1
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI
UNIVERSITATEA DE ARTE TÂRGU MUREŞ
Teză de doctorat -Rezumat-
Conducător ştiinţific:
Prof. univ.dr. Mihai Sin
Doctorand:
Inocenţiu Duşa
Târgu Mureş
2011
2
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI
UNIVERSITATEA DE ARTE TÂRGU MUREŞ
Între identitatea continentală şi diferenţele culturale-
teatrul lui Eugen Ionescu
sau chipul ascuns al destinului -Rezumat-
Conducător ştiinţific:
Prof. univ.dr. Mihai Sin
Doctorand:
Inocenţiu Duşa
Târgu Mureş
2011
3
Cuprinsul tezei de doctorat
Argument: Eugen Ionescu- încercare de diagnostic......................................5
I. Parcursul non-identitar: de la exil la alienare..........................................24
I.1. Redefinirea identităţii...........................................................................24
I.2.Identităţi suprapuse şi cunoaşterea de sine............................................ 27
I.3.De la Eugen Ionescu la Eugène Ionesco................................................35
I.4. De la război cu toată lumea la război cu sine însuşi.............................43
II. Eugen Ionescu- „pieton al văzduhului” în teatrul revoltat de la mijlocul
secolului XX..............................................................................................................56
II. 1. Fals tratat despre avangardă...............................................................56
II. 2. Bouillon des cultures : identităţi, exiluri, bilingvism..........................63
II. 2.1. Orizonturi identitare........................................................................ 63
II.2.2.Jocul alterităţii: drumul de la Sine la Celălalt.................................. 67
II. 2.3. Experienţa exilului: de la înstrăinare la cunoaşterea de sine.........69
II.2.4.Identitate, alteritate, creaţie bilingvă - un „hybris” în dramaturgia
absurdului.................................................................................................................73
II. 3. Ionescu – în căutarea teatrului pierdut... din sine!........................... 76
4
III. Alternative identitare la Eugen Ionescu - autor, operă,
personaje....................................................................................................................88
III.1. Alchimistul Ionescu - stereotipurile inconştientului..........................88
III.2.Vis, simbol, interpretare sau „où sont les rêves
d’antant?”....................................................................................................100
III.3.Personajul din spatele personajelor. O nostalgie a
fantomaticului..............................................................................................114
IV. Cu Ionescu la psihanalist: experienţa Eului în
opera ionesciană........................................................................................................123
IV.1.Memoria zidirii din vis.........................................................................123
IV.2. De la vis la angoasă. Dialog cu sufletul.............................................137
IV.3.Protocol de introspecţie: solitarul........................................................146
IV.4. Delir în doi: ce harababură!................................................................152
IV.5. Pater semper incertus est?...................................................................160
IV.6. Fiat lux!................................................................................................165
IV.7. Ionescu şi Dumnezeu: o dragoste cu năbădăi!...................................170
IV.8. Îmblânzirea morţii sau cum să ratezi... un doctorat cu succes...........191
IV.9.Un dramaturg ce bea din cupa V.I.T.R.I.O.L.-ului!.............................205
IV.10. Când personajele preiau puterea……………………………………230
V. Ionescu sans frontières! Le jour de gloire est arrivé!.......................................255
Bibliografie………………………………………………………………………….279
5
Argument
Ca regizor am considerat psihanaliza o metodă importantă pentru a decripta orice
autor dramatic, de azi şi de ieri, pentru a pătrunde în universul mental al personajelor,
dincolo de codurile de limbaj, pentru a descătuşa psihicul actorilor, pentru a le
redescoperi identitatea, în condiţiile în care sunt obligaţi, prin rolurile pe care le
interpretează, să fie mereu alţii, şi să se înstrăineze de sine. Fiind preocupat de
psihanaliză, în mod special de psihanaliza aplicată fenomenelor de cultură, am considerat
că poate fi un proiect interesant dacă aş încerca să „citesc” din prisma acestei metode
hermeneutice biografia şi opera lui Ionescu. Un dramaturg care mă fascinase încă din anii
de facultate, când profesorul nostru, regretatul Radu Dobre Basarab, mă provoca la o
călătorie în universul ionescian, propunându-mi ca teme de examen punerea în scenă a
pieselor Lecţia, Scaunele şi Omul cu valize. Provocarea a continuat de-a lungul anilor,
când am montat câteva din piesele sale, printre care O fată de măritat, Guturaiul oniric,
Salonul auto.
Mi-am propus o abordare analitică şi psihanalitică a operei ionesciene, motivat şi
de fascinaţia exercitată de multă vreme de aceasta asupra mea, dar şi din dorinţa de a
descifra mecanismele sufleteşti ale autorului, de a evalua gradul în care edificiul
scrierilor sale se construieşte din experienţa trăită, din cea mai autentică substanţă. Astfel,
încercând să conturez profilul sufletesc al lui Eugen Ionescu, am sperat să ajung la o
cunoaştere reală a sa, dincolo de măştile la care au recurs el însuşi sau unii critici ai săi şi
care n-au făcut altceva decât să acopere naturalul, să mistifice, să anonimizeze, să
estompeze individualitatea dramaturgului.
Pornind în căutarea sistemului de adevăruri al sufletului ionescian, e uşor să
observăm că Eugen Ionescu nu încape într-un unic şi definitiv cadru al interpretării. Din
fericire, există mai multe „porţi” prin care se poate azi pătrunde în universul sufletesc al
lui Ionescu, pentru a-l putea „citi” psihanalitic, între care cele mai generoase sunt cele
deschise dinspre textele autobiografice sau dinspre amintirile celor care i-au fost
apropiaţi, familie, prieteni (Marie France Ionesco, Mihail Sebastian, Jeni Acterian,
Arşavir Acterian, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.).
6
Deşi punctul de pornire în abordarea de faţă este unul psihanalitic, din unghiul de
vedere al instrumentarului utilizat şi al obiectivului major propus, trebuie să adaug că
finalitatea ei s-a dorit a fi una interculturală. Problema identităţii şi a alterităţii, a
integrării-dezintegrării-reintegrării Eului ionescian, ca şi a personajelor sale, create într-o
lume ce poartă stigmatul exilului, al alienării, al absurdului limbajului, au fost teme de
analiză pe care le-am considerat a fi la fel de provocatoare.
Analiza întreprinsă a avut la bază metoda biografiei psihanalitice, o tehnică ce
porneşte de la ceea ce psihanaliştii denumesc a fi un preconştient, un conţinut-amintire,
care poate fi evocat de subiectul creator. Această metodă mi s-a părut a fi esenţială pentru
înţelegerea actului creator ionescian, deoarece adesea creaţia presupune o regresie foarte
profundă, dar liberă, conştientă, controlată, care poate coborî până la experienţele şi
pornirile instinctive consumate în prima copilărie.
Folosind metoda biografiei psihanalitice am încercat să respect esenţa rigorii
acesteia, adică să găsesc calea de mijloc între descriere şi interpretare, aşa încât să triumfe
obiectivitatea demersului ştiinţific. Cercetarea mea, urmând metoda biografiei
psihanalitice, a ajuns în final la un diagnostic proiectiv, la elucidarea raportului complex
care există între autor şi operă.
***
Structurându-mi lucrarea în mai multe capitole, un prim capitol, intitulat Parcursul
non-identitar: de la exil la alienare, s-a oprit la o incursiune teoretică în problematica
identităţii şi alterităţii, pentru ca ulterior, dinspre acest temei, să urmăresc cum această
problematică a fost obsesia majoră a lui Ionescu. În limbajul curent au apărut tot mai
frecvent noţiunile „intercultural”, „pluricultural” şi „multicultural”, astfel încât, pornind
de la semnificaţia actuală a acestora, aşa cum le-o conferă studiile socio-culturale, am
încercat să analizez care din ele poate reflecta mai bine parcursul identitar al lui Ionescu.
Să nu uităm că identitatea dramaturgilor absurdului se construieşte şi se re-
construieşte în corelaţie cu provocările destinului, undeva, la întrepătrunderea moştenirii
culturale, a libertăţii lor lingvistice, a tradiţiilor. Astfel, construcţia lor identitară este
rezultatul melanjului unui număr incalculabil de factori. Dinamica identitară se învârte în
jurul unor întrebări şi se reflectă atât în identitatea individuală, cât şi în cea naţională.
Comunităţile naţionale, comunităţi imaginare în expresia lui Benedict Anderson, îi
7
permit individului să se explice, să se autocunoască, să se raporteze la Celălalt.
Construcţia identitară este cu atât mai dificilă în cazul unor personalităţi prinse într-un
bilingvism, ereditar sau cultural, cum au fost Beckett, Ionescu, Adamov, pentru care
inserţia verbelor a fi, a deveni în propria biografie declanşează de cele mai multe ori crize
durabile de conştiinţă.
Totodată, am încercat să pătrund în atmosfera pariziană a deceniilor patru şi cinci
ale veacului, să intuiesc dacă aceşti ani au fost pentru Eugen Ionescu asociaţi cu un exil,
un autoexil sau mai degrabă cu un exil interior. Exilul ionescian, spre deosebire de cazul
celorlaţi colegi de generaţie, poate porni de la o imagine diferită a moştenirii sale literare
din România. Fiindcă la plecarea sa în anul 1938 lăsa în urmă mai puţin o operă şi mai
mult o pregătire a ei. Dar prezenţa sa în avangarda românească n-a trecut neobservată,
dacă ne gândim doar la reconstituirea făcută de Gelu Ionescu asupra anilor săi de tinereţe
spirituală (1927-1940). În atmosfera culturală pariziană în care Ionescu şi-a găsit refugiul
în plin război a avut loc maturizarea discursului său literar, în paralel cu reculegerea
intelectuală, prin abordarea unui domeniu căruia până atunci nu-i arătase cine ştie ce
atenţie, cel al dramaturgiei.
Teoreticienii fenomenului cultural au arătat, convingător, cum o dată cu strămutarea
în altă cultură, individul fie îşi pierde identitatea, fiind condamnat la chingile prezentului,
de vreme ce nu mai are trecut, în sensul că nu are acelaşi trecut cu ceilalţi, fie este
condamnat la o dublă identitate, incapabil să aleagă între amintiri şi anxietatea
prezentului. Nu e deloc o observaţie marginală aceea că pentru un om al exilului, tema
identităţii colectează obsesii ca pe germeni pe care organismul lui social nu-i mai poate
suporta- de aici o criză a identităţii, pe care nu aş putea-o defini altfel decât ca o faţă
maladivă a exilului.
Dedublarea pare a fi o trăsătură ce defineşte şi spiritul lui Eugen Ionescu pe
drumurile nesigure ale exilului: aparent un paradox, în esenţă amprentă a acestei tensiuni
identitare, gesturile sale exprimă ataşamentul faţă de patria adoptivă, nu întâmplător fiica
sa va purta prenumele France, dar şi nostalgia după „ţara tatălui”: la Paris fiind, a
continuat să citească literatură română, să viseze până prin 1948 că şi-ar fi putut relua
serviciul la Legaţia română.
