FACULTATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM
Şcoala doctorală de arhitectură şi urbanism
TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT
Conducător ştiinţific:
prof. em. dr. arh. ADRIANA MATEI
prof. dr. IOAN - AUREL POP
Doctorand:
IOLANDA BALOGH SZEKERES
2017
Școala Doctorală de Arhitectură şi Urbanism
Facultatea de Arhitectură şi Urbanism
Str. Observatorului Nr. 34-36,
400489, Cluj-Napoca, România
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM
Şcoala doctorală de arhitectură şi urbanism
arh. Iolanda Balogh Szekeres
TEZĂ DE DOCTORAT
METODE NOI DE RESTAURARE
RESTAURARE CREATIVĂ
Conducători ştiinţifici:
prof. em. dr. arh. ADRIANA MATEI
prof. dr. IOAN - AUREL POP
2017
4
5
CUPRINS
CUPRINS ................................................................................. ……………………………… 5
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ......................................................................................... 9
1.1. Motivaţia ........................................................................................................................ 9
1.1.1. Justificarea abordării temei ....................................................................................... 9
1.1.2. Importanţa şi actualitatea temei alese ............................................................................. 13
1.1.3. Delimitări în abordarea metodologică ............................................................................ 14
1.2. Obiectivele studiului de cercetare „Metode noi de restaurare” ..................................... 15
1.3. Scopul lucrării .............................................................................................................. 17
1.4. Grup ţintă ..................................................................................................................... 18
1.5. Metode de cercetare ...................................................................................................... 19
1.5.1. Cunoaşterea monumentului istoric .......................................................................... 19
1.5.2. Literatura primara-investigaţia bibliografică/documentaţia de arhivă, studiile teoretice
generale, studiile teoretice de specialitate ................................................................ 21
1.5.3. Literatura secundară ............................................................................................... 21
1.5.4. Domenii noi în proiectarea de specialitate: designul sustenabil, layering-ul, „timpul
epic”, perspectiva culturală sau contextul urbanistic. ................................................ 23
1.6. Concluzii Capitol 1 ....................................................................................................... 28
CAPITOLUL 2. PERMANENŢA PRINCIPIILOR DE RESTAURARE ....................... 30
2.1. Importanţa perioadei empirice ............................................................................................. 30
2.1.1. Din Evul mediu până la sfârşitul secolului XVII, „abordarea tradiţională” ................... 32
2.1.2. Secolul XVIII – de la James Wyatt la Revoluţia franceză ............................................. 39
2.1.3. Prima jumătate a secolului XIX - de la empirism la metodă .......................................... 41
2.2. Perioada doctrinară ............................................................................................................... 45
2.2.1. Doctrine istorice de restaurare – a doua jumătate a secolului XIX ..................... 45
2.2.1.1. Viollet Le Duc (1814-1878) - reconstrucţia ideală ca metodă de restaurare -
doctrina unităţii de stil.............................................................................................. 46
2.2.1.2. John Ruskin (1819-1900) - păstrarea autenticităţii ca metodă de restaurare -
doctrina antiintervenţionistă ..................................................................................... 47
2.2.1.3. Camillo Boito (1835-1914) - păstrarea autenticităţii, marcarea intervenţiilor ca
metodă de restaurare ................................................................................................ 50
6
2.2.1.4. Alois Riegl - esenţa şi valorile monumentului istoric, contribuţia contextului
istoric, contribuţia personală şi concepţia estetică ................................................... 53
2.2.2. – Doctrine ştiinţifice de restaurare – secolul XX ............................................... 55
2.2.2.1. Gustavo Giovannoni (1873-1948) – doctrina ştiinţifică – aplicarea metodelor
doctrinei ştiinţifice atât asupra monumentul istoric cât şi a ambientul său .............. 56
2.2.2.2. Cesare Brandi (1906 – 1988) - doctrina ştiinţifică – filologică, momentul
metodologic ca esenţă a restaurării .......................................................................... 58
2.2.2.3. Transformări în primele decenii ale secolului XX ................................................ 65
2.3. Concluzii Capitol 2. ............................................................................................................ 68
CAP. 3. REGLEMENTAREA PROTECŢIEI MONUMENTELOR ISTORICE,
CARTELE .............................................................................................................................. 71
3.1. Cartele internaţionale pană în anul 1964 ...................................................................... 71
3.2. Carta internaţională de la Veneţia, 1964, ..................................................................... 76
3.3. Cartele internaţionale după 1964 - pană în prezent ................................................... 78
3.4. Conferinţa INTBAU, Veneţia, 2006 ............................................................................... 87
3.5. Reglementarea ştiinţifică de protejare a monumentelor istorice din România,
Carta monumentelor istorice din România ................................................................ 87
3.6. Concluzii Capitol 3 ............................................................................................................. 92
CAP. 4. PRINCIPIILE CONTEMPORANE DE RESTAURARE ................................... 92
4.1. Evoluţii generale în gândirea asupra restaurării în a doua parte a
secolului XX ................................................................................................................................. 95
4.2. Tendinţe ale şcolii italiene de restaurare .................................................................... 101
4.3. Tendinţe contemporane .................................................................................................. 107
4.4. Concluzii Capitol 4 ........................................................................................................... 130
CAP. 5. RESTAURARE CONSERVATIVĂ versus RESTAURARE CREATIVĂ ..... 132
5.1. Evoluţia cadrului general al restaurării ...................................................................... 132
5.1.1. Consideraţii generale necesare temei ............................................................... 132
5.1.2. Deteriorarea / pierderea şi compensarea .......................................................... 132
5.1.3. Creativitatea ca mod de a interpreta monumentul ............................................ 137
5.2. Evoluţia noţiunii de patrimoniu ................................................................................... 139
5.2.1. Patrimoniu, restaurarea şi redefinirea autenticităţii .......................................... 139
5.2.2. Patrimoniul cultural material/imaterial, intangibil .......................................... 144
5.2.3. Memoria şi vehiculele sale ............................................................................... 147
5.3. Concluzii Capitol 5 .......................................................................................................... 148
7
CAPITOLUL 6. METODE NOI DE RESTAURARE ...................................................... 150
6.1. Noi poziţii în restaurare .................................................................................................. 150
6.2. Conversia arhitecturală - restaurarea de conversie ................................................. 161
6.3. Studii de caz – Conversia arhitecturală. ..................................................................... 167
6.3.1. Particularităţi de aplicare a conversiei în abordarea contemporană a programului
defensiv, cetatea ca „genius loci” ..................................................................... 167
6.3.2. Conversie arhitecturală, Clădire Corp B, Cetatea medievală Tg. Mureş ........ 179
6.4. Reconversia funcţională,”packing industry” ............................................................. 184
6.5. Restaurare / restituire digitală ...................................................................................... 186
6.6. Restaurare integrată ........................................................................................................ 190
6.7. Restaurare creativă .......................................................................................................... 192
6.7.1. Creativitatea ca metodă non-invazivă, modele de restaurare ........................... 192
6.7.2. Arhitectura ca metodă de restaurare a contextului .......................................... 198
6.8. Concluzii Capitol 6 .......................................................................................................... 202
CAPITOLUL 7. STUDII DE CAZ ..................................................................................... 204
7.1. Andrea Bruno (1931-) marca discontinuităţii temporale ........................................ 204
7.1.1. Gândirea filozofică ........................................................................................... 204
7.1.2. Studiu de caz: Studiu de caz : Capela Bruxelles, Belgia, (Les Brigittines) ... 207
7.1.3. Studiu de caz: Zidului medieval, Tarragona, Spania ....................................... 211
7.1.4. Concluzii .......................................................................................................... 218
7.2. Carlo Scarpa (1906-1978) ............................................................................................... 219
7.2.1. Gândirea filozofică – realitatea cunoscută prin restaurare .............................. 219
7.2.2. Studiu de caz, Modelul scarpian – conceptul general ..................................... 223
7.2.3. Cunoaşterea prin rememorare şi comunicarea prin arhitectură ca vehicule
pentru a trimite trecutul în viitor ....................................................................... 232
7.2.4. Studiu de caz : Apelarea la intangibil - lumina ................................................ 246
7.2.5. Concluzii .......................................................................................................... 254
7.3. Mario Dezzi Bardeschi (1940-) - ambianţa plastică în restaurare ........................ 256
7.3.1. Gândirea filozofică ........................................................................................... 256
7.3.2. Despre eşafodajul memoriei şi restaurare ca palimpsest .................................. 268
7.3.3. Studiu de caz:Templul-Domul, Pozzuoli, Napoli - restaurare prin inovare în
contextul arhitectural construit .......................................................................... 271
8
7.3.4. Studiu de caz: Scara de incendiu, Palazzo della Ragione, Milano, Italia ........ 278
7.3.5. Concluzii .......................................................................................................... 282
7.4. Mario Botta (1943-) .......................................................................................................... 285
7.4.1. Gândirea filozofică - arhitectura ca metodă de restaurare a contextului .......... 285
7.4.2. Paradoxul restaurării: arhitectura ca nouă metodă ........................................... 289
7.4.3. Studiu de caz: Arhitectura ca o nouă sugerare a unui trecut arhetipal - Capela
Sfânta Maria a îngerilor şi Casa Riva San Vitale, Ticino, Elveţia. ................... 295
7.4.4. Concluzii .......................................................................................................... 301
CAPTOLUL 8. CONCLUZII GENERALE ...................................................................... 303
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 310
LISTA ILUSTRAŢIILOR ................................................................................................... 324
LISTA PUBLICAŢIILOR .................................................................................................. 339
9
REZUMAT
Cuvinte cheie: monument istoric, principii, autenticitate, creativitate, metodă,
model, viitor.
În intenţia noastră tema acestei lucrări, „METODE NOI DE RESTAURARE
RESTAURARE CREATIVĂ”, nu se constituie numai ca o încercare de cercetare teoretică
personală a unor performanţe ale restaurării creative ci prezentă şi susţine înţelegerea valorilor
şi limitelor creativităţii în restaurarea monumentelor istorice, în contemporaneitate.
Ne-am propus de asemenea şi a da un răspuns necesităţii de cunoaştere a noilor metode
de restaurare aplicate la nivel european, prezentate în studiile de caz, în scopul susţinerii
protejării valorilor culturale ale monumentelor istorice, cu referire concretă în practica de
restaurare a unui ansamblu defensiv, într-un oraş istoric din spaţiul transilvan.
Teza face o referire directă încă din titlu la noutate, cu scopul de a sublinia prezentul ca şi
cadru de referinţă al lucrării. Subtitlul lucrării descrie interesul nostru în valorile restaurării
creative.
Structura lucrării este definită de obiectivul general şi de cele specifice domeniului.
Teza de doctorat se dezvoltată pe două direcţii de cercetare de tip calitativ: o analiză
teoretică a evoluţiei noţiunilor de bază cu care lucrăm şi o analiză de exemplificare ce susţine
intenţia generală a lucrării. Această a doua direcţie de lucru este compusă la rândul ei din două
părţi principale: cercetarea propriu-zisă a unor aspecte ale metodelor noi, cuprinzând şi
exemplificări din lucrări proprii de restaurare şi o a doua parte ce reprezintă corpul principal al
lucrării şi în care prezentăm studii de caz, exemplificări din opera celor patru personalităţi din
domeniu, Carlo Scarpa, Andrea Bruno, Marco Dezzi Bardeschi şi Mario Botta.
Prezentăm sintetic, pe capitole, în ce măsură am tins spre dezideratele amintite susţinând
ideea creativităţii şi autenticităţii în arhitectura monumentului istoric, înţelegând autenticitatea
10
ca însuşirea de a fi conform cu adevărul propriu unui autor sau unei epoci şi creativitatea ca
însuşirea dea a fi creator în contextul autenticităţii unui autor sau unei epoci istorice.
Analiza unor aspecte teoretice ale evoluţiei noţiunilor de bază cu care lucrăm este prezentată
cu precădere în Capitolele 1, 2, 3 şi 4.
INTRODUCERE
În Capitolul 1. sunt stabilite obiectivele, scopul, premizele şi limitele cercetării noastre.
Monumentul istoric conservat şi pregătit pentru viitor prin metode de restaurare ce-i pot
asigura astfel supravieţuirea în contextul problematic, contrastant şi dinamic al patrimoniului
arhitectural contemporan a fost mereu obiectivul general al lucrării.
Pe parcursul cercetării sunt susţinute următoarele obiective specifice: cunoaşterea
principiilor şi metodelor ca permanenţă în restaurarea creativă, recunoaşterea valorii
metodelor arhitecturale creative non-invazive, cunoaşterea Modelului caracterizat prin
calitate, durabilitate şi eficienţă (înţelegerea calităţii modelelor şi a implementărilor lor),
susţinerea creativităţii în restaurare prin modele ce reflectă activitatea în domeniul a patru
mari personalităţi precum şi îmbunătăţirea metodelor de restaurare aplicabile monumentelor
istorice în zona transilvană în particular la cetate, ca spaţiu arhitectural construit, „genius loci”
valoros ce trebuie protejat.
Înţelegerea că supravieţuirea monumentul istoric prin conservare nu este suficientă şi că
este nevoie de valorificarea acesteia pentru ca el să fie transmis spre viitor a reprezentat scopul
general al lucrării.
Evidenţierea caracterului creativ al metodelor de lucru în procesul valorificării
conservării monumentelor istorice, prin studii de caz cu referire directă la susţinerea lor în
lucrări de restaurare din zona transilvană în viitor, a fost scopul particular al lucrării.
Cercetarea teoretică a început de la premiza că pentru clădiri vechi sau monumente
istorice conservarea a fost şi poate fi făcută în mai multe feluri. Analiza efectuată s-a făcut
considerând monumentul în totalitatea laturilor sale, în context, în cadrul patrimoniul cultural.
N-am pus întrebarea dacă noutatea metodelor şi creativitatea modelelor analizate
reprezintă un construct coerent pentru restaurare şi în context contemporan. Dacă ele sunt într-
adevăr un astfel de concept validat în timp, am considerat important de aflat prin ce mijloace
valorile lor consolidează monumentul istoric.
11
Am pornit cercetarea temei înţelegând ca de la restaurarea conservativă la cea creativă
este un drum lung marcat cu originalitate, noutate şi erudiţie. Restaurarea creativă nu începe cu
metodologia modernă de restaurare europeană de după anul 1964, şi probabil nu se va termina
cu aplicarea metodelor creative numite azi, metode noi de restaurare.
În cazul acestei lucrări păstrăm clar unghiul de vedere al Cartei de la Veneţia 1964 ca
statut al restaurării, înţelegând necesitatea actuală de investigare şi relevare a valorilor
nemateriale ale autenticităţii, punerea în contrast a vechiului şi noului.
Lucrarea şi-a stabilit limitări reale rezultate din limitări conceptuale (metode noi de
restaurare creativă), limitării în timp şi geografice ale analizei la patru mari personalităţi în
domeniul restaurării, Carlo Scarpa, Andrea Bruno, Marco Dezzi Bardeschi şi Mario Botta.
Lucrarea propune evidenţierea acelor momente trecute ale evoluţiei intenţiilor asupra
monumentului considerate necesare a fi cunoscute, subliniind nevoia de concertare a teoriei şi
practicii restaurării ca ştiinţă cu atitudinile contemporane, cu modul cum se face azi
industrializarea, standardizarea sau urbanizarea, cu celebra triplă extensie a bunurilor de
patrimoniu - tipologică, cronologică şi geografică şi cu creşterea exponenţială a publicului, într-
un mod creativ, în contextul social şi economic si urbanistic contemporan.
Cercetare nu a urmărit realizarea unei lucrări de istoria sau teoria arhitecturii şi nici o
istorie a cetăţilor din Transilvania ci propune, pe de o parte o privire de sinteză asupra apariţiei,
evoluţiei şi sintezei principiilor şi metodelor noi de restaurare şi, pe de altă parte, analizează
conceptul filozofic şi practic al metodelor creative a patru personalităţi din domeniul restaurării
ce aparţin şcolii italiene de restaurare din a doua parte a secolului XX.
De asemenea în Capitolul 1. am precizat intenţia noastră de a susţine rolul
arhitectului şi necesitatea studiului permanent în arhitectura de patrimoniu.
Am dorit să aducem în practica patrimonială informaţii de lucru favorabile atât
monumentului istoric cât şi arhitecţilor şi publicului interesat de viitorul patrimoniului local sau
naţional şi să influenţăm factorii de decizie implicaţi.
Astăzi suntem tot mai conştienţi de necesitatea abordărilor noi, de introducerea cercetării
sociale, a managementului, a tradiţiilor sau a evenimentelor ce au avut loc în evoluţia în timp a
monumentului istoric precum şi de necesitatea aducerii filozofiei în lumea reală a acestei
discipline ştiinţifice.
Este necesar să discutăm despre nevoia de a aloca timp şi resurse pentru investigaţia
bibliografică / documentaţia de arhivă, studiile teoretice generale, studiile teoretice de
specialitate, analiza situaţiei in situ sau asimilarea de noi noţiuni necesare designul sustenabil,
12
layering-ul, „timpul epic”, perspectiva culturală sau contextul urbanistic ca noi domenii de
studiat în proiectare.
PERMANENŢA PRINCIPIILOR DE RESTAURARE
Capitolul 2. a cuprins aspecte ale transformărilor şi permanenţa principiilor de
restaurare în cadrul general al celor două mari etape evolutive, empirică şi doctrinară,
pentru a le evidenţia a ajunge astfel, prin secole, la corpul principal de analiză al lucrării
în contemporanitate.
Progresul sau regresul principiilor a arătat existenţa unui limbaj patrimonial viu ce
transmite valorile trecutului, viitorului şi trebuie folosit de arhitectul restaurator pentru
clarificarea teoriilor şi principiilor de protejare a monumentului istoric.
Analiza a evidenţiat încă o dată progresul fiecărei perioade, contemporaneitatea ideilor şi
concepţiilor trecutului şi permanenta nevoie de ghidaj în restaurare. Am înţeles că în mod
paradoxal, înţelegerea necesităţii de metode noi de restaurare, de modele creative prezentată în
lucrare vine astăzi din trecut când construcţiile aveau valoare de întrebuinţare, valoare
funcţională, estetică, ideologică şi a frumosului, legalitate, memorie şi o rememorare
unidirecţională spre prezent fiind caracterizate de două tendinţe, intervenţia în forma iniţială a
construcţiilor/transformarea şi păstrarea tradiţională, empirică ca filozofie de viaţă, iar
conservarea se baza pe interesul comunitar şi interesul pentru arhitectura nouă,
Am dorit să reamintesc că forţa prezentului stă în valoarea ideilor transmise până la noi.
