ACTUL I GARUNSKII ȘI ANNA IULIEVNA Garunskii: De neconceput! De ce trebuie să fac dovada că nu figurez în evidența unui dispensar de psihiatrie? ANNA IULIEVNA: (cu capul înfășurat într-un prosop) Ce-ți pasă? Dacă trebuie, trebuie. GARUNSKII: Cum să nu-mi pese? Înțeleg, dacă mi-ar cere o adeverință că figurez în evidență! Ar avea o logică, ar crea o situație. Sunt în evidență, deci am cutare sau cutare privilegii, am dreptul să pretind un tratament, un ajutor, condiții speciale. Dar să fac dovada că nu sunt în evidența dispensarului de psihiatrie, asta e de-a dreptul amuzant! Anna Iulievna: Atunci amuză-te. De ce-ți bați capul? Doar n-ai decât unul singur. GARUNSKII: Nu înseamnă că dacă am un singur cap trebuie să-l feresc de orice idee. ANNA IULIEVNA: Dacă așa e regula? GARUNSKII: Care regulă? Arată-mi-o. O caut de-mi ies ochii... ANNA IULIEVNA: Nu mai complica lucrurile. Dacă trebuie, trebuie! Du-te și cere adeverința. GARUNSKII: Doamne ce simplu e totul pentru tine! "Du-te și cere adeverința". În primul rând că dispensarul ăla e la celălalt capăt al orașului, la 1
Transcript
ACTUL I
GARUNSKII ȘI ANNA IULIEVNA
Garunskii:
De neconceput! De ce trebuie să fac dovada că nu figurez în evidența unui dispensar de psihiatrie?
ANNA IULIEVNA:
(cu capul înfășurat într-un prosop)
Ce-ți pasă? Dacă trebuie, trebuie.
GARUNSKII:
Cum să nu-mi pese? Înțeleg, dacă mi-ar cere o adeverință că figurez în evidență! Ar avea o logică, ar crea o situație. Sunt în evidență, deci am cutare sau cutare privilegii, am dreptul să pretind un tratament, un ajutor, condiții speciale. Dar să fac dovada că nu sunt în evidența dispensarului de psihiatrie, asta e de-a dreptul amuzant!
Anna Iulievna:
Atunci amuză-te. De ce-ți bați capul? Doar n-ai decât unul singur.
GARUNSKII:
Nu înseamnă că dacă am un singur cap trebuie să-l feresc de orice idee.
ANNA IULIEVNA:
Dacă așa e regula?
GARUNSKII:
Care regulă? Arată-mi-o. O caut de-mi ies ochii...
ANNA IULIEVNA:
Nu mai complica lucrurile. Dacă trebuie, trebuie! Du-te și cere adeverința.
GARUNSKII:
Doamne ce simplu e totul pentru tine! "Du-te și cere adeverința". În primul rând că dispensarul ăla e la celălalt capăt al orașului, la
1
dracu-n praznic. Trebuie să iau troleibuzul, pe urmă autobuzul, pe urmă tramvaiul. Sunt plus douăzeci și cinci de grade. Vagoanele sunt ticsite de lume. Trebuie să mă sufoc o oră întreagă printre trupuri transpirate și încinse. Și asta încă nu e tot. Acolo trebuie să fac o coadă de un an. Zeci de oameni. Unii care au venit după ajutor, alții în situația mea. O să fiu nevoit să mai pierd acolo vreo două ceasuri să mă expun poate jignirilor unor psihopați care nu răspund de actele lor și cărora totul le este permis.
ANNA IULIEVNA:
Dacă stai în banca ta, nu se leagă nimeni de tine.
GARUNSKII:
Ei da, asta e filozofia ta: rabdă fără să gândești. Numai că nu scap doar cu atât. Mai trebuie să mă și-ntorc. Când frânt de oboseală și distrus sufletește voi primi în sfârșit fițuica aceea umilitoare, va trebui să mă sufoc din nou prin diferite vagoane și să le inspir iar duhoarea. E groaznic!
ANNA IULIEVNA:
Nu poți trăi toată viața la umbră...
GARUNSKII:
Adică, după tine, spre asta înclin eu? E de necrezut să fim de atâția ani împreună și să nu mă cunoști deloc. Asta visez eu, să stau la umbră? Dacă vrei să știi sunt un om al pasiunilor. Dar mi le înfrâng.
ANNA IULIEVNA:
Nu întotdeauna.
GARUNSKII:
Toate certurile noastre se încheie la fel. Îmi pretinzi să renunț la cel mai elementar bun simț. Nu pot face asta Anna. E destul să se uite cineva la mine să priceapă că nu am nevoie de nici o adeverință. Dar să admitem că nu toți medicii sunt fizionomiști. Atunci să stea de vorbă cu mine. Două trei fraze acolo și vor vedea că au în fața lor un om rezonabil, cu un fel interesant de a gândi! De ce e nevoie de toată aiureala asta?
ANNA IULIEVNA:
Hei, potolește-te! Adună-te! Fii bărbat...
2
GARUNSKII:
(nervos)
Ce vrei să spui?
ANNA IULIEVNA:
Mă îngrozește cât ești de neajutorat! Ca o rană deschisă.
GARUNSKII:
Evident, sunt om nu elefant. Contactul cu viața cotidiană nu trece fără să lase urme.
ANNA IULIEVNA:
(Îndreptându-și prosopul din cap)
Ajunge Arcadii, nu mai pot! Ajunge! Nici nu te-ai dus încă după adeverință și mă faci să mă doară capul. Taci, te implor. Oricât te-ai înfuria și orice ai spune, nu schimbi nimic. Mănâncă și pleacă mai iute. Băiatul a și început ță râdă de tine. "Ce-i cu bătrânu' de nu vrea s-o care?"
GARUNSKII:
(cu un zâmbet amar)
Nici nu mă așteptam la altceva de la el. Ei bine, bucurați-vă, mă duc. Dacă nu mă credeți pe cuvânt că sunt normal, o să vă arăt în scris. Tipărit. Negru pe Alb! Dacă trebuie, trebuie.
Trebuie să recunoaștem că imaginația mea puternică mi-a permis să prevăd cu destulă justețe desfășurarea evenimentelor și să le înfățișez foarte aproape de realitate. Cam așa a fost: o zi cu zăpușeală, o lungă călătorie și o lungă așteptare pe culoarul dispensarului.
Cu toate acestea, în cele din urmă mi s-a îngăduit să pătrund în liniștea solemnă a registraturii și să mă opresc în fața unei ființe taciturne în halat alb. O femeie pe punctul de a părăsi o tinerețe prelungită, călită de viață și de contactul cu tot soiul de oameni.
GARUNSKI ȘI FUNCȚIONARA DE LA REGISTRATURĂ
Funcționara:
Numele?
3
GARUNSKII:
Garunskii. E vorba de...
FUNCțIONARA:
Prenumele?
GARUNSKII:
Arcadii Semionovici... vedeți, eu...
FUNCțIONARA:
Arcadii?
GARUNSKII:
Arcadii... Auziți...
FUNCțIONARA:
(căutând)
Garunskii... Garunslii
(Îl privește)
Garunskii, polonez?
GARUNSKII:
(gest cu mâna)
Nu... Să vă explic.
FUNCțIONARA:
Nu mă încurcați
(caută)
Garunskii
(preocupată)
Fișa dumneavoastră nu-i aici...
4
GARUNSKII:
Nici nu poate să fie. Sunt pentru prima oară...
FUNCțIONARA:
De ce n-ați spus de la început? Asta-i bună! Unde-i recomandarea?
GARUNSKII:
Degeaba mă tratați ca pe un pacient de-al dumneavoastră...
FUNCțIONARA:
Toate astea o să le spuneți medicului... Adresa?
GARUNSKII:
Lăsați-mă să vă spun. E fantastic! Pierd o oră ca să ajung aici cu toate mijloacele de transport posibile, aștept aproape încă o dată pe atât să-mi vină rândul și la urmă nu reușesc să vă explic...
FUNCțIONARA:
Calm, calm.
GARUNSKII:
Sunt foarte calm. Îmi trebuie o adeverință că nu sunt în evidența dumneavoastră. Subliniez: că nu sunt. E clar?
FUNCțIONARA:
Puteați să spuneți asta de la început. Buletinul și livretul militar.
GARUNSKII:
Poftim buletinul.
FUNCțIONARA:
Și livretul militar.
GARUNSKII:
Dar pentru ce vă trebuie?
FUNCțIONARA:
5
Pentru că e nevoie.
GARUNSKII:
Nu știam.
FUNCțIONARA:
Pe viitor să știți.
GARUNSKII:
Nu-l am.
FUNCțIONARA:
Atunci...
GARUNSKII:
Atunci ce fac?
FUNCțIONARA:
Vă duceți și-l aduceți.
GARUNSKII:
Cum, iar? Glumiți...
FUNCțIONARA:
Aici nu se glumește.
GARUNSKII:
Am fost scutit de armată.
FUNCțIONARA:
Tocmai de aceea. Trebuie să știu pe ce bază ați fost scutit...
GARUNSKII:
Puteți fi sigură că nu pe bază nervoasă...
FUNCțIONARA:
Când am să văd dovezile, am să fiu sigură.
6
GARUNSKII:
Așa, așa. Va să zică, după ce am făcut un drum chinuitor pe căldura asta, după ce m-am istovit așteptând aici o oră, iar trebuie să mă duc acasă și iar să vin aici și iar să aștept?
