MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE I.O.S.U.D. – ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI UMANISTE
Domeniul: ISTORIE
TEZĂ DE DOCTORAT
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof. univ. dr. Gheorghe SBÂRNĂ
DOCTORAND
Doru NEAGU
TÂRGOVIŞTE
2014
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE I.O.S.U.D. – ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI UMANISTE
Domeniul: ISTORIE
SOCIETATEA DE CULTURĂ
MACEDO-ROMÂNĂ
1879 – 1948
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof. univ. dr. Gheorghe SBÂRNĂ
DOCTORAND:
Doru NEAGU
TÂRGOVIŞTE
2 0 1 4
II
C U P R I N S
ABREVIERI ............................................................................................................. V
INTRODUCERE
§ 1. Preliminarii ........................................................................................................ 1
§ 2. Societatea de Cultură Macedo-Română, instrument al propagandei
româneşti în Balcani .................................................................................................. 2
§ 3. Etapele evoluţiei Societăţii de Cultură Macedo-Română .................................. 3
§ 4. Societatea de Cultură Macedo-Română în istoriografia românească ................ 3
§ 5. Mulţumiri ........................................................................................................... 15
Capitolul I
ROMÂNII BALCANICI PÂNĂ LA 1900
§ 6. Consideraţii introductive .................................................................................... 16
§ 7. Românii timoceni ............................................................................................... 17
§ 8. Vlahii din Istria .................................................................................................. 23
§ 9. Vlahii megleniţi .................................................................................................. 29
§ 10. Aromânii .......................................................................................................... 33
Capitolul II
DACOROMÂNI ŞI AROMÂNI LA NORDUL DUNĂRII
PÂNĂ LA INDEPENDENŢA ROMÂNIEI
§ 11. Relaţiile dintre români şi aromâni la nordul Dunării până la 1821 .................. 52
§ 12. Şcoala Ardeleană şi aromânii ........................................................................... 55
§ 13. Dacoromâni şi aromâni în perioada romantică ................................................ 59
§ 14. Propaganda greacă în Balcani la mijlocul secolului XIX ................................ 63
§ 15. Începuturile propagandei romînepti ................................................................. 66
§ 16. Dimitrie Cazacovici ......................................................................................... 70
§ 17. Comitetul Macedo-Român ............................................................................... 73
§ 18. Urmările activităţii Comitetului Macedo-Român ............................................ 79
§ 19. Începuturile învăţământului românesc pentru aromâni .................................... 87
III
Capitolul III
ACTIVITATEA SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNE
DE LA ÎNFIINŢARE PÂNĂ LA DISPARIŢIA
STĂPÂNIRII OTOMANE ÎN BALCANI
§ 20. Înfiinţarea Societăţii de Cultură Macedo-Române ........................................... 94
§ 21. Activitatea socială a Societăţii, 1879-1912 ...................................................... 101
§ 22. Implicaţii culturale ........................................................................................... 107
§ 23. Idealurile Societăţii de Cultură Macedo-Română în viziunea propagandei
greceşti …………………………………………………………………………….. 114
§ 24. Problema religioasă aromână ........................................................................... 117
§ 25. Societatea de Cultură Macedo-Română în politica balcanică în timpul
regimului otoman ...................................................................................................... 119
Capitolul IV
MODIFICĂRI TERITORIALE ÎN PENINSULA BALCANICĂ
ÎNTRE ANII 1912-1920 ŞI POZIŢIA
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNE
§ 26. Războaiele balcanice şi Societatea de Cultură Macedo-Română …………… 127
§ 27. Urmările războaielor balcanice ........................................................................ 135
§ 28. Aromânii în primul război mondial ................................................................. 138
§ 29. Conferinţa de pace de la Paris şi Societatea de Cultură Macedo-Română ...... 140
Capitolul V
ACTIVITATEA INTERBELICĂ A
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNE
§ 30. Cadrul general interbelic .................................................................................. 149
§ 31. Problema emigrărilor interbelice ..................................................................... 154
§ 32. Emigrările interbelice şi Societatea de Cultură Macedo-Română ................... 160
§ 33. Alte aspecte ale activităţii interbelice ale Societăţii de
Cultură Macedo-Română .......................................................................................... 167
IV
Capitolul VI
DE LA O DICTATURĂ LA ALTA
SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
ÎNTRE ANII 1940-1950
§ 34. Principatul Pindului …………………………………………......................... 177
§ 35. Societatea de Cultură Macedo-Română în perioada dictaturii antonesciene ... 189
§ 36. Societatea de Cultură Macedo-Română în timpul regimului de democraţie
populară ……………………………………………………………………………. 198
ÎNCHEIERE
§ 37. Refacerea Societăţii de Cultură Macedo-Române …………………………... 205
§ 38. Concluzii …………………………………………………………………….. 208
BIBLIOGRAFIE
§ 39. Izvoare inedite ................................................................................................ 212
§ 40. Izvoare edite ................................................................................................... 212
§ 41. Presă ............................................................................................................... 225
§ 42. Instrumente de lucru ....................................................................................... 225
§ 43. Lucrări ............................................................................................................ 231
§ 44. Studii şi articole .............................................................................................. 242
ANEXE ................................................................................................................. 249
V
ABREVIERI
GENERALE
* = sic
a. = an(ul), anii
Ag. = agent de poliţie.
Brig. = Brigada de poliţie
Buc. = Bucureşti.
ds. = dosar
ed. = ediţia
Edit. = Editura
n. = notă
nss = nesemnat
or. = oraşul
P.v. = Proces verbal
s.l. = sinne loco
t. = tom
Tip. = Tipografia
vd. = vide
ARHIVISTICE
A.N.R. = Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti.
S.C.M.R. = A.N.R., Fond: Societatea de Cultură Macedo-Română.
D.G.P. = A.N.R., Fond: Direcţia Generală a Poliţiei.
D.P.S.G. = A.N.R., Fond: Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale.
M.C.I.P. = A.N.R., Fond: Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
M.C.N.C. = A.N.R., Fond: Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor.
BIBLIOGRAFICE
AACC = M. Caragiu-Marioţeanu, Aromânii şi aromâna în conştiinţa
contemporană, Bucureşti, 2006.
AARD = „Analele Academiei Române. Dezbateri”, Bucureşti.
AARMSI = „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”,
Bucureşti.
VI
AARMSL = „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare”,
Bucureşti.
AILD = Aromânii: istorie, limbă destin, coord. N. Djuvara, Bucureşti, 1996.
AMR, 1880 = Albumul Macedo-Român, ed. V.A. Urechia, Bucureşti, 1880.
AMR, 1992 = Almanah Macedo-Român, ed. At. Nasta, Bucureşti, 1992.
APC = [A. Berciu-Drăghicescu, M. Pariza], Aromânii în publicaţiile culturale,
1880-1940 (reviste, almanahuri, calendare). Bibliografie analitică, I, Bucureşti, 2003.
ASN = Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul
Europei (1821-1923), coord. V. Moisuc, I. Calafeteanu. Bucureşti, 1979.
BIR = Bibliografia istorică a României, Bucureşti.
BRM, I-IV = Bibliografia românească modernă, I-IV, Bucureşti, 1984-1996.
