Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător cerinţelor organismului uman; conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii .

Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale.Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea fainei, destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om.

De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant).

Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier; îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.

Târâtele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.

Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.

Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă din vară.

Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.

Compoziţia chimică

Glucidele, în compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm.

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obişnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi scutellum Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă -a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot folosite.

Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi mai mari de amidon.

De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice este mai scăzut. Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3-4 g/100 g, predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).

Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor reţine bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul pufos.

Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparţine

grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi constituie obiect de comerţ.Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 -3,5%, prezentă în primul rând în învelişurile bobului (pericarp).

Substanţele minerale

Reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se spre părţile periferice ale bobului.În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) şi vitamina PP.Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei 30 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.

În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. In acest sens, noţiunea de „grâne tari”, („hard red”) defineşte grânele de foarte bună calitate sub aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada şi SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne „de forţă”, nu sunt folosite ca atare în panificaţie, ci sunt amestecate cu „grâne mai slabe”, pentru a le îmbunătăţi calitatea. „Grânele semitari” conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti, produse pe cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii; acestea sunt denumite şi „grâne pentru panificaţie”, în sfârşit, „grânele moi” („soft red”) cu sub 11% proteine (şi chiar 8% proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta Pacificului, în SUA şi sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine faină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie .

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele. În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil. ha, iar în ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare crestere.

Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent

clasificarea genetică (după numărul de cromozomi).Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii, cultivate şi spontane.

Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi)

Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe cale de dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat şi care dau o faină albă bogată în gluten.

Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi)

Se apreciază că a rezultat prin încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides, Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase .

Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos, bogat în proteine.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit din tenchi, prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de tenchi. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicai în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate inferioară pentru panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este flexibil.

Grâul „durum” cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) şi hordeiforme (spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).

România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.

Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafeţe restrânse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu „englezesc”) este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin rezistenţă mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară. Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona Mediteranei.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu „polonez”) are boabe înguste, sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi („grâul lui Timofeev”) este considerat tenchi sălbatic de Caucaz.

Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi).

A provenit prin încrucişarea spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”) este semănat pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.

În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii şi degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). In asemenea condiţii, se seamănă grâu de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală cultivată, cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafaţa cu grâu .

În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni intramontane.

Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi fainos, foarte potrivit pentru panificaţie. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care formează l - 4 boabe golaşe. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele după prezenţa sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră, aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu,

aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob roşu).

Triticum aestivum ssp. spelta (grâul „spelta”) este o specie cultivată încă din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos şi dă o faină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. în prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafeţe limitate în unele ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania, Belgia („grâul Ardenilor”) şi izolat în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha .După treierat, bobul rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi separarea fainii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se valoarea alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o faină de foarte bună calitate pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe ameliorante. Se apreciază că această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai bine decât alte cereale.

Luarea în cultură a grâului („domesticirea” grâului) a început cu formele sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum turgidum ssp, dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele cultivate, corespondente. Tenchi (Triticum turgidum ssp. dicoccum) este prima formă de grâu cultivată şi una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.H.) şi grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.H.

Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată că în perioada 3.000-1.000 î.H., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, Ia început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul comun.

Originea grâului au fost identificate pentru grâu patru centre de-origine: centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. Vulgare şi ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. carthlicum şi T, timopheevi, centrul abisinian (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum, centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum şi ssp- polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

Soiurile cultivate

Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparţin varietăţii „erythrospermun”, predominând soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă Ia cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor .Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie românească Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul „durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom - soi românesc, înregistrat în 1976; Ixos - soi de francez, 1995), şi de toamnă (Rodur - românesc, 1984; Pandur - soi de toamnă, 1996).

Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile). In acest interval, de la germinare şi până la maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.

În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la înfrăţire) şi etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).

În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnologii apreciază că această „divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de precisă şi au propus „subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului şi al formării recoltei.Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

Etapa vegetativă

Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde germinarea seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.

Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

În anii normali sub aspect meteorologic şi în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi, deoarece de la recoltarea loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un interval de 40 - 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situaţii, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat şi neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânţă s-a maturat şi a fost recoltat mai devreme.

Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi graşi şi glicerina Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Incepe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere, muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Curând apar şi celelalte rădăcini embrionare (3-5 rădăcini), pe suprafaţa cărora se formează perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.

În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire, apoi se ofileşte.

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei apei.

Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia germinativă (vigoarea seminţelor); puterea de străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la sămânţă; mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă; atacul de boli şi dăunători; compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea umidităţii, temperaturii şi aeraţiei în sol.

La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi relativ bine mărunţit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de umiditate şi distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în situaţii extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.

Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.În stadiul de „o frunză”, o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze .

Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

Înfrăţirea

Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă fază de vegetaţie. Are loc un proces care se numeşte ,,preînfrăţire”: al doilea internod, care poartă mugurele terminal, se alungeşte în interiorul coleoptilului şi se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului.

La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al doilea internod serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare, înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după răsărire.

Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua şi aşa mai departe. Fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.

Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o secţiune făcutǎ la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt deja formaţi .

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi primul frate devine vizibil, se formează noi rădăcini de Ia nodul de înfrăţire. Acestea intră în activitate şi participă la absorbţia apei şi sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depăşesc în importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viaţă a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă.

Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu adâncimea de semănat.

Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. In lan încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze. Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puţin. De aceea, se discuta adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile concrete de cultivare.

Este cert că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt întrerupte pe timpul iernii.

Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 450 - 600 fraţi fertili.

Graul

... continuare din pagina anterioara

Călirea

În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de „călire”. Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din protoplasma în timpul gerurilor din iarnă, în mod convenţional, perioada este împărţită în două faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe măsură ce se apropie iarna.

Prima fază durează 15-20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 - 15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea (0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor în ţesuturile plantei este pozitiv.

A doua fază a procesului de călire durează 15-25 zile şi se petrece când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiraţie.

Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului .

Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la -15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar-20°C).

Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să apară în situaţiile în care plantele s-au "decălit" în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de 1-2 cm de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

Trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei .

Repausul

Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului, precum şi procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de „criptovegetaţie” (vegetaţie „ascunsă”).).

Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie .

Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantităţile de azot aflate la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.

Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasa acumulate în perioada de toamnă).

Etapa generativă

În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs de răsărire parcurg, în condiţii favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor.

Creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 -6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazei spre cel superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bâzâie (l - 2) au diametrul cel mai mare şi peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.

In această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive. În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor.

Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3-4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o serie de striuri cu nuanţă mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în „riduri” paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de „dublu rid”). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul iniţierii florale.

Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de „burduf”.

În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze; „ridurile” se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.

Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.

Înspicatul, înfloritul, încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile. Totodată, la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic, exclusă), în plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate apărea sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă, insuficienţa elementelor nutritive).

Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In primele 3 săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime . Durata acestei faze influenţează cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor. După anumite determinări, din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părţi ale plantei este următoarea: spicul - 30%; internodul care poartă spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza „stindard”) - 12%; limbul frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile frunzelor - 36%.Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune analiza componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă; numărul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei. Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei .Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densităţii se datorează şi concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferenţierii inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.

Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului, în timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă.

În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MME).

Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu necesită temperaturi de minimum de l - 3°C; aceste valori au semnificaţie practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea întârzie din lipsa apei (precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează înjur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7-10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.

Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C.Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.

Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul .Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil).

Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat 16 - 18°C. în fazele următoare, temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.

Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu.

Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.

Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor

din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii.

În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.

Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul „palierului hidric”) .Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei critice.

Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soiurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5).

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.

Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor. De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.

În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri brun-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului .

Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.

Zona foarte favorabilă se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.

În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute, în anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.

Zona favorabilă

Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).

În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la începutul verii, în Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).

În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.

În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Şiretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată; de asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri

ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

Tehnologia de cultivare a grâului

Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului..Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapiţă de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi răpită, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate, în mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. în practică însă, din diferite motive

(imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj).Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui,considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni, în condiţiile din România, este

inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb, în primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucerna sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni; înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător.

Dintre boli, se menţionează: fuzarioza, mălura, tăciunele, fǎinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă .În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente.