FUNCțIONARA:
Cine-i de vină?
GARUNSKII:
Și toate aceste fapte anormale trebuie să le fac pentru ca să vă conving că sunt normal? Trăiască logica!
FUNCțIONARA:
Nu trebuie să mă convingeți. Trebuie să aduceți dovezile.
GARUNSKII:
Așa, așa. Eu vă aduc o adeverință și dumneavoastră îmi dați o adeverință. Adeverință contra adeverință, document contra document. Asemenea gen de relații vreți să stabiliți între oameni?
FUNCțIONARA:
Eu nu vreau nimic. Dumneata nu știu ce tot vrei.
GARUNSKII:
Dar dumneata nu mă vezi? Mai ai vreo îndoială? Sunt gata să stăm de vorbă. Puneți-mă la încercare. Să stăm de vorbă.
FUNCțIONARA:
Eu n-am timp să stau de vorbă. Sunt în timpul programului.
GARUNSKII:
Hai să vorbim despre teatru. Vă place teatrul?
FUNCțIONARA:
Vă rog să nu vă dați în spectacol aici...
GARUNSKII:
7
Ascultați-mă, purtați un halat alb. Simbolul omeniei și al dragostei.
FUNCțIONARA:
Care dragoste... Cetățene, vedeți-vă de treabă.
GARUNSKII:
Uite, ați spus cetățene. E un cuvânt sfânt, măreț. Cetățean, sentiment cetățenesc, concetățean. Iar dumneata rostești acest cuvânt pentru a îndepărta un om...
FUNCțIONARA:
(îl privește cu atenție)
Cred că trebuie să vă vadă doctorul.
GARUNSKII:
Pentru ce? Ce legătură are doctorul cu adeverința mea?
FUNCțIONARA:
Ca să fie mai autentică. Mă duc până la Augusta Gurievna. Dumneata stai aici cuminte.
(iese)
GARUNSKII:
Doamne ce umilință!
După câteva minute m-a invitat în cabinet. Augusta Gurievna - doctorul - stătea la birou, cu mâinile la piept, având o expresie de durere pe față și o privire mânioasă.
AUGUSTA GURIEVNA ȘI GARUNSKII
GARUNSKII:
Trebuie să vă explic...
AUGUSTA GURIEVNA:
Luați loc.
GARUNSKII:
8
Dacă stai să te gândești, toată povestea asta e ridicolă și unui om inteligent nu poate să-i provoace decât un zâmbet.
AUGUSTA GURIEVNA:
Luați întâi tableta asta și beți puțină apă...
GARUNSKII:
Pentru ce?
AUGUSTA GURIEVNA:
Înghițiți-o.
GARUNSKII:
Dacă asta vă face plăcere, mă rog.
(o înghite)
Am venit aici, la dumneavoastră și pe canicula asta am așteptat răbdător pe culoar, îmi trebuie un fleac...
AUGUSTA GURIEVNA:
Știu tot.
GARUNSKII:
Poate vi s-a făcut o relatare tendențioasă... am rugat-o un singur lucru pe colaboratoarea dumneavoastră. Să-mi dea atâta importanță unei simple formalități. E destul să vă uitați la mine ca să vedeți cu cine aveți de a face.
AUGUSTA GURIEVNA:
Aveți dreptate.
GARUNSKII:
Vă mulțumesc.
AUGUSTA GURIEVNA:
După părerea mea sunteți de-al nostru.
GARUNSKII:
9
Ce înseamnă de-al dumneavoastră?
AUGUSTA GURIEVNA:
Liniștiți-vă. Depinde foarte mult de dumneavoastră. Ajutați-ne să vă ajutăm.
GARUNSKII:
Dați-mi voie, ce se întâmplă? Vine omul la dumneavoastră fără să țină seama de zăpușeală, se târâie prin autobuze și tramvaie, împins din toate părțile, se chinuie o oră întreagă la coadă, cum să spun, le îndură pe toate, ca să-i dați o dovadă pentru un lucru cum nu se poate mai simplu că n-a dat niciodată pe aici. Și cu ce se încheie toate astea? I se spune de la obraz: ești de-al nostru.
AUGUSTA GURIEVNA:
Norocul dumnitale că ai venit la mine.
GARUNSKII:
Mersi de așa noroc.
AUGUSTA GURIEVNA:
Fobia mijloacelor de transport, complexul mulțimii, o idee obsesivă întipărită pe față. Să admitem că nu ți-ai dat seama de starea în care te afli. De aia suntem noi aici, ca să vedem cum stau lucrurile. În orice caz dumneata n-ai de ce să te temi. Practic, n-ai greșit niciodată. Ți-o spun fără să mă laud, e destul să arunc o privire ca să stabilesc: "e de-al nostru" sau "nu e de-al nostru". Uneori, pleci de la slujbă și vezi în autobuz un cetățean care stă lângă tine. Totul ți se pare în regulă, cetățeanul e calm, stă cuminte și tace. Dar e destul să mă uit la el ca să constat: e de-al nostru.
GARUNSKII:
În ceea ce mă privește, nu cred. Vi se pare...
AUGUSTA GURIEVNA:
Îndrăzniți să afirmați că mi se pare? Asta-i culmea...
(ia o tabletă și bea apă)
Mă și contrazice... Controlați-vă comportarea tovarășe. Aveți în față un specialist, aș spune chiar, mai mult, o femeie. O vedeți pentru prima oară, dar asta nu vă împiedică să fiți ostil și agresiv.
10
GARUNSKII:
Iertați-mă dar cum ați vrea să fiu? Pretindeți că sunt de-al dumneavoastră.
AUGUSTA GURIEVNA:
Ei și? Asta e un fenomen destul de frecvent. Mai ales în rândul bărbaților. Din anumite motive.
GARUNSKII:
Puteți să-mi spuneți care?
AUGUSTA GURIEVNA:
Da, vi le spun. Motivul principal este decrepitudinea morală. Unde nu există valențe morale, nu e posibilă sănătatea psihică. Dacă un bărbat e vânător de fuste, dacă îl domină ideea fixă a noilor cunoștințe, dacă e o lichea egocentristă și părăsește o femeie minunată, inteligentă care își pregătește teza de doctorat pentru o prăjină cu fustă
(întoarce capul și-și șterge ochii cu batista)
este clar că procesul de descompunere a ajuns departe.
GARUNSKII:
Ce legătură are asta cu mine? În general eu evit femeile, fug de femei.
AUGUSTA GURIEVNA:
(cu un râs nervos)
O da, evitați femeile fine, profunde, spiritualizate, vă cred. Dar de ce, dacă-mi dați voie să vă întreb? Nu sunt destul de bune pentru dumneavoastră? Pentru că nu împărtășesc ideile dumneavoastră stupide despre perfecțiune? De aceea fugiți de ele? Iertați-mă, dar atunci e vina dumneavoastră!
GARUNSKII:
Doamnă doctor eu am venit aici pentru o hârtie...
AUGUSTA GURIEVNA:
11
N-ați venit la mine ci la registratură.
(sarcastică)
Și acolo v-ați dat în petic. Erați în elementul dumneavoastră. Ați aruncat praf în ochi, ați vorbit despre teatru, pretindeați să fiți iubit. Sunteți convins că e destul să vreți și femeia își uită toate obligațiile și vă cade în brațe. Iar când ați văzut că nu v-a mers, ați întors-o pe isterie.
GARUNSKII:
Eu?
AUGUSTA GURIEVNA:
Și atunci totul a devenit clar.
GARUNSKII:
Vă întreb pentru ultima oară. Îmi dați adeverința?
AUGUSTA GURIEVNA:
Nici o adeverință. O să vă tratăm.
Această vizită m-a adus într-o stare de adâncă depresiune. Cum s-ar zice m-am pleoștit. În ochi mi-a apărut o licărire de panică, fața mea a căpătat o statornică culoare pământie, mersul mi-a devenit nesigur și chiar vocea mea a căpătat jalnice tonuri de tenor.
Nevastă-mea Anne Iulievna a dat alarme. Trebuie să-și salveze soțul. Orice tergiversare poate fi fatală, cu atât mai mult cu cât medicii care s-au ocupat de mine mi-au descoperit cel puțin zece maladii. Din fericire colegii s-au dovedit la înălțime. Planificatoarea Akulevici, responsabila cu asigurări sociale mi-a făcut urgent rost de un bilet pentru Crimeea.
AKULEVICI ȘI GARUNSKII
AKULEVICI:
(rochie de culoare nedefinită, mânecuțe de conțopist, voce gutunărită. E nedespărțită de batistă)
Plecați dragul meu, plecați în Crimeea poate o da Dumnezeu să vă faceți bine.
GARUNSKII:
12
(gest de om care și-a pierdut orice speranță)
Nu mă fac...
AKULEVICI:
De ce? Crimeea, Ialta, marea... aerosolii...
GARUNSKII:
Prea târziu, prea târziu.
AKULEVICI:
(cu tristețe)
Doar vă duceți al sanatoriul "Trandafirul Sudului". În condiții excelente!
GARUNSKII:
Excelente, dar nu pentru mine...
AKULEVICI:
În orice caz, soția dumneavoastră va putea conta întotdeauna pe ajutorul nostru...
GARUNSKII:
Așa sper...
AKULEVICI:
Dacă vi se întâmplă ceva... Puteți fi liniștit.
