. – SA (corporation)
40% din PIB sunt produse de 500 corporaţii mari.
≈ 40% din PIB revine businessului mic.
Anual se înregistrează 400 mii de firme mici noi din care 80 % se închid în primii ani de
activitate.
În Germania la sfîrşitul anilor ’90 din total firme:
- 65% - SRL – care ofereau locuri de muncă pentru 38% din total angajaţi.
- din ele 24% - societăţi în comandită
În Republica Moldova la sfîrşitul anilor ’90 (1996) din total 143 227 agenti economici
41 169 întreprinderi individuale (28,7)
19 097 SRL (13,3%)
61 574 GŢ (43%)
2. Susţinerea şi protecţia micului bussiness
(vezi)
1. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din
03.01.1992
2. Legea Republicii Moldova privind societăţile cu răspundere limitatănr, nr. 135 din
14.06.2007
3. Legea Republicii Moldova privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii
nr. 206-XVI din 07.07.2006 .
4. Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93-XIV din 15 iulie
1998
5. Legea Republicii Moldova privind licențierea unor genuri de activitate, nr. 451-XV din 30
iulie 2001
6. Legea Republicii Moldova cu privire la franchising, nr. 1335-XIII din 1 octombrie 1997
7. Legea Republicii Moldova cu privire la leasing, nr. 731-XII din 15 februarie 1996
8. Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93-XIV din 15 iulie
1998
9
3. Formele de parteneriat între întreprinderile mici şi mari.
Franchisingul - compania mare (franchiser) acordă unor firme independente – operatori
marca sa comercială, utilaj tehnologii şi know-how, servicii de instruire a personalului şi
controlează calitatea producţiei. (,,Mc Donald’’, ‚,Pizza Hut’’, ,,KFC’’).
Leasingul – procurarea tehnicii şi tehnologiilor şi darea lor în arendă cu acordarea
concomitentă a creditelor şi serviciilor tehnice.
Reţele antreprenoriale – asociaţii ale unor firme independente fondate pe baza contractelor
pe termen lung, pentru elaborarea, producerea şi realizarea în comun a unor produse complexe,
fără a crea organe speciale de dirijare.
În agricultură:
Asociaţii de aprovizionare cu materiale circulante( îngrăşămînt, nutreţuri
combinate, mijloace de protecţie).
Asociaţii de prelucrare, păstrare şi desfacere a producţiei pe principii acţionare şi
cooperatiste (frigidere, linii de conservare etc.)
Caracteristica Întreprinderii Individuale
Întreprinderea individuală
Caracteristicile principale
1. Persoană fizică 2. Existenţa unui singur proprietar, care deţine întregul capital şi conduce singur
întreprinderea, răspunzînd cu întreaga sa avere pentru obligaţiile asumate. 3. Uşurinţa demarării, desfăşurării şi lichidării afacerii. 4. Libertatea relativă de acţiune şi control a proprietarului.
avantaje dezavantaje
capital redus pentru fondare – cheltuieli mici, formalităţi reduse.
restricţii legale şi normative limitate.
simplitatea conducerii – proprietarul se găseşte în relaţii nemijlocite cu toţi furnizorii şi clienţii săi
libertatea decizională a proprietarului este foarte largă, permite reacţii decizionale rapide
profitul revine în întregime proprietarului
impozite relativ mici
simplitate în procedura de lichidare
capital disponibil limitat
experienţă relativ limitată
dificultăţi în obţinerea finanţării
posibilităţi reduse de introducere a progresului tehnologic
dificultăţi în atragerea personalului înalt calificat
răspunderea pentru datoriile întreprinderii este nelimitată şi aparţine integral proprietarului
viaţa întreprinderii este limitată, existenţa legală a afacerii, încheindu-se cu decesul proprietarului
Caracteristica Societăţii cu Răspundere Limitată
Societate cu Răspundere Limitată
Caracteristicile principale
1. Este persoană juridică 2. Membrii ei pot fi atît personae juridice, cît şi fizice 3. Întreprinderea este fondată în baza contractului de de constituire (de societate) şi a
statului. 4. Capitalul statutar se formează prin asocierea bunurilor fondatorilor
10
5. Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru – cu cota parte în capitalul societăţii.
avantaje dezavantaje
permite însumarea resurselor financiare ale persoanelor partenere, sporind astfel şansele de majorare a capitalului disponibil.
oferă posibilitatea de a împărţi responsabilităţile manageriale între parteneri.
procedura de constituire, înregistrare e simplă şi comparativ ieftină şi rapidă.
necesitatea de a da publicităţii dării de seamă, bilanţuri e mai mica sau lipseşte şi astfel concurenţii nu capată informaţii despre activitatea întreprinderii
structura organizatorico-administrativă e mai simplă ( nu există comisia de cenzori, consiliul de observatori ca în societăţile pe acţiuni).
se bazează pe cunoştinţele abilităţile experienţa persoanelor partenere.
existenţa obligatorie a capitalului social.
posibilitatea apariţiei unor dezacorduri între asociaţi.
dificultăţi relative în obţinerea unor sume de capital
lipsa continuităţii afacerii în cazul pierderii unui asociat.
fiecare partener este responsabil pentru deciziile şi acţiunile celorlaţi parteneri.
Caracteristica Societaţii pe Acţiuni
Societate pe Acţiuni
caracteristicile principale
1. Nu poate avea mai puţin de doi membri fondatori 2. Capitalul statutar este divizat completamente în acţiuni 3. Numărul acţionarilor nu este limitat (în SA de tip deschis) 4. Acţiunile sunt valori mobiliare, si pot fi vîndute şi cumpărate 5. Poate emite două tipuri de hîrtii de valoare: acţiuni şi obligaţii 6. Organul suprem de conducere este Adunarea general a Acţionarilor
avantaje dezavantaje
permite atingerea unui volum apreciabil al capitalului.
permite colectarea economiilor cetăţenilor şi convertirea acestora în capitaluri investite în activitatea economică.
permite transferarea proprietăţii.
răspunderea fiecărui proprietar pentru datoriile societăţii este limitată la nivelul capitalului propriu investit în afacere.
viaţa societăţii nu este afectată de pierderea unui acţionar.
cheltuieli şi formalităţi mari pentru înregistrare
răspunderea este ‘’impersonală’’ şi se lămureşte printr-un număr mare de acţionari.
conducerea este complicată.
impozitarea dublă în cazul acţionarilor persoane străine.
plafon ridicat de capital social.
rapoartele şi declaraţiile către administraţia publică sunt complexe şi numeroase.
publicarea obligatorie a informaţiei despre activitatea SA de tip deschis.
11
Tema III. Structura de producţie a întreprinderii
1. Procesul de producţie-noţiuni, structură
2. Clasificarea procesului de producţie
3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile componente
4. Tipuri de structuri de producţie
5. Căile de perfecţionare a structurii de producţie
1. Procesul de producţie-noţiuni, structură
Întreprinderea industrială are ca funcţiune de bază fabricarea bunurilor materiale care se
realizează prin desfăşurarea procesului de producţie.
Activitatea de producţie constă în obţinerea de către om a unor bunuri din natură sau
prelucrarea acestora şi a materiilor prime din agricultură în vederea obţinerii unor produse utile
societăţii, folosind în acest scop un sistem de mijloace de muncă.
Activitatea de producţie se realizează prin intermediul procesului de producţie (p/p).
Definirea completă a p/p, necesită caracterizarea lui atît sub raport social-economic, cît şi
sub raport tehnico-material. Aceasta este determinată de faptul că în procesul de producţie oamenii
nu acţionează numai asupra obiectului muncii, ci şi unii asupra altora. Ei produc cooperînd într-
un fel anumit şi schimbînd ei activităţile lor.
Sub raport tehnico-material, procesul de producţie reprezintă un proces de unire a muncii
vii cu mijloace de producţie.
O trăsătură esenţială a p/p constituie caracterul conştient al activităţii omului. Pornind de
la elementele caracteristice sus-numite se poate determina procesul de producţie prin totalitatea
acţiunilor conştiente ale oamenilor munci îndreptate cu ajutorul mijloacelor de muncă asupra
obiectelor muncii şi a proceselor naturale în vederea transformării lor în bunuri materiale necesare
societăţii.
Procesul de producţie reprezintă unitatea organică a două procese: procesul tehnologic şi
procesul de muncă. Conţinutul principal al p/p îl formează procesele de muncă, adică acţiunea
executantului cu ajutorul uneltelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea transformării lor
în bunuri materiale sau îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă. Procesul tehnologic
reprezintă transformarea directă cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii în produse finite.
În anumite ramuri industriale p/p mai include şi acţiunea unor procese naturale, în cadrul
cărora obiectele muncii sunt supuse unor transformări fizice sau chimice sub acţiunea factorilor
naturali, procesele de muncă oprindu-se complet sau parţial.
În asa fel p/p are nevoie de trei componente: obiecte de muncă (materia primă), mijloace
de muncă şi însăşi munca.
2. Clasificarea procesului de producţie
Multitudinea proceselor de producţie determină necesitatea unei clasificări. Clasificarea
p/p poate fi efectuată după diferite criterii:
1. În raport cu modul cum se participă la obţinerea produsului finit.
12
procese de bază
procese auxiliare
procese de servire
Procesele de bază constituie conţinutul principal al proceselor de producţie şi include acele
procese ce au ca scop transformarea materii prime în produse finite, care constituie obiectul
activităţii de bază a întreprinderii. De exemplu: procesele de filat, ţesut ş.a.
Aceste procese la rîndul lor, pot fi grupate în trei categorii:
1) procese de bază pregătitoare sunt acelea care presupun executarea unor
operaţii ce au drept scop pregătirea materialelor sau asigurarea pieselor sau
semifabricatelor necesare în vederea prelucrării propriu-zise;
2) procese de bază prelucrătoare includ acelea care asigură efectuarea
operaţiilor de prelucrare propriu-zisă a materiilor prime şi a materiilor în
vederea obținerii produselor finite.
3) procese de bază de finisare sau montaj. Aici se includ toate procesele care
asigură obţinerea în formă finală a produselor, cum sunt procesele de
asamblare a pieselor şi subansamblelor în produse de finisare din industria
textilă (vopsit, călcat etc.).
Procesele auxiliare sunt acele procese, care nu contribuie în mod nemijlocit la
transformarea materiilor prime în produse finite dar cu ajutorul lor se creează condiţiile tehnico-
materiale necesare desfăşurării normale a proceselor de bază (de ex. procese de obţinere a sculelor,
de producere a energiei, de executare a reparaţiilor ş.a.).
Procesele de servire sunt acele procese, care asigură condiţiile necesare derulării
corespunzătoare a proceselor de bază şi auxiliare din cadrul întreprinderii (de ex: procesele de
transport intern, de depozitare ş.a.).
2. În raport cu modul în care se execută procesele de producţie se disting:
a. Procese manuale, adică acelea la care muncitorul acţionează direct sau cu
ajutorul sculelor asupra obiectelor muncii pentru a le transforma în produse
finite.
b. Procese manual-mecanice - se caracterizează prin faptul că o parte din procese
se execută manual, iar o altă parte mecanizat.
c. Procese mecanice - se caracterizează prin faptul că operaţiile prin care se
concretizează procesele se efectuează mecanizat. Muncitorul conduce în mod
direct diferite maşini şi utilaje (de ex: procesele de aşchiere, de filare, de ţesut,
ş.a.)
d. Procese automate – acea categorie de procese de producţie care se efectuează cu
ajutorul unor maşini, utilaje sau instalații automatizate, muncitorii avînd doar
rolul de a urmări şi supraveghea funcţionarea acestora.
e. Procesele de aparatură – acele procese care se efectuează în vase şi alte instalaţii
capsulate prevăzute cu anumite mecanisme care formează aparatura de măsură
şi control. În cadrul proceselor de aparatură pot avea loc reacţii chimice (
13
oxidare, sulfonare), procese fizice – evaporarea, cristalizarea, uscarea, procese
termochimice şi electrochimice.