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale

Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşăminte le minerale aplicate, cât şi din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă, în condiţii normale, pe terenurile agricole bine

exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenta îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :DN = 30xRs - Ns -Ngg + Npr, în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; l kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie

de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. In anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea: DP= 15xRs- Pgg, în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs - recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 320 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală a frunzelor.În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

Îngrăşămintele organice

Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult l - 2 zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări, în condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie .

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mǎrunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha. Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice „sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri”, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. In prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţa, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5 Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,

primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat .

Grâul are capacitatea ca, prin^ înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile nefavorabile. In asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări

densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă. că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată), în condiţiile din România, grâul este semănat Ia 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 -6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie, în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

In anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace „avio” (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare, în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi

continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. în majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele conţinând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, l l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venii (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de 'dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are l - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de l - 3 frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat, în cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (l larvă/m2pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de

migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.Muştele cerealelor (musca neagră - Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (uftimile două preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotaţiei.

Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5 kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fainării. Pragul economic de daunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant).

Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franţa, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor „avio”.Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bâzâie, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu; în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu

primăvara şi începutul verii gloioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.

Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente, în situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. în situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute.În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul Ia

înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor.Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani înjur de 2.600 kg boabe/ha. Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanic). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în ultimii ani (2.820 kg/ha), (3.301 kg/ha) şi (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în-anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

Clasificare stiintifica

Regn: PlantaeIncrengatura: MagnoliophytaClasa: Liliopsida

Ordin: PoalesFamile: PoaceaeGen: Triticum

Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător cerinţelor organismului uman; conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii .

Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale.Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea fainei, destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om.

De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant).

Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier; îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.

Târâtele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.

Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate.

Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.

Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă din vară.

Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.

Compoziţia chimică

Glucidele, în compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm.

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obişnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi scutellum Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă -a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot folosite.

Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi mai mari de amidon.

De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice este mai scăzut. Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3-4

g/100 g, predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).

Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor reţine bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul pufos.

Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparţine grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi constituie obiect de comerţ.Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 -3,5%, prezentă în primul rând în învelişurile bobului (pericarp).

Substanţele minerale

Reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se spre părţile periferice ale bobului.În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) şi vitamina PP.Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei 30 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.

În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. In acest sens, noţiunea de „grâne tari”, („hard red”) defineşte grânele de foarte bună calitate sub aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada şi SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne „de forţă”, nu sunt folosite ca atare în panificaţie, ci sunt amestecate cu „grâne mai slabe”, pentru a le îmbunătăţi calitatea. „Grânele semitari” conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti, produse pe cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii; acestea sunt denumite şi „grâne pentru panificaţie”, în sfârşit, „grânele moi” („soft red”) cu sub 11% proteine (şi chiar 8% proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta Pacificului, în SUA şi sunt destinate, în principal,

pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine faină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie .

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele. În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil. ha, iar în ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare crestere.

Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi).Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii, cultivate şi spontane.

Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi)

Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe cale de dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat şi care dau o faină albă bogată în gluten.

Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi)

Se apreciază că a rezultat prin încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides, Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase .

Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos, bogat în proteine.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit din tenchi, prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de

tenchi. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicai în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate inferioară pentru panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este flexibil.

Grâul „durum” cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) şi hordeiforme (spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).

România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafeţe restrânse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu „englezesc”) este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin rezistenţă mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară. Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona Mediteranei.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu „polonez”) are boabe înguste, sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi („grâul lui Timofeev”) este considerat tenchi sălbatic de Caucaz.

Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi).

A provenit prin încrucişarea spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”) este semănat pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.

În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii şi degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). In asemenea condiţii, se seamănă grâu de

primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală cultivată, cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafaţa cu grâu .

În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni intramontane.

Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi fainos, foarte potrivit pentru panificaţie. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care formează l - 4 boabe golaşe. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele după prezenţa sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră, aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu, aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob roşu).

Triticum aestivum ssp. spelta (grâul „spelta”) este o specie cultivată încă din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos şi dă o faină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. în prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafeţe limitate în unele ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania, Belgia („grâul Ardenilor”) şi izolat în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha .După treierat, bobul rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi separarea fainii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se valoarea alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o faină de foarte bună calitate pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe ameliorante. Se apreciază că această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai bine decât alte cereale.