8
În capitolul al doilea, Eugen Ionescu –„pieton al văzduhului” în teatrul revoltat
de la mijlocul secolului XX mi-am propus să urmăresc traseul scriiturii ionesciene,
îndeosebi pentru a înţelege cum s-a format, cum s-a metamorfozat în timp concepţia sa
despre teatru. Provocarea unei astfel de tentative de analiză poate porni tocmai de la
faptul că Ionescu nu a lăsat nici o operă teoretică sistematică despre teatru, aşa încât
aventura cunoaşterii concepţiei sale dramatice trece prin filtrul paginilor sale de jurnal, al
articolelor pe care le-a scris, interviurilor date, al unor texte dramatice.
În capitolul al treilea Alternative identitare la Eugen Ionescu- autor, operă,
personaje am încercat să urmăresc complexitatea relaţiilor şi intercondiţionărilor
reciproce din acest triunghi nevralgic. Orice relaţionare devine aici la fel de importantă,
de exemplu cea dintre autor şi operă, în sensul că originalitatea creaţiei ionesciene constă
tocmai în felul în care dramaturgul reprezintă realitatea, ca de exemplu dictatura
camuflată în metafora rinocerizării. Acumulările şi trăirile sale interioare au prins contur
în piesele semnate, mergând până la exprimarea unor adevăruri universal valabile pe
orice meridian. Bunăoară, spectatorii piesei Rinocerii, care se află în cele mai diverse
colţuri ale lumii, în vest sau în est, în nord si în sud, pot asocia un propriu mesaj, în
funcţie de realitatea lor cotidiană, de regimul politic care le guvernează destinul. După
cum în relaţia autor- personaj se putea observa, convingător, tendinţa autorului de a-şi
împrumuta propriile trăiri personajelor create, de a personifica prin intermediul scenei
propriile ipostaze existenţiale, crize, angoase, nelinişti, căutări.
Totodată, am încercat să devoalez de ce textele ionesciene sunt populate cu figuri
ale ambiguităţii, cu personaje fără identitate, fiindcă extrăgând trăsăturile majore ale
epocii sale, vidul existenţial, absurdul, incapacitatea fiinţei umane de a comunica,
alienarea, Eugen Ionescu s-a încumetat să stilizeze şi să caricaturizeze fenomenele prin
care se manifestă această esenţă.
Dramaturgul, orientându-se spre un onirism puternic, a decis ca identităţile
personajelor să fie alternative, să se definească doar pentru a (re)deveni difuze sau a se
topi dintr-odată în altele, să-şi schimbe continuu rolurile şi vârstele, să evolueze într-o
incertitudine spaţio-temporală.
Personajele ionesciene se află permanent între infern şi miracolul de a fi, părând a
se hrăni din dualismul ionescian, care-şi are originile în conflictul identitar personal, de
9
natură etnică, politică, lingvistică, religioasă, familială. De aici şi tentaţia de a propune o
analiză substanţială, din capitolul patru: Cu Ionescu la psihanalist: experienţa Eului în
opera ionesciană.
Metamorfozele identitare sunt mereu consecinţa unei pluralităţi de euri sau de
identităţi pe care le poate cuprinde persoana umană, manifestându-se alternativ. O analiză
atentă a „chipurilor” personajelor ionesciene a încercat să pătrundă dincolo de masca
dramaturgului, pentru a înţelege în ce măsură acestea, aşa cum sunt construite, prin
stilizări la maxim, sunt ipostaze diverse ale sufletului ionescian. Care este gradul în care
în aceste personaje dramaturgul a turnat propriile nelinişti şi complexe, ambiguităţi şi
frustrări identitare? De ce personajele sale nu evoluează, dimpotrivă, rămân aceleaşi,
păstrându-şi intact statutul de martori ai spectacolului vieţii? De ce personajele sale par
exilate din viaţa reală, retrase într-o identitate doar de ele ştiută? Oare construindu-le
false biografii, posibile, dar neautentice, protejându-le astfel dimensiunea interioară,
Ionescu nu face altceva decât să le izoleze (şi prin ele să se autoizoleze) de agresiunile
realului? Sunt doar câteva din întrebările la care am răspuns prin această teză.
Totodată, acest capitol a acordat o mai mare atenţie felului în care se poate de
identifica în scrisul ionescian faţa reală a dramaturgului, de aici interesul arătat în
subcapitole distincte problematicii visului, angoasei, singurătăţii, morţii, credinţei,
luminii, „materii prime” ale oricărei investigaţii psihanalitice.
Ultimul capitol Ionescu sans frontières! Le jour de gloire est arrivé! a dorit să
ofere o imagine asupra modului în care dramaturgia ionesciană a cucerit toate
meridianele, iar autorul român a ajuns, în câteva decenii, un nume emblematic pentru
dramaturgia absurdului. Desigur, drumul spre succes nu a fost unul uşor, mai ales că a
fost secondat de permanenta convulsiune interioară, de dilemele sale identitare, de
conflictul cu tatăl, de sorginte oedipiană.
De la Cântăreaţa cheală, compusă pe un fond de angoasă, explicabil pentru
climatul postbelic, pentru strategiile de supravieţuire la care a fost obligat să recurgă după
stabilirea definitivă la Paris, până la ultima sa piesă, Călătorie în lumea morţilor,
problemele identitare rămân puternic ancorate în dialogurile personajelor, ceea ce face ca
spectatori de pe toate meridianele, din occidentul ori răsăritul Europei, din SUA ori
10
America Latină, din Japonia să-şi regăsească propriile frământări şi dileme identitare, în
lumea plină de metamorfoze şi asaltată de spectrele dictaturilor.
Dornic să şocheze, dornic de spectacol, spirit histrionic, Ionescu s-a aflat ani în şir
în căutarea gloriei şi a talentului, afişând bucuria creatoare a libertăţii şi condamnând
orice formă de totalitarism. Poate de aceea, teatrul lui Ionescu are două feţe: aparent, este
unul tragic, este poemul pascalian al nefericitei condiţii umane. Pe de altă parte, piesele
sale sunt considerate ca expresia cea mai virulentă a comicului, a ironiei şi a burlescului
condiţiei umane.
***
Spectator şi regizor al propriei existenţe, Eugen Ionescu a condensat în scrisul său
trăsăturile unui personaj complex, cu un labirint interior, prin care putem rătăci îndelung.
Dovedind o mare artă a ambiguităţii, el a dinamitat creaţia dramaturgică a veacului XX,
şi profitând de faptul că teatrul era în „criză”, a revoluţionat estetica şi concepţia teatrală.
Într-o lume care era în căutarea identităţilor individuale şi colective, mai ales după
traumele provocate de război, Ionescu s-a adâncit în memorie, unde spera să găsească
răspunsuri la toate neliniştile legate de condiţia umană şi de tragismul ei.
Viaţa omului, propria sa viaţă a devenit la Eugen Ionescu subiectul unor
problematizări în sens modern. Aventurându-se în înţelegerea condiţiei umane în genere,
atunci când întreprinde examinarea propriului destin, dramaturgul ne provoacă să
medităm asupra modului în care cunoaşterea noastră depinde de profunzimea propriilor
introspecţii. Regăsirea cu ajutorul amintirilor a identităţii pierdute, descrisă şi de alţii
înainte de Ionescu, precum Proust, lupta cu tenebrele inconştientului, alteori cu cuvântul
absent, n-au fost deloc pentru dramaturgul nostru încercări la care să fi găsit uşor soluţii,
dimpotrivă, i-au consumat multă energie, l-au însoţit îndelung ca nişte fantomatice probe
de destin.
La Ionescu, opera dramatică este mai degrabă rezultatul unui proces psihic şi nu
cauza acestuia, fiind un act de rezolvare al unui permanent conflict interior, dintre Eu şi
Sine. Un proces conflictual care a implicat însăşi propriul destin şi forma de exprimare
aleasă prin scrisul său, de la o structură poetică, la una dramatică sau eseistică.
Dramaturgul nostru a fost un spirit complex, în care s-au îngemănat experienţe
diverse, de la cea psihopatologică a alienării la cea mistico-religioasă, de la cea tragică la
11
cea a personajului de geniu. Astfel, Ionescu şi-a asumat experienţa psihopatologică a
alienării, dovadă stările sale onirice, negarea propriei realităţi, a naturii şi ordinii umane
prin conduitele atipice ale personajelor sale. Totodată, a cunoscut experienţa mistico-
religioasă, prin dialogurile cu confesorul său de la Paris, părintele Carré, prin lamentaţiile
sale despre ariditatea spirituală a semenilor şi prin interogaţiile permanente cu divinitatea.
Când avem în vedere experienţa sa tragică, putem lua drept mărturii înfruntarea situaţiilor
limită sau a vicisitudinilor destinului, urmate de reintrarea în altă ordine firească. În fine,
ce altceva decât experienţa geniului de care a fost atins se reflectă în felul în care a
proiectat propriile înţelesuri asupra lumii şi a mentalităţilor, în felul în care a dezvăluit o
formulă teatrală originală, radical diferită de toate clişeele anterioare?
Pendularea între alienare şi genialitate este o constantă a creaţiei ionesciene.
Rămânând în cheia interpretărilor psihanalitice, Ionescu ne apare ca personajul genial, ca
cel care şi-a depăşit semenii şi epoca, influenţând şi revoluţionând până în prezent
dramaturgia şi concepţiile regizorale europene şi nu numai. Nu este mai puţin adevărat că
el a purtat în sine trăsături psihopatologice diverse, manifestări ale nevrozei, delirului,
isteriei sau paranoice. Şi într-un fel şi în altul, el a fost izolat şi redus la propria persoană,
într-o experienţă adesea similară cu cea concentraţionară.
Scrisul, pentru Eugen Ionescu, a fost o căutare permanentă de sine, o tendinţă de a-
şi reechilibra eul interior, de a se reîntoarce la origini, la miracolul copilăriei, trecând
inevitabil prin angoasele existenţei şi prin terifianta obsesie a morţii.
O lumină s-a aprins totuşi peste acest tărâm al dezolării: este lumina creaţiei, este
forţa limbajului care ne permite să contemplăm destinul metafizic al omului aşa cum îl
prezintă un dramaturg care spune de la început că nu ştie nimic, că este uluit de ceea ce
vede, de ceea ce i se întâmplă...
Formula teatrală ionesciană este încă de la piesa de debut atât de şocant-înnoitoare,
încât ea s-a impus cu greu, dramaturgul aflându-se într-o permanentă guerrilă cu critica
tradiţionalistă din care nonconformismul scriitorului iese câştigător în cele din urmă.
