Teza Drept Constitutional Republica Romania

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Drept constitutional. Rolul sau in dezvoltarea constitutionalismului

romanesc

Capitolul I

Momente de referinţă în constituţionalismul romanesc

Secţiunea I. Originea constituţionalismului în România

În legătură cu punctul de pornire al evoluţiei constituţioanale a statului nostru, în

doctrina constituţionala, în istoriografia românească, in publicistica partidelor politice de la

sfârşitul secolului al-XIX-lea si începutul secolului XX şi in alte surse recente s-au susţinut

mai multe puncte de vedere care pot fi rezumate în patru curente principale :

Începuturile sistemului constituţional în ţările române sunt legate de Proclamaţia de la

Islaz din 1848, considerată a fi prima constituţie româneasca. Acesta este opinia lui Ioan

Ceterchi.

În opinia profesorului Ioan Muraru, organizarea constituţională debutează cu

Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1864 si Legea electorala din 1864 – ambele

acte fiind apreciate ca prima constituţie a României.

Dupa părerea lui Constantin Dissescu evoluţia constituţională a statului român incepe

odata cu adoptarea Constituţiei din 1866.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga aprecia in ‘Istoricul Constituţiei Româneşti’ faptul

că evoluţia constituţională româneasca are rădăcini adânci care coboară neîntrerupt până la

întemeierea statelor românesti în secolul al-XIV-lea.

O alta problemă importanta o constituie caracterul evoluţiei constituţionale a

României. In aceasta privinţă organizarea constituţională a statului român – de la primele

formaţiuni statale întemeiate in secolul al-XIV-lea, până la stadiul actual al dezvoltării

politice a României – are un caracter unitar si totodată procesual. Caracterul unitar al

evoluţiei onstituţionale româneşti este pus in evidenţă de fatptul ca in cele doua principate

Pagina 1 din 59


româneşti au existat practic aceleaşi realitaţi social-economice. Organizarea si funcţionarea

puterilor sau prerogativelor legislative, administrative,judecătoreşti si rolul militar al

domnitorilor munteni şi moldoveni au fost cârmuite de aceleaşi cutume sau practici

constituţionale autohtone aplicate în timp îndelungat şi in mod repetat în cele două ţări. Pe

întreg parcursul dezvoltării constituţionale cele două state romaneşti ca şi Transilvania au

statornicit între ele strânse legături politice, fiind animate de aceleaşi idealuri socio-

economice, însa mai presus de toate era conştiinţa unităţii naţionale.

Caracterul procesual al organizării constituţionale a statului român constă in faptul ca

aceasta s-a desfăşurat fără întrerupere, de la forme simple la forme complexe, că evoluţia

politică a celor doua state - de la întemeierea lor până la unirea principatelor române sub

domnia lui Alexandru Ioan Cuza – a fost guvernată de aceleaşi legităţi generale ale

dezvoltării sociale. Dezvoltarea constituţională a Transilvaniei ca Voievodat autonom şi apoi

ca Principat autonom a parcurs de asemenea, un proces evolutiv in care s-au evidenţiat

răspândirea si viabilitate a unor instituţii social politice si juridice româneşti ( cnezatele şi

voievodatele). Incorporată la sfârşitul secolului al XVII-lea in Imperiul austriac, Transilvaniei

i s-a aplicat regimul constituţional stabilit in Diploma Leopoldina din anul 1691. Acest act a

fost adoptat de către Leopold I, împăratul Imperiului habsburgic, şi prin acesta Principatul

Transilvaniei este subordonat direct împăratului. Acest act consfinţea instaurarea dominaţiei

habsburgice în Transilvania şi ţine loc de constituţie până in anul 1877. Este evident faptul că

la momentul întemeierii statelor feudale româneşti acestea nu aveau o organizare de stat

( constituţională ) în înţelesul conceptului modern de organizare constituţională. Nu exista in

secolul al XIV-lea o Constituţie ca document politico-juridic în înţelesul de pact fundamental

intre guvernanţi si guvernaţi, adoptat de un organism reprezentativ in care să fie stabilite cu

precizie modalităţile de desemnare, de organizare şi funcţionare ale instituţiilor de guvernare

şi raporturile intre acestea precum şi statutul politico-juridic şi social al individului. 1

Existau însă numeroase cutume şi reguli de guvernare care fixau cel puţin, locul şi

rolul unor structuri de putere în procesul de conducere, ca şi unele raporturi ale acestora cu

cei guvernaţi, precum şi privilegii sociale şi politice acordate de şeful statului - Domnitor,

Voievod - unor reprezentanţi ai boierimii, clerului, etc. Aceste cutume sau obiceiuri întruneau

întru totul elementul psihologic apreciat în doctrină ca un element constitutiv al cutumei

constituţionale.

Într-adevăr cutumele erau recunoscute şi însuşite de categorii largi de populaţie ca

obiceiuri străvechi reglementând raporturi fundamentale. Este relevantă in acest sens

prezentarea făcută de Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”, in ceea ce

Pagina 2 din 59


Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice,vol.I, ed.Lumina Lex,

Bucureşti 1997, p. 6

priveşte alegerea ca Domn al Moldovei a lui Petru Rareş, fiul natural a lui Ştefan cel

Mare. Aceste cutume şi practici de tip constituţional au evoluat continuu întărindu-se cu

fiecare domnie.

Unele dintre acestea s-au autonomizat treptat faţă de celelalte cutume şi obiceiuri

dezvoltându-se de sine stătător ca obiceiuri exclusiv constituţionale. De asemenea la acea

vreme nu se putea face o distincţie clara intre cutuma constituţionala şi cea cu un conţinut

juridic, civil, penal, etc. Este evident faptul ca acest concept de organizare constituţională

raportat la organizarea statală a ţărilor române în momentul întemeierii acestora trebuie privit

într-un sens mult mai larg decât actualele conotaţii ale acestei noţiuni.

Existau numeroase structuri instituţionale de natura constituţionala cum ar fii:

Domnia, diverse dregătorii, ca şi raporturile între domn şi boieri. Acestea reflectau, trăsături

ale unora din principiile de guvernare ale Imperiului Bizantin. Receptate intr-o perioadă

istorică relativ îndelungată, principiile fundamentale de esenţă ale organizării politice –

preluate la rândul lor de la Imperiul Roman de Apus şi adaptate unor noi realităţi geografice,

social-politice, naţionale, economice, religioase şi culturale -, s-au împletit cu tradiţii şi

practici juridice autohtone.

Dintr-o asemenea împletire a rezultat o sinteza armonioasa sub forma unor principii

juridice şi cutume constituţionale perfect aplicabile organizării politice a voievodatelor

româneşti, raporturilor intre Domnitor si supuşi, relaţiilor celor doua ţări cu Poarta Otomană,

precum şi relaţiilor acestora cu alte state. Astfel Domnitorul român avea ca şi Împăratul

bizantin un drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Indiferent de statutul social se

bucura de ” dominium eminens ”, numeau în dregătorii şi îi revoca pe cei numiţi după bunul

său plac.

Influenţa bizantină asupra instituţiilor politice se datorează în primul rând

ortodoxismului ştiut fiind faptul că oraşul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin era

centrul ortodoxiei. Astfel biserica ortodoxă exercita nu numai o influenţă religioasă, ci şi una

politică, aşa cum la rândul său religia catolică a stimulat mişcarea renascentistă din apusul

Europei din secolul al XIII-lea şi in cadrul acesteia, renaşterea filozofiei politice a antichităţii,

fundalul teoretic al modelelor de organizare politică ale statelor moderne occodentale.1

Pagina 3 din 59


Ca o concluzie, merită a fii invocată precizarea făcută de marele istoric Nicolae Iorga

din anul 1922 – precizare de mare importanţă şi valoare istorică - care plasează, pe baza unor

realităţi social-politice incontestabile şi a unor documente de netăgăduit, începutul dezvoltării

constituţionale româneşti cu cinci veacuri înainte de adoptarea constituţiei moderne, în anul

1866: ” Când zic Statul român la întemeierea lui, înţeleg cele doua forme: a Principatului

Muntean, zis Domnie sau Mare Voievodat a toata Ţara Românească, prin urmare a unui stat

bazat de la început pe idei foarte moderne; ideea naţională pe de o parte, ideea de teritoriu

definit pe de altă parte, şi pe urma Statul Moldovei apărut mai târziu şi care a împiedicat

unitatea românească, pe care o proclamă în titlul său chiar Principatul Ţării Romaneşti. ”2

Secţiunea II. Sistematizări şi codificări constituţionale

Racordarea societăţii româneşti la marile curente de idei ale Europei s-a realizat de

sus, de la nivelul elitelor, cu implicaţii şi repercusiuni socio-politice largi.3 În secolul al

XVIII-lea cutuma constituţională devine prea strâmtă pentru realităţile politice noi şi nu mai

corespunde soluţionării unor probleme de organizare şi conducere statală generate, pe de-o

parte, de raporturile ţărilor româneşti cu Imperiul Otoman intrat în declin, iar pe de alta parte,

de raporturile acestuia cu alte state.

Ideile liberale privind modificarea structurilor economice şi sociale, a sistemului

administrativ, fiscal si juridic încep să prindă contur şi în Principate. Îndeosebi în a doua

jumătate a secolului factorii politici interni simt impulsul viitoarelor raporturi între puterile

europene, în special între Rusia şi Imperiul Otoman şi revendica vechiul statut de autonomie

al principatelor faţă de Poartă, stabilit prin capitulaţii.

1 Cristian Ionescu, op. cit. , p62 Cristian Ionescu, op. cit. , p73 Cristian Ionescu, op. cit. , p15

Statutul iniţial caracterizat înainte de toate, prin autonomia principatelor şi

neamestecul Porţii in problemele interne ale ţării fusese pierdut, îndeosebi ca urmare a

certurilor între pretendenţii la tron sprijiniţi de familii boiereşti rivale, ceea ce a permis

Turciei sa se implice in viaţa internă a principatelor. În această perioadă s-au instalat

domnitorii fanarioţi. Fanariotismul a însemnat un sistem social, economic, politic şi cultural

impus de către Poarta în secolul al XVIII-lea. Odată cu instaurarea regimului turco-fanariot,

principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane, încetând să mai

desfăşoare o politica externă proprie. De altfel, deliberaţi sau nu, domnii fanarioţi si-au

Pagina 4 din 59


modelat întreprinderile potrivit condiţiilor locale. Ei au acţionat ca reprezentanţi ai Imperiului

Otoman, dar politica lor de reforme s-a adaptat realităţilor româneşti.

Constituţia din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat

Acest document a fost redactat în spiritul acelor vremuri, şi conţinea sfaturi pentru

guvernarea ţării, dată de Constantin Mavrocordat fiului său Nicolae. Reprezintă primul act de

gândire şi practică politica modernă. Eforturile domnitorului fanariot de a reorganiza

administraţia, justiţia, biserica, de a răspândi cultura dar mai ales de a elibera din şerbie,

ţărănimea, sunt tendinţe reformatoare ce se înscriu în aria ” despotismului luminat ”, practicat

de Frederic al II-lea al Prusiei şi împăratul Iosif al II-lea.1

Documentul cuprinde programul de reforme social-economice şi politice preconizat

de domnitor iniţial pentru Ţara Românească. Acest program de guvernare a fost pus în

aplicare şi în Moldova în perioada 1741 – 1743 atunci când Constantin Mavrocordat a domnit

aici.

Procedura prin care reformele au fost puse în dezbaterea Adunărilor de Stări din cele

doua ţări româneşti exprimă caracterul cvasi-constituţional al acesteia. Constituţia a fost

votată la 7 februarie 1741 şi a fost publicată în ziarul ”Mercure de France” din iulie 1742.2

1 Angela Banciu, Istoria Constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi

sociale, ed. Lumina Lex Bucureşti, 2001, p.242 Cristian Ionescu, op. cit. vol.I, p.16

Reformele lui Mavrocordat au avut pe lângă aspectele social-economice şi obiective

cu caracter administrativ şi judecătoresc. Astfel, urmând modelul otoman, boierimea alcătuia

Divanul cel mare şi instituţia ” celor cinci de sus ”, Protipendada, în care intrau cinci înalţi

dregători: logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul şi aga. Marii boieri îşi ziceau fraţi şi

numai ei purtau barbă. Din cele patru clase ale boierilor ultima era cea a maziliilor

descendenţi fără dregătorii ai boierimii mici de la ţară. Rangurile erau puse în evidenţă de

reguli stricte de protocol.

Constituţia sau Aşezământul lui Constantin Mavrocordat a cuprins şi unele prevederi

pentru modernizarea sistemului. Deşi este evident ca nu se poate vorbi de o amplă mişcare

constituţională, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, existau structuri politice cu

caracter constituţional bine cristalizate în acea perioadă în ţările române. Astfel, instituţia

Domniei, Sfatul Domnesc sau Divanul, marile dregătorii sau funcţii judiciare tindeau să se

Pagina 5 din 59


modernizeze. Puterea Domnului tindea să se centralizeze şi să se întărească, actele de

încălcare sau nesocotire a acesteia fiind considerate acte de trădare.

Deosebit de importante erau Adunările de stări ( Marea Adunare a Ţării ) bazate pe

participarea reprezentativă a unor categorii sociale largi la conducerea ţării. Aceste organisme

erau nişte forme incipiente ale Parlamentului. Ele puteau impune domnitorului unele

privilegii. Cea mai importantă prerogativă a Marii Adunări era alegerea Domnitorului şi mai

târziu recomandarea de către acesta a pretendentului la domnie, ce urma a fii numit de Sultan.

Supplex Libellus Valachorum

Pătrunderea ideilor liberale la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a realizat mai uşor în

Transilvania care se află mai aproape de occident. O contribuţie importantă în acest sens a

avut şi actul de unire cu biserica romano-catolică care este şi expresia toleranţei religioase.

Acest act a facilitat conectarea spiritualităţii ardelene la valorile liberale şi şa

constituţionalismul clasic.1 În aceste condiţii a apărut Supplex Libellus Valachorum,

programul politic şi naţional al şcolii ardelene. Supplex-ul a fost redactat de Iosif Meheşi, de

la Cancelaria Aulica, în colaborare cu Samuil Micu,

1 Angela Banciu, op. cit. , p.25

Ioan Piuariu – Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul, înaintat în

martie 1791 împăratului Leopold, cerea reintegrarea naţiunii române în rândul ”naţiunilor

ţării” fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul că

erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele mai multe. În

mai 1791 împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor spunând că ” naţia valahă ar

cere…ca să fie declarată şi ea naţiune regnicolară ”. Împăratul cerea Dietei ” să propună cât

mai curând darea concetăţeniei românilor, uzul liber al religiei şi putinţa unei culturi mai

îngrijite. ” Dieta a refuzat discutarea petiţiei românilor pentru motivul că cererile reformulate

şi rezolvarea lor ar aduce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania.

Primul document care se află la originea organizării politice moderne a statului român

este un proiect de constituţie întocmit în 1802 de Dimitrie Sturdza, membru al elitei

moldovene. Acesta se numea ” Plan sau forma de oblăduire republicească aristo

democraticească ”. forma de guvernământ propusă era republica pe care trebuia să o conducă

boierimea grupată, potrivit principiului separării, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul

suprem de guvernare format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ şi

compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din

deputaţi aleşi prin vot indirect.

Pagina 6 din 59


Un important izvor juridic constituie în opinia lui A.D. Xenopol Anafora de la 1804.

Aceasta era practic o scrisoare a micii boierimi îndreptată împotriva marii boierimi. Sursa de

inspiraţie o constituie principiile revoluţionare franceze de la 1789.

Constituţia ”Cărvunarilor”

Odată cu înlăturarea domniei fanarioţilor după mişcarea revoluţionară condusă de

Tudor Vladimirescu boierii încep sa prindă aripi în sensul reformelor influenţate de doctrina

revoluţionară apuseană. Proiectul celor 72 de ponturi (Constituţie cărvunară ) alcătuit în 1822

de comisul Ionică Tăutu, consilier al lui Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al Capuchehaiei

Moldovei, exprima revendicările micii boierimi inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului. Conducerea statului ar fii fost atribuită unui Domn având puteri limitate, ales

dintre pământeni de o Adunare Obştească formată din înalţi ierarhi şi din boierime, ajutat de

un Sfat Obştesc investit cu atribuţii mari ca ale domnului.

Constituţia Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da

consistenţă tendinţelor liberale ale firii românilor şi principiilor democratice dominante în

lumea întreaga.1 Dintre drepturile şi libertăţile incluse în proiect menţionăm: dreptul al

apărare; libertatea învăţământului, dreptul la proprietate, libertatea muncii. Libertatea

conştiinţei, libertatea presei, dreptul la petiţie, egalitatea, inviolabilitatea domiciliului,

drepturile electorale, etc. Constituţia cărvunarilor n-a căpătat o consacrare oficială,

domnitorul Ioan Sandu Sturdza deşi împărtăşea el însuşi ideile cărvunarilor, nu a putut să o

pună în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poartă. Potrivit proiectului, Adunării

Sfatului Obştesc îi revenea competenţa de a reglementa prin norme general-obligatorii o sferă

foarte largă de relaţii sociale. Domnitorul beneficia de u drept de veto care putea fii infirmat

însă de Sfatul Obştesc. Putere legislativă se putea exercita împreună de Domn şi Sfatul

Obştesc. Puterea executivă revenea Domnului. În ceea ce priveşte puterea judecătorească,

aceasta era tratată ca o ramură a puteri executive.

Proiectul Constituţiei consacra monarhia constituţională electivă, Domnul urmând a

fii ales dintre pământeni de către Obşteasca Adunare alcătuită din mitropolit, episcopi şi de

toată obştea boierilor. Domnul ales urma să fie confirmat de Turcia.

Cu toate că proiectul constituţiei nu a fost adoptat, unele dintre principiile sale s-au

aplicat, deoarece domnitorul Ioniţă Sturza era în conflict cu consulul Rusiei. Opoziţia

boierilor refugiaţi în afara hotarelor şi ostilitatea Rusiei au silit pe domnitorul moldovean să

nu pună în aplicare pe faţa Constituţia ci doar să se folosească de prevederile sale pentru a

pregăti terenul înnoirilor constituţionale viitoare. Moldova a fost astfel printre cele dintâi

state cârmuite după normele constituţionale moderne la începutul secolului al XIX-lea.