BRV, I-IV = Bibliografia românească veche, II-IV, Bucureşti, 1910-1944.
CAR = G. Răduică, N. Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti, 1731-1918.
Dicţionar bibliografic, Bucureşti, 1981.
CLB = [C. Pompilian, H. Zalis], Convorbiri literare. Bibliografie, Bucureşti,
1975.
CMC = S.T. Hagigou, C. Noe, V.T. Muşi, Colonizarea macedoromânilor în
Cadrilater, ed. E. Ţîrcomnicu. Bucureşti, 2005.
CMR, III = Catalogul manuscriptelor româneşti, t. III, ed. I. Bianu şi G.
Nicolaiasa. Craiova, 1931.
CRCB = V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică. Studii
istorice, ed. C. Papacostea-Danielopolu. Bucureşti, 1983.
CVM = Carti di vreari trâ Matilda = Carte de iubire pentru Matilda Caragiu-
Marioţeanu, Bucureşti, 2002.
DIVR = Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X), coord. D.M.
Pippidi, Bucureşti, 1976.
DD, 1905 = Documente diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul greco-
român, Bucureşti, 1905.
DD, 1913 = Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică.
Acţiunea României, 20 Septemvrie 1912 – 1 August 1913. Bucureşti, 1913.
DGLR = Dicţionarul general al literaturii române, coord. gen. E. Simion.,
Bucureşti, [7 vol.], 2004-2009.
DIRRI, IX = Documente privind istoria Romîniei. Războiul pentru independenţă,
red. resp. M. Roller, IX: (16 ianuarie 1878 – 3 martie 1878), Bucureşti, 1955.
VII
DLFR = J. Balacciu, R. Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români,
Bucureşti, 1978.
DML = Documente şi manuscrise literare, I, ed. P. Cornea, El. Piru. Bucureşti,
1967.
DPR = G. Răduică, N. Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918).
Bucureşti, 1985.
DR = M. Caragiu-Marioţeanu, Şt. Ciosu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, R. Todoran,
Dialectologie română, Bucureşti, 1977
DRA = „Deşteptarea. Revista aromânilor”, Bucureşti.
DRM = Documentele redeşteptării macedoromâne, ed. V. Papacostea, M.
Regleanu. [Bucureşti, 2012].
EIR, 1978 = Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. Şt. Ştefănescu.
Bucureşti, 1978.
EIR, 2002 = I. Scurtu, I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, Enciclopedia de
istorie a României, Bucureşti, [2002].
ELDR = S. Micu, Gh. Şincai, Elementa lingvae daco-romanae sive valachicae,
ed. M. Zdrenghea, Cluj-Napoca, 1980.
ER, I-III = Enciclopedia română, I-III, Sibiu, 1898-1904.
FID = „Frăţilia întru dreptate”, Bucureşti, 1880.
FR = L. Diaconu [ed.], Franţa şi România unite în comunitatea de sacrificiu în
anii 1916-1918. Documente externe din arhivele: Consiliului Naţional al Unităţii
Române de la Paris, redacţiei ziarului „La Roumanie”, Coloniei Române din Paris, 2
vol., Craiova, 2009.
FUIN = Făuritori ai unităţii şi independenţei naţionale, coord. Fl. Georgescu, El.
Pălănceanu. Bucureşti, 1983.
GMR = „Glasul macedo-românilor”, Bucureşti, 1948.
GR = „Graiul românesc”, Bucureşti.
GREP = Gîndirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), ed. P. Cornea, M.
Zamfir. Bucureşti, II, 1969.
IA = S. Lascu (ed.), Independenţa Albaniei în percepţia opiniei publice româneşti
(1912-1914), Târgovişte, 2012.
IB = P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002.
ID = A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998.
IHIC = In honorem Ioan Caproşu (Studii de istorie), ed. L. Leuştean, M.M.
Szekely, M.R. Ungureanu, P. Zahariuc. Iaşi, 2002.
VIII
ILD = Istoria lumii în date, coord. A. Oţetea. Bucureşti, 1972.
IMPR, IV = Istoria militară a poporului român, coord. pr. I. Ceauşescu, IV,
Bucureşti, 1987.
IPR = Istoria poporului român, coord. A. Oţetea, Bucureşti, 1972.
IR, 1998 = Istoria României, Bucureşti, 1998.
IR, VI, 2002 = Istoria românilor, VI: Românii între Europa clasică şi Europa
Luminilor (1711-1821), coord. P. Cernavodeanu, N. Edroiu, Bucureşti, 2002.
IR, VII: 1, 2003 = Istoria românilor, VII: 1: Constituirea României moderne
(1821-1878), coord. D. Berindei, Bucureşti, 2003.
IR, VII: 2, 2003 = Istoria românilor, VII: 2: De la Independenţă la Marea Unire
(1878-1918), coord. Gh. Platon, Bucureşti, 2003.
IRD, 1971 = Istoria României în date, coord. C.C. Giurescu, Bucureşti, 1971.
IRD, 2003 = Istoria României în date, coord. D.C. Giurescu, Bucureşti, 2003.
IRT = Istoria României în texte, coord. B. Murgescu, Bucureşti, 2001.
JMIA = Pace şi război (1940-1944). Jurnalul mareşalului Ion Antonescu
(comentarii, anexe, cronologie), ed. G. Buzatu, S. Cheptea, M. Cîrstea, C. M. Lungu, I-
II, Iaşi, 2008-2010.
M.O. = „Monitorul Oficial”, Bucureşti.
OCR = St. Brezeanu, L. Bârzu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi
tradiţie istorică. Bucureşti, 1991.
PB = „Peninsula Balcanică”, Bucureşti.
PER = Politica externă a României, coord. I. Calafeteanu, Cr. Popişteanu.
Bucureşti, 1986.
PNDS = Popis na naselenieto, domakinstvata i stanovite vo Republika
Makedonija, 2002. Definitivni podatotsi = Census of Population, Households and
Dwellings in the Republic of Macedonia. 2002. Final Data, Skopje, 2005.
PPR, I-IV = Publicaţii periodice româneşti (ziare, gazete, reviste), I-IV,
Bucureşti, 1913-2003.
PR = Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Bucureşti,
1986.
RA = „Revista aromânească”, Bucureşti, 1929.
RACD = „Revista Asociaţiei Corpului Didactic şi Bisericesc din Macedonia”,
Salonic, 1914.
RAG = Românii din afara graniţelor, ed. C.M. Lungu. Bucureşti, 2001.
IX
RB = Românii balcanici în paginile „Gazetei Transilvaniei”, ed. E. Ţîrcomnicu,
S. Lascu. Bucureşti, 2012.
RDR, I = Reprezentanţele diplomatice ale României, I: 1859-1917, Bucureşti,
1967.
RG = România – Grecia. Relaţii istorice. Documente din arhiva Legaţiei române
din Atena (1941-1947), ed. G. Penelea-Filitti, Bucureşti, 1997.
RIR = „Revista istorică română”, Bucureşti.
RIU = Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească. Bibliografie
selectivă, coord. Şt. Ştefănescu. Bucureşti, 1986.
RL = Gh. Zbuchea, C. Dobre, Români în lume. Secolul XX, 2 vol., Bucureşti,
2005.
RLSA = „Rivista di Literaturã shi Studii Armãnj”, Constanţa.
