culese din gura poporului

de

IOAN POPU-RETEGANUL.

Paitea I"̂ 7".

E D I T U R A

Librăriei NICOLAE I . CIURCU, Braşov.

1888.

Tiparinl tipografiei A. Mureşianu în Braşor.

Mama cea rea Multe s'au maî întâmplat în lumea asta mare,

şi câte odată audim povestindu-ni-se câte o întâm­plare de ne vine mai a n'o crede. Şi totuşi trebue să credem multe din cele ce aucjim; cel puţin eu unul maî bucuros cred t6te decât să merg să caut de sunt adeverate sau nu. Aşa se dice, că a fost odată o femee atât de frumdsă, cât ar fi credut o-mul că nu pate să fie în lume alta maî frum6să ca ea, de întrecut nici poveste. Şi era forte încrecjută în frumseţa sa. Şi cum nu, me rog, când faţa eî era maî albă decât neua şi totuşi bătea în roşu, ochii maî negri decât murele cele copte, dar' aruncau scântei, perul eî — — Domne sfinte! cu ce l'aşî asemâna ore? Era ca un caier de mătase negra, sclipea de negru, şi cădea preste umeri în jos făcând sute de mii de inele, unele maî mari, altele maî micî; guriţa eî gândea-î că'î ceraşă pocnită în doue, grumazii eî, manile eî, pici6rele şi tot trupul eî era atât de frumos, cât rar om se pdte lăuda â fi ve-dut cândva o aşa frumseţe. Ea scia bine că lumea se miră de frumseţa eî, chiar.de aceea era atât de făldsă, cât în t6tă dimineţa eşa afară, când resăria sorele şi întreba:

„Sore luminat, Spune'ml tu curat Şi adevărat: Vgdut'ai ori ba în umblarea ta Faţă ca a mea? Faţă de muere Cu atâta plăcere? Faţă de nevastă Atât de frumosâ?"

I V . 1*

_ 4 -

Sdrele, sore dar' tot sta puţin în loc şi se uita la ea, apoi, gândindu-se puţin, îî răspundea: „Multă lume am umblat, multe muerî frumose am ve4ut, dar' petinenimenu te 'ntrece, decât fiica ta."

Aşa întrebă muerea în maî multe dimineţi pe sore, şi sorele tot aşa-î răspunse în mal multe rân­duri, din care pricină, încetul cu încetul s'a stins tdtă dragostea mamei ce-o avea maî 'nainte cătră fiica eî. Să gândea cp şi nopte cum s'o potă pră­pădi. Nu-î tignea somnul, nu mâncarea şi băutura, nu-î maî plăcea nimic, ar fi dorit cu orî ce preţ să nu maî aibă fată, orî decă are, să nu o aibă atât de frumosă. Intr'o nopte avuse fierbinţeli mari, du­reri de cap şi bătaia de inimă. De abia aştepta să se facă dmă. Mcî nu să dărise b i n e d e diuă şi chemă pe servitorul şi îî cjise: „T6dere, vedî de du fata asta unde-va şi — să nu 'mî-o maî aducî în casă; inima din ea şi degetul cel mic să mi le aduci, maî mult nu, pricepi?"

— „Pricep, stăpână." Şi a mers sluga cu fata pană a dat de-o pă­

dure mare — mare, acolo i-a spus feteî ce poruncă are dela stăpână-sa. Atuncî fata a început a plânge şi a se ruga: „Fii bun, nu-mî lua vieţa, că nu sunt eu vina, dacă D-4efi m'a făcut maî frumosă decât pre mama mea; te las să-mî taî degetul cel mic, dar' inima nu mi-o scote din piept, ci sc6te-o p'a căţeluşului ce ne urmeză şi, ducend'o mamei, di că-î a mea, că eu. casa nu i-o voi maî călca."

Sluga se arătă cu mult maî omenos decât mama, omorî căţeluşul, îî sc6se inima, tăia degetul cel mic al feteî şi se duse la stăpână-sa acasă.

Fetiţa socotea că tot maî bine să rămână în pădure, chiar să-o mănânce şi fiarele, decât să mdră omorîtă de mână omenescă. încercă decî, după ce se ve4u singură, a'şî face voie bună, ca să-î trecă urîtul, şi tot cântând merse înainte prin cel codru

— 5 —

întunecat. Deodată se opresce. Vede înaintea eî nisce curţî maî framdse decât cele împărătesei. „Ore ale cuî să fie ? Curţî aşa frumose în mijlocul codri­lor ! Fie ale cuî vor fi — îşî dice fata în sine, eu merg înlăuntru, că sciu că nu m'or mânca domniî aceia din curţî. Şi întră fata înlăuntru, se uită prin tdte chiliile, dar' nu zări pe nimeni. In urmă, ve-dend că în curţî nu e nimenea, băgând de semă că pustii încă nu sunt curţile acelea, credu a face bine dacă le va curaţi cum scie ea, că pdte o fi murit găzdoia curţilor şi bărbaţii nu sciu orendui lucru­rile femeescî. Şi aduse copila apă, udă, mătură prin case, şterse scaunele şi mesele de praf, apoi se vîrî după cuptor să n'o afle gazdele.

Nu aşteptă mult după cuptor şi veniră înlăuntru smeiî, căcî curţile erau ale lor. Domne ce se bu­curară când îşî vedură chiliile orânduite frumos de gândeai că aşteptă peţitori. Şi începură a se în­treba că ore cine să fi făcut cu eî binele acela, pană aii sosit dela vânat. Iar' unul din eî dise; că aceea nu pdte să fie decât orî mama lor, orî sora lor. Şi căutând'o, o aflară şi o numiră sora lor.

A doua cji ia*"' eşi femeea cea fudulă în calea sdrelui şi-1 întrebă, dacă este cineva în lume maî frumdsă decât ea? Sdrele nu maî stătu de vorbă cu ea, ci fugind în drumul său îî respunse:

„Fosta-1 mândră, când a-I fost, Şi-aî remas un lucru prost."

„Tu aî fost cea maî mândră femeeă, dar'acum eştî cea maî urîtă. Aî gândit să-ţî prăpadescî fata şi apoi nimenea nu te va întrece cu frumseţa, dar te amăgişi amar, femeeă beciznică ce eştî tu, că ea tot trăesce şi e cu mult maî frumosă decât tine, ea e acum chiar la curţile smeilor."

A doua di dimineţa sS luă femeia cea fudulă la drum, du-te, pană ajunse la curţile smeilor. Acolo se puse sub portă şi începu a se văieta, a plânge şi-a suspina.

- 6 -

„Fii bună copila mea, lasă-me înlăuntru, că de nu — tot mor de dorul teu.

Vai, draga mamiî cea maî scumpă, unde eşti tu acuma? bai să te maî ved odată, lasă-me înlă­untru să-mî maî stemper sunetul !"

Dar' fata se făcea că nicî n'o aude. „Dar fii bună, fata mea, nu me lăsa aci sub p6rta ta,

ci lasă-me înlăuntru, orî dacă nu, deschide p6rta puţin­tel, ca baremî odată să te maî ved, apoîjnu-mî pasă şi de voi muri.

Şi fata crepă puţin p6rta, iar' mumă-sa se repedi ca o smeoică şiîndesă fetiî degetul în gură, încât îndată cădu jos m6rtă,şi apoî mumă-sa se depărta cătrăcasă.

Când veniră smeiî acasă dela venătore, o aflară m6rtă şi mult timp o plânseră şi o jeliră, ca pe o soră a lor, în urmă-î făcură un coşciug de aur şi-o aşe4ară într'un verf de paltin, casă o legene ventul şi să o va4ă pământenii, şi să se mire de inima cea îndrăcită a mamei sale. Şi totă 4iua o legănau vânturile ca şi pe frun4ele paltinului, şi lumea o vedea şi lumea se minuna 4i c © n d, că o fată aşa frumdsă nicî sdrele doră n'a ve4ut; alţiî iarăşi îşi făceau cruce şi 4iceau: feresce, Domne de mintea slabă; mamonul a pus pe mama aceea să-şî omore copila, şi apoî ce copilă? Vaî minte femeească, fu­dulie^ şi nebunie femeească, 6re când ţi-î veni în orî?

în altă 4i er' eşi femeea cea sumeţă, ucigaşa copilului seu, în calea soreluî şi-1 întrebă:

„Sore luminat,1

Spune-mi tu curat Şi adevărat, VSdut'aî orî ba în cărarea ta O faţă frumosă Şi de drăgăstosă, Faţă ca a mea?"

Iar' sorele 4 i s e : ??Pi e i dinaintea mea, nebună, pieî blăstămată netrebnică şi prăpădita lumeî, multe nebune şi prăpădite am vecjut în lume, dar' sdţă

ţie nu ţi-aşî găsi, să umblu şi n6ptea nu numai c|iua> după — a firea mea. Netrebnica netrebnici­lor, să-şî 6m6re, ea fiica, căcî se făcuse maî fru­moasă ca densa! Dar' nu sciaî tu hăbăucă, că Dum­nezeu a vrut să fie tinerii maî frumoşi decât bă­trânii, iar' bătrânii să fie maî cu minte decât ti-nerit! Tuneghidbăînsă, voişî a răsturna chiar şi voia luî Dr4eu sfântul, care te-a şi bate pentru faptei e tale! u

Mergând vestea în tdte părţile de asta întâm­plare, au4i şi feciorul împăratului, care şi grăbi cătră acel loc şi se rugă de smeî sa'l lase să o co-bdre jos de acolo. După multă rugare să învoiră smeiî, şi feciorul împăratului scoborî fata din pal­tin şi să jucă cu ea mdrtă ca şi când ar fi fost vie. Din întâmplare, D-4eu scie cum, o-a lovit după cap, şi îndată i-a sărit un măr din grumaz şi-a în­viat fata. Vă puteţi închipui bucuria smeilor şî-a feciorului de împărat; toţi o sărutau de tdte păr­ţile. Apoi o luă feciorul de împărat şi-o duse la el acasă, în palatul împărătesc unde s'a şi cununat cu eaşi-afăcut onuntămare, cum numai împăraţii şciu face, şi — de n'aîi murit şi astă4i trăesc. Lumea 4ice că mumă-sa a nebunit de supărare, când a au4it că fata eî s'a făcut împărătesă. Eu însă 4ic, că a foştii resplataluî D-4eu pentru inima cea rea a mamei. Aurită şi scrisă în Bouţaritî, lângă porta de fier, dincolo de

muntele Marmore.

Ioaneş Mesariul. A fost odată ce-a fost, că de n'ar fi fost, nu

s'ar pomeni; aşadară a fost într'un oraş un mesar, şi era atât de sărac, de nu-I ardea. nici focul în vatră, fiind că nu avea lemne să pună pe el; lem­ne de lucru încă nu avea. Altcum era meşter har-

- 8 —

nic, banii câţi îî căpeta pentru lucru îî eraunuma; bunî şi nu chiar destuî, pentru vinars, ca nu er^ gingaş, bea vinarsul şi pe nespălate ca şi pe mân­cate, noptea ca şi dma şi ierna ca şi vara. Muierea luî se tot gândi cum ş'ar pute desveţa bărbatul dşla beutul cel fără cumpet, cum Tar pute aduce la brazdă bună, să-şî facă şi eî niţică stare. în urmă-î plesndsce eî ceva prin minte: „în pădure, cugetă ea, lemne ar ave destule pentru lucru, şi ce-î maî frumos, nu e nicî o crîşmă, acolo nu ar ave de unde să maî bea, acolo e de noî!"Decî se puse şiîntr'o bună di-mineţă începe cam cu binişorul, sciţî, cum sciii mu­ierile câte-odată:

— Bărbate, dragul meu, sciî tu ce am gândit eu. ? Dar' bărbatul, ca mulţî bărbaţi, îî respunde

scurt şi îndesat: „Sciii, dacă mi-î spune!" — Apoî aă-ţî spun dară: M'am gândit că de

noi ar fi maî bine în pădure, decât la oraş, că vecjî tu, aicî t6tă lumea cumperă lemne, şi vedî tu, îs foc de scumpe, apoî nici bani nu prea avem să dăm pe câte t6te, cu deosebire de lemne o ducem chiar reu, maî ales tu cu măestria ta, ai lipsă de lemne forte multe!

— Bine (\ici, tu muiere; acolo ar fi de noî, lemne destule pentru lucru, eu aş tot lucra, er' tu aî as­culta cum cântă cucul Şi încă ceva, nu maî vedea beat vecî pururea vecînică!

Se hotăresc omenii noştri şi merg la pădure, 'şî fac casă, şi bărbatul începe a lucra. Şi lucră el, maî una, maî alta, pană odată c\ice nevestei: „N6 muiere, lucrurile câte le am gata trebue să le du­cem la terg să le vindem; eu merg decî cu ele la oraş, tu remâî acasă să nu ne fure cineva ce avem prin casă."

Şi merge mesariul nostru la terg, şi vinde lu­crurile t6te pe bani rotund^, dar' vedeţi D-v6stră cum e banul rotund, se tot duce d'a dura; din

- 9 —

mâna mesaruluî ajunseră unul după altul a uneî crîşmăriţe, pană remâne mesarul mort de beat, şi numaî cu patru bănuţi în pungă. Ast-fel merge el acasă. Vedend muierea că bărbatu-seti tot el a re-mas, de îndreptare nici vorbă; începe a se văieta că ea numaî remâne în pădure, că m6re de frică şi urît.

Audind mesariul de una ca asta, îî plesnesce ceva prin minte: „Tu muiere, eu nu sciu ce e frica şi urîtul, trebuie deci să merg în lume, ddră voi în-veţa şi eu ce e frica şi urîtul. Audji dară muiere, eu merg, sănetate bună!" — La ast-fel de omeni nuli grea plecarea; când gândesc — îndată pornesc. Aşa făcu şi Ioaneş, plecă d'acasă ca 'ntr'o glumă, ca să nu maî vină învecî,er muierea îîmuri la o septemânăde necaz.

în calea lui nimeresce Ioaneş într'un oraş şi întră la o crîşmă, că merinde nu-şî pusese, p6te că nici nu avuse de unde, orî doră numaî ca săfie maî uşor de cale.

— Bună diua, jupânesă! — Sănetate bună ! hal de şedl! şi ian ve­

deţi D-vostră cum maî schimbă dmeniî vorba, pană într'un târdm mesariul Ioaneş poftesce mâncare şi beutură tot în ales. Crîşmăresa voidsă că o să se încarce de parale dela Ioaneş, începu a-î aduce tot fripturi şi plăcinte şi vin roşu, de şi un împerat s'ar fi îndestulit. Şi mancă Ioaneş boeresce şi după ce se satură bine (\ise crîşmăriţeî un — bogda proste! Dar'mâncările celebune şibeuturile celealesenusScum-perăpe gospodi pomilui,şidrept aceea nicînu se pot vin­de pe bogda proste; crîşmăriţa cere bani, cjicend că de nu-îdăbanî—eaîî valua hainele! Dar' Ioaneşnuscia ce-î frica şi urîtul, el se întornă într'un picior în mijlo­cul casei, flueră una în bătaie de joc, şi dice crîş­măriţeî; „Audî, leliţă dragă, pe mine nu me vel desbrăca în veci, eii sum Ioaneş mesariuL bani am patru bănuţi, de gândesc! că ţi-s destul pentru mâncare şi beutură — bine, de nu — du-me la împeratul,

- 10 -

eti numai pe el'1 cunosc mai mare." Crîşmăriţa-1 şi duse înaintea împăratului pârându-1 că a mâncat şi a băut şi acum nu voesce a plăti.

— De ce nu plătesc! socâta? întrebă împăratul. — Dar' cu ce s'o- plătesc ? răspunde Ioaneş. — Cu bani. — Dar' eu. nu am decât patru bănuţi, şi jupâ-

nesa 4 i ° e °â-î trebuesc maî mulţî, adecă tocmaî aţâţa câţî nu am eu!

— Apoî cum. putuşî tu cere mâncare şi băutu­ră, dacă aî sciut că nu aî bani?

— Forte lesne, am fost fiamend, domnia-eî mi-a dat şi eu am mâncat; mâncând mi-a venit sete şi domnia-eî mi-a dat şi vin de am băut; domnia-eî mi-a dat, că avea de unde; acum cere — ce eu nu-î pot da, căcî nu am de unde; domnia-eî numaî ace­ea mi-a dat, ce a avut!

— Şi cine eştî tu de vorbeşcî aşa! — întrebă împăratul.

— Eu. sum Ioaneş măsariul, am plecat de să învăţ ce e frica şi urîtul.

— Şi tu nu sciî ce e frica şi urîtul? — Nu! — F6rte bine, dacă vreaî să sciî ce e frica şi

urîtul veî merge d'aci cale de două cesurî, acolo am o cetate, orî câte cătane trimet, tote mi le face, nu sciii cine, stan de pietră, dacă veî şede în cetatea aceea singur o nbpte întregă, apoî-ţî dau ce veî cere.

— Merg bucuros, înălţate împărate, numaî să-mî daî cărţî de joc, mâncare şi băutură, două sca­une şi-o masă, şi-un drot (sîrmă).

Tote i le dete împăratul, şi merse Ioaneş la cetatea aceea şi întră înlăuntru şi-şî aşedă masa şi scaunele, îşî puse mâncare şi băutură pe masă şi haî la traî bun; tot mânca şi bea şi cânta, şi — ca să nu-1 prindă somnul, să juca singur în

— 11 -

cărţi. Când colo, cam când încep cocoşiî a cânta de inedul nopţii începu a se audi un sgomot prost prin podul cetăţii, dar' Ioaneş nu se spăriă, ci cânta fără grijă ca şi când nu s'ar fi audit nimica, şi striga singur: mancă Ioaneş, bea Ioaneş, cântă Ioaneş, nu te teme Ioaneş! Dar' în pod era o zînă (velvă); ea era aceea, carea prefăcuse în pietrătote cătanele împăratului; aceea lăsă maî întâi un pi­cior să cadă din pod jos la Ioaneş. Acesta cum-1 vedu, în loc să aibă ceva frică, să se sparie cum am dice, clătină din cap şi dise zîmbind: „Hm, bi-ne-î, bine, grijesce numaî că ce vei strica, tu vei şi plăti, eu nu plătesc pentru nime, că n'am bani!"

După aceea slobodi zîna alt picior. Ioaneş eră-î spuse: „Griji, că tu plăteşcî, ce strici!"

După aceea îşî slobocji. zîna întreg corpul prin pod în jos şi în urmă capul. Ioaneş însă nu perdu curajul, legă întreg corpul zîneî cu drotul primit dela împeratul, şi puse apoî zîna pe scaun lângă ma­să dicend: „Vedî aşa, o să am cu cine-mi petrece, ce să şed eu singur ca ursul în bârlbgă!" Apoî o îmbiă să mănânce şi să bea cu el; ea însă nu se învoi; atunci Ioaneş îi trase o drăguţă de palmă încât îndată învie, din mortă ce se făcuse. Apoî iar' o îmbiă Ioaneş cu mâncare dar' ea nu primi ci-î <\ise să ia cheile de pe părete.

— Eu seiau. cheile ? —răspunse Ioaneş, nici odată! Nu de aceea m'a trimes pe mine împeratul, ca să stric câte ceva pe-aci, ci să grijesc ca nici alţii să 1

nu strice! Văcţend zîna că Ioaneş nu o ascultă, luă ea cheile şi <\ise cătră Ioaneş să o urmeze. Ioaneş nu se îmbie mult, şi merse fără frică după zînă pană în pivniţă. Acolo era o grămadă mare de bani de aramă. „Ia-ţî, îi dice zîna, ia-ţî câţi vei voi şi te du unde voiesci!" dar' el nu voi să ia nici un bănuţ răii, dicend: n P e mine nu m'a trimes împeratul să stric, ci să grijescl" Intraltă pivniţă erau nu maî

- 12 -

banî de argint, taleri şi husoşî (sfanţi) ca laptele de fru­moşi. „Ia-ţî de aci banî, cât chipzueşcî că veî pute duce!" disezîna, dar' Ioaneş nu primi nicî unul du­când: „Pe mine nu m'a trimes împăratul să stric, ci să grijesc p'aicî! De-aciîntrară în pivniţa a treia; domne ce frumseţe maî era aci! Era să cadă jos Ioaneş, când vedu atâta bunătate: aur preste aur, galbinî mândri, noî, de par'că la sore te poţi uita o leacă, dar' la eî (ba) de loc; apoî adimanturî şi petrii scumpe şi tote comorile împăraţilor din lume. Ioaneş gândeai că tot cu de-acelea au. umblat, aşa se făcu a nu-î păsa de ele.