Pagina 7 din 59


Regulamentele Organice

Convenţia ruso-otomană din 1826, încheiată la Akkerman, prevedea alcătuirea unor

regulamente de organizare internă a Principatelor. Regulamentele Organice au fost redactate

de doua comisii de boieri munteni şi moldoveni conduse de consulul general rus Minciaki.

Textul lor a fost dezbătut la Petersburg, unde s-au făcut modificări, şi apoi a fost supus

aprobării Adunărilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi

1 Cristian Ionescu, op. cit., p.19

ratificării de către Înalta Portă. Acte fundamentale pentru Principate, au fost puse în

aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova.

Astfel se poate spune că începuturile de afirmare în viaţa publică a României a ideii

regimului parlamentar datează încă din perioada de aplicare a Regulamentelor Organice ce

debutează cu anii 1831-1832.1 Aceste începuturi au fost foarte timide, căci cadrul juridic creat

de Regulamentele Organice era puţin favorabil unei asemenea dezvoltări constituţionale. Aşa

numitele ” obişnuite adunări obşteşti ” instituite de Regulamentele Organice în cele două ţări

româneşti, deşi erau rezultate din alegeri instituite în vederea exercitării unor activităţi

legislative, aveau numai în mică măsură un caracter reprezentativ, căci doar boierii puteau fii

alegători şi aleşi. Prin compoziţia lor, obişnuitele adunări obşteşti nu constituiau o arenă in

care sa se confrunte clase cu interese fundamentale opuse sau partizani şi adversari ai

aplicării regulilor regimului parlamentar.

Într-o altă ordine de idei separaţia puterilor era abia schiţată. În acest sens, obişnuitele

adunări obşteşti nu participau la înfăptuirea activităţii legislative prin hotărâri producătoare

prin ele însele de efecte juridice. Ele puteau să hotărască asupra chibzuirii pe care urmau să o

trimită printr-o anaforă domnului, singurul în drept să ia o hotărâre cu valoare obligatorie. De

altfel, în cazul în care domnul refuza să accepte prin semnătura sa rezultatul deliberărilor

Adunărilor Obşteşti, orice asemenea încercare rămânea fără nici o consecinţă juridică. Mai

mult, adunările erau lipsite chiar de dreptul de iniţiative legislativă, rezervat în exclusivitate

domnului. În aceste condiţii, Domnia, instituţie electivă, viageră şi aristocratică se contura ce

organul central al întregii structuri statale. Ce-i drept, existenţa alături de Domn, a unui Sfat

Administrativ format din miniştrii numiţi de el, iar în Muntenia şi a unui Mare Sfat al

Miniştrilor, lăsa impresia, cel puţin la prima vedere, că întocmai ca în regimurile

parlamentare, un executiv bicefal a fost instituit. Numai ca Sfatul Administrativ era departe

de a se profila ca u al doilea element al unui executiv pluralist, căci, în sensul Regulamentelor

Organice, actele Domnului erau valabile şi obligatorii fără contrasemnătură unui ministru, în

Pagina 8 din 59


timp ce hotărârile Sfatului Administrativ erau executorii abia după aprobarea lor de către

Domn.

1 Tudor Drăganu,Drept Constituţional şi Instituţii Politice,vol.I,ed.Lumina

Lex,Bucureşti 2000,p.359

De altfel, în raporturile cu obişnuitele adunări obşteşti, miniştrii urmau să fie simpli

intermediari ai Domnului şi anume fiecare exclusiv pentru departamentul său, ceea ce

constituia fără îndoială, o piedică în calea unei viitoare dezvoltări spre consacrarea în practică

a principiului răspunderii ministeriale în faţa acestor adunări si, mai ales, a răspunderii

politice solidare. Cu toate ca prevederile Regulamentelor Organice nu erau de natură a facilita

implementarea în România a regimului parlamentar, totuşi unele încercări de afirmare in

viaţa politică a câtorva dintre regulile acestui sistem de guvernământ nu au lipsit în acest

timp.1

Astfel este incontestabil că tendinţa spre bifurcarea executivului s-a conturat destul de

clar atât în Muntenia, cât şi în Moldova, după cum practica de a desemna pe miniştrii în aşa

fel încât să se creeze în obişnuitele adunări obşteşti o bază de manevră favorabilă iniţiativelor

guvernului, poate fii şi ea identificată, mai ales în, Moldova, dar şi în Muntenia la sfârşitul

domniei lui Gheorghe Bibescu.

Din punct de vedere al conţinutului său material, Regulamentele Organice reprezintă

după unii autori o constituţie. În Tratatul de la Petersburg, Regulamentele organice primesc

denumirea de Constituţie. Din păcate de la acest tratat se derogă în privinţa alegerii domnului,

cele doua puteri hotărând ca primii doi domnitori sa fie numiţi de către ele: în Muntenia de

către Rusia iar în Moldova de către Turcia. Sunt numiţi Alexandru Ghica în Muntenia şi

Mihail Sturdza în Moldova.

Prin Regulamente era reglementată, de asemenea şi armata naţională. Potrivit acestora

activitatea de judecată era înfăptuită de Înalta Curte de Revizie, Înaltul Divan, Divanurile

judecătoreşti civile şi criminale cu sediul la Bucureşti şi Craiova.

Deşi pare paradoxal aceste Regulamente au contribuit indirect la cristalizarea şi

dezvoltarea curentului liberal în principatele române, reprezentând o formă de extindere a

dominaţiei ţarismului prin liberalizare, în condiţiile în care prin natura sa acesta era opus

spiritului liberal şi democratic.2

1 Tudor Drăganu, op. cit., vol.I, p. 3602 Angela Banciu , op. cit., p.29

Pagina 9 din 59


5. Reforme şi proiecte constituţionale în anul revoluţionar 1848

În 1848 întreaga Europă este cuprinsă de mişcări revoluţionare care îşi propuneau

reforme democratice şi întărirea rolului burgheziei ca forţă politică. Încadrându-se în acest

proces reformatorii autohtoni şi-au prezentat revendicările lor politice Rusiei şi Turciei

urmărind în primul rând unirea celor doua principate, emanciparea social-economică,

modernizarea sistemului general de drept, îndeosebi a sistemului constituţional. În ceea ce

priveşte Transilvania, revoluţionarii români militau pentru reforme social-economice si

politice vizând emanciparea naţională a populaţiei româneşti.1

Moldova

În programul politic al revoluţionarilor moldoveni elaborat la Braşov (”Prinţipiile

noastre pentru reformarea patriei”) se milita, printre altele, pentru organizarea de stat pe baza

principiilor fundamentale ale revoluţiei burghezo-democratice din Franţa. La rândul său,

proiectul de Constituţie elaborat de Mihail Kogălniceanu în anul 1848 la Cernăuţi, proclama

Moldova ” stat constituţional ” bucurându-se de autonomie internă. Potrivit proiectului,

puterea legiuitoare urma să se exercite de Adunarea Obştească formată din deputaţi

desemnaţi prin vot cenzitar iar puterea executivă era încredinţata Domnului care beneficia de

neresponsabilitate politică pentru actele sale şi îşi asocia pe aceste acte, contrasemnătura

ministrului de resort. Persoana Domnului era inviolabilă. Puterea judecătorească era

încredinţată instanţelor judecătoreşti, judecătorii fiind independenţi. În proiect se găsea o

reglementare modernă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, după modelul constituţional

francez.

Ţara Românească

Proclamaţia şi programul revoluţionarilor din Ţara Românească sunt cuprinse în

”Actul constituţional de la Izlaz” din 9/21 iunie 1848. inspirată mai curând din Declaraţia

drepturilor omului si cetăţeanului franceza din 1793, decât de cea din 1789, proclamaţia din

1848 de la Izlaz apare ca o întrerupere a mersului ţărilor române spre adoptarea regimului

parlamentar.

1 Cristian Ionescu, op. cit., p. 26

Transilvania

Printre principalele revendicări social-economice şi politice ale mişcării revoluţionare

din Transilvania, trebuie menţionate doar acelea privind accesul populaţiei româneşti - în

trecut considerată ” naţiune tolerată ”- în Dietă proporţional cu ponderea ei numerică în

ansamblul locuitorilor. Prin modelul de constituire şi organizare propriu-zisa, ca şi prin

Pagina 10 din 59


importanţa fundamentală a problemelor pe care era chemată sa le dezbată Adunarea

Naţională de la Blaj din 2/14 mai avea un pronunţat caracter reprezentativ, hotărârile sale

fiind, totodată, rezultatul unor consultări referendare. De aceea, Adunarea Naţională a avut un

caracter constituant. De altfel, ea însăşi cerea adoptarea unei Constituţii a Transilvaniei care

să consacre principii burgheze.

Convenţia de la Paris (1858)

Întrunite la Paris, cele şapte puteri europene au elaborat, la 7/19 august1858, actul

intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Paris. Prin ea nu a fost rezolvată

revendicarea fundamentală a luptei naţiunii române:Unirea Principatelor într-un singur stat

sub numele România. Convenţia de la Paris a refuzat acest nume, articolul 1 prevăzând că

cele două Principate române se constituiau de acum înainte sub denumirea de Principatele

Unite Moldova şi Valahia.1 Prin articolul 3 s-a prevăzut că puterile publice vor fi încredinţate

în fiecare Principat, unui Hospodar şi unei Adunări Elective, acţionând cu concursul unei

Comisii Centrale comune celor două Principate.

Fiecare Principat a avut Domnul său, ales pe viaţă de Adunarea Electivă, dintre

persoane in vârstă de peste 35 de ani, moldovean sau muntean care făceau dovada unui venit

funciar de 3000 de galbeni şi să fie îndeplinit funcţii publice în timp de 10 ani sau să fii făcut

parte din Adunări. Domnul guverna cu ajutorul miniştrilor numiţi de el. aceasta însemna o

limitare a puterii Domnului, deoarece articolul 15 precizează că orice act întocmit de

Domnitor trebuie să fie contrasemnat de către miniştrii de resort.

Puterea legislativă era exercitată în colectiv de către Domn, Adunare Electivă si

Comisia Centrală. În virtutea noilor reglementări, Domnul participă la lucrările puterii

legislative, pregătind legile de interes special, pe care le supuneau apoi Adunării Elective

pentru dezbateri şi votare.

1 Pop Teodor Leon, Constituţiile României, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1984, p.19

La rândul ei, Adunarea Electivă din fiecare Principat era aleasă pe o durată de 7 ani

conform dispoziţiilor electorale anexate la Convenţia de la Paris. Miniştrii, chiar dacă nu erau

membrii ai Adunării, aveau dreptul să ia parte la discutarea legilor fără a participa însă la vot.

Comisia Centrală cu sediul la Focşani era compusă di 16 membrii, 8 din Moldova şi 8 din

Ţara Românească, avea de asemenea atribuţii legislative. Comisia pregătea legile de interes

general comune ambelor Principate, şi le supunea spre o dezbatere Adunărilor Elective, prin

mijlocirea Domnului. Erau considerate legi de interes general acelea care aveau ca obiect

Pagina 11 din 59


unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a

telegrafului, fixarea valorii monetare şi alte materii de folos public comune ambelor

Principate. Ca o îndatorire deosebită impusă de articolul 35, Comisia trebuia să se ocupe de

codificarea legilor existente, punându-le în armonie cu actul constitutiv al noii organizări. În

acest context ea trebuia să revizuiască Regulamentele Organice, Codul civil şi criminal astfel

încât afară de legile de interes local să nu mai fie în viitor decât un corp de legislaţie în

ambele Principate.

Pe lângă aceste atribuţii, Comisia Centrală mai avea un rol, care în concepţia

semnatarilor Convenţiei de la Paris nu era lipsit de însemnătate. El este precizat în articolul

32 astfel: ” Dispoziţiile constitutive ale noii organizări a Principatelor sunt puse sub paza

Comisiei Centrale…”. Acest rol era precizat şi de articolul 37 care arăta că legile ce

prezentau interes special pentru fiecare Principat nu puteau fii sancţionate de Domn decât

după ce erau comunicate de el Comisiei Centrale, care trebuia să precizeze dacă ele erau

compatibile cu dispoziţiile constitutive ale noii organizări.

Convenţia a stabilit că activitatea judecătorească se exercită în numele Domnului şi

este încredinţata magistraţilor numiţi de el. Domnul nu mai era ca în trecut titularul puterii

judecătoreşti. Totuşi, trebuie observat că Domnul avea dreptul de a numi în toate funcţiile

publice, inclusiv în magistratură. De asemenea, găsim printre atribuţiile Domnului dreptul de

a graţia şi de a comuta pedepsele în materie criminală, dar cu interdicţia, prevăzută de

articolul 14, de a interveni în administrarea justiţiei. Se înfiinţa totodată o Înaltă Curte de

Justiţie şi Casaţie, comună celor doua Principate cu sediul la Focşani. Deciziile date de Curte

şi hotărârile pronunţate de tribunale într-unul sau într-altul din Principate erau aduse în faţa

Curţii de Casaţie care exercita un drept de cenzură şi de disciplină asupra Curţilor de Apel şi

tribunalele, precum şi dreptul de jurisdicţie exclusivă asupra propriilor ei membrii în materie

penală. Ca Înaltă Curte de Casaţie ea era chemată să judece fără drept de apel pe miniştrii

pentru acuzaţiile pornite împotriva lor de către Domn sau Adunare Electivă.

Acestea erau prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate. Ele au creat o

organizare de stat care nu ţinea seama de dezideratele poporului român. Existau concomitent

doi suverani, doua guverne, doua adunări elective, legi deosebite, deşi Adunările ad-hoc

adoptaseră, în luna octombrie a anului 1857 rezoluţii în esenţă asemănătoare care cereau cu

hotărâre unirea principatelor într-un singur stat cu numele România, respectarea drepturilor, a

autonomiei şi a neutralităţii acestui stat. Ei mai cereau de asemenea şi înfiinţarea unei

Adunări Obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiunii.

7. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Pagina 12 din 59


Întrucât, în cadrul politic şi juridic creat de Convenţia de la Paris, principala piedică în

calea înfăptuirii reformei agrare şi a celei electorale au constituit-o succesivele adunări

legiuitoare care chiar după frecventele dizolvări, au rămas iremediabil reacţionare, la 2 mai

1864, Alexandru Ioan Cuza a promulgat Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris a cărui

principală preocupare a fost de a diminua cât mai mult rolul în stat a acestor adunări în

folosul unei puteri sporite a Domnitorului.1

Guvernul condus de Mihail Kogălnicianu propune o lege agrară care se loveşte insă

de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului.

Constituţional, guvernul trebuia să demisioneze, fie să propună Domnitorului dizolvarea

Adunării şi ţinerea de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Susţinut de Domnitor,

guvernul nu demisionează iar Alexandru Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite şi nici nu

dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă

guvernul, cu 63 de voturi pentru şi 33 de voturi contra şi declară că nu mai poate lucra cu el.

Criza constituţională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, guvern şi

puterea legislativă era blocată.2

1 Tudor Drăganu, op. cit., p.3652 Eleodor Focşăneanu , Istoria Constituţională a României (1859-1991)- ediţia a doua

revăzută, ed. Humanitas, Bucureşti 1998, p. 22

Sprijinind guvernul în continuare, Alexandru Ioan prorogă mai întâi lucrările Adunării

Generale până la 2 mai 1864 sub pretextul sărbătoririi Paştelui. La redeschiderea lucrărilor

Adunării, aceasta este însă dizolvată prin Decretul numărul 517 din 2 mai 1864. Prin acelaşi

decret Domnitorul supune aprobării poporului Statutul Dezvoltător al Convenţiunii din 7/19

august 1858 şi reforma legii electorale chemând poporul să se pronunţe prin da sau nu asupra

lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal cu liste separate pentru opozanţi. Concomitent,

prin decretul numărul 518 din 2 mai 1864 se introduce şi cenzura presei.

Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumita iniţial noua lege electorală sunt

aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10/22 mai 1864, cu 682621 de voturi pentru si 1307

voturi contra.

Statutul nu intră automat însă în vigoare odată cu aprobarea lui prin plebiscit,

deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante care elaboraseră Convenţiunea.

Alexandru Ioan Cuza, reuşeşte însă să convingă puterile garante care, cu unele rezerve, îşi

dau acordul prin protocolul Convenţiei de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864, concretizat

într-un Act adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1958.

Pagina 13 din 59


Statutul Dezvoltător al Convenţiunii este cunoscut îndeobşte sub numele de Statutul

lui Cuza şi este considerat de unii autori ca act de sine stătător. Statutul împreună cu

Modificaţiunile îndeplinitoare ale Statutului, care cuprindeau rezervele puterilor garante la

unele dispoziţii ale acestuia şi împreună cu noua lege electorală sunt promulgate de

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza I la 3/15 iulie 1864.

În doctrină este considerat prima Constituţie a României, precizându-se uneori

”autohtonă” făcându-se astfel aluzie la caracterul străin al Convenţiunii. Situaţia este alta

deoarece acesta era numai un act adiţional la Convenţiune care rămâne în vigoare până în

1866. De altfel, acest lucru este subliniat expres în ultimul articol al Statutului: ”articolul XX-

Toate dispoziţiunile Convenţiunii de la Paris care nu sunt modificate prin prezentul act sunt

confirmate din nou şi rămân în plină şi întreagă vigoare”.1

După ce conferinţa ambasadorilor a aderat la Statutul aprobat de poporul

1 Ioan Muraru; Gheorghe Iancu, Constituţiile române, Regia Autonomă „M. Of.”,

Bucureşti, 1995

român, guvernul otoman a comunicat domnitorului, prin Adresa de la 1/13 iulie 1864,

în copie oficială următoarele documente:

înţelegerea intervenită între Domnitor şi Poartă în privinţa Statutului;

protocolul conferinţei din 16/28 iunie 1864 împreună cu textul Statutului la care au

aderat puterile garante;

nota diplomatică de adeziune a guvernului rus;1

Statutul prevedea că puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări

Ponderatrice şi Adunarii Elective (articolul 1), care exercită în mod colectiv puterea

legiuitoare (articolul 2), dar numai Domnul are iniţiativa legilor (articolul 3). Se introduce

deci sistemul bicameral prin înfiinţarea unei a doua adunări, care în Statut este numită uneori

şi Corp Ponderator, iar în Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat.