3. În raport cu modul de obținere a produselor finite din materia primă.
a. Directe – se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca urmare a
efectuării unor operaţii succesive asupra aceleaşi materii prime (De ex: din
sfeclă de zahăr se obţine zahărul ş.a.).
b. Sintetice - se caracterizează prin faptul că produsul finit se4 obţine ca urmare a
folosirii mai multor felurii de materii prime, care după diferite prelucrări
succesive necesită operaţii de asamblare sau montaj (de ex: în industria
constructoare de maşini ş.a.)
c. Analitice – se caracterizează prin faptul că dintr-un singur fel de materie primă
se obţine o gamă variată de produse ( de ex: cele din industria chimică,
petrochimică ş.a.)
4. În raport cu gradul de periodicitare al desfăşurării în timp a proceselor de producţie:
a. Procese ciclice – au un carcter repetativ, ciclic după anumite intervale de timp
regulate.
b. Procese neciclice – se efectuează o singură dată, repetarea lor putându-se efectua
numai cu caracter întîmplător în producţia pe unicate ş.a.
5. În raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate se disting:
a. Procese chimice – se efectuează în instalaţii capsulate, procesele de transformare
din materii prime în produse finite avînd loc prin efectuarea unor reacţii chimice,
termochimice sau electrochimice.
b. Procesele de schimbare a formei – se folosesc unele maşini sau agregate pentru
schimbarea configuraţiei sau formei. De ex: procesele de strunjire, găurire,
frezare ş.a.
c. Procese de asamblare – sunt acele procese care asigură reunirea diferitelor
materiale, piese etc. (de ex: procesele de sudură, lipire ş.a.).
d. Procesele de transport – asigură deplasarea diferitelor materiale sau produse
dintr-un loc în altul în interiorul întreprinderii.
6. În raport cu felul materiei prime:
a. Produse de producţie extractivă – nu au ca materii prime, ci numai obiecte ale
muncii(cărbune, lemn etc.) Ele nu au valoare pentru că în starea în care se află
ele în natură nu s-a cheltuit muncă omenească pentru producerea lor nici valoare
de întrebuinţare, deoarece în forma în care se află în natură ele nu pot fi folosite
de om.
b. Procese de producţie prelucrătoare – se caracterizează prin faptul că au ca obiect
prelucrarea materiei prime provenite din industria extractivă şi prelucrarea
industrială a produselor agricole.
14
3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile componente
Structura de producţie exprimă forma organizatorică de desfăşurare a procesului de
producţie şi reprezintă numărul şi componenţa verigilor de producţie, control şi cercetare, modul
de construire şi organizare internă şi legăturile de cooperare dintre acestea pe linia realizării p/p.
Verigi ale structurii de producţie sunt considerate:
locul de muncă;
sectoare de producţie;
ateliere de producţie;
secţii de producţii;
laboratoare de analiză, control şi cercetare;
uzine, fabrici şi alte unităţi similare fără personalitate juridică.
În cadrul organizării unităţilor de producţie veriga structurală de bază o constituie locul de
muncă.
Locul de muncă este acea parte a suprafeţei de producţie a unui atelier, sector sau a unei
secţii dotate cu utilaj şi echipament tehnic corespunzător, destinate executării anumitor operaţii în
vederea obținerii producţiei sau a deservirii p/p.
Un loc de muncă poate fi universal – cînd în cadrul lui se execută un tip de operaţie la o
mare varietate de produse sau specializat – cînd se execută o operaţie la un fel de produs sau piesă
în mod repetat.
În cadrul secţiilor de producţie sau atelierelor se pot constitui sectoare de producţie, care
reprezintă acea subunitate delimitată sub raport teritorial unde se execută un anumit tip de operaţie
tehnologică sau o succesiune de operaţii legate de fabricarea unei piese sau părţi de produs.
Atelierul de producţie poate fi constituit ca verigă independentă sau ca parte componentă
a unei secţii. Ca verigă independentă, caracteristicile tehnico-productive şi cele organizatorico-
administrative sunt similare secţiei, diferind volumul de muncă.
Atelierul ca verigă componentă a secţiei reprezintă acea verigă structurală, în cadrul căreia
se execută fie aceeaşi activitate sub raport tehnologic, fie anumite operaţii succesive necesitate de
executarea unui produs sau a unei piese.
Prin secţia de producţie se înţelege o verigă structurală determinată tehnic-productiv şi
organizatoric-administrativ, în cadrul căreia se execută un produs sau o parte a acestuia sau se
desfăşoară un anumit stadiu al procesului tehnologic.
Se creează pentru conducerea unitară a activităţilor legate tehnologic, cînd volumul de
muncă necesită cel puţin trei ateliere de producţie.
După rolul pe care îl au în procesul de fabricaţie a produselor finite, într-o întreprindere,
verigile de producţie pot fi:
de bază;
auxiliare;
de servire.
Verigile de bază sunt acelea, în cadrul cărora se desfășoară p/p din care rezultă produse
şi lucrări ce formează obiectul specific de activitate al unei întreprinderi.
15
În verigile auxiliare se desfăşoară procese de producţie finalizate în produse şi lucrări
care nu constituie obiectul activităţii specializate a întreprinderii, dar sunt indispensabile
desfăşurării activităţii în verigile de bază; producţia sculelor, diferitelor forme de energie ş.a..
În unităţile de deservire se desfăşoară procese ce au ca obiect prestarea unor servicii
necesare desfăşurării producţiei de bază şi auxiliare, transportul ş.a..
Alături de aceste verigi de producţie în unele întreprinderi sunt organizate secţii sau ateliere
anexe, scopul lor este prelucrarea şi valorificarea deşeurilor.
În structura de producţie a unor întreprinderi se constituie şi laboratoare de control şi
cercetare, dacă volumul de muncă al acestora necesită cel puţin cinci persoane.
În cadrul acestor unităţi structurale se execută analiză, probe, măsurători pentru
determinarea calităţii materiilor prime produselor sau diferite lucrări cu caracter de studiu sau
cercetare.
4. Tipuri de structuri de producţie
Funcţionarea în condiţii de eficienţă economică maximă a unei întreprinderi industriale
necesită adaptarea tipului optim de structură de producţie în raport cu particularităţile pe care le
prezintă.
În dependenţă de principiul adoptat de organizare a verigilor de producţie de bază ale unei
întreprinderi se cunosc 3 tipuri de structură de producţie:
structură de tip tehnologic;
structură de tip pe obiecte;
structură de tip mixt.
Structura tehnologică avînd la baza organizării verigilor structurale principiul tehnologic,
se caracterizează prin specializarea secţiilor şi întreprinderilor în executarea unor faze ale procesul
tehnologic. Produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării succesive în mai multe secţii de
producţie. Se foloseşte la întreprinderile cu producţie individuală şi de serie mică.
Avantaje:
a. Asigură fabricarea unei nomenclaturi variate de produse;
b. Permite o folosire raţională a utilajelor printr-o încărcare completă;
c. Creează condiţii pentru folosirea optimă a muncitorilor care au o astfel de calificare
încât să poată executa un tip de operaţie la o diversitate de produse.
Dezavantaje:
a. Necesită un volum sporit de transporturi interne ca urmare a amplasării utilajelor
pe grupe omogene de maşini;
b. Cresc întreruperile în funcţionarea utilajelor pe seama timpilor de reglare şi
necesitatea trecerii de la fabricarea unui produs la fabricarea altui produs;
c. Nu permite organizarea producţiei în flux.
Structura pe obiect este caracteristică întreprinderilor la care secţiile şi atelierele de
producţie sunt specializate în executarea unor produse, părţi componente sau grupe de produse în
16
totalitatea operaţiilor de fabricare a lor, iar organizarea este făcută după principiul pe obiect sau pe
produs.
Acest tip de structură este caracteristic întreprinderilor cu producţie de serie mare şi de
masă.
Avantaje:
a. Asigură organizarea producţiei în flux în cadrul secţiilor de producţie;
b. Permite o adâncire continuă a specializării producţiei;
c. creează condiţii necesare pentru introducerea tehnicii noi prin folosirea unor
tehnologii perfecţionate, introducerea mecanizării şi automatizării;
d. Permite specializarea cadrelor şi creşterea calificărilor lor;
e. Asigură creşterea productivităţii muncii, reducerea ciclului de producţie şi a
costurilor de producţie.
Dezavantaje:
a. Are o flexibilitate redusă, schimbarea structurii sortimentului necesitând
reorganizarea secţiilor de producţie, ceea ce determină întreruperi în folosirea
utilajelor, a forţei de muncă ş.a.;
b. Schimbarea structurii sortimentului poate duce la folosirea unor utilaje în mod
incomplet.
Structura de producţie de tip mixt se caracterizează prin faptul că organizarea secţiilor
de producţie se face după principiul mixt, o parte a unităţilor de producţie organizîndu-se după
principiul pe obiecte, iar altă parte după principiul tehnologic.
Acest tip de structură este folosit în mod eficient la întreprinderile care fabrică o producţie
de serie mică şi mijlocie.
Avantaje:
a. Permite fabricarea unei nomenclaturi de produse, în condiţiile folosirii organizării
producţiei în flux;
b. Asigură o flexibilitate sporită a întreprinderilor în trecerea la fabricarea unor noi
produse;
c. Creează condiţii pentru specializarea unor secţii în fabricarea anumitor produse,
asigurând prin aceasta creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor de
producţie.
Dezavantaje:
a. datorită organizării secţiilor de producţie după principiul tehnologic,
volumul transportului în aceste secţii se menţine ridicat, avînd loc
întreruperi în fabricaţia produselor şi mărind astfel durata ciclului de
producţie.
5. Căile de perfecţionare a structurii de producţie
I. Creşterea ponderii unităţilor de producţie (secţii ateliere) specializate, organizate după
principiul obiectului de fabricare, în totalul unităţilor de producţie ale întreprinderii. Prin
17
aceasta se creează condiţii optime pentru generalizarea introducerii în întreprindere a
metodelor superioare de organizare a producţiei în flux.
II. Asigurarea adâncirii specializării producţiei şi extinderea relaţiilor de cooperare.
III. Optimizarea gradului de mărire a unităţilor de producţie şi asigurare a proporţionalităţii
între capacităţile de producţie ale acestora.
IV. Sistematizarea întreprinderii. Folosirea acestei căi trebuie să ducă la îmbunătăţirea cît e
posibil, a planului general de organizare a întreprinderii, pe linia aplicării cerinţelor de
proiectare raţională atunci cînd survin abateri de la aplicarea acestora.
Prin sistematizare trebuie să se asigure un flux tehnologic continuu, pe traseele cele mai
scurte, evitarea întoarcerilor sau intersectării fluxurilor de materiale sau de oameni, aproprierea
unităţilor auxiliare şi de servire de către unităţile cărora le furnizează produse, lucrări sau servicii.
18
Tema IV. Organizarea producţiei în secţiile de bază.
Managementul activităţii de fabricare
1. Noţiuni de organizare a producţiei la întreprindere şi principiile ei.
2. Tipurile organizatorice de producţie, caracteristica lor, eficacitatea, domeniul de
răspândire.
3. Indicatorii de bază a organizării liniilor în flux.
4. Ciclul de producţie, noţiune, structură.
5. Metodele de îmbinare în timp a operaţiunilor. Influenţa lor asupra duratei ciclului de
producţie.
6. Căi de reducere a duratei ciclului de producţie.
1. Noţiuni de organizare a producţiei la întreprindere şi principiile ei
Organizarea producţiei – un ansamblu de măsuri cu caracter economic si tehnico-
organizatoric, care stabilesc, asigură şi coordonează mijloacele de producţie şi forţa de muncă în
scopul fabricării produselor în cele mai bune condiţii şi la un nivel maxim de eficienţă.