Scena culturală europeană postbelică, cu diversitatea ei etnică şi lingvistică i-a
condus adesea pe creatori în preajma unor întrebări, în aparenţă simple, dar
fundamentale: cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? În ce credem? Puse
la nivel individual, aceste întrebări nu încetează să sublinieze că adesea omul
12
contemporan trăieşte într-o confuzie colectivă, între „ceea ce este” şi „ceea ce crede el că
este”, între dimensiunea identitară personală şi cea a Celuilalt.
Identitatea dramaturgului nostru parcurge adesea un drum nu lipsit de obstacole. Ca
şi în cazul poeţilor sau romancierilor, în scrisul său adesea se poate reflecta o imagine de
sine; dar când el se exprimă în altă limbă se confruntă cu alteritatea nu doar ca individ, ci
şi ca reprezentant al unei alte colectivităţi. De aici şi trimiterile pe care le face prin
intermediul personajelor pe care le creează la problematica identităţii.
Se mai adaugă un aspect important pentru problematica alterităţii şi a diversităţii
culturale: este cea a eului plural al artistului/ autorului. Acest eu plural este rezultatul unei
lupte interioare cu sine însuşi, pe de o parte, iar pe de altă parte este o vocaţie ludică,
plăsmuitoare de valori. Spiritul artistic „ se joacă” cu sine însuşi, într-o confruntare liberă,
la care îl provoacă valenţele creativităţii sale.
Prins între două lumi şi între două identităţi, Eugen Ionescu a încercat în
permanenţă să acceadă la un echilibru spiritual şi cultural. Parte din zbuciumul său este
însă zadarnic, căci sfârşeşte prin a se afunda cu voluptate în confuzia dintre arta vieţii şi
viaţa artei.
Şi totuşi, Eugen Ionescu rămâne omul dintre două identităţi, dintre două patrii,
dintre două limbi. Stabilit în Parisul postbelic, a ajuns să inventeze o nouă piesă în
angrenajul teatral contemporan. Noul teatru al deriziunii a fost pentru el un mijloc de a-şi
găsi identitatea, cu toate că s-a apropiat de el cu acelaşi nihilism şi aciditate.
Dramaturgul nostru este concentrat în gradul cel mai înalt în jurul posibilităţii de
întoarcere asupra Eului originar; lumea sa proprie se constituie prin acţiunea forţei
centripete ce tinde spre o primă expresivitate, indiferentă estetic. Prin conflictul său
creator, Eul ionescian se afirmă şi îşi regăseşte mereu o nouă identitate, care-l
consolidează: cu alte cuvinte, spiritualizarea sufletului se obţine cu preţul unei adânci
nelinişti, prin plonjarea în sine, regăsind aici conceptul kierkegaardian de angoasă, ca
mod de reafirmare a Eului artistic, ca loc al tensiunilor, al căror conflict duce la
perfecţionarea lăuntrică.
Eugen Ionescu nu-şi poate capta confuzia lăuntrică decât printr-o „formă vie”,
născută ea însăşi dintr-o constrângere, ce-l eliberează de presiunea insuportabilă a
13
inconştientului său. Forma sub care acesta este prins devine expresia echilibrului regăsit.
Răspunsul terapeutic la toate angoasele sale este tocmai scrisul.
Planul creator este reprezentat şi de această dată de psihologie sau, mai exact, de
psihopatologie, în prelungirea imaginii angoasei artistului, retranscrisă ştiinţific în
psihologia modernă. Întreaga sa creaţie dramaturgică se bazează pe acest traseu
psihanalitic, ale cărui coordonate descriu această formă a procesului creator, cea a
dezechilibrului şi echilibrului, traducând declanşarea pulsiunii inconştientului şi captarea
ei în formă artistică: piesa de teatru.
Când dramaturgul reuşeşte, cu preţul anxietăţilor sale, să capteze într-o anumită
ordine aspiraţiile lăuntrice, în fond el nu face decât să echilibreze sufletul dezechilibrat de
conflictele şi angoasele care-i răvăşesc profund fiinţa.
Când dramaturgul fuge de haosul care-l ameninţă cu distrugerea, el fuge de fapt
de starea patologică, de lumea haotică şi se refugiază în personajele sale. Esenţele pe care
artistul le aduce din lumea sa tainică, din Eul său profund tulburat de revelaţiile
autobiografice şi de obsesiile identitare, întrupându-le în piese de teatru, exprimă sensul
cel mai adânc al vieţii lui, victoria tendinţei de a fi asupra tendinţei de a nu fi, în asociere
cu căutarea intermitentă a religiozităţii şi a credinţei în Dumnezeu.
Doar graţie eforturilor creatoare uriaşe, al căror rod este însuşi teatrul absurdului,
dramaturgul poate smulge din misterul lumii tenebroase a inconştientului personaje, care
evadează în lumea reală şi invadează scena.
Astfel, lumea interioară a lui Ionescu ne apare într-o necontenită mişcare şi
transformare, un torent din care se desprind multiple şi variate imagini. Aceste imagini
sunt rezultatul necontenitei descompuneri a traseului său identitar şi a recompunerii
acestora în forme noi, trasând noi contururi teatrului absurdului.
Dramaturgul nostru, prin forţa lui egocentrică, s-a adâncit mereu în straturile
primordiale ale Eului, în adâncurile inconştientului său, de unde trebuie să-şi extragă
personajele şi să-şi construiască opera. Stări euforice, secondate de depresii fără leac, par
a-l fi însoţit în actul creaţiei.
Confuzia identităţilor este efectul căutărilor intermitente ce sălăşluiesc în sinele
ionescian, în plină incertitudine creată de însăşi existenţa dublului, Eul şi Supraeul
dramaturgului. Eul- o construcţie în oglindă, formată prin identificarea cu imaginea
14
reflectată, devine produsul înstrăinării dramaturgului de sine însuşi, transformându-se în
seamănul său. Această alienare pe care se bazează Eul, ca „sediu al iluziilor”,
demonstrează că Eul este un produs al simbolicului, o formaţiune imaginară, dar şi că
poate deveni sălaş al simptomului psihanalitic, din cauza fixităţii sale imaginare. În
schimb, Supraeul este localizat de psihanalişti în planul simbolic al limbajului, fiind legat
de voce şi de pulsiunea invocatoare interioară; astfel, Supraeul devine Celălalt, în măsură
chiar să comande subiectului să se bucure sau să se întristeze. Cum i se întâmplă şi lui
Bérenger în Regele moare.
Posibil influenţat şi de ideile lui Artaud, Ionescu a pornit în căutarea unei
dramaturgii care să nu mai fie un mecanism al reprezentării, cât mai ales unul care face
loc prioritar revelaţiei. Ionescu a asamblat astfel un teatru care proiectează prezenţa
invizibilului în vizibil şi face loc elementelor de dincolo de realitate, culese din planul
oniric şi metafizic. Adevărul aflat în opera ionesciană fiinţează ca o luptă între deschidere
şi ascundere, în cadrul a ceea ce înseamnă unitatea complementară a pământului şi a
lumii. Prin explorarea sinelui, precum şi a problemelor existenţei umane, teatrul ionescian
poate fi considerat ca un proiect de interpretare a libertăţii, de fiinţare posibilă, ca o
modalitate de aprofundare a problematicii originare a sensului fiinţei. Aceasta poate fi
Lumea, dezvăluirea propriului Eu, a modului de a fi al omului modern, ca o parte
constitutivă în haosul lumii contemporane, ca o cădere într-un univers reguvernat de
angoase, obsesii şi contemplări, a unui om însingurat şi izolat, în neputinţa de a-şi alege
condiţia existenţială a destinului său.
Visul, inconştientul, tot ceea ce poate conduce spre dimensiunea ascunsă a naturii
umane, sunt chei potrivite pentru a pătrunde în misterul personajelor ionesciene, în
acelaşi timp cu adâncirea în cunoaşterea propriului Eu al dramaturgului.
Majoritatea creaţiei ionesciene, teatru, jurnale, eseuri, îşi extrage seva din
zonele tenebroase ale sufletului, din manifestările inconştientului, ieşite adeseori de sub
orice control raţional, el dorind parcă să clarifice şi să explice acele concepte
psihanalitice freudiene, privind formele tipice de descărcare a energiei psihice: pulsiuni,
obsesii, dorinţe refulate, nevroze etc.
După părerea mea finalitatea creaţiei dramaturgice ionesciene, privită din punct
de vedere psihanalitic, este să explice cauza şi provenienţa viselor, prin scoaterea la
15
iveală a conţinutului latent, a traseului asumat de personajele sale, constrânse să se
deghizeze în eurile şi în identităţile lui multiple. Ionescu face acest lucru prin căutări
intermitente ale unor mecanisme psihice nelămurite pe deplin, a căror confirmare şi
detaliere se săvârşesc în timp, în jurnale, eseuri, piese de teatru. Cu fiecare nouă creaţie a
sa, el se străduieşte să aducă îmbunătăţiri, şi nu atât în ameliorarea relatărilor narative, cât
în dezvăluirea şi precizarea unor aspecte psihologice trecute cu vederea.
Travaliul propriu- zis interpretativ al dramaturgului este aidoma unui regizor
discret, unui psihanalist care induce o stare de încredere/neîncredere, de
securitate/insecuritate, personajelor sale, astfel încât să le permită să se confeseze fără
stânjeneală şi reticenţe. Fiindcă, asemeni terapiei freudiene, miezul interpretării
psihanalitice a dramaturgiei ionesciene rezidă în provocarea personajelor sale de a se
confesa, de a spune „tot ce le trece prin minte”, lăsându-le o libertate de expresie şi de
mişcare cvasitotală.
În dramaturgia ionesciană, personajul se construieşte din memoria afectivă a
autorului, din proiecţiile unor stări ale intimităţii Eului său, reprezentarea onirică a unei
întâmplări din trecut sfidând adesea absurdul, prin intervenţia deformărilor specifice
creatorului. Acestea toate duc la un limbaj modern care a deschis noi căi pentru
reînnoirea teatrului de la mijlocul secolului XX. Realitatea de după cel de-al doilea război
mondial conţinea suficiente elemente onirice, autorul nefăcând altceva decât să
descătuşeze aceste angoase şi obsesii în imagini vizualizate.
Personajele create de Ionescu sunt groteşti şi monstruoase, scenariul nefiind nici
unul propriu-zis comic sau propriu-zis tragic, astfel că spectatorul trece prin stări confuze,
de la repulsia faţă de creaturile inumane care evoluează pe scenă, până la revelaţia
posibilităţii de a se identifica cu aceşti antieroi. Problema este doar ca personajului să i se
favorizeze exprimarea absolut liberă, fără nici o constrângere, în aşa fel încât, pe
parcursul mai multor şedinţe, în cazul nostru a mai multor acte sau scene, să se adune un
material consistent, cu ajutorul căruia să se poată ajunge la înţelegerea a ceea ce stă
probabil la rădăcina turbulenţelor psihice şi identitare.