GARUNSKII:
Am să vă fiu recunoscător... Vreau să spun... Vă mulțumesc anticipat.
AKULEVICI:
Mi se pare că aveți un fiu...
GARUNSKII:
Da, am un fiu.
13
AKULEVICI:
Poate-l trimitem într-o tabără. E un copil cuminte?
GARUNSKII:
E leneș, dar capabil. Știți cum e tineretul de azi... Nu suportă nici o influență...
AKULEVICI:
Nu-i nimic. Ne descurcăm noi.
GARUNSKII:
Tot răcită sunteți?
AKULEVICI:
Ce să fac? Vremea este înșelătoare... Curentul. Știți că sunt foarte sensibilă.
GARUNSKII:
(mișcat)
Să ai grijă de dumneata, scumpă prietenă.
AKULEVICI:
Și dumneavoastră să aveți grijă, de sănătate Arcadii Seminovici.
GARUNSKII:
Să-ți pui neapărat fularul. Cu bine!
AKULEVICI:
Cu bine! Să dea Dumnezeu să vă întoarceți sănătos.
cu un oftat, face semne de adio. Se aude un cântec:
Neliniștea când te cuprinde
Și te înfășoară ca un fum
Când ești cuprins de suferință,
14
Pornești imediat la drum.
Durerea ce te-apasă-n piept
Doar drumului poți să i-o spui
Ca drumul alt prieten nu-i
Atât de bun și înțelept
Se împrăștie cumplita teamă
Cu fumul trenului, spre cer.
Și suferința se destramă
În ritmul roților de fier.
Stâlpi albi te-ntâmpină-n noapte
Apoi dispar și alții vin,
La prima cotitură poate,
Te întâmpină un nou destin.
Și rezemându-mă supus în fața soartei, m-am urcat în tren pentru a porni - cum eram convins - pe ultimul meu drum. Acest ultim drum îmi strângea inima de durere: melodira care se revărsa în vagon trezea o dulce tristețe în sufletul meu, iar lumea de dincolo de geam, acea lume pe care urma s-o părăsesc atât de curând, era a naibii de frumoasă. Trenul porni. Eram pe punctul de a mă lăsa în întregime pradă sentimentelor mele elegiace, când deodată ușa se trânti și în compartiment intră o călătoare cu o pălărie enormă și două geamantane.
CĂLĂTOAREA ȘI GARUNSKII
CĂLĂTOAREA:
Bună ziua. Dumneavoastră o să călătoriți cu mine? Ei, nu-i nimic. La urma aia tot aia e. Știți că aveați toate șansele să călătoriți singur? Pur și simplu să călătoriți singur.
GARUNSKII:
15
(ironic)
Nu se poate.
CĂLĂTOAREA:
Pe cuvânt. Mașina mea a fost accidentată. Mi-a apărut nu știu de unde un taxi în față. Șoferul, taximetristul, habar n-avea de regulile circulației. Pur și simplu habar n-avea. Ce mai, de-abia am scăpat cu viață. Și poate vă închipuiți că întâmplarea asta m-a mirat?
GARUNSKII:
Nu-mi închipui absolut nimic.
CĂLĂTOAREA:
Ei aflați că nu m-a mirat deloc. Pur și simplu deloc. Și știți de ce?
GARUNSKII:
(sec)
Nu știu.
CĂLĂTOAREA:
Pentru că la fiecare pas ne pândește un pericol. Acum o săptămână, o cunoștiință de-a mea a ieșit pe seară ca să se plimbe... Pur și simplu să se plimbe. Ei? Și acuma vă întreb: Unde e cunoștința mea? Unde?
GARUNSKII:
De unde vreți să știu?
CĂLĂTOAREA:
În spital. Pur și simplu în spital. S-a împiedicat așa pe drum drept, când se ducea să deschidă poștașului ușa.
GARUNSKII:
(sumbru)
Pur și simplu?
CĂLĂTOAREA:
16
Exact. Primejdiile ne pândesc la tot pasul. Ce să mai spun, aveam un prieten, sincer vorbind, un unicat. Pur și simplu un unicat. O splendoare, exact opusul dumneavoastră, sănătos, bine făcut, rumen ca un măr cu sprâncenele negre.
(cu solemnitate)
Ei?
GARUNSKII:
Ei?
CĂLĂTOAREA:
Vă întreb unde e prietenul meu?
GARUNSKII:
La spital?...
CĂLĂTOAREA:
Bine ar fi! A ieșit să se plimbe și poc! O greutate. Din acelea pentru gimnastică. I-a căzut în cap. De la o fereastră sau de la un balcon. Pe semne că în blocul acela locuia un halterofil...
GARUNSKII:
Spuneți-mi vă rog, nu vă supărați, tuturor cunoscuțiilor dumneavoastră li se întâmplă asemenea lucruri amuzante?
CĂLĂTOAREA:
Mi-am pus și eu întrebarea. Aproape tuturor. Mai precis cu fiecare din cunoștințele mele s-a întâmplat câte ceva. Cu fiecare rudă, cu fiecare prieten, cu fiecare vecin, pot să vă spun chiar mai mult, pur și simplu cu fiecare om pe care-l întâlnesc...
GARUNSKII:
Vă rog. Până aici. Știți, asta e prea de tot!
CĂLĂTOAREA:
De acord cu dumneavoastră, dar ce pot să fac? Am fost recent într-o delegație cu un coleg. Și ce credeți? La întoarcere îmi propune să luam avionul. Era într-adevăr o economie de timp. Am luat bilete. Și deodată am simțit o presimțire, pur și simplu o presimțire. Nu, îi
17
spun, în ultimul moment, zboară singur. Am restituit biletul de avion și eu am plecat cu trenul. Ei? unde e colegul meu?
GARUNSKII:
(îngrozit)
Doamne.
CĂLĂTOAREA:
Exact. Așa a fost!
GARUNSKII:
(apăsându-și tâmplele)
Destul. Nu mai suport!
CĂLĂTOAREA:
Desigur, nici trenul nu e o garanție. Credeți că putem fi totdeauna siguri?
GARUNSKII:
(tulburat)
Eu nu cred nimic.
CĂLĂTOAREA:
Eroare. Vecina mea călătorea anut trecut exact ca noi acuma, într-un vagon de dormit, pur și simplu un vagon. Și unde e vecina mea?
GARUNSKII:
Destul. Vă rog! Pur și simplu încetați. Nu mai continuați...
CĂLĂTOAREA:
Gata. N-am ce să mai continui.
(oftând)
De dragul meu, soarta e necruțătoare. Dumneavoastră, de exemplu plecați pentru cură...
GARUNSKII:
18
(grăbit)
La sanatoriu, trebuie să fac un tratament.
CĂLĂTOAREA:
Asta și spun. Mergeți la tratament, sunteți plin de speranțe, contați să vă întoarceți sănătos... Apropo, ce boală aveți?...
GARUNSKII:
(cu demnitate)
Dacă-mi permiteți... un... surmenaj nervos.
CĂLĂTOAREA:
Așa mi-am zis și eu. Pe cuvânt. În cel mai bun caz. Surmenaj dacă nu și mai rău. Se vede după cum arătați: riduri, pungi sub ochi, culoare pământie... Și credeți că o să vă ajute cu ceva? Că o să vă faceți bine?
GARUNSKII:
Asta-i bună! Altul s-ar fi mulțumit că-i deschid ochii. Se pare că e mai bine să fii pregătit decât să te trezești așa deodată mort. Dar dacă unii preferă tactica struțului - treaba lor, îi privește...
GARUNSKII:
Repet, sunt grav bolnav.
CĂLĂTOAREA:
Dragul meu, nu trebuie să repeți. Se observă de la prima vedere. Cum e posibil să ajungeți în halul ăsta?
(îl ia după umeri. Cu adâncă tristețe)
Ăștia-s mușchi? Un fel de piftie.
GARUNSKII:
Nu mă atingeți.
CĂLĂTOAREA:
(oftând)
19
Niște găluști.
(cu amărăciune)
Și abdomenul? După părerea dumntale ăsta se mai poate numi abdomen? La bărbat aici trebuie să fie piatră. Metal... Pe când la dumneavoastră... Fleoșc!
GARUNSKII:
Nu mă atingeți, v-am rugat doar...
CĂLĂTOAREA:
O pernă, deșălată. Și șoldurile... Ia uitați-vă ce groaznic se leagănă... Pur și simplu...
GARUNSKII:
Vă rog încă o dată să mă lăsați în pace. Nu-mi plac aceste imixiuni...
CĂLĂTOAREA:
Sărăcuțul... Vă compătimesc sincer.
GARUNSKII:
Asta e burta mea, astea sunt șoldurile mele, ale mele proprii, în exclusivitate. N-au nici o legătură cu dumneavoastră. Și în general să știți că eu evit femeile. Pur și simplu le evit.
CĂLĂTOAREA:
(cu sinceră compasiune)
E normal. Ce altceva le-ați putea face decât să le evitați?
GARUNSKII:
E insuportabil! Când o să se termine?
CĂLĂTOAREA:
Mi-e teamă prietene, că foarte curând. Doar dacă nu se întâmplă vreo minune. În halul în care ați ajuns... Îmi vine greu să mă uit la dumneavoastră...
(gest cu mâna)
20
Ei ce să mai vorbim... Așezați-mi valiza, vă rog
(Garunskii apucă valiza)
Cum gâfâiți... Vă sufocați?
