PRĂBUŞIREA ENRON

PRĂBUŞIREA ENRON

În numărul său din aprilie 2001, revista Fortune numea Enron, a şaptea mare companie din SUA, drept „cea mai creativă” corporaţie din America. Peste şase luni, pe 2 decembrie 2001, Enron a declarat falimentul, în urma a ceea ce a fost numită cea mai mare fraudă contabilă a secolului XX. 12.000 de angajaţi şi-au pierdut nu numai joburile, dar şi toate economiile şi fondurile de pensii, care fuseseră investite în acţiuni Enron. Alţi deţinători de acţiuni Enron, printre care mii de americani obişnuiţi, ale căror fonduri de pensii fuseseră de asemenea investite în stocuri Enron, au pierdut în total 70 miliarde de dolari când valoarea stocurilor s-a prăbuşit la zero.

PRĂBUŞIREA ENRON

Kenneth Lay, economist şi fost subsecretar de stat la U.S. Interior Department, a fondat Enron în 1985 prin fuziunea a două companii de gaze naturale, ale căror sisteme reunite de conducte au format prima reţea naţională capabilă să distribuie gaze naturale în toată ţara. Lay a extins compania împrumutând bani ca să cumpere alte companii şi, în 1987, datoriile Enron însumau 75% din valoarea la bursă a acţiunilor sale, ceea ce crea o problemă de durată a companiei.

În 1989, Lay a angajat un tânăr MBA de la Harvard, pe nume Jeffrey Skilling, pe postul de şef al departamentului financiar al Enron.

PRĂBUŞIREA ENRON

Guvernul SUA „deregulase” recent afacerile cu surse energetice, anulând multe dintre reglementările care menţineau fixe preţurile energiei. Odată cu ridicarea tuturor reglementărilor, preţurile gazelor au început să cunoască mari fluctuaţii, făcând ca piaţa gazelor naturale să fie extrem de riscantă, atât pentru furnizori, cât şi pentru cumpărători. Micii producători de gaze, în special, aveau probleme în a face rost de bani pentru explorări şi foraje deoarece piaţa riscantă îi alunga pe finanţatori.

PRĂBUŞIREA ENRON

Skilling a venit cu ideea inovatoare de a face ca Enron să ofere servicii de intermediar între furnizori şi cumpărători, de natură să reducă riscurile create de dereglementarea pieţei. Enron urma să încheie contracte cu furnizorii, conform cărora compania avea să le cumpere gazul un număr de ani la un preţ fix, după care avea să încheie alte contracte cu cumpărătorii, angajându se să le vândă gaze pentru ‑o perioadă stabilită la acelaşi preţ, plus marja sa de profit.

PRĂBUŞIREA ENRON

Întrucât aceste contracte fixau preţul gazelor pentru mai mulţi ani, ele eliminau riscurile atât pentru furnizori, cât şi pentru cumpărători, astfel încât ambele categorii au început să facă afaceri cu Enron, care a devenit în scurt timp lider în profitabila afacere cu resurse energetice.

Skilling a format o echipă de agenţi comerciali, majoritatea MBA, pe care o forţa să performeze aplicând un sistem nemilos: în fiecare an 10% dintre ei, cu cele mai slabe rezultate, erau concediaţi, iar 10% cu cele mai bune rezultate erau recompensaţi regeşte.

PRĂBUŞIREA ENRON

Skilling a decis să aplice aceeaşi idee comercială şi pe alte pieţe, astfel încât după o vreme agenţii comerciali ai Enron încheiau contracte pe termen lung cu produse foarte variate – electricitate, cărbune, celuloză pentru hârtie, aluminiu, oţel, chimicale, cherestea, apă şi materiale plastice – în total 1.800 de produse. Contractele cu aceste produse erau de natură să diminueze riscurile, fixând preţul fiecărei mărfuri pe o perioadă ce varia între 1 şi 12 ani.

PRĂBUŞIREA ENRON

În 1990, Skilling l-a angajat pe Andrew Fastow, un magician financiar, pentru a-l ajuta în operaţiile comerciale şi cei doi au venit cu o idee ingenioasă de raportare a contractelor pe termen lung pe care le încheia compania. Ei au convins U.S. Securities and Exchange Commission să le permită să utilizeze metoda de contabilitate „mark to market”.

Prin această metodă, valoarea unui activ este declarată („marked”) în evidenţele contabile ale companiei ca valoare de piaţă („marked value”) a activului respectiv, adică suma de bani cu care teoretic activul s-ar vinde pe piaţa liberă.