La fel de importante rămân pentru societatea contemporană ideile din Quattrocento (relaţia
dintre funcţiunea şi forma prezentului monumentului, ideea arhitecturii vechi de model pentru
arhitecţi, conştientizarea noţiunii de conservare, apariţia ideii de monument istoric) sau din
Secolul XV (ideea de dialog şi transformare a teoriilor anterioare în concepte, prima sinteză
între abordarea istorico-artistică şi de restaurare, ideea experimentării in situ, înţelegerea
valorilor materiale şi nemateriale ale obiectului de arhitectură ca rezultat al concepţiei de
detaliu, momentul începerii conservării conştiente, dialogului dintre artişti, contextul umanist,
abordarea istorico-artistică şi cea de restaurare, importanţa practicii, apariţia precedentului
lucrărilor intervenţioniste, conturarea unui context umanist realist pentru monumentul istoric şi
analogia om - arhitectură sau ideea că o clădire este un organism viu), din Renaştere
(remodelarea ca rezultat al atitudinii dualiste a epocii, care pe de o parte dorea păstrarea
edificiului in situ şi pe de altă parte dorea continuarea proiectării, crearea precedentului
lucrărilor intervenţioniste) sau din Secolul XVI (acumularea şi răspândirea informaţiei
13
referitoare la momente istorice, sinteza între relaţia artist/literat - monumentul antichităţii,
valoarea desenului, colaborarea dintre arhitectura nouă exterioară cu structura originală,
extinderea noţiunii de monument istoric, creşterea rolului autorităţii, conştientizarea
importanţei şi necesităţii conservării şi restaurării, intervenţia autorităţii locale şi a societăţii
civile, deschiderea spaţiului din jurul monumentelor istorice şi ieşirea discuţiilor din sfera
istorico-artistică în spaţiul practic de restaurare).
Considerăm necesar de asemenea să evidenţiem aspecte ale importantul proces al definirii
patrimoniale a monumentelor istorice din Secolul XVIII, de la James Wyatt la Revoluţia
franceză (primul dezacord dintre restaurarea de conservare şi restaurarea intervenţionistă,
consolidarea ideii de monument istoric şi a practicii de păstrare prin noi mijloace, muzeul,
inventarul, investirea cu valori) şi începutul secolului XIX, de la empirism la metoda de
restaurare empirică (monumentul istoric devine o noţiune dinamică prin extinderea ariei
geografice, schimbarea concepţiilor despre istoria arhitecturii şi a artei, noi modalităţi de
protecţie, instituţionalizarea activităţilor definitorii, existenţa comisiilor monumentelor istorice,
al alocării de către stat a fondurilor pentru conservare, implicare socială a populaţiei,
fundamentarea intervenţiei minime pe baza unor cunoştinţe teoretice şi practice acumulate,
importanţa învăţământului public în restaurare, înţelegerea prezervării ca atitudine de protejare
a monumentelor de patrimoniu ca moştenire culturală, obiect de cult, recunoaşterea necesităţii
unor mecanisme de identificare, conservare şi valorificare a acestora cu scopul de a fi
transmise viitorului).
Am amintit modelul şi momentul George Gilbert Scott care a cenzurat termenul de
restaurare şi l-a eliminat din practica arhitecturală, îngropând până azi, cu mici excepţii, rolul
arhitectului restaurator creator în restaurare şi am subliniat importanţa mişcării de restaurare a
patrimoniului medieval francez, păstrarea valorii de document - mărturie a trecutului.
A rezultat din acest parcurs importanţa perioadei de la mijlocul secolului XIX, momentul
când avem informaţii şi condiţii pentru realizarea unor progrese în restaurare (diversitatea
monumentelor, pluralismul opiniilor şi modalităţi de conservare a monumentului pe locul
amplasamentului său, condiţii de identificare a principiilor şi doctrinelor restaurării, susţinere a
necesităţii clarificării stilurilor arhitecturale în scopuri estetice, experimentarea cu caracter
general a unor principii, recunoaşterea existenţei unor confuzii între conservare şi distrugerea
adăugirilor în timp, conservare şi reconstituire, conservare şi restaurare sau între restaurare de
conservare şi intervenţionistă.
14
Deşi considerat ca moment clasic într-o parcurgere teoretică şi departe de înţelegerea
necesităţii protejării valorilor materiale şi nemateriale ale autenticităţii aşa cum se vor defini ele
într-un cadru organizat de procedee numit metodă de restaurare, concepţiile lui J. Ruskin şi a
lui V. Le-Duc sunt totuşi extrem de contemporane. Viollet-le-Duc a creat poate primul model
arhitectural, un model de lucru. Acesta este tot un concept de compensare ca cel întâlnit la cei
patru arhitecţi studiaţi dar, este fără păstrarea autenticităţii, fără continuarea memoriei
evenimentelor prin extensii creative şi fără apelarea la context şi la rememorarea „locul
arhitectural”. J. Ruskin a avut idei novatoare ce sunt prezente în structura metodelor noi de
restaurare ca memorie, specific naţional sau asocieri de diferite etape de construcţie
(conservarea cu prioritate a substanţei originale şi a mesajului transmis de ea, prezervarea ca
relevare şi valorificare a concepţiilor celor care au realizat monumentul - perceperea la
momentul prezent şi nu refacerea monumentului, accesibilitatea arhitecturii, valoarea
monumentului a cărui valoare nu depinde de mărimea lui (arhitectura minoră istorică de azi),
ideea că nici o etapă de arhitectură nu se naşte din nimic ci se raportează la un trecut şi trebuie
să aibă moralitate şi credinţă ca să poată deveni la rândul ei trecut pentru generaţiile viitoare,
rolul arhitecturii de martor al istoriei, rolul arhitecturii naţionale sau valoarea ca putere
evocatoare a edificiului). În structura metodelor noi de restaurare sunt prezente idei ca
memorie, specific naţional, asociere a etapelor diferite de construcţie funcţională.
Ca şi Carlo Scarpa mai târziu, Ruskin analizează impactul puternic al arhitecturii asupra
minţii omului, păstrează monumentul istoric în sfera arhitecturii şi îi aplică principiile sale,
oferă artei o poziţie centrală în cadrul civilizaţiei şi consideră că arhitectura este artă...putere şi
plăcere. Considerăm că astăzi principiile contemporane ale conservării şi restaurării
monumentelor istorice au la bază cele 7 lămpi (principii) ale sale.
Reîntoarcerea la J. Ruskin este dată şi de relaţiile surprinzător de moderne dintre valorile
viziunii sale de artist, nevoia de emoţie şi valorile practice ale restaurării de astăzi, dar şi de
folosirea materialelor şi tehnologiilor originale, valoarea structurii originale sincer exprimate ce
dă valoare artistică şi viziunea sa romantică asupra relaţiei simultane structură – formă –
funcţiune, de viziunea de a lega creaţia arhitecturală de estetică, filosofie şi morală.
Prin operele unor arhitecţi ca Frank Loyd Wright (1867-1959), Aldo Rossi (1931-1997)
sau în contribuţiile teoretice ale arhitecţilor europeni Andea Bruno, Carlo Scarpa, Marco Dezzi
Bardeschi, Mario Botta ce oferă o nouă „citire” a lor, aceste concepţii şi-au dovedit valoarea
fiind transformate în cel mai stabil principiu al restaurării ştiinţifice, conservative sau creative
– principiul autenticităţii.
15
Am parcurs momente ale secolului care uneşte mijlocul secolului XVIII şi cel al secolului
XIX numit de F. Choay, „lunga perioadă de consacrare a monumentului istoric”, în care
Camillo Boito pune bazele restaurării ca disciplină şi stabileşte, cum se ştie, principiile
concepţiei istorice a lui Boito sunt şi astăzi considerate fundamentale (principiul păstrării
etapelor de construcţie a monumentului istoric, principiul marcării intervenţiei (stilul, tehnicile,
meşteşugul din epocă), principiul caracterului excepţional al restaurării, aplicabil ”ca ultima
soluţie” recomandate fiind salvgardarea, întreţinerea, consolidarea sau/şi reparaţiile neexpuse
vederii, principiul marcării intervenţiei elementelor reconstituite folosind documentul istoric
scris/existent in situ, principiul adoptării elementelor/materialelor de factură contemporană la
componentele noi necesare menţinerii monumentului istoric, principiul autenticităţii).
În cercetarea din cadrul prezentei lucrări de a prezenta metode noi de restaurare am fost
interesaţi de actualitatea câtorva din ideile sale: autenticitatea bază a concepţiei de protejare
(autenticul părţii originale conservate şi neautenticul părţii restaurate), restaurarea se referă la
monumentul istoric privit în ansamblu ca intervenţie exterioară corpului original conservat, la
înţelegerea necesităţii studiului existentei, a bazelor şi principiilor monumentului istoric, la
înţelegerea necesităţii sintezei conceptelor anterioare pentru a trece mai departe în domeniul
protejării patrimoniului construit precum şi la recuperarea ideii de coeziune şi
complementaritate dintre cele două discipline conservare şi restaurare, în general.
Trebuiesc amintite idei generale valoroase ale perioadei: consacrarea efortului de
instituţionalizare a apărării patrimoniului constituit, susţinerea unui sistem de învăţământ
valoros în Italia, clarificarea confuziilor de termeni ale epocii ( istoric, istorie, istoric de artă,
istoria artei), clarificarea confuziilor majore ale perioadei dintre unitatea de stil şi concepţia
personală a arhitectului, dintre autenticitate şi expresia artistică sau autenticitate şi „sinceritatea
în artă”, ideea că istoria artei mediază între istoric şi estetic, între raţiune şi sensibilitate, , ideea
că monumentul este o situaţie concretă ce trebuie rezolvată iar restaurarea nu mai este un desen
ci un set de intervenţii pentru acea situaţie. Tot aici subliniat că punctului de vedere critic este
necesar deoarece conservarea şi restaurarea monumentelor istorice sunt discipline generale
aplicate.
Revenirea la ceea ce este bun, dezirabil şi important, deci la valoare este azi un imperativ
şi consider că discursul şi practica conservării contemporane are nevoie de revederea unora
dintre ideile lui Alois Riegl cum ar fi: conceptul de protejare este un joc savant al valorilor pe
care le conţine monumentul istoric şi a relaţiilor dintre ele (valoare istorico - valoare de
vechime; valoare de vechime-valoare de utilizare, valoare de vechime-valoare de
16
rememorare/monumentul edificării), protejarea monumentul istoric investit deoarece valorile
sale nu sunt imuabile, stăpânirea jocului valorilor (istorice şi de vechime, valorilor istorice şi
de noutate) este importantă în restaurarea creativă, obiectivitatea, importanţa şi
primordialitatea conservării, necesitatea înţelegerii rolului memoriei ca legătura între trecut şi
prezent, perceperea socială şi filosofică a arhitectului restaurator, recunoaşterea unicităţii
monumentului istoric, nevoia de etică în domeniul patrimonial.
Cum s-a spus adesea, pentru W. Morris şi J. Ruskin restaurarea şi conservarea erau
incompatibile, pentru Viollet-Le-Duc erau sinonime şi la C. Boito ele sunt complementare iar
A. Riegl a spus “Conservarea nu este o problemă de gust.”
Intenţia noastră este ca parcursul teoretic s-ă poată susţine că restaurarea este, poate, cel
mai remarcabil exemplu este viteza cu care se trece la sfârşitului secolului XIX până la cel de-
al doilea război mondial, de la diversificare şi acutizare a lucrărilor în restaurare, de la
conservare pură la reconstrucţia exactă lipsită de originalitate şi valori de autenticitate la
restaurarea ştiinţifică ca intervenţie strictă de conservare.
Noutatea metodelor pe care le-am analizat aparţine unor arhitecţi a căror instrucţie are o
istorie bogată. Am optat pentru o succintă prezentate a şcolii italiene de restaurare care începe o
sinteză a experienţelor valoroase anterioare, bazându-se pe valorile restaurării istorice
moştenite, completând cu idei noi. (locul monumentului, valorificarea urbană sau a mediului
natural la G. Giovannoni, restaurarea ca artă cu implicaţii în remodelarea zonelor valoroase
stilistic şi arheologic la Cesare Brandi, protecţia patrimoniului construit necesită o restaurare
critică şi creatoare bazată pe educaţia artistică şi ecologică şi pe caracterul perfectibil al
arhitecturii la Roberto Pane). Ideile lui Gustavo Giovannoni referitoare la spaţiul urban
construit sunt astăzi valabile: monumentul istoric este un caz particular, echipa
pluridisciplinară este o necesitate, extinderea noţiunii de prezervare la vecinătate, la
ansamblurile urbane vechi, oraşe istorice, patrimoniu urban are nevoie de o doctrină a
conservării şi de principii, ideea aplicării de noi metode de restaurare clădirilor istorice şi
contemporane deopotrivă, relaţia monumentul istoric - contextul construit, relaţia arhitectură -
istoria arhitecturii, relaţia monument istoric - mediul înconjurător natural, valorificarea fondului
construit valoros la nivel de ansamblu/la nivel urban, umanizarea mediului.
Restaurarea patrimoniului urban se bazează pe setul său de principii privitoare la oraşul
istoric şi reprezintă, în principal, ideea că integrarea fragmentelor/zonelor vechi urbane sau a
oraşul istoric în context sau într-un plan de amenajare se face pe baza principiul valabilităţii
procedeelor de conservare şi restaurare aplicate monumentelor istorice individuale.
17
Am dorit să consemnăm din luările de poziţie contemporane faptul că a doua jumătate a
secolului XX datorează aplicabilitatea metodelor noi de restaurare clarificărilor lui C. Brandi
asupra nevoii de metodă pentru recunoaşterea operei de artă, asupra conceptului în restaurare,
falsului istoric, relaţiei adaos şi refacere/ necesitatea principiilor etice, asupra principiilor de
bază, a relaţiei material – imagine şi diferenţă structură – formă, a rolului spaţialităţii proprii
monumentului, ambientului, sitului istoric şi a coexistenţei lor. Sunt valabile dintre ideile şi
principii sale de bază: principiul integrităţii operei de artă ca principiu al unităţii originale
conţinut în fiecare fragment, principiul marcării intervenţiei, principiul autenticităţii
(primordialităţii conservării materialului original, importanţa consolidării structurii originale,
mărirea adaptabilităţii la funcţiuni noi), principiul recuperării semnificaţiilor şi relaţiilor cu
contextul antropologic, principiul recunoaşterii, salvgardării şi valorificării caracterului specific
şi unicităţii monumentului, potrivit căruia fiecare clădire istorică are caracteristici specifice-
materiale, tehnologii, concept, amplasament şi memorie, ce îi defineşte o identitate unică ce
trebuie recunoscută (analiza multicriterială de astăzi), salvată şi valorificată, principiul
variantelor în cursul execuţiei ce modifică strategia de restaurare aleasă (natura interactivă a
procesului de restaurare presupune continuarea investigaţiilor directe asupra edificiului în
şantier), principiul întreţinerii monumentului istoric, principiul atenţiei pentru relaţia cu
contextul fizic pentru care a fost restaurat. Este importantă contribuţia lui Brandi la spaţialitatea
proprie momentului şi la modul în care decidem tipul intervenţiei (valorificarea reciprocităţii
pozitive a relaţiei materiei originale cu situl istoric şi recunoaşterea valorii restauratorului).
Etapa în care s-au realizat lucrările prezentate în studiile de caz este la capătul unei
perioade când distrugerile războiului asupra monumentelor istorice, ansamblurilor şi oraşelor
istorice au fost urmate de refacerii rapide ce a dus la apariţia situaţiilor noi. De la interzicerea
refacerii monumentelor la reconstrucţia exactă şi de la conservarea pură fără reconstrucţia
părţilor pierdute, la cea de ruină, toate variantele de intervenţie s-au aplicat. Diversificarea în
abordare a făcut ca restaurarea să necesite noi concepte şi restaurarea ca excepţie să fie uitată.
Henri Revoil simplifică un secol de încercări numind ”prima jumătate a secolului XIX-
empirică” (intervenţii arbitrare, influenta gustului epocii), a doua jumătate a secolului XIX-
doctrinară (nonintervenţia - intervenţia violentă în numele unităţii stilistice), sfârşitul secolului
XIX- istorică (conservare), urmată de perioadă de sinteză.
S-a spus de asemenea că în secolul XX monumentul istoric este subiectul unui paradox,
el este consacrat şi în acelaşi timp ameninţat, fiind în postura de a fi pentru prima dată exploatat
printr-o inginerie culturală (F. Choay).
18
Analiza a evidenţiat progresul pentru monument, restaurare, principii şi legislaţie.
Principiile de restaurare deşi sunt reguli de bază, generale şi permanente au nevoie să se
adapteze pe de o parte, ca urmare a rezultatelor lucrărilor executate şi, pe de altă parte datorită
ideilor noi apărute. Dintre direcţiile de evoluţie analizate considerăm că trei dintre ele
determină, în general, astăzi aplicarea lor în restaurare: relaţia dintre timpul trecut şi cel prezent
al monumentului istoric (conservarea, relevarea intervenţiilor istorice succesive), relaţia dintre
monumentul istoric şi amplasamentul său (contextul, rememorarea, utilizarea de materiale şi
tehnici tradiţionale), precum şi relaţia monumentul istoric şi utilizatorii săi (funcţiunea necesară
şi posibilă, informarea / formarea vizitatorilor şi cercetătorilor).
De la prima lege a monumentelor istorice din 1887, până în 1913 când vorbim despre un
text de lege de referinţă în conservare şi restaurare şi până azi s-a parcurs drumul de la
recunoaşterea monumentului istoric la o disciplină de conservare cu legislaţie de protecţie, a
avut loc un fenomen generalizat de recunoaştere a valorilor şi sensurilor monumentul istoric şi
s-au creat practici în conservare instituţionalizate.
În viaţa monumentului istoric şi a conservării au loc evenimente importante.
În primul rând de la monument la patrimoniu prin ”expansiune tipologică, expansiune
cronologică şi democratizarea cunoaşterii” (Mohanu Dan) monumentul istoric ca produs
trebuie ”să răspândească cunoştinţe şi plăcere şi să fie ambalat pentru consum” (F. Choay).
În al doilea rând folosirea analizei critice readuce în discuţie perceperea monumentului
istoric unicat. Şi nu în ultimul rând monumentul continuă „să se laicizeze, sacrul fiind înlocuit
cu raţiunea în instituirea semnelor de autenticitate” (F. Choay). Monumentul istoric este un
obiect material destinat unei utilizări ce necesită permanenta intervenţie.
Conservarea devine o problemă ce implică lumea restauratorilor în conservarea
patrimoniului variat definind pentru prima dată o mentalitate patrimonială.
Restaurarea devine o activitate în domeniul arhitecturii, autenticitatea nu se mai referă
numai la adevăr şi morală, la text sau artă, implicând lumea restauratorilor în conservarea unui
patrimoniu variat şi definind pentru prima dată o mentalitate patrimonială.
Acestui parcurs teoretic a arătat cu claritate că restaurarea nu este un concept îngheţat şi
permanenţa principiilor în restaurare este parte a conceptului coerent şi creativ al metodelor/
modelelor analizate reprezentând cadrul necesar consolidării acestora în practica patrimonială
contemporană.
19
REGLEMENTAREA PROTECŢIEI MONUMENTELOR – CARTELE
Capitolul susţine simplu şi clar importanţa cartelor în viaţa monumentului istoric, în
contextul patrimonial contemporan. El cuprinde referiri la Carta de la Veneţia din
1964, la cartele ulterioare marcând Carta I.N.T.B.A.U, Veneţia, 2006 şi evidenţiază
permanentul interes din ţara noastră pentru reglementarea protecţiei monumentelor.