Iar' începu zîna a-1 îmbia să-şî ia cât va voi el, dar' el nu se atinse de comori, ci grăi cu dispreţ: „Nu am venit eii aci să stric ceva, ci sa grijesc!" Atunci începură a cânta cocoşiî de dmă, şi zîna cădu jos mortă, apoî se făcu nevădută. Ioaneş merse iar' în casă, maî bău un pahar de vin şi se culcă cu capul pe masă. In minutul acela s'au despetrificat t6te că-tanele şi începură a-şîface exerciţiile chiar caşi în minu­tul, când se petrificaseră. Şi ele stătuseră petrificate vre-o treî-sute de anî unele, altele maî puţin, dar' altele şi maî mult.

O cătană, care era strajă la uşa împăratului, a audit ia cetatea cea pustiită un sgomot, ca şi când multe regimente ar face acolo exerciţiu, şi merse la împeratul, şi sculându-1 îl dke:

— înălţate împărate, la cetatea cea părăsită să aude mare sgomot, par'că t6te regimentele din lume fac exerciţii, aşa bat tobele, suflă trîmbiţile, ba şi puşcăturî am aucjit;

împăratul nu voi să credă, ci-î dete o drăguţă de palmă şi-1 împinse pe uşă afară.

îndată după aceea întră o altă strajă la împă­ratul şi-î spuse că sgomot mare să aude la cetatea cea părăsită; dar' împăratul plăti cu banî mărunţi şi pe acesta, ca şi pe cel de întăî.

- 13 -

După aceea maî veni un păzitor şi spuse îm­păratului lămurit:

— înălţate împărate! fă cu mine ce-î vrea dar' eti-ţî spun verde că rău. făcuşi că pălmuişl pe orta­cii mei; eî de bună semă aii audit sunet de tobe şi exerciţiu la cetatea cea părăsită, că şi eu. l'am audit, şi rog pe înălţatul împărat să vie cu noi să vadă ce lucru pdte să fie!

împeratul să sculă cam a lene şi destul de mâ­nios că i-au speriat somnul cu ast-fel de minciuni, căscă una mare, să scarpină în cefă, se întinse odată de-î pârăiră t6te 6sele, apoî să îmbracă şi merse cu hinteul (trăsura)la curteaceapărăsită.Dar'soldaţiI,adecă cătanele din cetatea cea părăsită nu voiră a-1 primi, căci el să mântuiaii cu aceea: „avem noî împărat aici în cetate, acum d6rme, dar' îndată o să să sc6le!" Numaî cu mare greutate putu împăratul străbate pană în cetate. Acolo află pe Ioaneş mesariul dor­mind cu capul pe masă, de obosit ce era după munca de nâpte.

Să minună însă tare împăratul când vădu că-tane, ce fuseră petrificate înainte cu treî-sute de anî, acum fâcend exerciţiul. Şi dacă să -sculă Ioaneş me­sariul, merse împăratul şi-î lăudă vitejia şi curajul, îmbiindu-1 cu fata şi cu jumătate din împărăţie. Dar' Ioaneş nu primi nimic dicend că el nu se va însura, ba nici nu va sta locului, ci va tot umbla în lume pană va afla ce-î frica şi urîtul.

Şi s'a luat Ioaneş la drum, şi du-te, du-te, pa­nă eşi afară din lumea albă şi ajunse în pădurea cea mare din lumea negră. în pădure încă nu să opri, ci o luă d'alungul şi tdtă o calcă pană ajunse la o căsuţă, apoî întră 'n lăuntru şi se puse la foc. Nu aşteptă însă mult în lăuntru, şi-î să ivi un bivol mic, care, cu cât să apropia de el să tot măria şi ţipa atât de urît încât era să asurdiască pe bietul Ioaneş; de bivolul acesta s'a spăriat şi-â tulit'o la fugă

văetându-se: „Vaî de mine, mor de frică şi de urît!" Dar' bivolul acela era dracul, care-1 alunga din dă-răpt, lovindu-1 cu o lopată în dos.

Bietul Ioaneş a tot fugit pană la curtea împă­ratului ; i-a luat apoi fata şi a căpătat jumătate din împărăţie şi după mortea împăratului rămase împă­rat după cum e data. De multe ori-1 întrebă împe-rătesa de ce nu a luat-o numai decât, după ce a făcut vitejia aceea, în cetatea cea părăsită, dar' el tot-deuna îî cjicea: „De nu mă lovia dracul cu lopa­ta în dos, şi adî eram neînsurat!" Şi de-atuncî a rămas decala: „Va tot umbla şi cela de colo pană colo, şi numaî odată la lovi dracul cu lopata 'n dos, apoî grija mea-î de nu să va însura!" Şi mă suil pe-o şea şi v'o spusei aşa, şeua p6te fu cam rugi-nosă, dar' şi povestea mea cam mincinosă!. . . .

Poveste audită şi scrisă în Bouţarul inferior.

Stan Bolovan.

Dice că era odată un om, om cu stare şi cu socotelă, după cum să maî află şi astădî câte unul ici colea, el 'şî avea vituţiele sale, moşiora sa, că­suţa sa, cu un cuvent avea ce-î trebuia. Un năcaz însă avea şi el ca toţî 6meniî, că bag semă, om fără nicî un năcaz şi iarnă fără frig. nu se pote. Necazul şi supărarea luî era aceea, căn'avea copii. Şi să ruga bietul om cji şi nopte, să ruga în cote şi înghenunchî să-î dăruiască D-4eu copil, dar' în zadar, că tot nu-î să împlinea rugarea. Era cât pre aci să pierdă şi nădejdea, ba-şî făcuse şi cântec:

„Domne, Domne! Mult dîc domne,

- 15 -

D-deu gândeseî, că dorme Cu capul pe mănăstire Că de mine n'are soire."

Odată, cum mergea el gândindu-se la bucuria omenilorcu copii, şi la nefericirea luî, seîntâlnesce cu D-deu. şi cu St. Petru.

— Dar' unde mergi meî omule? '1 întrebă D-4eu. — O, D6mne! Me duc să me prăpădesc de

necaz — respunse omul. — Şi ce necaz aî omule? Spune-mî ce dorescî?

cacî eu 'ţî pot împlini ori ce poftă a ta. Ce-aî vrea ca să aî?

— Copil Domne! Copil aş vrea să am! — Şi ce aî maî vrea să aî? Iar' Stan, căaşa-î

era numele, respunse şi-a doua 6ră că copil ar vrea să aibă.

— Te maî întreb odată omule, — dise D-4eu: — Ce-aî maî vrea tu să aî? iar' Stan respunse

şi a treia oră că copiî ar vrea eă aibă. — Bine, 4 i s e D-4eu, copiî să aî după cum aî

cerut tu. Şi se duse Stan acasă; adecă ce să ve4î? şi casa şi curtea, îî era plină de copiî; nicî maî mulţi nicî maî puţini decât o sută de copil află el acasă, carî toţî îî 4 i ° e a u tată şi-î .cereau de mân­care. Acum dă-le Stane de mâncare dacă aî de unde! Se puse omul meu pe gânduri: cu ce să hrănescă atâta amar de copil? Vându tot ce avu pe lângă casă şi cumperă tot fărină, apoî se duse în lume să le câştige hrană.

Mergând el prin acesta sâcretă de lume mare, ajunse sera la o stână, lângă o pădure mare. In staur erau câteva miî de oî, iar' în comarnic vre-o 12 pecurarî, unul maî lat în spate decât celălalt.

Bună sera feciori — 4 i s e Stan intrând în co­marnic.

— Să fiî sănătos bade, răspunseră ciobanii, apoî îî puseră scăuneciu, să şedă, ca la om strein, şi în-

- 16 -

cep ură a vorbi mai de una, maî de alta, pană Stan le spune că el a luat lumea în cap să câştige mân­care la ceî o sută de copiî. Pecurariî încă-î po­vestiră că lor le merge bine, că oile au păşune des­tulă, dar' s'a înveţat un trăsnit de smeu şi în totă noptea fură câte treî oî. — Oh, 4ice Stan, şi voî nu vg puteţi apăra de el?

— Nu respunseră pecurariî. — Haidaţî să ne tocmim; ce-mi daţî să ve

mântuesc de el? Şi se tocmiră să-î 'dea a treia parte din t6te

oile, dacă va fi harnic să alunge pe smeu dela turmă. Acum se puse Stan la pândă în staur în mij­

locul oilor, de bună semă după ce cinară un bal-moş pecurăresc. Colo cătră mie4ul nopţii veni smeul şi dă să între în staur, dar' Stan îî strigă restit:

— Maî încet, me! ce vrei să facî? dară forui-tul de smeu rîse cu hohot şi 4 i s e : „Cine eştî tu, care vreî să me opresc! să nu întru în staur?"*)

Eu sunt Stan Bolovan, care mănânc petri şi carne de smeu, dar' tu cine eştî? Eii sunt smeul, dar' decă tu 4icî că mănâncî petrii şi carne de smeu, hal să ne cercăm puterile.

— Nu-mî pasă, 4ice Stan, să vedem dară care din noî va pute storce apă din petră?

Şi apucă smeul un bolovan mare şi tot îl sfarmă în mână, dar' nu eşi pic de apă din el; atunci a-pacă Stan unbruş de caş ce-1 avea în traistă şi cum-1 strânge începe aî curge zerul printre degete. Nd ve4î smeule, aşa să facî tu dacă eştî tare! Iar' smeul respunse: „Cunosc că eştî maî tare decât mine ; dar' sciî ce ? haî la noi slugă, că mama de multă vreme tot cercă, doră va afla o slugă tare ca tine."

— E bine, 4ise Stan, şi ce simbrie îmîveî da peunan ?

*) Pe la Reteag dic staur şi nu staul, la ocolul acel încungiurat cu lese ori cu gard, unde stau oile; — er comarnic dic la alcătuela aceea în care şade personagiul stânei: baciu, pecurariî etc. — I. P. B.

- 17 -

— Eu, răspunse smeul, îţî dau o desagă de bani de aur.

Târgul fu gata. Stan întră în comarnic la pă­curari şi le spuse că de smeîi i-a mântuit pe vecie, dar' eî să facă bine şi să dacă partea lui de oî la el acasă, să nu-I m6ră copiii de fdme, că el a în-trat în slujba smeuluî pe un an de dile. Păcurarii să legară că-i vor duce oile acasă pană într'una, ceea-ce şi făcură, că vedeau cu cine are de lucru, iar' Stan mei se cu smeul acasă. Pe atunci anul era de trei dile.

Când. ajunseră acasă aflară pe mama smeuluî cu trei căldări cu apă fierbinte ca să opărescă oile ce le va aduce smeul. După ce întrară în casă spuse smeul bătrânei numaî la ureche ca să nu maî tragă nădejde de oî, că acum fu Stan Bolovan la stână, care e aşa de tare de scote apă din petră. Şi cine e acela, Stan Bolovan? întrebă smedica. Iată? l'am băgat slugă pe un an, aci e. Bine <\iae smedica, bine, să vă cercaţi puterile să văd care sunteţi mal tari?

Şi se apucă smeul, şi-şî aruncă buzduganul cel de 99 de măjî cale de-o poştă. Apoî dise cătră Stan: „Nd Stane, haidaţî după buzdugan, şi să ve­dem tu pană unde-1 vei putea arunca?"

— Să cercăm dise Stan, dar'să ne luăm merinde baremî pe trei dile, că eu vreaii să-ţi arăt ce pot! Şi-şî luară merinde şi să puseră la drum şi du-te, du-te pană deteră de buzdugan. Acolo Stan nu maî putea de obosit, deci se puse să şedă pe buz­dugan. ;,Dar' ce faci Stane, întrebă smeul, nu maî dai?"

— Ba dau îndată, răspunse Stan, numaî aştept o lecă pană ce trece luna să n'o nimeresc cumva s'o stric, orî să-ţi rămână buzduganul pe acolo, că chiar în lună am un frate faur, de ţi-1 prinde sciii că nu-1 mai vedî.

I V 2

- 18 -

— Ba, d i c e smeul, decât să faci atâta pagubă, maî bine lasă că daii eii şi pentru tine.

Cum vreai, dise Stan, iar' smeul luă buzduga­nul şi-1 aruncă înderăpt acasă. — O di e r a trecută.

Sera spuse smeul mameî sale t6tă întâmplarea şi să mirară grozav de puterea luî Stan cea mare.

A doua 4i îi mână smedica după apă. Fie­care luară câte o piele mare de bivol cusută ca burduful, că în de acelea aduceau apă, alte vase n'aveau. Când ajunse la fântână, smeul umplu peile amândouă cu apă şi dă să plece. Dar' Stan 4ise: „Ho! ho! cine se care atâta apă în tdte filele ? Dacă-ţî sunt slugă, voî să te slujesc pe dreptate." Şi scdse Stan cuţitul din şerpar şi începu a brezda locul în giurul fântânei. „Ce facî, bre?" întreba smeul.

— Ce să fac, 4ice Stan, voî să duc tdtă fân­tâna odată!

— Ba lasă-te, (\iae smeul, mai bine duc eu şi burduful teii, numai nu strica fântâna că o avem dela moşî-stremoşl.

— Cum voesci, 4 i ° e Stan, numaî să nu <\icî că nu te slujesc pe dreptate.

Două 4ile trecură. Sera iar' povesti smeul mameî sale de tdtă întâmplarea, şi se mirară amândoi de puterea luî Stan.

A treia 4* îi trimise smedica după lemne, după ce ajunseră la pădure, smeul rupse un copacii! din rădăcină şi dă să plece cătră casă. Stan însă tot lega la viţe de curpen una de alta să facă — drag^ ddmne — funie din ele şi să facă nu sciu ce lucru mare cu ele.

— Ce faci Stane? întrebă smeul. — Ce să fac, răspunse Stan, ddră numaî n'am

nebunit să merg cu vrescurî acasă, ca Ţiganii, eii vreu să duc cu o cale tdtă pădurea acasă să nu 4icî că nu-s slugă pe dreptate!

— Ba, 4ice smeul, una ca aceea n'o fi, să scoţi tu

- 19 -

din pământ asta dragă de pădure tdtă odată, maî bine duc eu şi pentru tine un copaciu!

— Cum vreai, dice Stan, numaî să nu (\icî că nu te-am slujit pe dreptate!

Şi luă smeul încă un copaciu în spate şi mer­gea gâfâind cătrăcasă, iar' Stan înderSptul luî mer­gea duhănind ca un domn. — Treî dile trecură, a-nul era împlinit. — Veni rîndul să-î dea o desagă de galbinî. După cină însă dise smedica cătră smeu: „Me, de noî nu va fi bine, de scapă din casa nds-tră cu <̂ .ile Stan, mergî la nopte, când ddrme, şi-1 lovesce cu buzduganul chiar înfrunte, auditu-m'aî? chiar înfrunte,săpiară,căşide-atâţabanîce-îdăm'mî(parerău, dar' maî reu 'mîpare de voî sci căscapă sănetos din casa mea, c'atuncî nu maî cutezăm a eşi de-aci de frica luî."

Stan ascultase la uşă, dar' nu sS înspăimântă sciindcă smeul e prost ca medul nopţiî. Deci mer­se în casa luî şi culcă în pat un butuc mare de lemn, apoî după ce-1 acoperi bine cu ţolul se băgă sub pat. Colo cătră meciul nopţiî vine smeul şi da de vre-o câteva orî cu sabia în butuc, credând că s'a văieta de durere, apoi maî în urmă dete cât putu de tare cu buzduganul şi merse voios la muma-sa.

— Nd, da omorîtu-l'al ? — L'am şters dintre cel vil, răspunse smeul. Adecă dimineţa spre mirarea lor, Stan se scd-

lă întindându-să şi căscând o gură de gândial că vrea să-î sdrbă.

— Dar' cum te hodinişi astă nopte Stane? în­trebă smedica.

— Mulţam de întrebare, stăpână, bine, numai cât am visat ca şi când m'ar fi muşcat nescarî pu­reci şi par'că preste frunte mi-a trecut un şdrece.

Şi nu se puteau destul mira de tăria luî, deci dise smedica:

— Te-al purtat bine, fătul meă Stane, ţi-aî îm­plinit anul fdrte omenesce, acum aci-ţl e simbria, o

2*

- 20 -

desagă de galbinî, poţi merge acasă şi să-î folosescî în pace.

Dar' Stan bine vedea că smeul cu mumă-sa îî duc frica, decî $ise hotărît:

— Eu gândiam că barem doî-treî anî să slujesc la voî să am cu ce merge acasă la copilaşî, numaî cu atâta agonisită ce voî sci eu face cu o sută de co­piî ? băgaţi-mă slugă baremî pe un an încă.

Dar' smeul cu mumă-sa atâta frică sciau. de Stan, încât se hotărîră a-î da şi două şi treî părechî de desagi cu galbinî, numaî să se vedă scăpaţî de el; decî dise smeul: „Stane,ţî dăm două părechî de desagî pline cu galbinî, numaî mergî şi ne lasă 'n pace." Dar' Stan nu se 'nvoi.— „Audî Stane, d j s e

sme6ica, îtî dăm treî părecî de desagî plinî cu gal­binî, numaî fiî bun du-te şi ne lasă 'n pace, că nu maî avem lipsă de slugă."

Stan se cugetă puţin apoî dice: — Fie, dacă-mî daţi treî părechî de desagî plinî

plinuţî cu galbinî de aur, atunci plec, dar' să mi-î şi ducă smeul pana la mine acasă. Şi se învoiră. Smeul luă treî părechî de desagî plinî cu galbinî în spate şi merse după Stan. Dar' smeul aşa greii su­fla de greutatea poverii încât: când sufla, Stan mer­gea fuga înainte ca suflat de-un vent pogan, când trăgea smeul răsuflarea, Stan iar' venia îndărăpt tras de răsuflarea luî. Tot merge smeul şi tace mult timp, dar' odată nu să p6te răbda se nu întrebe pe Stan:

— De ce fugî tot înainte şi viî iar' îndărăpt? Iar' Stan respunse: — Se pot aşî sbura pană acasă, dar' văd că nu te

poţî ţine de mine, şi-mî vine să mă întorc la tine şi numaî una să-ţi dau cu pumnul în frunte să te învăţ cum aî de mers pe drum, când eşti cu mine pe cale.

Smeul tremura şi mergea după Stan. Când erau aprope de casa luî Stan, eşiră toţî

copiiî în calea lor sbierând de fdme.

- 21 -

— Ce 4i° copiii aceia? întrebă smeul pe Stan. — Iată, respunse Stan, copilării de-a lor, 4*°

c'ar mânca carne de smeu: Atunci smeul aruncă desagii jos şi du-te copile!

Ce-o fi spus la mumă-sa nu maî sciii, atâta sciii că din minuta aceea copiii luî Stan nu se maî văetau. de fome. Mulţî din eî vor fi murit de atuncî, că d6r e demult, dar' carî n'au murit încă, aceia şi a4î trăesc.

Audită dela un păcurar din Reteag şi scrisă în Deva ca pedagog.

Norocul şi mintea. într'o pădure mare s'au. întâlnit odată doî 6-

menî, unul mergea cătră răsărit şi celălalt cătră sfinţit; se prinseră la vorbă:

— Bună 4 i u a vere! 4 i ° e unul. — Să fii sănătos, 4 i ° e celălalt, dar' de unde şi

pană unde? „Viu din luni8 Făcend tot trebi bune, Şi mS duc în lume Să fac tot trebî bune;"

4ice cu îngâmfare unul dintre omeniî ceî doî: „Dar' cine eştî tu şi unde mergî şi de unde vil!"

— Eu, răspunde celălalt, sunt mintea, umblu prin lumea asta sucită şi direg ce strică blăstăma-tul de noroc.

— Cum poţî vorbi tu aşa, că evi sunt norocul? — Mă gândeam, că tu veî fi, că eştî pre în­

gâmfat. — Şi de ce să nu fiu îngâmfat? întrebă no-

- 22 -

rocul, de ce să nu fiu fudul şi sumeţ? Aii nu eii fac tot ce-î bun în lumea asta?

Bogăţiile cele mari cine le dă dmenilor? Nu norocul ? Muierile cele frumdse cine le dă dmenilor ? Nu norocul? Rangurile şi domniile cine le îm­parte? Nu norocul? Decă tdte acestea le face no­rocul, trebue să fiii fudul, că eii sunt norocul!

— Aşa, aşa grăi mintea clătind din cap: tu faci bogat pe câte-un nemernic, care apoî subjugă şi chinuesce mulţime de dmenî, pană ajung eu la el de-1 maî mustru puţin; dar' orbit de bogăţie nu m'ascultă maî nicî odată; tu ridicî la domnie pe câte-un tigru setos de sânge.... şi alte bazaconii maî faci, apoî dicî că fericescî lumea; vai de lume ar fi, decă ar fi lăsată numaî pe mâna ta! De n'aş merge eii tot în urma ta, câţi dmenî sunt atinşi de mâna ta, toţi ar turba orî ar nebuni, numaî eii mai ţîn câte pe unul în freii; apoî afară de aceea să nu crecjî tu că fără mine poţi îmbogăţi nicî ba­rem! pe cineva, necum ferici!