RLUE = Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, II, coord. T. Nedelcea,
Craiova, 2008.
RM = V. Stoicescu, C. I. Naum, C. Petrescu-Birina, Românii din Macedonia (Anii
270-1901), Bucureşti, 1900.
RMR = „Revista macedoromână”, Bucureşti.
RMU = M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, II: 2, Bucureşti,
1988.
RO = N. Saramandu, Romanitatea orientală, Bucureşti, 2004.
RRBC = T. Maiorescu, România, Războaiele balcanice şi Cadrilaterul, ed. S.
Neagoe, Bucureşti, 1995.
RRE = S. Brezeanu, C. Iordan, H.C. Matei, T. Teoteoi, G. Zbuchea, Relaţiile
româno-elene. O istorie cronologică, Bucureşti, 2003.
RSCMR = J. Tambozi, D. Costea, G.J. Tambozi, Rolul Societăţii de Cultură
Macedo-Română la sud de Dunăre. Personalităţi reprezentantive până la anul 1914,
Bucureşti, [2009].
RSD = Românii de la sud de Dunăre. Documente, coord. St. Brezeanu, Gh.
Zbuchea, Bucureşti, 1997.
RT = Românii din Timoc, ed. C. Constante şi A. Golopenţia, 3 vol., Bucureşti,
1943-1944.
SAI = „Studii şi articole de istorie”, Bucureşti.
SAM = N. Saramandu, Studii aromân şi meglenoromâne, Constanţa, 2003.
SC = N. Batzaria, Spovedanii de cadâne, ed. T. Nedelcea, Craiova, 1996.
X
SCIL = G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, ed. Al. Piru, Bucureşti,
[1966].
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti.
SCPB = Shqipëri. Censusi popullsisë dhe banesave. Pjesa I: Rezultate Kryesore =
Albania. Population and Housing Census. Part I: Main Results, [Tiranë], 2011.
SI, I = Studii de istorie, I, coord. C. Buşe, I. Cândea. Brăila, 2012.
SNI = Scrisori către N. Iorga, ed. P. Ţurlea, Bucureşti.
SOD = Scrisori către Ovid Denuşianu, ed. L. Onu, I. Vîrtosu, M. Rafailă.
Bucureşti.
ŞA = Şcoala Ardeleană, ed. Fl. Fugariu, R. Munteanu, I-II, [Bucureşti, 1970].
ŞBR = Şcoli şi biserici din Peninsula Balcanică. Documente, ed. A. Berciu-
Drăghicescu, M. Petre, Bucureşti, I-II, Bucureşti, 2004-2006.
TDR = Tratat de dialectologie românească, coord. V. Rusu, Craiova, 1984.
TIR = I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaţionale ale
României, 1354-1920. Texte rezumate, adnotări, bibliografie. Bucureşti, 1975.
TLG = Tratat de lingvistică generală, red. resp. Al. Graur, S. Stati, L. Wald.
Bucureşti, 1971.
URDB = A. Tanaşoca, N.Ş. Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică.
Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Bucureşti, 2004.
Mamei
„Greşesc, deci, în primul rând, cei care, din nevoia de
argumente în favoarea identităţii armânilor […] denaturează ideile
mele spunând că aromâna / aromânii este / sunt o altă limbă / un alt
popor decât limba română / românii: o exagerare şi o deformare
inutile, căci însuşi faptul de a vorbi o altă limbă decât oricare din
limbile balcanice – toate neromanice, nelatine! – le conferă acest
drept! Aceşti autori fac o gravă eroare istorică.
Greşesc însă, în al doilea rând, şi cei care, exagerând în sens
invers, pun semnul egalităţii între «aromână» şi «aromâni» (din sudul
Dunării) şi «română» şi «români» (din nordul Dunării). Aceşti autori
fac în plus o gravă eroare geografică: aromânii sud-dunăreni sunt la
ei acasă acolo, dar sunt în diasporă în orice alt loc pe care s-au
aşezat după ce şi-au părăsit locuinţele de baştină (în România sau
aiurea – oricât de mult ar deranja termenul de diasporă pe unii
autori).” [s.a.]
Post-scriptum [1996] la: Un dodecalog al aromânilor sau 12
adevăruri incontestable, istorice şi actuale asupra aromânilor şi
asupra limbii lor [1993], în: Matilda CARAGIU-MARIOŢEANU,
Aromânii şi aromâna în conştiinţa contemporană, Bucureşti, 2006, p.
26.
1
INTRODUCERE
§ 1. PRELIMINARII
În Peninsula Balcanică se află importante comunităţi etnice înrudite îndeaproape
cu populaţia majoritară din România. Fără a avea un etnonim propriu, membrii acestor
comunităţi sunt cunoscute sub denumiri datorate în mare parte intelectualilor care le-au
studiat1. De la început trebuie să remarcăm existenţa la sud de Dunăre a unor comunităţi
distincte ale vlahilor balcanici: a) locuitorii vlahi din Peninsula Istria, astăzi aproape
dispăruţi, denumiţi în lumea ştiinţifică istroromâni2; b) locuitorii vlahi din Meglenia, de
pe valea Vardarului, cunoscuţi sub denumirea livrească de meglenoromâni3; c)
aromânii, locuitori într-un spaţiu larg de interferenţă între Macedonia, Albania, Grecia4;
d) românii („vlahii”) timoceni, locuind de o parte şi de alta a râului Timoc – frontieră
politică între Bulgaria şi Serbia – şi care (spre deosebire de grupurile anterior amintite)
vorbesc graiuri ale dacoromânei5.
Firesc, statul român s-a interesat încă din perioada constituirii sale de soarta
acestora. Încă de la începutul acţiunii sale, statul român a subliniat că scopul său este
acela de propăşire a acestor comunităţi aproape exclusiv pe cale culturală, pronunţându-
se pentru respectarea frontierelor impuse prin tratatele de pace. Situaţia va fi oarecum
diferită în momentele de mari cumpănă din 1912-1919 şi 1940-1948 când deruta din
rândul politicienilor români se va reflecta şi în privinţa acţiunii care-i viza. Precizăm că
principalul efort al autorităţilor de la Bucureşti va fi îndreptat spre macedoromâni,
termen generic pe care îl folosim în accepţia pe care i-a dat-o filologul Theodor Capidan
care reunea sub acest nume pe aromâni şi meglenovlahi6.