Luarea în cultură a grâului („domesticirea” grâului) a început cu formele sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum turgidum ssp, dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele cultivate, corespondente. Tenchi (Triticum turgidum ssp. dicoccum) este prima formă de grâu cultivată şi una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.H.) şi grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.H.

Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată că în perioada 3.000-1.000 î.H., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, Ia început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul comun.

Originea grâului au fost identificate pentru grâu patru centre de-origine: centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. Vulgare şi ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. carthlicum şi T, timopheevi, centrul abisinian (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum, centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum şi ssp- polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

Soiurile cultivate

Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparţin varietăţii „erythrospermun”, predominând soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă Ia cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor .Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie românească Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul „durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom - soi românesc, înregistrat în 1976; Ixos - soi de francez, 1995), şi de toamnă (Rodur - românesc, 1984; Pandur - soi de toamnă, 1996).

Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile). In acest interval, de la germinare şi până la maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.

În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la

germinare la înfrăţire) şi etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).

În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnologii apreciază că această „divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de precisă şi au propus „subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului şi al formării recoltei.Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

Etapa vegetativă

Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde germinarea seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.

Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

În anii normali sub aspect meteorologic şi în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi, deoarece de la recoltarea loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un interval de 40 - 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situaţii, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat şi neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânţă s-a maturat şi a fost recoltat mai devreme.

Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi graşi şi glicerina Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu

care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Incepe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere, muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Curând apar şi celelalte rădăcini embrionare (3-5 rădăcini), pe suprafaţa cărora se formează perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.

În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire, apoi se ofileşte.

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei apei.

Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia germinativă (vigoarea seminţelor); puterea de străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la sămânţă; mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă; atacul de boli şi dăunători; compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea umidităţii, temperaturii şi aeraţiei în sol.

La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi relativ bine mărunţit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de umiditate şi distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în situaţii extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.

Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.În stadiul de „o frunză”, o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze .

Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

Înfrăţirea

Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă fază de vegetaţie. Are loc un proces care se numeşte ,,preînfrăţire”: al doilea internod, care poartă mugurele terminal, se alungeşte în interiorul coleoptilului şi se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului.

La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al doilea internod serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare, înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după răsărire.

Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua şi aşa mai departe. Fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.

Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o secţiune făcutǎ la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt deja formaţi .

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi primul frate devine vizibil, se formează noi rădăcini de Ia nodul de înfrăţire. Acestea intră în activitate şi participă la absorbţia apei şi sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depăşesc în importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viaţă a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă.

Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu adâncimea de semănat.

Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. In lan încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze. Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puţin. De aceea, se discuta adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile concrete de cultivare.

Este cert că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt întrerupte pe timpul iernii.

Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 450 - 600 fraţi fertili.

Graul

... continuare din pagina anterioara

Călirea

În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de „călire”. Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din protoplasma în timpul gerurilor din iarnă, în mod convenţional, perioada este împărţită în două faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe măsură ce se apropie iarna.

Prima fază durează 15-20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 - 15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea (0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor

destul de scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor în ţesuturile plantei este pozitiv.

A doua fază a procesului de călire durează 15-25 zile şi se petrece când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiraţie.

Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului .

Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la -15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar-20°C).

Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să apară în situaţiile în care plantele s-au "decălit" în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de 1-2 cm de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

Trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei .

Repausul

Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului, precum şi procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de „criptovegetaţie” (vegetaţie „ascunsă”).).

Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie .

Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantităţile de azot aflate

la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.

Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasa acumulate în perioada de toamnă).

Etapa generativă

În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs de răsărire parcurg, în condiţii favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor.

Creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 -6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazei spre cel superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bâzâie (l - 2) au diametrul cel mai mare şi peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.

In această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive. În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor.

Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3-4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o serie de striuri cu nuanţă mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în „riduri” paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu

o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de „dublu rid”). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul iniţierii florale.

Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de „burduf”.

În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze; „ridurile” se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.

Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.

Înspicatul, înfloritul, încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile. Totodată, la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic, exclusă), în plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate apărea sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă, insuficienţa elementelor nutritive).

Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In primele 3 săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime . Durata acestei faze influenţează cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor. După anumite determinări, din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părţi ale plantei este următoarea: spicul - 30%; internodul care poartă spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza „stindard”) - 12%; limbul frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile frunzelor - 36%.Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune analiza componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă; numărul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei. Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei .

Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densităţii se datorează şi concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferenţierii inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.

Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului, în timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă.

În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MME).

Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu necesită temperaturi de minimum de l - 3°C; aceste valori au semnificaţie practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea întârzie din lipsa apei (precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează înjur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7-10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.

Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C.Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.

Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul .Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil).

Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat 16 - 18°C. în fazele următoare,

temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.

Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu.

Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.

Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii.

În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.

Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul „palierului hidric”) .Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei critice.

Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soiurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5).

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.

Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor. De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.

În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri brun-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului .

Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.

Zona foarte favorabilă se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.

În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute, în anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.

Zona favorabilă

Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt

însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).

În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la începutul verii, în Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).

În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.

În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Şiretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată; de asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

Tehnologia de cultivare a grâului

Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să

îngreuneze lucrarea solului..Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapiţă de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi răpită, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate, în mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. în practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj).Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu.

Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui,considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni, în condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb, în primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucerna sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni; înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător.

Dintre boli, se menţionează: fuzarioza, mălura, tăciunele, fǎinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă .În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente.

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale

Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşăminte le minerale aplicate, cât şi din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă, în condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenta îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie

absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :DN = 30xRs - Ns -Ngg + Npr, în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; l kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. In anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrăşările târzii,

inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea: DP= 15xRs- Pgg, în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs - recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 320 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală a frunzelor.În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

Îngrăşămintele organice

Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult l - 2 zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări, în condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie .

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate

bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mǎrunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha. Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice „sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri”, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. In prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţa, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare,

în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5 Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,

umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat .

Grâul are capacitatea ca, prin^ înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile nefavorabile. In asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă. că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată), în condiţiile din România, grâul este semănat Ia 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 -6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea

de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie, în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

In anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace „avio” (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea

cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare, în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. în majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura

aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele conţinând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, l l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venii (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de 'dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are l - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de l - 3 frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat, în cazuri extreme, când în toamnă se

constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (l larvă/m2pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.Muştele cerealelor (musca neagră - Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (uftimile două preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5 kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fainării. Pragul economic de daunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii.

De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant).

Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franţa, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor „avio”.Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bâzâie, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu; în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii gloioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.

Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente, în situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. în situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute.În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul Ia înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor.Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac

puternic de vierme roşu.Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani înjur de 2.600 kg boabe/ha. Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanic). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în ultimii ani (2.820 kg/ha), (3.301 kg/ha) şi (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în-anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

Clasificare stiintifica

Regn: PlantaeIncrengatura: MagnoliophytaClasa: LiliopsidaOrdin: PoalesFamile: PoaceaeGen: Triticum

Graul

... continuare din pagina anterioara

Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător cerinţelor organismului uman; conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii .

Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale.Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea fainei, destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om.

De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant).

Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier; îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.

Târâtele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.

Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate.

Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.

Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă din vară.

Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.

Compoziţia chimică

Glucidele, în compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm.

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obişnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi scutellum Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă -a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot folosite.

Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi mai mari de amidon.

De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice este mai scăzut. Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3-4

g/100 g, predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).

Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor reţine bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul pufos.

Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparţine grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi constituie obiect de comerţ.Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 -3,5%, prezentă în primul rând în învelişurile bobului (pericarp).

Substanţele minerale

Reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se spre părţile periferice ale bobului.În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) şi vitamina PP.Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei 30 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.

În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. In acest sens, noţiunea de „grâne tari”, („hard red”) defineşte grânele de foarte bună calitate sub aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada şi SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne „de forţă”, nu sunt folosite ca atare în panificaţie, ci sunt amestecate cu „grâne mai slabe”, pentru a le îmbunătăţi calitatea. „Grânele semitari” conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti, produse pe cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii; acestea sunt denumite şi „grâne pentru panificaţie”, în sfârşit, „grânele moi” („soft red”) cu sub 11% proteine (şi chiar 8% proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta Pacificului, în SUA şi sunt destinate, în principal,

pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine faină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie .

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele. În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil. ha, iar în ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare crestere.

Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi).Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii, cultivate şi spontane.

Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi)

Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe cale de dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat şi care dau o faină albă bogată în gluten.

Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi)

Se apreciază că a rezultat prin încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides, Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase .

Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos, bogat în proteine.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit din tenchi, prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de

tenchi. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicai în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate inferioară pentru panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este flexibil.

Grâul „durum” cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) şi hordeiforme (spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).

România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafeţe restrânse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu „englezesc”) este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin rezistenţă mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară. Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona Mediteranei.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu „polonez”) are boabe înguste, sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi („grâul lui Timofeev”) este considerat tenchi sălbatic de Caucaz.

Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi).

A provenit prin încrucişarea spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”) este semănat pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.

În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii şi degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). In asemenea condiţii, se seamănă grâu de

primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală cultivată, cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafaţa cu grâu .

În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni intramontane.

Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi fainos, foarte potrivit pentru panificaţie. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care formează l - 4 boabe golaşe. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele după prezenţa sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră, aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu, aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob roşu).

Triticum aestivum ssp. spelta (grâul „spelta”) este o specie cultivată încă din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos şi dă o faină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. în prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafeţe limitate în unele ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania, Belgia („grâul Ardenilor”) şi izolat în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha .După treierat, bobul rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi separarea fainii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se valoarea alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o faină de foarte bună calitate pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe ameliorante. Se apreciază că această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai bine decât alte cereale.

Luarea în cultură a grâului („domesticirea” grâului) a început cu formele sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum turgidum ssp, dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele cultivate, corespondente. Tenchi (Triticum turgidum ssp. dicoccum) este prima formă de grâu cultivată şi una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.H.) şi grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.H.

Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată că în perioada 3.000-1.000 î.H., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, Ia început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul comun.

Originea grâului au fost identificate pentru grâu patru centre de-origine: centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. Vulgare şi ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. carthlicum şi T, timopheevi, centrul abisinian (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum şi conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum, centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum şi ssp- polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

Soiurile cultivate

Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparţin varietăţii „erythrospermun”, predominând soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă Ia cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor .Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie românească Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul „durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom - soi românesc, înregistrat în 1976; Ixos - soi de francez, 1995), şi de toamnă (Rodur - românesc, 1984; Pandur - soi de toamnă, 1996).

Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile). In acest interval, de la germinare şi până la maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.

În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la

germinare la înfrăţire) şi etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).

În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnologii apreciază că această „divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de precisă şi au propus „subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului şi al formării recoltei.Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

Etapa vegetativă

Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde germinarea seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.

Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

În anii normali sub aspect meteorologic şi în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi, deoarece de la recoltarea loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un interval de 40 - 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situaţii, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat şi neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânţă s-a maturat şi a fost recoltat mai devreme.

Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi graşi şi glicerina Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu

care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Incepe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere, muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Curând apar şi celelalte rădăcini embrionare (3-5 rădăcini), pe suprafaţa cărora se formează perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.

În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire, apoi se ofileşte.

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei apei.

Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia germinativă (vigoarea seminţelor); puterea de străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la sămânţă; mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă; atacul de boli şi dăunători; compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea umidităţii, temperaturii şi aeraţiei în sol.

La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi relativ bine mărunţit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de umiditate şi distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în situaţii extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.

Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.În stadiul de „o frunză”, o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze .

Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

Înfrăţirea

Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă fază de vegetaţie. Are loc un proces care se numeşte ,,preînfrăţire”: al doilea internod, care poartă mugurele terminal, se alungeşte în interiorul coleoptilului şi se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului.

La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al doilea internod serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare, înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după răsărire.

Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua şi aşa mai departe. Fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.

Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o secţiune făcutǎ la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt deja formaţi .

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi primul frate devine vizibil, se formează noi rădăcini de Ia nodul de înfrăţire. Acestea intră în activitate şi participă la absorbţia apei şi sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depăşesc în importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viaţă a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă.

Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu adâncimea de semănat.

Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. In lan încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze. Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puţin. De aceea, se discuta adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile concrete de cultivare.

Este cert că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt întrerupte pe timpul iernii.

Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 450 - 600 fraţi fertili.

Călirea

În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de „călire”. Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din protoplasma în timpul gerurilor din iarnă, în mod convenţional, perioada este împărţită în două faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe măsură ce se apropie iarna.

Prima fază durează 15-20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 - 15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea (0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor în ţesuturile plantei este pozitiv.

A doua fază a procesului de călire durează 15-25 zile şi se petrece când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiraţie.

Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului .

Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la -15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar-20°C).

Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să apară în situaţiile în care plantele s-au "decălit" în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite nu

sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de 1-2 cm de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

Trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei .

Repausul

Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului, precum şi procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de „criptovegetaţie” (vegetaţie „ascunsă”).).

Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie .

Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantităţile de azot aflate la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.

Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasa acumulate în perioada de toamnă).

Etapa generativă

În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs de răsărire parcurg, în condiţii favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor.

Creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului anterior.

Paiul de grâu este format din 5 -6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazei spre cel superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bâzâie (l - 2) au diametrul cel mai mare şi peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.

In această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive. În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor.

Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3-4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o serie de striuri cu nuanţă mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în „riduri” paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de „dublu rid”). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul iniţierii florale.

Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de „burduf”.

În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze; „ridurile” se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.

Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.

Înspicatul, înfloritul, încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile. Totodată, la grâu,

eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic, exclusă), în plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate apărea sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă, insuficienţa elementelor nutritive).

Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In primele 3 săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime . Durata acestei faze influenţează cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor. După anumite determinări, din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părţi ale plantei este următoarea: spicul - 30%; internodul care poartă spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza „stindard”) - 12%; limbul frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile frunzelor - 36%.Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune analiza componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă; numărul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei. Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei .Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densităţii se datorează şi concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferenţierii inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.

Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului, în timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă.

În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MME).

Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu necesită temperaturi de minimum de l - 3°C; aceste valori au semnificaţie practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea întârzie din lipsa apei (precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează înjur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7-10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.

Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C.Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.

Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul .Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil).

Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat 16 - 18°C. în fazele următoare, temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.

Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu.

Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.

Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii.

În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.

Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul „palierului hidric”) .Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei critice.

Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soiurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5).

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.

Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor. De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.

În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri brun-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului .

Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.

Zona foarte favorabilă se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.

În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute, în anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.

Zona favorabilă

Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).

În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la începutul verii, în Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).

În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.

În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Şiretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată; de asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

Tehnologia de cultivare a grâului

Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului..Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapiţă de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului,

sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi răpită, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate, în mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. în practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj).Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui,considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni, în condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu

perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb, în primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucerna sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni; înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător.

Dintre boli, se menţionează: fuzarioza, mălura, tăciunele, fǎinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă .În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente.

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale

Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşăminte le minerale aplicate, cât şi din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă, în condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenta îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :DN = 30xRs - Ns -Ngg + Npr, în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; l kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. In anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea: DP= 15xRs- Pgg, în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs - recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 320 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală a frunzelor.În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

Îngrăşămintele organice

Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult l - 2 zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări, în condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie .

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi

lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mǎrunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha. Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice „sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri”, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. In prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţa, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5 Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la

temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat .

Grâul are capacitatea ca, prin^ înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile nefavorabile. In asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă. că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată), în condiţiile din România, grâul este semănat Ia 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 -6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie, în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

In anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea

tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace „avio” (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare, în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. în majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de

grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele conţinând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, l l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venii (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de 'dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are l - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de l - 3 frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat, în cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (l larvă/m2pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.Muştele cerealelor (musca neagră - Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (uftimile două preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5 kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fainării. Pragul economic de daunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant).

Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franţa, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor „avio”.Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bâzâie, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu; în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii gloioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.

Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente, în situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. în situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute.În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul Ia înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor.Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani înjur de 2.600 kg boabe/ha. Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanic). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în ultimii ani (2.820 kg/ha), (3.301 kg/ha) şi (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în-anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

Clasificare stiintifica

Regn: PlantaeIncrengatura: MagnoliophytaClasa: LiliopsidaOrdin: PoalesFamile: PoaceaeGen: Triticum