Există o prejudecată că metodele noi de restaurare creativă sunt un pericol în restaurare
pentru că ar fi o modalitate de a nu respecta un cadru reglementat de protecţie. Lucrarea, prin
studiile de caz prezentate, doreşte să sublinieze falsitatea acestei idei preconcepute. Toate
neclarităţile fac monumentul istoric vulnerabil în faţa viitorului (Adriana Matei). Această
vulnerabilitate înseamnă că monumentul încetează să fie un organism viu pierzând din
elementele sale structurale, funcţionale, stilistice, compoziţionale, volumetrice sau de parcelar
dar şi coerenţa şi corespondenţa dintre ele, dar şi conceptul său general, creator, „aceea”
viziune a autorului/creatorului iniţial.
Carta de la Veneţia din 1964 trebuie să poarte un dialog contemporan pentru rezolvarea
problemelor concomitente ale dezvoltării şi conservării şi să urmărească concilierea lor reală şi
creativă în acţiunea permanentă, concertată contemporană de protejare a patrimoniului.
În lucrare este susţinută ideea generală a Conferinţei I.N.T.B.A.U. Veneţia, 2006 de
promovare a conceptelor pluraliste, demers care ar permite consideraţii despre continuitate/
tradiţie, memorie colectivă precum şi despre nevoia de noi clădiri / completări în armonie cu
vecinătăţile lor istorice şi culturi contexte.
Punctul de vedere susţinut acolo de specialişti a arătat că la începutul secolului XXI, a
devenit mai clar că răspunsurile date de stricta restaurare conservativă nu mai sunt
cuprinzătoare şi sunt „probleme şi contradicţii interne cuprinse în reglementările
guvernamentale care au fost emise în numele Cartei, iar legislaţia de bază şi conexă a evoluat şi
s-a diversificat” (Carta I.N.T.B.A.U. Veneţia, 2006). Trebuie luate în considerare limitele
modului intervenţiei în restaurare în baza articolului 9 al Cartei, extinderea geografică a
lucrărilor de conservare şi restaurare, modificarea structurii societăţii de comanditari /
beneficiari, necesitatea armonizării clădirilor noi şi a locurilor istorice pentru a utiliza Carta din
1964 la nivel patrimonial mondial, într-o varietate de culturi contexte, în contemporanitate.
Este nevoie de recunoaşterea şi analiza fenomenului contemporan Cartei de promovare a
modernismului în defavoarea artei tradiţionale, de analiză a intervenţiei noi ce a devenit o
justificare a contrastantelor adăugiri moderne, a modificărilor şi a apariţiei clădirilor noi în
zone istorice protejate, o validarea a intervenţiilor în clădirile şi siturile istorice.
20
După cum se ştie, cu excepţia monumentelor cu valoare universală, marea majoritate la
care s-a intervenit au fost re – funcţionalizate, confundându-se funcţiunea cu partiul. Dar
funcţiunea şi partiul nu sunt valori similare şi ambele trebuiesc clar protejate. Funcţiunea
iniţială ca stare de funcţionare a unui sistem nu îşi încetează rolul / sarcina prin conversie
arhitecturală / reconversie funcţională şi partiul, fiind concepţia de ansamblu a unei lucrări de
arhitectură caracterizată prin proporţii şi destinaţie, nu trebuie nici el distrus. Tot mai mult este
necesară înţelegerea limitelor introducerii funcţiunii noi ce ca valoare nematerială a
autenticităţii a fost dintotdeauna deosebit de conservativă. Alegerea funcţiunii noi trebuie
relaţionată cu cea veche care rămâne, ea nu dispare nicăieri şi de fapt, întreg efortul asupra
monumentului este legat de funcţiunea iniţială ca moştenire spirituală.
Este astăzi de dorit o precizare mai clară a tuturor componentelor artistice (interior şi
exterior) ce constituie parte integrantă a monumentului. Sunt situaţii practice în care stucaturile,
structurile din lemn ale copertinelor, cerdacul, veranda, obloanele, lambriul şi/sau parapetul din
lemn sunt epurate pentru că nu sunt considerate a face parte din decoraţia clădirii. În realitate
nu se apelează la specialişti, nu sunt locuri special amenajate pentru conservarea în şantier în
vederea momentului relocării in situ şi există o atitudine generalizată în restaurare de eludare,
negare, respingere a complicării cu cercetarea şi restaurarea componentelor artistice,
conservarea lor, în special cu cele de pe faţade.
Ne finind definită clar noţiunea de situaţie excepţională, intervenţia a fost de cele mai
multe ori lipsită de conţinut şi dependentă de comanditar, care a înţeles cuvântul excepţional ca
fiind legat de timp, în sensul scurtării acestuia până la limita suportabilului. S-a observat de
asemenea apariţia ideii false de formă geometrică simplă ca element „neutru din punct de
vedere arhitectural”, extrem de virulentă şi în acelaşi timp plăcută atât pentru restauratorul ce
nu mai stăpâneşte meşteşugul „contextului decorat ”( Jokilehto Jukka) cât şi beneficiarului
grăbit şi dispus să cheltuiască cât mai puţin. Pentru ambii creşterea intervenţiei este de dorit şi
aceasta are loc în detrimentul monumentului istoric. Completările, „clar marcate ca completări
ale timpurilor noastre…”. au fost înţelese timp de peste 50 de ani ca reprezentări într-un
registru modern a unei restaurări a spaţiului construit dispărut, neutre din punct de vedere
arhitectural deşi ştim că arhitectura nu poate fi niciodată neutră. S-a indus opinia că
monumentul nu este o arhitectură şi anume acea arhitectură din faţa noastră în prezentul
21
restaurării lui, ci una gândită. Factorii implicaţi în domeniul protejării monumentelor trebuie să
susţină arhitectura tradiţională şi urbanismul în locurile istorice1.
Tensiunile actuale dintre continuitate şi schimbare, memorie şi comunicare determină să
ne găsim mereu o orientare proprie. În domeniul patrimonial tendinţa actuală de multiplicare a
cazurilor extreme în care monumentul nu mai este prezenţă a memoriei îngrijorează pe toţi cei
interesaţi de soarta monumentului istoric. Aplicarea corectă a principiilor este rezultatul
experienţei arhitectului filozof, în sensul de gânditor al faptului artistic. Conceptele de
restaurare creativă precum păstrarea calităţii prin accentuarea conservării, restaurarea cu alte
tipuri de intervenţii acolo unde informaţiile lipsesc sau sunt insuficient documentate sau
respectul pentru monumentul istoric protejat prin utilizare contemporană sunt idei bazate pe
documentele Cartelor.
În ţara noastră este necesar şi aşteptat un ghid cu instrucţiuni clare şi neechivoce pentru
reducerea falsificării monumentului prin restaurare şi de apelarea la registre filozofice, critice şi
metodologice trecute şi contemporane pentru noi metode.
PRINCIPIILE CONTEMPORANE DE RESTAURARE AUTORI ŞI TEORII
În acest capitol ne-am propus urmărirea evoluţiei principiilor de restaurare până azi prin
menţionarea poziţionărilor unor specialişti în domeniu ca Alfredo Barbacci, Gulio Carlo
Argan, Amedeo Bellini, Renato Bonetti, Giovanni Carbonara, Frank G. Matero, Helen
Hughes, Françoise Choay, Ellen Soroka, Hanna Derer, Dan Mohanu, Adriana Matei,
Jorge Otero-Pailos, Fidel Meraz sau Şerban Sturdza.
Evoluţiile din a doua parte a secolului XX au arătat că apropierea trecutului este legată de
transformare, de prefacere şi de regenerare şi noţiuni noi ca patrimoniu intangibil, modele non-
invazive de restaurare, sustenabilitatea sau altele deja cunoscute ca, autenticitatea, creativitatea
sau identitatea culturală au conturat un nou statut al monumentului istoric. Conceptele de
conservare şi restaurare precum şi conceptul de industrie creativă, conceptul de dezvoltarea
durabilă, completările doctrinare, dinamismul noţiunii de monument istoric, conceptul de
autenticitate în arhitectură, integritatea vizuală şi structurală a monumentului istoric sunt
relevate de trei factori cunoscuţi: substanţă, mesaj şi timp (valori materiale) şi sunt un produs al
tradiţiilor moştenite (obiceiuri istorice) şi al preocupărilor contemporane şi deci act de
interpretare critică (F. G. Matero).
1 Carta INTBAU, 2008, Art.5.
22
Pentru a nu pierde valorile monumentului istoric, restaurarea conservativă a devenit
ştiinţa şi artă în acelaşi timp, asumându-şi în procesul de rememorare, concomitent cu
principiile generale şi principii specifice (principiul potrivit căruia fiecare clădire istorică are
caracteristici specifice-materiale, tehnologii, concept, amplasament şi memorie, principiul
recuperării semnificaţiilor şi relaţiilor cu contextul antropologic, recunoaşterii, salvgardării şi
valorificării caracterului specific şi unicităţii monumentului, principiul variantelor ce modifică
strategia de restaurare în execuţie, principiul întreţinerii monumentului, principiul atenţiei).
Tendinţa generală de evoluţie a principiilor la sfârşitul secolului XX a fost rezultatul
permanentizării autenticităţii ca bază a concepţiei de protejare a monumentului istoric şi
folosirii principiilor cu caracter general (C. Boito): principiul autenticităţii, principiul păstrării
etapelor de construcţie a monumentului istoric, principiul caracterului excepţional al restaurării,
principiul marcării intervenţiei elementelor reconstituite pe baza documentului cert
istoric/existent in situ, principiul adoptări elementelor/materialelor de factură contemporană
pentru realizarea componentelor noi necesare menţinerii monumentului istoric.
Am considerat necesar să prezint, ca un fel de preambul la cercetarea pe care am
întreprins-o asupra restaurării creative a celor patru personalităţi de arhitecţi italieni, tendinţe
anterioare ale şcolii italiene de restaurare aflate după 1945 într-o permanentă căutare de metode
şi de modele de restaurare şi de noi tendinţe. Activitatea novatoare caracterizată prin susţinerea
principiilor de creaţie noi a însemnat întotdeauna căutarea şi restituirea personalităţilor în
domeniu. A fost mereu vorba despre arhitecţi restauratori practicieni sau teoreticieni, critici,
pedagogi, personalităţi complexe din lumea specialiştilor în protejarea monumentelor istorice.
Totul a început de la dezvoltarea personalităţii arhitectului restaurator într-o singură persoană
pregătită ştiinţific şi cultural pentru a activa în cunoştinţă de cauză.
În acest context general, academic şi practic evoluează conceptul de restaurare de la
restaurarea ştiinţifică a lui Alfredo Barbacci, C. Argan, A. Bellini şi G. Carbonnara. Am
evidenţiat succint aportul lui Barbacci în restaurarea ştiinţifică şi de iniţiator al restaurării
integrate, Giulio Carlo Argan, adept al restaurării critice susţinând noţiunea de intervenţie de
urgenţă precum şi transformarea „locului monumentului” din gândirea lui C. Brandi în „peisaj
cultural”, la A. Bellini pentru etică şi/sau morală în activitatea de protejare a monumentelor şi
pentru ideea că provizoratul nu devine reversibil aşa cum dorim noi, până la Giovanni
Carbonara care a înţeles protejarea într-un mod modern legând protecţia substanţei originale de
cunoaşterea principiilor de lucru, a multitudinii opţiunilor teoretice şi a metodelor conexe de
23
schimbare şi a descris practica de restaurare din Italia prin trei tendinţe: restaurare critică,
restaurarea de recuperare / restaurare stilistic şi restaurarea pură, conservatoare.
Am dorit să completez aceste idei prin prezentarea unor tendinţe contemporane de
gândire novatoare în conservarea arhitecturală contemporană care, deşi conturate în
spiritul Cartei de la Veneţia, sunt considerate schimbări importante faţă de opiniile
standard ale restaurării conservative. Autori contemporani ca Frank G. Matero,
Françoise Choay, Helen Hughes, Fidel Meraz, Jorge Otero-Pailos sau Ellen Soroka au
continuat studiului evidenţierii permanenţei conceptelor şi principiilor de restaurare
precum şi a evoluţiei metodelor de restaurare. La noi în ţară, arhitecţi ca Hanna Derer,
Dan Mohanu, Adriana Matei, Şerban Sturdza şi alţii, au fost interesaţi de evoluţia
gândirii în context patrimonial, analizând noţiuni noi ca patrimoniu intangibil,
creativitatea în spaţiul arhitectural, modelul de arhitectură, autenticitatea şi relaţiile
monumentului precum şi a alte propuneri arhitecturale noi de suport.
Lucrarea face referiri la noi relaţionări necesare în activitatea de prezervare
contemporană: „spiritului timpului”- arhitect ca o relaţie de tip zeitgeist, la genius loci
sau amprenta genetică a unui loc (Y. Artibise) sau monument istoric, la parametricism şi
biomimetică, turismul în masă, schimbările climatice, percepţiile asupra naturii
patrimoniului în sine, abordarea conservării în contextul restaurării creative,
recunoaşterea conservării ca artă sau disfuncţionalităţile relaţiilor dintre monument ca
operă a trecutului şi problemele viitorului.
Din numeroasele probleme din domeniului restaurărilor identificate am amintit ca fiind
importante în contextul lucrării noastre următoarele: este necesară în principal o rezolvare reală
de viitor a relaţiei dintre creaţie şi moştenirea culturală a colectivităţilor şi a celei dintre
conservare şi dezvoltare; este nevoie de înţelegerea faptului că nu există o metodă şi/sau un
model unice şi în acest context este periculos să creăm şabloane în restaurare; este necesară
plasarea în centrul dezbaterii contemporane în restaurare a aspectelor disciplinei şi al
promovării progresului prin folosirea rezultatelor comparării acţiunilor şi tuturor factorilor
participanţi şi interesaţi de valoarea rezultatelor; redefinirea conservării şi restaurării este o
necesitate permanentă ca şi cea a redefinirii a identităţii şi a contextului cultural; este nevoie de
redefinirea meseriei de arhitect, de o dezbatere asupra rolului acestuia în protejarea, restaurarea
şi punerea în valoare a patrimoniului construit; este importantă menţinerea ideii de permanenţă
a principiilor şi în contemporaneitate, necesitatea de a contribui la evoluţia durabilă a societăţii
24
prin proiecte de viitor, la evoluţia în domeniul teoriei restaurării, necesitatea gândirii creative a
spaţiului arhitectural al monumentului istoric, identificarea şi folosirea de noi metode de lucru.
Ideea lui Frank G. Matero, Helen Hughes şi A. Fidel Meraz care consideră că evoluţia
meseriei de arhitect are un parcurs mult avansat ca răspuns la dinamica şi variata comandă
socială, fiind înaintea disciplinelor cu care lucrează este un fapt cert şi în domeniul patrimonial.
Am dorit să subliniez deasemenea pe lângă permanenţa şi importanţa principiilor în
restaurare ca transformare există unele principii care nu şi-au putut proba în timp
valabilitatea:
- principiul minimei intervenţii ce este nevoie a fi lămurit prin prisma scopului său.
Practica ne arată că intervenţia minimă în restaurare nu este aproape niciodată minimă
şi dorinţa noastră ar trebui să fie ca aceasta să fie cea necesară monumentului.
Monumentul determina nivelul de intervenţie deci activitatea creatoare a arhitectului şi
nu invers.
- principiul egalităţii tratamentului pentru toate obiectele este iraţional şi inexplicabil fiind
legat de gravitatea şi mărimea intervenţiei necesare decât de un tratament egalitar al
monumentelor.(H. Hughes).
- principiul reversibilităţii s-a dovedit că nu a fost aplicat cu adevărat în restaurare. Nu a
existat un tratament cu adevărat reversibil în contextul situaţilor reale din şantier
(Bonetti, F. Meraz).
Am consemnat ca importantă redeschiderea discuţiei despre creativitate în context
contemporan în baza următoarelor evenimente principale:
- deschiderea discuţiei despre arhitectura nouă în domeniul patrimonial, ce acţionează din
exterior şi nu poate singură să asigure condiţiile de viaţă monumentului şi trebuie să relaţioneze
cu monumentul istoric consolidat ce apare ca arhitectură a prezentului (F. Meraz).
- deschiderea discuţiei despre creativitate şi evidenţierea permanentă a principiului autenticităţii
în corpul patrimonial (F.Choay), medierea diferenţei de identitate dintre nou şi vechi şi
scoaterea din sub context a meseriei de arhitect (Ellen C. Soroka), procesul de evaluare
culturală, formularea unui diagnostic despre starea actuală a patrimoniului cu evidenţierea
conflictelor metodologice din practică (Dan Mohanu), metodele noi de restaurare implică
creativitatea în contextul monumentului istoric şi sunt determinate de înţelegerea dinamicii şi
relaţiilor patrimoniului construit, în special ale laturii imateriale ale sale - patrimoniului
intangibil (Hanna Derer şi Andre Castel).
25
- atitudinea arhitectului care poate opune un proces de creaţie arhitecturală a spaţiului
monumentului istoric prin restituţia identităţii culturale, prin crearea şi aplicarea modelului
conceptual de salvgardare a monumentului, prin creşterea valorii spaţiului arhitectural autentic,
sau folosind noi metode de lucru în restaurare (Adriana Matei).
- necesitatea prezervării valorii culturale prin întărirea autenticităţii apelând la modele non-
invazive, la „grupări tipologice noi ce ne organizează percepţia şi noi categorisiri a
intervenţiilor ca inserţii, învăluiri, juxtapuneri, parazitare, întreţesere” ( F. Astorg Bollack).
- din necesitatea de a avea o relaţie cu arhitectura trecutului la timpul prezent pentru viitor.
- redirecţionarea discuţiei patrimoniale prin intermediul artei, design-ului şi/sau arheologiei,
prin folosirea capacităţilor inventive şi a experimentului, a înţelegerii prezervării ca practică
socială, estetică, experimentală şi tehnică şi a conservării ca modalitate de interviu despre
natură şi mediu” (Jorge Otero-Pailos)
În zona practicii de proiectare din domeniul patrimonial este şi astăzi în discuţie
clarificarea şi fundamentarea unor principii contemporane specifice restaurării creative cum ar
fi: principiul creativităţii, principiul refacerii mediului, principiul contextului cultural,
principiul „simţului timpului”, principiul transdisciplinarităţii sau principiul
multidisciplinarităţii, zeitgeist.
Monumentul istoric are propriul său genius loci ca şi amplasamentul / contextul său.
Aceste două valori existente trebuie să fie puternice fiecare în parte şi echilibrate împreună
pentru a păstra identitatea monumentului în contextul relaţionărilor creative contemporane
multiple. Orice nouă intervenţie defineşte un nou layer construit dar nu în mod automat un
nou genius loci. Este mereu nevoie de o intervenţie care să păstreze identitatea proprie celor
două valori şi care are o identitate proprie cu care se adaptează , protejând monumentul
consolidat în contextului existent.