Evocarea în planul creaţiei teatrale a unor stări limită ale existenţei individuale
(obsesii onirice, nevroze, spaima în faţa morţii etc.) este un act estetic pe deplin legitim,
lumea interioară a personajelor exprimând momente esenţiale în dinamica relaţională
16
dintre om şi conjunctura în care e prins, în anevoiosul parcurs al geografiei interioare, al
descoperirii de sine.
Parcurgând opera ionesciană numeroase confruntări de imagini şi de situaţii visate
ne-au relevat că există un soi de tematică constantă, adică un ansamblu de scheme
îmbinate şi articulate, unde serii de imagini diferite denotă aceeaşi orientare, aceleaşi
sentimente şi preocupări, aceleaşi obsesii şi angoase, precum şi existenţa unei reţele de
comunicare internă, având o înlănţuire identică între diversele niveluri identitare şi
pulsiuni imaginare ale personajelor.
Prin toate aceste lumi de simboluri, care se articulează câteodată după o analogie
destul de clară, alteori nu, se pot trasa câteva axe principale ale creaţiei sale:
integrare/dezintegrare, identitate/non-identitate, ascensiune/declin, întuneric/lumină,
abscons/ clar.
Structurile din piesele ionesciene pot fi descifrate prin limbajul visului şi explicate
ca o comunicare specială, dintre lumea dramaturgului cu eul său profund, şi lumea
personajului, metamorfozat în transcrierea textuală, ca un fel de schimb al figurilor de
stil, în strânsă relaţie cu manifestările corporale în spaţiu şi timp, cu simbolurile ce conţin
configuraţii simple sau complexe din visele autorului. Dacă prima calitate a limbajului
oniric ionescian este sincretismul, a doua calitate care ne apare este un soi de religiozitate
difuză, o revelaţie dincolo de raţiune şi o cunoaştere iniţiatică, enigmatică,
incomprehensibilă, secretă şi profundă.
De regulă visul, ca şi transpunerea lui scenică mai apoi, este lipsit de logică,
morala este îndoielnică, forma este inestetică şi totul pare lipsit de sens şi valoare.
Coşmarurile şi visele transpuse în textele ionesciene au câteva motive onirice tipice:
zborul, urcatul treptelor sau pantelor, apariţia în public într-o îmbrăcăminte sumară,
vederea dinţilor, lume multă, gara, animale înfricoşătoare, pierderea valizelor etc.
Structurile antropologice ale imaginarului ionescian introduc în analiză o critică
tematică grefată pe cele patru elemente fundamentale: apă, aer, foc, pământ, în relaţie cu
câteva criterii psihologice sau în relaţie cu nocturnul şi diurnul, cu lumina şi întunericul.
Chiar şi mania măştilor şi a travestiurilor determină translarea experienţei
ionesciene, trăite, obiective, într-o experienţă de tip suprarealist, în care visul devine
depozitarul himerelor. Emblema lumii ireale se vede transpusă în creaţia scenică.
17
Sentimentul general că visul spune ceva despre fiinţa sa, într-un fel unic, de
neimitat, intraductibil în totalitate, că există întotdeauna un mesaj, îi întreţine lui Ionescu
tentaţia de a-şi interpreta visele. El încearcă să caute dincolo de imagini, imaginea e cea
care îl fascinează, coerenţa sau incoerenţa înşiruirii de imagini. Interpretându-şi visele, el
se psihanalizează, intră în atmosfera lor, iar cum mai toate au de spus o poveste, Ionescu
le redă sub forma unei adevărate structuri narative, cu expoziţiune, dezvoltarea intrigii,
punct culminant şi soluţia, adică rezultatul la care conduce visul.
Stările cotidiene ale dramaturgului par un amestec ciudat, un melanj de extaz şi
nevroze. Relativitatea echilibrului dintre bucurie şi tristeţe este în cazul dramaturgului
nostru semnalul evident al dezechilibrului interior cu care trăieşte.
Să remarcăm că în cazul lui Ionescu iraţionalul nu este doar de factură alegorică,
ci şi psihologică, manifestându-se printr-o stare de angoasă şi frică în piesele sale. Frica
ia proporţii şi intensităţi nebănuite, se desprinde de conştiinţă şi se goleşte de orice
conţinut raţional. Conştiinţa culpei nu este însă urmarea vreunei supărări divine, ci e un
simptom clinic. Angoasa ca superlativ al fricii este la fel de iraţională. Doar unii dintre
eroii ionescieni resping frica şi angoasa, bizuindu-se pe temeinicia faptelor lor sau pe
încrederea fără limite într-o stare favorabilă.
Alienarea personajelor ionesciene se petrece pe mai multe planuri, atât în raport
cu ceilalţi, dar şi cu sine, în forma înstrăinării de propriul trecut, de timp şi spaţiu. Este o
iluzie câştigarea afecţiunii celorlalţi ori împăcarea cu destinul. Fiindcă nu mai poate găsi
căi de comunicare cu ceilalţi personajul ionescian ajunge să-şi consume singur drama,
închis între zidurile eului, sau refugiat în universul imaginar.
Parcurgând opera ionesciană, stăruind în mod deosebit asupra dramaturgiei sale, o
problemă importantă este cea a reacţiilor sale religioase, pe care nu mi-am propus doar să
le comentez, ci mai întâi să le identific în piesele sale. Paginile citite mi-au dat
posibilitatea să schiţez un profil al lui Ionescu- ca homo religiosus, să subliniez felul în
care autorul l-a căutat pe Dumnezeu, deşi el nu era un doctrinar, şi l-a găsit, în Ecleziast,
la Sf.Ioan al Crucii, la marii mistici ruşi sau oriunde altundeva.
Aşa cum ne lasă opera sa să-l intuim, Ionescu nu e nici un mistic veritabil, dar nici
un credincios habotnic. Discursul său existenţial îl dislocă mai mereu pe cel mistic, tema
căutării spirituale împletindu-se cu cea religioasă, ambele fiind alimentate de la spaima
18
de moarte. Rătăcirile ionesciene prin labirintul credinţei şi al imaginarului religios
parcurg mai multe etape, fiecare din acestea fiind flancate de meditaţii existenţiale.
Relaţia lui Ionescu cu Dumnezeu nu e una uniformă, lineară, de-a lungul vieţii
sale încercând să-l privească fie cu ironia unui saltimbanc, fie cu orgoliul celui care are
de înfruntat şi alte ispite, fie cu resemnarea şi teama, în faţa golului existenţial. O relaţie
care a pornit de la efortul de a crede, de care dramaturgul nu s-a debarasat niciodată, ceea
ce explică şi căutarea sa neîntreruptă.
Căutând răspunsuri în adâncurile fiinţei sale, Ionescu a fost silit să constate,
nemulţumit, că nu are nici o identitate religioasă precis conturată, căci nu e nici ortodox,
nici catolic pur, ci mai degrabă un hibrid al celor două spiritualităţi. Extrăgând detalii din
sertarele memoriei, dramaturgul a punctat traseul său oscilant între ortodoxie şi
catolicism.
Întrebarea obsedantă, cred sau nu cred, la care Ionescu şi-a supus cotidian alter
Eul, ca o cufundare dureroasă şi exaltantă în sine însuşi pentru a infirma sau a confirma
adevărurile pe care le punea sub semnul întrebării, este transpusă şi în dialogul
personajelor sale. În forma ei repetată, interogaţia pare că vrea să izoleze individul, să-l
pună faţă în faţă cu divinitatea, pe care-o cunoaşte mai puţin din rituri, iar orice detaliu
exterior îi apare insuficient din moment ce sacrul ţine mai puţin de o atitudine pură a
conştiinţei, mai puţin de o ceremonie, cât de comportamentul profund.
Întrebările sale rămase fără răspuns, aroganţa juvenilă, ironia sa acidă, bogăţia
imaginaţiei, toate se izbesc de pragul înspăimântător al morţii. Fiindcă moartea e atât de
înfricoşătoare, la cea mai mică adiere a ei, Ionescu îl invoca pe Dumnezeu. Dumnezeul
dramaturgului nu este ca cel al lui Cioran, obiect al contestării, ci unul al căutării şi al
interogaţiilor. În faţa răului absolut, dramaturgul şi-a divulgat neputinţa, iar invocarea
divinităţii, ca o contrabalansare a ororii de vid, putea aspira, în cele din urmă, chiar să
conducă umanitatea pe calea salvării.
În faţa universalităţii şi omniprezenţei puterii morţii, Ionescu a reacţionat precum
creştinul „rău”, înfricoşat de cadenţa morţii şi făcând loc în palierul identităţii eului unor
ritmuri şi respiraţii mai profunde: relaţia cu propria moarte, efortul de înţelegere a
neantului, dezolarea în faţa fragilităţii existenţei sunt câteva din obsesiile sale, dar
totodată teme pe care le cultivă în piesele sale.
19
Universul afectiv al personajelor ionesciene este dominat de relaţiile noneroului
cu existenţa, de aici stările negative care le caracterizează, spaima în faţa morţii, angoasa,
coşmarul, nesiguranţa, alienarea, paroxismul, suspiciunea etc. Mai mult ca în alte
tipologii teatrale, aici noneroul pare condamnat la suferinţă, la rătăciri prin existenţă,
înstrăinări de sine şi de ceilalţi.
Eul ionescian a trecut prin mai multe faze, în drumul său către autocunoaştere, de
la dispreţ la exerciţii de admiraţie, nereuşind niciodată în scrisul său să se detaşeze
complet de sine. Eul ionescian din piesele sale de teatru, la fel ca cel din jurnal, nu
rosteşte un monolog, ci un dialog cu un alt Eu, fictiv. De aici, prezenţa imaginară a
Celuilalt, ca şi asocierea lor în formula noi, rezultată din felul în care dramaturgul se pune
pe sine în scenă, dialogând cu nişte iluzii, într-o lume efemeră.
Observăm aşadar că Eul creatorului se caracterizează printr-o mare denivelare a
modurilor de funcţionare. El este capabil să provoace regresia, să lase să se opereze
disocierea, controlându-le şi pe una şi pe cealaltă. Este capabil să se dedubleze într-o
parte conştientă, care observă cu atenţie şi înregistrează nu numai procese psihice ce apar,
dar şi stări ale Eului, precum sentimentul de Sine central, Eu şi ceilalţi etc., după cum este
capabil să dramatizeze şi conflictele interioare sub formă de scenarii fantasmatice.
Ionescu s-a jucat tot timpul, de-a lungul creaţiei sale, cu „fărâme” decupate din
propria-i biografie, cu fragmentele acestei personalităţi aflate mereu în căutare de sine.