1 Principalele etnonime sunt: rumuni, vlahi, vlaşi, rămăni, armâni. Termenii macedoromâni, istroromâni, meglenoromâni sunt de inspiraţie livrească. 2 Au fost cercetaţi de filologi precum: Ioan Maiorescu, Theodor T. Burada, Sextil Puşcariu, August Kovačec, Traian Cantemir, Silviu Dragomir ş.a. 3 Ei au fost multă vreme confundaţi cu aromânii. Vor fi identificaţi ca grup etnic abia la sfârşitul secolului XIX de către filologul german Gustav Weigand, şi studiaţi de Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Petăr Atanasov ş.a. 4 Sunt grupul cel mai bine cunoscut (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Şcoala Ardeleană, Mihail Kogălniceanu, etc.) şi studiat (Gustav Weigand, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Theodor Capidan, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Max Demeter Peyfuss, Nicolae Saramandu, Gheorghe Zbuchea, Nicolae-Şerban Tanaşoca ş.a.) 5 Printre cei care au studiat acest „bloc” al românismului amintim pe: Theodor T. Trâpcea, N.A. Constantinescu, Gheorghe Zbuchea, Tihomir Georgevici, ş.a. 6 Preferăm acest termen în locul celui uzual de meglenoromâni deoarece membrii acestei comunităţi nu se autodenumesc români, ci vlahi – Petăr ATANASOV, Meglenoromâna, în: Tratat de dialectologie românească, coord. dr. Valeriu RUSU, Craiova, 1984, p. 476
2
§ 2. SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
INSTRUMENT AL PROPAGANDEI ROMÂNEŞTI ÎN BALCANI
Principala instituţie prin care atât statul român cât şi macedoromânii stabiliţi la
nordul Dunării au acţionat în favoarea elementului romanic din Balcani a fost Societatea
de Cultură Macedoromână. Înfiinţarea sa a fost precedată de activitatea unui Comitet
Macedoromân înfiinţat în 1860 a cărui activitate a fost destul de modestă. Abia după
recunoaşterea independenţei României şi a dreptului macedoromânilor la promovarea
unui învăţământ propriu prin şcoli româneşti recunoscut ca atare de statul otoman în
1878, va fi posibilă o acţiune oficială a statului român. Aceasta se va manifesta prin
înfiinţarea Societăţii de Cultură Macedoromână în 1879 care a reunit în rândurile sale
atât importante personalităţi româneşti cât şi macedoromâne. Scopul său principal a fost
conservarea elementului românesc din Balcani prin intermediul culturii româneşti
promovate în primul rând prin şcoală şi biserică. Din păcate statele balcanice s-au
raportat la activitatea statului român în general şi a Societăţii în special ca la un
organism menit să asigure o influenţă politică a României în Balcani. În perioada de
până la 1912 deosebit de virulenţi au fost grecii conştienţi că prin deşteptarea
sentimentelor naţionale în rândul macedoromânilor riscau să piardă principalul lor
element de sprijin în Macedonia şi în regiunea Pindului. În perioada interbelică,
macedoromânii au avut o situaţie diferită de la ţară la ţară, ceea ce a impus şi adaptarea
activităţii societăţii. În Grecia şi Bulgaria s-a permis funcţionarea de şcoli (dar
diplomele lor nu erau recunoscute de autorităţi) şi biserici româneşti, în Albania situaţia
a fost confuză, şcolile româneşti fiind când interzise când acceptate să funcţioneze, în
timp ce în Iugoslavia orice activitate culturală românească în Macedonia a fost interzisă
şi sever reprimată. După 1946 politica de „neamestec în treburile interne ale altui stat”
promovată de statul român a pecetluit soarta macedoromânilor lăsaţi pradă
deznaţionalizării şi în acest context activitatea Societăţii nu şi-a mai avut nici un rost,
instituţia dispărând de altfel probabil în 1950. Reînfiinţată în 1990, Societatea este încă
în căutarea propriei sale identităţi în condiţiile în care statul român are alte priorităţi.
3
§ 3. ETAPELE EVOLUŢIEI
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDOROMÂNĂ
Rezumând, putem împărţi activitatea Societăţii în următoarele etape: 1)
„preistoria” include activitatea Comitetului Macedoromân de la înfiinţarea sa până la
1878 când autorităţile otomane au recunoscut dreptul macedoromânilor de a avea şcoli
româneşti; 2) perioada când destinele Societăţii au fost conduse de către V.A. Urechiă,
1879-1901; 3) primul deceniu al secolului trecut când conducerea a fost asigurată de dr.
Leonte Anastasievici; 4) perioada crizei balcanice din 1912-1920 când s-au produs
principalele modificări în structura teritorială a statelor din Balcani şi când Societatea a
încercat să îşi impună şi unele deziderate politice (canton autonom în Albania şi Pind şi
federalizarea Macedoniei); 5) perioada interbelică, 1920-1940, când activitatea
Societăţii s-a concentrat pe conservarea identităţii româneşti a macedoromânilor în
statele balcanice în noile condiţii istorice şi încurajarea românizării Cadrilaterului prin
colonizare; 6) criza balcanică din 1940-1948, când au avut loc mari prefaceri în toate
statele balcanice care au trezit mari speranţe în rândul macedoromânilor ca urmare a
victoriilor Axei, dar şi mari deziluzii odată cu înfrângerea acesteia, cu războiul civil din
Grecia (1946-1949) şi cu instaurarea regimului comunist în România, Bulgaria, Albania
şi Iugoslavia.
§ 4. SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ ÎN
ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ
În demersul nostru istoriografic vom folosi această periodizare pentru a evidenţia
gradul în care a evoluat interesul ştiinţific românesc în ce priveşte activitatea Societăţii.
Ne vom limita exclusiv la principalele contribuţii ştiinţifice româneşti, fără a intra în
analiza surselor primare (cele de arhivă sau din presa contemporană evenimentelor) – a
căror importanţă rămâne fundamentală.
În perioada începuturilor (1860-1878) singura contribuţie mai importantă rămâne
cartea lui Dimitrie BOLINTINEANU, Călĕtoriĭ la Româniĭ din Macedonia şi Muntele Atos
sau Santa Agora (Bucurescĭ, 1863, 192 p.)7. Grigore H. GRANDEA, publica în Albina
7 Cartea a fost în repetate rânduri republicată. Ultimele ediţii mai importante: Dimitrie BOLINTINEANU, Opere, VI: Călătorii, ed. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1985, p. 287-405 (comentariile editorului, p. 608-616); idem, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, Craiova, 2001, 194 p.
4
Pindului (an I, nr. 3, 1868-VII-15, p. 58) un necrolog despre inţiatorul Comitetului
Macedoromân, Dimitrie Cosacovici8.
În perioada „V.A. Urechiă” (1879-1900) Societatea a iniţiat un periodic în
aromână şi greacă Frăţilia întru Dreptate, din care au apărut 17 numere în 1880. Era
redactat, se pare, de către V.A. Urechiă iar tranducerea în aromână (şi greacă?) o realiza
Constantin Belimace. Prima acţiune importantă a proaspăt înfiinţatei Societăţi de
Cultură Macedoromână a fost editarea sub direcţia lui V.A. URECHIĂ a unui Album
Macedo-Român (Bucuresci, 1880, VIII + 144 p. + 22 p.) Începuturile acţiunii în
favoarea macedoromânilor prin intermediul Comitetului Macedoromân şi a Societăţii
Macedoromâne sunt prezentate pentru prima dată de Theodor T. BURADA, Cercetărĭ
despre şcoalele românescĭ din Turcia (Bucurescĭ, 1890, 215 p.)9 Despre rolul său în
activitatea Societăţii – şi raporturile cu acel Comitet creat în 1860 – vorbeşte V.A.
URECHIĂ, într-o Interpelare […] în cestiunea şcoalelor macedoromâne (Bucuresci,
1896, 38 p.) şi în memoriile sale publicate sub titlul Din tainele vieţei din ziarul
Apărarea naţională (Bucureşti, an I, 1900, nr. 254, oct. 2, p. 1 şi nr. 285, oct. 3, p. 1).