Iniţiativa legislativă aparţinea deci Domnitorului, proiectele fiind elaborate cu sprijinul

Consiliului de stat. După definitivarea proiectului acesta era supuse de şeful statului celor

doua camere legiuitoare spre dezbatere şi aprobare. Proiectele de lege, cu excepţia bugetului

de venituri şi cheltuieli erau votate de Adunarea Electivă urmând a fii apoi supuse Corpului

Ponderator. În acest fel, a doua cameră putea exercita un control politic (preventiv) al

conformităţii proiectelor de lege votate de Adunarea Electivă cu dispoziţiile constitutive ale

noii organizaţiuni a statului.2

Pagina 14 din 59


În statutul publicat iniţial Domnul numea pe membrii Corpului Ponderator, dar

puterile garante reduc dreptul acestuia la a numi numai pe jumătate din ei. Astfel Domnul

avea mare autoritate asupra Senatului. El numea în fiecare an şi pe preşedintele Adunării

Elective dintre deputaţii aleşi, având deci autoritate şi asupra acesteia. Deşi prin statut şi prin

legea electorală se lărgea în oarecare măsură dreptul la vot, Statutul, din punct de vedere

constituţional, reprezintă un pas înapoi.

1 Mihai T. Oroveanu, Istoria Dreptului Românesc şi Evoluţia Instituţiilor

Constituţionale, ed. Cerna, Bucureşti, 1995, p. 322 Cristian Ionescu, op. cit., p. 313 Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 24

O lege importantă adoptată sub imperiul Statutului a fost Legea pentru organizarea

judecătorească numărul 982 din 4 iulie 1865. prin aceasta juriştii competenţi de la curţile de

apel şi judecătorii dobândeau inamovabilitate ca şi cei de la Înalta Curte de Justiţie şi

Casaţie.1

Odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza I se încheie şi perioada regenerări

politice şi constituţionale a României.2

Constituţia de la 1866

În baza Statutului Dezvoltător al Convenţiunii de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan

Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel el adoptă

legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi

limitele ei reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României.

Aceste legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă,

de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se reorganizează armata.

În aceste condiţii, Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice la 10/11 februarie 1866

şi se instituie o locotenenţă domnească. Apoi pe tronul ţării este adus un principe străin. Este

încoronat ca rege al României Carol I de Hohenzolern. În 1866 se adoptă, după modelul

constituţiei belgiene -considerată atunci a fii cea mai liberală constituţie -, Constituţia

României.

Constituţia, in cele 133 de articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii

sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri si anume:

Despre teritoriul României (titlul I)

Despre drepturile românilor (titlul II)

Pagina 15 din 59


Despre puterile statului (titlul III)

Despre finanţe (titlul IV)

Despre puterea armată (titlul V)

1 Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 242 Mihai T. Orveanu, op. cit., p. 32

Dispoziţiuni generale (titlul VI)

Despre revizuirea constituţiei (titlul VII)

Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII)

Constituţia consacră în chiar primul capitol că ‘Principatele Unite Române constituie

un singur stat indivizibil, sub denumirea de România’. Se reglementeaza drepturile

fundamentale ale cetăţenilor. O grija deosebită este acordată proprietăţii, care este declarată

sacră şi neviolabilă, iar ca o puternică garanţie se stabileşte că, nici o lege nu poate înfiinţa

pedeapsa confiscării averilor (art. 17).

Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la

naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege si reprezentanţa naţională,

formată din doua camere şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveste Adunarea

deputaţilor, ea era aleasa pe sitemul colegiilor pe avere. De menţionat că alegătorii din

colegiul patru, care era cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi cei care ‘platesc o dare

către stat oricât de mică’, alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi. Cât priveşte

Senatul, corpul electoral era împărţit numai în doua colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales

în Senat se cereau, printre altele, doua condiţii şi anume: un venit de orice natură de 800 de

galbeni şi vârsta de 40 de ani.

Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regula monarhiei

străine.1

Un anumit interes, de ordin istoric prezintă şi dispoziţiile generale, îndeosebi articolul

128 care interzicea posibilitatea suspendării constituţiei, cele privind revizuirea constituţiei

(art. 129), precum şi dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare care stabileau un anumit program

legislativ.

De asemenea trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101 şi 102 care stabilau că o

lege va preciza responsabilitatea si pedepsele aplicabile miniştrilor, pentru crime şi delicate.

Prin aceste dispoziţii – faţa şi de faptul că legea a fost adoptată abia dupa 13 ani – s-au dat

atribuţii legislative organelor judecătoreşti. Astfel, articolul 102 stabilea că

Pagina 16 din 59


1 Ioan Murau, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. Lumina

Lex, Bucuresti 2002 p. 99

până la adoptarea legii cerute de respectivul articol “Înalta curte de casaţiune şi

justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa.

Constituţia adoptată la 1866 a suferit o serie de modificări precum: în 1879

dispoziţiile privitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul

electoral şi la pamânturile rurale; în 1917 dispoziţiile privitoare la garantarea dreptului de

proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului

naţional unitar român etc.

Constituţia din 1923

Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioada de

timp în care, în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. A doua

jumătate a secolului al XIX – lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia

românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. Se desfiinţează sistemul breslelor (1873),

se înfiinţează sistemul monetar naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). În 1921

se realizează reforma agrară. În lunga perioadă dintre cele doua constituţii transormările din

economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele,

rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioada a fost războiul de

independenţă din 1877 care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României. De

asemenea, alte evenimente de seamă au fost unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu

România (1918) care au dus la desăvârsirea statului naţional roman unitar. În fine, trebuie

menţionată reforma electorală din 1918 care a introdus votul universal, egal, direct, secret şi

obligatoriu1.

Constituţia din 1923 a reflectat necesitatea unei legi fundamentale în condiţiile

realizări statului naţional unitar. Forţele politice s-au pronunţat pentru adoptarea unei noi

constituţii, respingând idea revizuirii celei vechi, astfel ca reprezentanţii populaţiei

1 Ioan Muraru; Simina Tănăsescu, op. cit., p. 101

de pe întregul teritoriu să o poată dezbate în Adunarea Constituantă care şi-a început

lucrările la 27 martie pentru a da, conform mesajului regelui Ferdinand I, aşezământul

constituţional pe care România întreaga îl astepta. Votată în Adunarea Deputaţior şi Senat,

Pagina 17 din 59


promulgată de rege, constituţia a fost publicată în Monitorul Oficial la 29 martie 1923 şi ea

conţine 138 de articole1.

Practic aceasta constituţie este proiectul partidului liberal, votat de Camera

Deputaţilor si de Senat la 27 martie 1923. Adoptarea acestei constituţii a fost considerată

nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a constituţiei stabilite prin

articolu 12 al constituţiei din 1866.

Ca şi constituţia precedentă, constituţia din 1923 este structurată in opt titluri şi

anume:

Despre teritoriul României

Despre drepturile românilor

Despre puterile statului

Despre finanţe

Despre puterea armată

Dispoziţii generale

Despre revizuirea constituţiei

Dispoziţii tranzitorii si suplimentare

Constuţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât priveste egalitatea în

drepturi a femeii cu bărbatul, prin articolul 6 alineatul 2 se spunea că legi speciale “vor

determina condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”. Trebuie reţinute

de asemenea dispoziţiile din aricolul 17 care garantează proprietatea privată şi din articolul

15 care interzic înfiinţarea pedepsei confiscării averilor.

1 Ovidiu Ţinca, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. Imprimeria de Vest,

Oradea 1994, p. 176

Puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege şi reprezentaţa naţională

(Adunarea Deputaţilor şi Senatul), primul având dreptul de iniţiativă legislativă şi totodată pe

acela de a refuza sancţionarea legilor votate în Parlament, care astfel nu intrau în vigoare. 1

Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se crerea vârsta de 40 de ani

împliniţi.

Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923

înfiinţează Consiliul Legislativ. În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute

dispoziţiile articolului 101, care interzicea înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi

ale articolului 103 care dădea controlul constituţionalităţii legilor Curţii de Casaţie, în

Pagina 18 din 59


secţiuni unite. Constituţia în articolul 104 stipula că “judecătorii sunt inamovibili în

condiţiunile speciale pe care legea le fixa”. Prin inamovibilitate se întelegea o situaţiune

juridică în virtutea căreia un funcţioonar nu poate pierde funcţiunea sa decât prin demisiune,

ajungeri la limita de vârstă, punere în retragere pentru infirmităţi, sau printr-o hotărâre a unei

instanţe disciplinare competente. Inamovabilitatea garanteaza nu numai dreptul la o anumită

funcţiune ci şi exercitarea acestui drept într-un anumit loc, de unde nu poate fi mutat decât în

cazurile şi cu formele prescrise de lege.

Trebuie, de asemenea, menţionate dispoziţiile articolului 128 care interziceau

suspendarea constituţiei, precum şi ale articolului 131, care include, ca parte integrantă a

constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare adoptate până atunci.

Constituţia a instituit prin articolul 107 contenciosul administrativ, particularul

vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, având posibilitate să se adreseze

Curţii de Apel pentru a cere anularea actului sau obligarea organului administartiv la plata de

daune pâna la restabilirea dreptului vătămat. Nu cădeau în competenţa instanţelor cenzurarea

actelor de guvernământ şi de comandament.

Reflectând evoluţia economico – socială a societăţii româneşti, articolul 21 stabilea că

toţi factori din producţia industrială se bucurau de o egala ocrotire din partea statului,

prevăzându-se totodată si masuri de asigurare a muncitorilor în caz de accidente.

1 G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol.III, ed. Casei Şcoalelor, 1934, p. 394

Titlul VII se referă la revizuirea constituţiei şi prevedea, în cadrul procedurii de

urmat, înfiinţarea unei comisii constituţionale, care avea sarcina să prezinte propunerile de

revizuire Adunării Constituante, citirea acestora făcându-se de doua ori la un interval de 15

zile. Constituţia din 1923 a răspuns unei necesităţi istorice, ea asigurând cadrul juridic şi

politic al dezvoltării statului naţional unitar. Din punct de vedere al aplicării textelor

constituţionale s-au manifestat insă multe inconveniente şi aberaţii. De la inceputul ei,

domnia lui Carol al II – lea a constituit o perioadă ăn care instituţiile parlamentare au fost

subminate în scopul instaurării dictaturii personale a regelui.

Dictatura regală instaurată prin Constituţia din 1938

Odată cu sfârşitul guvernării lui Octavian Goga a început dictatura regală. Regele

Carol al II – lea a recurs la o lovitură de stat. Fară să respecte vreuna din formele de revizuire

a constituţiei în vigoare, a promulgat o nouă constituţie, a înscenat un plebiscite, astfel încât

Pagina 19 din 59


noua constituţie a fost publicată în Monitorul Oficial din 27 februarie 1938. Noua constituţie

a României, fiind supusă unui plebiscit în ziua de 24 februarie 1938, a fost primită cu 4 297

581 voturi, contra fiind 5 483 de voturi1.

Constituţia din 1938 instaura pe faţă dictatura regală. Puterea executivă şi legislativă

aparţinea regelui. Articolul 3 prevedea că “puterea legislativă se exercită de rege prin

reprezentanţa naţională”. Cu alte cuvinte, atăt adunarea deputaţilor cât şi senatul deveneau

simple instrumente în mâna regelui. Pentru a transforma Adunarea Deputaţilor într-un pion

de manevră al dictaturii regelui, constituţia din 1938 a recurs la mai multe măsuri. Ea a

stabilit vârsta electorală la 30 de ani împliniţi restrângând astfel considerabil cadrele corpului

electoral. O restricţie tot atât de gravă a fost adăugată prin legea electorală, care a exclus de la

dreptul de vot pe neştiutorii de carte, pe atunci foarte numeroşi printre ţărani. În acelasi scop

constituţia a reînviat într-o formp schimbată, sistemul colegiilor electorale. Astfel existau 3

colegii profesionale: a) agricultura şi munca manuală; b) comerţul şi industria; c) profesiuni

intelectuale2.1 G. Alexianu, op. cit., p.4192 Tudor Drăganu, op. cit., p. 381

Pentru a crea o adunare a deputaţilor complet aservită voinţei regale, legea electorală

a mai prevăzut ca nimeni nu poate candida la alegerile pentru vreunul din corpurile

legiuitoare decât dacă este membru al partidului “Frontul Renaşterii Naţionale” şi are

autorizaţia acestuia, ceea ce înseamnă că nu puteau fi aleşi deputaţi decât cei ce se bucurau de

sprijinul şi deci, de încrederea dictaturii carliste. Subsratul acestei dispoziţii a legii electorale

a devenit şi mai evident atunci când, la 22 iunie 1940, Frontul Renaşterii Naţionale a fost

trasnformat în “Partidul Naţiunii”, iar Carol al II – lea s-a auto proclamat şef al acestui partid.

Dar nu numai alcătuirea Adunării Deputaţilor, ci şi cea a Senatului a fost astfel reglementată

de constituţia din 1938 încât să se înlăture posibilitatea oricărei opoziţii din calea voinţei

regale.

În acest scop, constituţia din 1938 făcea să dispară categoria senatorilor aleşi prin vot

direct şi crea, pe lângă senatorii de drept, două noi categorii de senatori: a) senatori numiţi de

rege; b) senatori aleşi de corpurile constituite în stat. Totodată, chiar senatorii desemnaţi de

corpurile constituite trebuiau să fie, ca şi deputaţii, membrii ai Frontului Renaşterii Naţionale

(Partidul Naţiunii) şi să aibă autorizaţia acestui partid. Mai mult, pentru a reduce la minimum

influenţa opiniei publice, constituţia prevedea că Adunarea Deputaţilor urma să fie aleasă pe

Pagina 20 din 59


6 ani, iar senatorii, numiţi sau aleşi, pe 9 ani, senatorii aleşi fiind supuşi reînnoirii pentru o

treime din numărul lor, odată la 3 ani.

În sfârşit, pentru a sublinia că o epocă de aproape 80 de ani, de regim democratic,

liberal, întemeiat pe un echilibru, ce-i drept relativ, între puterile statului, pe limitarea

prerogativelor şefului statului, şi pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului s-a

încheiat, constituţia din 1938 decreta în termini expreşi desfiinţarea regimului parlamentar,

prevăzând că “miniştri au răspundere politică numai faţă de rege”. Pe această cale, ca şi prin

suprimarea dreptului de anchetă şi de interpelare a adunărilor legiuitoare, această constituţie

desfiinţa practic controlul acestora asupra actelor politice ale executivului 1.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 382

Organizarea constituţională din 1940

În urma evenimentelor din vara anului 1940 (Dictatul de la Viena şi cedarea

Basarabiei şi a Bucovinei de nord) regele, prin Decretul – Lege 3052 din 5 septembrie a

suspendat constituţia din 1938 şi a dizolvat corpurile legiuitoare şi l-a numit prin Decretul –

Lege 3053 din aceeaşi zi pe generalul Ion Antonescu, cu depline puteri la conducerea statului.

Această acţiune nu l-a salvat, şi la 6 septembrie pe regele Carol al II – lea a abdicat iar

generalul Ion Antoescu prin Decretul 3064 din 6 septembrie a constatat succesiune la tron a

lui Mihai I. Noul rege, după ce, în lipsa reprezentanţei naţionale, a depus jurământul în faţa

lui Ion Antonescu, în calitate de preşedinte a Consiliului de Miniştrii, a patriarhului Bisericii

Ortodoxe române şi a prim – preşedintelui Înaltei Curţii de Casaţie, a emis Decretul – Lege

3067 din 6 septembrie, prin care l-a reînvestit pe generalul Ion Antonescu, cu depline puteri

la conducerea statului1.

Întreaga viaţă parlamentară a fost lichidată, iar generalul a devenit „conducătorul

statului”, şi guverna ţara prin decrete – legi. Generalul numea miniştri şi în celelalte funcţii

publice, conferea gradele militare, încheia convenţiile internaţionale. Drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti erau restrânse, decretele relative la funcţionarea organelor statului nu conţineau

dispoziţii pozitive, ci numai dispoziţii de restrângere, de suprimare sau dizolvare2.

Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923

Pagina 21 din 59


Repunerea în vigoare a actului fundamental din 1923 s-a făcut prin Decretul – Lege

1626 din 2 septembrie 1944, după actul de la 23 august din acelaşi an, când România s-a

alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, întorcând armele împotriva Germaniei naziste. Deoarece in

condiţiile războiului, parlamentul nu mai funcţiona, puterea 1 Ovidiu Ţinca, op.cit., p. 1812 Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 79

legislativă urma sa fie exercitată de rege la propunerea Consiliului de Ministrii. Viaţa

politică din acea perioadă a fost puternic influenţată de U.R.S.S. Astfel la 6 martie 1945 s-a

impus un guvern comunist condos de Petru Groza, care pentru a-şi consolida puterea a

desfiinţat Senatul şi a trecut la epurarea aparatului administariv. Noua lege pemtru alegerile

din Adunarea Deputaţilor care acorda militarilor şi femeilor dreptul de vot şi de a fi alese, pe

baza votului universal, egal, direct şi secret, prin scrutin de listă şi pe baza reprezentării

profesionale, a cuprins prevederi organizatorice care au permis măsluirea alegerilor din

noiembrie 1940, astfel încât blocul comunist a obţinut 348 de mandate, Partidul Naţional

Ţaranesc 32 de mandate, Partidul Naţional Liberal 3 mandate, Uniunea Democrată Maghiară

29 mandate, şi Partidul Ţărănesac Democratic 2 mandate1.

Următoarele mişcări în vederea lichidării regimului democratic au fost lichidarea

partidelor şi apoi a monarhiei. Prin Legea 363 din 30 decembrie 1947, regele a abdicat,

România fiind declarată republică, pâna la intrarea în vigoare a unei noi constituţii puterea

executivă urmând a fi exercitată de un prezidiu alcătuit din 5 membrii aleşi de către Adunarea

Deputaţilor, care avea beneficiul atribuţiilor legislative în perioada de pâna la alegerea unei

adunări constituante.