Pentru a calcula valoarea de piaţă a unui contract, trebuia ca agenţii comerciali ai Enron să prevadă preţurile viitoare ale mărfii respective (gaz, electricitate, cărbune etc.) de-a lungul anilor în care era valabil contractul. Folosind această previziune, puteau apoi să însumeze viitoarele încasări teoretice aduse de contract, să aplice o rată de discount şi să calculeze valoarea netă prezentă a contractului. Această valoare netă prezentă era apoi declarată ca „valoare reală” a contractului.

PRĂBUŞIREA ENRON

PRĂBUŞIREA ENRON

Dacă valoarea netă prezentă era mai mare decât ceea ce Enron plătise anterior pentru contract, diferenţa putea fi înregistrată ca „profit” în registrele contabile ale companiei. Agenţii comerciali ai Enron erau presaţi să prevadă încasări viitoare ridicate şi rate reduse de discount pe contractele încheiate, ceea ce permitea Enron să raporteze investitorilor valori pe contracte şi profituri foarte mari.

În 1996, Skilling a fost numit president and chief operating officer la Enron, iar Fastow a devenit chief financial officer.

PRĂBUŞIREA ENRON

De la început, Enron s-a confruntat cu o problemă. Pentru a intra pe pieţele pe care făcea afaceri, a trebuit să facă împrumuturi substanţiale, ca să cumpere infrastructura necesară pentru transportul, depozitarea şi livrarea mărfurilor pe care le intermedia. Dar dacă Enron mai făcea şi alte împrumuturi, pe lângă datoriile imense pe care le avea deja, cumpărătorii şi furnizorii s-ar fi codit să încheie contracte cu compania, deoarece gradul înalt de îndatorare sporeau posibilitatea de prăbuşire a unei companii. Pe de altă parte, datoriile foarte mari ar fi scumpit împrumuturile viitoare şi ar fi putut îndemna băncile să ceară restituirea fără păsuire a împrumuturilor deja contractate. Ca să rezolve aceste probleme, Enron trebuia să găsească un mod de accesare a unor noi împrumuturi fără să raporteze datoriile în evidenţele sale financiare.

PRĂBUŞIREA ENRON

Andrew Fastow a găsit o modalitate isteaţă de a rezolva problema datoriilor şi, în acelaşi timp, de a scăpa de multe contracte supraevaluate din evidenţele contabile ale Enron, generând şi „venituri” adiţionale. Plătind mai multe milioane de dolari firmei de consultanţă şi de audit financiar Arthur Andersen, Fastow, asistat de expertiza celor de la Arthur Andersen, a pus la cale o serie de „limited partnerships” numite „Special Purpose Entities” [SPE].

PRĂBUŞIREA ENRON

Regulile de contabilitate permit unei companii să excludă o astfel de „entitate cu scopuri speciale” din evidenţele sale contabile dacă o parte independentă deţine controlul respectivei SPE şi dacă această parte independentă deţine cel puţin 3% din capitalul SPE.

Pentru a satisface aceste condiţii, Fastow s-a numit pe sine şi pe alţi manageri de la Enron lideri ai diferitelor SPE special înfiinţate. Aceştia au investit o bună parte din banii lor în SPE-euri, pentru a satisface condiţia de 3% din capital, iar Fastow a transferat o bună parte din stocul Enron în fiecare entitate pentru a completa restul de 97%.

PRĂBUŞIREA ENRON

După aceea, SPE-urile împrumutau mari sume de bani, folosind stocul lor de acţiuni Enron în mod colateral. Banii împrumutaţi erau apoi plătiţi către Enron, pentru „cumpărarea” contractelor supraevaluate şi a altor investiţii ratate din registrele contabile ale companiei, iar Enron putea să înregistreze banii ca „încasări din vânzări” în loc de datorii.

SPE-urile au acceptat, de asemenea, să preia în schimb mari părţi din datoriile pe care le avea Enron şi, în schimb, Enron a transferat mare parte din stocul său de acţiuni entităţilor cu scopuri speciale. Fastow a botezat aceste entităţi cu nume neobişnuite, precum „Chewco“, “Jedi“, “Talon“, “Condor“ şi “Raptor“, iar el şi alţi oameni de la Enron au încasat milioane de dolari salarii şi venituri din cele 3% din capitalul SPE-urilor.

PRĂBUŞIREA ENRON

Rezultatul acestor operaţii a fost acela că SPE-urile au rămas cu datoriile, garantate cu stocurile de acţiuni Enron, precum şi cu contractele supraevaluate şi cu investiţiile eşuate la capitolul „active”. Deoarece datoriile şi activele cumpărate de la Enron de SPE-uri nu trebuiau să fie declarate în rapoartele financiare ale Enron, acţionarii credeau că datoriile Enron nu cresc, că Enron era o companie cu profituri frumoase din vânzarea acelor contracte şi a altor active către respectivele entităţi şi că veniturile companiei creşteau în fiecare an. Asta în timp ce auditorul companiei şi „contabilul” extern, respectiv

divizia de audit a firmei Arthur Andersen certificau că rapoartele financiare ale companiei oferă o imagine contabilă corectă firmei.