Principala contribuţie rămâne însă lucrarea dedicată lui V.A. Urechiă10 şi
întocmită de câţiva dintre conducătorii Societăţii: Virgiliu STOICESCU, Const. I. NAUM,
Const. PETRESCU-BIRINA, Românii din Macedonia (Anii 270-1901) (Bucuresci, 1900,
XXXIV + 189 p.).
Perioada „dr. Leonte” (1901-1911) este epoca în care interesul societăţii româneşti
pentru macedoromâni a fost maxim11. Aceasta se reflectă şi pe plan istoriografic. Atunci
apare prima sinteză despre istoria macedoromânilor: Ion ARGINTEANU, Istoria
Românilor macedoneni din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre (Bucureşti,
1904, XV + 333 p.) Profesorului Mihail-Virgiliu CORDESCU îi datorăm monografia
1866-1906. Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al
seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin, lucrare întocmită sub
auspiciile Ministerului Instrucţiunii […] (Bucureşti, 1906, 404 p. + 1 h.).
Societatea a fost ea însăşi foarte activă pe plan publicistic. Secretarul său, Ioan C.
PUPPA, a publicat un studiu în ziarul Adevărul, apărut apoi şi sub formă de broşură,
România faţă de cestiunea macedoneană (Bucureşti, 1903, 48 p.). În condiţiile de la
8 Citat de noi după: S[toica] LASCU, De la populaţia romanizată la vlahi/aromâni/români balcanici, SAI, LXX, 2005, p. 38, n. 34 (corect: p. 39, n. 37). 9 Lucrarea a fost reeditată fragmentar (lipseşte tocmai capitolul central privitor la activitatea şcolară) în: Teodor T. BURADA, Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, ed. I. Oprişan, Bucureşti, 2003, p. 68-117. 10 Cu acest prilej a fost publicată şi „Foaia macedoromână” (Bucureşti, 1900). 11 Ion BULEI, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984, p. 208.
5
începutul secolului trecut când s-a activizat acţiunea teroristă bulgară şi apoi cea greacă,
Nicolae A. PAPAHAGI, a întocmit două lucrări pentru a face cunoscut şi străinătăţii
punctul de vedere al Societăţii şi al autorităţilor române: La Question Macédonienne
(Bucarest, 1901, 52 p.) şi Les Roumains de Turquie „ouvrage publié sous les auspices
de la société Macédo-Roumaine de culture intellectuelle” (Bucarest, 1905, 184 p.).
Jubileul Societăţii sărbătorit la 31 Octombrie 1904 era imortalizat şi prin adunarea
principalelor contribuţii prezentate cu acest prilej într-un volum intitulat 25 de ani de
luptă în Cestiunea Macedoneană (Galaţi, 1904, 73 p.)12. Punctul de vedere al Societăţii
a fost susţinut şi printr-o presă adecvată: Ecoul Macedoniei (Bucureşti, 1903-1906),
Revista Macedoniei (Bucureşti, 1905-1906) şi Courrier des Balkans (1903-1911).
În epocă au existat, firesc, şi voci critice la adresa politicii româneşti în Balcani şi,
implicit, a Societăţii, cum a fost lucrarea fostului şef al biroului şcolilor române din
străinătate, Eugen IONESCU, Cauza Românească în Turcia Europeană şi Conflictul cu
Grecia (Bucureşti, 1906, 115 p.)13. Pentru renunţarea la atitudinea antigrecească şi
adoptarea uneia antibulgare se pronunţa profesorul ieşean Ilie BĂRBULESCU în volumul
Româniĭ faţă de Sârbĭ şi de Bulgarĭ maĭ ales cu privire la Chestia Macedo-Română
(Bucureştĭ, 1905, 216 p.) apărut şi în versiune augmentată în limba franceză sub titlul
Relations des Roumains avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs et la Croatie en liaison
avec la question macédo-roumaine (Iaşi, 1912, 371 p.)14.
Au fost atunci publicate şi biografii ale unor personalităţi legate de acţiunea
românească în Balcani. Cea mai importantă rămâne C[onstantin] I. COSMESCU, Dimitrie
Cosacovici şi aromânismul (Bucuresci, 1903, 57 p.)15. Amintim şi articolul lui Nicolae
BATZARIA despre Mihail Nicolesco*, unul din membrii Comitetului Macedoromân (în:
Lumina, Bitolia, an II, 1904, nr. 7-8, p. 223-226), cel al lui S. PAPASOTIR, despre
Dumitru* Bolintineanu (ibidem, an V, 1907, nr. 1, p. 167-169)16 şi un articol sub
pseudonimul BIGLA, Contribuire la studiul martiriului Ştefan Mihăileanu (în Almanah
Macedo-Român 1902, Bucuresci, p. 161-171).
12 Materialele publicate de către conducătorii săi reflectă tocmai principalele direcţii de acţiune: Dr. LEONTE [Anastasievici], Acum 25 de anĭ şi azĭ, p. 7-12; G[eorge] MISAIL, Fanarul şi fraţiĭ noştrĭ de la Pind, p. 13-27; Ioan C. PUPPA, Lucrurĭ care trebuie ţinute minte, p. 28-45; idem, În cestiunea Bisericeĭ, p. 46-49; N[icolae] P[APAHAGI], Patriarhul în rătăcire, p. 49-53; C[hristu] OTTO, Dialectul nostru, p. 58-59; [Nicolae] P[APAHAGI], Apostol Margarit, p. 60-61. 13 Pentru critica Societăţii vezi mai ales: p. 99-100. 14 Vd. ediţia republicată tot în limba franceză, la Bucureşti, 1999, 415 p. Pentru problema noastră, importantă este partea I: La Roumanie et les Aroumains en face de la lutte entre Serbes, Bulgares et Grecs pour la Macédoine, p. 13-181. 15 Extras din „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare”, s. II, t. XXV, p. 285-340. 16 Citat după: Adina BERCIU-DRĂGHICESCU, Maria PARIZA, Aromânii în publicaţiile culturale, 1880-1940 (reviste, almanahuri, calendare). Bibliografie analitică, Bucureşti, 2003, p. 70 (nr. 389), 73 (nr. 416).
6
Între 1912-1920, perioada marilor prefaceri, atât activitatea diplomaţilor cât şi a
oamenilor de cultură din Europa s-a îndreptat în mare măsură spre evenimentele din
sud-estul continentului unde se prăbuşea Imperiul Otoman iar statele balcanice îşi
căutau propriul lor drum. Situaţia este similară şi în România şi în rândul
macedoromânilor.
Societatea de Cultură Macedoromână a reuşit să îşi apropie în mai mare măsură
Liga Culturală (fondată în 1890). Pe lângă manifestaţiile, mitingurile, articolele de
presă, au rezultat şi două importante contribuţii publicistice. Articole semnate de
V[irgil] ARION, V[asile] PÂRVAN, G[eorge] VÂLSAN, P[ericle] PAPAHAGI, G[eorge]
BOGDAN-DUICĂ, erau adunate în culegerea România şi Popoarele Balcanice (Bucureşti,
1913, 61 p.). În numele Ligii, Const[antin] NOE publica studiul Les Roumains Koutzo-
Valaques. Les populations macédoniens et la crise balkanique (Bucarest, 1913, 70 p.).