GARUNSKII:
Vă rog, să nu mai vorbim despre lucrurile astea
(Scapă valiza pe picior)
Lua-l-ar dracu de geamantan!
CĂLĂTOAREA:
Nu înjurați! Ați avut noroc. Mare noroc!
GARUNSKII:
Cum anume noroc? Vă bateți joc de mine!?
CĂLĂTOAREA:
Deloc! Dacă vă cădea geamantanul în cap? Închipuiți-vă că intra pe urmă controlorul și mă întreba unde e tovarășul care călătorea cu dumneavoastră?
(solemnă)
Tovarășul care călătorea cu mine? Iată-l sub geamantan. Nu l-am putut salva, dar nu s-a chinuit mult!
Scena e invadată de o melodie veselă.
Crimeea, Crimeea! După orașul sufocant, după asfalt, după praf și miros de benzină. După toată larma asurzitoare, m-am trezit într-o lume pitorească și decorativă, în care oamenii umblau în culori vii, priveau ceasuri întregi splendoarea nemărginită a mării și se simțeau, în taină, creatori ai unei inegalabile opere de artă.
Cineva, cu o natură mai supreficială, și-ar fi acordat pe loc dispoziția sufletească cu tot ceea ce vedea în jur, dar eu nu puteam uita că zilele îmi erau numărate. Stăteam într-o zi pe o bancă de pe faleză când s-a apropiat de mine o femeie voluminoasă, cu trăsături pronunțate.
ISTOMINA ȘI GARUNSKII
21
ISTOMINA:
Vă urmăresc. De două zile. Sunteți pentru prima oară la sanatoriul "Trandafirul Sudului"?
GARUNSKII:
Da. Pentru prima oară.
ISTOMINA:
Mi-ați atras atenția. Aveți în dumneavoastră ceva straniu, ceva misterios. Cine sunteți?
GARUNSKII:
Eu? Garunskii Arcadii Semionovici
ISTOMINA:
Dar eu sunt nici mai mult nici mai puțin decât Istomina. I-S-T-O-M-I-N-A!
(îl privește așteptând efectul)
Numele meu nu vă spune nimic?
GARUNSKII:
(nesigur)
Istomina...
ISTOMINA:
(zâmbind)
Exact. Eu sunt Marina Istomina; da Marina Istomina, autoarea volumului de poezii "Autoportret"
GARUNSKII:
A, da...
(încercând să-și amintească)
Da, da, îmi pare foarte bine.
22
ISTOMINA:
Cunoașteți versurile mele? Vă plac, nu-i așa?
GARUNSKII:
(roșind chinuitor)
Desigur. Foarte mult. Niște versuri extrem de rafinate...
ISTOMINA:
Spuneți-mi care v-au plăcut cel mai mult...
(îl privește cu stăruință)
GARUNSKII:
(în plină tensiune)
Nici nu știu... Toate sunt bune.
ISTOMINA:
"Mori!..."
GARUNSKII:
(tresare)
Poftim?
ISTOMINA:
"Mori în tăcereȘi să te naști din nouȘi iar să moriJelit de plânsul clocotitor al măriiȘi pescărușii albi pe dunga zăriiVor suspina stigând ca-ntr-un ecou:Întoarce-te! Întoarce-te"
GARUNSKII:
Da, da... Întocmai... Întoarce-te, întoarce-te, splendid.
ISTOMINA:
(uimită)
23
Am scris-o aici. La nouă iunie. În zorii zilei de nouă iunie. Cum e mai departe...
GARUNSKII:
Știți, tocmai poezia asta n-o știu, adică o știu mai puțin.
ISTOMINA:
"... și să te naști din nouși iar să moriJelit de plânsul clocotitor al mării"
GARUNSKII:
Splendid.
ISTOMINA:
"Marea ne cheamă,Să mergem spre mare.Ne asteaptă valurile"
GARUNSKII:
Să mergem. Cu plăcere
(pleacă)
ISTOMINA:
Stai!
(Garunskii se oprește)
GARUNSKII:
Eu...
ISTOMINA:
De ce mă minți?
GARUNSKII:
Eu? Iertați-mă. Nu mi-am dat seama că astea sunt versuri, vă rog să mă scuzați.
24
ISTOMINA:
"De ce mă mințiPrieten drag,De ce covor de suferințiMi-așterni pe prag?"
Așa ne-am cunoscut. Trebuie să spun că până acum nu mai avusesem de-a face cu slujitorii condeiului. Și deși relațiile noastre erau cam ambigue, trebuie să recunosc faptul că voluminoasa cucoană mi-a stârnit un viu interes. M-a tentat să pătrund în misterioasele și inaccesibila viață a acestor oameni care nu sunt obligați să meargă zilnic la slujbă. Așa s-a întâmplat că am început să ne plimbăm pe alei și să purtăm discuții. Tema noastră favorită era personalitatea multilaterală a Istominei, temă care nu mi-a fost greu să-mi dau seama, o preocupa în mod deosebit și exclusiv pe poetă.
ISTOMINA ȘI GARUNSKII
ISTOMINA:
Sunt îngândurată astăzi. Obosită. Am o stare de anxietate. Ceva inefabil. Nu înțeleg. E presimțirea creației, sau începutul unei crize. Ciudat. Azi noapte miroseaz a valuri sărate și a tristețe.
(melancolică)
O tristețe foarte apăsătoare. Nu știu. Totul e atât de tulbure, de neînțeles.
GARUNSKII:
Da. Așa e. E uimitor. Uite de exemplu: căutați sensul adevărat, rațiunea unui lucru, faci pe dracu-n patru să-l găsești și nu-ți alegi decât cu o astenie nervoasă.
ISTOMINA:
Sunt buimacă. Nu mai înțeleg nimic! E ceva enigmatic. Mă gândeam dis de dimineață. Ce iubesc eu? Și nu mi-am putut răspunde imediat. Iubesc zările îndepărtate... și nisipul jilav. Iubesc drumurile de țară. Și mai presus de toate, ajunurile
GARUNSKII:
Ajunurile?
ISTOMINA:
25
Dumneavoastră vă plac?
GARUNSKII:
Mie?
ISTOMINA:
Ajunurile. Să fii în preajma unui eveniment, în ajunul unei furtuni. În ajunul destinului. Spuneți-mi, dumneavoastră sunteți fericit?
GARUNSKII:
Vedeți, eu...
ISTOMINA:
Eu sunt fericită când ascult glia. Când îmi cântă glia sub picioare. Simt atunci că mă străba curenții de înaltă tensiune. Niște fiori de furtună. în felul meu sunt o păgână. Mă atrage stepa. Mă atrag ierhurile, palinul, mlaștinile. Vă place să cutreerați mlaștinile desculț în ploaie?
GARUNSKII:
Vedeți, eu am lumbago...
ISTOMINA:
Dar v-ar place să fiți un vagabond? Să cutreerați așa pământul fără motiv și fără nici un scop?
GARUNSKII:
Cum să vă spun. Desigur, ar fi o senzație foarte puternică. Dar pe de altă parte...
ISTOMINA:
Ei, cum rămâne, sunteți sau nu fericit?
GARUNSKII:
Vedeți, familia mea...
ISTOMINA:
Destul. E clar. Înțeleg.
26
GARUNSKII:
(grăbit)
Nu! Nu mă plâng.
ISTOMINA:
Nici nu e nevoie. Am înțeles.
GARUNSKII:
Dar dumneavoastră sunteți căsătorită?
ISTOMINA:
Să nu vorbim despre asta... Nu vreau.
GARUNSKII:
Iertați-mă...
ISTOMINA:
Iubitul meu tovarăș de drum. Trebuie șă știți că între o femeie și un bărbat nu există decât o singură cale de comunicare: lupta. Duelul, lupta, întotdeauna o mare conflagrație. Întotdeauna o femeie și un bărbat se distrug unul pe altul.
GARUNSKII:
Dar e îngrozitor...
ISTOMINA:
(vehementă)
Oprește-te!
GARUNSKII:
(încremenind)
Pardon. Scuzați-mă!
ISTOMINA:
"Oprește-te! Nu ești sătul?
27
De suferința meaN-am plâns, destul?Oprește-te! Nu-mi pune la încercareAtât de mult și atât de des iubireaCăci undeva, în neagra depărtareNe amenința, cumplită despărțirea.
GARUNSKII:
A da, e vorba de versuri... Scuzați-mă...
ISTOMINA:
Dați-mi trenciul. Mă străbat fiori.
(Garunskii rămâne nemișcat)
Trenciul, dați-mi trenciul... S-a făcut frig.
GARUNSKII:
Scuzați-mă credeam că sunt tot versuri... că o să continuați.
(îi dă trenciul)
ISTOMINA:
Nu! Am terminat. V-a plăcut?
GARUNSKII:
Minunat!
ISTOMINA:
Am scris-o la Serpuhov, într-o cameră mică de hotel anul trecut la 3 martie după amiază între 16, 20 și 18.
GARUNSKII:
Așa?
ISTOMINA:
Totdeauna precizez unde și când s-au născut versurile mele. Asta mă ajută să redau atmosfera și-i va ajuta și pe istoricii literari.
GARUNSKII:
28
Foarte înțelept din partea dumneavoastră?
ISTOMINA:
Știi ceva prietene? N-ai să mă crezi dar mă bucur că am avut prilejul să te cunosc.