— Nu? — Nu! — Ha! să ne remaşim! — Haî! Şi se iau amendoî pe drum înainte pană ajung

la marginea pădureî; acolo daii de-un om, care a-duna nesce uscături să-şî ducă de foc.

— Să me laşî pe mine să me'nţeleg cu omul acela, dise norocul fudul.

— Bucuros, dice mintea, înţelege-te cât îţi place! Şi prinde norocul la vorbă cu omul. — Ce cauţi p'aicî me! omule? — A m venit, bade, după vre-o doue lemne

de foc. Unde-ţî este carul? Cu ce să le duci acasă? — Sunt om serac, nu am car nicî cddă de vită

la casă; o să le duc în spate.

- 23 -

— Hm! di.se norocul, şi nu'ţî sunt prea grele în spate de aicî pan'acasă?

— Le uşureză serăcia.... — Me omule, uite, aicî aî o pungă de banî,

mergi acasă, cumperăţî car şi boî, vacî şi oî, să aî de dulce 'n casă şi să nu maî carî lemne 'n spate.

— D-c}.eu te ţină, (\ise bietul om serac şi plecă voios pe cdstă la vale punând punga'n mâneca că-meşeî.

Când a fost lângă sat dă de nesce ţîganî pes­cuind într'o băltdcă. El, în loc să-şî ţînă drumul — se băgă'n băltdcă şi prinde pescî cu ţîganiî. Şi stă pană de cătră seră. Dar' când merge acasă cu câţîva pescuţî, însă fără de pungă; căcî o scăpase 'n băl­tdcă şi-atâta n'a maî aflat'o.

— Dar' tu ce viî aşa târdjtii din pădure, barem adus'aî lemne?

Bărbatul spuse muiereî tdtă întâmplarea: cum s'antălnit în pădure cu 2 dmenî; cum unul i-a dat o pungă de banî; cum el venind cătră casă a ve-4ut pe ţîganiî pescuind în băltdca de lângă sat şi uitând de pungă s'a apucat şî-a pescuit şi el cu ţî­ganiî, iar' punga a pierdut'o în băltdcă.

Au4ind muierea tote acestea era să se prăpă-descă de superare şi începu la el: „Nerodule şi pră-păditule, decă aî căpetat tu o pungă de banî nu puteaî veni acasă să ne cumperăm vite de jug şi hrană la copiî?!" Şi mi-ţi-1 sfădi şi mi-ţi-1 ocărî numaî ca pre el, de gândeaî, că'n vecî nu s'or maî împeca.

A doua 4i i a r ' merse omul în pădure; norocul cu mintea erau tot acolo. Cum vede norocul pe om, mergând în pădure numaî cu securea, se mânie de gândiaî, c'are să-1 prăpădescă cum s'a apropia de el; dar' mintea-î 4ise, nu te înfuria nordce, maî bine-ţî maî cercă odată norocul cu el, că să me cre4î, el nu e vinovat.

- 24 -

„Cum deviî iar' numaî cu toporul la pădure? unde-ţî sunt boii şi carul? ce-aî făcut cu baniî de ierî? I-aî beut în crîşmă? Ce? Respunde!" <\ice no­rocul înfuriat.

— Să fie cu iertăciune, moşule, 4ise bietul om; mergând cătră casă cu punga în mâneca că-meşeî, am ajuns pană la balta de lângă sat; acolo nesce hăramurî de ţîganî pescuiau şi scoteau nesce drăguţi de pescî de să tot mănânci din eî. A m lă-comit şi eu, flămând cum eram, să-mi prind vre-un pescuţ să mi-1 frig pe cărbuni decă ajung acasă. Cum am umblat, cum nu, destul, că mi-am perdut punga; de aceea venii iară, să duc uscături 'n spate.

— Na! d i c e norocul, îţi maî dau o pungă de banî, mergî şi-ţi cumperă boi şi car şi să nu te mai ved cărând lemne în spate. Dar' ve4î şi mai prăpădesce iar' banii.

Şi mulţămesce omul norocului şi merge tot cu banii 'n mâneca cămeşii pană întră'n sat; acolo înaintea birtului să băteau 2 dmenî beţi; el, nu să-şî caute de cale, întră între eî să-i domolescă, să-î împace. Şi unde mi se pun amândoi beţivii pe el şi dăi! dăî! pănă-î sfârticară tdte hainele şi-1 bat ca merul. Scăpând ca printre pene, fuge ca din puşcă oblu acasă, dar' punga ca'n palmă, nu-î şi pace!

Muierea cum îl vede bătut şi sdrănţuit prinde la el: „Aşa că tu'n loc să mergî 'n pădure, s'aducî lemne, în loc să 'ncercî ddră vei da de omul cel bun de ierî să te mal miluescă cu ceva, tu umbli prin făgădaie, tu te baţi cu beţivii, prăpăditule, hă-băucule, neghiobule...."

— Dar' taci muiere, că ddră din pădure vin, iar' am căpetat o pungă de banî, dar' când veniam cătră casă, am aflat pe verul Culiţă şi pe cumetrul Pahon pricinuindu-se la birt şi-am voit să-î despart, iar' eî eam beţi cum sunt, me bătură şi-mi sfârti-

- 25 -

cară cămeşa, apoî fugând cătră casă, ce maî sciu. eu unde am pierdut punga?!

Nicî să fi turnat unsore pe foc par'că nu s'ar fi bobotit maî tare, de cum s'a boţit muierea, când a auc|it vorbele acestea.

în ceealaltă dimineţă iară plecă omul nostru în pădure, firesce numaî cu toporul pe umer. Pană nu plecă de-acasă, bătutu-i-a muierea perele cum să sS p6rte de s'ar întâlni cu omul cel bun, cum să sS rdge de iertare şi — de i-ar maî da ceva — cum să vină sforă acasă.

Când îl vede norocul apropiindu-se de pădure tot numaî cu toporul pe umer şi maî sdrenţos de cât în celelalte dlle şi tot sgăriat, sta să-şî iasă din piele. — 'Mî vine să-1 toc în cap, să-1 omor — cţice norocul cătră minte — că încă atâta necaz nime nu mi-a făcut ca mişelul acesta.

— Domoleşce-te, îî dice mintea, nu el e de vină, ci eii; pană nu l'oî adia eu cu mâna, să-î daî tu tdtă bogăţia lumiî acesteia şi tot nu va avea parte de ea. Dacă chiar vreî să cunoscî puterea mea, dă-î acum o sumă de banî cât de mică şi veî vedea, ce spor va face cu ea, că o să-î sar într'ajutor.

Dar' norocul nu se p6te răbda să nu ocărască pe bietul om, iar' în sfârşit îî dete iară-şî o pungă de banî şi-î 4 i s e : niaî daii odată, acum cumpe-ră-ţî măcar şi strâng pe eî că nu-mî pasă, că de treî orî te-am dăruit încât de-aveaî cap puteai să te facî ca un grof."

— Nd! ve4î aşa 4 i s e mintea, de:avea cap, tu par'că n'aî au4it 4 i c a l a :

Cap ar fi dar' minte nu-î, Asta-I lucru dracului!

Şi adie mintea numaî c'un deget pe om şi 'n-dată se cuminţi omul nostru, sărută mâna moşne­gilor şi le mulţămi pentru darurî. Apoî o apucă lin cătră casă ca omenii ceî cu minte.

- 26 -

După ce ajunse acasă, arătă nevestei punga plină de bani, îî dădu să cumpere de-ale mâncării şi el luă din bani trei sute numărate şi-î puse '-n şerpar, să mergă la terg să cumpere car, boî şi-o vacă cu lapte, iar' ceialalţî banî îî dedu muierii să-î pună chiar pe fundul lădiî.

După ce mâncară eî împreună, după ce se schimbă cu hainele cele maî bunişdre ce le-avea, plecă la terg să cumpere boî, vacă cu lapte şi car. Când plecă, îl învăţă muierea cum să le aducă: „bagă de semă, 4 i ° e muierea, cumpără şi jug, şi funiî la car, boiî-î veî prinde'n jug,vaca veî lega-o 'n feleherţul din­apoi, iar' tu veî şede pe feleherţul dinainte (ciaclău) şi-î mânaboiî 'n cet să nu să obosescă, numai din când în când îî striga la eî: ho bouren, cea surilă! apoî din când în când te maî uită şi 'n dărăptulcaruluî la vacă; viţelul să-llegî lung de grumazi cu-o funie, iar' celălalt capăt al fu-niî-1 înfâşurî pe lângă grumazii vacii. Bagă bine de semă, c'aşa fac gazdele/ Şi ascultă omul, apoî îşî făcu treî sfinte cruci, (\ise un domne ajută şi plecă, iar' a treia 4i întră 'n sat şă4end pe feleherţul unuî car nou şi strigând: ho bouren cea surilă! de fele­herţul din dărăpt a-1 carului era legată o vacă şi de grumazii vacii un viţel ca de nouă săptămâni, vinea adecă chiar precum îl povăţuise muierea. Părerea de bine a muierii că o ascultat!

Iar 6meniî din sat să miraii de unde el, un sărăntoc, avu aţâţa banî odată ? Ba să chiar ciudeau şi 4 i c e a u : de când a dat norocul de el, par'că e şi mai cu minte!"

în sat era plin, că el are o mulţime de banî scumpi. Decî, cine avea ceva lucru frumos de vîndut numai la el mergea. El era însă om cu minte, nu cumpăra tote nimicurile, ci numaî de ce avea nea­părată^ trebuinţă.

într'o 4i el era la ogor, cu boii luî şi cu plugul luî, copilul cel maî mărişor ca de 6 anî

- 27 -

mâna boiî la jug. Era chiar într'o Mercurî, par'că amu ved, di de post. Acasă la muiere merg doî ţîganî c'un peşce cât un copil de treî anî.

— Cumperă jupânesă peşcele acesta dela noî, că e prea bun, noî nu ne'ndurăm să-1 mâncăm, dă-ne ce ni-î da pe el şi să-1 mâncaţî săneoşî.

Muierea cumperă peşcele şi-1 spintecă să facă mâncare din el. Adecă când-1 spintecă: Zupp! o pungă cu banî din folele peşceluî.

Asta nu fu scump peşce, dise muierea şi puse punga bine. După aceea nu trecu vreme de un ces bun şi vine la ea o muiere betă c'o traistă de făină: „Tu Măriucă, dă-mî doue groşiţe pe făina asta, îî da-o la purceî orî la vacă, iară baba Todora ş'ar stîmpăra inima c'o lecă de rachiu".

Nevasta, numaî să se vedă scăpată de Todora cea beutore îî dădu doue groşiţe pe făină şi-o goli în lăturariul porcilor. Adecă şi din făină huzdup! o pungă cu banî.

Dacă veni bărbatul acasă îî spuse muierea totă întâmplarea, iară el respunse:

„Pungile acelea ale mele aii fost şi-ale mele sunt iară, că aşa aii fost hotărît, ceea ce-aii cădut din peşce o pierdui în baltă colo pescuind, peşcele a mâncat'o, ţîganul l'a prins, dar' D-CJGU. l'&'ndemnat pe ţîgan să vină la noî cu peşcele, iar' pe tine să-1 cumperi; punga cea din făină—numaî aşa a putut ajunge acolo: Când cercam să despart pe beţiviî ceia la birt, eî 'mî sfîrticară cămeşa şi eii pierdu-î punga; Tudora cea beţivă coboria treptele cu traista cu făină pe umer, ea a aflat punga şi-a ascuns'o în făină; betă fiind a uitat de ea; acum ne maî având pe ce be, ţî-a vândut ţie punga cu făină cu tot pe doue groşiţe; ieftină făină! Dar' punga a mea a fost şi la mine a venit iară singură. Să mulţămim numaî luî D-deu. de darurile cu care ni-aii învrednicit".

In scurtă vreme adunară loc maî mult decât

- 28 -

un grof, că deslegară pungile şi tot cumpărară şi cumpărară, iar' dmeniî duceau:

P'acela sciii că la păscut un noroc; iar muie­rile, ca maî sfătdse adăugau:

Norocul şi cu mintea vreu să-1 facă domn cu puterea. Şi ele aveau dreptate!

Cine o scie maî departe, eu nu-1 opresc, spună-o, că eu atâta o-am audit, câtă v'am spus-o.

Audită şi scrisă în Rodna-veche.

<g-es^>

Isteţa şi pace! Dice c'a fost odată un împărat, gazdă nu ten-

dală, oile luî se vedeau şi se cunosceau dintre ale altor botezaţi, boii luî eraii ceî maî frumoşi în tot satul. Apoî maî departe avea ddră ţări întregi, că ddră de aceea era el împerat: unele le moştenise dela tatăl seii, altele le câştigase el vitejesce, că-î plăcea bătăile. Dela mumă-sa îl rămase mult aur şi argint şi adiamante, putea deci cu drept cuvent 4ice că-î bogat cumu-I data. Odată, hal drace că el face un plug de aur şi merge să are cu el. Arând pe cel hotar, iată vine la el un moşneg; „Bun lucru, înălţate împărate!" —Moşnegul, dete adecă bineţe. „Bun da scump moşiule", îi răspunde împăratul, care nu pricepuse cum să cade pe bă­trân; se vede că nu scia bine românesce, ce de altcum nu-î mirare pentru împăraţi, că ddră şi eî au numai un cap, iapoI într'un cap numaî, nu pot nicî ei băga atâtea feluri de limbi, câte nemuri de dmenî au în împărăţie! Deci împăratul, aşa mai slăbuţ, cum pdte el sdrobi românesce, (\ise cătră vîj (moşneg, se aude pe Someşiul mare): „Moşule,

- 29 -

ce gândescî că ar fi vrednic plugul acest de aur?" (împeratul credea că vîjiul despre plug a dis: „bun lucru") Dar' vîjiul îî respunse fără pic de gândire: „înălţate împărate, de n'a ploua în luna luî Maiu, nu-î vrednic nicî o cdjă de mălaiii!"

Cu acestea vorbe merse moşnegul maî departe. împăratul se gândi mult la vorbele ţăranului

şi le află de adevărate, căcî gândise precum era într'adevăr: „De nu va fi pldie în luna luî Maiu, de bună semă că maî mult va fi vrednică o cdjă de mălaiii decât plugul acesta, că din- el nu poţî mânca, pe când cu coja'ţî alungî batăr' odată fdmea cât de cât". Decî se pune împeratul şi vinde plu­gul cel de aur şi cumpără o mdră chiar lângă casă, că mdră n'avea pană într'aceea şi să gândi, ce să maî împartă el bucatele cu alţiî pentru măcinat; maî bine să capete el ceva dela mdră! Grândul nicî n'a fost răii de altcum.

După-ce avea acum şi mdră, să gândesce să să însdre, că era holteia cam stătut şi-acum şi-avea cu ce-şî ţinea muierea, că ddră un împărat are ve­nituri, nu ca noî, dar' şi cheltuelî îndoite şi îndecite ca noî, fără îî aduce mdra câştig frumos.

Să pune decî şi începe a se cam uita printre cele fete, să vadă care ar fi de el? Intr'acelea iar' să întelnesce cu moşnegul cel dela arat.

— Bună vremea moşule! — Bună să-ţî fie inima, înălţate împărate? Da

de unde şi pană unde? — Caut ce n'am moşule. — D'apoî să fie într'un cias bun şi cu noroc,

înălţate împărate, dar' te rog de una: nu te lacomi la rang, la riem, la avere, la sburdălnicie; D-tale îţî trebue o muiere isteţă, aşa-ţî caută una, care va fi maî isteţă; nicî nu merge D-ta pe la ele, scrie nu­maî cărţî în tote părţile, răvaşe în tote oraşe, că vreaî să te însori şi veî lua de nevastă pe fata cea

- 30 -

maî isteţă şi maî cu minte, fie chiar şi dintre omenî de jos, dintre plugari, apoî să văd eu decă nu ni­meresc! bine!

— Bine moşule, dar' cum voî sci eu care-î maî isteţă?

— O, Domne, înălţate împărate, scrie în tote cărţile şi răvaşele aşa: că pe aceea o veî lua de muiere, care va veni la palatul Mărieî tale maî în-teiu, dar' cum? nicî călare nicî pe jos, nicî îmbră­cată nicî desbrăcată, nicî pe drum nicî pe delăturî, nicî cu cinste nicî fără cinste!

— Bine moşule, dar' p6te-să una ca asta? — Şi de ce să nu se p6tă? bată-şî capul cine

vrea să fiă împărătesă! Merge împeratul face cum l'a învăţat

moşul şi aşteptă în pace, vecjendu-şî de m6ră, de moşie si de împărăţie.

Mult şi-aii bătut capul cele fete de era! şi de împă­raţi, de grofi şi de baronî, de boieri şi de fruntaşi din t6te satele şi oraşele împăratului, cum să facă sa să mărite care-va după împăratul, dar' în zadar le fu truda, că nu isbuti nicî una. Vestea merse pană în poporul de rend, şi ce să vedeţî? Ce nu putură scote la cale domniî cel mari şi învăţaţi, o fată de ţăran o să ducă la îndeplinire! Chiar a doua 4i 'şî lăpădă tote hainele de pe sine şi se îmbrăcă într'un leşteii (sac de prins peştî, cârstnic, comihe-riu) şi ast-fel îmbrăcată prinde o vrabie şi-o pune într'un blid, o acopere cu alt blid, şi să sue călare pe un ţap şi plecă ast-feliii călare, cu pici6rele pe jos şi merge tot dintr'o margine a drumului pană în cealaltă. De cătră seră ajunge la palatul împă­ratului şi întră înlăuntru. Toţî încep a rîde de că-lăriea şi de mersul fetei, dar' maî tare de călăria eî. împăratul nu rîdea, îî plăcea fata, că era fru-m6să şi isteţă şi credea că va fi şi de nem mare. Decî 4i°e împeratul: „E drept că-aî venit cum am

- 31 -

dis, numaî una tot te strică, să ved cinstea-necins-tea, şi decă şi acesta aî nimerit'o, încă adî ne cu­nunăm." Fata îî întinse blidele, împeratul ridică cel de desupra şi vrabia zbrrr! sbdrâ ca glonţul, încât împăratul rămânând înmărmurit scapă blidul din mână de se făcu tot bucăţele.

— E bine draga mea, c}ice împeratul, acum să-mî spuî acuî eştî şi de unde?

— Eu, înălţate împărate, sunt dintr'un sat cu dmeniî, fata unuî Român, plugar, după munca luî trăesc toţî domniî şi toţi leneşii din împărăţia Mărieî Tale.

— Pre bine, însă de dre-ce tu eştî fată de plu­gar şi eu numaî după isteţime te facii împerătesă, poftesc dela tine ca să te prindjt că nu veî face nicî o judecată, că îndată ce aî cuteza să facî şi numaî una cât de mică, te alung să mergî îndă-răpt, aşa precum aî venit.

Fata se învoesce şi astfel împeratul o duce la altar numaî decât, şi-î cunună un cinstit părinte, după cum li era legea şi obiceiul, firesce după-ce o îmbrăcară ca pe-o fată de împărat, că ddră n'ar duce-o la sfânta cununie, colo înaintea ic6nelor, Ddmne feresce numaî

Nu trece multă vreme după cununie, şi împă­ratul trebue să mergă la bătae, să ia vieţa la vre-o câteva miî de 6menî bunî de lucru, el care nicî la o muscă nu-î pdte da vieţâ. împerătesă rămâne acasă să aibă grijă de una altă, dar' mal cu seamă de mdră, apoî afară de aceea, câte nu maî are omul de lucru dacă vrea să şi-1 caute, că ddră lucrul nu maî are sfârşit numaî când întrăm în mormântul rece, unde^ gluma trece.

într'o cji eră merge împărăteşa să maî vadă de cea mdră, că ddră iiu să putea încrede numaî în credinţa morarului. Acolo află pe doî dmenî sfădindu-se, un Român şi un Sas. Românul adecă

- 32 -

dusese ceva bucate la moră pe spatele unei mar­tine. Sasul era la m6ră, şi dusese bucatele în ca­rul tras de doî boî săsescî.

Românul legase mărţina de carul sasului, şi pană erau amândoi în m6ra aceea fătase şi se trase mânzul sub car. Sasul nu maî pote de bucuria că carul luî a fătat un mânz; nu era chip să-1 potă cineva face să pricepă cumcă mânzul nu p6te fi decât dela mărţina Românului, el numaî da două cu doue, că mânzul este al luî, că sub carul luî l'a aflat, că Românul n'a adus de decât iepa cu sacul desăgit pe şeuă, er în urma iepeînu era nicî un mânz, decât un sas, care însă era maî mare şi decât iepă, şi decî n'a putut să fie mânzul acelei iepe, şi cine scie câte nu îndrugă sasul în prostia luî.