Societatea a fost deosebit de implicată în evenimente. Încă din 26 Noiembrie
1912, conducerea sa reunind pe Dr. Leonte [Anastasievici], Constantin F. Robescu,
Iuliu Valaori, George Murnu şi dr. V[asile] Dudumi, întocmea o broşură intitulată
Macedonia macedonenilor (Bucureşti, 1912, 23 p.) apărută în acelaşi an şi în limba
franceză17. Această broşură care solicita federalizarea Macedoniei a constituit baza
contactelor pe care o delegaţie a Societăţii condusă de George Murnu le va avea în
principalele capitale europene în 1913. Acelaşi George Murnu va conduce o nouă
delegaţie macedoromână, de astă dată la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.
Dezideratele delegaţiei vor fi exprimate în alte memorii care au văzut lumina tiparului
în română18 şi franceză19.
Punctele de vedere ale Societăţii nu au mai fost împărtăşite şi de oficialităţile
statului român. Poziţia acestora a fost evidenţiată în culegerea Documente diplomatice.
Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea României. Septembrie 1912-August
1913. Cartea Verde. Textul Tractatului de Pace de la Bucureşti. 1913 (traducerile de
Vintilă M. Ivănceanu, redactor în Ministerul Afacerilor Străine cu încuviinţarea
ministerului, Bucureşti, 1913, 270 p.)20.
17 Ediţia franceză a fost reprodusă sub titlul La Macédoine aux Macédoniens! Memoriul Societăţii Macedo-Române de Cultură Intelectuală din 1912, după izbucnirea primului război balcanic, în chestiunea Macedoniei, în: Caleidoscop aromân, ed. Hristu CÂNDROVEANU, vol. 1, Bucureşti, 1998, p. 239-257. 18 Revendicările naţionale ale macedo-românilor. Cuvânt adresat presei, oamenilor politici şi opiniei publice, Bucureşti, 1919, 8 p. 19 Le problème macédonien. Sa solution la plus équitable, Bucarest, 1919, 8 p.; La Question des Macédo-Roumains ou des Koutzo-Valaques, Bucarest, 1919, 11 p.; Les Macédo-Roumains (Koutzo-Valaques) devant le Congrès de la Paix, s.l.: s.e., s.a. 20 Cu o ediţie în limba franceză: Documents diplomatiques. Les événements de la Péninsule Balkanique. L’Action de la Roumanie. Septembre 1912-Août 1913, Bucarest, 1913, X + 199 p.
7
În perioada interbelică (1920-1940) apar importante sinteze privind pe
macedoromâni. Dintre aceste lucrări, care fac referire şi la problematica noastră
amintim: Prof. univ. Th[eodor] CAPIDAN, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic
(operă premiată de Academia Română cu Premiul Statului „Eliade Rădulescu”,
Bucureşti, 1932, X + 576 p.)21, Dr. S<imion> ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din
Balcani (Bucureşti, 1934, 119 p.)22 şi Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din
Peninsula Balcanică (Bucureşti, 1938, 264 p.)23.
Pentru perioada de început deosebit de utile sunt contribuţiile lui Victor
PAPACOSTEA, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu privitoare la arhimandritul Averchie
(„Revista aromânească”, Bucureşti, an I, 1929, nr. 1, p. 38-55), Documente aromâneşti
dintre 1860 şi 1870 (ibidem, nr. 1, p. 81-87, nr. 2, p. 169-177), Memoriul
macedoromânilor către Napoleon [al III-lea]. Un proiect de autonomie românească în
Peninsulă („Revista Macedo-Română”, Bucureşti, vol. III, 1931, nr. 1-2, p. 23-35)
precum şi articolul preşedintelui de atunci, Petre TOPA, Înfiinţarea Societăţii de Cultură
Macedo-Română („Revista Macedo-Română”, an II, 1930, nr. 1, p. 33-35)24.
Societatea s-a implicat în sprijinirea macedoromânilor din Peninsula Balcanică.
Imediat după încheierea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, reprezentantul
Universităţii din Bucureşti în Senatul României, George MURNU, ţinea un discurs
intitulat Pentru românii din Peninsula Balcanică (Cuvântare rostită în şedinţa Senatului
din 28 Decembrie 1919, Bucureşti: Impr. Statului, 1920, 8 p.), obţinând din partea
senatorilor români promisiunea că statul se va implica în continuare în sprijinirea
macedoromânilor. Cu ocazia Congresului minorităţilor etnice de la Geneva25,
Societatea prezenta un Mémoire sur la situation des minorités roumaines trans-
danubiennes. Jugo-Slavie, Bulgarie, Grèce, Albanie. 1925 (Bucarest, VII p.), care vedea
lumina tiparului şi în româneşte26. Au fost editate şi periodicele: „Flambura Pindului”
21 De curând reeditată în două ediţii: Th[eodor] CAPIDAN, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, ed. Justina Burci şi Camelia Zăbavă, Craiova, 2001, 250 p. (se publică numai introducerea, nu şi detaliile gramaticale privind aromâna); Th[eodor] CAPIDAN, Dialectul aromân. Studiu lingvistic, ed. a II-a*, cu o postfaţă de Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 2005, X + 593 p. 22 Cap. I Câteva fapte care au premers înfiinţarea primelor şcoli naţionale, p. 15-23, prezintă şi activitatea Comitetului Macedoromân, iar cap. II Guvernele ţării şi şcoala românească din Balcani, p. 25-54, vorbeşte în context şi despre activitatea S.C.M.R. 23 Retipărire: Bucureşti, 1999, 288 p. Vezi cap. IX: Redeşteptarea naţională. Chestiunea şcolară, p. 109-139. Volumul include şi valoros capitol de Anexe, p. 171-221. 24 Acesta era un fragment din istoricul Societăţii care trebuia să apară în cursul anului 1930. Nu cunoaştem vreo altă informaţie despre ducerea la îndeplinire a acestui proiect. 25 T[oli] HAGI-GOGU, Congresul dela Geneva al unor minorităţi etnice, Bucureşti: „Peninsula Balcanică”, III, 1925, nr. 7, nov., p. 130-136. 26 Memoriul Societăţii de Cultură Macedo-Română trimis Congresului de la Geneva, Bucureşti: „Peninsula Balcanică”, III, 1925, nr. 7, nov., p. 136-139.
8
(1929), „Apărarea” (săptămânal al S.C.M.R., 1930-1931)27 sau „Graiul” (săptămânal al
Societăţii Studenţilor Macedo-Români, 1931)28. Au apărut şi articole (omagiale sau
necrologuri) despre preşedinţi ai S.C.M.R.: Iuliu Valaori, Petre Topa, Ion Grădişteanu29
ş.a.
Anii 1940-1940 au fost o perioadă foarte frământată din istoria Peninsulei
Balcanice şi era firesc ca şi Societatea şi Statul Român să se implice30. Au apărut alte
importante sinteze în care este prezentată şi activitatea Comitetului Macedoromân şi a
S.C.M.R. Acad. Theodor CAPIDAN îşi încununa munca de o viaţă cu o valoroasă sinteză
intitulată Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942, 274 p.)31,
problematica noastră fiind prezentă în cap. Starea culturală la Macedoromâni (p. 177-
243). Aspecte despre începuturile mişcării româneşti printre aromâni apar în cartea-
mozaic a lui Sterie DIAMANDI, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor (Bucureşti,
1940, 414 p.) în cap. Epoca renaşterii. Precursori (p. 249-286)32.