La organizarea eficientă a producţiei sunt folosite 5 principii de bază:
a. proporţionalitatea;
b. ritmicitatea;
c. paralelismul;
d. principiul liniei drepte;
e. continuitatea.
Principiul proporţionalităţii – urmăreşte asigurarea elaborării unor proporţii de
încărcătură a sarcinii pentru fiecare loc de muncă în funcţie de productivitatea muncitorilor sau
randamentul utilajului.
Principiul paralelismului – presupune executarea simultană a diferitor părţi unui produs
sau ale produselor şi a diferitor părţi ( faze, operaţii, stadii ) ale procesului de producţie.
Principiul liniei drepte - promovează asigurarea celui mai scurt drum de trecere a materiei
prime sau auxiliare de la o secţie la alta. Aceasta presupune ca fluxul de materiale să aibă un
caracter continuu, să fie cît mai scurt posibil, evitîndu-se întoarcerile, direcţiile contrare sau
intersecţiile.
Principiul continuităţii - asigurarea desfăşurării procesului de producţie fără întreruperi
sau cu întreruperi cît mai mici pe toate fazele de producţie.
Principiul ritmicităţii – asigurarea condiţiilor necesare pentru repetarea la intervale de
timp prestabilite a aceloraşi lucrări, la aceleaşi locuri de muncă.
Pentru asigurarea ritmicităţii sunt utilizaţi indicatorii:
ritmul mediu al fabricaţiei – cadenţa fabricaţiei aceloraşi lucrări ce reprezintă intervale
de timp ce separă lansarea în fabricaţie a două piese identice, succesive.
sincronizarea posturilor – efectuarea simultană a lucrărilor la fiecare loc de muncă care
permite trecerea succesivă a produsului, cu minimul de opriri de la un loc de fabricaţie
19
( prelucrare, asamblare etc.) la altul. Presupune echilibrarea încărcării locurilor de
muncă.
Sincronizarea se face cu ajutorul unui grafic de tip Gantt
2. Tipurile organizatorice de producţie, caracteristica lor, eficacitatea, domeniul de
răspândire.
Tipul de producţie este caracterizat print totalitatea factorilor tehnici şi organizatorici
utilizaţi în cursul procesului de fabricaţie.
Sunt cunoscute 4 tipuri de producţie:
a. individuală – produsul este complex, se fabrică într-un singur exemplar sau un număr
foarte mic de exemplare ( construcţia unei nave, unui imobil).
b. în serie – sistem de organizare foarte flexibil pentru a răspunde cerinţelor exprimate de
clienţi ( confecţii).
c. în masă – se folosesc procese necesare care combină elemente standardizate. Sistemul
de organizare este rigid şi orice schimbare necesită intervale mari de timp (fabricarea
automobilelor, zahărului, chibriturilor, cimentului).
d. de proces – un singur produs de mare serie trece printr-un proces unic. Sistemul de
organizare nu admite nici o flexibilitate (producţia îngrășămintelor minerale, fabricarea
oţelului). Din punct de vedere a gradului de continuitate producţia de proces nu se
deosebeşte de producţia în masă. De aceia se vorbeşte despre 3 tipuri: individuală, în
serie, în masă.
Principalele caracteristici ala tipurilor de producţie
Caracteristici
Tipuri de producţie
individuală în serie în masă
Nomenclatorul de fabricaţie
foarte larg larg restrîns
Proiectarea produsului la comanda clientului
după catalog
Amplasarea maşinilor şi utilajelor
pe grupe de acelaşi fel
mixtă (pe grupe şi în
linie)
în linie tehnologică
Gradul de specializare a utilajului
universal redus accentuat
Organizarea producţiei pe unicate pe loturi în flux
Modul de deplasare a materialelor de la un loc de muncă la altul
bucată cu bucată sau în loturi mici
în loturi de transport
bucată cu bucată
Aprovizionarea
în cantităţi mici la intervale de timp
programată de la furnizori stabili
Controlul calităţii final, la recepţia produsului
pe faze, statistic continuu, automat
Stocarea stocarea de materii prime
stocuri de semifabricate
stocuri de produse finite
Clienţii produselor cunoscuţi (comanditari)
necunoscuţi (piaţa)
necunoscuţi (piaţa)
20
Metoda de apreciere a timpului de producţie conform indicatorului ‚, număr obiect-
operaţie’’ (𝑁𝑜)
𝑁𝑜 = 1 producţie în masă
2 ≤ 𝑁𝑜≤ 6 – producţie în serie mică
6 ≤ 𝑁𝑜≤ 10 – producţie în serie mijlocie
10 ≤ 𝑁𝑜≤ 20 – serie mare
No > 20 – producţie individuală
3. Indicatorii de bază a organizării liniilor în flux
Tactul – intervalul de timp la care un produs sau o piesă iese sub formă finită de pe linie.
Se calculează ca raportul între fondul de timp disponibil (t) al liniei pe perioada
considerată (60) (schimb , zi, lună) calculat în ore şi cantitatea de produse prevăzute ( Pp ) a se
fabrica.
𝑇 =𝑡∗60
𝑃𝑝 (min)
Dacă pentru linia de producţie în flux sunt prevăzute întreruperi planificate, atunci timpul
de funcţionare al liniei trebuie micşorat cu mărimea (î) a acestora.
𝑇 =𝑡∗60−î
𝑃𝑝 (min)
Ritmul de lucru al liniei reprezintă o mărime inversă tactului şi exprimă cantitatea de
produse care se execută în cadrul liniei pe unitate de timp.
𝑅 =1
𝑇 =>
𝑃𝑝
𝑡∗60 buc/min
Numărul de locuri de muncă (de maşini) (𝑁𝑙𝑚) necesar pe executarea uni operaţii ( 𝐷𝑜)
şi tactul liniei în flux.
𝑁𝑙𝑚 =𝐷𝑜
𝑇
Numărul total de locuri de muncă în cadrul liniei în flux 𝑁𝑙𝑚𝑡:
𝑁𝑙𝑚𝑡 = ∑ 𝑁𝑙𝑚𝑛𝑖=1 sau 𝑁𝑙𝑚𝑡 = 𝑁𝑙𝑚1
+ 𝑁𝑙𝑚2 , i = numărul de operaţii.
Lungimea liniei de producţie în flux este produsul între distanţa dintre centrul a două
locuri de muncă alăturate (pasul liniei) (d) şi numărul total de locuri de muncă de pe linie (𝑁𝑙𝑚𝑡).
𝐿 = 𝑑 ∗ 𝑁𝑙𝑚𝑡
Viteza liniei în flux este viteza de deplasare a mijlocului de transport care efectuează
deplasarea obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.
𝑉 =𝑑
𝑇
21
4. Ciclul de producţie, noţiune, structură
Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse este perioada de timp din
momentul lansării în fabricaţie (materie primă) şi pînă la momentul ieşirii lor din fabricaţie
(produse finite).
Durata ciclului este exprimată în minute, ore, zile lucrătoare, zile calendaristice, luni.
Structura ciclului de producţie – totalitatea elementelor componente şi ponderea
duratei acestora faţă de durata totală a ciclului de producţie.
Durata totală a ciclului de producţie este formată din 2 părţi:
perioada de lucru;
perioada de întreruperi.
A. Perioada de lucru:
Ciclul operativ – are ponderea cea mai mare în ciclul de producţie.
a. Durata operaţiunilor de pornire – încheiere ( aprovizionare cu materii
prime, reglarea utilajului, instructarea muncitorilor).
b. Durata operaţiunilor tehnologice – obiectele muncii sunt supuse direct
prelucrării.
Durata proceselor naturale – perioada de timp de-a lungul căreia sub influenţa
condiţiilor naturale procesul de producţie continuă deşi procesul de muncă
încetează ( fermentarea) sau datorită factorilor naturali, au loc anumite modificări
ale proprietăţilor obiectului muncii.
Durata operaţiilor auxiliare:
a. durata operaţiilor de control.
b. durata operaţiilor de transport intern (de la un loc de muncă la altul).
c. Durata operaţiilor de deservire.
B. Perioada de întreruperi – întreruperi care au loc în procesul de producţie şi doar acelea
care normează.
Întreruperi interoperaţionale:
a. întreruperi datorită lotului de fabricaţie – fiecare piesă trebuie să aştepte
pînă cînd îi vine rîndul la prelucrare, apoi pînă cînd toate piesele din lot au
fost prelucrate.
b. întreruperi de aşteptare – datorită nesincronizării duratei operaţiilor.
c. întreruperi de completare – piesele care formează un complet trebuie să
aştepte pînă cînd vor fi gata toate piesele din complet.
Întreruperi între schimburi:
a. întreruperi datorate duminicilor şi sărbătorilor legale.
b. datorită schimburilor nelucrătoare.
c. întreruperi pentru masă
22
Calcularea duratei ciclului de producţie:
𝐷𝑐𝑝 = ∑ 𝑡𝑡𝑒ℎ𝑛 + ∑ 𝑡𝑝î + ∑ 𝑡𝑝𝑛 + ∑ 𝑡𝑐𝑡 + ∑ 𝑡𝑡𝑟 + ∑ 𝑡𝑖𝑐𝑠 + ∑ 𝑡𝑅𝑆
𝐷𝑐𝑝 – durata ciclului de producţie
∑ 𝑡𝑡𝑒ℎ𝑛 – suma timpilor operaţiilor tehnologice
∑ 𝑡𝑝î - suma timpilor de pregătire – încheiere
∑ 𝑡𝑝𝑛 - suma timpilor proceselor naturale
∑ 𝑡𝑐𝑡 - suma timpilor de control tehnic al calităţii
∑ 𝑡𝑡𝑟 - suma timpilor de transport intern
∑ 𝑡𝑖𝑐𝑠 - suma timpilor în cadrul schimbului
∑ 𝑡𝑅𝑆 - suma timpilor în afara schimbului
5. Metodele de îmbinare în timp a operaţiunilor. Influenţa lor asupra duratei ciclului de
producţie.
Îmbinarea succesivă – lotul este trecut integral la o anumită operaţie, trecerea la
următoarea operaţie se face după terminarea întregului lot la operaţia anterioară
𝑇𝑜𝑝𝑠 = 𝑡1 ∗ 𝑛 + 𝑡2 ∗ 𝑛 + 𝑡3 ∗ 𝑛 … … . +𝑡𝑖 ∗ 𝑛
𝑇𝑜𝑝𝑠 = 𝑛(𝑡1 + 𝑡2 + 𝑡3 … … + 𝑡𝑖)
𝑇𝑜𝑝𝑠 = 𝑛 ∗ ∑ 𝑡𝑖
𝑚
𝑖=1
În cazul cînd la fiecare loc de muncă se foloseşte un număr diferit de utilaje ce lucrează la
operaţia ,,i’’
𝑇𝑜𝑝𝑠 = 𝑛 ∗ ∑
𝑡𝑖
𝑁𝑖
𝑚
𝑖=1
n – mărimea lotului de fabricaţie
𝑡𝑖 – durata operaţiilor tehnologice
i - numărul operaţiilor tehnologice
Metoda îmbinării successive se uitilizeză la producţia de tip individual şi de serie mică.
Îmbinarea paralelă – fiecarea unitate de produs (piesă) din lot trece individual la operaţia
următoare imediat ce s-a terminat prelucrarea la operaţia precedent. Operaţia tehnologică se
efectuiază paralel.
Condiţia principală – la o operaţie cu cea mai lungă durată să fie asigurată continuitatea.
Calculul se face de la operaţia cea mai lungă, scădem durtă operaţiei precedente a primului
produs (prima piesă).