RESTAURAREA CONSERVATIVĂ VERSUS RESTAURAREA CREATIVĂ
În acest Capitol 5., versus are şi sensul celui mai puternic element cultural contemporan,
acela ce valorifică creativ prin alăturare, diferenţa dintre spiritul trecutului şi cerinţele
unei societăţi axate pe viitor. Restaurarea conservativă versus restaurarea creativă nu
înseamnă aici împotriva şi nici comparare ci, aici are sensul de evidenţiere a diferenţei
făcută în spiritul ideii lui Mario Botta, care spunea că a merge înapoi la origini este cel
mai puternic element cultural într-o societate axată pe viitor.
26
La baza metodelor noi de lucru în restaurare stă întotdeauna un proces complex de
gândire caracterizat prin acumulări şi inovaţie creativă colectivă sau individuală şi o
restaurare în sensul de transformare, de acţiune în folosul cuiva / ceva ce merită cu adevărat
interesul nostru.
Am subliniat în acest capitol evoluţia şi importanţa patrimoniului cultural
material/imaterial, intangibil şi a memoriei în interpretarea creativă a monumentului istoric, ca
matrici de transformare conceptuală, creativă în context.
S-a considerat necesară evidenţierea relaţiei restaurare - patrimoniu cultural pentru că
restaurarea este un pachet de intervenţii [făcut de om], o disciplină iar patrimoniul este ”un
ansamblu [făcut de om] din piese care îndeplinesc o funcţie culturală”( J. Jokilehto), pentru că
restaurarea este o ştiinţă iar patrimoniul este obiectul studiului acestei ştiinţe. De ce
Patrimoniul cultural material/imaterial, intangibil? Până la mijlocul secolului XX ne refeream
la substanţa originală şi mesajul istoric ce trebuiau salvate. Mult mai târziu s-a vorbit despre
latura materială sau tangibilă şi latura nematerială sau intangibilă a arhitecturii Patrimoniul a
încetat astfel să fie definit prin prisma aspectelor materiale, apărând premisele recunoaşterii
patrimoniului cultural intangibil legat pe viaţă de noţiunea de autenticitate.
Gândirea creativă în restaurare caută să găsească activităţi pentru a recunoaşte / înţelege
/ evalua / valorifica şi crea un program de întreţinere în cadrul procesului de management.
Discuţia despre memorie în practica arhitecturală / patrimonială nu se pune aproape
niciodată explicit. Nivelul nostru de acţiune este operativ, spunea C. Sini, şi rareori putem
reflecta apelând la memorie, ”suspendând angajamentul acţiunii”. Sunt restaurări de clădiri
istorice bine făcute tehnic şi artistic dar care nu şi-au recuperat identitatea şi deci filozofia.
Proiectul de restaurare este un mod de a regăsi trecutul în prezent, pentru viitor, este un
nou layer adăugat identităţii monumentului, este rezultatul creativităţii ca mod de a interpreta
monumentul.
Practica patrimonială recentă a dovedit că acţiunea de restaurare şi-a pierdut caracterul
extraordinar, dual (ştiinţific şi artistic) şi critic în spiritul Cartei, fiind aplicată în mod
excesiv,”suprapunându-se pe vulnerabilitatea societăţii insuficient pregătită să le întâmpine şi
lipsită de educaţia necesară pentru a preţui şi evalua corect semnificaţia şi potenţialul spiritual
şi material al patrimoniului cultural” (Ashworth Graham).
De ce Patrimoniul cultural material/imaterial, intangibil? Până la mijlocul secolului XX
ne refeream la substanţa originală şi mesajul monumentului istoric ce trebuiau salvate dar azi,
patrimoniul nu este definit numai prin prisma aspectelor materiale, apărând premisele
27
recunoaşterii patrimoniului cultural intangibil legat pe viaţă de noţiunea de autenticitate.
Principiile de restaurare şi de protecţie nu mai sunt la fel ca în trecut când
restauratorul trata un monument ca pe o operă de imaginaţie, creând noi opere în
restaurare care nu făceau alt ceva decât să prezinte vizitatorul prezentului un fals, o
grefă şi să inducă în eroare pe cercetătorul viitorului monumentului istoric.
Azi vorbim despre o restaurare ce pune laolaltă acţiunile disciplinei de conservare
şi arhitectura nouă creând o nouă sinergie, un mod de a regăsi trecutul în prezent,
pentru viitor, un nou layer adăugat identităţii monumentului.
METODE NOI DE RESTAURARE
Prima parte a Capitolului 6 evidenţiază metode definite în pratica patrimonială ca fiind
noi poziţii în restaurare.
Noile poziţii în restaurare subliniază în mod paradoxal permanenţa, ceea ce a rămas
mereu ca şi concept de bază în restaurare, idea că valori autentice sunt substanţa originală şi
mesajul istoric şi conştientizează păstrarea acestor valori autentice pentru a fi transmise
generaţiilor viitoare.
Restaurarea de la trasformare la disciplină a trecut prin etape analizate în studiile de
specialitate: empirică, utilitară, „memorială”, “respectuoasă”, ştiinţifică, modernă, preventivă,
creativă trecând de la cultul conservării la o varietate mare de intervenţii şi revenind la acelaşi
cult pentru un monument istoric protejat şi valorificat printr-un proiect nou non - invaziv. În
lucrarea de faţă nu abordăm criteriile prin care se clasifică lucrările de restaurare. Metodele
moderne de restaurare cuprind diferite categorii de lucrări cu caracter ştiinţific care le
departajează dar acestea nu fac obiectul prezentei lucrări. Pentru metodele moderne ca
modalităţi de aplicare în domeniul monumentelor istorice am amintit faptul că ele se
raportează întotdeauna numai la materialul original, se bazează pe trei mari principii
aplicabile numai substanţei originale: principiul conservării tuturor adăugirilor, principiul
autenticităţi, principiul restabilirii unităţii potenţiale a operei şi folosesc lucrări de conservare
şi de restaurare propriu-zise” (Curinschi Vorona) ca intenţie de valorificare optimă,
soluţionează problemele de valorificare istorică şi estetică-arhitecturală pentru reîntregirea
plastică a monumentului prin reeditarea unor componente dispărute pe baza documentelor,
prin analogie sau folosind arhitectura modernă (Curinschi Vorona). S-a ajuns astfel la o strictă
aplicare a restaurării.
Caracterul deosebit de activ şi personal al procesului a făcut ca în timp noţiunea să
28
evolueze şi concepţia de restaurare să devină un proces istoric care să releve lipsurile şi uneori
insuficienţa soluţiei ştiinţifice de valorificare istorică şi estetică-arhitecturală.
Am consemnat pentru lucrarea noastră, din studiile analizate, unele cauze
importante ce au dus la evoluţia practicii de restaurare:
- monumentele au fost restaurate şi apoi închise;
-majoritatea lor şi-au pierdut funcţiunile iniţiale şi au fost părăsite;
- restaurarea ştiinţifică modernă a depăşit graniţele intervenţiei de salvare a substanţei
originale folosind un camuflaj formal pentru elementele noi ce a determinat la rândul lui
transmiterea formală a acesteia spre viitor ;
- din America au apărut noi poziţii teoretice ca urmare a interpretărilor postmoderne
ale arhitecţilor americani şi în anii ’80-’90, a avut loc pe plan mondial un proces de
recunoaştere a valorii clădirilor vechi.
S-a pus întrebarea în ce a constat, în principal, noutatea metodelor de restaurare?
Am considerat important de menţionat câteva idei novatoare identificate prin cercetare:
- metodele noi sunt rezultatul unei atitudini cu caracter mult mai general;
- ele definesc ideea că trecutul are un prezent şi astfel poate avea şi un viitor;
- aceste metode fac o valorificare şi nu o simplă punere în valoare introducând
stratificaţii noi care măresc valoarea edificiului şi aduc în contextul monumentului primele
idei referitoare la capacitatea de a crea în favoarea monumentului.
Are loc, pe de o parte o recuperare prin conservarea valorilor din momentul
intervenţiei contemporane la cerinţele trecutului şi, pe de altă parte, o recuperare cu
valorificare a trecutului la cerinţele prezentului.
Metodele noi reiau discuţia despre condiţia arhitectului în cadrul intervenţiei,
despre timpul, locul şi unicitatea intervenţiei, despre rolul artei, al utilizatorilor şi al
elementelor culturale specifice.
Ele tind să stabilizeze relaţia restaurare – arhitectură – urbanism, să continue
discuţia despre rolul identităţii culturale şi al valorilor, permanenţa principiului
autenticităţii şi pot fi un răspuns la cerinţa de integritate a monumentului, la cea de
reversibilitate şi la evoluţiile recente din mediul urban, la tot mai crescuta valoare a
siturilor arheologice.
Prin aplicarea metodelor noi din exemplele analizate în capitolul următor, se face o
restaurare a aparentei prelungiri a vieţii monumentului istoric, cu menţinerea stadiului
fizic moştenit şi pentru un cadru nou contemporan de transmitere protejată a mesajului
29
istoric spre viitor.
Din analiza efectuată au reieşit motivaţia folosirii noilor metode de restaurare:
- înţelegerea că monumental este o resursă epuizabilă;
- trebuie lucrat în context nu în conţinutul monumentului istoric;
- sunt noi nevoi funcţionale, funcţiunea de folosire se aplică în arhitectura existentă;
- gustul estetic se modifică permanent, noţiunea de frumos se înţelege diferit în evoluţia
utilizatorilor, valoarea unui monument este dată de succesiunea stilurilor în evoluţia sa, în
timp deci, şi stilului timpului trebuie valorificat;
- arhitectul trebuie să fie în centrul procesului de restaurare pentru a reduce deteriorările,
a proteja valoarea istorică şi substanţa originală şi în acelaşi timp pentru a aplica o viziune
nouă ce propune elemente /materiale arhitecturale moderne cu scopul de a creşte valoarea de
utilizare în timp.
Sunt de reţinut de asemenea câteva idei exprimate de specialişti în domeniu:
- „restaurarea s-a făcut întotdeauna la momentul real de percepţie al operei de artă în
conştiinţa noastră, deci singurul moment legitim pentru restaurare este prezentul”( Virgil Pop)
fiind obligatorie recunoaşterea valorilor protectoare a spaţiului cultural urban prezent ce va fi
evidenţiat cu metode şi modele de arhitectură creativă.
- restaurarea unui monument este o activitate creatoare (G. M. Cantacuzino).
- Exista evident, în cazul acestui tip de restaurare, o graniţă între vechi şi nou definită
foarte clar.( Magdalena Popa Buluc).
- Conservarea şi reabilitarea sunt considerate astăzi perspective ce definesc conceptul
contemporan de restaurare deoarece recunoaşterea monumentului istoric se face azi dincolo
de conţinutul său material, prin restaurarea locului său arhitectural şi printr-un management al
schimbării noastre de atitudine aproape obligatorie în utilizările contemporane.
În a doua parte a capitolului, metodele de restaurare analizate au fost: restaurare de
conversie, reconversia funcţională, restaurarea integrată, restaurare / restituire digitală
şi restaurarea creativă.
Pentru conversia arhitecturală / restaurare de conversie concluzionăm că:
- metoda schimbă funcţiunea spaţiului construit arhitectural, include monumentul într-
un plan funcţional general de restaurare a amplasamentului, sitului, oraşului istoric sau alte
planuri urbanistice specifice şi de corelare cu noi lucrări de arheologie sau alte restaurări
vecine, este o analiză ştiinţifică şi o sinteză creativă, reprezintă schimbările minime în
30
exterior şi schimbările majore în interiorul monumentului fără a afecta criteriile care au dus la
clasarea lui, funcţiunea planificată trebuind să se subordoneze funcţiunii originale;
- este o metodă nouă, revoluţionară, globală, rapidă, economică şi de voinţă politică
bazată pe noi principii / criterii generale pentru evaluarea situaţiei actuale şi proiectate.
- se bazează în continuare în principal pe principiul autenticităţii, principiul păstrării
sau restaurării semnificaţiei istorice, principiul conservării bazate pe acţiunea de cercetare dar
aplică şi criterii generale pentru procesul de reabilitare / revitalizare: integrarea,
pluridisciplinaritatea, coordonarea, flexibilitatea şi adaptabilitatea.
- necesită continuarea procesului de instruire a arhitecţilor, de cunoştinţe de analiză a
potenţialului de conversie real pe baza determinării semnificaţiei culturale a monumentului
istoric dar şi de cunoştinţe de urbanism, arheologie, erudiţie şi filozofie. Se observă în
practică că în conversie pandantul practic şi tehnic al noţiunii de potenţialul de conversie este
păstrarea integrităţii arhitecturale şi constructive a edificiului.
- este determinată de contextul general şi trebuie să se bazeze pe găsirea valorilor
iniţiale ale monumentului, pe identificarea intervenţiilor compatibile din punct de vedere
funcţional şi tehnico – edilitar - estetic.
- „opţiunea cea mai bună pentru o schemă de conversie depinde bineînţeles de
funcţiunea originală şi funcţiunea planificată.”( Paolo Portoghese)
- este o „Refolosirea contemporană a monumentului”( Dan Andrei Paraschiv);
- este considerată ”procedeul cel mai îndrăzneţ, dificil şi paradoxal de punere în valoare
a patrimoniului…”( F. Choay) şi… trebuie să fie „ghidată de o politică de conservare ce a
rezultat în urma evaluării de semnificaţie şi a investigarea problemelor care afectează viitorul
locului. Deciziile şi lucrările trebuie să fie adecvate la locul şi circumstanţele reale, dar
cercetările ar trebui să implice întotdeauna un număr de paşi esenţiali” (M. Walker).
Am amintit utilizarea reconversiei în restaurarea arhitecturală la monumentele
secolului XX care sunt în principal cele industriale, caracterizate printr-un mediu arhitectural
bogat în oportunităţi funcţionale având o mare valoare de utilizare a spaţiilor.
Extinsă la platforme industriale, reconversia funcţională, ”packing industry”,
este o nouă metodă de valorificare creativă cu implicare economică, socială, campanii de
marketing, media, acordul public şi obţinerea unui succes de durată, cu fazele şi etape de
intervenţie bine definite (orientarea, diagnoza, strategia, acţiunea şi analiza ulterioară).
Importanţa metodei de conversie am evidenţiat-o prin două analize de caz.
31
Prima se referă la identificarea particularităţilor de aplicare a conversiei în abordarea
contemporană a programului defensiv al cetăţii medievale, cu aplicare la Cetatea din Târgu
Mureş, aflată în restaurare în perioada 2012-2015.
Fernand Léger spunea că „arhitectura în acest caz, nu este o artă, ci o funcţiune naturală.
Ea va creşte pe sol asemenea plantelor. Este o funcţiune a orânduirii sociale”.
În analiza teoretică am plecat de la ideea că este nevoie de abordare contemporană
pentru că în oraşul istoric vorbim astăzi mereu despre vechi şi nou. Inserţiile de orice fel sau
mărime au constituit mereu probleme dificil de rezolvat în context istoric (Adriana Matei).
Dacă vrem să aplicăm azi metode noi de restaurare, trebuie atunci să fim interesaţi, pe
de o parte, de conservarea optimă a formei istorice, a valorilor autenticităţii monumentului
identificate in situ şi, pe de altă parte, de un proiect contemporan de valorificare creativă, de
salvare a „genius loci” a monumentului istoric şi a locului său arhitectural.
„Este nevoie să facem mai mult decât aplicarea tradiţiilor, este nevoie de gândire
arhitecturală şi sistem identitar, de un concept teoretic la baza proiectului, de asumarea şi
recunoaşterea personală şi răspunderea socială ce decurge din el”(Carlo Scarpa), din
”arhitectura [care] poartă semnificaţii, tradiţii, ritualuri şi detalii sociale, economice şi
culturale [şi din] funcţiile simbolice ce integrează, generează identitate culturală locală şi
marchează calitativ demersul creator trecut cât şi cel viitor”( Adriana Matei ).
Primul studiu de caz este referitor la ansamblul Cetăţii medievale din Tg. Mureş,
secolele XV-XVII.
În conţinutul acestui program arhitectural defensiv, în relaţie cu funcţiunea unică
generatoare şi în cadrul temei studiate se detaşează câteva particularităţi de abordare ce
atenţionează asupra celei mai importante probleme ivite în stabilirea conceptelor de
restaurare la cetăţi şi anume capacitatea acestui spaţiu arhitectural construit (incintă,
zid şi turnuri / bastioane) de a susţine noi funcţiuni şi problematica layerelor noi ca
inserţii contemporane:
1. Cetatea - parte „a arhitecturii închise a ţesutului istoric” (Adriana Matei).
Din studiu a reieşit că ceea ce a făcut cetatea să rămână parte a structurii istorice a
oraşului medieval a fost în primul rând funcţiunea, în al doilea rând interesul comunităţii
locale ca atitudine aproape uitată mult timp până la apariţia noţiunii de patrimoniu, însuşirea
acestei structuri de a fi simbol şi semn identitar precum şi valoarea acestei structuri istorice de
a relaţiona creativ şi de a valorifica spatiile intangibilului din proximitatea sa prin noi
regrupări (conservare – istorie - teritoriu, reutilizare – memorie - peisaj) pentru restaurarea
32
relaţiile dintre conservarea şi refolosirea monumentului. A fost capacitatea de reconectare
scenografică (parcurgeri, coridoare virtuale, puncte de rememorare planimetrică, de sugerare a
rupturii dintre vechi şi nou ca accent şi valorificare patrimonială) (Marloes Faber),
posibilitatea de restaurare a relaţiilor straturilor arhitecturale vechi şi noi şi compatibilitatea cu
materialele şi tehnologiile contemporane de realizare.
2. Cetatea - parte a volumetriei generale a oraşului contemporan.
În mod paradoxal valoarea volumetriei nu este un merit al ansamblului ci al valorii
independente a obiectelor componente rămase astăzi în altă scară arhitecturală şi volumetrică,
compatibilă cu limbajul contemporan. Se constată în evoluţia cetăţii, inovaţia în dezvoltarea
cetăţii nu are rolul principal, nu este element al progresului în dezvoltarea istorică a
programului defensiv. Zidul fortificat rămâne zid, turnul poartă îşi menţine caracteristicile
volumetrice şi de tipologie funcţională şi toate îşi păstrează forma istorică. Dezvoltarea
urbană contemporană nu a făcut ca relaţia cetate - oraş să fie înlocuită cu cea dintre centru
istoric şi oraş şi in acest motiv este în desfăşurare un proces de recuperare a arhitecturii şi
volumetriei cetăţii prin restaurări combinate cu restituiri sugestive.
3. Cetatea – probleme contemporane, inserţie urbană şi juxtapunere nou - vechi
Astăzi proiectarea unei inserţii trebuie să folosească metode noi de relaţionare apelând
la intangibil pentru completarea repertoriului tangibil în ideea unei restaurări a atmosferei
monumentului istoric.
4. Cetatea - creaţie arhitecturală al cărui frumos este derivat din utilitate.
Proiectarea creativă în context istoric este o recuperare artistică a potenţialului
monumentului istoric, este o modalitate de a face restaurare, „un concept al prezentului, este
momentul real al percepţiei operei de artă în conştiinţa noastră”( F. Choay) bazat pe
memorie, rememorare şi comunicare.