Visele şi amintirile sale sunt integrate în piesele sale, după cum personajelor le permite să
se învăluiască cu fâşii din existenţa proprie. Deşi a ales să se confeseze în multiple feluri,
în jurnal, interviuri sau prin canalul dramaturgiei, finalitatea e aceeaşi: de a se pune pe
sine în scenă, de a se „citi” pe sine.
Cine e cu adevărat, Eugen Ionescu? Dramaturgul, alchimistul care dă substanţă
pieselor sale? Personajul, sub masca căruia se ascunde, Béranger, Jean, Primul Bărbat,
Ionescu etc., ştiut fiind faptul că întotdeauna un chip se ascunde dincolo de mască, dar
fără să mintă? Ori poate Celălalt, anti-personajul, dublul, care-l însoţeşte prin cele mai
neştiute unghere ale visului şi fantasticului? Cu siguranţă, adevăratul Ionescu este un
melanj din toţi aceştia, căci esenţial nu e pentru el să facă jocul naraţiunii autobiografice,
ci să se aventureze în căutări existenţiale, să se lase descoperit prin visele, angoasele şi
20
credinţele sale şi, de ce nu, câteodată, să se lase sedus ca Narcis, de o imagine din
oglindă.
Dibăcia lui Ionescu constă în a intra alături de pacient (personaj), în mintea
acestuia şi a încerca să se identifice cu el, încât de pe aceeaşi poziţie, ajuns în acelaşi
impas, să dea o soluţie acolo unde pacientul (personajul) a eşuat şi a rămas blocat într-o
nevroză. Dramaturgul îşi ajută personajul nu oferindu-i o interpretare conceptuală, filtrată
prin mental, ci intrând mai degrabă în starea pacientului (personajului), experimentând pe
cont propriu scenariul emotiv, eul profund al acestuia.
Scopul acestei identificări fantastic-onirico-delirante este de a coborî după cel
rătăcit în labirintul nebuniei şi de a-l aduce pe calea cea bună, de a-l scoate la lumină.
Procesul fiind evident reversibil, şi dinspre personaj spre autor. Aceasta este o altă notă
de originalitate a dramaturgului absurdului: posibilitatea de a transfera o asemenea
metodă participativă dinspre psihanaliză către creaţia dramatică.
Datorită uzurii vieţii cotidiene care i se părea o povară fără sens, datorită
identităţii în continuă transformare cu care Eugen Ionescu se duela (el, cel de acasă, nu
era identic cu cel din societate, de la restaurant, de la repetiţiile pieselor sale etc.), aceste
metamorfoze duceau adesea înspre patologic şi culminau cu accesele de nevroză. Datorită
măştilor pe care şi le asuma şi a rolurilor în care trebuia să intre, datorită operei pe care
trebuia s-o scrie şi a personajelor pe care trebuia să le încarneze, culminând cu obsesia şi
spaima finală a morţii, putem spune că Ionescu a dus experienţa alterităţii până la capăt.
Apelând la teatru pentru a-şi exprima propriile angoase, vise şi acumulări
sufleteşti, el proiectează indivizi care se dezagreghează, prin vis sau hipnoză, în fluxuri
de conştiinţă foarte mobile. Eul şi Supra Eul se duelează, ceea ce face ca până la sfârşit
identitatea acestor personaje să se disipeze, iar ele să traverseze adevărate crize identitare.
Nu mai ştiu nici cine sunt cu adevărat, nici încotro se îndreaptă, nu mai sunt sigure pe
amintirile lor, sunt amnezice când e vorba de genealogia lor ori de tragediile prin care au
trecut.
Stăruind în acest teritoriu al psihanalizei, putem să ne întrebăm ce diferenţe sau ce
asemănări există între alteritatea personajelor şi alterităţile dramaturgului, ca experienţe
existenţiale. Putem avea ca răspuns memoria, memoria în care se află sedimentate
alterităţile autorului, adevărata creatoare de ficţiune.
21
Niciodată nu ştim dacă identităţile/alterităţile sunt false sau adevărate, datorită
caracterului plin de contradicţii al împricinatului! Când îşi creează personajul, adică pe
Celălalt cum ar veni, alteritatea lui pare mult mai consistentă din perspectiva personajului
ficţional decât propria sa identitate, care devenind trecut, este modificată, îşi pierde
substanţa şi devine în final apanajul memoriei. Putem defini această atitudine drept o
tehnică a delirului, de o comunicare ombilicală am putea spune între personaje şi autor,
între Sinele vizibil şi cel invizibil, ponderea având-o cel din urmă.
Această conştiinţă a multiplicităţii, a fragmentarităţii, a alterităţii duse la extreme
există şi în modernism şi în postmodernism. În modernism ea e asociată cu o conştiinţă
convulsivă, care trăieşte angoasat această disipare, în postmodernism apare dorinţa
individului de a se împăca cu această disipare.
În explorările lor interioare, personajele ionesciene traversează o gamă diversă de
sentimente, ele ajung la un moment dat să constate atât puterea iubirii, care poate învinge
orice obstacole, după cum sentimentul vinovăţiei este tributar tulburării sufleteşti, iar
culpabilitatea e un simptom primejdios, este semnul unei lipse de puritate.
Divizate de ceilalţi, blocate în propria lor interioritate şi căzute pradă
antagonismelor, personajele ionesciene se zbat într-o atmosferă plină de ambiguitate şi
confuzie, chinuite de neputinţa de a discerne între adevărul vieţii şi falsitatea relaţiilor
dintre oameni. Astfel de personaje demonstrează cum identitatea eului se pulverizează în
acte şi manifestări haotice, ceea ce conduce brusc la anihilarea personalităţii. Faptul că
ele continuă să vorbească, în timp ce cortina cade, reluând adesea replicile de la începutul
piesei, nu le fixează într-o atemporalitate, cât mai degrabă într-o circularitate
contradicţională, a cărei miză este poate tocmai căutarea dramaturgului ideal., pe care,
cine ştie, îl vor găsi poate tocmai acolo unde se aşteaptă cel mai puţin...
Eugen Ionescu a fost un personaj nonconformist, căruia nu i-a lipsit doza de
nebunie a creatorului, jovial şi irascibil, raţional şi exuberant, aiurit şi distins, obsedat de
sine, dar şi gata de joaca cu Dumnezeu. Un dramaturg greu de înscris într-un singur tipar,
tocmai datorită firii sale duale, ca şi sinuozităţii destinului, care i-a partajat identitatea
între două patrii, i-a balansat amintirile şi căutările între un trecut amăgitor şi un prezent
copleşitor. Ca şi identitatea sa, dramaturgia căreia i-a dat viaţă este formată din mai multe
22
fâşii, din farsă şi grotesc, din parodie şi satiră, din commedia dell’arte şi tragedie, din
metafizică şi patafizică, ţesute cu talent într-o intertextualitate complexă.
Numele său, depăşind toate frontierele lingvistice, s-a impus ca o evidenţă de
neocolit în dramaturgia secolului XX. O poveste de succes, în cele din urmă, căci
ciclotimicul Ionescu, obosit de dinainte să-şi înceapă opera, a fost obligat să-şi împartă
timpul între scris şi călătorii, ce i-au adus nu doar premiere ale pieselor sale pe noi şi noi
meridiane, ci şi premii, doctorate (sâc!) Honoris Causa, medalii ori chiar bastoul de
mareşal şi recunoaşterea unei prestigioase instituţii, ca Academia Franceză, spre care câţi
dintre contemporanii săi n-au privit oare cu invidie ori tenacitate, dorindu-şi să ajungă
acolo!
Nu e întâmplător că mesajul transmis de Ionescu cu prilejul Zilei mondiale a
teatrului se încheia cu afirmarea credinţei în universalitatea eternă a acestei arte: „se
spune că arta nu are frontiere. Nici teatrul nu trebuie să aibă. Dincolo de divergenţe
ideologice, caste, rase, naţionalisme, patrii naţionale, el trebuie să fie patria universală,
locul de întâlnire al tuturor oamenilor ce împărtăşesc aceleaşi nelinişti şi speranţe revelate
de imaginaţie, care nu e nici arbitrară, nici realistă, fiind chiar expresia identităţii noastre,
a continuităţii noastre, a unităţii noastre”1.
1 Idem, Mesaj internaţional la a 15-a zi mondială a teatrului, în Idem, Antidoturi, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993, p. 149.
23
Bibliografie:
a. Opera lui Eugen Ionescu
-Ionesco, Eugène, Antidoturi. Traducere de Marina Dimov, Bucureşti, Editura
Humanitas, ed. I, 1993.
-Ionesco, Eugène, A rupe tăcerea. Convorbiri cu André Coutin. Traducere din
franceză de Emanoil Marcu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
-Ionesco, Eugène, Căutarea intermitentă. Traducere de Barbu Cioculescu, Bucureşti,
Editura Humanitas, ed. I, 1994.
-Ionesco, Eugène, Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy. Traducere din
franceză de Simona Cioculescu, Bucureşti, Editura Humanitas, ed. I, 1999.
- Ionesco, Eugène, Jurnal în fărâme. Traducere de Irina Bădescu, Bucureşti, Editura
Humanitas, ed. I, 1992.
-Ionesco, Eugène, Note şi contranote. Traducere din limba franceză şi cuvânt
introductiv de Ion Pop, Bucureşti, Editura Humanitas, ed. II, 2002.
-Ionesco, Eugène, Nu, Bucureşti, Editura Humanitas, ed. I, 1991.
-Ionesco, Eugène, Prezent trecut, trecut prezent. Traducere de Simona Cioculescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, ed. I, 1993.
-Ionesco, Eugène, Război cu toată lumea, ediţie îngrijită şi bibliografie de Mariana
Vartic şi Aurel Sasu, vol. I-II, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
-Ionesco, Eugène, Sub semnul întrebării. Traducere de Natalia Cernăuţeanu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
-Ionesco, Eugène, Victimele datoriei. Teatru, vol. I, ( Englezeşte fără profesor
<Cântăreaţa cheală>; Lecţia; Formule de politeţe; Jacques sau supunerea; Viitorul
e-n ouă; Scaunele; Stăpânul; Salonul auto; Victimele datoriei). Traducere şi cuvânt
înainte de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura Univers, 1994.
24
-Ionesco, Eugène, Ucigaş fără simbrie. Teatru, vol. II, (O fată de măritat; Amedeu
sau Cum să te debarasezi; Noul locatar; Scenă în patru; Tabloul; Improvizaţie la
Alma sau Cameleonul păstorului; Ucigaş fără simbrie). Traducere şi note de Dan C.
Mihăilescu, Bucureşti, Editura Univers, 1995.
-Ionesco, Eugène, Rinocerii. Teatru, vol. III, (Rinocerii; Delir în doi; Pietonul
aerului; Regele moare). Traducere şi notă asupra ediţiei de Dan C. Mihăilescu,
Bucureşti, Editura Univers, 1996.