23
𝑇𝑜𝑝𝑝
= ∑ 𝑡𝑖 + 𝑡𝑚𝑎𝑥(𝑛 − 1)
𝑚
𝑖=1
Lotul de fabricaţie „ n” este cantitatea de piese fabricate simultan din lotul de fabricaţie.
La îmbinarea paralelă piesa trece individual prin fiecare operaţie, deci lotul e de transport – P=1.
Dacă la o operaţie sau cîteva operaţii sau la toate operaţiile simultan sunt procesate cîteva
piese atunci P= cu numărul pieselor procesate simultan, de ex. se procesează 5 piese simultan P=5.
În caz general formula se modifică:
𝑇𝑜𝑝𝑝
= ∑𝑡𝑖
𝑁𝑖
𝑚
𝑖=1
+ (𝑛 − 𝑃) (𝑡𝑖
𝑁𝑖) 𝑚𝑎𝑥
unde P – lotul de transport
Dezavantaj: apar întreruperi la locuri de muncă.
Îmbinarea mixta (paralel-succesivă) - trecerea piesei în mod individual se face dacă de
la operaţia precedent se trece la alta cu o durată mai mare (de la 𝑡𝑚𝑖𝑐 → 𝑡𝑚𝑎𝑟𝑒 =
𝑏𝑢𝑐𝑎𝑡ă 𝑐𝑢 𝑏𝑢𝑐𝑎𝑡ă)
Cînd se trece la operaţia cu bucată mai mica trecerea se face în loturi timpul calculîndu-se
de la executarea ultimei piese ( de la 𝑡𝑚𝑎𝑟𝑒 → 𝑡𝑚𝑖𝑐 = 𝑙𝑜𝑡 𝑠𝑎𝑢 𝑏𝑢𝑐𝑎𝑡ă 𝑐𝑢 𝑏𝑢𝑐𝑎𝑡ă în dependeţă de
costurile de transport.
𝑇𝑜𝑝𝑚=𝑛 ∑ 𝑡𝑖
𝑚𝑖=1 − (𝑛 − 1) ∑ 𝑡𝑖 𝑚𝑖𝑐
𝑚−1𝑖=1
𝑡𝑖 𝑚𝑖𝑐- dintre fiecare două operaţii învecinate se ia durata cea mai scurtă.
Metoda de îmbinare mixtă se foloseşte în cadrul întreprinderilor cu producţia de serie
şi în masă. Îmbină avantajele îmbinării succesive şi paralele. Lipsesc întreruperile în funcţionarea
utilajului.
6. Căi de reducere a duratei ciclului de producţie
1) Introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie existente.
2) Înlocuirea proceselor naturale cu procese artificiale.
3) Mecanizarea şi automatizarea proceselor de transport şi de control. Organizarea
desfăşurării lor în paralel cu procesul tehnologic de bază.
4) Ridicarea nivelului de organizare a producţiei şi muncii, ridicarea calificării muncitorilor
şi întărirea disciplinei.
24
Tema V. Managementul gospodăriei de scule, dispozitive şi verificatoare
1. Noţiuni generale
2. Scule: codificarea şi clasificarea lor
3. Planificarea necesarului de scule
4. Dispozitive şi verificatoare
5. Căi de perfecţionare în folosirea SDV
1. Noţiuni generale
Pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie este necesară asigurarea locului de
muncă cu scule.
Sculă – parte activă a unui utilaj sau dispozitiv care interacţionează direct cu obiectul
muncii ; cuţite de aşchiat, pînzele la fierăstrău.
Dispozitiv – anumită construcţie care permite îndeplinirea operaţiei de bază ; forme de
turnat, mecanisme de atîrnare, întindere, diverse suporturi etc. care sunt fabricate conform
necesităţii producţiei de bază.
Verificatoare – sunt instrumente sau dispozitive (manuale, mecanizate, semi automate,
automate) care permit verificarea a diferitor parametri a procesului de producţie (metru,
voltmetru, termometru ş.a.).
Pentru a asigura locurile de muncă cu scule în cadrul întreprinderii se creează – secţia de
scule care are sarcinile:
producerea sculelor sau aducerea lor din afară în cantităţi necesare pentru procesul de
producţie;
îmbunătăţirea calităţii sculelor;
repararea, întreţinerea şi recondiţionarea sculelor;
micşorarea cheltuielilor pentru producerea, întreţinerea şi păstrarea sculelor.
2. Scule: codificarea şi clasificarea lor
În cadrul întreprinderilor industriale în special în industria grea consumul de scule ajunge
pînă la la 30% din costul de fabricaţie, de aceia este necesar evidenţa numărului de scule şi
urmărirea exploatării lor corecte. Pentru a organiza o evidenţă corectă a producerii şi consumului
de scule se organizează un sistem de clasificare cu ajutorul căruia se poate identifica rapid
fiecare tip de sculă. Sculele se împart în zece grupe de la 0 pînă la 9.Fiecare grupă se împarte în
subgrupe de la 0 pînă la 9, fiecare subgrupă se împarte în clase de la 0 pînă la 9, fiecare clasă se
împarte în subclase de la 0 pînă la 9, fiecare subclasă se împarte în fel de la 0 pînă la 9 şi fiecare
fel se împarte în variante de la 0 la 9.Pe o bază de 6 cifre se formează codul.
cod 178236
1- grupa, 7 – subgrupa, 8- clasa, 2- subclasa, 3 – felul, 6- varianta.
25
În funcţie de gradul de specializare se disting:
scule universale – se folosesc pentru executarea unei anumite categorii de lucrări dar
pentru diferite produse.
scule speciale – utilizate numai pentru un produs sau o anumită operaţie:
scule speciale prelucrătoare;
scule speciale de control;
tachelaj tehnologic - ansamblul de unelte utilizate pentru susţinerea operaţiei
de bază (suporturi, cleşte...).
3. Planificarea necesarului de scule
Pentru a calcula necesarul de scule pot fi utilizate 3 metode de calcul:
1) pe baza normelor de consum;
2) metoda statistică;
3) baza normelor de echipare tehnologică.
A. Calculul pe baza normelor de consum se efectuează în funcţie de tipul produselor
fabricate, de normele de consum de scule pe unitate de produs. Calculul se face pe fiecare
tip de sculă.
𝐶𝑠 = ∑ 𝑄𝑖 ∗ 𝑛𝑐𝑖
𝑚
𝑖=1
𝐶𝑠 – consumul de scule;
∑ - suma numărului total de tipuri de scule ,,i’’
𝑄𝑖 - cantitatea de produse care urmează a fi prelucrate cu un anumit tip de scule;
𝑛𝑐𝑖 – norma de consum de scule pentru prelucrarea unei unităţi de produs de tip ‚,i’’.
𝐶𝑠=(𝐶𝑢ț𝑖𝑡𝐴+𝐶𝑢ţ𝑖𝑡𝐵) n*𝐶𝑖
Norma de consum se determină în mod diferit în funcţie de tipul sau grupa sculelor.
Pentru scule aşchietoar:
𝑛𝑐𝑖 =𝑡𝑚
𝑇𝑢𝑧
𝑡𝑚 – timpul de prelucrare mecanică a unei unităţi de produs cu scula respectivă
𝑇𝑢𝑧 – timpul mechanic de funcţionare a sculei pînă la uzarea complete
𝑇𝑢𝑧 = (𝐿
𝑙+ 1) ∗ 𝑡𝑎𝑠𝑐(1 − 𝑘)
𝑇𝑢𝑧 – timpul de uzură;
L- lungimea sau grosimea părţii aşchietoare a sculei (mm);
l- mărimea stratului din lungimea sau lăţimea care se pierde la aşchiere;
26
𝑡𝑎𝑠𝑐 - timpul dintre două ascuţiri ;
+1 – coeficientul de integritate a sculei;
k – coeficientul deriorării accidentale a sculei.
B. Metoda statistică - consumul de scule se stabileşte la 1000 lei producţie sau la 1000 ore
de funcţionare a utilajului pe baza datelor statistice din perioada de bază.
C. Calcularea pe baza normelor de echipare tehnologică a locului de muncă – include
numărul locurilor de muncă şi sculele cu care acestia trebuie echipate.
𝐶𝑠 =𝑁𝑙𝑡𝑜𝑡 + 𝐶𝑖 ∗ 𝑡𝑠𝑖
𝑇𝑢𝑧
𝑁𝑙𝑡𝑜𝑡 - numărul total de locuri de muncă;
𝐶𝑖 – consumul sculelor la locul de muncă ‘‘i’’;
𝑡𝑠𝑖 – timpul de folosire a sculei pe perioada considerate exprimată în scule oră.
Astfel putem calcula stocul curent de scule:
𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑠𝑐 =
𝐶𝑎 ∗ 𝑡
360
𝐶𝑎 – consum anual de scule;
𝑡 – numărul de zile după care se reînoieşte stocul.
Întreprinderea calculează şi necesarul total de scule pe perioada unui an:
𝑇𝑠𝑐𝑢𝑙𝑒 = 𝐶𝑠𝑜 + 𝐶𝑠 𝑛𝑜𝑢𝑎 + ∆𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑠𝐶 + ∆𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑐
𝐷 + ∆𝑆𝑠𝑡𝑜𝑐 𝑠𝐵
𝐶𝑠𝑜 – consumul de scule necesar pentru producţia activă existentă;
𝐶𝑠 𝑛𝑜𝑢𝑎 – consumul de scule necesar pentru a asigurea producţiei noi;
∆𝑆𝑡𝑜𝑐 – variaţia stocurilor de la sfîrsitul anului faţă de începutul anului pentru
secţiile A, B C.
4. Dispozitive şi verificatoare
Pe lîngă fabricarea sau procurarea sculelor în cadrul întreprinderii se utilizează şi diverse
dispozitive, printre acestia sunt dispozitive de tachelaj tehnologic, unelte care se utilizează pentru
susţinerea operaţiilor de bază, suporturi, suporturi, cîrlige, cleşte etc.
La fel sunt utilizate formele de turnat, de regulă formele de turnat sunt folosite ca
dispozitive în care se toarnă materialul lichid din care se fabrică obiectul muncii, în continuare
materialul lichid se consolidează şi ca urmare obiectul fabricat se extrage din formă.
Formele sunt de două tipuri:
1) de unică folosinţa
2) de folosinţă multiplă
27
Formele de unică folosinţă la extragerea obiectului muncii sunt distruse, iar materialul din
care sunt executate formele se reciclează şi se foloseşte pentru realizarea altor firme noi. Formele
de unică folosinţă sunt executate din argilă, nisip, ipsos.
Formele de folosinţă multiplă sunt efectuate din materiale rezistente la fabricarea
obiectului muncii, sunt executate din metale pentru producţia ceramică, mase plastice, sau din
materiale plastice pentru producţia din materiale usor neferoase.
Verificatoarele au sarcina de a asigura executarea precisă a întregului proces de producţie
precum şi a diferitor faze de producţie de aceia SDV are ca sarcină să verifice exactitatea
verificatoarelor.
5. Căi de perfecţionare în folosirea SDV
Pentru gospodăria SDV se stabilesc unele sarcini de perfecţionare şi exploatare utilă:
proiectarea unor scule durabile, din materiale rezistente
adaptarea celor mai raţionale regimuri de lucru ale sculelor, ţinînd seama de tipul
materialelor prelucrate şi rezistenţa lor
recondiţionarea sculelor uzate, organizarea ascuţirii şi reparării lor la timp, depistarea şi
înlăturarea cauzelor care provoacă uzura prea rapidă
respectarea regimurilor de exploatare a dispozitivelor şi verificatoarelor
înzestrarea întreprinderii cu cele mai potrivite SDV care asigură minimizarea costurilor
de producţie, inclusiv cheltuiala cu SDV.
28
Tema VI Managementul activităţii de întreţinere şi
reparare a fondurilor fixe
1. Sisteme de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe. Sarcini funcţionale
2. Organizarea reparaţiilor fondurilor fixe
1. Sisteme de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe. Sarcini funcţionale
Pentru asigurarea funcţionării normale, o întreprindere necesită creată odată cu unităţile
de bază şi a unui ansamblu de unităţi auxiliare şi de servire.