Precedată de constituirea Partidului Muncitoresc Român – de fapt tot vechiul partid

comunist – Legea numărul 32 din 25 februarie 1948 a dispus dizolvarea Adunării Deputaţilor,

corpul electoral fiind convocat pe data de 28 martie 1948 în vederea alegerii unei adunări

constituante. Prin mijloace necurate, comuniştii au obţinut majoritatea covârşitoare. Astfel

prima constituţie a noului regim a fost adoptată cu obişnuita unanimitate comunistă şi a intrat

în vigoare la 13 aprilie 1948.

1 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 183

Pagina 22 din 59


Deşi în momentul adoptării Constituţiei din 1948 Partidul Comunist izbutise deja să

monopolizeze întreaga putere de stat şi să-şi subordoneze toate pârghiile aparatului de stat,

începând cu adunarea legiuitoare, continuând cu guvernul şi sfârşind cu justiţia şi

procuratura, totuşi această constituţie nu consacra în termeni expreşi rolul Partidului

Comunist de unii conducători a întregii activităţi economice, sociale şi politice a ţării.

Indirect însă acest rol al partidului apărea clar definit în textul actului fundamental din 1948

ca urmare a faptului ca era vorba de cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare, aliată

cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea aşa-zisă „legată de popor”1.

Dacă în momentul adoptării Constituţiei din 1948 puterea politică era în mâinile

comuniştilor, în schimb principalele mijloace de producţie, cele mai numeroase întreprinderi

industriale şi comerciale, atelierele meşteşugăreşti şi producţia agricolă era în mâini

particulare. Constituţia din 1948 a creat două instrumente juridice prin care comunişti

rezolvau şi această problemă: naţionalizarea şi exproprierea. Apoi au început naţionalizarea

principalelor întreprinderi comerciale şi după 1949 şi colectivizarea forţată a agriculturii. În

1952 existau aproape 1500 de cooperative agricole şi peste 1000 de întovărăşiri agricole.

Ca urmare a monopolizării puterii politice de către comunişti, a creării noilor organe

de represiune (securitatea şi miliţia) precum şi a persecuţiilor dezlănţuite împotriva aşa-zişilor

foşti exploatatori, a chiaburilor, a membrilor fostelor partide istorice, a intelectualilor acuzaţi

de concepţii mistice şi reacţionare, a unor culte religioase, în curând, în cadrul populaţiei se

conturează categorii sociale neexistente între care deosebirile devin tot mai accentuate deşi

Constituţia din 1948 proclama cu făţărnicie egalitatea în faţa legilor a tuturor cetăţenilor fără

deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceste categorii erau:

nomenclaturiştii şi activiştii de partid

membrii de rând ai partidului

marea masă a membrilor de partid

lucrătorii din cadrul securităţii si miliţiei

1 Tudor Drăganu op. cit., p. 386

persecutaţii politici


Pagina 23 din 59


Constituţia din 24 septembrie 1952 a reprezentat consacrarea constituţională a

evoluţiei societăţii româneşti după cel de-al II – lea război mondial, în care aceasta a rupt

tradiţiile politice antebelice şi a fost obligată să urmeze o anumită direcţie, ca urmare a

stabilirii sferelor de influenţă ale marilor puteri. Cele mai importante schimbări au avut loc în

economie, unde sectorul socialist s-a dezvoltat pe baza planificării centralizate, iar agricultura

era în curs de cooperativizare.

Constituţia cuprindea un capitol introductiv şi 115 articole grupate în 10 capitole

având următoarele trăsături fundamentale:

reprezenta bilanţul activităţilor economice şi sociale realizate în perioada istorică

respectivă

stabilea rolul conducător al sectorului socialist în economie, cuprinzând totodată şi

dispoziţii referitoare la sectorul particular capitalist

a consacrat unele drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la muncă, dreptul la

odihnă, dreptul la învăţătură, egalitatea în faţa legii, egalitatea între sexe, libertatea

cuvântului, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi mitingurilor, inviolabilitatea domiciliului

şi secretul corespondenţei)

a înscris pentru prima dată pe plan constituţional rolul conducător al partidului

marxist – leninist în societate, desfiinţând liberalismul politic

baza politică a statului era formată din sfaturile populare, la nivele locale, şi Marea

Adunarea Naţională ca organ suprem al puterii de stat, alese prin vot universal, egal, direct şi

secret1

_____________________________________________________________________

_________1 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 185

Marea Adunare Naţională alegea un Prezidiu care avea dreptul de a emite decrete ca

organ suprem cu activitate permanentă a puterii de stat, care ulterior prin Legea numărul 1

din 1961 a fost transformat în Consiliu de stat, cu atribuţiuni mai bine precizate. Iniţial,

durata mandatului sfaturilor populare era de doi ani, dar prin Legea 2/1959 aceasta a fost

fixată la patru ani cu excepţia celor ale oraşelor şi ale comunelor, care rămâneau tot la doi

ani.

Daca la intrarea în vigoare a constituţiei, aceasta cuprindea şi numărul şi numele

ministerelor, prin Legea 1/1957 s-stabilit că în această materie trebuie să se reglementeze în

Pagina 24 din 59


viitor prin legi ordinare. De asemenea, Consiliul de Miniştrii era răspunzător de activitatea sa

în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în intervalele dintre sesiuni, în faţa Consiliului de stat.

Procurorul general, începând cu anul 1961 nu s-a mai subordonat Guvernului, ci Marii

Adunări Naţionale.


Campania întreprinsă de Partidul Comunist în vederea lichidării proprietăţii private

asupra mijloacelor de producţie, desfăşurată cu maximă intensitate după 1952 a făcut ca, în

pragul anului 1965, întreaga industrie să fie socializată iar în agricultură ultimele rămăşiţe ale

gospodăririlor chiabureşti să dispară. Adoptarea constituţiei din 1965 a fost consecinţa

ambiţiei de curând alesului secretar general al Partidului Comunist, Nicolae Ceauşescu, de a-

si inaugura tirania ce avea să dăinuiască 23 de ani prin punerea în aplicare a unui nou

aşezământ fundamental1.

În primii ani de aplicare a constituţiei structura aparatului de stat nu a suferit

modificări esenţiale în raport cu precedenta constituţie. Organele principale ale statului au

rămas: Marea Adunare Naţională şi Consiliul de stat ca organe supreme ale puterii de stat,

Consiliul de Miniştrii şi organele centrale de specialitate ale administraţiei publice de stat ca

organe executive cu competenţă pe întregul teritoriu al statului, fostele sfaturi populare,

devenite consilii populare, ca organe locale ale puterii de stat.


În anii următori dictatura comunistă s-a transformat într-o dictatură personală a

secretarului general al Partidului Comunist a cărui megalomanie s-a concretizat într-un cult al

personalităţii fără precedent în istorie. Ca o expresie a acestui cult dezlănţuit al personalităţii,

prin Legea 1 din 1974 a fost creată instituţia preşedintelui republicii, prevăzându-se că el este

şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile externe şi interne ale ţării. În practică

rolul preşedintelui nu s-a limitat la atât. El cumula această funcţie cu cea de secretar general

al P.C.R. În temeiul celor două funcţii el concentra în mâna lui toată puterea de stat precum şi

organizaţiile de altă natură dobândind puteri mai mari decât un monarh absolut. La acestea se

adaugă funcţiile de preşedinte al Consiliului de stat, comandant suprem al forţelor armate,

preşedintele Consiliului apărării, al Consiliului Suprem al dezvoltării Economice şi

Pagina 25 din 59


Socialiste, al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste etc. De aici se trage concluzia că

sistemul de guvernământ instituit de Constituţia din 1965 poate fi caracterizat ca o dictatură

personala cu caracter totalitar împins până la extrem, care bazându-se pe o securitate

necruţătoare a reuşit să înăbuşe până în 1989 orice formă de rezistenţă deşi ţara se afla în

pragul înfometării iar economia se prăbuşea din cauza politicii nechibzuite de industrializare

forţată, de sărăcire şi de depopulare a satelor.


Actele cu caracter constituţional după decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu

şi ele au reflectat tendinţa de instituţionalizare a noii puteri rezultate din revoluţie. Înlăturând

structurile de putere ale vechiului regim dictatorial, noua putere a adoptat câteva acte care

jalonau noua organizare statală a României, menţinând în acelaşi timp dispoziţiile

Constituţiei din 1965 referitoare la organizarea administrativ – teritorială, organele

judecătoreşti şi ale procuraturii, drepturile fundamentale ale cetăţenilor 1.1 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 197

Imediat după revoluţie s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale, constituit

în timpul acesteia, preluând puterea de stat, subordonându-şi toate organele statului, inclusiv

armata, prezentându-şi platforma – program care avea un caracter democratic. Decretul –

Lege numărul 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea

Consiliului F.S.N. şi a consiliilor teritoriale a marcat momentul instaurării unui guvernământ

de fapt. Reglementând organizarea statală a României acesta reprezenta o mini constituţie.

Forma de guvernământ a fost declarată republica. Consiliul F.S.N. avea atribuţiile unui

Parlament. Preşedintelui consiliului i s-au conferit atribuţii specifice unui şef de sta, iar

consiliile teritoriale au devenit organe locale ale puterii de stat. O sarcină importantă a

consiliului, care avea un caracter provizoriu, era constituirea unei comisii de elaborare a noii

constituţii a României.

Prin decretul – lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de

Uniune Naţională a consfinţit pe plan legislativ participarea partidelor politice la guvernare.

F.S.N. s-a transformat într-un partid politic. S-a stabilit că jumătate din numărul membrilor

Consiliului Provizoriu să provină din F.S.N., iar cealaltă jumătate să reprezinte partidele şi

formaţiunile politice constituite.

Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a

Preşedintelui României a reprezentat o etapă importantă în evoluţia post revoluţionară pe plan

Pagina 26 din 59


constituţional. Deosebit de importante au fost prevederile referitoare la constituirea de drept a

Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună, în Adunarea Constituantă pentru

adoptarea constituţiei în termen de 18 luni.

Sistemul constituţional instituit de Decretul – Lege nr. 92 din 1990 a funcţionat

asemănător regimului semi – prezidenţial, preşedintele deţinând prerogative importante, dar

parlamentul având totodată mijloace de control asupra guvernului, care răspundea în faţa lui

şi pe care-l putea obliga să demisioneze printr-un vot de neîncredere.

Constituţia a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie prin vot

nominal şi apoi votată prin referendum. Reperele unei posibile calificări a Constituţiei

României sunt diverse şi numeroase aşa încât trăsăturile înseşi rămân, în mare parte sub

semnul constituţionalismului. Constituţia este structurată pe 7 titluri şi cuprinde 151 de

articole. Trăsăturile sau elementele definitorii ale acestei Constituţii sunt:

constituţia este expresia voinţei suverane reale a poporului român de a-şi stabili noile

rânduieli economice, sociale şi politice

constituţia reprezintă o sluţie de continuitate reaşezând pe baza unei noi concepţii

filozofice, politice, ideologice şi morale bazele statului şi ale societăţii

constituţia României îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic

internaţional să comunice cu acesta de pe poziţia parţii faţă de întreg

Constituţia este opera unei puteri originare, primare iar forţa ei morală se sprijină pe

verdictul aprobativ al poporului

este constituţia unei perioade de tranziţii

Constituţia receptează si revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi societăţii

româneşti, asimilează experienţa constituţională ale celor mai avansate ţări

este o Constituţie reală şi realistă

Constituţia României e un sistem deschis receptiv la impulsurile interne şi externe1

Revizuirea constituţională din 2003

Revizuirea constituţională din anul 2003 se realizează prin Legea nr. 429/2003 de

revizuire a constituţiei României, care duce la modificarea şi completarea Constituţiei din

1991, cu renumerotarea textelor, actualizarea denumirilor şi republicare.

Constituţia ca oricare altă lege, în pofida înclinaţiei spre sacralizarea ei, este

susceptibilă şi, poate, cu întâietate, de mulare şi de remulare pe profilul facticităţii sociale şi

politice, nu numai pentru a se răspunde astfel unor exigenţe de adaptare conjuncturală, dar şi

Pagina 27 din 59


pentru a reproiecta dimensiunile viitoarei dezvoltări a societăţii. Oportunitatea motivelor de

revizuire şi acuitatea acestora aparţin domeniului opţiunilor politice, iar o judecată de valoare

asupra lor poate fi făcută numai în viitor 2.1 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi

1993, vol. 2, p. 1312 Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, Revista Dreptul.Uniunea Juriştilor din

România, nr. 12/2003

Fără îndoială cele mai controversate texte atât în cadrul Comisiei pentru elaborarea

propunerii legislative de revizuire, cât şi în cadrul Adunării Constituante au fost cele de

modificare şi completare a dispoziţiilor articolului 23 din Constituţie privind libertatea

persoanei. O alto dispoziţie importantă este intrarea în vigoare a unei legi după 3 zile de la

data publicării în Monitorul Oficial. De asemenea s-a introdus un nou titlu: Integrarea Euro –

Atlantică care cuprinde doua articole având ca obiect de reglementare: integrarea în Uniunea

Europeană şi aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 145 din legea de revizuire). Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie va lua locul Curţii Supreme de Justiţie. O altă dispoziţie vizează

Curtea de Conturi care a fost redefinită structural şi funcţional.

O operă atât de complexă cum este revizuirea aşezământului fundamental al statului şi

al societăţii, inevitabil a fost anevoioasă politic şi juridic, implicând profundă şi cumpătată

gândire şi regândire, retrospectivă şi proiectivă, în ambianţa naţională şi în cea internaţională.

Indiferent de eventualele imperfecţiuni sau insuficienţe, Legea de revizuire a

Constituţiei este o lucrare de profundă respiraţie democratică şi un reper fundamental pentru

sistemul actual de valori a societăţii româneşti şi pentru prefigurarea devenirii acestora.

Secţiunea III. Rolul disciplinei de Drept Constituţional în dezvoltarea

constituţionalismului românesc

Noţiunea de Drept Constituţional s-a născut sub influenţa revoluţiei franceze de la

1789 însă ea s-a încetăţenit în Franţa mult mai târziu, în anul 1834, când a fost creată la Paris

prima catedră purtând această denumire. Odată cu elaborarea constituţiilor scrise această

disciplină s-a dezvoltat în întreaga Europă.

În ţările române studiul Constituţiei s-a făcut la început ca şi în Franţa reunit cu

dreptul administrativ, sub denumirea de drept public. Aceasta a fost şi denumirea cursului pe

Pagina 28 din 59


care profesorul francez G. Maisonnable îl ţinea în limba franceză, în 1837 la Academia

Mihaileană, studiind comparativ legislaţiile diferitelor popoare. Mai apoi, Simion Bărnuţiu îşi

intitula cursul ţinut la Iaşi: Dreptul public al românilor1.

Noţiunea de drept constituţional apare şie ea foarte curând. În anul 1864, A. Codrescu

publica „Dreptul Constituţional” iar în 1889 la Brăila, apare volumul „Elemente de Drept

Constituţional” de Chris I. Suliotis. Apoi în anul 1903 la Iaşi este publicat cursul de drept

constituţional al lui C. G. Stere iar în 1915, al Bucureşti, apare cursul lui C. Dissescu. Astfel,

termenul de drept constituţional primeşte o nouă confirmare. Între cele două războaie

mondiale disciplina cunoaşte o deosebită înflorire şi este consacrată definitiv în programele

facultăţilor de drept din ţară. În această perioadă apar numeroase cursuri ale unor profesori

deosebit de valoroşi printre care se numără: G. Alexianu, P. Negulescu, I. Vântu, C.G.

Rarincescu, I. Gruia.

După instaurarea dictaturii comuniste, noţiunea de drept constituţional a fost înlocuită

cu cea de drept de stat. Justificarea comuniştilor era că această denumire oferea un cadru mai

larg de cercetare deoarece se analizau şi celelalte izvoare de drept, atunci când acestea au ca

obiect forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului,

raporturile lui cu celelalte organe ale statului, precum şi drepturile şi obligaţiile fundamentale

ale cetăţenilor. Această denumire era prea îngustă pentru a putea îmbrăţişa toate acele variate

raporturi sociale care pot forma obiectul de reglementare al Constituţiei. Într-un alt sens

această noţiune apare prea largă. Acest lucru deoarece în categoria normelor care

reglementează organizarea şi funcţionarea statului se încadrează nu numai cele privitoare la

forma de stat, la forma de guvernământ, la formarea, structura şi formarea organelor

legislative, a guvernului şi a principiilor care stau la baza justiţiei, ci şi cele referitoare la

organele inferioare ale administraţiei de sta la procedura de judecată etc. Astfel, dacă se

pleacă de la sensul dat în deobşte cuvântului stat, disciplina dreptului de stat s-ar suprapune

altor discipline juridice. Din aceste motive, în ţara noastră, în perioada 1954 – 1989 s-a

revenit la noţiunea de drept constituţional. S-au publicat numeroase cursuri sub această

denumire. Dintre autorii mai importanţi pot fi menţionaţi: Tudor Drăganu, N. Prisca, Ion

Muraru, Ion Deleanu.1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 31

După 22 decembrie 1989 s-a folosit denumirea de Drept Constituţional şi Instituţii

Politice. Potrivit noilor programe ale facultăţilor de drept, până în prezent s-au publicat

următoarele cursuri de Drept Constituţional şi Instituţii Politice: D. Ciobanu, I. Muraru, I.

Deleanu, T Drăganu, G. Vrabie, A. Iorgovan, O. Ţinca, V. Gionea.

Pagina 29 din 59


CAPITOLUL II

CONŢINUTUL NOŢIUNII DE CONSTITUŢIE

Secţiunea I. Evoluţia noţiunii de constituţie

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin

constitutio care înseamnă aşezare cu temei, starea unui lucru. În sistemul de drept roman,

constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărei forţă juridică era superioară celorlalte

acte juridice, adoptate de autorităţile publice ale imperiului („constitutio princips est quod

imperator decreto,vel edicto vel epistula constituit”).