Vădând împărătesa certa, uită că n'are drept să facă judecată şi cjice cătră ceî doî pricinaţî: „Meî omeni buni, plecaţi amendoî în doue părţi, care cu ce-are; tu sasule. cu carul teu, şi tu Române cu măr­ţina ta; după care va merge mânzul, al aceluia săi fie, că a aceluia se cade să fie. Firesce că prici-naşiî au. trebuit să se supună la judecata împărăte­sei, dar' mânzul naibel, spre necazul Sasului, merse după mărţina Românului. Acum vădind Sasul una ca asta, se manie foc pe Român şi pe împăcător, că nu perduse în vieţa luî nicî un proces şi-acum se pierda, şi chiar faţă cu-un Român, şi înaintea împărătesei! îndată ce veni împăratulu acasă, merse şi-I spuse întâmplarea. împăratulu ascultă pâra Sa­sului pană în capăt, apoî îî spuse verde în buze că: „Lege maî dreptă decum v'a făcut Măria Sa îm­părătesă, nicî un împărat din lume nu vă pote face; dar' să şi cam năcăji împăratul vedând că nevasta lui se amestecă în lucrurile luî fără slobozenie.

De cumva erau pe atunci advocaţi, ce maî sciî, pote aflau vre un paragraf cu care să arete, că carul sasului a fătat mânzul, aşa însă din lipsa

- 33 -

de advocat rămase dreptatea pe partea Românului, precum o făcuse împerătesă. Numaî atunci se făcu şi Românului dreptate, ci cine i-o făcu era cât pe aci să o păţescă cât de rău.

împăratul chemă pe împărăteşa înainte, îi spuse că maî mult pită şi sare pe o masă nu pot mânca, şi că ea să să gândescă în treî (\ile ce are de gând să-î ceră, că îî va da, orî ce va încăpea pe o căruţă, numaî iertare să nu ceră, că iertare nu-î pdte da.

Vorba împăratului fu vorbă sfântă. A treia cji dimineţa stau două căruţe gata de cale, dinaintea uşeî palatului, într'una să-şî pună împărăteşa câte ceva şi într'una să se urce împeratul, să o petrecă pană între hotară. împărăteşa însă nu vrea să pri-mescă nimic dela împeratul, dicend că ea n'are ce face cu atâta avere, câtă ar încape într'o căruţă, că să îndestuleză numaî cu cât va putea strînge în braţe. Nu'şî ia deci chiar nimic, fără să pune lângă împăratul în căruţă şi plecă, poruncind că cealaltă căruţă să nu vie în zadar cu eî, că ea n'o pri-mesce nicî plină, necum g6lă! Câţi-va miniştrii încă o petrecură pană între hotară, în altă trăsură, fiind fdrte mâhniţi că trebue să să despartă pentru tot-deuna de o împărăteşa atât de isteţă şi de Cu minte, apoî frumosă domne! — După ce ajung între hotară să cobora toţî din trăsură şi începură a-şî lua rămas bun. Decî împăratul o maî întrebă încă o-dată: „Dar' vedî muiere, de cere ceva, că orî ce-ţî dau, numaî iertare, cum ţî-am maî spus, nu pot să-ţî daii, decî iertare nu cere."

Atuncî ea dice : „înălţate împărate, iertare nu-ţî cer, că nu-s vrednică de ea, dar' dicî căm daî ce voî pute strînge în braţe?

— Dau., iată aud şi miniştrii meî! Atuncî împărăteşa să răpede şi cuprinde pe

împăratul în braţe 4icend: „Numaî atâta îmî trebue şi nimic maî mult!"

IV 3

- 34 -

Pacea fu gata. Toţi se suiră în trăsuri şi se întorsera la palat precum şi veniseră: împeratul şi împerătesa într'O trăsură dragostindu-se, iar' miniş­trii într'altă trăsură din derept, clătind din cap şi dicend: „Isteţă şi pace!"

Aurită în NăsSud, când eram şcolar.

Mer şi per. A fost odată ca nici odată. ' A fost un împerat şi o împerătesa, care cu ş

toţe ca erau trecuţi cu anii, nu aveau nicî un co- i pil, de care să se bucure, care să facă să le trecă de necazuri, să maî uite de suferinţele vieţii acesteia, — căci, ca şi acum atunci încă erau su­ferinţe; n'avea nicî un copil, — pe care din dragos­te parinteşcă să-1 desmerde, împodobindu-1 ca pe-un \ copil de împerat, şi sărutându-1 ca pe-un singur co­pil la o casă părintescă. .

T6te acestea ar fi fost şi arfi trecut, dar'durerea j cea maî mare era, că nu avea cine să moştenescă scaunul împerătesc, avuţiile cele multe, căci avea împeratul multă blagă, multe scumpeturî, din care , să-fi mâncat cu lingura şi tot nu s'arfi gătat în veci.

Dar' ce plătiau tote, dacă nu avea cine să le , folosescă ? j

Şi astă durere cât de cu greu, totuşi maî trecea; J de una însă erau maî îngânduraţi ca de tote, şi § aceea era că li se stinge sângele, seminţia lor. ;|

Oh! Ddmne! şi mare lucru era ăsta. Când-şî | aduceau bieţii aminte de acesta, plângeau ca nis- \ ce copil mici. Cum să nu? Cum să nu aibă ne­caz şi suferinţe, cum să nu-1 ajungă jalea pe ori

cine, când scie că n'are cine să-1 cânte, cine să-1 plângă cu adevărată durere la mârtea luî, şi cine să-1 po-menescă cu sfinţenie după aceea?

Nu însă numaî eî erau supăraţi tot poporul din împărăţia lor era pătruns de durere, vedend că să stinge seminţia împăratului; şi vaî,ce omeni bunî erau, şi împeratul şi împărătesa, ca şi-o bucată de pâne! Nu era om în întrega împărăţie, căruia să nu-I fi făcut un bine, nu era sărac, pe care să nu-1 fi ajutat; nu era bolnav, la care împerătesa să nu-î trimită ceva bun, îndată ce audia de boia luî.

Tote acestea erau prea mult dela un împerat, şi chiar pentru asta era în jale t6tă împerăţia, ve­dend că nemul bun de omeni se împuţineză.

Se temeau, ca nu cumva să dee peste vr'un neam reu de omeni, care tocmaî, aşa să le amăres-că dilele, precum le-a îndulcit împeratul de-acum.

De-a maî avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşî puseră dar'nedejdea 'n Dumnedett, se lăsară în voia luî, fiind încredinţaţi, că D-deii t6te le face cu socotelă pentru binele omenilor, şi dmeniî nu trebue să judece despre ceea-ce face D-deu, căcî el într'un chip ne iubesce pe toţi, apoî noi nicî nu seim ce ni-e bun nouă, numaîD-4eu scie, care nu face decât bine.

Intr'o 4i venind împeratul cu împerătesa dela biserică şi trecând preste un pod, vă4u împSrătesa în apă un pesce forte frumos, deci îî (\ise împăra­tului :

— Uită-te împărate, în apă, ce pesce frumos! acela ar fi forte bun de prânz, 'mî-e şi dor de pescî prospeţî, căcî de mult nu am mâncat; la cel din apă mi-să dă.

Să uită şi împăratul şi vă4u pescele. După ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vre-o câţî-va pescî de care văduse.

Câţi pescari aii fost în oraş şi 'n apropiere, toţi 8*

- 36 -

s'au dus sa împlinescă porunca împeratuluî cât de îngraba. Căutară mult timp, dar' de geba s'aii tru­dit, căci numai unul a aflat de felul acela, cum spusese împeratul, dar' totuşi era destul, ca să-î trecă împerăteseî de dorul pescilor.

Bucătăresa, — o ţigancă, — se şi puse îndată să pregătescă din acel pesce o mâncare cât se pdte de bună, îşî adună dar' tdtă iscusinţa, ca să potă face o bucătură, care să-î placă împerăteseî.

Când era maî fript, gustă de sare, dar' cu tote că a pus destulă, era ca şi când n'ar fi pus, maî puse decî şi gustă er', dar' nicî acum nu era sărat deplin, şi-a treia oră puse, şi maî gustând odată, o află bună.

Acum putea să o ducă împerăteseî, care tot aştepta să se frigă odată.

Mancă împerătesa, iar' osele le dete la o căţea. După cât-va timp băgară de semă, atât împerătesa cât şi bucătăresa, că au. pornit grele ; căţeua încă se vede a fi prins căţeî.

La noue lunî dela mâncarea pesceluî, împerătesa a născut un copilaşfrumos pe care l'a numit „J$er.a îşî p6te închipui ori şi cine bucuria împeratuluî, a împeră­teseî şi-a întregului popor.

Betrâniî aveau la cine să se îmbucure, pe cine să sărute, era cine să le urmeze în împerăţie, şi cine să le moştenescă averile, iar' poporul acum nu se temea că se va stinge nemul cel bun.

Sciură toţî bine, că acesta întemplare e numaî dela D-deti, decî nu încetară a-1 lăuda pentru îm­plinirea rugăciunii lor.

Tot în diua aceea maî de cătră seră născu şi bucătăresa un copil, pe care-1 numi „Per." Căţeua puiase încă demult şese căţeî, tot unul ca altul de frumoşî; acum erau marî. —

Tot din braţe-n braţe crescea Mer, copilul îm­peratuluî ; când era la mumă-sa, când la tată-seu;

- 37 -

dar' nicî Per, copilul bucătăresei, încă nu se lăsa de crescut, şi cu tote că Măr era ţinut maî bine şi maî odihnit ca Per, care trebuia după ce maî cres­cuse, să ajute mameî sale, totuşî era unul ca şi altul, par'că ar ii fost chiar fraţi gemeni şiJLa un jîost. împărătesei nu-î plăcea He acesta şi:s*ă"gali.®fc"ittffltt, cum să facă, ca să să cun6scă bine copilul eî din al bucătăresei, dar' ce-a gândit să facă, a lăsat pe alte timpuri.

După ce au. trecut de opt ani, au început a merge la vânat; şi-aii împărţit cânii cel şese dela căţea; Mer i-a numit pe-aî luî: Florian, Cioban şi Frunză-de-măgheran, iar' Păr i-a numit: Bujor, Ro-zor şi Cetina-bradilor; când de icî, când de colea, săgetau cu arcurile lor câte ceva şi duceau la părinţî.

Odată fiind iar' amândoi în pădure la venat, s'au. făcut fraţî de cruce, jurându-şî dragoste vecînică.

După-ce s'au făcut fraţî de cruce, Măr nu a maî vrut să pdrte vestminte de cele scumpe, ci numaî de acelea, de care avea şi Păr, apoî părinţii ce nu ar fi dat pentru iubitul lor, care acum nu era copil, ci voinic, i-a făcut şi luî Păr tot aşa vest­minte frumose ca şi luî Măr.

Acum chiar nu se puteau cun6sce unul din ce­lălalt. Nu era nicî un sămn, prin care să să deose-bescă unul de altul. Pană acum, când bareml de pe vestminte să cunosceau, maî putea suferi împărăte­şa, dar' acum nu. De multe orî vrea să-şî desmerde feciorul cu câte un sărutat şi săruta pe al bucătăre­sei; de multe ori vrând să-şî ţînă feciorul cu câte ceva mâncări mal bune, chema pe-al bucătăresei. Işî puse dar' de gând, că ne-apărat îî va face vr-un sămn luî Măr, de pe care să-1 cun6scă.

Odată venind iar' amendoî dela vânat împără­teşa 'şî cunoscu odrasla, căci o strigă: „Mamă."Ea '1 chemă la sine, şi cu un fier ce 1-a fost ars în foc, îl înferă la mâna dreptă.

— 38 -

Ca şi un leu recni Mer, când simţi că e inferat şi d i s e :

— Mamă, mi-aî mâncat norocul! Fără noroc voî fi deci în lume şi pană atunci nu me odihnesc, pană ce nu-mî capet iar' norocul, căci fără noroc nu pot sta. Ve las cu D-deti!

împeratul şi împerătesa, când audiră aceste cuvinte ale fiului lor, leşinară de durere, îl rugară să nu se ducă, dar' ttfte rugăciunile lor, a luî Per, şi a întregului popor fură zadarnice. El răspundea:

—Me duc ca să-mî împlinesc cât maî iute vieţa cea fără noroc, şi ajutândD-4eu, să-mî câştig iarăşi cea cu noroc.

Când plecă, fratele seu de cruce Per'l petrecu calededoue dUe> şi îl rugă, ca baremîluî să-î spună adeverat, pentru care pricină se duce, căcî se temea să nu-î fi părut reu, pentru-că el fecior de împerat, s'a făcut frate de cruce cu un fiu de bucătăresă.

— Frate, să m§ cre4î, răspundea,— mama mi-a mâncat norocul, eu nu le-am spus lor, dar' trebue să mor; tu însă când veî vede pe marama acesta, pe care ţi-o dau acum, treî picuri de sânge, să scil că am murit: vino şi me caută, căci de me veî afla, iar' voî fi cu noroc, dar' pană atuncî nu.

— Şi-î dete o maramă. — Atuncî, frate Mer, nu te las; acum voî veni şi eu

cu tine, că dacă vel dadevr-o nenorocire, atuncî îndată să te pot scote.

— Lasă-me frate, rogu-te, să me duc şi vino de me caută când va fi de lipsă.

Se sărutară şi se despărţiră. MSr, însoţit de ceî treî câni aî luî, a mers prin

o pădure pană unde vecjuse o licurire de foc. Acolo erau nisce pecurarî la oî.

— Bună sera! — cţi s e Mer. — Să aî noroc străinule!—răspunseră păcurarii, —

dar' şe4i cu noi aici pe butucul acesta, căcî seim că eşti ostenit.

- 39 -

— De ostenit nu sunt ostenit, căcî numaî de astă dimineţă călătoresc. Dar' faceţi bine şi-mî daţi puţină apă să beau, căci nu mai pot de sete.

— Apă n'avem, răspunseră păcurarii, dar' 'ţi dam sa beai zăr, de care bem şi noi.

Beu dar' zer de care n'a maî băut nicî-odată, şi-î plăcu, totuşi însă nu putu să nu întrebe, pen­tru ce n'au apă.

— Eî frate, — răspunseră păcurarii, — aici în apropiere se ţine un smeu, care bea totă apa din isvorul nostru, vitele ni să împuţineză, că le mancă şi el, dar' şi mor de sete. Am vrut să mergem de aicî, dar' nu ne lasă, ci precum a dis, nu se odih-nesce pănă-ce nu ne va mânca pe toţi. Precum ve­dem, ne sunt numărate dalele, şi ale nostre şi a le tale, căcî nu te va mal lăsa să te duci d'aicl, cum nu ne lasă nicî pe noî.

— Voî cerca să me lupt cu el, dacă nu vor pute face cânii mei nimic cu el.

— Şi te-aî încumeta să-ţî cerci puterile cu el? — De când eram de opt ani, totă dma c u câ­

nii mei am fost la venat, am omorît ca copil urşi cu ajutorul fratelui meu, dar' acuma că-s voinic să nu încerc cu un smeu, am nădejde în cânii meî, ca şi în mine.

Nicî nu gătă bine vorba, când audiră o sbieră-tură în pădure, de care vitele şi cânii păcurarilor aşa s'au. înfricoşat, încât tdte s'au sferins grămadă la un loc.

— E aci smeul, — d i s e r a păcurarii, — iar' ne duce câte-va vite.

Atunci voinicul 'şî strigă cânii lângă sine şi merse cătră smeu; când era aprope de smeu, care arunca foc din gură, îî dise:

— Nu fiî aşa turbat, focul din gură-ţî nu-mî strică, numaî mă încăl4esce, căcî nu 'ml-e frică de tine.

— Cine eştî tu de-mî stai în cale? — întrebă

- 40 -

smeul, — ddr' nu eşti tu Mer sau Per cu câ­nii lor?

— Eu sunt, — respunse voinicul, — dar' ce aî tu cu omenii j aceştia de omenie, de nu le dai pace să trăiască de pe-o di pe alta?

— Vreu. să trăesc şi eu. bine, maî ales adî, când te voi mânca şi pe tine cu câniî-ţî cu tot, — dise smeul.

— Aşa? — respunse Mer; — îşî strigă apoî cânii: Na Florian! Na Cioban! Na Frunză-de-mă-gheran! prinde-ţi-1 şi ţineţi-1!

Numaî acesta o aşteptară şi câniî: îndată sări­ră la el şi-1 prinseră de grumac}!. Mer se duse şi îî tăia capul.

Trupul l'a dat la câni, iar" capul l'a ars şi osele le-a pisat tot praf şi praful l'a suflat în vent.

Bucuria pecurarilor era nespusă de mare, căcî acum nu aveaţi^ de cine se teme, îşî puteau prăsi vitele în ticnă. ÎI mulţămiră f6rte şi-1 rugară să pri-mescă dăruinţa jumetate din vitele dela eî.

Mer nu s'a învoit nicî cum, dar' numai aşa scăpă de eî făgăduindu-le, că le primesce când se va reîntdrce.

După aceea-şî luă remas bun dela eî şi plecă. A mers iar' o bucată bună de vreme, pănă-ce

într'un târdiu. a ajuns într'un sat; a tras la o muiere betrâna, şi a rugat-o de conac preste ndpte. Bucu­ros 1-a primit betrâna, căcî era şi ea cu frica luî D-deu şi primitore de streini ca Românul.

Când însera, Mer sc6se din traistă ce biet a fost vânat, şi s'a rugat de betrâna se facă bine să-1 lase să-şî gătescă cum-va carnea de venat.

Betrâna a luat-o şi a pregătit-o ea. Când gân­di Mer că acum va fi friptă carnea, dise cătră betrâna:

— Mamă! dar' de unde aşi putea cumpera pu­ţină pâne de-aicî, eu nu sciţi rendul; n'aî face bine să te îngrijesc! d-ta? iată aici câţî-va bani.

- 41 -

— Oh dragul meu! forte bucuros ţi-aş da eii şi nu te-aş lăsa să-ţî cheltuescî banii, căci un călă­tor are lipsă de banî, dar' dăii n'am, şi nicî nu veî pute căpăta la noî. Căcî crede-mă, dragul meu, nicî noî de mult nu mâncăm pâne. Aicî în pădure este un taur sălbatic, care ne strică t6te bucatele, şi care rămân, încă le lăsăm noî pe câmp să să strice, fi-indu-ne frică de acel taur. Din aceea pricină nicî nu punem pe câmp nimic, de vr'o câţî-va anî, ci trăim şi noî ca vaî de noî; de dus, iar' nu ne-ar plăcea să ne ducem din satul acesta, căcî aicî ne-am născut. Multe nenorociri s'au întemplat şi cu ome­nii, căcî pe care l'a vădut numai, n'a maî scăpat de cornele şi de pici6rele acelui taur sălbatic. Veî mânca carnea şi fără pâne, cum mâncăm şi noî, ce biet avem.

— Cum puteţî duce fără pâne? — întrebă Măr. — Vaî de traiul nostru, — răspunse baba, —

D-deii să ferescă pe tdtă lumea, să nu ajungă ce am ajuns noî.

— Apoî fiî bună mamă şi-mî spune despre ta­urul acela ce sciî. Unde să ţine? Când vine? Cum sciţi că vine? Mare e ? şi altele, din carî aşi pute cundsce maî bine acel taur.

— Lasă-1 năpustuluî, — d i s e bătrâna, — să te ferescă D-4eu să nu-1 cunoscî, ci să fiî tot-deuna ocolit de el. Dar' dacă vreî să sciî, iată-ţî spun. E un taur mare, cu părul sur — aci să întrerupse bă­trâna făcendu-şî cruce 4icend: Ddmne feresce-ne, — precum (\iseî e cu părul sur, cu două cdrne de câte o jumătate de stenjin de lungi şi de largî şi c'un ochiii în frunte şi cu dinţii ca la porcii cel sălbatici, aşa spun care l'a vă4ut maî de-aprdpe. Să ţine aicî în pădurea de lângă sat, şi pe câmp, maî ales acum când e ierbă verde pe câmp, maî mult e a-colo decât în pădure. Apoî când e aci-1 cundscem după sbierătura luî cea urîtă, prin care ne dă de

- 42 —

soire, să nu mergem nici unul afară din sat, că apoi e capăt de acela, care se duce.

— Unde l-aş pute întâlni? întrebă Mer. — Ba să te ferescă D-4eii; şi ce te-ar duce pe-

catele să-1 întelnescî. — Aş vrea să-1 omor. — Pote ţi-aî urît 4ilele?

— Ba aş vrea eu. să-I iau 4 u e l e -— Lasă-te dragul meii de aşa gânduri, căcî cu

acela nu se pote lupta nimeni, aii cercat omenii dela noi, s'aii dus mulţi, satul maî tot cu furcoie, cu top6re şi cu cose, dar' abia jumătate s'aii întors viî pe ceialalţî i-a omorît.

— Eu totuşî me încred în cânii meî. A cinat, apoî i-a făcut bătrâna pat şi s'a culcat, de

s'a maî odihnit, căcî s'a fost ostenit. Dimineţa s'a sculat, s'a rugat luî D-4eii maî

mult ca în alte dimineţi, s'a îmbrăcat, şi-a săturat bine câniî, şi s'a gătat de plecat.