PRĂBUŞIREA ENRON

Sherron Watkins, o persoană cinstită, sinceră şi corectă, care începuse să lucreze la Enron în 1993 şi care ajunsese vice president sub Fastow, a fost alarmată de practicile de contabilitate introduse de Fastow. Cât timp preţul acţiunilor Enron se păstra destul de ridicat, valoarea lui ar fi fost suficientă ca să echilibreze datoriile contractate de SPE-uri şi aceste datorii puteau fi scoase din registrele contabile ale Enron. Dar ea ştia că dacă valoarea stocului ar fi scăzut sub o anumită limită, acest fapt ar declanşa proceduri care ar fi obligat compania să dizolve entităţile şi să preia de la acestea bunurile vandabile supraevaluate, trecându-le în rapoartele sale financiare.

PRĂBUŞIREA ENRON

Din nefericire, în a doua jumătate a lui 2001, stocul Enron a intrat în declin, scăzând de la valoarea de 80 dolari pe acţiune, în parte ca urmare a unui articol apărut pe 5 martie 2001 în revista Fortune, care argumenta că declaraţiile financiare ale Enron erau „aproape impenetrabile” şi că valoarea stocului era supraevaluată. Pe măsură ce preţul acţiunilor scădea, contabilii Enron se luptau să regrupeze datoriile şi bunurile vandabile ale SPE-urilor, astfel încât să evite includerea lor în rapoartele financiare ale companiei. Sherron Watkins era oripilată atât de riscurile sporite create de declinul stocului de acţiuni, cât şi de încercările lui Fastow de a le escamota.

PRĂBUŞIREA ENRON

În iulie 2001, pe măsură ce investitorii deveneau tot mai suspicioşi, iar preţul acţiunilor Enron a căzut peste noapte la 47 dolari bucata, Skilling a demisionat brusc din funcţia de president and CEO „din motive personale”. De-acum sigură că firma se îndrepta spre dezastru, Sherron Watkins a avut pe 22 august o întrevedere cu Ken Lay şi cu departamentul juridic, la care s-a prezentat cu o informare de şase pagini, în care descria neregulile legate de SPE-uri, avertizându-i asupra a ceea ce ea a numit ulterior „cea mai mare fraudă contabilă din câte văzuse”.

„Sunt teribil de îngrijorată – scria Watkins – că vom fi măturaţi de un val uriaş de scandaluri financiare.”

PRĂBUŞIREA ENRON

Cu toate acestea, Lay şi juriştii săi au decis că nu era totul pierdut, chiar dacă SPE-urile ar fi trebuit desfiinţate în cazul în care valoarea acţiunilor Enron ar fi continuat să scadă. În public, Lay a declarat angajaţilor şi investitorilor că viitorul companiei „nu fusese niciodată mai sigur” şi i-a îndemnat pe ei şi pe ceilalţi investitori să continue să investească în acţiunile Enron. Dar Lay şi alţi executivi au început să vândă discret mare parte din stocul lor de acţiuni. Watkins a mai contactat şi o cunoştinţă de la Arthur Andersen, care i-a transmis îngrijorările ei şefului auditorului principal al companiei Enron. Dar nu s-a făcut nimic.

PRĂBUŞIREA ENRON

În timp ce Watkins încerca din interior să convingă compania să acţioneze, preţul acţiunilor Enron a continuat să scadă. Pe 16 octombrie 2001, Enron a anunţat că s-a decis să preia datoriile şi bunurile vandabile ale SPE-urilor, ceea ce a forţat compania să îşi diminueze veniturile curente cu 544 milioane dolari şi să reducă valoarea echităţii acţionarilor cu 1,2 miliarde, exact ceea ce Watkins încercase să-i avertizeze că se va întâmpla.

PRĂBUŞIREA ENRON

O săptămână după aceea, pe 22 octombrie SEC a anunţat că investiga SPE-urile Enron. A doua zi Fastow a fost concediat.

Pe 8 noiembrie 2001 compania a anunţat că era nevoită să îşi reformuleze toate rapoartele financiare începând din 1997, datorită faptului că i s-a impus să consolideze entităţile sale speciale în rapoartele sale financiare. Era de aşteptat ca revizuirea evidenţelor contabile să reducă echitatea acţionarilor cu 2,1 miliarde dolari şi să mărească datoriile companiei cu 2,6 miliarde dolari.