Mai târziu, în evul mediu, acest cuvânt reapare în limba ecleziastică pentru a desemna

anumite reguli monahale. După o lungă perioadă de eclipsă el este întâlnit în secolul al XVIII

– lea când i se atribuie însă un sens nou.

Luptând împotriva absolutismului monarhic şi pentru abolirea privilegiilor feudale,

spiritele progresiste ale vremii au desemnat prin noţiunea de constituţie numai acele legi care,

reglementând organizarea şi funcţionare statului, limitau puterea monarhului şi garantau

anumite drepturi şi libertăţi fundamentale individului. Acest mod de a concepe noţiunea de

constituţie este foarte clar exprimat de Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului

din 1789, în care se arăta că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici

separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”1.

După cum se poate observa, este vorba despre o concepţie asupra noţiunii de

constituţie care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei ceea ce echivalează cu o

definiţie materială. În sensul ei este vorba de o constituţie chiar dacă normele acesteia sunt

stabilite pe cale de obiceiuri juridice sau prin legi ordinare, cu condiţia ca ele să aibă ca obiect

limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor individului. Astfel, dacă, în această

concepţie asupra noţiunii de constituţie, forma de adoptare a normelor


ei este indiferentă, în schimb conţinutul lor trebuie să aibă o coloratură politică bine

definită. Aceasta nu formează o constituţie decât dacă în ansamblul lor corespund idealurilor

filozofiei liberale şi individualiste dominante în perioada revoluţionară care a dus la limitarea

Pagina 30 din 59


sau răsturnarea absolutismului monarhic. Prin urmare, nu orice norme privitoare la

organizarea statului sunt de esenţa constituţiei, ci numai cele care au ca obiect realizarea unui

program politic clar definit.

În acest sens se spunea că Anglia are o constituţie, spre deosebire de alte state, pentru

simplul motiv că în acea ţară existau un număr de reguli juridice care, deşi nu erau consacrate

într-o lege sistematică de organizare a statului, ci se formaseră în cea mai mare parte pe cale

de obiceiuri, iar într-o mai mică măsură printr-un număr de acte scrise cu valoare unor legi

ordinare, aduceau limitări puterii monarhului şi garantau anumite drepturi individuale. Acest

mod de înţelegere a noţiunii de constituţie este curent şi astăzi în Anglia.

Revoluţiile americană şi franceză din a doua jumătate a secolului al XVIII – lea nu s-

au mărginit să proclame necesitatea limitării puterilor guvernanţilor şi recunoaşterea unor

drepturi fundamentale indivizilor ci au căutat să găsească şi procedee juridice cât mai eficace

pentru realizarea acestui scop.

Ideea că normele constituţionale trebuiau cuprinse în legi scrise şi sistematice a fost o

consecinţă a acestor preocupări. Ea s-a născut din convingerea că numai o constituţie scrisă,

prin precizia şi calitatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii

absolute. La încetăţenirea acestei idei a contribuit şi teoria contractului social. Pentru a se

asigura supremaţia juridică a constituţie faţă de alte legi s-a facut apel la ideea rigidităţii

constituţiei. Deoarece este legea cea mai importantă într-un stat constituţia nu poate fi

modificată de corpurile legiuitore obişnuite ci de o adunare constituantă, adică de un organ

ales anume în scopul adoptării sau modificării constituţiei. În acelaşi scop, s-a încercat apoi

să se găsească un mijloc pentru a se asigura respectarea ei nu numai de organele

administraţiei publice şi de justiţie, dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost

instituirea unui organ căruia să i se recunoască competenţa de a face inaplicabile legile

contrare unui principiu constituţional. Concepţia despre constituţie că aceasta se

caracterizează prin faptul că are ca obiectiv înfăptuirea unui ideal politic bine definit:

limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale, a devenit

începând cu sfârşitul secolului al XVIII – lea, o idee - forţă pe măsură ce cercuri tot mai largi

ale societăţii şi-au însuşit-o. Astfel treptat, pentru spiritele progresiste, idee de libertate a

ajuns să fie indisolubil legată de ideea de constituţie. Constituţia era considerată de toţi

aceştia ca un talisman, capabil să deschidă cele mai ferecate porţi din calea făuririi unei ordini

social bazate pe libertatea şi respectul personalităţii umane 1.

Această idee, devenită convingere colectivă, a prins rădăcini atât de puternice încât

chiar şi atunci când, într-o ţară sau alta, existau regimuri dictatoriale, ele au continuat, în

Pagina 31 din 59


încercarea de a păstra o oarecare aparenţă. În ţara noastră este cazul instaurării dictaturii

regelui Carol al II – lea în anul 1938. Aceasta a avut loc pe calea decretării unei aşa – zise

constituţii, iar atunci când o altă dictatură, cea comunistă s-a instalat pentru o perioadă de 43

de ani, ea şi-a găsit consacrarea juridică în Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965.

Noţiunea de constituţie nu ,oare în Franţa nici măcar în timpul regimului de la Vichy

(1940 – 1944), când monocraţia mareşalului Petain a fost organizată prin nu mai puţin de 10

acte constituţionale. Acelaşi mareşal a iniţiat şi elaborarea unui proiect de constituţie. Acest

concept de constituţie nu s-a impus în dezvoltarea istorică, modernă, a tuturor statelor cu

valoare unei reguli absolute. Un exemplu este dictatura lui Hitler din Getmania. Aceasta se

baza pe o serie de legi ordinare.

În ciuda unor asemenea excepţii, în general se poate spune însă că întocmai ca

democraţiile moderne, şi dictaturile epocii noastre continuă să folosească acea modalitate de

reglementare desemnată în mod obişnuit prin conceptul de „constituţie”. Aşa,

constituţionalismul devine o trăsătură aproape constantă a sistemelor politicii actuale. Dar

dacă constituţionalismul apare în timpurile noastre ca o trăsătură comuna atât în regimurile

liberale şi pluraliste, cât şi pentru regimurile dictatoriale, el este un concept care în practică

acoperă două realităţi fundamentale diferite, odată ce într-o optică liberală consecventă,

constituţiile dictatoriale nu ar întruni condiţiile minime de conţinut necesare pentru a putea fi

subsumate în această noţiune 2.



Secţiunea II. Definiţia noţiunii de constituţie

În aceste condiţii era foarte dificil de dat o definiţie a noţiunii de constituţie care să

ţină cont de situaţiile existente atât în regimurile liberale şi pluraliste , cât şi în cele

dictatoriale. Astfel s-a căutat un criteriu tehnico-juridic de definire, plasat în afara oricărei

doctrine filozofice sau politice.

Totodată trebuie observat că o definiţie materială , formulată în spiritul articolului 16

al Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, adică bazată pe luarea în

considerare a caracteristicilor de conţinut a normelor cuprinse în constituţie-sau, cu alte

cuvinte, a materiei reglementate- indiferent de modul de stabilire (cutumă, lege

constituţională, lege ordinară) nu ar fi fost satisfăcătoare nici din punct de vedere ştiinţific,

Pagina 32 din 59


odată ce nici măcar constituţiile liberale nu se mărginesc să consacre separaţia puterilor

statului şi să garanteze drepturile fundamentale individuale, ci cuprind numeroase alte

reglementări, cum sun cele privitoare la forma de stat, la forma de guvernământ, la modul de

organizare şi funcţionare a Parlamentului etc.

Un factor care a contribuit fără îndoială ca definiţia materială a noţiunii de constituţie

inspirată de concepţia individualistă şi liberală a revoluţiei franceze din 1789, să fie depăşită

a fost apariţia în secolul XIX şi XX a unor curente filozofice ce se îndepărtau de substanţa ei,

cum au fost doctrinele solidariste şi socialiste, dirijismul economic, teoriile corporatiste şi a

elitelor etc. Din punctul de vedere al acestor doctrine, constituţiile nu mai puteau fi concepute

ca o reflectare a unei filozofii pe care o respingeau.

În încercarea de a preciza specificul obiectului de reglementare al constituţiilor,

definiţiile date pe această bază diferă de la autor la autor. Unele sunt mai sintetice altele mai

analitice.

Definiţia materială a noţiunii de constituţie este valabilă numai în ţările care au

constituţii suple. Pentru că acolo tot ceea ce deosebeşte normele constituţionale de alte norme

este conţinutul lor. În ţările cu constituţii rigide, aceste norme se deosebesc şi prin procedura

prin care sunt stabilite, nu numai prin conţinutul lor. Plecându-se de la această situaţie

existentă în ţările cu constituţie rigidă, in literatura noastră juridică mai recentă ( I. Muraru, I.

Deleanu) se consideră că definirea noţiunii de constituţie trebuie să aibă în vedere atât

criteriul material cât şi cel formal. Împotriva acestui punct de vedere ar fi faptul că în unele

constituţii rigide sunt incluse aşa – zise reguli constituţionale formale, adică reguli care nu se

raportează direct la ceea ce se admite de obicei că formează obiectul constituţiei ci prin

conţinutul lor aparţin altor domenii de drept. Se poate spune că o asemenea constituţie poate

fi definită numai din punct de vedere formal, odată ce criteriul material nu mai operează ori

de câte ori este vorba de dispoziţii ale ei care se referă la alte domenii decât organizarea şi

exercitarea puterii publice. Însă de cele mai multe ori când dispoziţii constituţionale formale

sunt adoptate, se urmăreşte ca legiuitorul ordinar să fie împiedicat să legifereze pe altă bază

decât cea admisă de aceste dispoziţii, o anumită categorie de raporturi sociale. Deci, prin

interdicţia pe care o adresează organului legiuitor, dispoziţia constituţională formală limitează

competenţa unui organ al puterii şi prin urmare, întrucât reglementează exerciţiul puterii,

dobândeşte un caracter constituţional nu numai din punct de vedere formal ci şi material. În

concluzie se poate spune, că o definire a noţiunii de constituţie bazată pe cumularea

criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în

întreaga ei complexitate.

Pagina 33 din 59


Secţiunea III. Condiţii de fond şi de formă ale constituţiei

În general, constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico – juridic

având mai multe sau mai puţine articole şi care este adoptat direct de popor sau de

reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.

Prezentarea constituţiei ca un document cuprinzând un anumit număr de articole şi

care este adoptat printr-o procedură specială de către un organism cu puteri constituante sau

prin referendum, este, însă, insuficientă pentru caracterizarea ştiinţifică, în special juridică a

legii fundamentale. De aceea este nevoie de prezentarea câtorva trăsături definitorii ale

constituţiei. Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii documentul are nevoie să întrunească

anumite condiţii de fond şi de formă1.

1 Cristian Ionescu, op. cit., p. 164

Mai întâi în ceea ce priveşte condiţiile de fond ale legii fundamentale trebuie ţinut

seama ca dispoziţiile constituţionale reglementează în primul rând raporturi politice,

indiferent care ar fi obiectul acestora şi domeniul vieţii politice. Nu interesează nici faptul că

raporturile respective se concretizează în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică,

financiară etc. Esenţa comuna a tuturor acestor acte, constă în faptul că prin intermediul lor se

transpun în practică obiective de conducere politică. Modul de desemnare al autorităţilor

publice ca şi prerogativele de conducere a guvernanţilor, sunt stabilite de fapt, pentru

facilitarea exercitării puterii politice. Deci, constituţiile au caracter politic, iar documentul în

care ele sunt înscrise, are tot un caracter politic. Acesta este o condiţie de fond a oricărei

constituţii. Caracterul politic al dispoziţiilor constituţionale este obiectivat însă în norme

juridice care le conferă astfel obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată. Cu alte

cuvinte, ele au căpătat pe lângă un caracter politic şi un caracter normativ. Caracterul

normativ al dispoziţiilor constituţionale reprezintă o altă condiţie de fond a constituţiei.

Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge, îndeosebi din necesitatea

de a conferi consistenţă şi caracter general – obligatoriu normelor politice precum şi de a

asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Dacă dispoziţiile constituţionale ar avea

doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancţionată în mod eficient. Nu este

vorba de un simplu caracter normativ . Dacă am accepta , ca o condiţie de fond a constituţiei,

ca dispoziţiile sale să aibă pur şi simplu caracter normativ, acest act fundamental nu s-ar

deosebi de o lege ordinară, ale cărei prevederi au, de asemenea caracter normativ. Constituţia

Pagina 34 din 59


are un caracter normativ,juridic suprem,ceea ce înseamnă ceea ce înseamnă că toate celelalte

acte juridice trebuie să fie conforme cu dispoziţiile sale.

De asemenea, caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale impune stabilirea

unei ordini constituţionale corespunzătoare intereselor social politice ale unei societăţi

localizată temporar şi geografic care nu poate fi schimbată oricând si de oricine. Daca am

accepta soluţia contrară, ar însemna ca dispoziţiile constituţionale să poată fi contestate şi

înlocuite cu altele fără o procedură specială şi solemnă.

În afara celor două caracteristici de fond, mai pot fi sintetizate două alte elemente

definitorii ale noţiunii de constituţie, de această dată din punct de vedere formal.

Mai întâi se impune caracterul de lege al constituţiei, deoarece aceasta este o lege şi

acest element deşi surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit este prezent în toate

definiţiile formulate. Fiind o lege, constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar

aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea.

Dar constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în ansamblul legilor.

Caracterul de lege fundamental rezultă din conţinutul şi calitatea reglementărilor1.

Conţinutul constituţiei este unul complex, el cuprinzând principiile fundamentale

pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale, juridice etc.). Este şi

motivul pentru care adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă

la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Totodată reglementările

constituţionale privesc cu precădere puterea (puterea de stat), adică fenomenul şi realitatea

cheie în orice organizare social – statală. Este şi motivul pentru care puterea de stat apare ca

un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei. Conţinutul reglementărilor

constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce

formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt esenţiale

pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.

Al doilea element formal constă în supremaţia constituţiei. Într-adevăr, constituţie este

o lege supremă din punct de vedere juridic, în raport cu toate celelalte legi. Atât legile

organice cât şi cele ordinare trebuie să corespundă literei şi spiritului constituţiei. Obligaţia de

a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. Mai mult, şeful statului are, chiar,

datoria formală, înscrisă în constituţie de a veghea la respectarea acesteia 2.

Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi de valoarea celorlalte este forma scrisă a

constituţiei. Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII – lea, ea fiind preferată

constituţiei cutumiare din mai multe motive. Cu toate acestea, această trăsătură nu figurează

Pagina 35 din 59


în definiţii pentru ca astăzi există ţări care nu au o constituţie scrisă, precum Anglia, Noua

Zeelandă, Israel.

1 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit., p. 532 Cristian Ionescu, op. cit., p. 168

Sectiunea IV. Ideologiile economice şi politice din lumea modernă

În lumea modernă s-au confruntat două concepţii principale, cu o substanţă ideologică

profund deosebită şi diametral opusă, atât pe plan politic cât ţi pe plan economic, cu

considerabile consecinţe asupra evoluţiei umanităţii. Acestea două sunt liberalismul şi

marxism – leninismul.

Pe plan economic, liberalismul şi-a găsit expresie în binecunoscuta lozincă: „laissez –

faire, laisser – passer”. Astfel indivizilor le era permis să producă orice, oricum şi oricât şi

apoi să poată să pună în circulaţie ceea ce au produs fără nici un fel de restricţie sau

constrângere. Ca atare liberalismul economic presupune garantarea proprietăţii private de

orice fel, libertatea industriei şi comerţului, precum şi libera concurenţă şi economia de piaţă

1.

Pe plan politic, liberalismul pleacă de la ideea că, pentru a se da indivizilor

posibilitatea de a-şi dezvolta plenar personalitatea în mediul social, statul trebuie să se

mărginească la rolul de păzitor de noapte. El nu trebuie să intervină în sfera de activitate a

indivizilor, ci trebuie să îi lase pe aceşti să-şi exercite liberi şi nestânjeniţi libertăţile.

Intervenţia acestuia trebuie făcută doar atunci când se încalcă anumite legi. Individul, liber să

aibă orice convingeri, este totodată liber să şi le manifeste şi să le promoveze în mediul social

prin intermediul partidelor, a căror doctrină o îmbrăţişează. Mai trebuie ca el să-şi poată pune

propria lui concepţie politică şi programele acesteia în discuţia altora. De asemenea poate

opta pentru orice alt punct de vedere. În temeiul libertăţii de asociere, nimic nu împiedică

oamenii care împărtăşesc aceleaşi idei politice să se grupeze în aceeaşi organizaţie şi să

încerce să pună în aplicare respectivele idei. Deoarece acest drept aparţine fiecărui cetăţean,

rezultă deci că democraţia este strâns legată de pluralismul politic. Fiecare grupare de indivizi

care împărtăşesc aceleaşi idealuri politice, doresc promovarea pe planul deciziilor statale a

programelor lor politice şi astfel doresc să obţină cât mai multe mandate în organele

reprezentative. Pluralismul politic merge mână în mână cu concepţia liberală, cu separaţia

puterilor statului, chemată să împiedice ca organele statului să încalce atribuţiile ce le-au fost

conferite.

Pagina 36 din 59



Un lucru care defineşte doctrina liberală este şi tendinţa de a evita producerea unei

confuzii a puterii politice cu cea economică. Pentru a se afirma libertăţile individuale nu

trebuie ca cei ce deţin puterea politică să o controleze şi pe cea economică. Din păcate

România de azi se îndepărtează tot mai mult de la acest principiu, un număr însemnat de

politicieni deţinând controlul asupra unui important sector economic fie direct fie prin

intermediul altor persoane.

Prin efectul concurenţei, puterea economică este sortită să devină ea însăşi pluralistă

şi ca urmare , în măsură să accentueze şi mai mult climatul de libertate creat de pluralismul

politic 1.

În opoziţie cu liberalismul, marxism – leninismul consideră că proprietatea privată

asupra mijloacelor de producţie duce la exploatarea omului de către om. Se consideră că

rezultatele obţinute prin munca depusă asupra mijloacelor de producţie este însuşită de

proprietarii acestora, iar prin puterea de stat pe care aceştia şi-o creează , caută să-şi

sporească privilegiile. De aceea proletariatul trebuia să răstoarne puterea de stat a burgheziei

şi să o înlocuiască cu dictatura proletariatului, a cărei principală sarcină era lichidarea

proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu relaţii de producţie bazate pe proprietatea

socialistă. Statul devine astfel proprietarul mijloacelor de producţie şi în această calitate

planifică întreaga activitate economică şi asemenea unui monarh absolut dictează direcţiile

acesteia. Astfel dispare libera iniţiativă şi concurenţa între producători.