Bătrâna încă s'a rugat luî D-4eii, ca să-î ajute. Mergând pe câmp Mer nu vă4u nimic, se 'ntor-

se decî cătră pădure şi-atuncî au4i o sbierătură pu­ternică. El îşî strigă câniî:

— Na Florian! na Cioban! na Frun4ă-de-mă-gheran, să staţi tot lângă mine.

Nu mult trecu şi iată vine taurul cel cu un ochiii în frunte. Ţinea drept cătră el. Atuncî el luă arcul, 'şî îndreptă săgeta, şi-1 nimeri tocmaî în ochiii, de-î scose ochiul. O sbierătură puternică dete taurul din pricina durerii, ce avea din perderea o-chiuluî; cdrnele şi le împlântă în pământ, şi scotea pământ ca şi cu lopata.

Atuncî iar' strigă Măr: — Na Florian! na Cioban! na Frunză-de-mă-

gheran, pe el! căcî eu vin! Şi-1 prinseră câniî şi-1 spintecară, iar' când a-

junse Măr acolo nu maî trebuia nimica, decât să-1 lase în grija cânilor, căcî şi-a fost scos limba.

- 43 —

Lăsă câniî să se sature si se întdrse apoî în sat. O mulţime de 6menî-l asceptau în capetul sa­

tului, care însciinţaţi de betrâna şi de sbierătul pu­ternic al taurului, eşiră să vadă ce s'a fi întâmplat.

— Fugit-a taurul? — întrebară dmeniî. — N'a fugit, — respunse el, — şi nicî n'a maî

fugi, căcî l-am omorît. Uitaţi la gurile cânilor cum s'au sângerat în el.

Plecară decî cu toţii să vadă mort e taurul, care atâta pagubă le-a fost făcut. Omenii nu maî încetară de-a veni, căcî s'a întins ca fulgerul vestea, ca un străin a omorît taurul.

Când vedură taurul mort, mulţimea totă s'a strîns împrejurul luî Mer, se puseră în genunchi şi voiră să-î mulţămescă. Dar' el dise:

— Sculaţi din genunchi, fraţilor, căci numaî luî D-deu. se cuvine să mulţămim în genunchi.

Plângând de bucurie, îî mulţămi tdtă mulţimea. Iară el le <\ise: — Luaţi-î capul şi-1 ardeţi, iar' trupul trebue

îngropat în pământ, ca nicî poveste să nu maî fie de el.

Atunci merse la taur, îî tăie capul, şi-1 detela dmenî, iar' eî merseră toţî în sat şi făcură cea-ce le spuse Mer.

Făcură apoî şi-o petrecere şi-şî petrecură toţî. După petrecere l-au întrebat omenii pe Mer, cu ce sunt datori pentru că au omorît taurul?

— Cu nimic, — respunse Mer. — Numaî aşa nu te lăsăm, trebue să primescl

ceva dela noi, — strigă mulţimea, — îţi vom da banî câţi veî putea duce.

— Fraţilor! —• le dise, — eu acum nu merg acasă ca să-mî fie de ceva folos banii voştri, ci când me voi întdrce, va fi alta; acuto nu pot să pri­mesc nimic, dar' chiar nimic.

Ascultară dmeniî şi nu-1 maî îmbiară.

- 44 -

Şi iar' a mers multă lume împărăţie, pană a ajuns într'un oraş. Chiar pe la amiedî ajunse şi fi-indu-î forte cald, se băgă într'o casă, ca să ceră pu­ţină apă, ca să-şî stempere setea.

La casă era numaî o muiere bătrână, care la rugarea luî ca să-î dee apă respunse:

— Oh! dragul meu, bucuros ţi-aş da, numaî să fie în casa mea, dar' nu e nicî o picătură. Aicî în oraşul nostru e numaî o fântână, în care este un b a l a u r cu şepte capete. Acesta tot la o jumătate de an cere câte o fată, pe care o vrea el, iar' ora­şul trebue să-î dee, căcî de nu, nu ne dă apă. Acum chiar pe fata împăratului a cerut-o; împăratul fiind­că o are numaî pe ea nu ar vrea s'o dee, a şi cercat să o schimbe, dar' balaurul a cunoscut că nu-î ace­ea, şi acum nu vrea să ne maî dee apă, pană nu-î va da împăratul fata. De cincî dH e n u a m băut şi aşa nu o maî putem duce, — p6te ac|I, aşa era vor­ba, — o va da împăratul, că n'are încătrău. Nicî noî n'avem ce face, dacă suntem aşa de nefericiţi.

— Dar' frumosă e fata împăratului ? întrebă Măr. — Dar' încă cât de frumosă ? par'că ar fi ruptă

din sore! Nu e maî bătrână decât de vre-o şese— şepte-spre-dece ani, cu părul galbin ca de aur. Dar' apoî ce buneţă, ce inimă are, nime nu scie şi nicî nu-şî pote închipui, numaî acela, care a putut să vorbescă vre-odată cu ea. Destul de răii ne pare şi nouă, de maî că ni se rupe inima, căcî numaî pe ea o are împăratul, şi ar fi pagubă mare, dacă s'ar stinge nemul împăratului, că e nem milostiv, dar' n'avem ce face, aşa ne-a renduit D-deu bag sema.—

— Eî! dar' nu e nimenî să potă omorî pe a-cer balaur?

— Oh! Dbmne, — răspunse bătrâna, — dar' cine s'ar pute împotrivi cu aceea bidiganie spurcată ? Nu să pote apropia nimenî, căcî îndată-1 trage în fântână. Apoî cine ar pute lupta cu şepte capete

- 45 -

înveninate ? Se dice, ca dacă i-ar tăia cine-va un cap, îndată alte trei i-ar resări în locul celui tăiat.

— Eată aici am puţină carne, ce am venat în pădure, fii bună lasă-me să o frig, să mănânc şi să odihnesc puţin, apoi me duc să ved şi eii ce balaur se ţine în fântână şi ce fântână e aceea.

— Ţi-o frig eu dragul meu; vom merge maî mulţî acolo, căcî precum schi, chiar ad>'şî va aduce împeratul fata.

— Voî cerca să-1 omor, dise Mer. — Ba! lasă-te de acea socotelă, căcî nu veî

pute, şi atunci maî tare să va mania balaurul pe noî, şi nicî după ce îl va da împeratul fata, nu va vrea să ne maî dee apă: lasă să petrecem dupăcum ni-e ursita.

Să mănânc şi să odihnesc o leacă numaî, apoi fie ce-a fi— tot cerc; câniî meî mult 'ml vor ajuta, dar' şi eu lor,

Atunci betrâna fripse carnea şi o puse înaintea luî Mer, care mânca cu poftă, fiind tare flămând. Tot ce a remas, carne friptă şi nefriptă dete cânilor.

După-ce mancă se puse să odihnescă, însă nu putu să ddrmă, căcî gândurile îî umblau tot pe la fata împeratuluî. Vedând, c ă tot nu pdte să odihnescă, se sculă, făcu treî crucî, îşî luă câniî, încinse sabia şi plecă la fântână.

Acolo, când ajunse vedu o mulţime de dmenî, cari aşteptau să vină fata împeratuluî. Se băgă şi el în mulţime. Nu mult însă stătu, căcî iată veni dintr'o parte o trăsură, tdtă îmbră -cată în negru, din care, când se opri, se coborî o fetiţă frumosă, de gândia-î că e înger scoborît din cer. Peru-Î galbin, lăsat pe spate, faţa-î gingaşă, ochiî ceî vineţî, buzele subţiri şi roşii, o ridicau peste celelalte zidiri ale luî D-deu, de pe pământ.

Cum se coborî din trăsură, o înnecă plânsul, şi cu ea plângeau toţi dmeniî. Ţi-se rupea inima vă-

- 46 -

dend-o pe sărmana fată cum-şî aştepta inortea. Nu maî putu sta pe picidre, leşină şi cădu la pământ. Când o ve4u acesta Mer, nu maî putu răbda, eşi din popor, chemă cânii cu el, se duse la fată şi-î 4ise:

— Scdlă cocdnă!*) nu te teme! că eii nu te voî lăsa să te omdre balaurul.

Atuncî ea-şî ridică capul, şi v§4ândul aci, 4ise: — Cine eştî tu de mă batjocurescî, sau îţî puî

vieţa pentru mine? — Eii sunt, dragă, un străin, care din norocire

am ajuns aicî, şive4ând ce este, voî cerca să te scap... — O să-ţî puî vieţa, — 4 i s e fata; — lasă-me

du-te de-aicî, scapă-ţî baremî vieţa ta, şi nu gândi la mine, la o nenorocită, ale căreia minute din vieţă sunt numărate.

— Fără tine nu me duc; maî bine mor! — fu răspunsul scurt alui Măr.

— Apoî, de ce ţi-aî pune vieţa pentru, mine?! — întrebă fata.

Atunci Mer nu maî sciu ce să <\ice. într'un târ4iii 4*se: — Nu me întreba; nu este iertat şi nu o să

murim nicî unul, căcî trebue să trăim şi să fim fericiţi.

Poporul adunat ve4end acestea 4icea: — Ce om strein pote să fie acesta, de vorbes-

ce cu atâta cutezare, ca-şi-când nu i-ar fi frică de balaur, sau e un voinic viteaz şi atunci pote că scapă fata împăratului şi ne mântuesce şi pe noi de nefericirea acesta, orî că este smintit!

Cânii neîntrerupt să preumblaii în giurul stoboi ruluî**) fântânii, râcăind cu picidrele în pământ, ş-schilăind, par'că ar fi sciut că acolo este ceva.

*) în Valea-Haţegului dic coconâ la ceea ce noi dicem domnişorâ domniţă, adecă la fetele de domni, preoţi etc. — I. P. B.

**) Stobor—coteţul acel de pe gura fântânii, făcut din lemne în­cleştate unele cu altele, ca să scotă apă, fără primejdie de a cădea în fântână — I' P. B.

- 47 -

Mer îî întrebă pe omeni: Ce semne se ved, când ese balaurul afară? — Es stropii din fântână, — diseră omenii. — Atuncî, draga mea pune-ţî capul la mine în

polă şi odihnesce-te puţin, căcî remân eu să prive-ghez.

Ea-şî puse capul la el în pdlă şi fiind ostenită şi suferind mult, îndată şi adormi.

Dela un timp câniî începură a ţilăi şi hămui. El trezi atuncî fata de împerat, căcî gândia că

o să fie ceva, şi îî 4 i s e s& mergă mal încolo. Nicî nu greşi cu gândul luî, căcî abia se duse

cu câţî-va paşî maî încolo, eşiră câţî-va stropî din fântână.

El îşî chemă câniî lângă el, şi-şî pregăti sabia. Poporul cât a fost adunat, tot a fugit.

Odată eşi un cap* de balaur din fântână, Mer se re-pe4i şi-1 reteză, din acela însă se făcură treî capete, dar' câniî apucară fiecare câte-un cap; el tăia vâr­furile limbilor şi le băgă în buzunar, dar' de-odata din acele capete eşiră treî şerpî,cu care însă avură ce face câniî, îî sfăşiară în bucăţî.

A l doilea cap, când eşi, erăşî nu avu regaz, şi îl reteză, tot aşa făcu cu al treilea, al patrulea, al cincelea şi al şeselea, pe ţâţe le reteză. Făcându-se apoî din ele câte treî, câniî le apucau pe câte unul, Măr tăia vârfurile limbilor, carî eşiaii la câte un şerpe, iar' câniî îî' sfăşiau pe rând. Când eşi al şaptelea cap, încă-1 reteză, dar'din acela nu se făcură numaî treî capete, ci noue,din care să făcură noue şerpi marî. Treî din eî îî apucară câniî şi-î sfăşiară, maî remase însă şese, carî săriră toţî la capul luî Mer să îl apuce în totă clipita. El calcă cu picio-rele doî, cu mâna apucă alţî doi, dar'maî rămaseră doî, care săriau şi maî turbat asupra capului luî Mer.

Ce să facă el atunci? Nu se gândi mult. îî a-

- 48 -

apucă şi pe aceştia şi cu o vitejie uimitdre se luptă cu eî, pană ce cânii gătară cu ceî maî de 'nainte; atuncî Mer slobocji pe rând şi pe ceilalţi şerpi, pe carî încă îî sfăşiară câniî, încât n'a maî rămas nicî urmă de înfricoşatul balaur.

După ce gătă maî aşteptă Mer o bună bucată de vreme să vadă, că pote tot o să mal iesă ceva, dar' spre bucuria luî nu maî eşi nimic,

Atuncî scose apă din fântână cu o vadră şi bău el, îî dete feteî şi chemă şi pe 6meniî, carî cu manile încrucişate se uitau la cele ce s'a întâmplat.

Veniră şi eî şi băură pănă-ce se saturară^ Fata împăratului atunci luă pe după cap pe

Mer şi dise : — Mi-aî scăpat vieţa; de nu eraî tu, eu nu aş

maî fi pe pământ. Eştî voinic, de care nu s'a maî pomenit.

El dise: — De nu te scăpăm nicî eu nu maî trăiam ;

neputendu-te să te uit în vecî. Să nu uităm însă dragă, că D-deii bunul nostru părinte din cer a fost, care ne-a ajutat, ca noî, biruind pe vrăşmaş, să putem fi fericiţi, să-1 mulţămim dar' lui întâi.

Se puseră în genunchi amândoi, se puse tot poporul şi cu o rugăciune tainică, cu lacrămî în ochî, mulţămiră luî D-deu pentru ajutorul ce l'a dat.

Veni apoi poporul la el şi îî mulţămi şi luî, pentru-că l'a scăpat de necaz, he maî având grije de-aci înainte de balaur să-î câştige tot la o jumă­tate de an o fată.

Maî înşiră apoî vârfurile limbilor, carî erau 27 la număr, pe o aţă, puse steag alb pe trăsură, sui fata împăratului în ea, să sui şi el, apoî chemă şi câniî la piciorele lor şi plecară cătră curtea împă­ratului.

Ajungând acolo, găsiră pe împăratul şi pe îm­perătesă leşinaţi de durere pentru pierderea ficeî lor.

Dau şă le vorbescă, dar' îndeşert, căcî nu aveaii cu cine; împeratul şi împerătesa nebuniseră.

Curtenii înainte erau. superaţî pentru una, acum erau superaţî pentru alta. Nu se puteau decî îmbu­cura din destul pentru scăparea fiiceî, erau însă su­peraţî că împeratul şi împerătesa sunt în aşa stare, încât le era în primejdie vieţa.

Iute chemă Mer t6te babele din oraş să le în­trebe, ce ar fi de făcut, ca să se scdle împeratul şi împerătesa. Şi au venit babele, şi au. cercat cu câte de tdte: descântat-au, vrăjit-au, bosconit-aii, tămâiatu-i-au, dar' t6te nu au folosit nimic. Veni în urma o babă forte betrâna, şe uită la împeratul şi la împe­rătesa şi pe-o parte şi pe alta, apoî le-a descântat Qu_inimă de şdrece mestecată cu usturoi, dar' nicî acestaThTa Tolosît nimic. — ~~~

In urmă dise: — împeratul şi împerătesa nu se pot scula pană

nu se vor spăla cu apă adusă dela „zîna de petră." — Unde-î zîna de petră? — întrebă Mer. — E fdrte departe, dragul mamiî, peste nouS

ţerîtrebuesă mergă cineva, dacă vrea să ajungă acolo. — Apoî bună va fi apa aceea? — întrebă de

nou Mer. — Va fi forte bună, chiar şi morţiî se pot scula

cu ea. Aşa 'mî-a spus mama şi aşa trebue să fie, dar' pană acum nimenî n'a putut strebate pană a-colo, cu tdte că s'au dus forte mulţi şi nu s'au mal reîntors^

— .într'adever este zînă de petră ? cum curge apa? şi pentru-ce se pdte merge aşa de cu greu. a-colo? — întrebă iar' Mer.

— Acea fântână sciţi bine că este, apa curge la picidrele unei zîne de petră, iar' pentru-ce să pdte ajunge aşa de cuffreiir ettnii pot şa-ţî spun j atâta msă scfu, că împerăţia aceea e a unei smeSce jbl? trâne, care a avut trei feciori.

IV. 4

- 50 -

— Eii plec să aduc de-acolo puţinică apă, se scol pe împeratul şi împerătesa, — (\ise Mer.

•— Ba să nu te duci dragă, — îl întrerupse fata, — căcî te veî pierde p'acolo, şi eu rămân sin­gură; nicî părinţii nu mi se vor scula, nicî tu nu veî veni, şi apoî va fi val de mine.

— Nu te teme, iar' vin, — răspunse Mer. — Lasă-1 să mergă după apă, — 4 i s e fratele

cel maî mic al împăratului, care gândia, că dacă va .merge Măr acolo, nu să va mal întorce, iar' frate-săîi împăratul şi cumnată-sa împărătesa vor muri, şi el va rămânea singur împărat.

Să şi gătă Măr de cale, luă un cal din stavă, câniî luî, paloşul împăratului şi sabia adusă de-acasă şi plecă.

Cu lacrămî în ochî-1 petrecu fata împăratului pană le marginea oraşului. Acolo el o sărută şi o mînă acasă 4i°end:

— Du-te dragă acasă şi mă aşteptă. — Te voî aştepta, scumpul meu, orî-şi-cât, —

4ise ea. Merse Măr multă lume şi împărăţie, cu gândul

la norocul ce la fost pierdut, când l'a fost inferat mumă-sa, dar' care pană acum nu l'a lăsat, să te­mea că acum va da de rău, nu avea ce face, căcî ce-î era scris în cartea sorţii, tot trebuia să i se întâmple. Să gândia şi la fata împăratului, şi-atuncî uită ttfte năcasurile, ba nicî de mdrte nu-şî aducea iaminte, numai să ajungă iar' la ea cu veste bună.

Eată că ajunse cu sera odată la un loc, unde să vedea „zîna de petră",. Cugeta că mai bine să odihnescă puţinei pană dimineţa, când apoi va lua apă şi va pleca cu ea spre casă. Să puse deci sub un copac, şi făcu foc şi vru să frigă nisce carne ce a fost vânat-o în pădure. înserase bine, când le gătă aceste şi abia îşi putu întdrce în frigare carnea de vr-o câte-va ori, când au4i un glas din copac.

- 51 -

— Val, că frigu-mi-e, mor de frig. Se uită în sus şi vecţu o babă betrână în copac.

Ca om milos ce era, dise: Scoborî babă, de te 'ncăldesce. Ea iar' d i s e :

— Vaî, că frigu-mî-e, mor de frig. — Scoborî babă, de te'ncăldesce, <\ise iar' Mer. — Vaî, că frigu-mî-e, mor de frig, — <\ise a

treia oră baba. — Dar' scoborî şi te încăl4esce, să nu te aud

văietându-te, — 4 i s e Mer restit. —M'aş scoborî, dar' mi-e frică de cânii tei,4isebaba. — Nu te teme, până voî fi eu aici, nu-ţi vor

face nimic. — Ba mS tem, numaî na, fii bun, trei perî din

capul meu, şi ţipă peste câni. — Bine. Ea luă trei perî din cap, îî aruncă jos şi 4 i s e

încet, încât el să n'o audă: — Lanţ peste cânii tel! Atuncî se scoborî şi se puse lângă foc şi iar' 4ise; — Vaî, că mor de fdme. — Fă-ţî de mâncare, 4 i s e Mer. Baba-şî luă o brdscă, o împlântă în frigare, o

puse lângă foc să se frigă, pe care atingendu-o de, carnea luî Mer, 4i°ea: Cine frige br6scă, va mânca carne şi cine frige carne va mânca brdscă.

— Taci, babă spurcată,— 4 i ° e a - Măr,— şinu-ţî « tot atinge brdsca de carnea mea, că te datt cânilor

mei să te mănânce. — Te mâne eu pe tine! — respunse baba—pre­

cum aî mâncat tu pe cel treî feciori al mei. Atuncî ca muşcat de şerpe sări sus Mer şi strigă

cătră câni: — NaFlorian! na Cioban! naFrunză-de-măgheran,

prindeţî-o şi-o faceţi tot fărîmi, nimic să nu mal remâe din ea.

4*

- 52 -

Câniî nicî nu se mişcau, căcî erau lănţuiţî peste tot trupul, cu periî din capul babei.

Prinse sabia, dar' nu avu putere să o scdtă, şi ne maî avend nicî alte puterî în trup, baba îl man­că, iar' inima i-a aşe4at'o într'un buştean.

Per remânend acasă, în totă 4 i u a privi a năfra­ma dela frate-seu Mer. Odată privindu-o, v§4u treî picături de sânge pe ea şi 4 i s e :

— Oh! săracul frate-meu Mer, e mort, me duc să-1 caut.