Acestea sunt:
secţii de întreţinere şi reparare a utilajului
secţii de producere şi distribuire a sculelor
secţii de producere şi distribuire a energiei
secţii de transport
secţii depozitare etc.
Activitatea eficientă a acestora asigură ritmicitatea şi eficienţa economică maximă a
secţiilor de bază.
Întreţinerea şi repararea utilajelor în cadrul întreprinderii înseamnă de fapt, menţinerea
‚,stării de sănătate a acestora’’
Executarea reparării fondurilor fixe se poate face:
1) în cadrul întreprinderii în care funcţionează
2) de către unităţi specializate.
Obiectivele activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor:
evitarea uzurii utilajelor şi prelungirea duratei lor de viaţă;
menţinerea randamentului utilajelor;
eliminarea opririlor accidentale;
reducerea costurilor de întreţinere a utilajelor;
creşterea calităţii producţiei fabricate;
mărirea siguranţei în funcţionarea utilajelor;
micşorarea consumului de energie, combustibil, lubrifianţi.
Pentru realizarea acestor obiective în cadrul întreprinderii se pot realiza trei sisteme de
reparare a utilajului:
a) sistem centralizat – toate lucrările se execută de către o subdiviziune (compartiment,
secţie) specializată.
b) sistem descentralizat – organizarea reparaţiilor în cadrul unităţii ( secţiei) de producţie
de către mecanici şi echipele de reparare şi întreţinere subordonate administrativ şefilor
acestor unităţi
c) sistem mixt
La întreprinderi mari de regulă se foloseşte sistemul centralizat sau mixt, la întreprinderile
mici – descentralizat.
29
Prin sistem de reparaţie se înţelege un ansamblu de măsuri cu caracter tehnic şi
organizatoric aplicat în vederea menţinerii utilajelor în condiţii normale de muncă asigurând
randamentul şi gradul de precizie a lucrărilor.
Tipologia sistemelor de reparare:
Marea Britanie
1 întreţinerea planificată – revizia stării tehnice, ajustării minore efectuate la intervale de
timp stabilite în prealabil, înlocuirea unor piese în urma reviziei;
2 întreţinerea corectivă - reparaţii mici planificate pe termen scurt, revizii generale
planificate anual sau la 2 ani – se planifică detaliat.
3 întreţinerea neplanificată – în cazul unor defecte neprevăzute.
Franţa
1 întreţinere preventivă – are ca scop evitarea defecţiunilor în cursul utilizării utilajului;
întreţinere sistemică – se efectuează conform unui plan prealabil, luând în
consideraţie timpul de funcţionare a utilajului şi gradul de uzură
întreţinere condiţionată – este dependentă de necesitatea reglării utilajului
care funcţionează în anumite condiţii (umiditate, temperatură, presiune
etc.).
2 întreţinere corectivă –efectuată după apariţia defectului.
SUA
1 întreţinere preventivă – activităţi efectuate înainte ca utilajul să se defecteze.
2 întreţinere de remediere – activităţi de restabilire după producerea defectului.
Sistemul de reparaţii în R. Moldova:
se avarie
preventiv – planificate
În condiţii de avarie reparaţiile se organizează sub titlul de forţă majoră, acest sistem cere
costuri suplimentare, deseori mai mari şi e acceptat ca condiţie extraordinar de necesară pentru a
menţine graficul producţiei.
Sistem de reparaţii preventiv-planificate – ansamblu complex de lucrări de întreţinere,
control şi reparaţii, executate la anumite intervale de timp conform unui plan prestabilit şi care
are ca scop preîntâmpinarea creşterii progresive a uzurii fizice, a accidentelor şi asigurarea
parametrilor normali de funcţionare pe întreaga durată de viaţă a utilajelor.
Sistemul de reparaţii preventiv-planificate include următoarele lucrări:
Revizie tehnică (Rt) – totalitatea operaţiilor necesare a se executa pentru a stabili starea
tehnică a utilajelor şi a conţinutului lucrărilor de reparaţii care urmează a fi efectuate.
Se execută la termeni stabiliţi anterior, în perioadele de nefuncţionare a utilajelor
30
(schimburi nelucrătoare, zile nelucrătoare).În timpul Rt se efectuează inspecţia
utilajului, reglarea, alimentarea cu ului, curățirea.
Reparaţii curente – totalitatea operaţiilor care se execută periodic în scopul înlăturării
uzurii utilajelor prin repararea, recondiţionarea şi înlocuirea unor piese sau subansamble
uzate. De obicei se execută pe locul unde sunt instalate utilajele.
Reparații curente de gradul I ( Rc-I ) – asigură restabilirea capacităţii de
lucru a diferitor părţi componente ale utilajelor şi necesită numai demontări
locale.
Reparaţii curente de gradul II (Rc-II ) – cuprind un volum mare de lucrări ce
constau în recondiţionarea pieselor uzate, înlocuirea unor piese, reglarea
mecanismelor şi verificarea lor. Rc-II include reparaţii efectuate în Rt şi
Rc-I.
Reparaţii capitale (Rk) – au ca scop restabilirea caracteristicilor tehnico-economice
ale utilajelor la nivelul iniţial, precum şi preîntâmpinarea ieşirii acestora din funcţiune
înainte de termen. Principalele operaţii: demontarea, recondiţionarea şi înlocuirea unor
piese de schimb sau subansamble uzate, remontarea, reglarea, vopsirea părţilor
exterioara şi efectuarea probelor
2. Organizarea reparaţiilor fondurilor fixe
Planul de reparaţii se elaborează pe un an de zile cu defalcarea pe trimestre şi luni, pentru
întocmirea planului de reparaţii sunt necesare informaţii de bază:
numărul de utilaje
tipul utilajului
starea tehnică
normele tehnice pentru întreţinere şi reparare.
În plan sunt incluse anumite normative cunoscute şi anume:
a. durata ciclului de reparaţii – intervalul de timp de funcţionare a utilajului între două
reparaţii capitale.
b. structura ciclului de reparaţie – numărul, tipul şi succesiunea intervenţiilor tehnice
care au loc în cadrul unui ciclu de reparaţii (perioada de timp între două reparaţii
capitale)
c. durata de funcţionare a utilajului între două reparaţii de acelaşi fel.
Cunoscându-se aceste normative, data (ziua) şi tipul ultimei intervenţii tehnice care a
fost efectuată în anul de bază se pot determina data şi tipul intervenţiei tehnice ce se va executa
în anul de planificare.
𝐷𝑅 =𝑇𝑛
𝑁𝑚 ∗ 𝑡𝑠 ∗ 𝑛𝑠 ∗ 𝑘𝑛
𝐷𝑅 – durata unei reparaţii;
𝑇𝑛 – timpul normat necesar executării reparaţiei utilajului în ore;
31
𝑁𝑚 - numărul muncitorilor din echipa de reparaţii ce lucrează simultan la
utilajul respectiv;
𝑡𝑠 – durata unui schimb, în ore;
𝑛𝑠 - numărul de schimburi pe zi;
𝑘𝑛 – coeficientul de îndeplinire a normei de lucru.
Cerinţe faţă de planificarea şi structura reparaţiilor:
1. să fie flexibilă, să se adapteze la modificări şi condiţii.
2. să conţină delegare de autoritate – de la şef la subordonaţi.
3. să ofere posibilitatea unei organizări logice a tuturor lucrărilor de întreţinere şi reparare.
32
Tema VII. Managementul sectorului energetic
1. Structura şi sarcinile sectorului energetic
2. Planificarea necesarului întreprinderii în resurse energetice. Balanţa energetică a
întreprinderii
3. Căi de raţionalizare a utilizării energiei
1. Structura şi sarcinile sectorului energetic
Sectorul energetic a întreprinderii este acea structură care este responsabilă de asigurarea
la timp şi în cantităţi necesare a întreprinderii cu toate tipurile de energie. De regulă distingem
următoarele tipuri de energie:
1 Energie electrică
2 Energia apei ( hidrotermică, hidraulică)
3 Energie combustibilă ( petrol. gaze, motorină)
4 Energia eoliană
Sectorul energetic este responsabil asigurarea la timp şi în cantităţile necesare cu toate
felurile de energie, utilizarea raţională şi economică a resurselor energetice, tot odată este necesar
şi creşterea randamentului de consum a resurselor energetice prin reducerea pierderilor şi
automatizarea instalaţiilor energetice.
Resursele energetice în cadrul întreprinderii sunt utilizate în următoarele scopuri:
în procesul tehnologic;
ca forţă motrice;
la iluminare;
la încălzire;
în alte scopuri neproductive.
2. Planificarea necesarului întreprinderii în resurse energetice. Balanţa energetică a
întreprinderii
Energia se consumă în mai multe scopuri:
1) tehnologice
𝑁𝑒𝑡𝑒ℎ𝑛 = ∑ 𝑛𝑐𝑖 ∗ 𝑄𝑖
𝑚
𝑖=1
𝑁𝑒𝑡𝑒ℎ𝑛 – necesarul de energie folosită în scopuri tehnologice (kw/h);
𝑛𝑐𝑖 – norma de consum a energie (kwh/produs);
𝑄𝑖- cantitatea de produse planificată pentru a fi produsă;
2) ca forţă motrice
33
𝑁𝑒𝑓𝑚 =𝑁𝑚 ∗ 𝑇𝑓 ∗ 𝑛𝑐 ∗ 𝑘𝑠
(1 − 𝑘𝑝) ∗ 𝑅
𝑁𝑒𝑓𝑚- necesarul de energie folosită ca forţe motrice;
𝑁𝑚 – numărul maşinilor de acelaşi tip care urmează a fi pus în acţiune;
𝑇𝑓 – timpul mediu de funcţionare a unei maşini în perioada planificată;
𝑛𝑐- norma de consum a energiei pe oră de funcţionare a maşinii (kw/h);
𝑘𝑠- coeficientul de simultaneitate a folosirii maşinilor de acelaşi tip;
𝑘𝑝- coeficientul de corecţie în dependenţă de pierderile de energie în reţea;
𝑅- randamentul maşinii.
3) pentru iluminare
𝑁𝑒𝑖𝑙 =𝑛𝑢 ∗ 𝑃𝑢𝑖 ∗ 𝑇𝑒𝑓 ∗ 𝑘𝑠
1000
𝑁𝑒𝑖𝑙- necesarul de energie folosită pentru iluminare;
𝑛𝑢 – numărul de becuri;
𝑃𝑢𝑖 – puterea unui bec instalat (W);
𝑇𝑒𝑓 – timpul iluminării în perioada planificată;
𝑘𝑠 - coeficientul de simultaneitate a iluminării;
Necesarul total de energie folosită în perioada planificată
𝑁𝑡𝑜𝑡 = 𝑁𝑒𝑡𝑒ℎ𝑛 + 𝑁𝑒𝑓𝑚 + 𝑁𝑒𝑖𝑙
Necesar kwh Resurse kwh
1. Pentru scopuri tehnologice 100 000 Din surse proprii 40 000
2. Pentru scopuri forţă motrice 120 000 Din sistemul energetic 220 000
3. Pentru iluminare 40 000 Din sistemul energetic
Total 260 000 Total 260 000
Acest exemplu de balanţă energetică reflectă doar necesarul de energie electrică, în cadrul
întreprinderilor mari balanţa energetică se complectează pe fiecare tip de resursă energetică.
3. Căi de raţionalizare a utilizării energiei
1. Normarea ştiinţifică a consumurilor de energie;
2. Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;
3. Înlocuirea instalaţiilor cu randamente scăzute;
4. Reducerea pierderilor energiei în reţea;
5. Dimensionarea raţională a iluminatului şi încălzirii;
6. Dotarea întreprinderilor cu agregate energetice de mare randament şi folosirea raţională a
capacităţii acestora.