Firește, întâlnirea cu un maestru al cuvântului mi-a prilejuit destulă încordare. Cu toate acestea, într-o scrisoare către nevasta mea, Anna pe care am suspectat-o întotdeauna că nu mă respectă îndeajuns, i-am adus la cunoștință - nu fără satisfacție - că am întâlnit-o pe celebra Marina Istomina care nu pregetă să-și dezvăluie față de mine marile ei bogății spirituale și care găsește chiar că discuțiile noastre îi sunt deosebit de folositoare.
În misiva de răspuns, Anna, m-a felicitat pentru interesanta întâlnire, dar a făcut remarca tangențială că se îndoiește de bogăția spirituală a noii mele prietene, din moment ce aceasta consideră că întâlnirea noastră îi poate fi de folos.
Ajungând la acest peisaj, am zâmbit cu amară superioritate și la următoarea corespondență nu m-am mai referit la personalitatea Istominei.
Între timp, însă, prestigioasa poetă, care-și încheiase concediul și se pregătea să plece din Crimeea, a dorit să celebreze evenimentul.
ISTOMINA ȘI GARUNSKII
Istomina și Garunskii la o masă. Se aude, amplificat de microfon, un cântec interpretat de un bariton răgușit:
"În Crimeea, în CrimeeaCând visul te va amăgiPleacă grabnic spre CrimeeaCând dorul te va chinuiSpre Crimeea, spre CrimeeaCând sufletu-ți va osteniÎn Crimeea, în CrimeeaDin nou vei întineri.În Crimeea-i mai mult soare,Stele mai strălucitoareÎn Crimeea, în Crimeea,Gândul ți-l vei primeniȘi alt om poți deveniDe aceea, de aceea,Pleacă grabnic spre Crimeea."
GARUNSKII:
29
Ce cântec stupid! Zău dacă pricep de ce-a trebuit să venim aici. Ne-am fi putut duce într-un loc mai sobru.
ISTOMINA:
Taci. N-ai înțeles nimic. La ce mi-ar folosi plictisul unui restaurant sobru și confortabil? Cu fețe de masă și șervețele scrobite și cu asiduitățile unui maître d'hotel? Locul meu e aici, în taverna asta de port. În plină boemă.
GARUNSKII:
Dar uitați-vă la mutrele clienților!
ISTOMINA:
Sunt extraordinare. Trebuie să fie tot niște aventurieri.
GARUNSKII:
Halal local! Ce mutre, depravate domnule!
ISTOMINA:
Dragul meu și eu sunt ca ei. Da, da, în felul meu sunt o depravată.
GARUNSKII:
Ne fixează tot timpul.
ISTOMINA:
E normal, m-au recunoscut.
GARUNSKII:
Niște huligani, niște bețivi.
ISTOMINA:
N-are nici o importanță.
GARUNSKII:
Dacă se leagă de noi?
ISTOMINA:
30
Ei și? Ai prilejul să mă aperi!
GARUNSKII:
Ce gusturi ciudate au poeții!
ISTOMINA:
Adio, tovarășe de drum, în sănătatea dumnitale. Mâine în zori plec. Te părăsesc.
GARUNSKII:
(fără convingere)
Îmi pare foarte rău.
ISTOMINA:
N-am ce face. În felul meu sunt o nomadă. Nu pot sta mult timp în același loc.
GARUNSKII:
Pe cuvânt de onoare, tipii aia se uită la noi.
ISTOMINA:
Te cred și fără cuvânt de onoare. E normal. Toarnă-mi vin.
(bea)
Ce dură e viața! Dar e foarte adevărat că-mi voi aminti de noaptea asta. Stele, aventurierii cheflii, surâsul dumnitale trist, aerul viciat, vântul dinspre mare și un nou ajun. Ajunul plecării.
GARUNSKII:
Ar fi timpul să plecăm.
ISTOMINA:
"Și în toate astea,Un fel de neîmplinire.În tot și în mine.Ca un plâns întrerupt...Taci...
GARUNSKII:
31
Bine. Am tăcut.
ISTOMINA:
Cuvintele sunt trecătoareTaci! Tăcerea-i plină de vigoare
GARUNSKII:
A, versuri. Scuzați.
ISTOMINA:
Taci și lasă fumul înoptăriiSă piară în cețurile zării!"
GARUNSKII:
Ce bine vă ies versurile!
ISTOMINA:
Versurile astea s-au născut acum, în douăzeci iunie, aici într-o cârciumă din port, la orele douăsprezece noaptea...
(Baritonul nevăzut cântă din nou un cântecel la microfon...)
"Tristețea trece și zboară,Durerea nu te împresoarăCine a vizitat CrimeeaN-o mai uită după aceea..."
Toate au un sfârșit pe lumea asta. Am lăsat în urmă, Ialta cu mireasma ei de migdali și aroma de trandafiri: iată orașul natal și pe Anna, pe năzdrăvanul Sașa, iată-i și pe colegii care-mi admiră aerul sănătos, pe bătrânul Vestalkin și planificatoarea Akulevici cu neschimbatele ei mânecuțe de conțopist pe coate. Iată din nou ambianța obișnuită a locului de muncă - hârtii, formulare, tabele, ședințe. Adio Crimeea, adio marem adio! Frumoasele zile de la "Trandafirul Sudului", cum se spune în asemenea ocazii, se acoperiseră de pâcla uitării, când, într-o zi, venind acasă, am înțeles din privirea Annei că s-a întâmplat ceva neprevăzut.
PAUZĂ
ACTul II
ANNA ȘI GARUNSKI
32
GARUNSKII:
Ce s-a întâmplat? De ce mă fixezi așa?
ANNA IULIEVNA:
(ca de obicei cu capul înfășurat în prosop își tamponează tâmplele cu degetele)
Va să zică așa! Ai venit! Da? Am o durere de cap cumplită.
GARUNSKII:
Am venit. Da. Ce s-a întâmplat?
ANNA IULIEVNA:
Ce privire sinceră și luminoasă!
(Își apasă tâmplele cu degetele)
Ce minciună!
GARUNSKII:
Îmi spui sau nu vrei să-mi spui despre ce e vorba?
ANNA IULIEVNA:
(îi întinde o revistă ilustrată)
Poftim, citește!
GARUNSKII:
(citind)
"Înainte spre noi succese!"
ANNA IULIEVNA:
Nu, aici.
GARUNSKII:
(șovăind)
"Marina Istomina. Zile de vacanță - jurnal liric".
33
ANNA IULIEVNA:
Citește dedicația...
GARUNSKII:
"Înainte spre noi succese!"
ANNA IULIEVNA:
(cu zbuciumată încordare)
Lui A.S.G.
GARUNSKII:
Asta ce dracu mai e?
ANNA IULIEVNA:
Citește!
GARUNSKII:
(tresărind)
"Voi uita oare clipa supremei plăceriA inevitabilei noastre apropieri?Când în ochii tăi descifram destineȘi brațul tău dur mă chema către tine..."
ANNA IULIEVNA:
Unde a găsit ea toate astea la tine?
GARUNSKII:
(cu demnitate)
Te-aș ruga să...
ANNA IULIEVNA:
Citește!
GARUNSKII:
"Dușman, iubit inimii mele
34
Întruchipând un dor eternSub noi, prăpăstii se așternVertiginos pășim spre ele."
ANNA IULIEVNA:
Destul! Ajunge! Nu mai pot să ascult porcăria asta!
GARUNSKII:
De unde ai revista?
ANNA IULIEVNA:
Mi-a adus-o Vera Andreevna.
GARUNSKII:
Vera Andreevna! Bineînțeles! Asta oricând e gata să facă un rău!
ANNA IULIEVNA:
Nu da vina pe alții.
GARUNSKII:
Oriunde e vorba de o bârfă, de o capcană, de o intrigă diabolică, dai de vecina noastră, Vera Andreevna!
ANNA IULIEVNA:
Pe tine în schimb nu te fumează omul dintr-odată . Mi-au trebuit cinsprezece ani. O Arkadii ce actor ești! Cu câtă desăvârșire ți-ai jucat rolul! Ce plan diabolic! Te-ai prefăcut bolnav, mi-ai smuls compătimirea, ai plecat la Ialta și toate astea pentru ca să te întâlnești cu ea. Mai mult, ai avut atâta cinism încât să-mi scrii că ai văzut-o acolo pentru prima oară. Ți-ai căutat un alibi pentru cazul că aș fi aflat ceva de la alții.
GARUNSKII:
De unde ai scos asta?
ANNA IULIEVNA:
Vera Andreevna mi-a deschis ochii.
GARUNSKII:
35
Vera Andreevna! Iar Vera Andreevna.
ANNA IULIEVNA:
Da! Vera Andreevna! Mai există un om pe lume căruia să-i pese de nefericirea mea!
GARUNSKII:
Nefericito! Și tu crezi?
ANNA IULIEVNA:
Cândva te credeam pe tine. Și? M-ai făcut fericită?
GARUNSKII:
Anna! Cum nu pricepi? E vorba doar de o poezie... De cuvântul cugetului...
ANNA IULIEVNA:
Ei da, acolo e poezia, aici e proza.
(își apasă tâmplele)
Ce dracu! Dar să știi Arkadii, băiatul a crescut și n-o să te mai ierte.
GARUNSKII:
Nu băga copilul în treburile astea.