5. Cetatea şi valorile de rememorare.
Noi cei ce admirăm şi azi construcţiile medievale, specialişti sau nu, conştientizăm că
întreaga istorie a arhitecturii medievale se poate citi pe un singur monument - cetatea.
„Definită prin doar două trei elemente majore, în timp, cetatea a rezistat. Forţa zidurilor de
incintă punctate de turnuri, bastioane, importanţa istorică a clădirilor din interiorul lor,
fragmentele de ţesut urban, puterea memoriei colective referitoare la ea şi valoarea
amplasamentului fac ca acest demers arhitectural ce a traversat istoria până de curând aproape
în ruină să reclame din nou atenţia arhitectului şi nu numai a lui”( Ghe.Curinschi-Vorona).
33
Ne-am pus întrebarea dacă în relaţie cu funcţiunea unică generatoare şi în cadrul temei
studiate, intervenţiile de conversie propuse în cazul restaurării Cetăţii Tg. Mureş executate în
perioada 2013-2016 au înţeles cetatea ca spaţiu al unui genius loci particular. Cum putem
interpreta în exemplul studiat, cetatea ca spaţiu dedicat acelui „spirit al locului”2?
Considerăm că l-am interpreta în primul rând, ca acea atmosferă specială şi distinctă a
amplasamentului relevată prin: lumină, umbră, vegetal, non-arhitectura incintei şi prin
adaptarea formelor şi volumelor la amplasament prin folosirea diferenţelor de nivel. Este o
forţă plină de mister ce crează condiţiile rememorării ca stare colectivă, permanentă, este
atmosfera care restaurează. Conversia funcţională a cetăţii a inclus astfel, restaurarea
vegetaţiei prin identificarea şi păstrarea arborilor valorosi, restaurarea golurilor originale,
transparenţa unor accese noi, punerea în valoare a contrastului lumină – umbră a drumului de
strajă sau prin identificarea profilelor originale ale spaţiilor dintre curtinele duble şi a sanţului
de apărate de pe latura de nord. S-a menţinut transparenţa spaţiului interior al incintei ce
permite vizualizarea permanentă a întregului sistem defensiv, inelar, format din ziduri, turnuri
şi bastioane, ca o secvenţă de film a două sute de ani de construire (secolele XV-XVII).
În al doilea rând, „genius loci” a fost mereu important în crearea de spaţii arhitecturale, de
forme ce trec dincolo de timp, îl transced. S-a pornit de la ideea înţelegerii reţelei de
construcţii existente ca structură fundamentală şi arhetip, expresie materială a autenticităţii
locului, ca o valoare de protecţie ce trasează limite constructive corecte şi defineşte
comportamentul nostru din trecut spre viitor, prin intervenţia contemporană. S-au evitat
construcţiile noi / extensiile funcţionale.
În al treilea rând prin reconsiderarea contextului construit al ansamblului istoric analizat ca
reflectare a modului în care, conform necesităţilor timpului trăit, el a supravieţuit, şi-a creat o
viaţă proprie spectaculoasă printr-o simbioză volumetrică legată de vecinătatea bisericii
reformate şi printr-una arhitectural - funcţională legată de zona oraşului istoric, a vechiului
târg de grâne devenit oraş regal. S-a pus în valoare parcursul pietonal perimetral
exterior/interior, inelar, ca extensie a pieţei cetăţii de pe latura de nord.
Şi nu în ultimul rând, înţelegerea cetăţii ca genius loci este o problemă a noastră, de atitudine.
Se referă la modul în care vrem să trăim în acest spaţiu particular al trecutului, în prezent.
Stabilirea corectă a forţei evenimentelor care să se desfăşoare se poate baza pe Genius Loci ca
valoare autentică a spaţiului apărat. Putem considera că atitudinile contemporane de
2 Yuri, Artibise, “Genius Loci and Adaptative Reuse”, articol în Urban Engagement and Digital
Communications, 2.iun. 2010,accesat 3.12.20016, 9.48.AM, yuriartbise.com
34
valorificare care cred că într-un ansamblu putem să construim un „Genius Loci contemporan”
în toate locurile ce par libere sau rămase libere, nu este de încurajat, ele trebuind să cuprindă
mai întâi înţelegerea celui existent.
Studiul cazului al doilea, de conversie arhitecturală a clădirii Corp B, secolul
XVIII din Cetatea medievală Târgu Mureş este pornit dintr-o verificare istorică şi
arheologică a edificiului, o propunere de conversie arhitecturală am putea spune clasică,
realizată în perioada 2013-2015. Scopul investiţiei a fost realizarea lucrărilor necesare
punerii în siguranţă a clădirii cu structura şarpantei originale parţial prăbuşită şi
conversia arhitecturală a spaţiilor astfel rezultate pentru o funcţiune culturală
contemporană. Putem spune că această restaurare de conversie s-a desfăşurat bazându-
se pe trei idei de bază: continuitate, autenticitate şi nevoia contemporană de a
experimenta estetic.
Am considerat necesar să accentuez importanţa restaurării / restituirii digitale.
Este evident că în practica şantierului, mai mult decât a aplica o metodă sau alta de
restaurare este nevoie ca arhitect restaurator să ai o „metodă de lucru” însemnând combinarea
unor mijloace ale cunoaşterii culturale cu sistemul personal şi raţional, cu principii şi reguli în
domeniu. Cum ştim „scopul metodelor este evitarea ipotezelor”( Carta de la Veneţia, 1964).
Am pornind de la ideea că metode ideale de cercetare nu există în domeniul protejării
monumentului şi că aşa cum bine se ştie, fiecare monument istoric este un unicat, analiza
situaţiei in situ (cercetarea de teren; documentarea, fotografia, şantierul, particularităţi, etc.)
are un obligatoriu caracter ştiinţific fiind gestionată de o metodă de lucru personală aplicată
atât în proiectare cât şi în execuţia lucrărilor, oricare ar fi metoda de conservare sau restaurare
aleasă. Aportul investigaţiei situaţiei din teren, restaurare-restituire digitală, metodele non -
invazive ale modelor de arhitectură digitală, soluţiile pentru restaurarea de prevenţie, metode
ştiinţifice complementare, metode specifice de investigare analiza şi tratament au făcut
obiectului analizei acestui capitol pentru a ne reaminti că ele există ca noi modalităţi de
valorizare a monumentului istoric
Restaurare integrată este rezultatul direcţiilor în care s-a dezvoltat conservarea
şi al problemelor apărute în timp ce au definit, se ştie, o strategie de planificare la nivel
local sau naţional numită conservare integrată.
Extinderea discuţiei despre restaurare la oraş, în cazul nostru la oraşul istoric,
la dezvoltarea sa urbană durabilă necesită şi aplicarea metodelor de includere/integrare a
monumentului în structura urbană a viitorului. Acest tip de restaurare face trecerea, acolo
35
unde valoarea fondului construit o cere, de la protejarea monumentului ca artefact
construit/material la protejarea patrimoniului ca atitudine profilactică şi de valorificare prin
comunicare cu viitorul.
Considerăm că metodele de restaurare integrată sunt un răspuns creativ la evoluţiile
recente din mediul urban, la tot mai crescuta valoare a siturilor arheologice ce rămân expuse
publicului/turiştilor cu scopul de sensibilizare a opiniei publice în favoarea conservării lor.
În termeni simpli putem spune că astăzi restaurarea arhitecturală şi arheologică în
mediu urban patrimonial trebuie să aibă atât calitatea de a fi creativă cât şi pe cea integratoare,
de a pune monumentul istoric în relaţii contemporane. Ştim astăzi că implementarea unui
proiect de restaurare integrată a unei zone istorice are ca scop în afara restaurării propriu-zise
creştea rolului economico - social al zonei în dezvoltarea echilibrată a regiunii, reabilitarea
infrastructurii urbane degradate sau creşterea atractivităţii turistice a zonei.
Restaurare creativă constituie metoda de restaurare pe care ne-am propus să o
susţinem în corpul principal al acestei Teze de doctorat prin analiza teoretică din
capitolul 6 şi prin studiile de caz prezentate în capitolele 6 şi 7.
Pentru scopul aplicării noastre analiza teoretică a fost făcută pentru un spaţiu
construit arhitectural, de patrimoniu, reprezentând susţinerea creativităţii ca o soluţie
de echilibrare a arhitecturii şi contextului arhitectural imediat / urbanistic / peisaj /
teritoriu prin măsuri non-invazive ale prezentului pentru viitor. Acest proces mental şi
social dar şi filozofic este declanşat de arhitectul caracterizat de conştienţă şi conştiinţă
(Serban Sturdza) într-o arhitectură care este „ în mod necesar complexă şi contradictorie
(Robert Venturi).
Azi avem o altă poziţie asupra ideilor complexităţii, contradicţiei, pluralismului,
permisibilităţii, acceptării funcţiunii cu interpretări multiple, a soluţiilor clare dar atât sau a
rezolvărilor creative a tensiunilor şi ambiguităţilor din arhitectură. În legătură directă cu
creativitatea există şi tendinţa de reconsiderare a temelor arhitecturii şi urbanismului modern
sau a celor postmoderniste. Se pune de asemenea problema redescoperirii de către arhitecţi şi
urbanişti a limbajului istoric legat de arhitectura tradiţională şi dezvoltarea urbană.
Când concepem un model arhitectural - spaţial de extensie în contextul imediat
construit nu elaborăm concepte noi ci se generează, de fiecare dată, un concept bazat pe
asocierile noastre creative între concepte deja existente de restaurare.
Din acest motiv, spre deosebire de conservare ce conţine metodele ştiinţifice de
identificare a construirii în timp sau de restaurare care este, cum bine se ştie, un proces de
36
transformare / modelare, valoarea modelului de restaurare creativă este rezultatul juxtapunerii
/ asocierii conservării ştiinţifice cu arhitectura contemporană, arheologia, design-ul,
urbanismul sau alte arte şi ştiinţe contemporane.
În urma cercetării punctelor de vedere exprimate deja pe acest subiect de către
specialişti şi de cei patru arhitecţi, putem spune că restaurarea creativă este în sinteză:
- o continuare firească a unui „proces continuu în timp”( F. A. Bollack);
- este combinaţie a două componente : conservare ca o abordare ştiinţifică conformă cu
spiritul Cartei de la Veneţia din 1964 a arhitecturii originale percepute la momentul restaurării
cu minime zone de restaurare (local, în poziţiile vulnerabile structural sau de suport
componente artistice) şi proiect nou bazat pe valorile nemateriale şi pe relaţiile dintre acestea
şi valorile materiale ale autenticităţii monumentului istoric;
- face o valorificare a monumentului istoric conservat în folosul lui;
- punere în relaţie a ceea ce există şi ceea ce poate fi si aparitia de relaţii noi;
- nu este o simplă juxtapunere ci este fenomenul în care anumite elemente se combină,
se conectează, interacţionează şi creează un întreg care este mai mare de suma părţilor sale;
- este, în esenţă, un model arhitectural creativ de preservare;
- ilustrează modelul de aplicare a conceptul continuităţii în societatea multi-culturală;
- este modalitatea monumentului de esprimre în dialogul cu societatea contemporană.
- este o intervenţie în viaţa monumentului istoric privit ca un organism viu şi trebuie să
fim conştienţi că restaurarea nu mai este singură atunci când este aplicată pe monumentul
istoric, aşa cum nu mai este singur nici arhitectul restaurator (Carlo Scarpa);
- reaminteşte sarcina arhitectului de regăsire a sufletului edificiului (R.Venturi);
- este, cum bine se ştie, un proces de modelare. Din acest punct de vedere, un aspect
interesant îl reprezintă cazurile în care valoarea modelului de restaurare este rezultatul
combinării restaurării cu arhitectura contemporană, arheologia, design-ul sau urbanismul.
- este răspunsul ideal la cerinţa comanditarului cât şi la protecţia patrimonială;
- este creatoare de spatii de întâlnire şi dialog al oamenilor cu monumentul ca organism
viu, locul unde arhitectul nu a făcut altceva decât” să ofere posibilitatea publicului de a privi
înăuntrul arhitecturii”( Magdalena Popa, Buluc);
- se face în baza principiului autenticităţii ca unificator al domeniilor de restaurare şi
arhitectură contemporană.
- are ” dubla intenţie de a crea noi arhitecturi pentru noi funcţiuni [şi în acelaşi timp]
foloseşte şi conservarea celor existente în utilizările lor actuale.( Andrea Bruno).
37
- este o savantă combinaţie dintre restaurarea ştiinţifică, arhitectură şi design ce are loc
în aria unei conştienţe ce aparţine unui spaţiu cultural bine definit (identitate culturală).
- completează „criteriile restaurării cu cele derivând din sentimentele populaţiei,
spiritul oraşului, memoria şi nostalgia sa şi nu în ultima instanţă, criteriul capacitaţii de
realizare a restaurării şi refolosire a monumentului istoric” (concepţia şcolii italiene).
- este o metodă nouă de a crea un model non-invaziv de reevaluare a monumentului
istoric pentru viitor.
- în cadrul restaurării creative putem considera arhitectura ca o metodă de restaurare a
istoriei contextuale / teritoriale, vorbind despre posibilitatea restaurării istoriei unei ipostaze
istorice valoroase, a unei posturi interesante ale arhitecturii în contextul unui teritoriu dat.
Redefinirea conceptului de restaurare se face, în mod paradoxal, prin concepte
arhitecturale din care am precizat în lucrare următoarele: funcţiunea, relaţiile dinamice
între interior / exterior prin pasaje, tipuri şi mărimi diferite de goluri / pauze /
intervale), relaţii dinamice între exterior construit - peisaj (belvedere, punct de
observare / strategic / protecţie) sau volumetrii (forme simple şi diferite modalităţi de a
le combina/compara/tensiona - cilindrul, paralelipipedul, elementul linear, arcul).
În acest context transformările sunt oglinda unui echilibru creativ şi se fac în
principal printr-o citite în registru personal al arhitectului prin: rememorarea
conceptului de construcţie cu funcţiunea prin intervenţia la nivelul planului funcţional,
prin reinventarea formelor volumetrice simple şi combinaţii cu ele, a formelor
arhitecturale specifice programului ales, prin redefinirea conceptului arhitectural pe
baza relaţiilor identificate prin relaţionare dinamică, prin revival-ul materialului
principal de construcţie şi prin revenirea la educaţia moralizatoare, intelectual-
spirituală conţinând o învăţătură.
STUDII DE CAZ
Restaurare creativă este metoda de restaurare pe care ne-am propus să o susţinem în
Capitolul 7 al acestei Teze de doctorat prin studiile de caz prezentate, ca fiind o soluţie
în lucrările lui Andrea Bruno, Carlo Scarpa, Marco Dezzi Bardeschi sau Mario Botta.
Capitolul s-a structurat în patru subcapitole, pentru fiecare arhitect, organizate pe
gândirea filozofică şi studii de caz din practica patrimonială a fiecăruia.
Gândirea filozofică a acestor personalităţi se bazează pe principii şi criterii generale.
Principiile conservării monumentului istoric identificate şi fixate în Carta de la Veneţia din
38
1964 se regăsesc în criteriile care trebuie să ghideze un proiect de restaurare creativă şi au ca
numitor comun aplicarea non – invazivă (recognoscibilitatea, compatibilitatea fizică, chimică
şi nu numai, congruenţa şi uneori reversibilitatea ). Dar azi se ştie că este necesar să înţelegem
ideea că principiile de restaurare şi de protecţie nu sunt la fel ca acum cincizeci de ani când
restauratorul trata un monument ca pe o operă de imaginaţie, ca pseudo-creaţii de restaurare
care induc în eroare vizitator şi pe cercetător. Gândirea creativă în restaurare este chemată să
găsească activităţi pentru a recunoaşte / înţelege / evalua / valorifica şi crea un program de
întreţinere în cadrul procesului de management. Am menţionat existenţa unor principii
contemporane valoroase alături de principiul general valabil al autenticităţii: principiul
accesibilităţii şi înţelegerii, principiul valorificării contextului, principiul sustenabilităţii sau
principiul participării şi implicării.
Dacă ne referim la creativitate ca la un proces de modelare a realităţii existente sau de
creare a unei realităţi noi, modelul spaţial compensatoriu al arhitecţilor despre care vorbim,
este un mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii, verificat în timp. Ea nu
este o discuţie sterilă despre conceptele vechi şi nou ci, despre conceptele de permanenţă şi
schimbare, înglobând trei valori ce definesc calitatea specialistului restaurator: capacitatea de
a acumula cunoştinţe (erudiţia), capacitatea de a relaţiona/comunica şi înţelegerea faptului că
memoria trebuie să aibă, în mod paradoxal, un viitor. Este înţelegerea monumentului ca
resursă reutilizabilă, a „elocvenţei fragmentului” ( H. Derer) şi este aplicarea unor concepte
opuse care trebuie puse mereu în echilibru prin ceea ce Bruno numeşte „arhitectura
memoriei”, drum de la origine la destin.
Problema importantă pentru lucrarea noastră a fost identificarea componentelor acestui
model spaţial compensatoriu prin care dezvoltă noua metodă de cercetare, cunoaştere şi
transformare a realităţii ce se aplică arhitecturii monumentului aşa cum îl percepem la timpul
prezent şi contextului său. S-a evidenţiat că acesta are trei direcţii creative de bază:
valorificarea inteligentă a relaţionărilor, aplicarea principiului autenticităţii şi valorificarea
inteligentă a contextului arhitectural al monumentului prin crearea noilor adiţionări în vederea
relaţionărilor pe care şi le propune.
Din cercetare a reieşit clar că în restaurarea creativă se aplică un concept de
conservare optimă a valorilor autenticităţii monumentului identificate in situ şi se
creează un proiect nou rezultând în final în urma procesului de modelare şi sinergie, un
model spaţial compensatoriu.
39
Studiile de caz susţin rezultatele cercetării teoretice întreprinse în lucrare şi
evidenţiază puterea restaurării creative de a fi o intervenţie ştiinţifică şi creativă în
acelaşi timp, puternic personalizată deşi este o aplicaţie la acelaşi subiect, monumentul
istoric. Am dorit să evidenţiez această diferenţă creativă la opera celor patru arhitecţi.
În lucrările lui Andrea Bruno restaurarea creativă este în esenţă un concept de
compensare cu păstrarea autenticităţii ce subliniază diferenţele, discontinuităţile
temporale. Face acest lucru prin ceea ce numea ”lăsarea intactă a spiritului structurii”
(păstrarea memoriei), prin marcarea clară a propriilor adiţionări exterioare corpului
monumentului şi apelând la conversia arhitecturală spaţiilor existente în spaţii dedicate în
general artei contemporane.