34
Tema VIII. Managementul transportului intern
1. Clasificarea şi sarcinile transportului intern
2. Sisteme de organizare a transportului intern
3. Planificarea transportului intern
4. Căi de perfecţionare a organizării transportului intern
1. Clasificarea şi sarcinile transportului intern
Transportul intern reprezintă totalitatea instalaţiilor utilajelor, maşinilor şi altor agregate
din cadrul întreprinderii care deplasează obiectul muncii de la un loc de muncă la altul, sau de la
o secţie la alta.
În dependenţă de particularităţile activităţii transportul poate fi clasificat pe următoarele
criterii:
1. După destinaţia şi legătura cu procesul tehnologic:
transport în exteriorul întreprinderii
transport intern de uzină:
a. transport între secţii
b. transport în interiorul secţiilor
2. După tipuri :
transport pe şine
transport pe sol
transport pe apă
transport mecanic
3. După modul de acţiune:
transport cu acţiune periodică
transport continuu
4. După direcţia de deplasare a încărcăturii:
transport orizontal
transport vertical
transport inclinat
transport orizontal-vertical
Sarcinile activităţii de transport în întreprinderile industriale:
asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării ritmice şi uniforme a procesului de producţie
atât în secţiile de bază, cât şi în cele auxiliare;
asigurarea mecanizării şi automatizării operaţiilor de ridicare, descărcare şi deplasare a
încărcăturilor;
asigurarea unui regim strict de economii şi de materiale de transport;
reducerea cheltuielilor de transport;
folosirea raţională a mijloacelor de transport.
35
2. Sisteme de organizare a transportului intern
În cadrul întreprinderii se disting două tipuri principale de sisteme de transport:
1) Sistem pendular:
A. sistem pendular unilateral
B. sistem pendular bilateral
C. sistem pendular în evantai
2) Sistem circular (inelar):
A. sistem circular cu flux constant
A B
A B
B C D
A
A
B
C
D
36
B. sistem circular cu flux crescător
C. sistem circular cu flux descrescător
Pentru a planifica necesarul de transport în cadrul întreprinderii se întocmeşte machetul
planului de transport, care îmbracă forma unui tabel de tip Gantt.
Expeditori Destinatari Total
A B C D
s. A x 10 12 22 44
s. B 12 x 16 18 46
s. C 10 12 x 16 38
s. D 6 10 12 x 28
Total 28 32 40 56 156
156
3. Planificarea transportului intern
Pentru a planifica necesarul de transport în cadrul întreprinderii sunt necesare o serie de
date iniţiale:
tipul secţiilor, atelierele, depozitelor din structura întreprinderii
amplasarea acestora pe teritoriul întreprinderii
nomenclatorul produselor fabricate în perioada respectivă şi cantităţile planificate pe
fiecare poziţie a nomenclatorului
greutatea netă a fiecărui produs
A
B
C
D
A
B
C
D
37
tipul materiilor prime, materialelor, semifabricatelor necesare şi consumurile specifice
pentru fiecare din acestea.
necesarul de materii prime, materiale pentru îndeplinirea sarcinilor de plan
fluxurile de materiale pe teritoriul întreprinderii între depozite şi secţii, în interiorul
secţiei.
numărul, tipul şi capacităţile de încărcare a mijloacelor de transport existente la
întreprindere.
Pe baza acestor date se determină indicatorii de plan:
a. cantitatea totală de transport între unităţile întreprinderii
b. distanţele între unităţile întreprinderii
c. indicatorii ciclului de transportare
d. capacitatea medie de transport
e. coeficientul mediu de manipulări
f. distanţa medie de transport în interiorul secţiei sau a atelierului
g. volumul total al transporturilor
În baza acestor date putem calcula necesarul de mijloace de transport intern:
𝑁𝑚𝑡 =𝑄
𝑁𝑚𝑐 ∗ 𝑘 ∗ 𝑞
𝑁𝑚𝑡 – necesarul de mijloace de transport de un anumit tip;
𝑄 – cantitatea de materiale ce urmează a fi transportate într-o zi calendaristică (în tone);
𝑁𝑚𝑐 – numărul mediu de cicluri de transport pe care le poate face mijlocul de transport
respectiv în perioada dată;
𝑘 - coeficientul de utilizare a capacităţii mijlocului de transport;
𝑞 – capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport la o cursa plină (în tone).
Pentru a stabili numărul mediu de cicluri folosim relaţia:
𝑁𝑚𝑐 =𝑡𝑢
𝑇𝑚
𝑁𝑚𝑐 – numărul mediu de cicluri
𝑡𝑢- fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în
condiţiile regimului de lucru;
𝑇𝑚- timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport.
Timpul mediu de realizare a unui ciclu de transport în sistem inelar :
𝑇𝑚 = 𝑡Î + 𝑡𝑑
𝐷𝑚
𝑉𝑚+ 𝑡𝑝
Timpul mediu de realizare a ciclului de transport în sistem pendular :
38
𝑇𝑚 = 𝑡î + 𝑡𝑑 + 2𝐷𝑚
𝑉𝑚+ 𝑡𝑃
𝑡î – timpul de încărcare (min);
𝑡𝑑 – timpul de descărcare (min)
𝐷𝑚- distanţa medie de transport a materialelor ;
𝑉𝑚- viteza medie de deplasare ;
𝑡𝑃- timpul pierderilor.
4. Căi de perfecţionare a organizării transportului intern
Folosirea containerelor;
Utilizarea paletelor;
Utilizarea programării liniare, calcularea variantelor optimale de transportare;
Mecanizarea şi automatizarea mijloacelor de transport;
Folosirea ambalajului standard de utilizare universală.
39
Tema IX. Managementul pregătirii către producere la întreprinderile
industriale
1. Pregătirea producere: noţiuni, sarcini, importanţă
2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă)
3. Pregătirea tehnologică a producţiei
4. Executarea, testarea şi omologarea prototipului şi seriei zero
5. Pregătirea materială şi organizatorică pentru lansarea în fabricare
6. Planificarea pregătirii către producere
1. Pregătirea către producere: noţiuni, sarcini, importanţă
Necesitatea înoirii produselor este determinată de diferiţi factori, printre care de:
o schimbările tehnologice şi ritmul rapid al progresului tehnico-ştiinţific
o evoluţia rapidă a necesităţilor de consum
o efectele schimbărilor economice internaţionale, etc.
Noţiunea de pregătire către producere are un caracter complex şi se referă îndeosebi la
masurile ce trebuie adoptate pentru punerea în fabricaţie a unor noi produse şi pentru
perfecţionarea fabricaţiei produselor deja existente, precum şi măsuri legate de modernizarea
fabricaţiei curente prin introducerea tehnologiilor ce corespund celor mai noi realizări ale ştiinţei
şi tehnicii contemporane.
Deci, pregătirea către producere este un ansamblu de acţiuni interdependente efectuate
pe baza unu plan calendaristic prestabilit, care au ca scop crearea şi asimilarea în fabricaţie a unor
noi produse, perfecţionarea celor existente, introducerea tehnicii noi şi a celor mai avansate metode
de organizare a producţiei în vederea asigurării unei eficienţe economice maxime.
Pregătirea către producere cuprinde 2 etape mari, fiecare din ele fiind formată din activităţi
specifice:
1. Pregătirea tehnică, care include:
proiectarea produsului (pregătirea construcţia)
pregătirea tehnologică
executarea prototipului, încercarea şi omologarea lui
executarea seriei zero, a capului de serie, sau a lotului experimental şi
omologarea.
2. Pregătirea material-organizatorică:
lărgirea sortimentului produselor şi creşterea calităţii acestora
înlocuirea materialelor scumpe şi deficitare cu materiale noi, ieftine
folosirea în proiectarea noilor produse a standardelor existente
asigurarea folosirii raţională a capacităţii de producţie, a creşterii productivităţii
muncii
reducerea costului de producţie a produselor existente în fabricaţie.
40
2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă)
Proiectarea produselor sau pregătirea constructivă are scopul proiectării noilor produse şi
determinarea (stabilirea) caracteristicilor tehnico-constructive şi calitative, a aspectului exterior a
acestuia (de exemplu la producţia stofei - tipul ţesăturii, densitatea ţesăturii, culoare, desen etc.).
Proiectarea noilor produse cuprinde două faze principale:
1 Elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic (studiul de fezabilitate).
Tema de proiectare se întocmeşte de beneficiar şi include:
date iniţiale
analizele cu privire la principalele caracteristici tehnico-productive ale noului
produs
desenele de execuţie (schiţele).
Studiul de fezabilitate trebuie să prezinte:
baza de materie primă necesară
caracteristicile tehnice şi de exploatare a noilor produse în comparaţie cu
produsele existente şi cele similare din alte ţări etc.
2 Elaborarea proiectului tehnic:
elemente de calcul ale produsului
desenul de ansamblu şi pe secţiuni
caietul de sarcini.
Proiectul tehnic cuprinde toate calculele necesare dimensionării noului produs, datele
privind formele geometrice şi dimensiunile ale ansamblelor şi pieselor. Se precizează materialul
din care se fabrică produsul, precum şi calculele tehnico-economice ce vor fundamenta soluţia
constructivă adoptată.
Uneori pe baza proiectului tehnic se întocmeşte proiectul de execuţie care detaliază datele
proiectului tehnic.
3. Pregătirea tehnologică a producţiei
Pregătirea tehnologică cuprinde proiectarea de noi procedee tehnologice şi perfecţionarea
celor existente în scopul obţinerii noilor produse cu cheltuieli minime.
Pentru aceasta urmează a fi respectate anumite cerinţe:
nivel înalt al mecanizării complexe şi automatizării proceselor de producţie
creşterea productivităţii muncii, raţionalizarea consumului de materie primă; folosirea
optimă a capacităţilor de producţie
asigurarea calităţii respectarea cerinţelor ecologice
reducerea costurilor de producţie
realizarea indicatorilor cantitativi şi calitativi.
La această etapă este ales procesul tehnologic optim. Alegerea variantei optime se poate
realiză în două etape:
1. Compararea indicatorilor în expresie naturală
normele de consum
volumul de muncă necesar procesului de producţie
41
cantitatea, felul, complexitatea noului utilaj
suprafeţele de producţie necesare
calitatea produselor finite.
2. Compararea indicatorilor valorici de cost ai produselor şi lucrărilor
materii prime
combustibil şi energie
retribuţiile muncitorilor productivi
cheltuieli de exploatare a utilajului
exploatarea sculelor
cheltuieli generale.
4. Executarea, testarea şi omologarea prototipului şi seriei zero
Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi seriei zero presupune să se verifice
dacă noul produs corespunde documentaţiei.
Prototip – unul sau mai multe exemplare din noul produs executat pentru a fi supus unor
încercări şi probe.
Omologarea – activitatea de confirmare pe bază de încercări şi probe la care este supus
prototipul sau seria zero, a faptului că produsul corespunde cu cel proiectat.
Seria zero – o anumită cantitate de produse noi fabricate cu scopul de a testa sistemul de
organizare a fabricării a noului produs, îmbinările în timp a operațiilor tehnologice, durata ciclului
de producție a cantității de produse ce constituie seria zero.
Produsele seriei zero (serie de probare) sunt supuse testării pieței – testarea Marketing –
care dă răspunsul final al consumatorilor – a se lansa în producerea noului produs sau a renunța la
produsul neacceptat de consumatori, suportând doar cheltuielie perioadei de pregătire către
producere și evitând costurile unie potențiale producții nerealizate (ne vândute/ ne comercializate).