PRĂBUŞIREA ENRON

Investigaţiile au arătat că, în 2002, situaţia financiară reală a companiei Enron prezenta un deficit de peste 10 miliarde dolari. În noiembrie 2001, valoarea stocului a scăzut la 0,4 dolari pe acţiune, iar compania s-a prăbuşit, dând faliment.

Fondurile de pensii ale angajaţilor, care fuseseră masiv sau total investite în stocuri de acţiuni Enron, se topiseră aproape cu totul. Enron a concediat 5.000 de angajaţi. Acţionarii obişnuiţi şi unele bănci care acordaseră împrumuturi companiei au pierdut miliarde de dolari, în vreme ce Ken Lay a câştigat 205 milioane dolari numai din stock options, iar alţi executivi au făsut milioane.

PRĂBUŞIREA ENRON

În februarie 2002, Sherron Watkins s-a prezentat în faţa unui comitet al Congresului şi a făcut public tot ceea ce ştia despre practicile de contabilitate ale companiei. Etichetată de presă drept o „curajoasă whistleblower”, ea a semnalat că Andrew Fastow încercase să o concedieze şi chiar să-i confişte computerul atunci când aflase de încercările ei de a-şi avertiza superiorii asupra necazurilor care se profilau.

PRĂBUŞIREA ENRON

În acest timp, încercând să acopere rolul lor în punerea la cale a entităţilor speciale şi apoi în certificarea rapoartelor financiare ale companiei, angajaţi ai firmei de audit Arthur Andersen au fost prinşi când distrugeau documentele legate de implicarea lor în afacerea Enron. În iunie 2001, firma de contabilitate a fost condamnată pentru obstrucţionarea justiţiei prin distrugere de documente incriminante şi forţată să-şi suspende operaţiunile de audit, ceea ce a distrus carierele a mii de angajaţi.

Fostul trezorier al companiei Enron, Ben F. Glisan, s-a declarat vinovat de conspiraţie în vederea comiterii de fraude (la fel ca şi alţi patru executivi) şi a fost condamnat la cinci ani de închisoare. În ianuarie 2004, Fastow s-a recunoscut vinovat de două dintre acuzele de fraudă şi a fost condamnat la 10 ani de închisoare şi plata sumei de 23,8 milioane dolari. În februarie 2004, Skilling a fost acuzat sub trei duzini de capete de acuzare pentru fraudă şi alte infracţiuni, pledând nevinovat. Alţi zece executivi au fost judecaţi pentru acuze penale. În mai 2004, Ken Lay, care a susţinut a nu fi fost la curent cu actele criminale, nu a fost trimis în judecată.

PRĂBUŞIREA ENRON

PRĂBUŞIREA ENRON

Mai multe aspecte ale cazului Enron sunt de reţinut.Unele dintre instrumentele financiare folosite de Enron nu erau explicit ilegale, chiar dacă au recurs la unele răstălmăciri ale textelor de lege, ci erau nonetice.

Rapida şi viguroasa reacţie publică negativă nu s-a manifestat în primul rând faţă de prezumptivele ilegalităţi, cât mai ales faţă de comportamentul nonetic al executivilor, atât în reprezentarea deformată a bunurilor vandabile ale companiei, cât şi în felul în care ei au stors profituri neruşinate pentru ei, pe seama pierderilor imense ale acţionarilor, salariaţilor şi creditorilor.

Compania a putut să-şi pună în aplicare strategiile dubioase cu sprijinul şi complicitatea unor instituţii financiare şi al propriului auditor.

Diferitele mecanisme de protecţie despre care societatea americană credea că veghează ca astfel de cazuri să nu aibă loc nu au funcţionat.

PRĂBUŞIREA ENRON

După acest scandal de proporţii, publicul a reacţionat prin solicitarea imperativă a unui comportament etic în afaceri şi a remedierii legislative a defectelor structurale ale sistemului. În mod evident, a existat deopotrivă o absenţă a comportamentului etic din partea indivizilor şi o absenţă de proceduri riguroase, atât cu privire la firma individuală, cât şi a giganţilor din industrie; ultimul aspect ţine de legislaţie.

PRĂBUŞIREA ENRON

Congresul a reacţionat rapid, iar rezultatul a fost adoptarea Sarbanes-Oxley Act. Actul legislativ – impus de presiunea exercitată de SEC, de agenţiile de rating, de acţionari şi de către publicul larg – a demonstrat nevoia unor schimbări în conducerea corporaţiilor [corporate governance]. Enron a scos la iveală pericolele insistenţei obsesive asupra creşterii permanente a profiturilor trimestriale, care îi încurajează pe CEO să manipuleze preţul stocului de acţiuni, pentru a beneficia de ofertele opţionale şi de acţiunile lor.