ANNA IULIEVNA:
Nu e copil. Are și el lumea lui. A învățat pe dinafară versurile astea și le-a declamat toată dimineața.
GARUNSKII:
Îngrozitor! Nu găsesc cuvinte! Cât de curat eram eu la vârsta lui!
ANNA IULIEVNA:
Nu știu cum erai, știu în schimb cum ai ajuns. Dar află Arkadii că riști mult. Ai pornit pe un drum primejdios.
GARUNSKII:
Anna, am impresia că mă ameninți!?
36
ANNA IULIEVNA:
Ah, am uitat, tu nu ești obișnuit să-ți riposteze o femeie. Nu degeaba scria târfa aia că atunci când se lovește de voința ta...
(își privește cu suspiciune soțul)
Cum, nu-ți aduci aminte?
"Ce dulce-i sentimentulDe a te simți femeieSlabă și supusă."
Ce porcărie. Mi se face greață!
GARUNSKII:
De ce-ți închipui că acest A.S.G. sunt eu?
ANNA IULIEVNA:
Păi uite ce scrie dedesubt: "Opt iunie, peninsula Crimeea, Ialta, Trandafirul Sudului" Poftim!
(azvârle revista și iese)
GARUNSKII:
(ridicând revista)
Opt iunie... Trandafirul Sudului...
(îngrijorat)
Numai de n-ar ajunge scandalul ăsta la cadre.
Dar a ajuns. Și acum, lucrurile au mers până acolo, că la apariția mea, colegii de serviciu încetează să vorbească, bătrânul Vestalkin se holbează la mine iar planificatoarea Akulevici oftează zgomotos. Întorcându-mă acasă dau peste o atmosferă și mai încurcată. Anna tace cu obstinație dându-mi să înțeleg că mă hrănește numai din compasiune. Ochiadele pline de interes ale fiului meu, mă scot și alea din sărite. Nu-mi mai rămâne decât să aștept trecerea timpului care le netezește pe toate. Iată că mă paște o nouă nenorocire.
În ziua asta afurisită, venind acasă, nu sunt lăsat să trec de vestibul. Vera Andreevna îmi blochează drumul.
37
VERA ANDREEVNA ȘI GARUNSKI
Vera ANDREEVNA:
(o femeie durdulie cu mustăcioară îl privește pe Garunski)
Nu e voie acolo.
GARUNSKII:
Ce înseamnă - nu e voie?
VERA ANDREEVNA:
Un pic de bun simț, un pic de rușine. Acolo zace soția dumnitale
(șoptit)
Îi este rău. Și-a legat capul cu un prosop. Nu vrea să te mai vadă.
GARUNSKII:
Cum vine asta? Dumneata nu mă lași să trec? Pe mine?
VERA ANDREEVNA:
Da. Pe dumneata, pe dumneata, bărbat nedemn de o asemenea soție!
GARUNSKII:
Asta ce mai e? Vă rog să vă astâmpăraț! Și să părăsiți imediat casa mea!
VERA ANDREEVNA:
(patetică)
Om fără inimă! Unde e? Unde e casa dumnitale?! Dumneata ai distrus-o! Cu propriile dumnitale mâini... Înțelegi! Cu propriile dumnitale mâini.
GARUNSKII:
V-aș ruga foarte mult... Vă rog.
VERA ANDREEVNA:
38
Nu, monstrule! Nu! Să nu mă rogi nimic! Am tăcut până acum. Deși mi-am dat seama ce făceai. Nu mă interesează nici acum aventurile dumnitale. Mi-e silă de ele! Dar când văd cum o înjosești pe soția dumnitale, când văd cum o faci de râs... Nu! În situația asta nu mai pot să tac.
GARUNSKII:
Ce îndrăzneală! Dar cu ce drept, mă rog...
VERA ANDREEVNA:
Dumneata să taci ființă anormală! Mai bine te-ai pune în locul nefericitei dumnitale soții, când deschizând azi dimineață revista a văzut cum o împroșcă cu noroi, destrăbălata aia!
GARUNSKII:
(gemând)
Ce-a mai scris?
VERA ANDREEVNA:
Citește, citește te rog noile ei versuri.
(ia revista de pe masă și citește repede de teamă să nu fie întreruptă)
"Ieri îmi păreai necruțătorCu trupul tău fermecătorAzi vii la pieptul meu umilSă te ocrotesc ca pe-un copil.
(se aude geamătul Annei)
Pentru ce vină, ispășeștiOsânda grea a căsnicieiȘi-nduri minciuna căsnicieiLâng-o soție ce-o detești?
(din nou se aude geamătul Annei)
Fii tare dragă prietenă,Fii tare, nefericitoVin imediat să-ți schimb prosopul.
GARUNSKII:
39
Doamne, ce absurditate! Când i-am spus eu toate astea?
VERA ANDREEVNA:
În douăsprezece iunie. Scrie tot aici
(Îi întinde revista)
GARUNSKII:
(cutremurat)
"Douăsprezece iunie... Peninsula Crimeea...
VERA ANDREEVNA:
Murdar! Cu toate că-ți cântă osanale, un bărbat adevărat nu se poartă așa!
GARUNSKII:
(în plin șoc)
"Sanatoriul Trandafirul Sudului... dedicată lui A.S.G."
Anna s-a mutat în dormitor și aproape că nu mai iese de acolo. Sașa, fiul meu îmi aruncă din când în când câte o privire complice șoptindu-mi: satirule! Am început să mănânc pe la expresuri. Pe culoarele instituției mă întâmpină șoapte, iar dactilografele încremenesc atunci când mă văd, privindu-mî cu o dulce oroare.
AKULEVICI ȘI GARUNSKII
GARUNSKII:
(apropiindu-se de Akulevici)
Spune-mi draga mea, sunt gata tabelele?
AKULEVICI:
(purtând ca întotdeauna mânecuțe și neputându-se despărți de batistă, își dă toată să nu-l privească pe Garunskii)
Nu, nu sunt încă gata.
(strănută)
GARUNSKII:
40
Sănătate! Deci, încă nu sunt gata tabelele... Contam pe dumneata, drăguto.
AKULEVICI:
Nu vedeți ce răcită sunt?
GARUNSKII:
Trebuie să fii un pic mai energică...
AKULEVICI:
Nu toată lumea are temperament.
GARUNSKII:
Ce vrei să spui cu asta?
AKULEVICI:
Cine are urechi, să audă.
GARUNSKII:
Iartă-mă că ți-o spun, dar ești lipsită de delicatețe sufletească.
AKULEVICI:
Iertați-mă că v-o spun, dar eu nu scriu versuri.
GARUNSKII:
Ești stupidă. Și rea. Da, rea.
AKULEVICI:
Sunteți obișnuit cu astfel de relații, iertați-mă că v-o spun.
GARUNSKII:
Cum m-am înșelat asupra dumnitale...
(Akulevici strănută)
Sănătate!
AKULEVICI:
41
Mulțumesc. Și eu m-am înșelat asupra dumneavoastră. Am avut încredere.
GARUNSKII:
Și cu ce ți-am înșelat încrederea?
AKULEVICI:
Mă mai întrebi? Asta-i bună... Amintiți-vă cum ați venit aici. Palid, extenuat, aproape muribund. Și noi v-am dat cu bucurie biletul de tratament.
GARUNSKII:
Și ce-i cu asta? Ați fi fost mai bucuroși dacă mă întorceam într-un sicriu și trebuia să strângeți bani pentru o coroană de flori?
AKULEVICI:
Cel puțin am fi rămas cu o amintire luminoasă.
GARUNSKII:
Așa? În cazul ăsta, aflați că am de gând să mai trăiesc. Chiar cu riscul de a vă provoca o neplăcere...
AKULEVICI:
Înțeleg, e clar. Programul dumneavoastră de viață nu s-a terminat încă.
GARUNSKII:
La ce te referi?
AKULEVICI:
Știți foarte bine la ce mă refer. Doamne și ce emoționant ne rugai să avem grijă de soția dumnitale...
GARUNSKII:
Ești pur și simplu o prefăcută.
(Akulevici strănută)
Sănătate!
42
AKULEVICI:
Mulțumesc. Și dumneata ești pur și simplu un prefăcut.
Puțin timp după aceea, am fost chemat la director, care e o femeie severă, cu o coafură severă, îmbrăcată într-un taior sever. A fost numită relativ de puțin timp și se afla în perioada de mare răspundere a cuceririi autorității. De aceea este foarte serioasă.
DIRECTORUL ȘI GARUNSKII
Directorul:
Așadar, vă rog să fiți foarte operativ. Ținem pe loc darea de seamă trimestrială.
GARUNSKII:
Mă voi strădui. De obicei sunt punctual.
DIRECTORUL:
E bine că sunteți un om cu principii.
GARUNSKII:
(neliniștit)
Pot să plec?
DIRECTORUL:
Așteptați. Uneori din cauza cifrelor nu vedem oamenii. Și așa ajungem la un stil de muncă necorespunzător. Sunteți de acord cu mine?
GARUNSKII:
(nervos)
Da. Fără discuție.
DIRECTORUL:
Nu se întâmplă ca omul din fața noastră să fie de la opt dimineața până la patru după masă un slujbaș exemplar, iar de la șase seara până la șase dimineața, cu totul altul? Sunteți de acord, cu mine?
43
GARUNSKII:
Nu știu despre ce îmi vorbiți.
DIRECTORUL:
Cum o să știi?!