Metodă sa nouă de restaurare ce constă în continuarea memoriei evenimentelor prin
reale extensii creative arhitecturale, parcurgeri, perspective, puncte de interes, accente,
discontinuităţi, înserări structurale, sugestive şi orice alt mijloc arhitectural ce nu depăşeşte
angajamentul său moral. Scopul său a fost de a găsi soluţii pentru a se continua trăirea
evenimentelor identificate şi o arhitectură nouă pentru o conservarea existentului cu scopul de
a restabili clădirea la momentul la care a hotărât că are toate informaţiile pentru a lucra cu
memoria evenimentelor ce s-au produs atunci, în intenţia de a sublinia separarea clară dintre
contemporan şi original. Bruno a folosit arhitectura existentă a monumentului care devine
imaginea reală a istoriei clădirii în prezent şi a creat un model spaţial compensatoriu. În
concepţia sa arhitectului restaurator face un angajament moral de recuperare. Când a adus
arhitectura contemporană în conservarea monumentelor istorice şi a apelat la principiile
teoriei restaurării în stabilizarea unei noi utilizări a vechiului spaţiu construit, Andrea Bruno a
simţit nevoia de a adăuga mereu cuvântului restaurare adjectivul moral, a fixat repere, a
reflectat asupra clasicului raport vechi-nou şi s-a plasat în centrul procesului de restaurare
gândit ca un proces de a recupera memoriile/a rememora evenimentele clădirii.
Exemplificarea noastră s-a referit la proiectul de restaurare al Capelei ordinului Sfintei
Brighitta, Bruxelles ca o accentuare a contrastului vechi şi nou şi ca o modalitate de a atenua
excesul tehnic caracteristic high-tech-ului şi s-a realizat prin:
- o restaurare a valorii de monument istoric prin prezentarea clară a celor două componente
vechi şi nou prin metode consacrate de conservare, proiect nou şi valorificarea contrastului.
- o restaurare a valorii de monument istoric prin continuarea memoriei evenimentelor prin
folosirea reperelor rememorării, aducând din nou în memorie informaţiile şi evenimentele
40
copilăriei, educaţiei, cotidianului, prin continuarea memoriei evenimentelor prin extensii
creative funcţionale, arhitecturale şi volumetrice, parcurgeri, perspective, puncte de interes,
accente, discontinuităţi, înserări structurale, sugestive şi orice alt mijloc arhitectural ce nu
depăşeşte angajamentul său moral.
- o restaurare a valorii de monument istoric prin noi relaţii monument istoric - locul
arhitectura / zonă limitrofă / oraş analizând rolul socialului, valoare urbanistică a zonei şi
făcând analiza amplasamentului.
- o evidenţiere a relaţiilor dintre diferitele straturi arhitecturale vechi şi noi, folosind arta
scenografiei şi face atenţionarea publicului printr-o organizare a locului arhitectural.
De asemenea am prezentat studiul arhitectural şi conservarea/restaurarea de monument
al Zidului medieval, Tarragona, Spania ce s-a făcut pe baza investigaţiei arheologică şi
urbanismul care au avansat ipoteze creative de lucru în restaurare. Modelul spaţial
compensatoriu este tot un model de extensie a contextului şi de marcare a substanţei originale
a prezentului pentru sugerarea mesajului istoric arhetipal, dar se face aici prin adiţionări
exterioare urbanistice, arheologice, de design (conservarea combinata urbană şi arheologica).
Proiectul dezvoltă un sit monumental la o scară urbană folosind creativ autenticitatea
monumentelor, mai exact a unor valori nemateriale ale acesteia, vidul, contrastul şi lumina
pentru a crea direcţionările, tensionarea şi accente arhitecturale ce duc la puneri în valoare,
noi şi reciproce ale construcţiilor romane şi medievale prin prezentarea clară a celor două
componente roman şi medieval folosind metoda conservării sitului arheologic roman şi a
zidului ciclopic medieval aflat la circa doi metri de situl roman şi realizând o soluţie nouă de
sugerare a unui traseu arhitectural-urbanistic de atragere a privitorului dincolo de primul
monument cu care ia contact, construind o ne materialitate prin valorificarea puterii
dramatice a vidului şi timpului puse în forme arhitecturale.
Din analiza acestor două cazuri a reieşit importanţa lucrului cu valorile nemateriale ale
autenticităţii, a marcării zonelor în care avem posibilitatea să focalizam spaţiile originale şi să
sesizăm alterările în substanţa lor, a înţelegerii valorii ţesutului urban şi a conservării
combinate urbane şi arheologice cu scopul de a sensibiliza opinia publică pentru implicare în
salvarea monumentului, a folosirii autenticităţii şi valorii contextului prin acţiuni diferenţiate.
La Carlo Scarpa restaurarea creativă este în esenţă un concept de compensare ce
face ca realitatea să fie cunoscută prin restaurare. Restaurarea sa creativă se baza pe un
model creativ puternic personalizat prin care mută accentul conservării pe context, un model
41
ca extensie a contextului şi, în esenţă, tot un model de compensare. În cazul său monumentul
tinde să devină „mediu înconjurător”(Ellen C. Soroka) generator al unui nou strat protector.
Nu caută să evidenţieze şi/sau să expliciteze elementele care au generat procesul însuşi de
intervenţie ci propune o soluţie temei primite.
În peisajul filosofic al restaurării moderne Carlo Scarpa este un creator de model creativ
non-invaziv bazat pe identitate culturală şi pe respectul pentru vechi şi nou. Modul în care
înţelege Scarpa monumentul istoric este concretizat într-un model arhitectural prin care
valoarea conservării se menţine în timp prin calitatea creativităţii, acel mod neaşteptat de
modern şi tradiţional în acelaşi timp de abordare creativă a elementelor culturale specifice.
Modelul de restaurare propus este, s-a spus, o extensie a contextului şi nu a conţinutului şi
metoda sa de restaurare creativă are la bază desenul ca reflectare a gândirii, a proiectului
mintal de reflexie şi raţionament în permanenţă amendat.
El a înţeles arhitectura ca un mod de a cunoaşte realitatea monumentului. La baza
concepţiei sale filozofice stă convingerea că orice creaţie arhitecturală, inclusiv monumentul
ca arhitectura altui timp, ar trebui să fie legată cu adevărat de meşteşugurile tradiţionale sau
regionale, de valorile societăţii pentru care a fost creată, stă convingerea ca istoria este o
poveste cotidiană şi nu un punct îngheţat/fixat în timp şi că ea trebuie pusă şi spusă împreună
cu experienţa şi cu trecutele amintiri.
Stă de asemenea credinţa neclintită că arhitectura este demonstraţia modului în care
clădirea este creată/asamblată şi că din valorificarea unirii pieselor diferite ca mărime, valoare
sau rol se poate naşte un nou vocabular şi credinţa în arhitectură.
Pentru a ieşi din restaurarea conservativă devenită restrictivă şi a face monumentul
istoric utilizabil, Scarpa creează un comentariu personal folosind cunoştinţele ştiinţifice
conservării şi consolidării, identitatea, rememorarea / comentariul personal al operei de artă,
spaţiul arhitectural al monumentului istoric ce devine neutru, un „spaţiu-mediu
înconjurător”(Ellen C. Soroka), generator al unui strat protector, o oglindire a contextului
istoric într-un proiect nou.
Restaurarea în concepţia sa se face prin aplicarea celor trei teme personale: proiectarea
ca rezultat al trecerii prin desen schiţă/concept, detaliul ca mod de amenajare a noii imagini a
monumentului şi respectul pentru arhitectură antică respectiv pentru monumentul istoric în
general. Carlo Scarpa redeschide discuţia asupra restaurării ca ştiinţă exactă şi discută în
acelaşi timp despre restaurare ca o formă de artă dezvăluind necesitatea rolului arhitectului în
interpretarea materialului existent.
42
Restaurarea sa este critică şi are o metodologie pentru a defini clar vechiul şi noul, fiind
rezultatul coexistenţei a doua programe extrem de diferite: renovarea cu sau fără consolidare
şi remodelarea creativă arhitecturală a spaţiului interior/exterior construit. În cazul său, după
restaurare, putem citi în exterior monumentul istoric consolidat şi o nouă situaţie
independentă, unitară, generală, ca un nou moment în viaţa monumentului istoric prin care
acesta trece prin prezent pentru folosinţa viitoare.
Mecanismului gândirii sale arhitecturale în restaurare se bazează pe descompuneri
şi reasamblări creative.
Descompunea spaţiilor pentru a realiza noi compoziţii spaţiale se realizează în
principal prin: folosirea punctelor de articulare spaţială, a zonelor lor de legătură în care are
loc intervenţia asupra axelor compoziţionale şi a suprafeţelor - layere; a unor informaţii din
tradiţiile individuale şi colective, din specificul naţional, etc., a memoriei ca mesaj al
trecutului, a simbolisticii, a unor informaţii din tradiţiile individuale şi colective, din
specificul naţional, etc., a memoriei ca mesaj al trecutului, simbolistica, a manifestărilor
legăturilor culturale-abilitatea, prin apelarea la atmosfera urbană şi atmosfera monumentului
istoric şi la patrimoniul intangibil, folosirea relaţionărilor dintre componentele materiale.
Reasamblarea spaţiilor prin zone de comunicare spaţială(reconciliere) rezultă din:
schimbările de ax (spaţii direcţionate diferit, spaţii diferite), din detaliul ca „eveniment formal
marcant al creaţiei” (fereastra, rezalitul, uşa, pardoseala), din juxtapunerea de elemente
individuale (dinamismul unor combinaţii surpriză sau incomplete, deschiderea spre noi şi
posibile idei de punere în valoare), folosirea ornamentul în registru modern realizat cu
simboluri de bază: spirala, ziguratul, ochiul, etc., apelarea la jocul rafinat, senzual, aluziv,
actoricesc al luminii, texturii, contrastului material vechi/ nou, prin deschideri, decopertări,
spargeri şi pasaje ce dau noi relaţii spaţiale şi temporal sau prin reluarea unor teme tipic
veneţiene (imersia, flotarea, pod-punte, pasarela, canalul, mozaicul, porticul, grădina
interioară, panotajul pereţilor-decopertarea tencuielilor parterului, grilajul, etc.).
Ne-a interesat la C. Scarpa faptul că el face o restaurare a valorii de monument istoric
prin prezentarea clară a intenţiei de a găsi o nouă componentă, o nouă identitate printr-un un
model creativ non-invaziv bazat pe identitate culturală. Modelul său arhitectural este
rezultanta unui mod filozofic de a citi monumentul istoric în registrul locului său arhitectural.
Putem să evidenţiem şi/sau să explicităm câteva particularităţi ale modelului. Este vorba, în
acest caz, despre patru aspecte caracteristice, elementele care au generat procesul însuşi de
43
intervenţie la Scarpa: contextul, juxtapunerea noului şi vechiului, detaliul /compoziţia şi
comentariul vizual structurat / combinaţia.
Reţinem din studiul modelului scarpian modul în care a asimilat cultural, cu
sensibilitate şi ironie, în care a aplicat filtrul său personal, limitarea influenţei contextului la
zona în care se regăseşte în construcţiile sale mentale, modul cum jonglează cu posibilităţile
istorice, spaţiu-atmosferă, contextual ca o funcţiune bine conturată material rezultată din
juxtapuneri, arta de a crea în restaurare compoziţii independente în care cuplul vechi-nou
coexistă şi se susţin reciproc.
Este uimitor cât de contemporan este înţeleasă de Scarpa restaurarea unui monument
în sensul unei atitudini onorabile de practicare creatoare a unei meserii în folosul
monumentului şi beneficiarului deopotrivă, despre care putem spune că nu este un simplu
pachet de intervenţii ci ea se defineşte în ideea că trecutul are un prezent şi numai astfel poate
avea şi un viitor şi este o recuperare prin conservare a valorilor monumentului istoric la
momentul intervenţiei contemporane, făcută la cerinţele trecutului şi la cerinţele prezentului,
ce adresează integrităţii clădirilor aşa cum sunt ele astăzi şi nu la momentul creării lor. Astfel
ea reprezintă folosirea noului ca alternativă pentru modalităţi de reactivare a „trecutului”
reprezentativ pentru comunitate pe care vrem să-l transmitem altor generaţii, este un mod prin
care monumentul intră în dialogul cu societatea contemporană, un „comentariu” desfăşurat în
jurul elementelor istorice şi artistice originale, a unor detalii, piese de legătură sau obiecte de
artă noi pe care doreşte să le includă în compoziţia finala a monumentului istoric, totul pentru
susţinerea în contemporaneitate a clădirii de patrimoniu restaurată.
Din studiul de caz asupra cunoaşterii prin rememorare şi comunicarea prin arhitectură
ca vehicule pentru a trimite trecutul în viitor, bazate pe Showroom-ul Olivetti din Piaţa San
Marco, Veneţia şi Fundaţia Querini Stampalia din Piaţa Santa Maria Formosa, Veneţia
a rezultat importanţa elementelor identitare valoroase stau la baza unui model creativ.
Proiectarea spaţiului construit arhitectural - comunicarea spaţială (compoziţia) sunt
parte a proiectării ca dublu proces de cunoaştere prin rememorare şi comunicare prin
arhitectură. Ideea de bază a acestei duble intervenţii este că nu numai edificiul transmite
informaţii prin arhitectura lor (substanţa originală şi mesaj istoric - funcţiune) ci şi arhitectul
respectiv societatea. Restaurarea este la Scarpa „mai mult un aranjament provizoriu şi
memorie voluntară ce apare în diferitele momente ale proiectului de întoarcere continuă în
trecut, o mixtură a naturii fragmentate.” (Francesco dal Co).
44
Compoziţia sa ce este întotdeauna liberă (nu aplică norme compoziţionale, nu sunt
folosite compoziţii stilistice ), flexibilă, bazată pe rupturi, contraste, diferenţieri, bazată pe o
„reducţie focală” asupra detaliului arhitectural şi are rolul de a arăta că, niciodată la Scarpa
forma nu este o simplă formă ce evidenţiază o funcţie. În aceste spaţii restaurate creativ au loc
procesele de metamorfozare culturală prin focalizare spaţial – funcţională, comunicarea
spaţială, comentariul vizual structurat precum şi combinaţii.
Am dorit să accentuez ideea cunoaşterii prin rememorare şi a comunicării prin
arhitectură ce se face prin apelarea la valorile contextului şi la intangibil - lumina este o
realitate şi modul în care o face poate constitui modele pentru noi. Autenticitatea unui
spaţiu arhitectural restaurat înseamnă, în opinia sa, şi folosirea valorii lumini naturale şi
artificiale pentru a-şi comunica opera consolidată, protejată şi valorificată, deci pentru
a o trimite până la noi. Este bine ştiut că la Scarpa lumina este un instrument de
comunicare. Putem învăţa de asemenea din lucrările sale să folosim vehiculele
memoriei: lumina, design-ul obiectelor, simbolistica, manifestarea legăturilor culturale-
abilitatea, atmosfera urbană sau specificul naţional pentru a reinterpreta în registrul
arhitectural.
Restaurarea creativă la Marco Dezzi Bardeschi este în esenţă un concept de
compensare în „locul arhitectural”, un model de prezentare scenografică, o rescriere
palimpsestică a monumentului istoric. El consideră că pentru a prezenta monumentul
istoric este nevoie de o nouă intervenţie care se adaugă la cea veche. Adept al conservării
pure, evită apelarea la judecata valorilor istorice şi estetice şi foloseşte judecăţi tehnice şi etice
şi consideră că nu există conservare fără alterarea substanţei originale prin îndepărtări,
adăugiri sau înlocuiri de materie. Bardeschi a înţeles restaurarea ca un exerciţiu continuu pro-
conservare, conservarea ca o reutilizare şi a creat un model de prezentare a monumentului
istoric, exterior acestuia, în contextul arhitectural, ca o ambianţa plastică în restaurare.
Momentul intervenţiei trebuie să cuprindă dincolo de constatările obiective, parcurgerea
istoriei monumentului şi amplasamentului său. Alegerea intervenţiilor, evaluarea critică,
aspectele creative, toate trebuie să se desfăşoare în contextul propriu monumentului istoric,
preciza el, „acest context şi mediul său va creiona propriile directive”, deci este nevoie de un
concept (proiect) nou. Acesta păstrează sensurile şi caracteristicile vechi şi nu trebuie
niciodată să înlocuiască sau să îndepărteze substanţa originală.
Filozofia sa de arhitect restaurator se bazează pe câteva idei generale:
45
- pentru a fi viabilă restaurarea trebuie să fie un act complex de cunoaştere a conservării
şi inovării;
- în munca de arhitect restaurator este indicat şi necesar să te bazezi pe autenticitate,
memorie şi identitate ca metode de realizare a proiectului de restaurare;
- monumentul este în sine „documentul primar”;
- proiectul nou are caracter autonom;
- refolosirea monumentului este obligatorie;
- restaurarea este un concept rezultat, o formă a refolosirii;
- rolul concepţiei de intervenţie este dublu ( conservare, proiect nou);
- identitatea şi memoria nu sunt stocări de informaţii ci sunt procese interpretabile, sunt
ca nişte „praguri” flexibile ce trebuiesc trecute între trecut şi viitor, în prezentul proiectului.
Extrem de utilă nouă este concepţia despre conservare ca prezervare prin „ folosirea
corectă a resurselor”, parte a strategiei inteligente de păstrare a mărturiilor trecutului în
prezent, maximum de respect pentru existent şi recunoaşterea autonomiei noului. Bardeschi
vorbeşte despre „implementarea” conservării în mod natural, concretă, efectivă într-un
monument istoric ce este rezultatul unor etape de dezvoltare cu momente de pierderi de
substanţă originală şi cu mesaj istoric discontinuu. Monumentul ajuns până la noi trebuie
conservat ci nu o imagine ideală învăţată. El consideră noua intervenţie ca un nou layer uşor
identificabil, necesar în continuarea existenţei monumentului istoric precum şi a oricăror
clădiri vechi, neclasate dar valoroase.
Exprimată în zece puncte de reper importante, teoria sa descrie modul de a realiza
o abordare conceptuală corectă situată între respectul pentru existent şi noul proiect de
sine stătător, reprezentând un concept bazat pe aceleaşi principii fundamentale de
conservare a documentului primar al istoriei dar şi al istoriei efective la timpul
prezentului.
Cele zece sfaturi pentru o bună restaurare pe care le oferă Bardeschi, ierarhizate
conform cerinţelor acestei lucrări se pot rezuma astfel: 1. conservarea trebuie să fie un
exemplu social şi o aspiraţie culturală majoră, 2. în conservare, reproducerea elementelor lipsă
duce atât la falsificare, cât şi la deprecierea proiectului nou, 3. substanţa originală pierdută nu
poate fi recuperată prin restaurare, 4. patina ca martor a istoriei monumentului se conservă, 5.
poziţia morală a restauratorului face ca intervenţia să reprezinte aplicarea unui ansamblu de
lucrări de conservare nu de scădere a substanţei originale şi a mesajului istoric, 6. restaurarea
este o conservare inteligentă, 7. protecţie activă efectivă înseamnă o restaurare teoretică şi
46
practică corectă aplicată în timp util, în mod continuu (îngrijire, întreţinere), asupra cauzelor
deteriorărilor, cu folosirea metodelor disciplinelor conexe, 8. interpretările ideologice devin
legitime prin restaurare dar prezentarea unui monument nu trebuie să tindă către aceste
interpretări facile pentru arhitect, 9. mediul înconjurător/amplasamentul monumentului istoric
(locul monumentului) trebuie înţeles, respectat şi menţinut. Fondul construit, vegetalul,
parcelarul, în general formele existente sunt „o sursă unică, singulară, nerepetabilă şi
ireproductibilă de informaţii în stabilirea conceptului de conservare arhitecturală” (
Bardeschi), 10. utilizarea ca protecţie a monumentului conservat este de preferat să se facă în
baza unui proiect („program de completare”) nou. Acesta nu este conceput în domeniul
conservării monumentelor istorice dar „va fi judecat, notează, în relaţie cu gradul de
autonomie, compatibilitate şi minim conflict” faţă de monument.