Societatea a publicat un memoriu în legătură cu situaţia macedoromânilor din
Cadrilater după cedarea acestuia către Bulgaria în 194033. În 1948, autorităţile
comuniste din România au permis apariţia gazetei „Glasul Macedo-Românilor”
(Bucureşti, an I, 1948, nr. 1, aug. 15) care era de fapt o încercare de implicare în
conflictul civil din Grecia. A fost singura încercare de editare a unui periodic despre
problematica aromânească în perioada comunistă.
În epocă au apărut mai multe materiale privind personalităţile implicate în
activitatea S.C.M.R34. Cele mai multe informaţii le găsim la Lucian PREDESCU,
Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri (Bucureşti, [1940],
27 Cu articole semnate, între alţii, de Iuliu Valaori, Ion Foti, George Murnu. 28 Această societate se afla în strânse legături cu S.C.M.R., în localul căreia funcţiona. 29 Anton CIUMETTI, Profesorul Iuliu Valaori [necrolog], „Lumina”. Revista Liceului Român din Grebena, an I, 1936, nr. 3, iul.-sept., p. 1-3; Simeon RUFU, Iuliu Valaori, Bucureşti: „Dimândarea”, II, 1938, nr. 10-11, mart.-apr., p. 18 – apud APC, p. 63, nr. 347 şi, respectiv, p. 67, nr. 377. Vezi şi: „Macedonia”, Bucureşti, an X, 1936, nr. 29, nov. 1-7, p. 2; Ion FOTI, Doctorul Petre Topa, „Dimândarea”, an II, 1938, nr. 17-19, oct.-dec., p. 44-45 (apud APC, p. 65, nr. 360); „Graiul”, Bucureşti, an I, 1932, nr. 13, oct. 10, p. 3; 1933, nr. 18, ian. 21, p. 1. 30 În perioada – cel puţin de început – a dictaturii militare din România, au fost voci care s-au pronunţat pentru modificarea statu-quo-ului în regiune, aromânii (susţinuţi şi de Societate) pronunţându-se din nou pentru un canton autonom în Pind şi Albania sub protectoratul Italiei – Pe larg: Gheorghe ZBUCHEA, Problema aromânilor în timpul celui de-al doilea război mondial, în vol. Perenitatea vlahilor în Balcani. Istorie şi civilizaţie aromânească, ed. a II-a, 29-30 August 1996, Constanţa, p. 7-23. 31 Cu ediţii în limbile germană, franceză şi italiană – BIR, II, p. 418 a, nr. 8608, 8610, 8611. 32 Unde este inclusă şi o biografie a lui Dimitrie Cazacovici (p. 266-286). 33 [Dr. Petre TOPA, Situaţia elementului românesc din Dobrogea Nouă], s.l.: s.e., s.a., 13 p. Titlul şi autorul au fost identificate de lucrătorii de la B.A.R. 34 Doctorul Petre Topa, „Dimândarea”, IV, 1940, nr. 33-35 (febr. - apr.), p. 47-50.
9
959 p.)35. Necrologuri ale unor membri ai Societăţii sunt incluse şi în cartea lui Ion
NAUM-DELAVARDAR, Pro Meglenia (Bucureşti, 1942, 92 p.).
În timpul guvernării comuniste (1949-1989) are loc acum un fenomen paradoxal.
În timp ce filologii continuă să publice valoroase contribuţii despre idiomurile aromân,
meglenoromân şi istroromân36, materiale despre istoria modernă a macedoromânilor vor
începe să fie publicate abia din anii 197037. Despre rolul Comitetului Macedoromân şi
despre Societate aminteşte în introducerile la antologiile sale de literatură aromână,
scriitorul şi publicistul Hristu Cândroveanu38. Vistian GOIA, V.A. Urechia (Bucureşti,
1979, 264 p.) aminteşte despre raporturile lui Urechiă cu „Societatea macedoromână*”
şi despre contribuţia sa la Albumul macedoromân (p. 117)39. Albumul editat de
Societate în 1880 a reţinut atenţia lui L<eon> KALUSTIAN, Facsimile (Bucureşti, 1975,
p. 243-255)40. O importantă contribuţie la editarea albumului a adus istoricul gălăţean
Paul PĂLTĂNEA, prin publicarea Catalogului manuscriselor şi scrisorilor din Biblioteca
„V.A. Urechia” (Galaţi, 1979, 324 p.)
Reeditarea unor contribuţii istorice ale lui George MURNU, sub titlul Studii istorice
privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre (Bucureşti, 1984, 204 p.) îi prilejuieşte
istoricului Nicolae-Şerban TANAŞOCA, în introducerea George Murnu – istoric al
românilor de peste Dunăre (p. 7-64) pertinente observaţii despre acţiunea naţională
macedoromânilor românofili. În cartea lui Ion BULEI, Lumea românească la 1900
(Bucureşti, 1984, 332 p.) se fac şi referiri la problema aromânească cu accent pe
asasinarea lui Ştefan Mihăileanu (p. 208-211). Prin lucrarea Istoria popoarelor din sud-
estul Europei în epoca modernă, 1789-1923 (Bucureşti, 1987, 407 p.) Prof. Nicolae
CIACHIR reuşeşte să integreze pe aromâni în fenomenul mai larg al istoriei balcanice din
epoca modernă, amintind în context şi despre fondarea în 1860 a comitetului care a
35 Republicată: Lucian PREDESCU, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, ed. anastatică, Bucureşti, 1999, 960 p. 36 Pentru cercetarea românească în domeniu vezi: D. ZAGARODNÎI, Bibliografie, TDR, p. 775-839. 37 Acest fenomen este prezent chiar în biografiile unor personalităţi care au fost implicate în mişcarea naţională aromânească: Ovidiu PAPADIMA, Cezar Boliac, Bucureşti, 1966, 351 p.; Marin BUCUR, C.A. Rosetti: mesianism şi donquijotism revoluţionar, Bucureşti, 1970, 495 p.; Iulia şi Ecaterina MURNU, George Murnu, poetul homerid, Bucureşti, 1979, 239 p. + 12 pl.; Sanda DIAMANTESCU, Radu HÎNCU, Poetul luminii: George Murnu, în: George MURNU, Poeme, [Bucureşti], 1970, p. 5-50. S.C.M.R. nu apare menţionată nici în lucrarea lui Petre DAN, Asociaţii. Cluburi. Ligi. Societăţi. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1983, 407 p. Câteva excepţii sunt totuşi: George CĂLINESCU, Studii şi cercetări de istorie literară, prefaţă şi note de Al. Piru, [Bucureşti] [1966], p. 140-159 (biografie despre Grigore H. Grandea) şi Constantin C. GIURESCU, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Chişinău, 1992, p. 433-434 (prima ediţie: Bucureşti, 1970). 38 Vezi mai ales antologia Un veac de poezie aromână, selecţie de texte, transpunere şi prezentarea autorilor: Hristu CÂNDROVEANU, [Bucureşti], 1985, p. 12. 39 Alte detalii despre activitatea lui V.A. Urechiă în favoarea aromânilor la p. 42, 141, 207, 225 etc. 40 El atribuie iniţiativa întocmirii acestuia lui Trandafir Djuvara, diplomat român de origine aromână.