-Ionesco, Eugène, Setea şi foamea. Teatru, vol. IV, (Setea şi foamea; Lacuna;
Exerciţii de pronunţie şi conversaţie franceză pentru studenţii americani; Jocul de-a
măcelul). Traducere şi notă asupra ediţiei de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura
Univers, 1997.
-Ionesco, Eugène, Călătorie în lumea morţilor. Teatru, vol. V, (Macbett; Ce
formidabilă încurcătură!; Omul cu valizele; Călătorie în lumea morţilor; Nepoata-
soţie; Vicontele; Cântăreaţa cheală). Traducere şi notă asupra ediţiei de Dan C.
Mihăilescu, Bucureşti, Editura Univers, 1998.
-Ionescu, Eugen, Cântăreaţa cheală. Teatru, vol. I. Traduceri de Radu Popescu şi
Dinu Bondi, Elena Vianu, Sanda Şora, Marcel Aderca şi Mariana Şora, prefaţă şi
antologie de Gelu Ionescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
-Ionescu, Eugen, Setea şi foamea. Teatru, vol. II. Traduceri de Marcel Aderca,
Florica Şelmaru, Ion Vinea şi Sanda Şora, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
-Ionescu, Eugen, Eu, ediţie îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezeşte
fără profesor de Gelu Ionescu şi un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990.
-Ionescu, Eugen, Teatru de imaginaţie, în Litere, arte, idei, II, nr. 14, 6 apr.1992, p. 1.
-Ionescu, Eugen, Teatru, vol. I-II. Traduceri de I. Igiroşianu, Florica Şelmaru,
Mariana Şora, Ion Vinea, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, Bucureşti,
1968.
-***, Scrisori către Tudor Vianu, vol. II (1936-1949), ed. îngrijită de Maria
Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1994.
-***, Scrisori către Tudor Vianu, vol. III (1950-1964), ed. îngrijită de Maria
Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1997.
-Lucian Boz, Scrisori din exil, ed. îngrijită de Mircea Popa, Cluj Napoca, 2001
25
b. Scrieri despre Eugen Ionescu
-Abastado, Claude, Eugène Ionesco, Paris, Bordas, 1971.
-Acterian, Arşavir, Cioran, Eliade, Ionesco, cu un cuvânt înainte de Mihai Şora,
ediţie îngrijită de Fabian Anton, Cluj, Editura Eikon, 2003.
-Acterian, Acterian, Despre un roman al lui Eugen Ionescu, în Universul cărţii, 1993,
nr.2, p.5.
-Acterian, Acterian, Frânturi despre Eugen Ionescu, în Orizont, nr. 36, 1991, p.3.
-Acterian, Acterian, Insolitul solitarului, în Jurnalul literar, nr. 17-20, 1994, p.4.
-Alexandrescu, Adriana, Eugen Ionescu, un teatru existenţial, în Cronica, 1994,
nr.23, p. 7.
-Bălăiţă, Raluca, Le discours théâtral d’Eugène Ionesco. L’énunciation entravée, Iaşi,
Institutul European, 2009.
-Beligan, Radu, Întâlniri…, în Teatrul, azi, nr.1-2, 2009.
-Beligan, Radu, Reîntâlnire cu Eugen Ionescu, în Contemporanul, nr. 11, 1969, p.4.
-Bénard, Johanne, Les accommodements de la raison: Rhinocéros, în Jeu: revue de
théâtre, 2008, nr. 127, (2), p. 42-47.
-Benmussa, Simone, Ionesco, Paris, Éditions Seghers, 1966.
-Beyen, Roland, Ionesco ou le sens de la contradiction, Tournai, La Renaissance du
Livre, 2001.
-Bloom, Harold (ed.), Eugène Ionesco, Philadelphia, Chelsea House, 2003.
-Bouchard Jacqueline, Une place dans la vie, une place dans la mort, în Spirale: Arts.
Lettres. Sciences humaines, 2003, nr. 190, p. 31-32.
-Bran, Mirel, „Il y a un an Eugène Ionesco a cessé de mourir”, în Nuit blanche, le
magazine du livre, nr.62, 1995-1996, p. 28.
-Brezianu, Barbu, Două neştiute autoportrete, în Jurnalul literar, nr. 17-20, 1994,
p.5.
-Buciu, Marian Victor, Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii, Bucureşti, Euro
Press Group, 2007.
26
-Călinescu, Matei, Eugen Ionesco: teme identitare şi existenţiale, Iaşi, Editura
Junimea, 2006.
-Călinescu, Matei, Eugène Ionesco: patru piese ale perioadei mijlocii, în Apostrof,
nr.9, sept.2005.
-Călinescu Matei, Secretul cadavrului din patul conjugal. Amedée ou comment s’en
débarrasser, în Studia Universitatis Petru Maior, seria Philologia, nr.4, 2005, p. 5-
17.
-Cimpoi, Mihai, Axa Caragiale-Ionescu, în Luceafărul, 1991, nr.37, p.8.
-Cimpoi, Mihai, Regele nu moare, în Academica, 1994, nr.6, p.17, 94.
-Cleynen- Serghiev, Ecaterina, Cronica unei morţi anunţate, în Jurnalul literar, 1994,
nr.17-20, p.5.
-Cleynen- Serghiev, Ecaterina, La jeunesse littéraire d’Eugène Ionesco, Paris, PUF,
1993.
-Coe, Richard, Eugène Ionesco, New York, Grove Press, 1961.
-Coe, Richard, Ionesco: a study of his play, London, Methuen, 1971.
-Coşoveanu, Gabriel, Anamneza lui Eugen Ionescu, în Ramuri, nr. 2, 1993, p.13
-Coupry, François, Eugène Ionesco, Paris, Julliard, 1994.
-Cristea, Mircea, Sacru şi profan în teatrul absurdului, în Limbă şi literatură, 1994,
nr.1, p. 43-51.
-Cuvântul, martie-aprilie 2004, Ionescu-Ionesco- între două mituri identitare.
-B. Elvin, Studiu introductiv la Eugen Ionescu, Teatrul, vol. I, Editura pentru
literatură universală, Bucureşti, 1968.
-Eugen Ionescu- epistolier, în România literară, nr. 13, 1993, p. 10.
-Féal, Gisele, Ionesco- un théâtre onirique, Paris, Imago, 2001.
-Fejtö, François, Adieu Eugène Ionesco, traducere de Mihai Oprea, în Luceafărul,
1994, nr.5, p.5.
-Finckenthal, Michael şi William Kluback, Clownul în agora: convorbiri despre
Eugen Ionescu, în româneşte de Roxana Sorescu, Bucureşti, Editura Universalia,
1998.
-Fitch, B., Beckett and Babel: An Investigation into the Statut of the Bilingual Work,
Toronto, University of Toronto Press, 1988.
27
-Florescu, Nicolae, Eugen Ionescu sau “impasul literaturii”, în Profitabila condiţie,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983.
-Florescu, Nicolae, Eugen Ionescu spre regăsirea “dimensiunii politice”, în
Întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, Editura “Jurnalul literar”, 1998.
-Florescu, Nicolae, Sensul adevărat al respectului, în Jurnalul literar, nr. 9-12, 1994,
p. 1, 8.
-Florescu, Nicolae, Tinereţea literară a lui Eugen Ionescu, în Jurnalul literar, nr. 23-
26, 1993, p. 3.
-Fumaroli, Marc, Elogiu lui Eugen Ionescu, în Lettre internationale, 1996, nr.19, p.
81.
-Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei şi a desidenţei, Bucureşti,
Editura Libra, 1999.
-Grigurcu, Gheorghe, Eugen Ionescu şi “diavolul politic”, în Viaţa Românească,
1995, nr.3-4, p. 20-24.
-Hamdan, Alexandra, Ionescu înainte de Ionesco. Portretul artistului tânăr,
Bucureşti, Editura Saeculum, 1998.
-Handoca, Mircea, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, în Viaţa Românească, 1990, nr.4,
p. 55-61.
-Hellot Marie-Christiane, Monsieur et ses boîtes: chorégraphie d’une défaite, în Jeu:
revue de théâtre, 2005, nr.115, (2), p. 67-70.
-Hellot Marie-Christiane, Pour célébrer la fin du jour, în Jeu: revue de théâtre, 2000,
nr. 93 (3), p. 56-60.
-Hubert, Marie Claude, Langage et corps fantasmé dans le théâtre des années
cinquante: Ionesco, Beckett, Adamov, Paris, José Corti, 1987.
-Hubert, Marie Claude, Eugène Ionesco, Paris, Seuil, 1990.
-Ierunca, Virgil, Eugen Ionescu, homo religiosus, în Subiect şi predicat, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1993.
-Ionesco, Marie France, Portretul scriitorului în secol. Eugène Ionesco. Traducere de
Mona Ţepeneag, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
-Ionescu, Gelu, Anatomia unei negaţii. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română
1927-1940, Bucureşti, Editura Minerva, 1991.
28
-Ionescu, Gelu, Structuri în teatrul lui Eugen Ionescu, în Secolul 20, 1969, nr.7, p.
254-260.
-Înainte şi după Nu- corespondenţă Eugen Ionescu, în Jurnalul literar, 1994, nr.17-
20.
-Jacquart, Emmanuel, Le théâtre de dérision: Beckett, Ionesco, Adamov, Paris,
Gallimard, 1998.
-Jean- Blain, Marguerite, Eugène Ionesco. Mistic sau necredincios? Traducere din
limba franceză de Monica Grădinaru, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2010.
-Krysinski, Wladimir, Les paroxysmes de Ionesco, în Jeu: revue de théâtre, nr. 107
(2), 2003, p. 115-119.
-Laignel- Lavastine, Alexandra, Cioran, Eliade, Ionesco.Uitarea fascismului. Trei
intelectuali români în vâltoarea secolului. Traducere din franceză de Irina Mavrodin,
Bucureşti, Editura EST, 2004.
-Le Gall, André, Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son oeuvre
et son temps, Paris, Éditions Flammarion, 2009.
-Lessage, Marie-Christine, La Cantatrice chauve, La Leçon, Rhinocéros et Jeux de
massacre, în Jeu: revue de théâtre, 1996, nr. 78, p.228-240.
-Lévesque, Solange, Le roi se meurt, în Jeu: revue de théâtre, 1989, nr.52, p. 209-210
-Lovinescu, Monica, Contestaţia în răsărit, în Caiete critice, 1990, nr.3, p. 15-20.
-Lovinescu, Monica, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi
Grigore Cugler, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1992.
-Lovinescu, Monica, Unde scurte, vol. III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
-Manolescu, Nicolae, Regele moare, în România literară, 1994, nr.13.