Şi-şî luă rămas bun dela mumă-sa, dela împe­ratul şi împerătesa, cariî de când se pustii Mer, îl ţineau ca pe fiul lor.

îşi chemă câniî şi plecă. Merse multă lume 'mperăţie, pănă-ce ajunse la

la locul unde eraii păcurarii. — Bine, că aî venit — 4 i ° e a u pecurariî pană

nicî nu se apropia bine de eî, — de mult te-am aş­teptat, haid' de-ţî ia ce ţî-am făgăduit, pentru-că ne-aî scăpat de necaz.

— De ce necaz? — întrebă Per. — De smeul care 1-aî omorît, .— Oh! fraţilor — răspunse Per — nu eu l-am

omorît, ci fratele meu, care a trecut pe-aicî şi acum a murit, me duc să-1 caut, dor' voî pute da de el.

— Ce mare pagubă că a murit, căcî a fost om bun, — 4 i c e a u păcurarii.

Dumne4eu să te îndrepte în calea în care aî plecat, iar' când veî veni înnapoî, să vil şi pe la noi.

Se duse maî încolo, multă lume, pană ajunse în satul, unde omorî-se frate-seu Mer pe taurul cel sălbatic.

Acolo fiind ostenit şi sosind pe înserate, să bagă -la bătrână, şi ceru cortel peste n6pte.

— Cum să nu-ţî dau, — ^ise bătrâna, că dor' D-ta ne-aî făcut binele cel mare, când cu dihania cea de taur! *

- 53 -

— N'am fost eu, dise per, — a fost frate-meia, care a murit şi me duc să-1 caut, dor' voî da de el unde-va.

— Unde a murit? — Nicî eu nu sciii, tocmaî pentru aceea me

duc să-1 caut. — Pagubă de el, căcî era un suflet de om bun;

D-deu să-ţî ajute să-1 poţi afla. Stete n6ptea aceea la bătrâna, iar' dimineţa îşi

luă rămas bun şi plecă maî departe. Merse iar' multă lume 'mpărăţie, pană ajunse

în oraşul cu fântâna. Acolo se băgă la betrâna, la care fusese şi frate-săii Mer, şi se rugă să-î dee cortel preste nopte.

— Eii-ţî daii bucuros, dar' fost-aî la împeratul? — La ce împărat? — La împeratul nostru, căruia i-aî mântuit faţa­

de m6rte, şi-aî slobozit fântâna, omorînd balaurul. — Care balaur ? — Pote că ţi-aî uitat de balaurul, care l'ai o-

morît, şi de fata împăratului, pe care o-aî mântuit de morte şi care acum te aşteptă cu dor, să viî odată dela „zîna de petră"; s'aii nu eştî D-ta acela, şi atuncî greşesc eii?

— N'am fost eii acela, ci frate-meii, care a mu­rit ; acum mă duc să-1 caut; D-deii scie da-oî de el unde-va orî ba?

— Unde a murit? Nicî eu. nu sciii, tocmaî pentru aceea-1 caut. — Oh! cum samenî cu el, fie iertat şi mâiepe

unde-a 'nsărat, căcî bun suflet de om maî era; pe fata împăratului era să-o iee de soţie; nu mergi pană acolo?

— Nu merg, numaî fiî bună spune-mî cum s'a întâmplat de a omorît balaurul, şi cum s'a cunos­cut cu fata împăratului?

îî spuse bătrâna tote, cum s'aii întâmplat, şi i-a spus şi „zîna de petră" la care s'a dus.

- 54 -

— Ce fel de zînă de petră e aceea? —- între­bă Per.

— Eii nu sciii, dacă veî vede, veî sci, numaî grijesce să nu paţî ca fratele D-tale.

N6ptea durmi acolo, iar' dimineţa plecă. BS-trâna-1 petrecu pană la portiţă cu cuvintele: „Dura-nedeii să-ţî ajute în calea, în care aî pornit."

Merse prin oraş, dar' cu faţa astupată, ca să nu-1 maî cun6scă nimenî.

La marginea oraşului vecju o casă, care era să se hurue de veche, el se gândi:

— Precum văd, aici şede cineva şi i se hurue casa, iar' de reparat nu şi-o p6te. Tot atâta, cu câte-va minute, me duc să-o proptesc cu un lemn.

Se duse la casă şi puse un lemn, ridicând cor­nul picat.

Când era să plece, eşi din casă o muiere be-trână,era Sfânta-Duminecă, care îl striga înnapoî dicend:

— Vino înc6ce, omule, vino. Se duse, îl băgă în casă, îl puse pe scaun şi îl

întrebă: — Unde mergî? — Am avut un frate, — respunse feciorul, —

cu numele Mer, pe mine me chiamă Per, frate-meii s'a dus în lume, şi precum am au4it, s'a dus la zîna de petră după apă, ca să spele pe împeratul şi îm­perătesa spre a se însănetoşa. Acolo de bună samă a perit, căcî pe năframa ce mi-a lăsat'o s'aii ivit trei picuri de sânge. Me duc să-1 caut.

— Oh! dragul meii acolo şi tu periaî, dacă nu te-aî fi abătut pe la mine. Eştî bun la inimă, pen-tru-că mi-aî proptit casa de noii, şi fratele teii a fost bun om, dar' adâncit în gânduri, nu s'a uitat în lă­turi, şi aşa, ca toţî, cari aii trecut p'aicî şi nu aii dat de mine, nu s'aii mâî întors. Ţi-am spus că eştî bun, şi toţî omenii bunî trebuie să aibă ceva răs­plată, un viitor frumos te aşteptă. Ascultă dar' ce-ţl

- 55 -

spun eu. A fost odată un împerat, care avea nu­mai o fată. împărăţia lor era mare şi puternică, se putea măsura cu tote împărăţiile. Lor nu lea fost destul, că li-a dat D-4eii o fată, ci ar fi dorit, ca să aibă un fecior, care să moştenăscă împărăţia şi a-vuţia lor; pentru aceea tot-deauna cârtiau în po­triva luî D-4eu. Apoî sciut este că D-4eu tot-deauna pedepsesce pe aceia, carî deşi sciu, sau trebue să scie, că Dumne4eu tdte le face bine, totuşî cârtesc în potriva lucrăriî luî, nefiind îndestuliţi cu ce face. Când a crescut fata mărişdră, ba încă şi când să juca în colb, a avut destuî peţitori, dar' împăratul nu a vrut s'o dee 4i°end, că luî îî trebue împărat în loc. Pe-aicî să ţinea o smedică bătrână, care avea treî feciori, pe care i-a omorît fratele tău Măr, pe unul în chip de smeu, pe altul în chip de taur şi pe al treilea în chip de balaur; aceea smedică ceru fata pe sama feciorului eî cel maî puternic, acela care a fost în chip de balaur în fântâna din oraşul nostru, dar' firesce împăratul nu s'a învoit. Nu s'a rugat luî D-4eu să-1 scape din încurcătură, n'a cerut dela nime vr'un sfat, ci numai de capul luî a lucrat. A por­nit cu dste în contra smediceî pentru îndrăsnela, care a avut'o când a cerut fata. Smedică cum a făcut, cum n'a făcut, ce a vrăjit, ee n'a vrăjit, des­tul că a omorît pe împăratul, peîmpărătesa şi pe toţî oştenii luî, iar' fata o-a făcut petră, chiar când era la isvor. A fost forte frumdsă fata aceea, şi pentru aceea să chiamă zîna de petră.

Pdte ursita a voit, ca pană va fi rămăşiţă de smedică aceea, zîna de petră să nu se maî mişce de-acolo, ci tot petră să fie. Acum ceî treî feciori aî eî sunt omorîţî, maî este bătrâna în viaţă, care a omorît pe fratele tău. De veî avea grije, o veî omorî, şi-atuncî folosind ce-ţî va spune bătrâna de smedică, veî învia pe fratele tău, veî învia şi pe fata cea de împărat, o veî lua de soţie şi veî fiîm-

parat preste împărăţia aceea. Norocul feteî, că smeul în chip de balaur a perit de sabia fra­telui teu, că luând pe fata împăratului de-acolo, nici/ odată nu i s'ar fi gătat neamul şi rămăşiţa. Eii ani fost la împăratul, de le-am spus, căe bună apa deja „zîna de petră", cu tote că aceea apă e ca şiceea-laltă, gândind, că fratele tăii ca om bun şi credin­cios ce l-am cunoscut să va abate pe la mine, şi după sfaturile mele va deslega de vrăjiturî pe acea nenorocită fată, omorînd sme6ica, dar' am vădut, că el aceea nu a făcut-o, dar' a şi păţit'o cu negân-direa luî. Sme6ica i-a ţipat păr din capul eî, ca el să-î ţîpe preste cânî, el aşa a şi făcut, iar'ea cu vrăji-turile eî, cu părul eî a legat câniî ca şi cu nişte lan­ţuri; luî i-a luat puterea şi aşa l'a prăpădit. Te veî duce şi te veî feri de acesta, Aî grije însă la lu­crurile acestea, nu uita de D-deu, căcî atuncî tote sunt trecute. D-deii să-ţî ajute. Eată efi-ţî daiinisce picături, acestea bendu-le nu se va lega de tine nicî o vrăjitură. Acum te du, căcî ac}î fiind dma mea, eii trăbue să merg la biserică.

Plecă Păr mulţămind luî D-4eii pentru îndrep­tare, şi gândind la ceea-ce disese Măr cătră mumă-sa când l'a inferat; acesta era norocul, care i 1-a mâncat mumă-sa, căcî şi-a uitat să facă o faptă bună, şi din aceea aii provenit tote nenorocirile luî şi maî în urmă mortea.

Ajungendşiel în aşa loc, de unde să vedea „zîna de petră", un dor ferbinte-1 cuprinse. I să părea de­parte locul până acolo să vadă pe-aceea, care îî este ursîtă luî.

Totuşî gândi, că fiind înserat, să rămână sub un copac şi să se odihnescă până dimineţă, ca aşa în dma următ6re maî bine să se potă lupta cu smedica, dacă va fi lipsă de aceea.

Să duse tocmai sub copacul, unde fusese frate-seu, făcu un foc bun şi vru să-şî frigă carnea ce

- 57 -

a fost venat-o prin pădure. Când întorcea carnea în frigare maî bine, audi din copac glasul:

— Vaî, că frigu-mî-e, mor de frig. Se uită în sus şi vedu o babă în copac. îndată

sciu cine e, decî dise : — Scoborî babă, de te încăldeşte. Baba er' dise: — Vaî, că frigu-mî-e, mor de frig. — Da scobori-te şi te încăldeşce, să nu te aud

văietându-te, — dise Per, făcendu-se restit. — M'aş scoborî, dar' mi-e frică de câniî teî,—

dise baba. — Nu te teme, — dise Per, — până voî fi eu.

aicî, nu-ţî vor face nimic. — Ba me tem, — respunse baba — numaî

fiî bun, na treî perî din capul meu şi-î aruncă pes­te cânî.

— Bine. Ea luă treî perî din cap, îî aruncă jos, şi dise

încet, ca el să n'o audă: — Lanţ peste câniî teî! El luă perii şi-î băgă în foc. însă ea simţi pu-

torea şi dise :

— Aî aruncat perii în foc, me înşeli p6te ţi-e fiică, un june voinic de o biată babă retăeită—şi ascunsă aicî de fiarele selbatice.

— Ba, nu mi-e frică. Na Bujor, ce ţi-aî băgat c6da în foc de aî pârlit-o. Coda cânelui s'a pârlit, nu perii tei.

Ea credu; se scoborî jos, se puse lângă foc şi dise:

— Vaî, că mor de fome. — Fă-ţî de mâncare! dise pgr. Baba luă o br6scă o împlântă în frigare, o pu­

se pe foc să se frigă, şi pe care atingendu-o de car­nea luî Per dicea:

— Eu mâne carnea şi tu brosca.

- 58 -

— Taci, babă spurcată, şi aibî grijă nu atinge brdsca ta de carnea mea, căci ţi-o arunc în cap.

Iar' atingea brdsca de carnea luî Per şi dicea: — Eu mâne carnea şi tu brdsca. — Taci, babă spurcată, — djeea Per — şi aibî

grijă nu tot atinge brdsca ta de carnea mea, căcî te dau la cânii mei să te mănânce.

— Te mâne eii pe tine, cum am mâncat şi pe frate-teu.

Atuncî ca muşcat de şerpe sări Per în sus şi strigă cătră cânî:

— Na Bujor, na Rozor, na Cetina-bradilorîprin-deţî-o şi mi-o ţîneţî!

îndată săriră câniî, unul o prinse de grumadî, altul de picidre şi altul de mâni.

Atunci dise Per: — Afurisită-ţî fie mumă-ta, te 'nvăţ eu pe tine!

Unde-I frate-meu?! — Lasă-me, că ţi-1 daii, — respunse baba, — e

aci la copacul din drepta, vedî câniî acolo. — Haid' iute şi mi-1 arată. — Dute la buşteanul acela, scotei inima din el,

te du cu ea spre drepta şi veî găsi lacul zînelor, pune-î inima jos şi fă formă de trup de om din păment pre lângă inimă, spală-1 cu apă din lac siva învia.

Aşa şi făcu, să duse, făcu ceea-ce 4 i s e baba, şi învia frate-săii Măr.

— Vaî, că mult am durmit, — dise Măr. — Aî fi durmit tu pentru tot-deauna, de nu ve-

niam eu, şi îi spuse în ce umblase şi câte păţise, şi ce sciuse.

Atuncî 4ise Măr: — Cât e de bine, că are cineva un frate cre­

dincios ca tine, îţî mulţămesc, că maî scos din ne­norocul, în care m'a băgat mama.

Vorbind, ajunseră la smedica, care era tot în ghiarăle cânilor.

- 59 -

Mer îî 4ise: — Unde sunt câniî meî?! — Eată Colo, — arătă smedică, — sunt deslegaţî. — Na prindeţî-o şi câniî meî! Florian, Cioban

şi Frunză-de-măgheran. Păr îî 4 i s e :

— Babo, cum să înviez zîna de petră?! — Este acolo de desubtul eî un cuî de fer, acela

să-1 scoţî şi apoî învie, — 4 i s e smedică. — Aî grijă frate Măr, — (fise maî încolo Păr,

să nu-î facî nimic, că p6te n'a fi spus drept şi când me reîntorc s'o aflu încă aicî.

— Bine frate. Plecă Păr, ajunse la. zîna de petră, bău apă din

isvor şi scdse cuiul de desubt. Petra din ce în ce să schimba în carne şi'n dse,

pană în urmă să tăcu o fată frum6să, ca-şi care n'a maî fost sub s6re.

— Vaî, că mult am durmit — 4i s e -— Aî fi durmit învecî, de nu te sculam eu. — Vă4end ea un june înaintea eî, să înspăimântă

şi (\ise: — Cine eştî tu? — Eu sunt acela, care din blăstămul smediceî

te-am scos. — Unde-î smedică ? — Smedică e aci maî încolo, îndată o să-îcurm

4ilele! Ea că4u leşinată în braţele luî. Nu te teme dragă, — 4 i s e eh ~ nime nu te va

scdte din braţele mele, a mea veî fi, şi-o sărută cu dragoste.

Ea se trezi din leşinul, în care că4use şi 4ise: — Dacă m'aî scos a ta voî fi. Merseră înapoi şi ajungând la smedică, 4ise Păr

cătră câni: — Na Florian. na Cioban, na Frunză-de-mă-

- 60 -

gheran! na Bujor, na Rozor, na Cetina-bradilor ţ totă fărîraî să-o faceţi!

Câniî o şi prinseră şi o făcură tdtă praf, nu maî rămase schiamătă din ea. Capul i-1 arseră.

încă tot atuncî noptea a mers la curtea feteî celeî schimbate din stâncă, acolo toţî au cunoscut-o de pe chipul eî.careera pe păretele caseî,unde dormiaea.

Tot oraşul, care o aştepta de mult, îî veni înainte să o vadă, şi a întrebat-o :

— Unde aî fost atâta timp? — Arn^ fost mortă, — respunse ea,— dar'junele

acesta m'a înviat, omorînd smeoica, vrăşmaşa nostră. — El să ne fie dar' împărat! S'au logodit fiind de faţă şi Mer, şi-aii plecat

cu toţii la oraşul, unde era fata împăratului, pe care o scosese Mer dela balaur. La marginea oraşului se uită Per să vadă căsuţa cea stricată, dar' nu v§4u.

Decî 4ise cătră Mer: — N'aî ve4ut aicî o căsuţă? — Ba mi s'a părut că am ve4ut, dar'nu m'am

uitat la ea. Atuncî spuse Per totă istoria cu casa aceea şi

sciură toţî, că D-4eii i-a îndreptat pe calea aceea. Ajungând la împeratul, el şi împerătesă s'au

fost sculat, şi îl aşteptau pe Mer. Aii spus t<5te câte aii păţit; au făcut apoî logodnă şi

aii mers cu toţii la tata şi mama luî Mer, şila mamaluî Per. O! ce bucurie mare a fost pe totă împărăţia. Au făcut apoî un ospăţ ca acela! Măr a luat de

soţie pe fata de împărat, ce o scăpase din gura balauru­lui, rămânând la tatăl-său.; iar' Păr a luat cu sine pe mumă-sa, pe bucătăresa, şi cu logodnicaluî să duse acasă în împărăţia acesteia; a făcut apoî şi el ospăţ, şi a rămas împărat. Măr împăratul şi Păr împeratul aii trăit apoî şi maî departe ca doî fraţî şi dacă n'au murit şi astă4îtrăesc.

Cine nu crede, să se ducă să va4ă. Comunicată de N. Trîmbiţoniu din Grădisce (Ulpia-Traiană).

• < & 0 < g >

Seraca mama. Lumea asta nu e numai de ieri, de-alalta ieri,

ci e tare demult; domne, cine ar fi în stare să ne spună de câţi anî e lumea?!Multe rânduri de omeni s'au maî părândat în transa, şi bunî şi reî, suflete bune şi inime împietrite, putred! de bogaţî şi seracî de nu le ardea nici focul în vatră, domni marî şi slugî plecate, frumoşî şi urîţî, toţî au trăit împreună şi au încăput unii lângă alţii, şi în urmă s'au stîns, s'au dus ca să nu maî vină, s'au mutat dela noî de n'a remas nicî pomenire de eî. Este însă câte un om care, şi după m6rte, e pomenit de următorii luî; orî că a fost prea bun, orî prea reu; prea avut, orî prea serac; prea cu minte, orî prea prost; prea frumos, orî prea urît, şi D-deti maî scie pentru ce, destul că câte-un om e pomenit şi după mdrte, numele lui umblă din gură în gură, faptele luî le sciu povesti şi copiii din şcdlă şi fetele din şedetore, şi moşnegii de lângă cuptor.

Aşa a fost şi badea Ion din.... nu sciţi deti dui ce sat a fost, că ddră de-atuncî e tare demult. Des­tul că badea Ion era avut nu tândală; împeratul, că-î împerat, dar' cu el nu se putea măsura în bo­găţie. Câmpurile. luî, vitele luî, casa lui, pădurile luî, viile luî, slugile luî, erau maî pre sus decât ale împeratuluî. Şi era credincios badea Ion şi cu frica luî D-deti. Avea badea Ipn şi copil, că ddră vedându-se atât de avut se tot ruga luî D-deti să-î dea şi copil lângă avuţie. Noue feciori şi o fetiţă îî dărui bunul D-deti. Se credea fdrte fericit; şi avea de ce sS ţînea, că nu în tdte dilele şi nu în tdte satele să

- 62 -

întâmpla să vedjf câte un om fericit ca el: bogat, sănătos, şi cu copiî bunî, ascultători şi sănătoşi.

Tdtă lumea nu vorbea în aceea vreme decât de casa luî; ba că om fericit ca el nu este; ba că co­piî ca el bunî nu avea nimeni, ba că viile şi ţari­nile badeî Ion rodesc maî bine decât ale altor 6menî; ba că femeie ca badea Ion rar om are; ba că nu-I femeie să aibă un bărbat cuminte şî înţelept cum avea lelea Irina, muierea badeî Ion; ce-î maî mulţi diceaii însă că rari copil să nasc într'o zodie, într'o planetă bună ca copiii badeî Ion. Şi erau fericiţi şi copiii vă4ându-şî părinţii voioşi, sănătoşi şi în stare ca nimeni îh satul lor; şi eraii fericiţi şi părinţii ve-4ând fericirea copiilor lor, şi 4i°ea adesea: domne, fericit e omul, care e părinte!

Dar' bine-a 4i s cine-a <\is, barem de n'ar fi 4is, ori dacă a şi (\is — barem de n'ar fi grăit într'un cias rău; drept a avut cine a <\is, că nu e nicl-o dulceţă, să nu fie urmată de amărelă, nu e nicî un suiş fără coborîş, nu e nici un bine să nu vină după el şi răul, căci aşa a lăsat D-4eu, după bine s'aştepţl rău!