(pauză)
Mi se pare că dumneata ai o soție?
GARUNSKII:
Da. Am o soție și un fiu.
DIRECTORUL:
Interesant. Ce vârstă are fiul dumnitale?
GARUNSKII:
Paisprezece ani.
DIRECTORUL:
Așa!? Da, asta e vârsta critică. Responsabilitatea tatălui e mai mare ca oricând. Sunteți în relații bune cu el?
GARUNSKII:
(reținut)
Îi vreau întotdeauna binele și cândva, într-o zi, o să înțeleagă asta.
DIRECTORUL:
Cândva... Daa... Desigur, mai bine mai târziu decât... Și totuși armonia și prietenia în familie au o importanță uriașă. O atmosferă liniștită, senină. Sunteți de acord cu mine?
GARUNSKII:
În principiu, da.
DIRECTORUL:
E bine că sunteți un om cu principii. Aveți vreo sarcină obștenească?
44
GARUNSKII:
Sunt bolnav.
DIRECTORUL:
Da, am auzit. Dar se pare că nu sunteți prea grăbit să vă însănătoșiți?
GARUNSKII:
(îngrijorat)
În întrebarea dumneavoastră sesizez un subtext.
DIRECTORUL:
Se pare că v-ați tratat în Crimeea?
GARUNSKII:
Ei și?
DIRECTORUL:
Cu succes, pe câte se pare.
GARUNSKII:
Nu știu
(cu mâna la inimă)
Nu cred.
DIRECTORUL:
Nu credeți? Păcat. De ce nu credeți?
(Îi face semn să plece)
GARUNSKII:
(pleacă, de-abia târându-și picioarele)
Cred că-mi pierd mințile. Asta cred.
Se aude muzica de seară a orașului.
45
Și într-adevăr mi se pare mereu, cutreierând străzile, că o văd pe Istomina. Mi se năzare că ochii ei verzi, obrajii ei bulbucați, bărbia ei dublă, atât de proeminentă, mă privesc de pe pancarte, de pe afișe, că reclamele nu îi invită pe cetățeni să folosească taxiurile sau avioanele, ci să citească versurile Istominei, și în primul rând, jurnalul ei liric "Zile de vacanță". Și când văd prin tramvaie, prin autobuze sau pe băncile parcurilor lume care citește, sunt aproape convins că citesc despre mine. Mi se pare că lumea mă arată cu degetul și exclamă cu frenezie: Uite-l pe A.S.G.
AUGUSTA GURIEVNA ȘI GARUNSKII
GARUNSKII:
(intrând cu un gest hotărât în cabinetul Augustei Gurievna)
Doctore, sunt pacientul dumneavoastră!
AUGUSTA GURIEVNA:
(Îi întinde o tabletă și un pahar cu apă)
Am știut asta din prima clipă.
GARUNSKII:
(înghițind cu obediență)
Simt că-mi pierd mințile.
AUGUSTA GURIEVNA:
Moravurile dumnitale nu puteau duce la altceva. Și încă situația dumnitale e suportabilă. La urma urmei, dumneata ești un paranoic normal. Dar situația femeilor care trebuie să trăiască printre nebuni? De cele mai multe ori asemenea femei sunt demne de tot respectul. Ele sunt dotate cu experiență clinică, pot chiar să facă și comunicare... Și iată că apare o fâțâită oarecare...
GARUNSKII:
Liniștiți-vă doctore.
(împinge spre ea paharul cu apă)
AUGUSTA GURIEVNA:
46
(înghite o tabletă după care vrea apă, apoi își duce batista la ochi și se întoarce cu spatele; în sfârșit revine dar e foarte tulburată)
Vă mulțumesc. Uitați-vă! În revista asta din fața mea este continuarea jurnalului liric al Marinei Istomina. Ascultați acest strigăt sublim al sufletului. Această sublimă spovedanie a inimii.
GARUNSKII:
(tresărind)
Scuzați, ce e ăsta, un număr nou?
AUGUSTA GURIEVNA:
(încuviințând)
Puteți să vă dați seama cu ce individ a avut de-a face această femeie superioară...
GARUNSKII:
(sumbru)
Cu A.S.G.?
AUGUSTA GURIEVNA:
Să-l ia dracu pe A.S.G. al dumnitale
(citește)
"Cine ești tu? O spune-mi iubite, cine ești?Tu care știi să mângâi, dar și să biciuieștiȘi clipa de supliciuȘtii s-o prefaci în raiDar nu există viciuPe care să nu-l ai.
Ei, ce spuneți despre sadicul ăsta?
GARUNSKII:
E groaznic.
AUGUSTA GURIEVNA:
47
Nu m-aș mira deloc să aflu că o înșeală pe femeia asta superioară cu vreo fâșneață tânără, fără nici o calificare și fără nici o circumvoluțiune în cap
(își apasă pleoapele cu batista)
GARUNSKII:
(îi toarnă apă)
Vă implor liniștiți-vă.
AUGUSTA GURIEVNA:
Nu pot. Ascultați mai departe... Tipul ăsta e alcătuit numai din contraste.
(citește)
"Ești împletit din umbră și luminăEști prefăcut și sincer, timid și îndrăzneț.Ba viața ți se pare lipsită de orice prețBa însetat o sorbi ca dintr-o cupă plinăEști crucea ce o port pe-o cale anevoioasăEști steaua ce mă poartă pe o cale nemiloasăÎmi ești călău, stăpân și slugă credincioasă."
GARUNSKII:
Călău, stăpân și slugă credincioasă?
AUGUSTA GURIEVNA:
Călău, stăpân și slugă credincioasă. Ei ce spui? Sper că imaginea e clară. Este tipul de schizofrenie ambivalentă, cu pronunțat caracter oniroid. Sunt uimită de intuiția poetei, care a reușit să realizeze cu atâta precizie tabloul maladiei acestui decrepit.
GARUNSKII:
Destul. Mi-ajunge.
AUGUSTA GURIEVNA:
Ce e Garunskii? Ești tulburat?
GARUNSKII:
48
Nu. Totul e în regulă. Sunt pe deplin satisfăcut, cu siguranță că ați avut dreptate, iar eu am luat-o razna.
AUGUSTA GURIEVNA:
Luați asta...
(îi întinde o tabletă)
GARUNSKII:
Nu e nevoie. Mulțumesc. Se pare că soarta n-o poți schimba. Fiecare trebuie să-și urmeze calea.
AUGUSTA GURIEVNA:
Garunskii, nu te enerva.
GARUNSKII:
Prea târziu.
(îi sărută mâna și fuge)
Augusta Gurievna, privește în urma lui, adânc tulburată. Din nou muzica de seară a orașului
Și într-adevăr, sub acțiunea acestor împrejurări dramatice, caracterul meu s-a schimbat simțitor. Încercările care s-au abătut asupra mea atât de neașteptat, atenția generală, bârfele fețișcanilor din instituție, într-un cuvânt faptul că a devenit obiect de necesară inspirație pentru o natură excepțională, toate acestea nu puteau rămâne fără urmări.
AKULEVICI ȘI GARUNSKII
GARUNSKII:
Am onoarea să vă ascult. Ce mai e nou?
AKULEVICI:
(sec)
Ați fost chemat de două ori...
GARUNSKII:
49
La telefon?
AKULEVICI:
Nu. La direcție.
GARUNSKII:
Curios. De ce-o fi având nevoie de mine?
AKULEVICI:
N-ați predat situația pentru raportul trimestrial.
GARUNSKII:
(mânuind o pilă)
Ce să faci dacă dumneata nu mă ajuți.
AKULEVICI:
Nu sunt în măsură să vă fac lucrările...
GARUNSKII:
Și de ce nu? Ți-ar displace? De ce să nu-ți dai puțin osteneala pentru mine?
AKULEVICI:
Arkadii Semionovici!
GARUNSKII:
Nu zău? Lucrăm de atâta timp împreună.
(intim)
Aș putea spune chiar cot la cot...
AKULEVICI:
Nu întreceți măsura!
GARUNSKII:
Spune-mi , n-ai simțit niciodată dorința să mă răsfeți?
50
AKULEVICI:
Ce depravat sunteți
(strănută)
GARUNSKII:
Eu depravat?
(cu însuflețire)
Îngerul meu, mă doare când te privesc. Te irosești. Te distrugi. Ești în primul rând femeie și de-abia pe urmă planificator. Scoate-ți cârpele astea infecte...
(cum ea tergiverează, îi smulge mânecuțele)
AKULEVICI:
(îngrozită)
Ce faceți?
GARUNSKII:
(la aruncă într-un colț)
Să nu le văd. Fă-ți buzele. Operează-ți polipii. Femeia și guturaiul sunt două noțiuni incompatibile. Dumneata poți să placi încă foarte mult.
AKULEVICI:
Câtă dreptate a avut când a scris: "Dar nu există viciu pe care să nu-l ai", adică să nu-l aveți...
GARUNSKII:
Ba, să nu-l ai. Spune-mi "tu".
AKULEVICI:
(fără convingere)
Lăsați-mă.
GARUNSKII:
51
Copila mea, n-am să te las. Trebuie să te salvez. Să te redau feminității pe care ai trădat-o atât de grav... Ce fel de coafură-i asta? Doamne iartă-mă! E coșmarul unei nopți de iarnă, e pustiul Gobi. Mă faci să sufăr. O să te pieptăn imediat altfel.