5. Pregătirea materială şi organizatorică pentru lansarea în fabricare
Pregătirea materială şi organizatorică include :
proiectarea, confecţionarea şi pregătirea sculelor
pregătirea şi amplasarea utilajelor
aprovizionarea cu materie primă şi semifabricate
adoptarea sistemului cel mai eficient de organizare a muncii şi producţiei
pregătirea cadrelor.
Sarcini:
1. determinarea necesarului de materie primă, materiale, combustibil, energie, încheierea
contractelor cu furnizorii, beneficiarii etc.
2. achiziţionarea utilajului nou, modernizarea şi repararea celui existent, amplasarea lui
conform fluxurilor tehnologice stabilite.
3. proiectarea fabricării sau achiziţionarea de la alte întreprinderi specializate a
echipamentului tehnologic necesar (scule, dispozitive)
4. pregătirea în timp util a cadrelor ce vor participa la fabricarea noului produs
42
5. definitivarea sistemului de planificare operativă şi de evidenţă în secţiile nou create.
6. Planificarea pregătirii către producere
Pregătirea producţiei se realizează pe baza unui plan calendaristic care include:
etapele de lucru (de executare)
subdiviziuni care participă la realizare
perioada, timpul executării etapelor.
Sarcini la întocmirea planului de pregătire a producţiei:
reducerea termenilor pregătirii producţiei
reducerea cheltuielilor necesare pentru pregătirea producţiei
creşterea calităţii lucrărilor
creşterea calităţii lucrărilor.
Activităţile de elaborare a planului de pregătire a producţiei includ:
stabilirea listei tipurilor de produse ce urmează a fi proiectate sau modernizate
stabilirea volumului de lucru şi a duratei fiecărei etape
stabilirea termenilor de lansare în fabricaţie a produselor proiectate în baza
planului beneficiarului.
Durata etapei de pregătire către producere se calculează conform relaţiei:
𝑇 =𝑡
𝑁 ∗ 𝑑 ∗ 𝑛∗ 𝑘
𝑇- durata etapei de pregătire (zile lucrătoare);
𝑡- consumul total de timp necesar pentru executarea etape (ore);
𝑑 – durata zilei de lucru (ore);
𝑛- coeficientul de îndeplinire a normelor;
𝑘- coeficientul consumului de timp suplimentar (pentru coordonare, aprobare etc.);
Pentru a reduce durata de pregătire se utilizează metoda paralelă de executare, etapa
următoare începe înainte de a se termina etapa precedentă. Se utilizează informaţia preventivă
referitoare la lucrările, parametri etapei precedente.
Executarea paralelă nu afectează calitatea proiectului deoarece: (la executarea unui nou
produs)
se utilizează un număr mare de detalii standarde unificate procurate din exterior
este timp suficient pentru executarea unor detalii originale (noi)
Două metode de planificare a pregătirii către producere:
1) planificarea liniară (spaţiu liniar, graficul Gantt) se utilizează la elaborarea unor
proiecte simple
43
Etapele
pregătirii
Executantul Termeni calendaristici
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV
1.Elaborarea
temei de
proiectare
secţia constructor-
şef
x x x x x
2.Eseul ---- x x x x x
3.Proiectul
tehnic
---- x x x x x
4.Proiectul de
lucru
----- x x x x x
5.Executarea
prototipului
secţia
experimente
x x x x
6.Omologarea
prototipului
secţ. constr.-şef x x x x
7.Proiectarea
sculelor,
dispozitivelor
tehnogul - şef x x x x
8.Proiectarea,
dispozitivelor
tehnologul-şef x x x x
9.Fabricarea
sculelor,
dispozitivelor
secţia scule, secţia
aprovizionare
x x x x
10.Lansarea în
fabricaţie
secţiile A,B,C x x x x
2) planificarea în reţea (grafice în reţea) în cazul unor proiecte mari, complexe.
Prin cerc se notează se notează Evenimentul - adică începutul sau sfârșitul fiecărui tip de
lucru.
Lucru - este orice proces( ex. procesul executării prototipului;
Săgeata – indică destinaţia lucrului;
Durata lucrului – se prin cifre deasupra săgeţii (zile);
Cheltuieli pentru executarea lucrărilor – se notează sub săgeată (lei);
Evenimentul iniţial – momentul începerii Lucrării nr. 1. Pînă la el se consideră că nu a fost
executat nici o lucrare.
Evenimentul final – momentul realizării scopurilor.
Graficul în reţea reflectă succesiunea logică a evenimentelor şi permite realizarea
scopului final.
Drumul complet – succesiunea neîntreruptă a evenimentelor de pînă la final.
1 2
3
4
6
5
7
9
8
1
0
1
2
11 330
0 133000
10
15
10
12600
126500
99600
44
Drumul critic – consecutivitatea lucrărilor care necesită drumul cel mai lung.
Graficul în reţea permite:
cunoaşterea operaţiilor a căror durată trebuie să fie scurtată. Pentru aceasta va fi nevoie
de antrenarea unor surse suplimentare (ex. creşterea numărului de constructori);
cunoaşterea operaţiilor care pot fi întârziate , fără ca termenul total de executare să fie
afectat (ex. testarea pieselor, standarde procurate din exterior).
optimizarea termenilor de executare a tuturor lucrărilor.
45
Tema X. Managementul activităţii de marketing şi desfacere
1. Marketingul ca sistem: Noţiune, scopul, principiile şi funcţiile lui
2. Serviciul de marketing şi serviciul de desfacere la întreprindere
1. Marketingul ca sistem: Noţiune, scopul, principiile şi funcţiile lui
Asociaţia Americana pentru Marketing: ‚, Marketingul reprezintă procesul de planificare
şi realizare a ideii comerciale, de formare a preţurilor, de promovare şi realizare a ideilor,
mărfurilor şi serviciilor prin intermediul unui schimb care să satisfacă cerinţele anumitor persoane
şi organizaţii’’
Marketingul include: previziunea, dirijarea şi satisfacerea cererii de mărfuri, servicii,
organizare, oameni şi idei prin intermediul schimbului între producător-cumpărător sau între
cumpărător şi furnizor.
Principalele întrebări la care marketingul răspunde sunt: ce?, cit?, cum?, cui?.
În cadrul întreprinderii activitatea de marketing include următoarele domenii:
studierea pieţei de desfacere
determinarea cantităţii şi calităţii mărfurilor şi serviciilor cerute
formarea şi dezvoltarea pieţei prin intermediul reclamei şi contractelor directe cu
consumatorii
planificarea preţurilor şi sortimentului de mărfuri şi servicii
organizarea şi stimularea desfacerii, şi serviciilor de întreţinere şi deservire după
vînzarea mărfii.
Pe parcursul activităţii sale serviciul de marketing realizează aşa numitul mix de marketing,
care presupune prezenţa celor 4 P:
P – produs
P – preţ
P – promovare
P – plasament.
Marketingul poate fi apreciat ca tip special al managementului şi ca fundament al tuturor
tipurilor de management:
managementul strategic
managementul pieţei – marketing
managementul administrativ
managementul de producţie şi calităţii
managementul de reţea
managementul resurselor umane
managementul investiţional
managementul inovaţional
managementul internaţional
managementul financiar
46
2. Serviciul de marketing şi serviciul de desfacere la întreprindere
La baza activităţii serviciului de marketing stă problema competitivităţii mărfurilor
fabricate sau serviciilor prestate.
Competitivitatea se referă la calitatea produsului şi la cheltuielile consumatorului:
calitatea include nivelul tehnic al producţiei gradul de utilitate, satisfacţie pentru
consumator (calităţi funcţionale, sociale, estetice, ergonomice, ecologice, etc.)
cheltuielile constituie suma pe care consumatorul o va plăti producătorului , fiind
compus din suma: preţul mărfii + cheltuieli pentru exploatarea mărfii pe perioada cît
va servi .
Tot odată, competitivitatea produsului este legată şi de ciclul de viaţă al acestuia.
Respectiv cu cît perioada ciclului de viaţă a produsului este mai extinsă în perioada de
maturitate cu atît se consideră că produsul dat este mai competitiv, la fel competitivitatea ia în
calcul şi modernizarea a produsului. Astfel pentru a asigura o producţie continuă serviciul de
marketing se ocupă cu studierea pieţei şi stabileşte momentul lansării noilor tipuri de producţie în
punctul maximal a ciclului de viaţă a mărfii existente.
Studierea pieţei îmbracă forma studiului de marketing care permite:
1. Minimizarea riscurilor economice ale firmei
2. Specializarea întreprinderii
3. Adîncirea diviziunii muncii
4. Perfecţionarea continuă şi dezvoltarea capacităţilor de utilizare a noilor tehnologii
5. Asigurarea calităţii producţiei în baza preferinţelor consumatorilor
6. Creşterea capacităţii de supravieţuire a firmei în condiţii de concurenţă.
47
Tema XI. Managementul calităţii producţiei
1. Conţinutul calităţii şi indicatori de exprimare a nivelului ei
2. Controlul calităţii produselor şi a producţiei. Costul calităţii
3. Certificarea calităţii produselor
1. Conţinutul calităţii şi indicatori de exprimare a nivelului ei
Condițiile actuale ale procesului de producţie, creşterea nivelului şi diversificarea formelor
de competiţie economică, denotă modificarea accentuării activităţii de producere de la cantitate la
calitate.
Calitatea produselor reprezintă totalitatea proprietăţilor pe care le posedă un produs,
măsura în care el satisface necesităţile, ca rezultat al performanţelor tehnico-economice şi estetice
al gradului de utilitate şi eficientă economică pe care acestea le asigură în exploatare.
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) ‚,calitatea – ansamblu de proprietăţi
şi caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface
necesităţile exprimate sau implicite’’(ISO 8402, 1986)
Calitatea produselor – reprezintă expresia finală a întregului proces de producţie, se
realizează prin comportamentul produsului respectiv în procesul utilizării.
Calitatea producţiei – reflectă calitatea întregului proces de producţie.
Caracteristicile calităţii pot fi structurate în patru grupe:
1. funcţionale – se referă la însuşirile produsului, legate de folosirea produsului, la
aspectele tehnice şi economice.
aspect tehnic – conceptul constructiv al produselor, conceptul tehnologic,
siguranţa în utilizare,parametri funcţionali, putere viteză.
aspect economic – productivitatea, cheltuieli legate de fabricare şi utilizare,
durata exploatării, consumul durata de viaţă a produsului, nivelul preţurilor,
ambalarea produselor.
2. psihosenzoriale şi sociale
caracterul estetic al produselor (culoarea, desenul, forma)
aspectul organoleptic (gust, miros)
aspectul de exploatare ( zgomot, confort etc.)
3. ergonomice – determină relaţia om-natură
comoditate în exploatare
gradul de uşurare a muncii
securitatea şi protecţia muncii
confort şi ambianţă la locul de muncă.
4. gradul de disponibilitate – exprimă proprietăţile produsului de a fi apt de folosire la
diferite solicitări
În acelaşi timp în activitatea industrială urmărirea calităţii produsului se referă atît la
totalitatea caracteristicilor cît şi la bonitatea lui.
48
Pentru măsurarea şi caracterizarea produselor a calităţii se utilizează mai mulţi indicatori.
a. Indicatori parţiali – pentru măsurarea lor se folosesc unităţi de măsură (puterea maximă,
umiditatea, procentul de grăsime).Indicatorii se înscriu în standardele de stat, normele
interne sub forma unor limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile produsului.
Aprecierea se face prin compararea rezultatelor cu limitele sau nivelele prevăzute în
standard.
Standard – se numeşte un etalon care este exprimat în unităţi de măsură naturale sau
convenţionale şi exprimă nişte limite obligatorii. Standardele sunt de trei tipuri:
internaţionale, naţionale şi standarde interne la nivel de întreprindere.
b. Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor
de acelaşi fel. Categoriile divizează diferite produs în eşantioane, în segmente care
structurează ierarhizarea proprietăţilor calităţilor. De la caracteristica, utilitatea de bază
a produsului se porneşte acumularea caracteristicilor suplimentare capabile să satisfacă
mai multe cerinţe.