„După voie bună vine Plâns, nevoi şi mart suspine.

Apoî : Pân' vine iar' binele Rătt-ml ciuntă cailele.u

Când era bucuria mai mare, fericirea maî de­plină, când gândeau să trăiască mal fără gânduri, atunci vine o durere mare, o întristare neaş­teptată: badea Ion mdre, se duce de cea parte, de unde nimeni n'a venit să ne p6tă spune cum e acolo. Un plâns şi o jale urmă în locul bucuriei, întristare în locul veseliei, nefericirea în locul fericire!, amarul în locul binelui. Dar* omul e făcut în lumea asta că să sg dedea cu tdte, cu binele ca şi cu răul, cu răul ca şi cu binele. încet cu încetul uitară năcasul, înce-

- 63 —

pură a să mângâia, şi numaî din când în când maî gândiau la nefericirea urmată din mortea părinte­lui. Când eraţi maî consolaţi (mângâiaţi), le veni alt necas, muri fratele cel mal mare. Necasul se re'noi, bieta văduvă trebuia să începă a doua drăa umbla în cimiteriîi spre a visita două morminte, al bărbatului, şi al feciorului celui mai mare. Cine ar putea spune nopţile petrecute în plâns, şi dilele pe­trecute în lacrămî, nopţile jelindu-să dilele văietân du­se, nopţile fără somn şi dttele ajunând! Sermana mu­iere! după perderea bărbatului <\icea. adese-ori plân­gând : „D6mne, grea e a fi veduvă!" Acum, după ce-şi perdu şi copilul maî mare, plângea şi dicea: .„Domne, domne greu e a fi veduvă şi mamă!

O durere după alta, un necas după altul, o jale după alta ajunse pe bieta văduvă, nouă ani dup'olaltă per<|end în tot anul pe cineva din cei iubiţi aî săi; maî întâi bărbatul^apoi câte un copil după altul, în tot anul tot cel maî mare:

„După, tată fiii toţî Se" mutară 'ntre cel morţi",

perdu unul după altul, după bărbat toţî copiii, şi-î rămase numaî cel maî mic, Constantin şi fata Măria. Din muiere -cu bărbat înţelept — ajun­se veduvă din dece fii ajunse numai cu doi, cu ceî maî micî.

Rămânând bieta muiere numaî cu copiii acei doî mai mici, 'şl vădu de trebile sale, suspina şi în­văţa copiiî, să mergă în totă c}iua în cimiter, şi 'n tdtă dma înghenunchia şi plângea pe nouă morminte, pe opt ale fiilor şi pe unul al bărbatului. Avută însă era ca şi mai 'nainte, averea nu o perduse, numai bucuria şi dragostea casei o părăsiră; acum era numită „văduva cea avută." Aşa trecea o (\i după altă; Constantin era adî maî mare decât cum fusese ieri, şi Măria mâne mai frum6să ca acjî. Le­lea Irina avea numaî un dor: să-şi vacjă copiii mari;

- 64 -

şi la D-deu numai o rugare; să o ţînă să şi-î pdtă vedea căsătoriţi.

Măria era maî tânără cu vre-o cincl-şese anî decăt Constantin, dar' totuşi îî veni maî curând vremea măritişului, decât frate-seii — vremea însu-răciunei. Constantin nicî nu se gândia la însurat, când Măriei începură a-î umbla peţitorii. Apoî sciţi D-vdstră cum e lumea şi cum sunt feciorii, unde daţi de-o fată frumdsă şi bogată se îndesă care de care. Şi Măria era bogată şi frumdsă, frumdsă ca o zînă şi bogată ca o crăiesa şi bună ca pita cea albă când e omul flămând; frumdsă ca primăvera, bogată ca tdmna şi bună ca o fată mare; şiîî mer­sese vestea peste nouS ţerî şi noue mări că frumdsă ca ea nu-î nimeni, apoî lângă frumseţe era şi avere ca la o crăiesă. Se îmbulziati decî peţitorii care de care, unii maî frumoşi decât alţii, uniî maî avuţî şi-mal din dmenî decât alţii, căcî sciţî dicetdrea : n L a fântâna bună, mulţî voinici s'adună!"

Apoi o fată frumdsă şi bogată e ca fântâna cea bună. Mulţî îî maî trăgeati nădejdea, mulţî îî maî duceau dorul, mulţî s§ credeau vrednicî de a o că-peta de soţie, dar' al eî numaî unul pdte fi, ea nu-maî după unul pdte merge, toţî ceilalţi peţitori tre­buiau să- fluere a pagubă, numai unul a bucurie. Cine va fi fericitul acela? — s'a vedea.

Lelea Irina, ca muiere cu minte şi înţelepta, nu dădu pe Măria cu-î veni mai întâi, că ddră n'avea o sută de fete, nici nu era serântdcă să-o dea cui o cere, numai decât. Lelea Irina se gândia şi chibzuia: după cela aş da-o că e frumos, dar' nu-1 din neam, celălalt ar fi din neam, dar' nu-î frumos, altul ar fi din neam şi frumos, dar' e departe. Tot cu de-aste gândurî'şl petrecea dilele, după ce mergea câte-o pă-reche de peţitori cu corfa gdlă dela ea. După aceea iar' mergea în cimiter, iar' se punea pe plâns, şi plângea, plângea pe noue morminte, pe mormântul

- 65 -

bărbatului şi acelor opt fii iubiţi şi nu venea din cimiteriu numaî sera; de dimineţa pană sera sta acolo, se muta de pe mormânt pe mormânt plân­gând şi văietându-se. într'o di iar 'se întdrce lelea Irina superată dela morminte şi cu ochii roşiî de plâns. Ea adecă adormise pe un mormânt, pre mor­mântul bărbatului, şi visase că rătăcesce singură printr'o pădure mare, desă şi întunecdsă, şi tot striga, acum după bărbat, acum după feciori, acum după fată, dar' în zadar, nu-î venea nicî unul într'ajutor. Deşteptându-să în starea acesta, merse superată a-casă, părându-i-se că visul îl prevestesceo nefericire nouă. Acasă pe cine află ? Un peţitor frumos şi voinic, frumos ca un s6re, voinic ca un stejar şi bo­gat ca un fecior de împerat. Luî Constantin şi Mă­riei îî plăcea forte mult de el. Lelea Irina se uită la el plină de îndestulire şi din faţa eî par'că puteaî ceti: numai de n'ar fi de departe. — Dar' de unde eşti dragul leii? — îl întrebă lelea Irina. — De-aci a noua ţeră! respunse junele, de preste apa luci6ră.— Când audi lelea Irina una ca asta, înlem­ni de-odată; îl veniră în minte t6te necasurile: vă­duvă jelindu-şî bărbatul şi opt fii, să mal mărite şi fata atât de departe nu era in stare să suporte atâta necas, ci 4 i s e aci ca săau4ă toţî cel din casă: „Dragii mei; ni-a dat D-4eu avere, ni-a fost dat şi mângâiere, dar' iar' ni-a luat-o; pe bărbatul meu, fie iertat, l'am îngropat acum sunt doî-spre-4ece ani, după aceea în tot anul câte un fecioraş, pănă-mî rămaseră numaî aceşti doî copil maî mici, tu Constan­tine şi tu Mărio; credeam baremî că de aceşti doî voî avea parte la slăbiciunile şi betrâneţele mele;

c odată cu capul n'aş voi ca tu, draga mameî Mărio, tu scumpa mameî, tu să te măriţi aşa departe şi să mă laşi singură; 'ţi va da D-4eu şi aci un om detre-bă, chiar de n'ar fi atât de bogat ca noi, nu­maî să fie de aci maî de aprope; nu mă lăsa

iv o

- 66 -

pentru D-4eii singură şi necăjită, fără mângâiere la bătrâneţe."

Măria însă avea forte drag pe holteiul acela din minuta când întră în casă, şi astfel nu scia ce să facă ca să umble mai bine. De peţitor nu s'ar despărţi bucurdsă, de mamă-sa îî era jale să-o lase singură şi să se depărteze aşa tare.

Constantin vedea chinul şi al suroreî şi al ma­mei sale, decî luă şi el vorba şi (\ise:

„Mamă dragă, pote că asta ni-a fost împărţită, să nu fim aprdpe de-olaltă, dar' de dre-ce Măriei îî place de feciorul care o peţesce, de 6re-ce e din d-menî aleşi şi om cinstit, eu aş gândi s'o lăsăm a se mărita după el, că de câte-orî te va lovi dorul de ea, tot-deuna voî merge şi ţi-o voî aduce ; sciî ma­mă dragă:

Patru cal 'n hăma-oî Fat' acasă aduceţ-ol."

Cu mare necas se despărţi lelea Irina de Mă­ria, de draga eî fată, dar' tot se despărţi, ea răma­se locului cu Constantin şi Măria merse cu mirele eî chiar a noua ţeră preste apa lucidră. Nu trecu mult dup'aceea şi muri şi Constantin, cel maî iu­bit din toţî copiii eî^ cea din urmă mângâiere, şi pe el-1 îngropa, nu în cimiteriii între alţî morţi, ci:

Sub terestră — în grădină, Ca să-î fie la 'ndemână,

se pdtă merge în totă di u a > în tot ciasul, în totă minuta, şi nu spre a plânge după el, nu spre a-î , binecuvânta ţerîna, ci spre a-1 blăstăma cât o lua | gura: „Constantine, dragul mameî, scumpul inameî fiul mameî, eşî afară din mormânt, eşî du-te şi-mi adă fata acasă, adă-mi pe Mă­ria, că tu aşa te-aî lăudat,.că nu m'ei lăsa să-î duc dorul, ci mi-o veî aduce 4 i u a şi ndptea, când m'ajunge dor de ea; te-aî lăudat că nu mă veî lă­sa să-î duc dorul, ci mi-o veî aduce: dute dară că

- 67 -

• de nu, te blastem să nu te rabde pământul, pre­cum mi-aî luat tu şi cea din urmă mângâiere. Sco-lă-te, Constantine, du-te, tu sciî unde, în care parte 'ml-e fata, adă-mi-o s'o ved, că de nu, sap pământul, te scot afară şi te blastem să n'aî odihnă în veci, de nu-mî aduci tu mângâierea înderăpt; nu te rabde ţe-rîna, cum mi-aî ars tu inima!"

Bietul Constantin n'avu odihnă în gr6pă de gura mameî sale, ci se sculă odată, noptea, şi dise că-tră mormânt:

„Dragul meu, mormântul mett Fă-te tu căluţul meu; Iară tu pâuzuca mea Sa te faci o cărarea, Se" mS duc la sora mea S'o aduc la maica mea, Că de nu — m'a blăstema.... Pământul nu m'a răbda."

Şi mormântul l'a ascultat şi s'a făcut un cal, un armăsar nesdraven, şi s'a suit Constantin călare pe el, şi pânza luî s'a făcut o cărare al­bă, luminosă şi lungă, pană la casa suroreî sale, a Mărieî. Cât-aî bate 'n palme fu acolo Constantin, că mersese maî repede decât vântul, mersese chiar ca gândul, era smeu! Soru-sa nu se culcase încă:

„Soră, soră, mama mdre de dorul teu!" Acum, dise Măria: „Bine c'aî venit, odihnesce-te pană dimineţă, ş'atuncî plecăm să ved pe bieta mea mai­că." Dar' el îî răspundea:

„Soră dulce, soră dragă Nu pot sta că mi-e de grabă, Maica nu pote răbda Pană nu te va vedea!"

T Vedând Măria cât dor duce mamă-sa după ea, se hotărî să mergă, decî dise fratelui seu:

„La car caii prindei-om Şi la mama duce-ne'om!"

Şi s'a pus pe cale. Caii mergeau de gândia! 5*

- .68 -

că mancă pământul. Cum n'or merge că ddră mer­geau pe calea cea fermecată, făcută din pânză de pe obrazul luî Constantin Dar' minunea minuneî, era n6ptea înainte de medul nopţeî, şi paserile cântau cât le lua gura: „Ce rând e pe acest pământ, de umblă viiî cu morţiî! " Că ddră paserile îî cu-nosceau, ele sciau. că nu-î lucru curat. Crăngile şi tufele şi toţî copaciî din păduri strigau în urma lor: „Ore cerând e pre pământ de umblă viiî cu morţiî?"

Audind Măria atâtea glasuri strigând în urma lor, dise cătră Constantin: 1 u<

— Ce dic acelea f ra te?<* -y^jt — Dar' lasă-le să cânte, ele nu sciţi ce (\icl— Când erau aprope de casă, 4 i s e Constantin că­

tră soru-sa: „Soră dragă staî puţin, eu. merg înainte să deschid porţile/ în aceste Constantin merge şi deschide porţile, apoî întră curând în mormântul seu, de unde nu s'a maî sculat. — Vedând Măria că fra­te-seu nu se maireîntdrce aîntrat cu trăsura în curte şi vedând pe mumă-sa eşind din casă în haine negri de jale, o întrebă:

— j,Dar' d-ta ce călugăriţă eşti aci?" „Oh draga mamei, nu-s călugăriţă ci sunt dra­

ga ta mamă, jelesc pe frate-teu, pe Constantin, care a murit şi l'am îngropat aci sub ferestră în grădină ca să-mî fie de 'ndemână, să pot merge în tdtă mi-nuta să-1 blastem că te-a'nstreinat aşa tare de mine."

— Dară? mamă dragă, cu el am venit eu! el m'a adus, aseră după cină am plecat şi acum cântă cocoşiî de me4ul nopţeî, şi iată suntem aci; am venit în câte-va ciasurî o cale care de-abia o pot alţi dmenî bate în doue septemânî; el-mî 4 i s e c a

s§ grăbesce aşa tare ca să nu' mori d-ta de dorul meti; vaî de mine am căletorit cu morţiî, cu stri­goii, cu smeiî 4i°end acestea Măria că4u mdrtă de grdză, iar' lelea Irina nebuni, şi se vedea întdtă 4iua umblând la cele un-spre-4ece morminte, la al

- 69 -

bărbatului şi la cele dece ale fiilor, iar' când ajun­gea la mormântul luî Constantin'şî smulgea perul şi dicea:

„Nu te rabde momentul Cum mi-aî rănit sufletul; Nu te rabde ţerîna Cum mi-aî rănit inima!"

Auclită şi scrisă în Reteag.

——*î-eo«o——

Azima mergetore. Dice că a fost ce a fost, că de n'ar fi fost, nu

s'ar povesti; că nu-s de când poveştile, ci-s mai din-cdce cu vre-o doue, maî din colo cu vre-o noue #Aîi fost odată trei fraţi orfani, care adecă n'aveau nici tată nicî mamă. De atuncî însă este tare de demult, a trecut multă vreme, cu tote că şi ac[î sunt destul copii orfani, superaţi, seracî şi necăjiţi, în ha lume mare. Şi fraţiî aceşti trei, ca maî toţî orfanii, erau. f6rte seracî; eî n'aveau decât un bordeiîi gol, o gră­diniţă mică şi un pom, un măr. frumos şi mare; atâta le remase dela părinţi. Bordeiul, după ce era gol, mal avea şi altă scădere, numai cât nu cădea de reu, de slab; grădina după ce era mică, era şi desgrădită; iar' pomul, merul, era într'adever un mer

1 frumos, mare, şi chiar dela pământ era împerţit în trei părţi, avea adecă trei ramuri. Apoi, cum a în­florit merul acela într'o primăvară, se dusese vestea jur-împrejur; nu vedeai tu crăngî, nu frunză, ci nu-

< maî florî mândre ca rujile cele de rusalii, carî miro-siaii şi numaî vîjeiaii albinele în ele. După ce cad flo­rile, încep a cresce merişdrele, acţî erau. tot mal mari decum au fost ierî; timpul cel cald, cel de veră, ploiţele, roua, tdte le ajuta să crescă şi sase rume-

- 70 -

nescă. Când începură merele a se rumeni, colea maî de cătră tdmnă printre Sântă-Măriî, începură şi fraţiî a se gândi la merele lor, le era frică de furat. Se pun decî şi se sfătuesc, ce-î de făcut? Din sfa­tul lor ese, că : merul vine împerţit la fie care frate câte-o crangă, şi, din di.ua aceea se şi pun la pază, ci nu toţî treî odată, ci în totă 4 m a unul, şi se hotărîră să păzescă sub mer pană vor culege merele. Toţî treî să legară a păzi cu credinţă, nu numaî de cranga luî, ci şi de-a fraţilor.

Colea, pe la Stă-Măria cea mică, încep merele a fi bune de mâncare, şi din ce în ce tot maî bune, pană le merse chiar vestea cale de un cias şi maî bine.

Intr'o di> pecând era fratele cel maî mare pă­zitor, vin doî dmenî pe drum, şi-1 întrebă dacă sunt bune merele orî ba? El le respunde că sunt bune pentru plată, dar' de pomană nu se dau. După ce drumariî se învoiesc cât să-î plătescă pentru o traistă de mere, el se pune şi scutură din cranga frateluî celuî maî mic, căcî din ale sale îî păru reu să dea chiar şi pentru banî, necum de pomană; apoî de frate-seii cel mic nicî nu se temea, că ddiă el era tare şi mare, pe când cela slab şi fără putere; de pecat nicî vorbă să-î vină prin minte.

In altă 4i» VG când era fratele cel mijlociu la pază, iar' vin doî căletorî şi după ce dau bineţe, '1 întrebă dacă le pote vinde mere; acesta poftăreţpe banî, se pune şi scutură şi el cranga frate-seii ce­luî maî mic, că ddră nicî el nu era maî bun nicî maî slab decât frate-seii cel mare.

Astfel amendoî fraţiî ceî marî vindeau mere tot de pe cranga frateluî celuî maî mic, şi încă, pote maî în multe rendurî.

Intr'o 4i> când erabăeţanul cel maî mic la pa­ză, adecă fratele cel mic, iară vin doî călgtorî. Era căldură mare. Nicî nu se apropie bine de băiat şi acela îî şi poftesce s§ şedă la umbră pană le va scutura

- 71 -

vre-o doue mere. Şed căletoriîla umbră şi el se urcă în cranga luî, care era maî gdlă, şi începe a le scutura mere. Unul din ceî doî dmenî l'a întrebat, de ce nu scutură din crăngile celelalte, că sunt maî încărcate, dar' el respunse, că acelea sunt ale fra­ţilor maî marî, şi că nu se cuvine să ia el mere de-acolo fără scirea lor.

Nu trece vreme de un cias, şi unde nu începe a se 'nora, apoî a trăsni şi a fulgera, gândeai că piere lumea, sufla un vânt şi ploua ca din cofă (do­niţă). Băieţanul se trage în bordel dinaintea vre­me! acele rele şi chiamă şi pe ceî doî drumarî înlăuntru, să nu-î pldie. Nicî vreme rea ca aceea, ba să maî vedî!

Colo 'ntr'un târdiu vin şi ceî doî fratî acasă dela câmp, de unde vor fi fost la lucru şi unde nu încep a face o gură, unde nu s§ apucă a sudui pe bietul băeţan, era cât pe-aci să-1 apuce în pălmî: de ce a lăsat pe streiniî de mas? Dar'şi bieţii drumarî nu­mai după multă rugăminte, maî fură suferiţi a rS-mânea la el ndptea aceea. După ce-şî domoliră fra­ţii ceî mari mania, făcu băeţanul foc bun, că pănă-î veniră fraţii nu cutezase, temându-se că-îvor împu-ta pentru lemne, şi se aşedă toţi cinci pe lângă foc şi începură a povesti, maî de una, maî de alta, pană într'un târdiu fratele cel mai mare dice:

— Domne, ddmne, să am eu o turmă de oî, mult bine aş maî face la seracî; n'ar eşi nicî un se-rac ne 'ndulcit dela mine; le-aş da lapte, brânză, caş, urdă, ba şi lână le-aş da să-şî facă haine.

— Ba eu, dise fratele cel mijlociu, n'aşî pofti dela D-deu. alte, decât să am loc mult şi bun şi pa­tru boî buni, să muncesc cu eî, să adun bucate peste bucate, apoî lasă-me de-ar eşi vr'un serac flămând din casa mea.

Maî în urmă dice frăţiorul cel mic: „Nu doresc nicî turme de oî nicî boi frumoşi şi scumpi, nu do-

reso nicî moşiî, eii doresc numaî atâta să-mî dee D-deii o luntre şi un bordeî lângă Dunăre; apoî cheme-me dmeniî la miedul nopţiî să-î trec, eun'aş cjice odată ba! Domne drag mi-ar fi mie să trec omenii preste Dunăre şi pe ceî ce-ar fi în primejdie, în valurile Dunărei, să-î scap de înnecat.