Restaurare creativă este gândită şi ca palimpsest la Mario Dezzi Bardeschi şi se
bazează pe un model creativ bazat pe eşafodajul memoriei. Re-scriptul funcţional
trebuie realizat în contextul monumentului al cărui conţinut bine identificat a fost
conservat. Bardeschi spunea adesea că proiectul nou respectuos, motivat şi responsabil
produce o creştere a valorii de ansamblu, este un palimpsest, un manuscris în curs de
rescriere.
Scopul intervenţiei din cazul studiat, Templul-Domul, Pozzuoli, Napoli - restaurare
prin inovare în contextul arhitectural construit a fost rezolvarea funcţionalizării unei
aglomerări de situri arheologice suprapuse. Considerăm interesantă modalitatea prin care
Bardeschi dezvoltă în aceste condiţii o metodă de restaurare ce constă în prezentarea creativă
a autenticităţii monumentelor conservate mai exact a unor valori nemateriale ale acestora:
spaţiul construit arhitectural central, contrastul, lumina şi atmosfera diferită a elementelor de
morfologie arhitecturală romane şi medievală. Ideea de a gândi artefactul în arhitectură ca pe
un palimpsest, utilizat şi reutilizat în existenţa sa istorică a implicat întotdeauna o decizie de
transformare în folosul unei comunităţi cu scopul de a fi transmis mai departe generaţiilor
viitoare. Problema acceselor, a căilor de evacuare în restaurările contemporane nu trebuie
dovedită. Ea există şi a fost interesant de relevat cazul scării de incendiu pe care a propus-o ca
nou layer, uşor identificabil, necesar în continuarea existenţei monumentului istoric. Proiectul
de scară este parte a proiectului nou de protecţie a lucrărilor de consolidare a palatului şi
reprezintă poate unul din puţinele cazuri de restaurare în care principiul reversibilităţii se
poate aplica.
Bardeschi a configurat spaţiul arhitectural folosind contrastul maselor corpurilor cu care
47
lucrează şi semnificaţiile memoriei colective. A putut astfel să se adapteze pentru a înţelegere
rolul spatiilor cu care lucrează (spaţii principale şi spaţii intermediare/de tranziţie) şi a căutat
prin lucrările sale de restaurare arhitecturală creativă, cum spunea adeseori în interviurile sale,
un mod natural, practic, compatibil cu trecutul monumentului istoric pentru a pune în operă
existentul, în cel mai bun sens al montajului teatral.
Restaurarea ca palimpsest este în accepţiunea lui Bardeschi rezultatul unui demers
care îşi propune ca obiectiv permanenţa în timp a monumentului, cu tot caracterul
relativ al acesteia, este înţelegerea monumentului ca resursă reutilizabilă, valorificarea
fragmentului elocvent, este o nouă echilibrare şi calibrare a noţiunilor cu care lucram,
respectiv conservare - proiect; permanenţă - mutaţie; continuitate - ruptură; tradiţie -
inovaţie; identitate - diferenţa; trecut - viitor; provenienţa - destin), este o nouă viziune
asupra definiţiei restaurării. Foarte plastic el exprimă activitatea arhitectului restaurator ca
o utilizare a trecutului bine făcută, iar restaurarea ca un manuscris, un autograf şi o dovadă a
trecutului transmis generaţiilor viitoare.
Metoda sa creează un model de prezentare a monumentului istoric, exterior
acestuia, în „locul arhitectural”, prin adiţionări exterioare corpului monumentului, un
obiect funcţional exterior corpului monumentului pentru rezolvarea unei condiţionări
funcţionale. Propunerea este o rescriere palimpsestică, un model de conversie
arhitecturală realizată prin restaurarea valorii de monument istoric ca prezentare clară
a celor două monumente cu care lucrează la momentul intervenţiei folosind metode
consacrate (componentele romane şi baroce), prin restaurarea valorii de monument
istoric - continuarea memoriei evenimentelor şi a valorii de monument istoric prin noi
relaţii monument istoric - locul arhitectural, zonă limitrofă, spaţiu urban.
În cazul lui Mario Botta concepţia de restaurare creativă este în esenţă un concept
de compensare, un model spaţial compensatoriu ce aminteşte momentele timpului
trecut al amplasamentului noii sale creaţii sau a unui similar şi este rezultatul analizei
diferenţelor, gradului de repetabilitate şi a tipurilor de efecte din prezent.
Mario Botta a considerat că dezvoltarea culturală contemporană a cerut o poziţionare
directă şi clară a arhitectului inclusiv în domeniul patrimonial şi în acest context a considerat
arhitectura ca metodă de restaurare, considerând protecţia ca parte a arhitecturii. În conţinutul
acestei lucrări am considerat importantă existenţa la Mario Botta a capacităţii de a folosi
abilitatea arhitecturii pentru a demonstra valori străvechi şi matrici culturale, opinia sa despre
48
original care poate exista şi în ceea ce este nou în societate precum şi cea despre arhitectură
care trebuie să acţioneze în zona memoriei deoarece în acest teritoriu se dezvoltă oraşul şi aici
poate ea fi o formă a istoriei.
Modelul de restaurare pe care îl propune nu este unul de marcare a raportului pierdere –
compensare, nici interior ca la Scarpa şi nici exterior protector, de sporire a lizibilităţii, ca la
Bardeschi. Se consideră că Botta a creat un model de “restaurare” independent
monumentului în sine, ca referinţa la tradiţia italiană medievală sau artizanală italiană,
structurat pe doi poli: valoarea istoriei şi sensibilitate. Concepţia sa, am putea spune,
cuprinde valorile restaurării moderne cuprinse în Carta de la Veneţia, dar consideră că
protejarea se face în cadrul arhitecturii.
Concepţia sa filozofică dezvoltată în spaţiul patrimonial este motorul trecerii de la
constatarea unui existent la viitor prin folosirea arhitecturii ca instrument de lucru în
cel puţin trei ipostaze concomitente: printr-o restaurare a unor programe arhitecturale
ale trecutului, prin restaurarea locului monumentului istoric, analogii şi noi relaţii,
printr-o restaurare a valorii istorice continuând memoria evenimentelor prin folosirea
reperelor rememorării cu mijloace arhitecturale sugestive şi morale şi o restaurare a
dialogului ca formă de sinergie.
De asemenea considerăm valoroasă şi actuală ideea care pune împreună arhitectura ca
exprimare a timpul său şi a contextul său istoric cu restaurarea legată nu numai de
meşteşuguri tradiţionale ci şi de alte ştiinţe şi meserii, de design-ul, de istorie sau de
informarea ca arhitect în domeniul social sau filozofic şi cu memoria care abordează probleme
spirituale şi filozofice prin geometrie realizând, o „antichitate a noului” ( M. Botta).
Metoda de restaurare folosită este crearea şi aplicarea unui model spaţial
compensatoriu, model de extensie a contextului şi de marcare a substanţei originale a
prezentului pentru sugerarea mesajului istoric arhetipal prin dialog.
Restaurare creativă la Mario Botta este considerat paradoxul restaurării prin
folosirea arhitecturii ca nouă metodă.
Poate arhitectura nouă să restaureze pentru un amplasament, ideea de monument
arhitectural pierdut? Modelul de restaurare pe care îl propune nu este de marcare a raportului
pierdere-compensare ca la Andrea Bruno, nici interior compensator ca la Scarpa, dar nici
exterior, scenografic de sporire a lizibilităţii, ca la Bardeschi. Dar ca şi la Andrea Bruno
restaurarea sa creativă este, cum s-a spus, un concept de compensare cu păstrarea
autenticităţii. Ea susţine relaţiile dintre diferitele straturi arhitecturale vechi şi noi tangibile
49
şi/sau intangibile şi foloseşte arhitectura creând imagini ale unor reprezentări/emoţii
arhetipale protectoare în loc de relaţionări tensionate.
El îşi argumentează, în principal, conceptul de restaurare prin următoarele idei:
- restaurarea este un proiect arhitectural nou, o arhitectură ce a fost întotdeauna oglinda
timpului istoric şi reflectă o trăire;
- arhitectura este o intervenţie conceptuală prin dialog iar proiectul (modelul din prezent
ca şi cel din trecut) este definit şi determinat de topografia locului.
Înţelegerea acestei valori monumentale îl determină să găsească soluţii de restaurare
prin apelarea la patrimoniul intangibil, de exemplu printr-o funcţiune pe care situl a avut-o în
alt loc, în alt timp, o funcţiune compatibilă cu locul prin care noi putem transmite valoarea lui
altor generaţii, prin rememorare, fără să apelăm la restaurare/regenerare a monumentului
istoric propriu-zis, din cele două perspective, cunoscute deja, conservare şi reabilitare.
Am încercat să determin prin cercetarea a două dintre lucrările sale, despre ce fel de
arhitectură este vorba. Botta foloseşte o arhitectură care transformă, la cerinţa societăţii, atât
universul tangibil (concretul) dar poate, în mod paradoxal, restaura intangibilul (sensul).
arhitectura poate fi pentru acest scop, moralizatoare, intelectual-spirituală conţinând o
învăţătură. Ea poate fi deci etică, un mod ”de a rezista prin trecut la pierderea identităţii, un
mod de a rezista banalităţii…în societatea modernă.”( Jonathan Glancey) şi poate să
recupereze limbajului formal prin găsirea în conservare a unui nou reper/accent: armonizarea
peisajului monument cu noul context arhitectural. Vorbim despre o arhitectura ca „o structură
de organizare a spaţiului” (Jonathan Glancey) ce poate să restaureze valori conservate în
subconştientul nostru cum sunt cele legate de satisfacerea nevoilor omului: adăpost şi de
protecţie umană şi, cum spunea M. Botta, o arhitectura ca “antichitate a noului”.
Studiile de cat se referă la Capela Sfânta Maria a îngerilor, Elveţia, Muntele
Tamaro, Alpi, Ticino, Elveţia şi Casa Riva San Vitale, Ticino, Elveţia, pentru că acolo M.
Botta foloseşte arhitectura ca o nouă sugerare a unui trecut arhetipal şi lucrările reprezintă
înţelegerea importanţei conservării combinate peisaj şi memorie.
Botta restaurează:
- experienţă spirituală a casei ca adăpost şi a cetăţii. Este vorba despre valorile
vechi ale peisajului - singurătatea spirituală, materialelor folosite-piatra, ideea de adăpost,
apărare-scara umană a interiorului. Modul de atingere a acestui deziderat este prin folosirea
arhitecturii într-o restaurare a unor programe arhitecturale ale trecutului, prin restaurarea
50
locului monumentului istoric prin analogii bază (zid / turn sau locuinţă fortificată / şanţ de
apărare) şi noi relaţii.
- dialogul ca formă de sinergie este o altă idee valoroasă. Nu vorbim despre
integrarea în peisaj ci, despre dialog între formele raţionale şi elementul organic, natural.
- intangibilul bine configurat în rememorările sale prin restaurarea conceptului de
cetate, ca funcţiune de apărare prin intervenţia la nivelul planului funcţional, prin reinventarea
formelor funcţionale simple şi combinaţii cu ele: turnul/bastionul şi zidul de apărare,
combinarea ideii unui bastion cu drumul de strajă, prin şi redefinirea conceptul de restaurare,
în mod paradoxal, prin prisma conceptelor arhitecturale: funcţiunea (funcţiunea de apărare
receptacol construit protector, senzaţii rezultate din controlul aportului luminii naturale şi
artificiale), relaţionarea dinamică interior - exterior prin parcurgeri, tipuri şi mărimi de goluri,
relaţionări exterior construit – peisaj - belvedere asupra peisajului preaplin al munţilor Alpi,
volumetria (formele simple şi diferitele grade de combinaţie dintre ele: cilindrul,
paralelipipedul, cercul şi elementul liniar), detalii funcţionale generatoare de momente
rememorare (scara - profil de zigurat, rampa înierbată, drumul de strajă, curtina, poarta, etc.).
Vorbim de asemenea despre reinventarea formelor arhitecturale specifice programului: gurile
de tragere, scările, tunelurile, puntea/pasarela şi restaurarea pietrei ca material principal de
construcţie pentru construcţiile de apărare.
Studiile de caz analizate în capitolul 7 au evidenţiat că în restaurarea creativă
dimensiunile autenticităţii sunt legate de diferite aspecte dincolo de valorile artistice şi
istorice raportate la substanţă. Sunt aspecte ale autenticităţii legate de: localizare
(cadru/ aspect spaţial, de "Simţul locului"/ localizare/împrejurimi sau formele de relief
şi perspective), de definirea formei concepţie-design, a concepţiei de utilizare (materiale,
meşteşuguri, tehnici de construcţii, inginerie, stratigrafie, etc.), a funcţiei concepţiei
(modificări în uz de peste timp, distribuţia spaţială a folosirii, impactul de utilizare) sau
legate de utilizări ca legături cu alte proprietăţi sau site-uri, ca un răspuns la mediu, ca
un răspuns la context istoric şi expresie artistică. Sunt de asemenea relaţionări cu alte
valori ale autenticităţii legate de spirit, impact emoţional, context religios, istoric,
asociaţii, sunete, mirosuri şi gusturi sau diverse procese creative ce pot restaura
atmosfera trecutului în contextul prezentului.
51
CONCLUZII GENERALE
Lucrarea reprezintă intenţia noastră de a susţine câteva idei cu caracter general:
- Consensului teoretic în restaurare are nevoie de o permanentă concertare cu problemele
practicii restaurării, ale tradiţiei şi cu inovaţia.
- Restaurarea are loc în totalitatea laturilor monumentul istoric, în context.
- Evoluţia principiului în restaurare este importantă în cunoaşterea evoluţiei culturii şi teoriei
restaurării.
- Redevine importantă astăzi învăţarea prin exemple valoroase, prin analiza unor metode
creative validate în timp, aplicate de către mari personalităţi în domeniul restaurării.
În sinteză intenţiile acestei cercetări au fost în principal următoarele:
- să releve un drum nou de cercetare pornit de la începuturile preocupărilor în domeniu până la
concepţiile şi realizările concrete ale celor patru mari personalităţi studiate;
- să reducă din lipsa unei documentaţii unitare despre trecutul, prezentul şi viitorul acestor
metode noi în restaurare şi creativitate în România;
- să poată deveni prin studii ulterioare o exegeză a unor lucrări precise în cadrul altor studii;
- să susţină ideea că necesitatea cunoaşterii în domeniul patrimonial este baza atitudinii noastre
smerite în restaurare;
- să sublinieze că recunoaşterea valorii personalităţii este de fapt o recunoaştere a arhitecturii în
domeniul restaurării patrimoniului.
În spiritul temei propuse am dorit de asemenea ca cercetarea să cuprindă şi:
- atitudini avangardiste din viaţa monumentului istoric până astăzi, insistând asupra valorii
opiniilor contemporane atât în ţară cat şi din străinătate;
- noi poziţii asupra principiilor de restaurare şi a Cartelor inclusiv poziţia I.N.T.B.A.U,
menţionând rolul pozitiv al dialogului contemporan în domeniul teoriei restaurării;
- o încercare de a face o lectură a monumentului istoric prin prisma creativităţii;
- relevarea rolul „noul” în viaţa monumentului istoric definit ca organism viu, ca adevărată
sursă necesară pentru ca aceasta să trăiască mai departe în viitor;
- susţinerea creativităţii ca un drum deschis ce ne pare nou dar a existat şi până acum, chiar
dacă nu s-a pus şi în ţara noastră problema relevării valorii lui.
În urma acestui parcurs a reieşit în mod uimitor cât de contemporane sunt ideile şi
concepţiile trecutului ce constituie un permanent ghidaj principial (valoarea ideilor) în prezent
pentru viitor, ghidaj obligatoriu pentru acele monumente istorice devenite obiect material
destinat utilizări şi, care astfel, necesită permanenta noastră atenţie.
52
Am putut de asemenea constata, în cercetarea făcută, că acea chemare la găsirea şi
interpretarea prezenţei trecutului (R. Venturi) şi a istoriei într-un sens creativ se face se auzită
din nou.
Este poate momentul, așa cum reiese și din opiniile prezentate, să ne propunem să
renunţăm la acţiuni creative în conţinutul monumentului istoric de azi, apelând la creativitate
în exteriorul lui, în context reflectând, cum spunea Carlo Sini, pentru a recupera identitatea şi
deci filozofia clădirilor şi a amplasamentului lor.
Arhitectura, inclusiv a monumentului istoric, în orice etapă, inclusiv în cea
contemporană, transmite ideea de „transformare pentru nevoile omului de la condiţiile naturii
la condiţiile culturii”.3 Și cum spunea Mario Botta, arhitectul este cel care poate da sens
acestei transformări, el poate găsi sau nu aceste valori pentru a le propune apelând la
arhitectură în cadru patrimonial ca la rezolvarea unei probleme etice4.
Putem sublinia, în finalul lucrării, că legătura dintre cercetarea asupra valorilor
metodelor noi, sublinierea valorii restaurării creative în contextul patrimonial contemporan și
redescoperirea limbajului istoric legat de arhitectura tradiţională şi de necesităţile de
dezvoltare urbană este necesară pentru supraviețuirea monumentul istoric în viitor.
Lucrarea prezentă constituie drumul lung pe care l-am parcurs până la
exprimarea încrederii în restaurarea creativă, bazându-ne pe credinţa în calităţile
arhitectului şi pe încrederea în conservarea care, poate să-şi schimbe accentul sau să-şi
actualizeze misiunea (Steven W. Semes).
Într-o frază concluzivă putem spune că metodele noi de restaurare şi restaurarea
creativă în special sunt în esenţă o relevare a forţei gândirii arhitectului asupra nevoilor
şi posibilităţilor monumentului istoric de a fi transmis altor generaţii prin parcurgerea
lungului drum de la prima schiţă - concept, la metodele variate şi necesare alese în
echipă şi mai departe … la monumentul plin de viaţă de la finalul lucrărilor.