Pe plan politic statul ca organizaţie înzestrată cu putere de constrângere asupra clasei

muncitoare era principalul instrument de construire a societăţii capitaliste. Locul

pluralismului politic este luat de monopolul creat de partidul unic. Drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti chiar dacă erau enunţate formal în diferite constituţii deveneau foarte uşor pradă

uni vast aparat represiv. Acest lucru se întâmpla în condiţiile în care partidul decidea totul şi

nu lăsa loc niciunei concesii.

Constituţia noastră din 1965 mergând pe linia concepţiei marxist – leniniste,

cuprindea dispoziţii exprese, potrivit cărora România era declarată republică socialistă, adică

un stat în care s-a ajuns la generalizarea relaţiilor socialiste în economie, iar din punct de

vedere politic, unicul partid era singura forţă conducătoare a ţării.1 Tudor Drăganu, op. cit., p. 352

Potrivit acestei concepţii exista pluripartitism, deci existau mai multe partide politice,

însă doar unul trebuia să se afle în fruntea ţării. De aceea nu pot fi considerate pluraliste unele

Pagina 37 din 59


ţări din estul Europei, unde au existat mai multe partide politice, dar rolul de conducător de

stat era rezervat partidului comunist în condiţiile în care celelalte partide nu exercitau o

influenţă reală asupra conducerii statului ci jucau un simplu rol de figuraţie.

Între cele două războaie mondiale au existat un număr de dictaturi care au împrumutat

de la modelul politic comunist sistemul partidului unic pentru a suprima orice încercare de

opoziţie şi de a păstra puterea de stat în mâinile unui sistem sau chiar a unui singur om. În

ciuda acestor asemănări aceste concepţii nu se alătură concepţiilor marxist – leniniste ci din

contră le combăteau cu vehemenţă. Mai mult, partidele comuniste au organizat aparatele de

represiune, ca părţi componente ale aparatului de stat şi nu le-au înglobat in chiar structura

lor, a partidelor. Partidele unice anticomuniste constituite după prima conflagraţie mondială

au inclus în mod curent în însăşi structura lor detaşamente înarmate chemate să desfăşoare o

activitate de intimidare sau chiar să recurgă direct la acte teroriste pentru a înăbuşi opoziţia.

Acest tip de partid, care a apărut pentru prima dată în Italia şi-a găsit întruchiparea

într-o formă extrem de severă în Germania hitleristă.

CAPITOLUL III

FACTORI DE INFLUENŢĂ ÎN CONSTITUŢIONALISMUL ROMÂNESC

Secţiunea I. Şcoala dreptului natural

Un lucru demn de relevat în dezvoltarea constituţionalismului european, este marea

însemnătate a doctrinelor politice şi juridice care au fundamentat sau chiar premers unele

dintre cuceririle constituţionalismului. Uneori acestea din urmă sunt rezultatul aportului unor

mari personalităţi. Alteori, mari mişcări politice, îndeosebi revoluţionare au produs schimbări

substanţiale şi fundamentale ducând la apariţia unor noi concepţii care au modificat

substanţial întreaga gândire politică şi constituţională 1.

Încă din antichitate s-a dezvoltat ideea că oamenii de la naştere sunt înzestraţi cu un

număr de drepturi fundamentale pentru existenţa lor materială şi morală. Însă vechii filozofi

greci s-au mulţumit să pună problema conformităţii dreptului obiectiv cu comandamentele

raţiunii, fără să ajungă să afirme existenţa unor asemenea drepturi subiective naturale, pe care

statul trebuia să le reglementeze şi să le garanteze. În antichitate statul era considerat valoarea

supremă faţă de care nevoile individuale trebuiau să se subordoneze. În aceste condiţii

existenţa unor drepturi fundamentale ale indivizilor cărora să le corespundă unele obligaţii

Pagina 38 din 59


colaterale în sarcina statului era practic imposibilă. Deci ideea că dreptatea naturală opusă

dreptului pozitiv, îşi are originea în unele idei ale filozofilor antichităţii, ar fi o forţare a

realităţii 2.

Ideea dreptului natural reapare în evul mediu, începând cu secolul al XII – lea şi

continuă să se dezvolte până la începutul secolului al XIV – rea. În această perioadă istorică

dezbaterile privitoare la dreptul natural erau strâns legate de dogmele religioase şi erau

străine de preocupările moderne vizând cu prioritate garantarea juridică a regulilor lui.1 Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, ed. Naţional,

Bucureşti,1998,p.252 Tudor Drăganu, op. cit., p. 20

Situaţia se va schimba radical in secolul al XVIII – rea, odată cu apariţia în câmpul

gândirii filozofice şi politice a teoriei dreptului natural, bazată pe ipoteza contractului social.

Întemeietorul acestei teorii este olandezul Hugo Grotius însă ea a fost preluată şi

dezvoltată de alţi scriitori politici. Maniera în care aceştia au dezvoltat-o a fost deosebită de la

autor la autor. Dintre cei mai importanţi autori menţionăm pe: Thomas Hobbes, Samuel

Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel Bonnet de Mably, Jean – Jacques Rousseau,

Emmerich de Vattel. Concepţiile asupra dreptului natural ale acestor autori pot fi rezumate în

jurul a două idei care se regăsesc în concepţiile fiecărora dintre aceşti autori. Aceste idei sunt

următoarele:

condiţia primară a existenţei umane este starea de natură, caracterizată prin faptul că,

în cadrul ei, indivizii în lipsa unei autorităţi superioare constituite, înzestrată cu puterea de a

le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină independenţă unii faţă de alţii.

Astfel concepută, starea de natură se traduce după unii (Hobes), într-un război al tuturora

împotriva tuturora, în timp ce pentru alţii (Pufendorf, Locke şi Rousseau) ea a însemnat o

epocă a libertăţii şi egalittăţii

potrivit unei a doua idei de bază a şcolii dreptului natural şi al ginţilor, oamenii atunci

când se conving de necesitatea convieţuirii într-o comunitate organizată, renunţă la libertatea

absolută de care se bucurau mai înainte şi acceptă să se supună unei autorităţi superioare lor.

Această renunţare are la bază un contract social, rezultat al liberei manifestări de voinţă a

indivizilor

Cei mai mulţi dintre scriitorii politici şi filozofii aparţinând şcolii jusnaturaliste au

admis că indivizii pot să-şi înstrăineze libertatea în folosul monarhului. Totuşi şi printre

partizanii acestei idei existau deosebiri vădite în ceea ce priveşte măsura în care se considera

Pagina 39 din 59


că înstrăinarea , prin contractul social , a libertăţilor indivizilor poate să opereze în profitul

monarhului.

După părerea lui Hobbes conţinutul contractului social înseamnă renunţarea

indivizilor la întreaga lor libertate în folosul unui om sau al unui consiliu , adică se pune în

slujba absolutismului monarhic total , al despotismului fără limite.

În schimb concepţiile lui Grotius, Wolfs sau Vattel au un conţinut care tinde spre

limitarea puterilor absolute ale monarhului. Grotius era de părere că poporul se poate

împotrivi regelui atunci când acesta pune în pericol societatea prin acţiunile lui, sau încalcă

normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat între el şi popor. Vattel este de părere că

monarhul deţine autoritatea sa de la naţiune şi că are exact atât cât i-a încredinţat aceasta.

Deşi prin aceste teze s-a făcut un pas înainte faţă de concepţia lui Hobbes nu s-a ajuns la

ideea existenţei unor drepturi înnăscute, opozabile statului

Primul adept al şcolii dreptului natural şi al ginţilor care a formulat ideea de drepturi

ale omului a fost John Locke. El considera că aceste drepturi i-au aparţinut individului în

starea de natură şi nu sunt înstrăinate de el în momentul în care intră în societatea civilă,

trebuind să fie respectate de suveran. După Locke, respectarea acestor drepturi se putea

realiza printr-o bună organizare a puterilor statului ceea ce arată faptul că era partizanul

separaţiei puterilor statului.

John Locke oferă un fundament teoretic diviziunii puterii în legislativă, executivă şi

federativă, în scopul utilizării lor pentru binele public, al subordonării puterii executive(a

monarhului) către cea legislativă (a Parlamentului), aceasta din urmă fiind cea suverană,

conflictul dintre cele două puteri-exprimat, de exemplu, prin refuzul de convocare a

Parlamentului de către monarh-dând naştere unei adevărate stări de război cu poporul ,

îndreptăţit să recurgă la forţă pentru a-l îndepărta pe cel vinovat. Acestea sunt tocmai marile

coordonate ale Constituţiei britanice de după Revoluţia glorioasă, lucrarea lui Locke apărând

în 1690, adică la doi ani după succesul ei1.

El mai considera că oamenii în virtutea contractului social hotărăsc în ce măsură şi în

ce condiţii renunţă la anumite drepturi în folosul statului. După Locke, contractul social va

răspunde mai bine nevoilor generale cu cât individul va transmite statului o parte mai mică

din libertatea naturală a indivizilor2.

Pentru Jean-Jacques Rousseau cea mai puternică garanţie a drepturilor individuale

este suveranitatea poporului. El nu este individualist ca şi Locke. În opinia lui există o

legătură inseparabilă între libertate şi democraţie. Teza de bază a lui Rousseau

Pagina 40 din 59


1Florin Bucur Vasilescu,op. cit.,p.162Tudor Drăganu,op.cit.,p.22

constă în a reduce clauzele contractului la una singură şi anume:înstrăinarea totală a

fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunităţi. În opinia lui deoarece

fiecare trebuie să se dăruiască în întregime, condiţia este egală pentru toţi şi astfel nimeni nu

are nici un interes să o facă mai oneroasă pentru ceilalţi. Însă acelaşi Rousseau spune că ceea

ce înstrăinează individul prin contractul social din drepturile,bunurile, puterea şi libertatea sa

este numai acea parte dintre acestea care au importanţă pentru comunitate.

Tezele şcolii dreptului natural au fost însă dezminţite de dezvoltarea ulterioară a

societăţii umane. Este rezultatul unui îndelung proces istoric în desfăşurarea căruia au

intervenit numeroşi factori economici şi sociali. Ideea de contract social este rezultatul

convieţuirii oamenilor în societate deci în nici un caz ea nu poate apărea într-o stare

presocială, în care omul trăia izolat.

Deşi inexactă din punct d vedere ştiinţific, şcoala dreptului natural şi al ginţilor a

constituit un imens pas înainte în ceea ce priveşte gândirea filozofică. A avut un rol deosebit

şi în ceea ce priveşte luptele sociale si politice culminând la sfârşitul secolului al XVIII-lea cu

proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord si cu Revoluţia franceză.

Putem spune că jusnaturalismul a jucat un rol esenţial în ceea ce priveşte ideea de

constituţionalism în Europa şi în lume. Înflăcăratele idei ale şcolii dreptului natural, au dus la

declanşarea revoluţiilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Aceste concepţii au mobilizat

masele în jurul unui ideal comun, le-au înflăcărat în lupta împotriva absolutismului monarhic

şi al îngrădirilor feudale. Filozofia jusnaturalistă a contribuit la precizarea ţelurilor

revoluţionare, oferind lozinci răsunătoare, capabile să aibă un larg ecou în sânul comunităţi

sociale, precum şi idei şi concepte ce puteau fii valorificate în lupta angajată.1

1 Tudor Drăgan, op. cit., p.24

Secţiunea II. Proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord

În coloniile engleze din America de Nord ideile jusnaturaliste au găsit un teren

propice pentru a se dezvolta şi pentru a fii puse în aplicare în domeniul politic.

Pagina 41 din 59


Un lucru grăitor în acest sens este adoptarea constituţiei statului Carolina la începutul

celui de-al şaselea deceniu al secolului al XVII-lea. Acesta a fost adoptată sub influenţa lui

Locke. De altfel, chiar el a redactat-o în parte. Această constituţie limita participarea

poporului la guvernare excluzând compet sclavii de la vot.

In deceniile urmatoare, tot sub influenţa lui Locke şi în mai mică măsură a lui

Montesquieu şi Rousseau, s-a elaborat Declaraţia de Independenţă a statelor Americii de

Nord din 1776, declaraţia de drepturi a statului Virginia din acelaşi an şi declaraţiile de

acelaşi fel ale altor state nord americane. De altfel, prima consacrare a drepturilor omului

într-un document oficial a fost în mai 1776, în statul Virginia unde s-a adoptat „Virginia Bill

Of Rights” care se afirma că „toţi oamenii sunt de la natura în mod egal, liberi şi independenţi

şi au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi

mijlocul de a dobândi şi conserve proprietatea şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă”.

În acelaşi an, la 4 iulie la Philadelphia, se adopta „Declaraţia de independenţă” a

Statelor Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea: „toţi oamenii se nasc

egali cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi dreptul la căutarea

fericirii”. De asemenea, se sublinia faptul ca acestea nu au un caracter declarativ, ci că în

statele uniunii s-au constituit guverne a căror autoritate emană consimţământul celor

guvernaţi, iar dacă forma de guvernare devine distructivă, poporul are dreptul să o schimbe

sau să o înlăture. Aceste guverne au datoria să asigure drepturile menţionate şi tot aici erau

consemnate lucruri deosebit de importante privind independenţa judecătorească,

subordonarea militarilor puterii civile, dreptul de a fii judecat de un tribunal cu juraţi. Această

declaraţie nu a fost inclusă în Constituţia Americană, care o fost adoptată în 1787, ci a fost

adăugată, ca amendament la aceasta un an mai târziu. Un lucru demn de menţionat este faptul

că Thomas Jefferson, principalul redactor al Declaraţiei de Independenţă era un pasionat

cititor al filozofiilor francezi ai secolului al XVIII-lea. Acest lucru arată influenţa pe care

filozofii francezi au avut-o asupra evenimentelor din America de Nord de la sfârşitul

secolului al XVIII-lea.

Doua idei fundamentale ale şcolii dreptului natural şi al ginţilor şi-au pus amprenta

asupra dezvoltării constituţionale nord-americane.

Prima idee are la bază contractul social şi faptul că orice societate liberă are nevoie de

acesta. Pornind de la această idee era absolut necesar să existe o lege fundamentală care să

oglindească acest principiu. Apariţia constituţiilor scrise pe continentul nord-american îşi are

originea în această idee fiind forma originară de manifestare a suveranităţii, constituţia era

înţeleasă ca un ansamblu de norme, bucurându-se de o supremaţie faţă de celelalte legi.1

Pagina 42 din 59


O altă idee împrumutată de la jusnaturalişti este cea potrivit căreia, omul atunci când

intra în societatea civilă, nu renunţă la întreaga lor libertate naturală în folosul statului, ci

numai la acea parte care este strict necesară traiului în comun.

Toate constituţiile particulare ale statelor americane, ca şi constituţia federală din

1787 a avut la bază principiul separaţiei puterilor în stat a cărui prim adept a fost John Locke,

fiind desăvârşit de Montesquieu. Constituţia federală a încredinţat exercitarea funcţiilor

legislativă, executivă şi judecătorească unor organe distincte şi independente unul faţă de

celălalt. Aceste idei fundamentale au constituit baza constituţionalismului american însă au

existat şi numeroase trăsături noi pe care practica legislativă americană le-a imprimat

evoluţiei constituţionalismului modern. Acest aspecte de noutate au constat în:

în statele nord-americane sau redactat pentru prima dată în istoria omenirii constituţii

scrise, sistematice care aveau ca obiect reglementarea organizării şi funcţionării organelor

statului precum şi garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale înnăscute ale omului

1 Tudor Drăgan, op. cit., p.27

în practica americană s-a consacrat pentru prima dată faptul că adoptarea constituţiei

trebuie să fie opera unei adunări constituante şi că revizuirea ei se poate face tot de aceasta .

un lucru de noutate care a fost consacrat întâia oară în practica constituţională a unora

dintre state a fost şi supunerea spre aprobare a constituţiei prin referendum naţional

prin faptul că au consacrat principiul potrivit căruia orice putere îşi are originea în

voinţa populară, constituţiile nord-americane au servit drept model constituţiilor din Europa.

O altă trăsătură nouă o reprezintă transformarea principiului separaţiei puterilor într-

un adevărat principiu politic având consecinţă aplicarea acestuia destul de riguroasă în

raporturile dintre puterea legiuitoare, puterea executiva şi cea judecătorească

Secţiunea III. Ideile Revoluţiei Franceze şi influenţa lor

Revoluţia franceză a sistematizat şi a aruncat în Europa ideologia-filozofia dreptului

natural. Aceasta se contrapunea dreptului istoric, oferind o şansă popoarelor asupra elitelor,

celor asupriţi asupra asupritorilor şi naţiunilor asupra imperiilor. Pe 14 iulie 1789 populaţia

Parisului a luat cu asalt vechea fortăreaţă a Bastiliei, devenită închisoare regală care era

Pagina 43 din 59


considerată simbolul absolutismului, Revoluţia Franceză culminează cu proclamarea primei

republici în 1792.

Prin amploarea lui, mai întâi europeană, mai apoi mondială,actul fundamental care a

generat apariţia şi expansiunea drepturilor individului în societate este „Declaraţia Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului” din 26 august 1789, document de o importanţă capitală al revoluţiei

franceze. Prin generozitatea ideilor sale, prin concizia şi exactitatea prevederilor pe care le

cuprinde, prin caracterul său de program politic şi catalog al drepturilor şi libertăţilor omului

din 1789, ea reprezintă una dintre cele mai importante etape ale apărării oamenilor împotriva

nedreptăţii şi oprimării.1

1 Florin Bucur Vasilescu, op. cit., p.22

Declaraţia drepturilor omului se găseşte la punctul de întâlnire a doua tradiţii, una

anglo-saxonă (cu întindere dincolo de atlantic), cealaltă franceză provenind din aspiraţiile

secolului Luminilor. Tradiţia anglo-saxonă care a fost concretizată prin acte cu caracter

constituţional care au premers Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului avut şi ea

influentă incontestabila. Astfel Magna Charta Libertatum, semnată la 1215, cuprinde primele

oprelişti puse puterii absolutiste în scopul apărării drepturilor individului. Fără îndoială însă

marile acte constituţionale care stau şa temelia apărării drepturilor individuale ale poporului

englez, sunt cele adoptate în secolul al XVII-lea ( Petition of Rights -1628, Habeas Corpus

Act – 1679 şi Bill of Rights - 1689).