AKULEVICI:
Nu, nu lăsați-mă, vă interzic.
GARUNSKII:
Știi foarte bine că eu nu cunosc interdicții
(o piaptănă)
Uite așa, și acum acum așa și așa. O minune! E o plăcere să vă privească omul.
AKULEVICI:
(înduioșată)
Dragă mincinosule! Dragă. Cher menteur!
(El îi sărută mâna)
La următoarea convocare la direcție, am intrat cu aplomb în birou.
Un zâmbet rece de corsar, mijea pe buzele mele. Și femeia director era dimpotrivă, fâstâcită.
DIRECTORUL ȘI GARUNSKII
DIRECTORUL:
Luați loc. Trebuie să stăm de vorbă.
GARUNSKII:
(o privește țintă)
Încântat. Îmi face o deosebită plăcere.
DIRECTORUL:
(mirată)
Sunteți convins?
52
GARUNSKII:
Ferm convins.
DIRECTORUL:
Totuși... Sunteți foarte încrezut.
GARUNSKII:
Și asta e rău?
(Pauză)
DIRECTORUL:
(fâstâcită)
Vedeți...
(Își pune în față deja cunoscuta revistă)
Eu vă înțeleg... Treaba asta este foarte intimă...
GARUNSKII:
Aveți dreptate, e intimă
(O privește din nou cu multă semnificație)
DIRECTORUL:
(chinuită)
Fără îndoială. Și în ceea ce mă privește n-aș fi dorit câtuși de puțin să intervin... Dar... Trebuie să fiți de acord că...
GARUNSKII:
Nu pot.
DIRECTORUL:
Totuși...
GARUNSKII:
Nu pot fi de acord. Nu vreau să ating problema asta.
53
(pauză)
DIRECTORUL:
(fâstâcindu-se și mai tare)
Nici eu n-aș vrea s-o fac... Dar... Totuși... Lucrurile au luat o întorsătură care frizează scandalul... Îi incită pe salariați... Îi împiedică să lucreze...
GARUNSKII:
Aiurea. Pe mine de ce nu mă împiedică...
DIRECTORUL:
Serios? Sunteți grozav...
(dând din cap)
Ce supermen...
GARUNSKII:
Scumpă prietenă. Să uităm pentru o clipă că ne desparte această masă și am venit chemat de dumneavoastră. Să privim dintr-un unghi mai larg de vedere. În fața noastră se află viața. În toată complexitatea ei. Și viața e extrem de complexă. Unii o străbat fără necazuri, fără păcate, fără zgomot și fără revoltă. Pentru alții însă, viața e o furtună, un uragan. Ei nu au parte de senin, de liniște. Pentru ei nu trosnesc plăcut lemnele în sobă, când ploaia și vântul răbufnesc în geam. Și nu pentru ei sunt ceasurile tihnite de sub abajurul roz, în ambianța caldă a căminului familiei. Ce să-i faci, fiecare își are drumul lui, soarta lui, calea lui.
DIRECTORUL:
(nesigură)
Vedeți, versurile astea... Sunt orice-ați zice într-un organ de prestigiu... și felul în care vă caracterizează...
GARUNSKII:
De ce să folosiți o impresie străină? Nu ar fi mai bine să vă faceți una proprie?
(o privește pătrunzător)
54
DIRECTORUL:
(lăsând privirea în jos)
Vă rog să plecați.
(Garunskii se ridică, dă din cap, în semn de aprobare îi sărută mâna și se îndreaptă spre ușă. În prag, se oprește și o privește din nou insistent făcând un mic gest cu mâna)
Vă rog să plecați...
Ciudate glume face viața când glumește. Surprindeam mai des priviri admirative, respectuoase îndreptate asupra mea și cu timpul am început să mă obișnuiesc cu ele.
Într-o zi m-am ciocnit de vecina noastră Vera, pe scară. Ani de-a rândul n-am putut-o suferi, iar ea mă răsplătea din plin cu reciprocitate. După apariția jurnalului liric, aproape că nici nu ne mai salutam și ne străduiam să ne strecurăm cât mai repede unul pe lângă celălalt, într-o atmosferă de cumplită vrăjmășie. Dar astăzi, ne-am oprit amândoi...
VERA ANDREEVNA ȘI GARUNSKII
GARUNSKII:
Nu înțeleg.
VERA ANDREEVNA:
(încet)
Ce, nu înțelegi desfrânatule?
GARUNSKII:
Nu înțeleg, încotro ne grăbim? Nu înțeleg de ce când mă vedeți vă uitați în partea cealaltă.
VERA ANDREEVNA:
Mai și întreabă cinicul!
GARUNSKII:
Întreb și sper să primesc un răspuns deschis. Încercați să fiți sinceră cu mine.
55
VERA ANDREEVNA:
Sunt prietena Annei și deci dușmanul dumneavoastră.
GARUNSKII:
Să fim serioși! Ce fel de prietenie e asta când în adâncul sufletului sunteți convinsă că merită din plin toate necazurile care au năpădit-o? Dumnitale, de exemplu nu ți s-ar fi putut întâmpla toate astea. Dumneata ai fi știut să-i umpli viața alesului inimii, nu-i așa?
VERA ANDREEVNA:
Criminalule! Ucigașile! Nu vreau să te ascult.
GARUNSKII:
Totuși mă asculți. Nu-i așa? Recunoaște că e interesant să stai de vorbă cu mine.
VERA ANDREEVNA:
Nemernicule! Necruțătorule! Ce spuneți de el cum mă ironizează?
GARUNSKII:
Câtuși de puțin. Dar vreau sinceritate. Am obosit. Am obosit de atâtea șiretenii, de atâtea reticențe, de atâtea fraze care nu exprimă gândurile ci dimpotrivă le maschează. Eu sunt un om ale cărui fapte nu sunt contrazise niciodată de cuvinte.
VERA ANDREEVNA:
Nu uita ce s-a scris despre dumneata.
GARUNSKII:
Ce anume? Că nu există viciu pe care să nu-l am? Nu neg. Eu nu sunt un înger. Și nici nu mă dau drept înger.
VERA ANDREEVNA:
Adu-ți aminte ce scrie mai departe...
GARUNSKII:
Ce anume? Că sunt împletit din umbră și din lumină. Perfect adevărat.
56
(se apropie de ea)
"... Ba viața mi se pare lipsită de orice prețBa însetat, o sorb dintr-o cupă plină..."
VERA ANDREEVNA:
Nu te apropia! Te rog!
GARUNSKII:
"Sunt steaua ce te poartă pe o cale anevoioasă"
VERA ANDREEVNA:
(îmbrățișându-l)
"Călău, stăpân!"
GARUNSKII:
(galeș)
"Și slugă credincioasă!"
Și așa s-a sfârșit războiul de o sută de ani dintre mine și vecina mea. Trebuie să recunoaștem că din clipa aceea, atitudinea ei față de mine a devenit mult mai condescendentă iar față de soția mea, mult mai critică. Dar soarta continua să mă pună la încercare. Totul s-a terminat într-o splendidă zi de august. Am descuiat ușa cu cheia, și am intrat cu pas hotărât în apartament. Soția mea s-a întors spre mine. Privirea ei exprima în același timp triumful dar și un soi de pasiune umilitoare.
Garunskii îi ia revista, o împăturește și o rupe bucățele. Apoi se întoarce cu spatele.
ANNA IULIEVNA:
Vezi, și-a bătut joc de tine. Te-a stors ca pe o lămâie și te-a părăsit.
(cu un zâmbet amar)
Ai zburdat ca un fluture pe lampă... Te-a sedus "La dolce vita".
GARUNSKII:
(ridică o bucată din revistă. o privește)
Ce trădare! Afurisită muiere...
ANNA IULIEVNA:
(se apropie de el)
Doamne cât ești de vulnerabil. Tu nu ești om; ești o rană deschisă. Oare tot nu pricepi? Cu invidia asta care vâna senzații, ai avut de ispășit. În schimb ai să înțelegi acum ce înseamnă o femeie și o inimă adevărată.
GARUNSKII:
Anna!
ANNA IULIEVNA:
Arkadii!
(îmbrățișare)
59
Știi, Sașa s-a maturizat de tot. Și pe zi ce trece seamănă tot mai mult cu tine.
GARUNSKII:
Ce mai... Am crezut întotdeauna în el.
(Sentimental)
Nimic nu prețuiește mai mult decât familia.
ANNA IULIEVNA:
Spune-mi, e adevărat că n-o mai iubești?
GARUNSKII:
Îți jur că totul aparține trecutului.
ANNA IULIEVNA:
Ah, Arkadii cât am suferit!
GARUNSKII:
Da. Au fost zile zbuciumate! Mă mir și eu cât am fost de tare, de rezistent. Și dacă vrei să știi sunt mândru de asta. O natură șubredă s-ar fi năruit ireversibil... Eu însă am rezistat. Dar acum cunosc femeile. Nici una nu seamănă cu tine.
ANNA IULIEVNA:
În schimb, tu Arkadii, semeni cu toți bărbații. Și toți bărbații seamănă cu tine!
Se aude o melodie. E cântecul de drum pe care-l cunoaștem, dar de astă dată cu alte cuvinte:
"Știi că te-așteaptă-n pragPrietenul cel dragTovarăș de credințăla ceas de suferință
Oricât de-adâncă-i ranaFăcută de străine,Neprețuita AnnaVa știi să ți-o aline.”CORTINA