3 Celine Fonssati, “De la nature a la culture”, interviu cu Mario Botta, articol, revista choisir, no.21
ian.2015.accesat 3.02.2017 4 Ibidem
53
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Cărţi
1. Bollack, Astorg, Françoise, “Old buildings New forms”, Editura Monacelli Press, 2013.
2. Brandi, Cesare, „Teoria generala a criticii”, Bucureşti, Editura Univers, 1985.
3. Brandi, Cesare, „Teoria Restaurării”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996.
4. Cantacuzino, G.M., „Introducere în studiul arhitecturii”, Editura Socec, Bucureşti, 1926.
5. Cantacuzino, G. M., “Introducere la opera lui Vitruviu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993.
6. Cantacuzino, Ş. Re-arhitecture old buildings, New Jersey, Ed. Thames &Hudson, 1989.
7. Carbonara, Giovanni, “Avvicinamento al restauro”, Editura Linguori, Napoli, 1997.
8. Choay, Françoise, „Alegoria patrimoniului”, Editura Simeria, Bucureşti, 1998.
9. Choay, Françoise, „Pentru o antropologie a spaţiului”, Editura Biblioteca Urbanism,
Bucureşti, 2011.
10. Choay, Françoise, „Urbanismul, utopii şi realităţi”, Editura Simetria, Bucureşti, 2002.
11. Clemens F, Kuschi, Anabel Gelhaar, „Architectural Guide Venice, Buildings and Project
after 1950”, Editura DOM, 2014.
12. Curinschi, Vorona, Gheorghe, „Istoria arhitecturii în România”, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981.
13. Curinschi, Vorona, Gheorghe, „Istoria universală a arhitecturii”, Editura Tehnică,
Bucureşti, vol.1, 2, 3, 1986.
14. Curinschi, Vorona, Gheorghe, “Restaurarea monumentelor istrice”, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1968.
15. Dal Co, Francesco şi Borromeo, Lucia, Dina, “The Olivetti showroom”, Piazza San
Marco.Venezia, Editura FAI Fondo ambiente italiano, 2011.
16. Derer, Hanna, „Despre conservarea şi reabilitarea patrimoniului construit – de la istorie
la soluţii şi probleme contemporane”, Editura Univ. “Ion Mincu”, Bucureşti, 2007.
17. Dlamonstein, Barbara, Lee, ”Building reborn: New Users, Old Places”, Editura Harper şi
Row, 1978.
18. Drâmbă, Ovidiu, „Istoria culturi şi civilizaţiei”, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
19. Ducescu, Mirela, G.M.Cantacuzino (1899-1960), “Arhitectura ca temă a gândirii”,
Editura Simetria, Bucureşti, 2010.
20. Gray, John, “Dincolo de liberalism şi conservatorism”, Editura All, Bucureşti, 1998.
54
21. Grigore Ionescu, Dumitrescu, Ion, Bars Stefan, Greceanu Eugen, Manciulescu R.,
antonescu Virgil, “Monumente istorice, Studii şi lucrări de restaurare”, Direcţia
Monumentelor istoprice, Editura Tehnică, Sibiu, 1967.
22. Ionescu, Grigore, „Monumente istorice studii şi lucrări de restaurare”, Editura tehnică,
Sibiu, 1967.
23. Landau, Erika, “Psihologia creativităţii”, Editura Didactică Pedagogică, Bucureşti,1979.
24. Lascu, Nicolae, Deac Alexandru„Gândirea estetică în arhitecuta românească la
jumătatea secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983.
25. Manzelle, Maura, “Scarpa Carlo la Querini Stampalia”, Editura Ridordi, Veneţia, 2013.
26. Matei, Adriana, „Identitate culturală locală”, Editura UT Press, Cluj Napoca, 2004.
27. Matei, Adriana, „Teorii şi doctrine arhitecturale contemporane”, curs, partea I, Editura
UTCN, Cluj, 1994.
28. Matei, Adriana, Andreea Motu, Alexandra Bontea, Ioana Pop, „Continuity and Actuality
in Historical Centers in Transylvania”, Vol. Proceeding ICAR2012, Bucureşti, mai 2012,
ISBN 978-606-638-022-5 vol. abstract, ISBN978-606-638-023-2 CD.
29. Nicholas Stanley-Price, The Reconstruction of Ruins: Principles and Practise’
in Conservation: Principles, Dilemmas and Uncomfortable Truths, Editura Elsevier, 2009.
30. Pailos, J. Otero, „Schimbarea istorică a arhitecturii: Fenomenologia şi creşterea
postmodernsmului”, Univiversitatea Minnesota Press, Editura Ned, 2010.
31. Ioan-Aurel, Pop, „Istoria Transilvaniei”, vol. I, Editura Institutul Cultural Român, Centrul
de Studii Transilvane, cap.1.3. “Transilvania în context politic internaţional”, 2005.
32. Pop, Virgil, „Istoria Conservării”, Fac, de Arhitectură, Editura U.T. Press, Cluj, 2002.
33. Pop, Virgil, „Restaurarea bisericilor medievale în epoca barocă”, U.T. Cluj , 2015.
34. Riegl, Alois, “Cultul modern al monumentelor, Esenţa şi geneza sa”, Bucureşti, Editura
IMPRESS, 1999.
35. Scarpa Carlo, «Catalog expoziţii desene », Bienala de Arhitectură, Editura Gangeni, 2002.
36. Schultz, Anne-Catrin „Carlo Scarpa Layers”, Editura Axel Menges, Stuttgart, 2010.
37. Sergio Los, Carlo Scarpa “An architectural Guide”, Editura Arsenale, 2007.
Articole, cursuri, reviste, lucrari, conferinţe, studii
38. Acalya, Alpan, Integration of urban archaeological resources to every daylife, in the
historie city centers Tarragona, Teză, Vorona and Tarsus, 2015.
39. Adriana, Matei, Teoria contemporană a restaurării, sec. XX, curs S.D., 2013.
55
40. Anat Geva, Stone, Light, Mountains; Mario Botta’s Churches in Ticino, Switzerland, în
Architecture, Culture and Symposium, 2011.
41. Ascensión Hernández Martinez, Conservation and Restoration in Built Heritage: A
42. Ashley, Paine, Botta’s strips historicism: Historicism, Myth, and Fabulation in Mario
Botta’s Stripes , articol, în School of architecture, University of Queensland, 2012.
43. Balteanu, Florin, Ceva ce nu este autentic nu poate fi o valoare şi în consecinţă, nu are
cum să prezinte interes, interviu cu H.Derer, în Observatorul urban, Bucureşti, 2014.
44. Barassi, Sebastiano, Dreaming of universal approach: Brandi Theory of Restauration and
Conservation of contemporany art, Conservation: Principles, Dilemmas and uncomfortable
Truths, seminar, Londra, Asociaţia Giovanni SeccoSuardo, 2009.
45. Bardeschi, Marco, Dezzi, Autenticitatea: Excepţionala filozofie italiană, conferinţă,
Auditorium al Duomo, Florenţa, 2007.
46. Borromeo, Lucia, Dina, Fondo, The Olivetti showroom, Piata San Marco,Venetia, Milano,
Editura Francesco Dal Co, 2011
47. Bruno, Andrea, Amfiteatrul Roman Tarragona şi circul va fi ataşat la plajă, articol, în El
pais, Arhive, 23 septembrie, 1987.
48. Bruno, Andrea, Extinderea Teatrului Brigittnes, articol, Belgia.
49. Buluc, Popa, Magdalena, Un maestru al arhitecturii veneţiene moderne: Carlo Scarpa,
Corespondenţă din Italia, 2011.
50. Canziani, Andrea, Being and Becoming of Modern Heritage, The challange of Planned
Conservaton, aX-a Conferinţă internaţională do.co.mo.mo, Rotterdam, articol, Editura
Politehnică, Milano, 2008.
51. Carmen, Cecilia, Salomea, Dincolo de echilibru estetic al restaurării moderne: cazuri şi
concepte în pictura murală, comunicare A.R.A, Editura Simpara, 2005,
52. Cefai, Daniel, De la notion de mémoire à la production des mémoires collectives , în
Cultures politiques, PUF, 2000.
53. Dal Co, Francesco, A master behind the times, Carlo Scarpa, 2016.
54. Dal Co, Francesco, Carlo Scarpa , published by: a + u Publishing Co., 1985.
55. Dămboianu, Anton, Note de curs, revista Arhitext, Bucuresti,1997-98.
56. Derer, Hanna, Anca, Înspre latura imaterială a patrimoniului construit pentru un proces
de evaluare cultural acurat, Teză de abilitare, 2013.
57. Francesco Dal Co, Lucia Borromeo Dina, The Olivetti showroom, Piazza San
Marco.Venezia, Fondo ambiente italiano, 2011.
56
58. Fossati Céline, De la nature à la culture , Interviu cu Mario Botta , revue culturelle
nr.655-656-Dialnet, 2014.
59. Galis, Cristina, Carlo Scarpa un portret al arhitectului, Fac. de arhitectură U.T.Cluj, f.a.
60. Găvozdea, Lucian, Alexandru, Parcurs pentru determinarea potenţialului de conversie a
componentei de patrimoniu. Reşedinţe nobiliare extraurbane, Facultatea de arhitectură,
Bucureşti, 2004.
61. Gioemi, Laura, M. D. Bardeschi, Teoria e preactica della conservazione dell architettura,
Unversitatea Napoli, 2009.
62. Giovanni Carbonara, „La philosophie de la restauration en Italie, Monuments Historique,
nr.149, 1987.
63. Iolanda, Szekeres, Carlo Scarpa şi unele aspecte ale influenţei veneţiene în conservarea
sa creativă, Simpozion internaţional Questions, Cluj-Napoca, 2015.
64. Iolanda, Szekeres, Creativitatea ca soluţie-două exemple din opera arhitectulului Andrea
Bruno, Simpozion internaţional Questions, Cluj-Napoca, 2016.
65. Iolanda, Szekeres, Arhitectura- metodă de restaurarea istoriei contextului/teritoriului,
Simpozion internaţional Questions, Cluj-Napoca, 2016.
66. Lupascu, Cristian, Timpul – Interviu / Şerban Sturdza, 14. 12. 2014.
67. Meraz, Fidel, Conserve l'architecture comme un art: un dialog critique avec une vue
franctionnement modern, International Society for the Philosofy of Architecture, art.06. 2014.
68. Meraz, Fidel, Thinking Architecture as Art: Cesare Brandi (1906-1988) and his
Conservation Philosophy, Association for the Study of Modern Italy Annual Conference Italy
and its Past. Institute of Germanic and Romance Studies, London, 2010.
69. Mimoso, Yoão Manuel, Cesare Brandi’s Theory of Restauration and azulejos, cercetare
LNEC, Lisabona
70. Mohanu, Dan, Cum se poate pierde identitatea unui monument istoric. Distrugerea
patrimoniul „minor”, în Arhitectura, 1906, Top of Form, 2012.
71. Pârvu, Ioana, Restaurare ca la carte, interviu cu Virgina Rădeanu, Cluj, 2014.
72. Patrick Danton, The art of interface in the work of Carlo Scarpa, Univ. Virginia, 1989
73. Robert, Adam, Heritage as Phenomenon, The Venice Charter Revisited: Modernism and
Conservation in the Postwar World, Chambridge Scholars Publishing, 2008.
74. Steven W. Dukstva, The Artist's intentions and the International Fallasy, Jurnal of the
American Institute for Conservation, vol. 35, no. 3, 1996.
57
75. Umberto Baldini ,,Teoria del restauro e l’unita di metodologia’’, Carte universală,
Editura Nordini, 1991.
76. Yoão Manuel mimoso, Cesare Brandi’s Theory of Restauration and azulejos, cercetare LNEC, Lisabona.
Legislaţie
77. Carta INTBAU 2008
78. Carta de la Veneţia 25-31 mai 1964
79. Documentul Nara pentru Autenticitate, 1994
80. Temele Congresului National al arhitecţilor din România, 2013
Articole de specialitate - Surse online
81. Andrea, Bruno, lectură publică, Keeping the memory – Why and for whom to preserve?,
National Technical University of Athens, School of Architecture, 14/6/2013 Averoff Building
Auditorium, 20:30-21:15.
82. Andrea, Bruno, Proiectul şi autenticitatea, © ed. all’Insegna del Giglio s.a.s., 1999.
http://www.bibar.unisi.it/sites/www.bibar.unisi.it/files/testi/testiqds/q45-46/05bis.pdf
83. Andrea, Bruno, Studiu de caz: O intervenţie de adăugare: Extinderea capelei Brigittines,
http://www.rehabimed.net/,http://space72.blogspot.ro/2009/05/brigittines-chapel.html
84. Andrea, Bruno, Progetto e Autenticità, http://www.bibar.unisi.it/sites/www.bibar.
unisi.it/files/testi/testiqds/q45-46/05bis.pdf
85. Cappella di Santa Maria degli Angeli, http://www.mimoa.eu/projects/Switzerland/
Rivera/Cappella di Santa Maria degli Angeli/
86. Christopher Kanal, Mario Botta - Philosopher Architect, cap. Sensitive historical design,
articol în Design Build Network, http://www.designbuild-network.com /features/
feature1561/, 2008, 22.01.2015.12.07.PM
87. Dan, Andrei, Paraschiv, Conversia ca soluţie de eficientizare a spaţiului construit,
publicat 28 06. 2012, http://ro.scribd.com/doc/98575872/Binder-1#scribd, accesat 13.09.2015.
88. Daniela Ghigeanu, How Carlo Scarpa bridged past and present, Picturile mele “pod la
Veneţia”, 10 iunie 2012, Ed, Phaidon, http://uk.phaidon.com/agenda /architecture / articles /
2013/december/13/how-carlo-scarpa-bridged-past-and-present/, 12.12PM,06.02.2016
89. Dawe, Ginny‚ Articol, Restoration is a lie from beginning to end-Restoring Heritage,
https://ginnyandthemoond.workpes.com , 2014, 3.11.2016, accesat 6:53 pm.
58
90. Ellen, C., Soroka, Restauro in Venetia, Design Principles & Practices: An International
Journal: Building Modern in the Context of Historic Architecture, Vol. 5,
www.stephendayarchitecture.com/ files/8publicat.
91. Jokilehto, Jukka, Ilmari, „A history of architectural conservation. The contribution of
92. Jonathan Glancey, Spirit in the skylight, http://www.theguardian
.com/artanddesign/2005/dec/19/architecture, 25.01.2016.11.07.PM
93. Kanal, Christopher, Botta Mario - Philosopher Arhitect, http://www.designbuild-
network.com/features/feature1561/ , 2008, 22.01.2015.12.07. PM
94. Matero, Frank G., Loss, Compensation and Authenticity. The contribution of Cesare
Brandi to Arhitectural Conservation in America. în Journal of Architectural Conservation
12(1):7190, January2006,https://www.researchgate.net/publication/273041984_Loss_Compe
nsation_and_Authenticity_in_Architectural_Conservation
95. Matthew Hardy, Cartea de la Veneţia revizuită, Conferita INTBAU, Veneţia,
www.amazon.com/The-Venice-Charter-Revisited-Conservation/,accesat, 2008, 8.52,17.08.2015
96. Meraz Fidel, Architecture and Temporality in Conservation Theory: The Modern
Movement and the restoration attitude in Cesare Brandi-The Challenge of Change, Dealing
with the Legacy of the Modern Movement, a 10 a Conderinţă Docomomo, 2008.
97. Meraz, Fidel, articol, „Conservation Philosophy: Cesare Brandi and the Place and Time
of Human Existence”, School of Arts and Humanities, [email protected],
https://www.academia.edu/253047/Conservation_Philosophy_Cesare_Brandi_and_the_Place
_and_Time_of_Human_Existence, 2010.
98. Stefano, D’Avino, ”Restaurarea în Italia în ultimii treizeci de ani. Reflecţii asupra
raportului dintre vechi şi nou", www.obiectivbr.ro/seminar-national-dedicat-
patrimoniului_id61356, 12.10. 2011, 2015.
99. Stephen Day, Synergism Building Modern in the Context of Historic Architecture,
Common Ground Publishing LLC, Illinois, USA, vol.5, www.Common
GroundPublishing.com, http://www.Design-Journal.com Rezumat, 2011
100. Steven, W. Semes, “ The Future of the Past: A Conservation Ethic for Architecture,
Urbanism, and Historic Preservation” Univ. Notre Dame, şcoala de arhitectură,
https://architecture.nd.edu/news-and-events/in-the-media/, 2010 .
59
LISTA PUBLICAŢIILOR
1. Carlo Scarpa şi unele aspecte ale influenţei veneţiene în conservarea sa creativă,
Simpozion Internaţional QUESTIONS 2015 dezvoltarea sustenabilă şi mediul construit, Cluj-
Napoca, 23-24 iunie 2015, publicat în Acta Technica Napocensis: Civil Engineering &
Architecture Vol. 58, No. 4 (2015).
2. Creativitatea ca soluţie - două exemple din opera arhitectului Andrea Bruno,
Simpozion Internaţional QUESTIONS 2016 buildings cities territory, Cluj-Napoca, 7-8 iulie
2016, spre publicare în Acta Technica Napocensis: Civil Engineering & Architecture.
3. Arhitectura – o metodă de restaurare a istoriei contextuale / teritoriale, Simpozion
Internaţional QUESTIONS 2016 buildings cities territory, Cluj-Napoca, 7-8 iulie 2016, spre
publicare în Acta Technica Napocensis: Civil Engineering & Architecture.
4. Siturile arheologice din Cetatea medievală Tg. Mureş între reconstrucţie şi restaurare
creativă, Conferinţa internaţională de teoria şi practica patrimoniului construit – TUŞNAD
RECONSTRUCŢIA MONUMENTELOR ISTORICE, Cluj-Napoca, 14 octombrie 2016, spre
publicare nr. 1/2017, Revista Transsylvania Nostra.
60
LISTA ILUSTRAŢIILOR
ANDREA BRUNO
Fig. 1. Zona urbană studiată
Fig. 2. Spaţiul urban - pol cultural, după terminarea lucrărilor
CARLO SCARPA
Fig.3. Începutul şantierului
Fig. 4. Spaţiul interior, o “cutie inteligentă”, independentă în context.
MARIO DEZZI BARDESCHI
Fig.5. ruinele templulului
Fig.6. spaţiul interior restaurat
MARIO BOTTA
Fig.7.amplasamentul
Fig. 8.propunere creative
61
RESTAURARE CREATIVĂ
ANDREA BRUNO
Extinderea capelei "Les Brigittines" - Contemporary Arts Centre, Bruxelles, Belgia ,
Execuţie 2007-2008.http://space72.blogspot.ro/2009/05/brigittines-chapel.html
Fig. 1. zona urbană studiată
Fig. 2. spaţiul urban - pol cultural, după terminarea lucrărilor
62
CARLO SCARPA
Showroom-ul Olivetti, Procuraţiile Vechi, 1538, Piaţa San Marco, Veneţia, execuţie
1957.
Fig.3. la începutul şantierului
Fig. 4. spaţiul interior, o “cutie inteligentă”, independentă în context.
63
MARIO DEZZI BARDESCHI
Tenplul – Domul Pozzuoli, secolul V-VI-XVII, Neapole, Italia,execuţie 2003-2009,
fotografii Alessandro Pergoli Campanelli, www.mancosueditore.eu
Fig.5. ruinele templulului
Fig.6. spaţiul interior restaurat
64
MARIO BOTTA
Statuia gigantica a lui Buddha, Baniyam.Afganistan, secolul V, restaurare, 2001
Fig. 7.amplasamentul consolidat şi conservat
Fig. 8. propunerea creativă, apelarea la intangibil