De regulă în practica internaţională produsele se împart în patru categorii: superioară,
calitatea I, II si III.
La aprecierea categoriei produsului se ţine cont de calitatea materiei prime, cu cît materia
optimă e mai scumpă şi corespunde variantei ideale a produsului cu atît e mai înaltă categoria de
calitate.
Pentru a calcula ponderea produselor de calitate superioară se utilizează relaţia:
𝐶𝑜 =𝑞𝑐0
𝑄*100%
𝑞𝑐0- cantitatea produselor de cantitate superioară
𝑄- cantitatea totală de produse.
Aceiaşi formulă se utilizează şi pentru ponderea produselor de calitatea I, II, III.
În cazul cînd producţia este omogenă putem determina coeficientul mediu de calitate
pe diferite clase de calitate.
𝐶 =∑ 𝐶 ∗ 𝑞
∑ 𝑞
𝐶 – coeficientul mediu de calitate
∑ 𝐶- suma claselor de ca litate
c. Pentru a compara calitatea efecticvă cu cea planificată se utilizează indicele
coeficientului mediu de calitate.
𝐼𝐶 =𝐶1
𝐶0=
∑ 𝐶 ∗ 𝑞1
∑ 𝑞1∗
∑ 𝑞1
∑ 𝐶 ∗ 𝑞0
𝐶0- coeficientul mediu de calitate planificat
𝐶1 – coeficientul mediu de calitate efectiv
49
𝑞1- cantitatea fabricată efectiv
𝑞0- cantitatea fabricată conform planului
d. Indicatorii rebuturilor – caracterizează în mod indirect calitatea produselor.
Rebut - produs ce nu se încadrează în cerinţele de calitate prevăzute de standarde.
Caracteristica rebuturilor:
după modul unde a fost admis: rebuturi din exterior, rebuturi admise în interior
după posibilitatea de a fi recuperate:
rebut recuperabil (remaniabil) – cu cheltuieli suplimentare defectele pot fi
înlăturate;
rebut nerecuperabil – remanierea este imposibilă
Valoarea producţiei rebutate:
𝑉𝑅 = ∑ 𝑞𝑅𝑑𝑒𝑓+ 𝐶 + ∑ 𝑞𝑅𝑟𝑒𝑚𝑒𝑑
∗ 𝐶𝑟𝑒𝑚
𝑉𝑅- valoarea producţiei rebutate
𝑞𝑅𝑑𝑒𝑓 - cantitatea de produse rebutate definitiv
𝐶- costul unitar al produsului
𝑞𝑅𝑟𝑒𝑚𝑒𝑑- cantitatea de rebuturi remaniate
𝐶𝑟𝑒𝑚- costul unitar al remanierii
Procentul producţiei rebutate:
%𝑅𝑒𝑏 =𝑃𝑟𝑒𝑏
∑ 𝑄∗𝐶∗ 100%
∑ 𝑄 ∗ 𝐶 – costul toalal al cantității de produse bine fabricate.
Pierderi valorice:
𝑃𝑟𝑒𝑏 = 𝑉𝑅- 𝑆𝑟𝑒𝑐
𝑃𝑟𝑒𝑏- pierderi de la rebut
𝑉𝑅- valoarea rebuturilor
𝑆𝑟𝑒𝑐 – sumele recuperate de la cei vinovaţi de provocarea rebutului
2. Controlul calităţii produselor şi a producţiei. Costul calităţii
Asigurarea calităţii este organizată prin sistemul de control care include trei tipuri de
control:
1. Control incipient ( de recepţie) se desfăşoară înainte de lansarea în fabricaţie, include:
calitatea materiei prime şi materialelor primite de la furnizori;
calificarea gradul de instruire a forţei de muncă;
starea tehnică a utilajului;
50
gradul de asigurare tehnico-materială;
asigurarea financiară
2. Control operativ ( de fabricaţie) se desfăşoară pe parcursul procesul de fabricaţie
controlul primului produs executat;
controlul selectiv prin sondaj
controlul continuu - are loc pe întreaga perioadă pentru fiecare unitate de
produs.
3. Controlul final – are loc la sfîrşitul procesului de producţie.
În cadrul întreprinderii industriale se utilizează două grupe de metode de control
a. metode de control deterministe – determină calitatea produselor sau pieselor de mare
importanţă a căror defecte pot provoca stagnarea unor utilaje sau agregate fabricate
de mare complexitate. Aceste control se face pentru fiecare piesă în parte, este foarte
costisitor, necesită mult timp, folosirea în producţia de serie este limitată, se
utilizează la producţia pe unicate.
b. metoda statistică – se foloseşte la controlul la recepţie al diferitor materii prime, la
controlul tehnologic şi al produsului finit. Acest tip de control se face prin sondaj se
foloseşte la producţia în masă.
Sistem contemporan a controlului - TQM – Managementul Total al Calităţii. Presupune
că la fiecare etapă de fabricare a produsului are loc verificarea calităţii operaţiei executate, în cazul
cînd este depistat rebutul obiectul muncii este întors pentru a repeta operaţia rebutată, astfel se
exclude posibilitatea rebutării produsului finit.
Pentru a asigura calitatea necesară întreprinderea suportă şi anumite cheltuieli legate de
urmărirea calităţii:
a. costuri de prevenire a apariţiei defectelor
b. costuri de identificare a defectelor
c. costurile noncalităţii (cheltuieli legate de rebut)
Sarcina managerilor calităţii producţiei constă în identificarea evaluarea şi compararea
permanentă a costurilor calităţii şi efectelor economice ale calităţii. În acest scop managementul
industrial stabileşte următoarele căi de creştere a calităţii producţiei:
perfecţionarea concepţiei tehnologice şi constructive a producţiei
folosirea unor materii prime de calitate superioară
folosirea tehnologiilor avansate, perfecţionarea celor existente
asigurarea funcţionării normale a utilajului
ridicarea calificării personalului
cointeresarea inclusiv materială a personalului pentru ridicarea calităţii
respectarea normelor de calitate şi a standardelor
51
3. Certificarea calităţii produselor
În condiţiile globalizării şi avansării relaţiilor de import – export către mij. an. ’50 ai sec.
20 a apărut problema stabilirii unui sistem global comun de identificare a calităţii produselor.
Această necesitate a apărut în primul rînd pentru a asigura inofensivitatea produsului asupra
sănătăţii consumatorului. Astfel orişicare întreprindere pentru a comercializa producţia fabricată
este obligată să o certifice la organele naţionale de standardizare şi verificare a calităţii produselor.
Aceste organe sunt:
1. standard igienic şi sanitar
2. standard tehnologic şi tehnic
3. standard ecologic
Aceasta certificare este obligatorie daca întreprinderea doreşte să exporte producţia
fabricată.
Republica Moldova a aderat la ISO în anul 1995.
52
BIBLIOGRAFIE
Legi şi acte normative
9. Codul civil, Legea nr. 1107-XV din 6 iunie 2002
10. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din
03.01.1992
11. Legea Republicii Moldova privind societățile pe acțiuni, nr. 1134 -XIII din 2 aprilie 1997
12. Legea Republicii Moldova privind societăţile cu răspundere limitatănr, nr. 135 din
14.06.2007
13. Legea Republicii Moldova privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii
nr. 206-XVI din 07.07.2006 .
14. Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93-XIV din 15 iulie
1998
15. Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor și
organizaților, nr. 1265-XIV din 5 octombrie 2000
16. Legea Republicii Moldova privind licențierea unor genuri de activitate, nr. 451-XV din 30
iulie 2001
17. Legea Republicii Moldova cu privire la franchising, nr. 1335-XIII din 1 octombrie 1997
18. Legea Republicii Moldova cu privire la leasing, nr. 731-XII din 15 februarie 1996
19. Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93-XIV din 15 iulie
1998
Literatură în limba română
20. Bărbulescu Constantin. Managementul producției industriale, București, Ed. Didactică și
pedagogică, 1995, 207 p.
21. Bărbulescu Constantin, Gavrilă Tatiana, Lefter Viorel ș.a. Economia și gestiunea
întreprinderii, București, Ed. Economică,1995, 384 p.
22. Dima Ioan Constantin. Nedelcu Monica Viorica. Management industrial (tratat), București,
Ed. Național, 2000, 679 p.
23. Băşanu G., Fundătură D., Management. Marketing, Bucureşti, 1995.
24. Băşanu Gh., Pricop M., Managementul aprovizionării, Bucureşti, 1996.
25. Bob Constantin A. (coord.), Economia întreprinderii, Bucureşti, 1997.
26. Borza A., Managementul întreţinerii şi reparării utilajului, Bucureşti, 1995.
27. Cotelnic Ala. Managementul unităților economice, Chișinău, Ed. ASEM, 1998, 309 p.
28. Cotelnic Ala. Managementul activității de producție, Chișinău, Ed. Evrica, 2003, 183 p.
29. Cotelnic A., Nicolaescu M., Cojocaru V., Managementul întreprinderii în definiţii,
formule, scheme, Chişinău, 1997.
30. Ceşu I., Memorator managerial, Bucureşti, 1995.
31. Cozac A., Reducerea costurilor de producţie în economia de piaţă, Cluj, 1992.
32. Constantinescu D. ş.a., Conducerea operativă a producţiei, Craiova, 1994.
33. Cоrstea Gh., Pârvu Fl, Economia și gestiune întreprinderii., Ed. Economica, București,
1999
34. Dolotă M., Donath L., Managementul firmei prin planul de afaceri, Timişoara, 1997.
35. Hrişcev E., Managementul firmei, Chişinău 1997.
36. Manualul sistemului calităţii, Bucureşti, 1996.
37. Nistorescu T., Meghişan Gh., Economia întreprinderii, Craiova, 1995.
38. Olaru M., Managementul calităţii, Editura economică, Bucureşti 1999.
39. Olaru M., Lefter V., Pop N., Tehnici şi instrumente ale managementului calităţii, Editura
Economică, Bucureşti, 2000.
40. Popa Andrei, Parmacli Dmitrii, Managementul Businessului Mic (îndrumar pentru
antreprenori), USC, Cahul, 2004, 134 p.
53
41. Popa Andrei, Nebunu Anatolie, Jolea Ecaterina, Din start cu idei noi sau 6 teme pentru
antreprenori, USC, Cahul, 2005, 68 p.
42. Popa Andrei, Jolea Ecaterina, Gîrneţ Slavic, Informaţii utile pentru întreprinzători, USC,
Cahul, 2005, 82 p.
43. Raţiu-Suciu I. Economia ramurilor, Alba-Iulia, 1996.
44. Russu C., Management, Bucureşti; 1993.
45. Russu C. Managementul întreprinderilor mici și mijlocii, București, Ed. Expert, 1996
46. Solcan A. Managementul micului business, ASEM, Chișinău, 2001
47. Nicolescu O. (coord.), Strategii manageriale de firmă, Bucureşti, 1996.
48. Tendinţe în economia Moldovei, Ediţie trimestrială, februarie, 1998, Chişinău.
Literatură în limba rusă
49. Пармакли Д.М., Попа А.М. Бизнес-планирование (учебно-методическое пособие),
КГУ им. Б.П. Хашдеу, Кахул, 2007, 77 стр.
50. Пармакли Д.М., Попа А.М., Бабий Л.И. Экономика предпринимательства (учебное
пособие), КГУ им. Б.П. Хашдеу, Кахул, 2010, 268 стр.
51. Попа А.М., Производственный менеджмент: учебное пособие, КГУ им. Б.П.
Хашдеу, Кахул, 2007, 273 стр.
52. Туровец О.Г., Бухалков М.И., Родионов В.Б. и др. Организация производства и
управление предприятием: учебник, Москва, Изд. ИНФРА-М, 2005.- 544 с.