După părerea unora autori influenţa americana este cam exagerată pentru că diferenţa

fundamentală dintre cele doua concepţii este faptul că spre deosebire de Franţa americanii nu

aveau de distrus o societate aristocratică întemeiată pe ierarhii din naştere, ci având chiar de

păstrat tradiţiile sociale moştenite, aceasta fără a mai vorbi de pretenţia rezolvării unor

interese imediate, spre deosebire de Revoluţia Franceză care avea ambiţii de a oferi o

declaraţie exemplară a drepturilor cu valenţe universale.

În ciuda unor influenţe inerente datorate spiritului epocii, exercitate de declaraţiile

nord-americane, Declaraţia drepturilor şi cetăţeanului a reprezentat şi va reprezenta şi în

viitor un reper esenţial al valorificării şi propăşirii personalităţii umane, caracterizat prin

specificitate, inovaţie şi universalism. Ea se înscrie astfel între elementele fundamentale prin

care Europa şi-a găsit cea mai autentică exprimare în Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului intrată în vigoare în 1953.

Pagina 44 din 59


Filozofii francezi ai secolului al XVIII-lea, ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau

Malby nu numai că au preluat pur şi simplu ideile jusnaturaliste ci le-au dezvoltat oferindu-le

pe deplin coapte acţiunilor revoluţionare ce aveau să urmeze . Aceste idei puteau pătrunde şi

în păturile mai puţin dezvoltate ale societăţii. Această tendinţă de absolutizare a unor idei

filozofice şi-a regăsit reflectare în modul de aplicare a principiului separaţiei puterilor statului

în constituţiile franceze din 1791 şi 1795. Deşi a

Montesquieu spunea că cele trei puteri nu trebuie să fie separate total ci trebuie să

colaboreze, în aceste Constituţii izolarea acestor trei puteri a fost aproape totală.

Spre deosebire de S.U.A. unde constituţia din 1787 a supravieţuit până azi, în Franţa

dezvoltarea constituţională a urmat o cale foarte sinuoasă, datorită numeroaselor revoluţii şi

lovituri de stat care s-au succedat. Un timp foarte îndelungat evoluţia constituţională franceză

s-a aflat sub incidenţa confruntărilor dintre doctrinele şi ideile lui Montesquieu şi Rousseau.

În primul rând Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în

statele moderne, poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare nici pe

cea executivă. De aceea era nevoie de reprezentanţi, deoarece poporul nu avea pregătirea

necesară pentru a se ocupa de treburile statului. Acesta era unul din inconvenientele

democraţiei în opinia lui Montesquieu. Dimpotrivă Rousseau considera că guvernarea prin

reprezentanţi contravenea principiului suveranităţii populare. În altă ordine de idei dacă

Montesquieu era adeptul separaţiei puterilor, Rousseau considera că puterea executivă trebuie

să fie dependentă de cea legislativă deoarece cine face legile trebuie să le şi aplice.

Dintre constituţiile franceze adoptate sub influenţa majoritară a doctrinelor lui

Montesquieu se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1830, şi1875. influenţa se poate constata

din consacrarea în aceste acte fundamentale a principiului separaţiei puterilor şi a regimului

reprezentativ. Constituţia din 1793 a fost adoptată în spiritul ideilor lui Rousseau în măsura în

care se introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei principiul

supremaţiei legislativului asupra executivului1.

Ideile revoluţiei franceze au ajuns în Ţările Române prin intermediul secretarilor de

origine franceză , al domnitorilor români, prin intermediul profesorilor de limba franceză

angajaţi de familiile de boieri, al ofiţerilor ruşi care se aflau în Principatele Române cu

diverse misiuni militare, al intelectualilor polonezi care se refugiaseră aici în 1793, a

publicaţiilor franceze, ca şi a tinerilor intelectuali români – în marea lor majoritate fii de

boieri – care îşi desăvârşeau studiile în Franţa. Trebuie totuşi că ideile revoluţiei n-au fost

chiar de la început acceptate în totalitate, în mod deosebit cele de egalitate nu puteau fi

Pagina 45 din 59


acceptate în nici un caz de către boieri având în vedere diferenţele sociale profund

înrădăcinate în mentalitatea lor.

1 Tudor Drăganu, op. cit., p.29

Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea

existase în Ţara Române o burghezie puternică, ea fusese port-drapelul ideilor revoluţi

franceze,revoluţie ale cărei efecte apăruseră fără întârziere în viaţa politică şi îndeosebi în

relaţiile dintre clasele sociale, că şi în separaţia puterilor executivă, legislativă şi

judecătorească,în organizarea administrativă, precum şi în domeniul justiţiei şi al dreptului1.

1 Vasile Gionea; Nicolae Pavel, Curs de drept constituţional, ed. Holding Reporter, Bucureşti 1998, vol. I, p.110

CAPITOLUL IV

Doctrina românească şi rolul ei în dezvoltarea costituţionalismului

În ţara noastră dreptul constituţional a început să se dezvolte la începutul secolului al

XX-lea. Acesta s-a predat la început în cadrul facultăţilor de drept, împreuna cu dreptul

administrativ sub denumirea de drept public. Dintre cei mai renumiţi profesori merită să fie

menţionaţi următorii:

Constantin Stere

Profesorul Constantin Stere a predat dreptul constituţional din anul 1910 la Facultatea

de Drept din Iaşi.

Profesorul defineşte dreptul constituţional ca fiind „normele după care funcţionează

însuşi statul, organele statului, principiile de organizare şi funcţionare ale organelor statului.

Dreptul constituţional este acea parte a dreptului public care se referă la principiile de

organizare şi de funcţionare a organelor publice. Termenul de drept constituţional este

impropriu pentru a desemna această ramură a dreptului public, deoarece însuşi termenul de

„constituţional” pare că face o aluzie la constituţie; prin Constituţie se înţelege o lege care

reglementează raportul organelor publice şi principiile de organizare şi funcţionare a lor. Din

acest punct de vedere termenul este impropriu, fiindcă nu întotdeauna există o constituţie ca

lege fundamentală pe baza căreia se clădeşte întregul edificiu social al vieţii publice şi

juridice a statului. De aceea după părerea autorului s-ar putea numi ca în universităţile

germane „drept de stat”, sub această denumire, ar fii o disciplină de drept având ca obiect

studiul formelor vieţii de stat şi al principiilor de organizare şi de funcţionare a puterilor

publice, indiferent de timpul în care s-a dezvoltat un stat determinat. În continuare, autorul

Pagina 46 din 59


susţine că denumirea de drept constituţional nu prezintă dezavantaje esenţiale faţă de „drept

de stat”, deoarece majoritatea statelor contemporane au o constituţie scrisă. Pe de altă parte

această constituţie nu poate cuprinde nici o dată toate principiile de organizare şi funcţionare

a organelor publice, iar conţinutul acesteia variază de la stat la stat.1

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 5

Constantin Stere defineşte constituţia: „o lege care reglementează raportul organelor

publice şi principiile de organizare şi funcţionare a lor”. Constituţia este o lege considerată la

baza întregii ordini de drept. Deoarece statul este unicul izvor al ordinii juridice şi deoarece

statul a monopolizat puterea de constrângere socială necesară pentru a impune respectarea

ordinii de drept, rezultă că legea care organizează statul, care stabileşte normele de organizare

şi funcţionare a puterii publice este temelia, este fundamentul întregii ordini de drept. În

limbaj curent, constituţia este un pact fundamental, reminiscenţă a teoriei asupra contractului

social, după care statul a fost întemeiat prin contract social şi conform căreia constituţia este

considerată ca acel contract social, care leagă pe individ, iar încetarea acestui pact realizează

contractul, dă liberate indivizilor ca, în măsura puterilor proprii, să-şi apere drepturile şi

interesele lor proprii, drepturile lor individuale, imprescriptibile şi anterioare statului.

Constantin Dissescu

Constantin Dissescu e cel care prin predarea şi publicarea cursului său în 1915 a

încetăţenit dreptul constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, plecând de la ideea că

obiectul dreptului constituţional este format prin organizarea suveranităţii.1 El defineşte

această ramură a dreptului ca fiind aceea care tratează despre organizarea politică a statului,

constituirea suveranităţii şi a puterilor publice. Dreptul constituţional se ocupă mai mult de

structura politică a statului şi de organizarea acesteia.

Statul este un organism ca şi individul, compus din diferite organe fiecare cu

atribuţiile lor. În organizarea socială va trebui să ţinem cont de existenţa individuală a

fiecăruia, din doua puncte de vedere: in raport cu el însuşi, în raport cu ceilalţi, cu societatea.

Organizarea socială va trebui, pentru a-şi îndeplini scopul să ţină seama în acelaşi timp şi de

faptele sociale izolate.

Constantin Dissescu defineşte constituţia în secţiunea „Organizarea suveranităţii”.

Acesta susţine că suveranitatea, pentru a-şi atinge scopul, trebuie sa se pună în mişcare şi să

încredinţeze cuiva exerciţiul său. Acest exerciţiu conform cu raţiunea, trebuie reglementat,

organizat.

Pagina 47 din 59


1 Ioan Muraru; Simina Tănăsescu, op. cit., p. 51

Organizarea suveranităţii face obiectul dreptului constituţional. Acest autor defineşte

constituţia: „organizarea exerciţiului suveranităţii” şi fiindcă exerciţiul suveranităţii se

numeşte guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai generic, putem zice că legea

fundamentală este organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă.1

G. Alexianu

G. Alexianu defineşte dreptul constituţional ca fiind „totalitatea regulilor şi

principiilor după care se organizează şi se guvernează un stat” în sfera de competenţă a

dreptului constituţional intră deci toate regulile care stabilesc organele centrale ale statului şi

modul lor de funcţionare precum şi organele de autonomie locală. El se ocupă în special de

modul de succesiune al autorităţii suverane, de modul de desemnare a puterii legiuitoare,

organizarea şi prerogativele puterii judecătoreşti, organizarea puterii executive, răspunderea

ministerială, răspunderea statului, supremaţia constituţională, organizarea puterii

constituante. Această ramură a dreptului este în opinia autorului pârghia pe care se înalţă

întreaga viaţă socială a statului. El determină structura statului, organizează şi protejează

viaţa individuală. El influenţează toate celelalte diviziuni ale dreptului, le determină

caracteristica, le fixează cadrul de dezvoltare.2

Autorul defineşte constituţia ca fiind „totalul regulilor reputate ca esenţiale pentru

organizarea şi funcţionarea statului”. Autorul introduce conceptul de regim constituţional pe

care îl defineşte în sens material şi în sens formal astfel:

în sens material: reprezintă întreaga organizare a unui stat, considerat ca atare. Orice

stat, numai prin faptul existenţei sale are o organizare, o constituţie, principiul organizării

puterilor, relaţiile între ele, raporturile dintre stat şi individ, limitele activităţii statului în

raport cu drepturile individului.

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 142 G. Alexianu, op. cit. vol.I., p.18

În sens formal: reprezintă exteriorizarea ansamblului de reguli care se desprind din

întreaga organizare a statului şi care sunt considerate indispensabile pentru existenţa acestuia.

Regimul constituţional se confundă adesea cu exteriorizarea acestor reguli în formă

scrisă, în ceea ce se numeşte constituţie; se consideră că au un regim constituţional numai

acele state care au o constituţie scrisă. Această concepţie nu este însă exactă, deoarece toate

Pagina 48 din 59


statele au o constituţie, adică anumite forme de organizare, exteriorizarea în formule juridice

a regulilor care prezidează la organizarea şi conducerea statelor, alcătuiesc regulile de drept

scrise. Exemplul oferit de practica constituţională engleză unde se dezvoltă de timpuriu ideea

legalităţii, înseamnă că toate organele statului respectă regula de drept prestabilită şi o

consideră atâta vreme cât nu este abrogată, sacră.

Constituţia apare pretutindeni ca singurul şi cel mai bun mijloc pentru dezvoltarea şi

garantarea democraţiei, iar democraţia, cu toate criticile care i se aduc, rămâne totuşi forma

cea mai compatibilă cu felul actual de viaţă.1

G. Alexianu a predat dreptul constituţional începând cu anul 1930 la Universitatea din

Cernăuţi.

Paul Negulescu

Născut în Bucuresti, la 12 ianuarie 1874.

În 1894: octombrie, licenta în litere cu tema "Istoria Legiunii a XIII Gemina"

1895: licenţă în drept cu tema "Depozitul neregulat"

1896 - 1899: reîntors la Paris, urmează cursuri de istorie română si epigrafie latină la

Sorbona, la Şcoala de Înalte Studii si la College de France; în acelaşi timp urmează şi încheie

în 1899, sub îndrumarea profesorului E.Cuq, studiile doctorale cu teza "Organizarea Daciei

romane"

1 Vasile Gionea, op. cit., p. 15-16

1899 - 1900: se reîntoarce în tară fiind numit de către prof.C.Dissescu ca suplinitor la

catedra sa de drept public

1898 - 1902: înfiinţează împreună cu G.G.Mironescu, I.Ghika, Iulian Teodorescu şi

alţii, Revista de drept şi sociologie

1900 - 1905: asistent la Catedra de Drept Public a Universităţii Bucureşti, disciplina

Drept administrativ

1904: asistent la Catedra Istoria Dreptului Românesc a Universităţii Bucureşti

1906: devine titularul acestei catedre, la recomandarea unanimă a Universităţii

Bucureşti şi a Universităţii din Jassy

1915: revine la Catedra de Drept Administrativ a Universităţii Bucureşti

1925: ia iniţiativa înfiinţării Institutului de Ştiinţe Administrative în cadrul căruia va

ocupa funcţia de Secretar general

Pagina 49 din 59


1926: Universitatea Bucureşti - ocupă Catedra de Drept Public devenită vacantă prin

retragerea prof. Dissescu

1915: Universitatea Bucureşti - Catedra de Drept Administrativ

Moare la 6 mai 1946.

În concepţia lui Paul Negulescu dreptul constituţional este acea ramură a dreptului

public care se ocupă cu organizarea statului, modul cum se exercită suveranitatea, împărţirea

atribuţiilor suveranităţii între organele sau puterile statului, stabilirea raporturilor dintre

aceste puteri, precum şi auto-limitarea statului prin garantarea dreptului individului.

În ceea ce priveşte definirea constituţiei, acesta o consideră ca fiind „o lege

fundamentală care cuprinde normele după care se organizează puterile statului”, între care se

împart atribuţiile suveranităţii, arătându-se modul cum funcţionează aceste puteri. În afară de

aceasta se mai cuprind şi se garantează în constituţie şi drepturile politice şi drepturile

publice, aşa numite drepturile omului şi cetăţeanului, proclamate de revoluţia franceză de la

1789.1


N. Prisca

Nicolae Prisca a publicat un curs de drept constituţional în anul 1974 în care defineşte

dreptul constituţional ca fiind ansamblul normelor juridice care consfinţesc bazele puterii de

stat şi reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii de

stat, adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii de stat în funcţie de

teritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, sistemul şi modul

de formare şi funcţionare a organelor puterii de stat, sistemul şi principiile de organizare şi

funcţionare a organelor administraţiei de stat, organele judecătoreşti şi organele procuratorii.

N. Prisca defineşte constituţia ca fiind „ o lege fundamentală a statului nostru formată

dintr-un ansamblu sistematizat de norme juridice, investite cu forţă juridica superioară, care

consacră principiile organizării puterii de stat, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor, sistemul organelor statului, şi principiile de organizare şi funcţionare a acestora.”1


CAPITOLUL V

Pagina 50 din 59


Ideea de constituţie în contemporanitate

Cristian Ionescu

În opinia lui Cristian Ionescu pentru a căpăta însuşirile unei Constituţii, actul

fundamental trebuie să întrunească anumite condiţii de fond şi de formă.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ţinut seama că

dispoziţiile constituţionale reglementează în primul rând raporturi publice, indiferent care ar

fi obiectul acestora şi domeniul vieţii publice. Nu interesează nici faptul că raporturile

respective se concretizează în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică,

financiară,ş.a. Esenţa comună a tuturor asemenea acte, constă în faptul că prin intermediul lor

se transpun în practică obiective de conducere politică.1

În opinia autorului modul de desemnare autorităţilor publice ca şi prerogativele de

conducere a guvernanţilor, sunt stabilite, de fapt pentru facilitarea exercitării puterii politice.

Prin urmare, constituţiile au caracter politic. Aceasta este o condiţie de fond a oricărei

Constituţii. Cu alte cuvinte, dispoziţiile fundamentale constituţionale, referitoare la

organizarea şi exercitarea puterii au un preponderent caracter politic. Caracterul politic al

dispoziţiilor constituţionale este obiectivat însă în norme juridice care le conferă astfel

obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancţionată. Cu alte cuvinte, ele au căpătat pe

lângă un caracter politic şi unul normativ. Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale

reprezintă o altă condiţie de fond a Constituţiei.

Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale decurge, îndeosebi din necesitatea

de a conferi consistenţă şi caracter general-obligatoriu normelor politice, precum şi de a

asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Dacă dispoziţiile constituţionale ar avea

doar un caracter politic, încălcarea acestora nu ar putea fi sancţionată în mod eficient.

1 Cristian Ionescu,op. cit., vol.I, p.111

Nu este vorba de un simplu caracter normativ pentru că acest caracter îl au şi legile

ordinare. În opinia profesorului Cristian Ionescu, constituţia are un caracter normativ (juridic)

suprem ceea ce înseamnă că toate celelalte acte juridice trebuie să fie conforme cu dispoziţiile

sale.