-Martin, Mircea, Alegerea lui Eugen Ionescu, în România literară, 1994, nr.14.
-Mc Murray, Line, De bonne guerre pataphysique, quelques différends autour de „La
Leçon”, în Jeu: revue de théâtre, 1982, nr. 22, (1), p. 37-43.
-Miculescu, Sergiu, Măştile lui Eugen Ionescu, Constanţa, Editura Pontica, 2003.
- Mignon, Paul Louis, Panorame du théâtre au XX-e siècle, Paris, Éditions Gallimard,
1978.
-Mitroi, Anca, Ionesco et le français: langue maternelle ou choix culturel, în Lingua
romena, vol.3, 2004, nr.2.
29
-Morissette, Jean François, Ionesco et la tragédie du langage, în Jeu: revue de
théâtre, 2003, nr.107, (2), p. 156-161.
-Negoiţescu, Ion, Surse şi contrasurse la Eugen Ionescu, în Scriitori moderni,
Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966.
-Ornea Zigu, Războinicul Eugen Ionescu, în România literară, 1993, nr. 18, p. 11.
-Paleologu, Alexandru, De la Caragiale la Eugen Ionescu şi viceversa, în vol. Spiritul
şi litera, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970.
-Paleologu, Alexandru, De la Nu la Da, în vol. Despre lucrurile cu adevărat
importante, ed. III, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2006.
-Pavel, Laura, Eugen Ionescu şi vocaţia tragică a generaţiei sale, în Contemporanul.
Ideea europeană, 1997, nr. 44, p.8-11.
-Pavel, Laura, Identitate etică la Eugen Ionescu, în Observatorul cultural, 2001,
nr.50, p. 11.
-Pavel, Laura, Ionesco. Anti-lumea unui sceptic, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002.
-Pecican, Ovidiu, Eugen Ionescu însinguratul, în Contemporanul. Ideea europeană,
nr. 2, 1991, p.3.
-Petreu, Marta, Dosar Eugen Ionescu, în Apostrof, 2000, nr.11-12, p.19-26.
-Petreu, Marta, Ionescu în ţara tatălui, Cluj, Biblioteca Apostrof, 2001.
-Pleşu, Andrei, Scrisoare deschisă către Eugen Ionescu, în Limba păsărilor,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
-Pop, Ion, Avangardismul tânărului Ionescu, în Tribuna, 1990, nr.5, p. 5.
-Raicu, Lucian, Journal en miettes cu Eugen Ionescu, Bucureşti, 1993.
-Revel, Jean François, Ionesco înainte de Ionesco, în Litere, arte, idei, 1994, nr.13,
p.1.
-Rusu, Anca Maria, Eugen Ionescu şi Samuel Beckett în spaţiul cultural românesc,
Iaşi, Editura Timpul, 2000.
-Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator- operă, ed. II,
Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005.
-Simion, Eugen, Tânărul Eugen Ionescu, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii
Române, 2009.
30
-Steinhardt, Nicolae, Eugen Ionescu, antiabsurdul, în Idem, Critica la persoana întâi,
Cluj, Editura Dacia, 1983.
- Steinhardt, Nicolae, Eugen Ionescu, antiabsurdul, în Idem, Prin alţii spre sine,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1988.
-Stolojan, Sanda, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996.
-Surer, Paul, Teatrul francez contemporan, în româneşte de Sanda Râpeanu, cuvânt
introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1968.
-Şora, Mariana, O viaţă în fărâme, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
2001.
-Ştefan Scarlat, Luiza, Eugen Ionescu. De ce scriu?, în Contemporanul. Ideea
europeană, 1993, nr.41, p.4.
-Tarrab, Gilbert, Ionesco à coeur ouvert, Montreal, 1970.
-Tobi, Saint, Eugène Ionesco ou à la recherche du paradis perdu, Paris, Gallimard,
1973.
-Tonitza- Iordache, Mihaela, Sentimentul timpului în teatrul lui Beckett şi Eugen
Ionescu, în Amfiteatru, 1967, nr.15.
-Ungureanu, Cornel, Eugen Ionescu şi excesul de rău, în Luceafărul, 1995, nr.7, p.12-
13.
-Ungureanu, Irina, Eugène Ionesco- absurdul ca apocalips al utopiei, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010.
-Vaïs, Michel, Les rois se meurent...: „Le roi se meurt ou la cérémonie” et „Le roi se
meurt”, în Jeu: revue de théâtre, 1994, nr.71, p. 196-200.
-Vaïs Michel, Résolument moderne: L’Avenir est dans les oeufs précédé de Jacques
ou la Soumission, în Jeu: revue de théâtre, 2001, nr. 99, (2), p. 48-49.
-Vartic, Ion, Chiar când Bérenger oboseşte..., în Echinox, 1978, nr.4, p. 20.
-Vartic, Ion, De la Pirandello la Eugen Ionescu, în Echinox, 1971, nr.1-2, p.16.
-Vernois, Paul, La dynamique théâtrale d’Eugène Ionesco, Paris, Klicksieck, 1972.
-Vianu, Ion, Ionescu, aşa cum l-am cunoscut (evocare), în Revista 22, nr.48, 24-30
nov.2009.
31
-Vigeant, Louise, Le roi se meurt si jeune: pour, în Jeu: revue de théâtre, 1999, nr.92,
(3), p. 24-27.
-Vodă, Maria Căpuşan, Esenţialul Ionescu, în Accente, Cluj Napoca, Editura Dacia,
1991, p. 358-360.
-Vulcănescu, Mircea, Manifest pentru Eugen Ionescu, în Familia, 1934, nr.5-6.
-Vulcănescu, Mircea, Pentru Eugen Ionescu, în Ionescu, Eugen, Nu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1991, p. 211-221.
-Wulburn, Julian, Brecht and Ionesco, Urbana, University of Illinois Press, 1971.
-*** Ionesco: Situation et perspectives, Paris, Coll. de Cerisy, Belfond, 1980.
c. Alte lucrări de critică teatrală, istoria ideilor şi psihanaliză:
-Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură: mentalităţi româneşti postbelice.
Traducere de Mirela Adăscăliţei, Sorin Alexandrescu şi Şerban Anghelescu,
Bucureşti, Editura Univers, 2000.
-Alexandrescu, Sorin, Invizibilitatea emigrantului, în Secolul 20, nr. 10-12, 1997.
-Amăriuţei, Constantin, Dimensiunea metafizică a exilului românesc, în Jurnalul
literar, 1998, nr.13-14, p.1, 15.
-Anderson, Benedict, Comunităţi imaginate: reflecţii asupra originii şi răspândirii
naţionalismului, Bucureşti, Editura Integral, 2000.
-Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală.
Traducere de Ion Negoiţescu, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
-Bachelard, Gaston, Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării. Traducere de
Irina Mavrodin, în loc de prefaţă „Dubla legitimitate” de Jean Starobinski, Bucureşti,
Editura Univers, 1997.
-Balotă, Nicolae, Lupta cu absurdul, Bucureşti, Editura Univers, 1971.
-Balotă, Nicolae, Parisul e o carte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1995.
-Banu, George, Dincolo de rol sau actorul nesupus, Bucureşti, Editura Nemira, 2008.
-Bauman, Zygmunt, Etica postmodernă. Traducere de Doina Lică, Timişoara, Editura
Amarcord, 2000.
32
-Beckett, Samuel, Proust. Traducere de Vlad Russo, Bucureşti, Editura Humanitas,
2004.
-Borie, Monique, Antonin Artaud. Teatrul şi întoarcerea la origini, în româneşte de
Ileana Littera, Iaşi, Polirom- Unitext, 2004.
-Borie, Monique, Fantoma sau îndoiala teatrului, versiunea în limba română de
Ileana Littera, Iaşi- Bucureşti, Polirom- Unitext, 2007.
-Brook, Peter, Spaţiul gol, în româneşte de Marian Popescu, prefaţă de George Banu,
Bucureşti, Editura Unitext, 1997.
-Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii. Traducere de Tatiana Patulescu şi Radu
Turcanu, postfaţă de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1995.
-Ceuca, Iustin, Evoluţia formelor dramatice, Cluj, Editura Dacia, 2002.
-Chasseguet Smirgel, Janine, Psihanaliza artei şi a creativităţii. Traducere de G.
Mitrea, Bucureşti, Editura Trei, 2002.
-Châtelet, Albert, De la întoarcerea la ordine la cel de-al doilea război mondial, în
vol. Istoria artei, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic, 2006.
-Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coord.), Dicţionar de simboluri. Mituri, vise,
obiceiuri, gesturi, forme, figure, culori, numere. Traducere de Micaela Slăvescu,
Laurenţiu Zoicaş (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina
Bojin, Victor Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeţeanu, Agnes
Davidovici, Sanda Oprescu, Iaşi, Editura Polirom, 2009.
-Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
-Cioran, Emil, Caiete II, 1966-1968, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001.
-Cioran, Emil, Exerciţii de admiraţie. Traducere din franceză de Emanoil Marcu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.
-Cioran, Emil, Ispita de a exista. Traducere din franceză de Emanoil Marcu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
-Cioran, Emil, Scrisori către cei de-acasă, stabilirea şi transcrierea textelor de Gabriel
Liiceanu şi Theodor Enescu, traducere din franceză de Tania Radu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2004.
-Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
-Cioran, Emil, Tratat de descompunere, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
33
-Clément, Jerôme, Ce este cultura? În dialog cu fiica mea. Traducere din limba
franceză de Véronique Malengreau şi Dan Nicolau, Bucureşti, Editura Nemira, 2005.
-Collier, Stanley, Présentation d’oeuvres françaises en Grande Bretagne, în Cahiers
de l’Association des études françaises, 1969, nr.21, p. 123-132.
-Cohen-Solal, Annie, Jean Paul Sartre, Paris, PUF, 2005.
-Cornea, Paul, Interpretare şi raţionalitate, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
-Cristea, Mircea, Condiţia umană în teatrul absurdului, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
-Deciu, Andreea, Nostalgiile identităţii, Cluj, Editura Dacia, 2001.
-Deleanu, Horia, Dilemele şi pseudonimele teatrale, Bucureşti, Editura Eminescu,
1972.
-Diel, Paul, Divinitatea. Simbolul şi semnificaţia ei. Traducere de Mihai Avădanei,
prefaţă de Nicu Gavriluţă, Iaşi, Editura Institutul European, 2002.
-Dumitrescu, Vasile C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole,
scrisori, imagini etc., Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1997.
-Eco, Umberto, În căutarea limbii perfecte. Traducere din limba italiană de Dragoş
Cojocaru, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
-Eco, Umberto, Limitele interpretării. Traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Bucşa,
Constanţa, Editura Pontica, 1996.
-Eco, Umberto, Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane.
Traducere şi prefaţă de Cornel Mihai Ionescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.
-Eliade, Mircea, Eseuri. Traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1991.
-Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri: eseu despre simbolismul magico-religios,
prefaţă de Georges Dumézil şi Alexandra Beldescu, Bucureşti, Editura Humanitas,
1994.
-Eliade, Mircea, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude- Henri Rocquet.
Traducere din franceză de Doina Cornea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
-Enăchescu, Constantin, Experienţa vieţii interioare şi cunoaşterea de sine (de la
Socrate la Freud), Bucureşti, Editura Paideia, 2006.
-Esslin, Martin, Le théâtre de l’absurde, Paris, Éditions Buchet / Chastel, 1963.
34
-Esslin Martin, Teatrul absurdului, versiune în limba română de Alina Nelega,
Bucureşti, Editura Unitext, 2009.
-Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires (Exil et littérature. Écrivains
roumains d’expression française), 1993, nr.1-2.
-Farrugia, Eduard (coord.), Dicţionar enciclopedic al Răsăritului creştin. Traducere
din limba italiană de Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean şi Andrei Mărcuş,
Târgu Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2005.
-Féreol, Gilles, Jucquois, Guy, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale.
Traducere de Nadia Fărcaş, Iaşi, Polirom, 2005.
-Filliti, Georgeta (ed.), Vocile exilului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
-Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane. Traducere
de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, studiu introductiv de Mircea Martin, dosar de
Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Univers, 1996.
-Foucault, Michel, Puterea psihiatrică. Ediţie îngrijită de Jacques Lagrange, sub
îndrumarea lui François Ewald şi Alessandro Fontana, traducere de Irina Andreea
Szekely şi Iuliu Silviu Szekely, Cluj, Idea Print&Design, 2006.
-Freud Sigmund, Eul şi Sinele. Traducere de G. Lepădatu, în Opere, III, Psihologia
inconştientului, Bucureşti, Editura Trei, 2000.
-Freud, Sigmund, Interpretarea viselor. Traducere de Leonard Gavriliu, în Opere, II,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993.
-Freud, Sigmund, Psihanaliză şi artă. Traducere din limba germană de Vasile
Dem.Zamfirescu şi Cosmin Teodoru, Bucureşti, Editura Trei, 1996.
-Freud, Sigmund, Psihopatologia vieţii cotidiene: aplicarea psihanalizei la
intrepretarea actelor vieţii de zi cu zi. Traducere de Darie Lăzărescu şi Florin Dochia,
Ploieşti, Editura Mediarex, f.a.
-Gassner, John, Formă şi idee în teatrul modern. Prefaţă şi traducere de Andrei
Băleanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972.
-Goldenstein, Jean Pierre Mesures et démesures dans les lettres françaises au XX-e
siècle. Théâtre, surréalisme et avant-gardes, Paris, Ed. Honoré Champion, 2007.
-Gombrich, E.H., Istoria artei. Traducere de Nicolae Constantinescu, Bucureşti, Pro
Editură şi Tipografie, 2007.
35
-Gramatopol, Mihai, Moira, mythos, drama, Bucureşti, Editura pentru literatură
universală, 1969.
-Grigurcu, Gheorghe, Absurdul contra absurdului, în Familia, 1994, nr.3, p. 5-6.
-Gusdorf, Georges, Mit şi metafizică, Timişoara, Editura Amarcord, 1996.
-Kierkegaard, Søren, Scrieri, vol. 1, Conceptul de anxietate. Traducere din daneză de
Adrian Arşinevici, Timişoara, Editura Amarcord, 1998.
-Ierunca, Virgil, Trecut-au anii... Fragmente de jurnal. Întâmpinări şi accente.
Scrisori nepierdute, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
-Ilea Laura, Viaţa şi umbra ei: întemeierea existenţială a cunoaşterii: Martin
Heidegger, Cluj, Idea Print &Design, 2007.
-Jacquart, Emmanuel, Le théâtre de dérision, Paris, Éditions Gallimard, 1974.
-Jankélévitch, Vladimir, Tratat despre moarte. Traducere de Ilie Gyurcsik şi
Margareta Gyurcsik, Timişoara, Editura Amarcord, 2000.
-Jung, Carl Gustav, Amintiri, vise, reflecţii. Traducere şi notă de Daniela Ştefănescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
-Jung, Carl Gustav, Opere complete. Vol. 9, Aion. Contribuţii la simbolistica Sinelui.
Traducere din germană de Daniela Ştefănescu, cuvânt înainte de Vasile
Dem.Zamfirescu, Bucureşti, Editura Trei, 2005.
-Jung, Carl Gustav, Opere complete. Vol.15, Despre fenomenologia spiritului în artă
şi ştiinţă. Traducere din germană de Gabriela Dantis, Bucureşti, Editura Trei, 2007.
-Jung, Carl Gustav, Opere complete. Vol.3, Psihogeneza bolilor spiritului. Traducere
de Dana Verescu, prefaţă de Vasile Dem.Zamfirescu, Bucureşti, Editura Trei, 2005.
-Jurt, Joseph, L’„intraduction” de la littèrature française en Allemagne, în Actes de
la recherche en sciences sociales, vol. 130, dec.1999, p.86-89.
-Lagache, Daniel, Psihanaliza. Traducere de Ileana Simona Mitrescu, prefaţă de
Daniela Dinulescu, Bucureşti, Editura Corint, 2003.
-Le Rider, Jacques, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii. Traducere de Magda
Jeanrenaud, Iaşi, Editura Universităţii Al. I.Cuza, 1995.
-Levinas, Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt. Traducere de Ioan
Petru Deac, Bucureşti, Editura All, 2000.
36
-Marian, Marin, „Oedip” sau despre sensul eroic al existenţei în dramă, Bucureşti,
Editura Minerva, 1995.
-Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, vol. 6, Cluj Napoca, Editura Dacia,
2000.
-Marino, Adrian, Multiculturalitatea: lumini şi umbre, în Altera, 13, 2000.
-Moceanu, Ovidiu, Visul şi literatura, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002.
-Muchielli, Alex, L’identité, Paris, PUF, 1986.
-Munteanu, Romul, Farsa tragică, Bucureşti, Editura Univers, 1989.
-Nemoianu, Virgil, Ernst Jünger sau desprinderea de împrejurimi, în Secolul 20, nr.
10-12, 1997.
-Ornea, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1996.
-Petraş, Irina, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, Bucureşti, Editura Ideea
Europeană, 2006.
-Pintilie, Lucian, Bricabrac, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
-Pleşu, Andrei, Proba viselor. Carl Gustav Jung şi tradiţia oneirocritică, în Secolul
20, 1986, nr.10-12, p. 23-25.
-Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1990.
-Rank, Otto, Psihologia şi sufletul. Un studiu despre originea, evoluţia şi natura
sufletului. Traducere din germană şi cuvânt introductiv de Simona Tudor, Bucureşti,
Editura Herald, 2010.
-Roy, Irène, Paysage sonore: phénomène sensible et communicationnel, în
L’Annuaire théâtral: revue québécoise d’études théâtrales, 1999, nr.25, p. 49-59.
-Sartori, Giovanni, Ce facem cu străinii? Pluralism vs multiculturalism. Traducere
din italiană de Geo Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
-Sartre Jean, Paul, Fiinţa şi neantul: eseu de ontologie fenomenologică. Traducere de
Adriana Neacşu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004.
-Scarpetta, Guy, Elogiu cosmopolitismului. Traducere de Petruţa Spânu, Iaşi, Editura
Polirom, 1997.
-Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944. Text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note
de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
37
-Shiokawa Tetsuya, L’état des études françaises en Japon: philologues et
intellectuels, deux mondes incommensurables, în Cahiers de l’Association des études
françaises, 1998, nr.50, 73-84.
-Shiotsuka Shuichiro, Raymond Queneau et deux encyclopédies. L’ideé de savoir
chez Queneau, în Cahiers de l’Association des études françaises, 2001, nr.53, p. 391-
420.
-Simion, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Bucureşti, Editura Univers
enciclopedic, 2001.
-Starobinski, Jean, Ipostaze ale melancoliei, în România literară, nr.51-51, 1999.
-Starobinski, Jean, Melancolie, nostalgie, ironie. Traducere de Angela Martin, prefaţă
de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993.
-Starobinski, Jean, Textul şi interpretul. Traducere şi prefaţă de Ion Pop, Bucureşti,
Editura Univers, 1985.
-Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Baia Mare, Editura Episcopiei Ortodoxe
Române a Maramureşului şi a Sătmarului, 1992.
-Steinhardt, Nicolae, În genul lui Cioran, Noica, Eliade..., Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996.
-Tap, Pierre, Identité individuelle et personnalisation. Production et affirmation de
l’identité, Toulouse, Éditions Privat, 1980.
-Taylor, Charles, Etica autenticităţii. Traducere de Alex Moldovan, prefaţă de Radu
Neculau, Cluj, Idea Design& Print, 2006.
-Todorov, Ţzvetan, Noi şi ceilalţi: despre diversitate. Traducere de Alex Moldovan,
Iaşi, Institutul European, 1999.
-Todorov, Ţzvetan, Omul dezrădăcinat. Traducere şi prefaţă de Ion Pop, Iaşi,
Institutul European, 1999.
-Ubersfeld, Anne, Termenii cheie ai analizei teatrului. Traducere de Georgeta
Loghin, Iaşi, Editura Institutului European, 1999.
-Ungureanu, Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Timişoara,
Editura Amarcord, 1995.
-Vaïs, Michel, Auteur/création collective: mythe et réalité, în Jeu: revue de théâtre,
1977, nr.4, p. 72-78.
38
-Vaïs, Michel, Le salon de l’anti-mode, în Jeu: revue de théâtre, 1991, nr.59, p.164-
166.
-Vaïs, Michel, Parcours architectural du Théâtre d’Aujourd’hui, în Jeu: revue de
théâtre, 1996, nr. 79, p. 49-55.
-Vianu, Ion, Blestem şi binecuvântare, Iaşi, Polirom, 2007.
-Weininger, Otto, Sex şi caracter. Traducere de Monica Niculcea şi Şerban Căpăţână,
ediţie îngrijită de Monica Dumitrescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 2002.
-Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coord.), Dicţionarul scriitorilor
români, vol. D-L, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 594-599.
-Zamfirescu, Vasile Dem., Filosofia inconştientului, Bucureşti, Editura Trei, 2009.
-Zamfirescu, Vasile Dem., Între logica inimii şi logica minţii, cuvânt înainte de
Constantin Noica, Bucureşti, Editura Trei, 1997.
-Zavalloni, Marissa, Identité sociale et conscience. Introduction á l’ego-ecologie,
Montreal, Presses Universitaires de Montreal, 1984.
-Zavriew, André, État présent du théâtre en Italie, în Mélanges de l’Ecole française
de Rome, 1978, vol. 90, nr. 90-91, p. 101-114.
39