Aşa făcură eî planuri pănă-î maî prindea som­nul; atuncî străinul cel maî betrân, 4ice: „Bine! Fie cum 4iceţ.i voî! Tu, (\ice cătră cel maî mare, veî avea turmă mare de oî!"Iar' cătră cel mijlociu4ice: „Tu veî avea moşiîmarî şi bol după cum dorescî;iar' tu băiete, 4ice cătră fratele cel maî mic, tu veî veni cu noî, să te 'nsurăm, să-ţî câştigăm o luntre şi un bordeî lângă Dunăre şi apoî să te lăsăm cu dorul împlinit."

Nu scdse streinul bine vorba din gură, şi tote se 'mpliniră; feciorul cel maî mare avea o turmă de oî, de nu se maî sătura omul a se uita la ele; cel mijlociu avea nisce boî frumoşi, da nisce holde de grâii curat, da locuri cu cucuruz, numaî de cu­les ; - şi cum să nu se 'mplinescă vorba streinului, că ddră el era D-nul Christos, umbla pe pămentcuSt. Petru, şi 'mplinea dorinţele dmenilor.

După ce împliniră dorinţa celor doî fraţî, luară pe fecioraşul cel tenăr cu eî şi-şî 4iseră nopte bună, Pldia încetase, frig nu era, era lună frumdsă afară, încât îţî era maî mare dragul să căletorescî. Merseră, eî tus-treî cât merseră, pană ajunseră într'un sat, acolo intrară într'o casă şi-şî cerură cortel preste nopte. Stăpânul caseî îî primi cu totă bucuria, ba-î îmbie şi cu cina. Omul acesta însă avea o fetiţă frumdsă, numaî bună de măritat. Ba o vorbă, ba alta, vedeţi D-vdstră, din vorbă 'n vorbă dau la petit. Stăpânul caseî începe ca toţî dmeniî cu fete marî de măritat: „Noî, dmenî buni, de dmenî de omenie nu ne ferim, seim noî bine că fetele, dacă le vine vre­mea, măritate-s bune, scie D-4eu după cine va fi

- 73 -

rânduită să se mărite şi fetiţa ndstră, noî o încredin­ţarăm de credinţat cu un fecior de aci din vecinî, acum D-cJeu va alege care să-î fie al eî.

în vorbele acestea iată vine şi mirele, cum e datina, să maî vadă miresa, să se maî dragostescă o lecă şi să se înţelegă de nuntă, Mirele, ca toţî junii pană sunt miri se pdrtă ca o fată mare, tot gătit, tot cu vorbe alese, cum-decum să placă mal tare miresei. Când întră în casă, dete bună sera la toţî şi prinse a vorbi cam smerit maî numai aceea răs­pundea, ce-1 întrebau cel din casă. Cam băgă el de semă, că flăcăul cel strein, ce era cu cei doî dmenî, încă ar fi venit a peţi, ci nu cuteza a dice nimic; gândia însă, că streinul se duce cu buzele umflate. Eî, dar' Christos D-deu scie şi gândul omu­lui, deci nu lăsă pe nimeni că să se frământe cu atâ­tea gânduri, ci spuse de aud toţî ceî din casă :

— Ved fetul meu, că ţie-ţî place de copila asta; la copilul nostru încă-î place de ea, şi chiar de a-ceea am venit să-o peţim, că spunându-ţî cea dreptă, fecioraşulul îi e dragă şi noue încă nu ni-î urîtă; dar' vouă la amendoî nu pote fi, pentru-că vec|î tu, e cu neputinţă; tu nu te-aî despărţi bucuros de ea, noi încă n'am merge bucuroşi fără de ea de aci. Drept-aceea D-deii să alegă; scdteţî fie-care cuţitul din şerpar şi-1 împlântaţi în masă; acela va avea fata de nevastă, al cărui cuţit va fi învercjit pană dimineţă.

îndată începură holteii a scociori şi-a scormoni prin şerpare după cuţite; flăcăul ăst de sat scose un cuţit de teacă de vre-o trei degete de lat şi lung cât un paloş şi cum îl împlântă în masă, cum sta drept ca şi cum ar fi-fost crescut acolo, holteiaşul acesta însă, care venise cu ceî doî dmenî, tot căuta prin şerpar şi orî că nu afla ce căuta, orî că-î era chiar ruşine să scotă un cuţitaş copilăresc, o briş-cuţă jidovescă de doî criţarî. în urmă o scdse şi el,

- 74 -

cu tbtă ruşinea. Când a doua di dimineţa, cuţitul cel mare al holteiului de sat, era cum îl lăsase împlântat în masă; iar' al feciorului celui strein resărise o viţă de vie, înfrunzită şi rodită, cu struguri buni de mân­care. Era minune 'ntregă! Nicî nu se maî gândia nimeni să păşescă prestehotărîrea luî D-deti sfântul; feteî-î plăcu de băiat ca de cel trimes dela D-deti; părinţii fetei nu se 'mpotriviră, căci nu le cerea zes­tre, părinţii feciorului nu să 'mpotriveati, căci eraţi în gropă, iară D-nul Christos şi cu St. Petru se pu­seră unul popă şi altul nănaş şi-î cununară. Mare nuntă n'a fi fost, dar' tot a fost destul de frumosă pentru nisce omenî seracî. Mi se pare însă, că la logodnicul cel dintâiti al fetei nu-î cam venia la so-cotelă nunta cea pripită, dar' totuşi se mângâia şi eî dicând, c a a ş a a v o j t D-deti.

Feciorul cel serac, în dată după nuntă 'şî ia nevasta şi plecă cu ea, şi merg şi merg pană ajung la Du­năre. Acolo află o luntrită legată de un pociump şi pe ţermure află o căsuţă g6lă, dar' curată şi bună. Din ciasul acela el a început a trece la omenî cu luntrea, de pe-un ţermure al Dunărei, pe celălalt; dar' se şi înavuţia vedând cu ochiî, că pe câţî-î trecea, toţî-î dau. câte ceva; mai bani, maî bucate, de dulce, care ce voia şi ce avea că el nu era lăcomos la averî.

Dumnedett dară a dat la tus-treî fraţiî ce-au dorit eî.

* * *

D-nul nostru Isus Christos şi cu St. Petru tot pe pământ erau.

Odată merg la ţeră, cam în locul unde era fratele cel maî mare cu turma. Eî eraţi ca doi moş­negi slabi şi betrânî. Daţi bună vremea la ciobanul cel cu turme multe şi-1 rogă să le dea ceva de mâncare, că nu maî pot de fome şi de oboselă. Gândiţi că ciobanul le-a întins ceva, ferit-a D-deii » El de loc începu:

- 75 -

„D-deti maî pote da la toţi calicii şi coldaniî din lume câţi trec pe drum; dacă aş umbla sa dau la toţî, mie nu mi-ar maî rămânea nimic, miluiască-vă D-defi." Şi nu le dădu chiar nimic, nicî chiar o ulcică de zer. Bătrânii se depărtară, dar' nu trecu un cias şi oile sbrrî se fac ciore şi se 'nalţă în văzduch; acum ia oî dacă aî de unde! Ciobanul rămâne cu bâta în mână şi cu buzele umflate, părându-î răii, că n'a miluit săracii pană avea cu ce şi din ce.

Ceî doî bătrâni se duc de aci la fratele cel mijlociu. II aflară în vârful unuî stog maî mare decât şura.

— Bună dhm> jupâne gazdă ! — Să trăiţî, dar' ce vă trebue? — D'apoî, jupâne gazdă, fâ-ţî milă şi pomană.

şi ne dă ceva de mâncare, să-ţî ţină D-deti binele şi sănătatea.

— Ba mal mergeţî şi la lucru! Cine să hră-nescă pe toţî leneşii? Acum e vremea lucrului,um­blaţi la lucru că apoi şi mâncare veţi căpăta!

Cu vorbeleacestea alungăpe bieţiî bătrâni dinogra-dă, şiel rămâne rî4end în vârful stoguluî cu lucrătoriî.

Betrâniî merg acum chiar la Dunăre. Acolo a-jung pe la me4ul-nopţu7 e r a o besnă (întunerec) de nu-ţî vedeai nicî mâna, şi ploua şi sufla un vânt cât să nu scoţî nicî cânele afară.

— Măî podar, meî luntraş, vino de ne trecî că aci perim!

Luntraşul aude, o ia tot într'o fugă din casă, să aruncă în luntre şi haî! printre valurî, fără de a afla pe cineva. Se întdrce supărat în casă şi spune ne­vestei plângând, că să 'necară doî saii trei omenî din pricina luî. Nu să pune bine pe scaun şi iarăşi aude pe cineva strigând :

— Vino, luntraşule şi ne trecî la ţărmure, că aci ne 'necăm.

- 76 -

Iar' alergă în fuga mare, iar' se aruncă în lun­tre şi începu a o mâna într'acolo, de unde i se pa­ria, că a aucjit glasul: fu însă prea tercjiu, că nu află pe nimenî. Acum merge şi maî superat în casă, spune nevestei, că iar' se 'necă cineva şi se pune oftând pe un scaun lângă foc. Dar' nu apucă a se aşeda bine şi aude a treia 6ră strigând:

— Dar' pentru D-deii luntraşule, nu te temî de pecat, de staî în casă, şi noî ne prepădim aci?!

Acum pornesce bietul luntraş pentru a treia oră şi spune muierii că nu se maî înt6rce pană nu va afla pe streinii aceia orî viî orî morţi. Intr'ade-ver că-î şi află, eraii adecă ceî doî moşnegi. II pune în luntre, îî sc6te la ţermure, îî duce la sine în casă şi-î schimbă în haine uscate, că ale lor tote eraii ude, după aceea îl îmbie cu ceva de cină. Unul din­tre ceî doî moşnegi însă îî dice: „Nu vom mânca, numaî dacă ni-î frige ce-aî tu maî drag la casă." El nu se maî gândi nicî o minută, iară făcu jarul în laturi de pe vatră, luă copilul din leagăn şi-1 puse pe vatra ferbinte, apoî îl acoperi cu spuza şi cu cărbunii eeî roşii. Ce mare îî fu mirarea însă, când vechi că'n vatra foculuî cât aî dice „tmul" era crescută ierbă verde şi copilul se juca acolo cu nice mere de aur. Acum vedu bietul luntraş pe cine are în casă, cădu la piciorele Sfinţiei Sale şi se rugă de iertare decumva le-a greşit ceva. D-nul Christos îl ridică de jos dicen-du-î: „ Scolă-te, n'aîgreşit nimic, şi tot aşa să te porţî." După asta se ospetară, apoî să culcară să se odihnescă.

A doua di când erau moşnegii să plece, dau. cu ochii de un stog mare de grâii, cel căpetase dela ceî 6menî ce-î trecea cu luntrea şi cu podul peste Dunăre, dela unul un snop-doî, dela altul treî-patru, pană se făcu stogul hăt mare. Unul din moşnegi luă un tăciune mare de foc, şi-1 puse sub stog. Acela luă pe loc foc, dar' casa, cu tote că stogul era lipit de ea atât de tare de nu puteai nici

- 77 -

umbla printre ele, casa dic nu se aprinse. Când ar­dea stogul maî bine, vine la el frate-seu cel maî mare şi-î spune întâmplarea, cum doî moşi i-au de-ochiat oile şi acelea s'aii prefăcut în ci6re. Toţî se mirară de povestea aceluia ce dicea că oile luî s'aii deochiat şi s'aii făcut cidre; dar' maî mare fu mi­rarea tuturor când vedură că numai paiele arsese şi că grâul a remas vrav în mijloc, ca ales pe masă.

Fratele cel mic omenesce frăţeşce pe frate-sStt cel mare şi la plecare umple o pungă mare cugal-binî şi i-o pune în cale chiar pe unde avea să trecă; luî, seraculi-a fost milă de frate-seu cel maî mare, dar' n'a cutezat să-î dea banii în mână, temându-sS că nu-I va primi, deci îl aruncă cum diseî, în cale să-î afle. Ce să vedî însă ? minune! Frate-seu cel mare merge pană era aprdpe de pun­gă, atunci îl vine în minte să-şi închid^ ochii, să vadă cum umblă orbii ? Aşa şi tăcu, trece cu ochii închişî pe lângă pungă şi se cam maî duce cătră frate-seu cel mijlociu. Cestuia-î spune, că fratele lor cel mic, îmblătesce, nu cu îmblăciî, ci a aprins stogul şi paiele şi pleva aii ars, iar' bdbele de grâu au remas curate ca aurul. Fu destul fratelui mai mijlociu scireaaudită, numai decât se dă şi-şî aprinde stogul, că ddră n'a împărţi el grâul.cu îmblătitoriî, de nu alta să-1 şi maî fure!

Dar' vaî, reu s'a păcălit; i-a ars nu numaî sto­gul, dar' şi casa, grajdul, şura, şi cu un cuvent tot ce avea. Acum pune-te copile la plâns la sudalme, ci tdte fură în zădar, ce cuprinde focul, face numaî scrum!

Fratele lor cel mic, luntraşul, îndată după ple­carea fratelui celui maî mare, se ia tot încet, încet, pe departe în napoia luî, să vadă lua-va acela pun­ga? După ce vedu că într'adever punga e tot la locul care o pusese el însuşi, se puse şi-o luă şi-o duse acasă dicend nevestei: „Tu nevastă, frate-meii

- 78 —

cel mare nu-î hotărît dela D-4eu să aibă când-va ceva, uită-te tu, punga plină la locul unde am pus'o eu, şi el paremi-se a călcat'o chiar cu piciorul, nu-î alta fără i-a luat D-4ett minţile." —„D'apoî— respunse femeia, — -dacă nu sunt baniî aceea împărţiţi (ren-duiţî) dela D-4eti să fie aî luî, îî poţî băga chiar în sîn, că şi de-acolo trebue să-î arunce; lasă-î de-a 'ndemână, vom maî împărţi din eî celor bieţî de omeni seracî ce se maî abat pe la noî în cerşit."

De-abia trec câte-va $ile şi vine la luntraş fra­te-seu cel maî mijlociu. Bucuria luî fu de tot mare, îl primesce cu dragostea cea maî frăţescă. Dar' în zădar t6te, frate-seii cel mijlociu era superat, nu-î venia nicî decum să-şî facă voe bună. Ve4ându-1 frate-seu cel maî mic atât de întristat, îl r6gă să-1 spună ce necaz are?

Atuncî el începe a-î spune totă întâmplarea, dela despărţirea lor pană în 4 m a întâlnire!.

II povestesce paguba ce-o avu cu grâul şi cu casa, îî spuse, că numai are nimic, decât câmpul gol, şi că tote acestea se întâmplară — (\ice el — numaî că ascultai pe frate-meii, care 4ise că tu ţi-aî îmblătit stogul cu foc.

— Da, — respunse luntraşul, — însă nu l'am pus eu. focul în stog, ci doî moşnegi betrânî, carî dormiră o n6pte la noî în casă. I

Cu acesta aduse şi maî mare necaz fratelui ce­lui mijlociu, începând a gândi că doră moşnegii a-ceia pe carî nu i-au miluit el, aceia l'aii cumpenit să pată asta pagubă; şi avea dreptate de gândea aşa.

Când se gătă şi acesta de întors cătră casă, a-decă cătră locul caseî, 4ice luntraşul cătră femeia sa:

— Tu nevastă, fa tu o azimă de făină de cea maî albă, cernută prin sita cea desă, pune în mij­locul eî toţî galbinil din punga aceea, şi de soco­tesc! maî pune vre-o doî să-o dăm de merinde la bietul frate-meii; îî va prinde bine pe cale şi şi acasă.

- 79 -

Muierea se 'nvoiesce prea bucurdsă: da nu maî face o azimă de grâii curat cernută prin sîta cea desă, da n'o umple cu galbinî, da n'o coce chiar după cum se 'nţelese cu bărbatul-seu, de gânde-aî că s'o mănânci cu ochii.

O pun în traistă la fratele ce era gata de ple­care, dar' ce să vedî, a doua di azima fu iarăşi la luntraşul pe masă, care sc6se galbinil din ea, pre­cum i-au şi băgat. Iată însă cum îî veni iară-şî luî în mână:

Frate-seu cel mijlociu o dete la un plugar pen­tru o bucată de mălaifi că i-se părea prea grea în traistă, şi vedend'o atât de grea cugetă, că da de nu-î captă bine?!

Plugarul, avend şi el frică că nu va fi c6ptă, de-aceea este aşa grea, o dase la ţîganul să-î ascuţă fierele plugului pentru ea, dicend c a bani n'are de unde-î da. Ţîganul avea de trecut Dunărea să-şî aducă cărbuni, şi ne avend nicî el banî, apoî sciind să luntraşul este om de omenie, nu face mult din banî, îî aduse luntraşului azima, care numai cu o di maî înainte fu c6ptă în cuptorul luî. — Acesta fu po­vestea cu azima mergetore!

P'atuncî se vede că rămânea binele numaî la ceî vrednici de el; ore şi adî este tot aşa?

Audită şi scrisă în miliţia dela un fecior din Bănat.

CUPRINSUL.

Pagina

Mama cea rea

Ioaneş Mesariul '

Stan Bolovan ^

Norocul şi mintea 21

Isteţă şi pace! 2 8

Mer şi Per ; 3 4

Săraca mamă *>1

Azima mergătore ^

EDITURA

LIBEĂRIEÎ NICOLAE I. CIURCU, BRAŞOV.

POVEŞTI ARDELENESC! . culese din gura poporului de Ioan Popu-Reteganul. Cinci părţi â 80 pagine, format 8°. Preţul fiecărei părţi 25 cr.

(Se vinde fiecare parte şi separat.)

Cărţî alese din Catalogul Librărieî: Bacaloglo E. Elemente de Fisică, ilustrată cu 315 iigurî. Ediţiunea I I . fl. 5.— Densuşianu Aron. Istoria l imbeî şi literatureî române . . . 1.70 Densuşianu Nic. Revoluţ iunea luî Hor ia în Transilvania şi Ungaria

1781—1785. scrisă pe basa documente lor oficiale ' . . 4.50 Eminescu M. Poesii . . . . . . . 2.— Episcopul de Roman Melchisedek. Şese-decî şi patru de cuvinte seu predice,

ale celui dintru sfinţi părintelui nostru Ioan Crysostomul . 2.75 Gane N. Novele , 3 V o i . . . . . . . 3.— Ghika I. Convorbiri economice , 3 V o l u m e . . . . 5.75

— Scrisori cătră V . Alexandri , 1 V o l u m . . . . 3.— larnik Dr. I. şi A. Bârseanu. Doine şi strigături din Ardeal , date la iveală 2.75 Odobescu A. I. Scrieri literare şi is torice, 3 V o l u m e . . . 15.— Panţu I. C. Logofe tu l Matern. Nove lă . . . . . —.40 Petra-Petrescu. Satul cu comor i le , Nove lă , . . . —.20 Poni P. E lemente de Fisică pentru clasele gimn. . ; . 2.50 Popescu I. Ps ichologia emper ică . . . ^ 2 — Popu I. Reteganul. Ţiganii, Schiţă is torică lucrată pentru pet recere după

mal mulţ i autori . . . . . . —.55 — Trandafiri şi viorele . Poesi î populare . . . —.60

Roşea luliu I. Fata de la Cozia. Dramă în 4 acte . . . 1.50 — Lăpuşneanu, Domnu l Moldovei . Tragedie ' . . 1.50

Slavici I. Novele din popor , 1 V o l u m . . . . . 2,— Vacărescu C. T. Luptele Români lo r din Resbelul 1877—1878 . . 2.10 Borgovan V. Gr. îndreptar teoret ic şi pract ic pentru „Inveţămentul intuitiv 1.70 ComSa D. Pomări tul în tocmit cu deosebită privire la grădina şcolară . 1.— Dimiân C. Stupăritul în tocmit cu deosebire pentru popor , pentru începe-

torî şi pentru toţî iubitorii de acest ram al economie i . . —.80 Georgesou I. Economia câmpului şi creşterea vitelor. Observări şi îndru­

mări pract ice pentru economii . . . . —.25 Mocianu G. şi N. Velescu. Gimnast ica popora lă naţională, cu maî mul te

ilus'traţiunî. Ediţiunea I I . . . . . . 1.50 Dr. F. Rizu. Prescurtare de Igienă şi medicină popora lă pentru şcolele

primare . . . . . . . • ' . —.65 Tractat de stil epistolar sau modelur î de t6te felurile de scrisori . —.90 Legea comunală, (Art. X X I I . 1886) de Pavel Botar iu . . . —.40 Legea glotelor din 1886. . . . - . 3 0

Portretele iluştrilor bărbaţi :

(1. Bariţiu, Iacob Mureşianu şi Andreiii Mureşianu. Preţul unul Exemplar pe format 15/25 cm. 10 cr.

Cărţi române, maghiare, germane, precum şi: Note de musică, Material şi Eequisite de scris şi de desemn se po t procura dela

Librăria N. I. C I U R C U cu preţurile cele mal ieftine.

Catalogul de cărţi şi musică al Librărieî se trimite la cerere O** gratis şl franco.

Din stabil imentul tipografic A . Mureşianu, Braşov. 4