De asemenea,caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale impune stabilirea

unei ordini constituţionale corespunzătoare intereselor social-politice ale unei societăţi

Pagina 51 din 59


localizată temporal şi geografic, care nu poate fi schimbată oricând şi de oricine. Dacă s-ar

accepta soluţia contrară, ar însemna că dispoziţiile constituţionale să poată fi contestate şi

înlocuite cu altele fără o procedură specială şi solemnă. Aceste două condiţii de fond sunt

valabile atât în cazul constituţiilor bazate într-o măsură mai mare sau mai mică, pe cutuma

constituţională cât şi în cazul constituţiilor scrise.

Cristian Ionescu opinează că cele două elemente formale ale constituţiei sunt

caracterul de lege şi supremaţia constituţiei. Astfel din punct de vedere al formei

sale,constituţia este o lege prin care se stabilesc între altele, principiile generale de guvernare,

ca şi principiile generale de guvernare, ca şi principiile generale ale legislaţiei, cu alte

cuvinte, ale reglementării juridice a raporturilor sociale. Atâta vreme cât constituţia este în

vigoare, ea constituie baza cadrului juridic al societăţii, adică a dreptului pozitiv.

Al doilea element formal constă în supremaţia constituţiei. Într-adevăr, constituţia este

o lege supremă din punct de vedere juridic în raport cu toate celelalte legi. Atât legile

organice, cât şi cele ordinare trebuie să corespundă literei şi spiritului constituţiei. Obligaţia

de a o respecta revine tuturor, inclusiv organelor puterii. Mai mult, şeful statului are, chiar

datoria formală, înscrisă în constituţie de a veghea la respectarea acesteia.

Cele două elemente ale noţiunii de constituţie menţionate se regăsesc într-o unitate de

concepţie în toate legile fundamentale ale statelor moderne, deşi aspectul formal al unei

constituţii poate să difere de la o ţară la alta.

Definiţia dată de Cristian Ionescu Legii Supreme a oricărui state este:Constituţia este

un act politico-juridic, fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de

naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare ale

puterilor statului şi raporturile dintre acestea, principiile generale ale ordinii publice a

societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat

potrivit unei proceduri speciale. Această definiţie este valabilă pentru tipul de Constituţie-

convenţie, adică de constituţie adoptată de o Adunare Constituantă. În cazul statutelor sau

pactelor constituţionale, factorul decisiv în adoptarea constituţiei nu este naţiunea.

Ioan Muraru

Legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forţă

juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale

pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.1

Aceasta este definiţia dată constituţiei de profesorul Ioan Muraru. Acesta subliniază şi

el caracterul de lege al constituţiei, deoarece aceasta este o lege şi acest element deşi surprins

prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent în majoritatea definiţiilor. Fiind o lege,

Pagina 52 din 59


constituţia conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa

celor care deţin puterea. Dar constituţia este o lege fundamentală, trăsătură ce o identifică în

ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi calitatea

reglementărilor.Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea(puterile

de stat), adică fenomenul şi realitatea cheie în orice organizare socio-statală. Este şi motivul

pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei.

Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală,

pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale

fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii

statale.

În opinia autorului această subliniere este decisivă în definirea constituţiei şi ea

permite identificarea acesteia nu numai în sistemul de drept, ci chiar în dreptul constituţional

fiind ştiut că acesta cuprinde mai mult decât constituţia, deşi aceasta este principala sa parte.

Spre deosebire de întregul drept, dreptul constituţional, ca ramură principală a dreptului

reglementează relaţii sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru

1 Ioan Muraru;Simina Tănăsescu, op. cit.,p.24

instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel se realizează distincţii clare între

drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se

explică unele prin altele, dar nu se confundă.

După părerea lui Ioan Muraru, definitorie pentru constituţie este şi forţa sa juridică. În

acest sens ea are o forţă juridică supremă, ceea ce situează constituţia în vârful ierarhiei

izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din

constituţie. Tot o măsură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este forma

scrisă a constituţiei. Această formă s-a impus încă din secolul al XVII-lea. O altă trăsătură

este solemnitatea adoptării şi forma sistematică. Stabilitatea constituţiei este o altă trăsătură

evidenţiată de profesorul Ioan Muraru, ca trăsătură ce o distinge de alte legi şi care justifică

întreaga clasificare în constituţii suple şi rigide.

Ion Deleanu

Părerea profesorului Ion Deleanu este că orice stat are absolută nevoie de constituţie

deoarece însuşi existenţa statului implică această obligaţie a existenţei constituţiei deoarece

ea simbolizează tocmai instituţionalizarea puterii într-un cadru etatic. Constituţia este

aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Ea se situează inevitabil la joncţiunea

Pagina 53 din 59


dreptului cu politica şi nu poate înlătura, se pare, înlătura ambiguitatea raporturilor întreţinute

de aceste două universuri. Rezultă logic, dar şi istoric, două concepţii asupra constituţiei,

relativ independente:concepţia politică sau sociologico-politică şi concepţia juridică. Fiecare

dintre acestea o explică şi o întregeşte pe cealaltă.1

Semnificaţia constituţiei ca şi document politic fundamental este demonstrabilă şi sub

următoarele aspecte: constituţia este o retrospectivă şi o perspectivă ; ea realizează sinteza

proceselor definitorii din istoria societăţii respective până la nivelul de civilizaţie şi

democraţie la care ea a ajuns, şi totodată exprimă un proiect consonant cu aspiraţiile majore

ale colectivităţii constituite în stat.

1 Ion Deleanu, op. cit., vol.I,p.139

Atât ca sinteză , cât şi ca proiect, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie,

caracteristice colectivităţii umane constituită în respectivul stat. Constituţia consacră şi

garantează drepturile şi libertăţile fundamentale – unele dintre acestea ca atribute inerente ale

fiinţei umane- şi, de asemenea, limitele puterii constituite în stat, ca garanţii ale acestor

drepturi şi libertăţi, constituţia nu se mărgineşte să stabilească modul de exercitare a puterii,

ci şi principiile esenţiale care guvernează societatea, exprimând –iarăşi- o anumită concepţie

asupra relaţiilor sociale.

Ion Deleanu opinează că această acreditare a concepţiei politice asupra constituţiei se

va dovedi utilă nu numai pentru înţelegerea apariţiei constituţiilor cutumiare, dar şi pentru

sesizarea discrepanţei care, adeseori există între, domeniul faptelor şi domeniul preceptelor

scrise. Foarte adesea, „regulile constituţionale sunt un lucru, iar practica politică altul, care

poate fi diferit de primul. Realitatea nu este întotdeauna în concordanţă cu optimismul pe

care, eventual, îl degajă constituţia. Principiile teoretice, abstracte asupra prezentului şi

viitorului sunt, uneori amăgitoare şi înşelătoare. Mai important va fi deci pentru a cunoaşte

viaţa unui popor să-i studiem formele lui de exprimare, de obiectivare a intenţiilor, dorinţelor

şi convingerilor sale, decât să-i tălmăcim constituţia, adeseori un monument juridic rece,

neutru, stingher sau chiar inutil. Sub semnul celei mai elegante şi echilibrate constituţii se

poate naşte cea mai odioasă dictatură;căci, chiar dacă constituţia se vrea să fie o barieră în

faţa arbitrarului puterii, ea rămâne totuşi o barieră de hârtie.1 Prin aceasta profesorul Ion

Deleanu arată faptul că nu contează foarte mult conţinutul constituţiei ci doar ce se realizează

prin normele acesteia.

Pagina 54 din 59


În ceea ce priveşte accepţiunea juridică Ion Deleanu consideră, constituţia este actul

prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate

modalităţile de încredinţare a puterii şi de exercitare a ei. Acelaşi autor consideră şi el, că

această concepţie juridică se poate exprima în două sensuri diferite: în sens material şi în sens

formal.

În sens material, constituţia cuprinde ansamblul regulilor de drept indiferent de natură

şi forma lor,având ca obiect constituirea, competenţa, funcţionarea şi raporturile

1 Ion Deleanu, op. cit., vol.I,p.140

principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele sau cetăţeni. Este o definiţie a

constituţiei raportată la materia ei, la obiectul sau conţinutul acesteia. În acest sens ar face

parte din corpul constituţiei nu numai regulile constituţionale propriu-zise, dar şi regulile

cuprinse în legi ordinare şi actele normative emanând de la puterea executivă căci ceea ce are

preeminenţă este obiectul reglementării, iar nu sorgintea acesteia şi forma pe care ea o

îmbracă.

În sens formal sau organic, constituţia este ansamblul regulilor de drept, indiferent de

obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă, de către un organ de

stat anume constituit în acest scop(Adunarea Constituantă) şi urmând o procedură specifică

(adoptarea textului în adunarea constituantei cu o majoritate calificată de două treimi din

numărul total al membrilor adunării, sau printr-un referendum). Aceste elemente de ordin

formal conferă constituţiei o mare rigiditate, care poate fi tradusă şi prin stabilitate.

În concepţia autorului ambele criterii de definire a constituţiei sunt susceptibile de cel

puţin următoarele observaţii:a) atât criteriul material, cât şi cel formal implică ruptura

artificială dintre conţinutul şi forma fenomenului constituţional, conducând la definiţii

unilaterale, exclusiviste şi virtual deformatoare; b) dacă criteriul material admite, în principiu,

posibilitatea existenţei unor norme constituţionale cutumiare sau chiar a unor constituţii

cutumiare, criteriul formal exclude în principi această posibilitate.

Profesorul Ion Deleanu cumulează cele două criterii, şi rezultă următoarea

definiţie:actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare

instituţionalizarea şi exercitare puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice.

Vasile Gionea

Profesorul Vasile Gionea constată că diferite şcoli de drept, cea franceză în general şi

unii autori români definesc constituţia în sens material şi în sens formal. El consideră că

Pagina 55 din 59


aceste două moduri de definire a constituţiei au la bază două metode ştiinţifice de studiu, dar

aceste două definiţii sunt complementare, referindu-se la un document unic:Constituţia.

Având în vedere că cele două definiţii au la bază un singur obiect de studiu,

constituţia, el optează pentru o definiţie care să îmbine cele două aspecte: material şi formal.

În diferite definiţii se constată că majoritatea au ca element comun statul sau puterea de stat.

În stabilirea conceptului de constituţie s-a impus în timp caracterul de lege al acesteia,

deoarece este alcătuită din norme juridice. Dar aceste norme juridice reglementează relaţiile

sociale fundamentale din toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, politice şi

juridice. De asemenea aceste norme reglementează organizarea şi funcţionarea organelor

supreme ale statului, limitele aduse acestor organe, relaţiile dintre acestea, precum şi relaţiile

dintre acestea şi cetăţeni. Prin aceasta se recunoaşte caracterul de super-legalitate a

reglementărilor cuprinse în constituţie, adică poziţia supremă a acesteia în cadrul sistemului

dreptului.

În acest sens, constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat,

constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele

relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea

puterii politice a poporului.1

Tudor Drăganu

Una dintre cele mai marcante figuri ale Dreptului nostru Constituţional s-a născut la

doi decembrie 1912 la Năsăud în judeţul Bistriţa-Năsăud, şi absolvit Facultatea de Drept din

Cluj în anul 1931. În perioada interbelică îşi începe activitatea la Facultatea din Cluj,

devenind unul dintre cei mai apreciaţi autori în acest domeniu, fiind ales după război

preşedinte sau vicepreşedinte al mai multor organizaţii interne sau internaţionale. Este autor

al peste 120 de lucrări de specialitate apărute în ţară şi în străinătate. Tudor Drăganu este fiul

fostului primar al Clujului din perioada interbelică, Nicolae Drăganu. Este de asemenea şi

membru de onoare al Academiei Române.

Profesorul Tudor Drăganu face prezentarea evoluţiei noţiunii de constituţie de-a

lungul timpului în lucrarea „Drept Constituţional şi Instituţii Politice”.

În ceea ce priveşte concepţia asupra acestei noţiuni care ţine seama exclusiv de

conţinutul normelor ei (ceea ce echivalează cu o definiţie materială), profesorul spune


că este vorba de o constituţie chiar dacă normele acesteia sunt stabilite pe cale de

obiceiuri juridice sau prin legi ordinare, cu condiţia ca ele să aibă ca obiect limitarea puterilor

Pagina 56 din 59


guvernanţilor şi garantarea drepturilor individuale. Nu orice norme privitoare la organizarea

statului sunt de esenţa constituţiei, ci numai cele care au ca obiect realizarea unui program

politic clar definit. Tudor Drăganu mai spune că o definiţie a noţiuni de constituţie bazată pe

cumularea celor două criterii, material şi formal este uneori prea strâmtă pentru a cuprinde

întreaga complexitate a acestei noţiuni. Profesorul defineşte constituţia ca fiind legea care,

având forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile

structurii social- economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta,

garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare

acestor drepturi.

În legătură cu semnificaţiile noţiunii de constituţie, profesorul observă că, drept

urmare a afirmării tot mai puternice în lumea modernă a preocupării pentru promovarea şi

ocrotirea drepturilor individuale se manifestă uneori tendinţa ca definirea noţiunii de

constituţie să fie din nou făcută dependentă de consacrarea idealului politic specific

doctrinelor liberale. Acesta este cazul acelor definiţii potrivit cărora ea desemnează

ansamblul regulilor juridice, prin care se stabileşte modul de instituire, de organizare, şi

funcţionare a puterii publice, limitându-se totodată exercitarea acesteia. În sensul unei

asemenea definiţii, întrucât nu limitează exerciţiul puterii publice, nu vor putea fii socotite

adevărate constituţii cele care concentrează această putere în mâinile unui partid unic, ale

unei persoane sau ale unei clici militare. Într-o epocă în care ideile democratice triumfă

pretutindeni, este de altfel firesc să se revină la unele principii constituţionale legate de

liberalismul politic.1

1 Tudor Drăganu, op. cit., p.15

CONCLUZII

O primă problemă care se impune este originea constituţionalismului pe meleagurile

româneşti, adică punctul de pornire al constituţionalismului în Ţările Române.

În legătură cu acest punct de pornire există mai multe opinii şi teze în doctrina noastră

constituţională. Unii autori susţin că prima noastră constituţie este Proclamaţia de la Izlaz din

1848, alţii că este Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864. O altă parte a

doctrinei noastre consideră că începuturile constituţionalismului coincid cu actul

constituţional de la 1866. Există şi o parte a autorilor care susţin că evoluţia constituţională

românească are rădăcini adânci care coboară neîntrerupt până la întemeierea statelor

româneşti în secolul al XIV-lea.

Pagina 57 din 59


Părerea mea este că începutul constituţionalismului la noi în ţară corespunde cu prima

constituţie adevărată, adică cea din 1866 din timpul domniei lui Carol I de Hohenzollern.

Acest lucru se poate spune deoarece este evident faptul că la momentul întemeierii statelor

feudale româneşti acestea nu aveau o organizare de stat(constituţională) în înţelesul

conceptului modern de organizare constituţională. Nu exista în secolul al XIV-lea o

constituţie ca document politico-juridic în înţelesul de pact fundamental între guvernanţi şi

guvernaţi, adoptat de un organism reprezentativ în care să fie stabilite cu precizie modalităţile

de desemnare de organizare şi funcţionare , de guvernare şi raporturile între acestea, precum

şi statutul politico- juridic şi social al individului.

Cele mai importante codificări şi sistematizări constituţionale din istoria noastră

sunt:Constituţia din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat;Supplex Libellus

Valachorum; Constituţia Cărvunarilor; Regulamentele Organice; Reformele şi proiectele

constituţionale din anul revoluţionar 1848; Convenţia de la Paris din 1858; Statutul

Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din1864; Constituţia din 1866; Constituţia din 1923;

Dictatura regală instaurată prin Constituţia din 1938; Organizarea constituţională din 1940;

Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923; Constituţia din 1948; Constituţia din 1952;

Constituţia din 1965; Constituţia din anul 1991; Revizuirea constituţională din anul 2003.

Un lucru de necontestat este şi influenţa străină asupra evoluţiei noastre

constituţionale. În primul rând este influenţa Marii Revoluţii Franceze de la 1789. Această

revoluţie a înflăcărat întreaga Europă prin ideile sale liberale. Prin diferite surse aceste idei au

pătruns în Ţările Române. Aceste idei au fost preluate şi adoptate realităţilor româneşti şi

obiceiurilor juridice de la noi. Tocmai aceste idei liberale au constituit motorul revoluţiei de

la 1848 şi i-au inspirat pe autorii Proclamaţiei de la Izlaz şi pe autorii programelor politice din

celelalte două ţări româneşti. Apoi au urmat celelalte constituţii.

Evenimentele din America de Nord, adică proclamarea independenţei coloniilor

engleze, constituţiile particulare ale statelor americane şi culminând cu Constituţia federală

de la 1787 au avut şi ele un rol foarte important. Constituţia americană a fost prima

constituţie scrisă, sistematică din lume, deschizând astfel calea spre constituţionalismul

modern. Aceasta a oferit un model astfel ţărilor europene.

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de constituţie merită reţinută definiţia

profesorului Tudor Drăganu:legea care, având forţă juridică superioară celorlalte legi,

reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social – economice, cât şi cele de

organizare şi funcţionare a statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile

fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi.

Pagina 58 din 59


Elementele ce trebuie să apară explicit sau implicit într-o definiţie a acestei noţiuni

sunt:caracterul de lege; caracterul de lege fundamentală; este baza juridică a întregii legislaţii;

reglementările sale privesc puterea de stat; reglementează relaţii sociale fundamentale;are

forţă juridică supremă; forma scrisă (cu unele excepţii); solemnitatea adoptării; forma

sistematică; stabilitatea.

Disciplina de Drept Constituţional începe să se dezvolte la noi la începutul secolului

al XX-lea. Cei mai importanţi autori din perioada de început a acestei discipline sunt: G.

Alexianu; P. Negulescu; C. Dissescu; Constantin Stere etc.

În momentul de faţă baza juridică a ţării noastre o reprezintă Constituţia din 1991,

revizuită în anul 2003 prin legea nr. 429 din 2003. Această revizuire a dus la renumerotarea

textelor, actualizarea denumirilor, republicare şi la numeroase modificări de conţinut.

Pagina 59 din 59

http://www.tocilar.ro/

Date post:	06-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	ilie-madan
View:	49 times
Download:	0 times

Teza Drept Constitutional Republica Romania

Documents