10
pregătit „terenul pentru înfiinţarea de şcoli şi biserici în limba română” în Imperiul
Otoman (p. 287-288).
Volumul editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului din R.S. România,
Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani (Bucureşti, 1986, 663 p.)
include şi documente despre activitatea S.C.M.R. (doc. 232-234, p. 599-604).
În această perioadă s-au publicat şi o serie de „documente literare” cu documente
şi corespondenţă ale unor oameni de litere. Semnalăm aici: Documente şi manuscrise
literare, I, ed. Paul Cornea (Bucureşti, 1967) având contribuţii în ce-i priveşte pe D.
Bolintineanu şi Gr. H. Grandea. De asemenea volumele: V. Alecsandri, Opere, X:
Corespondenţă, 1871-1881 (Bucureşti, 1985, 1151 p.), Al. Odobescu, Opere, IX:
Corespondenţă, 1880-1883 (ed. Filofteia Mihail, Rodica Bichis, Nadia Lovinescu.
Bucureşti, 1983, 579 p.).
În perioada postcomunistă se manifestă un interes crescând al studierii
aromânilor41.
De o importanţă covârşitoare s-a dovedit traducerea lucrării istoricului austriac
Max Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la
Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei (traducere autorizată de
Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, 143 p.) care prezintă succint, în context,
activitatea întreprinsă de Comitetul Macedoromân şi de Societatea de Cultură
Macedoromână. În această teză de doctorat apărută încă în 1974 autorul a parcurs
practic aproape întreaga bibliografie a problemei şi a consultat fonduri arhivistice din
Austria şi România (dar nu i-au fost accesibile cele din statele balcanice). Se acceptă
faptul că România a dus o propagandă intensă în Balcani, dar fără conotaţii teritoriale
(p. 20). Este subliniat faptul că „mişcarea naţională aromânească nu şi-a datorat în nici
un fel extinderea unei pretinse încurajări foarte active din partea Austriei” (p. 21).
Lucrarea Adinei BERCIU-DRĂGHICESCU, Românii din Balcani. Cultură şi
spiritualitate. Sfârşitul secolului al XIX-lea. Începutul secolului al XX-lea (Bucureşti,
1996, 258 p., întocmită prin colaborarea lui Petru Dănilă) face referiri şi la înfiinţarea
Comitetului macedoromân (p. 39-40) şi a Societăţii de Cultură Macedoromână (p. 169-
170), precum şi la presa editată de Societate (p. 177-180). Publicată iniţial în aromână42
cartea profesorului Ioan M. CARDULA, Istoria aromânilor macedoneni (transpunere în
limba română de prof. dr. Ecaterina Cardula, Bucureşti, 2004, 207 p.) este o trecere în 41 Vd. Aromânii şi meglenoromânii: interesul crescând în Europa de Sudest*. Bibliografie comentată, în: Thede KAHL, Istoria aromânilor, Bucureşti, 2006, p. 229-332; BIR, VIII, p. 238-239; BIR, X, p. 651-654; BIR, XI, p. 227-228. 42 Ioan M. CARDULA, Istoria armãnjlor, editsia a II-a revidzutã shi adãvgatã, Constantsa, 2001, 206 p. + 2 h. (ediţia I-a a apărut în 2000).
11
revistă prin evoluţia aromânilor, incluzând şi un capitol despre Redeşteptarea culturală
şi naţională a aromânilor (p. 117-134) în care sunt incluse sintetic datele esenţiale
privind comitetul şi societatea de la începuturi până după 1990.
Cel mai important istoric român care s-a ocupat de istoria modernă a
macedoromânilor după 1990 este profesorul Gheorghe ZBUCHEA43. Dintre lucrările sale
cea mai importantă pentru problematica noastră este O istorie a românilor din
Peninsula Balcanică. Secolul* XVIII-XX (Bucureşti, 1999, 306 p.), care are la bază
cursul special prezentat studenţilor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii
Bucureşti. Autorul a analizat ştiinţific, pe baza unei temeinice documentări de arhivă (p.
10)44, toate aspectele mai importante ale istoriei aromânilor până după 1990 în care au
fost implicate şi Comitetul Macedoromân (p. 51) şi Societatea de Cultură
Macedoromână (p. 52-55, 60-69, 111-126, 179, 185-189) cu observaţia că astăzi
Societatea „şi conducerea ei nu au reuşit să se impună ca organ coordonator al întregii
activităţi a românilor balcanici. Oricum acţiunile şi eforturile societăţii au reuşit să
trezească un anumit interes şi să facă mai cunoscută în rândurile autorităţilor şi a
opiniei publice problematica diversă cu care se confruntă astăzi românii balcanici
indiferent unde trăiesc” (p. 265-266). În lucrarea sa de doctorat România şi Războaiele
Balcanice, 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană (Bucureşti, 1999, 457 p.)45,
Prof. Gheorghe ZBUCHEA detaliază acţiunile în care s-a implicat Societatea în
colaborare cu Liga Culturală şi cu alte organizaţii din ţară pentru promovarea intereselor
macedoromânilor din timpul conflictelor care au modelat în cea mai mare parte harta
Peninsulei Balcanice (p. 94-146).
O importantă contribuţie privind activitatea lui George Murnu în cadrul delegaţiei
macedoromâne care în 1913 a vizitat capitalele marilor Puteri europene aduce Nicolae-
Şerban TANAŞOCA în studiul Realism şi idealism în chestiunea aromânească. Un episod
diplomatic din viaţa lui George Murnu în lumina corespondenţei sale inedite („Revista
istorică”, t. VIII (s.n.), 1997, nr. 11-12, p. 719-738) bazat pe documente inedite din
arhiva George Murnu46.
43 Din foarte bogata sa bibliografie (care debutează în 1990) cităm doar capitolele despre Românii din dreapta Dunării, din tratatul de Istoria românilor, Bucureşti, 2003, vol. VII, t. I: Constituirea României moderne (1821-1878), coord. acad. Dan BERINDEI, p. 227-229, 238-240, 798-801, 810-812, t. II: De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), coord. acad. Gheorghe PLATON, p. 377-385, 392-393 şi în colaborare cu Gh. I. IONIŢĂ capitolul despre Românii din afara hotarelor ţării din vol. VIII: România întregită (1918-1940), coord. Prof. univ. dr. Ioan SCURTU, p. 602-615. 44 A consultat fondurile existente la Arhiva Ministerului de Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, inclusiv fondul 2005 (Societatea de Cultură Macedoromână). 45 Cartea a fost apreciată de către academicienii Răzvan Theodorescu şi Virgil Cândea. 46 Reprodus şi în: Anca TANAŞOCA, Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Bucureşti, 2004, p. 230-254. Volumul include şi
12
Remarcăm şi lucrarea colectivă Rolul Societăţii de Cultură Macedo-Română la
sud de Dunăre. Personalităţi reprezentative până în anul 1914 semnată de Justin
TAMBOZI, Dumitru COSTEA, George Justinian TAMBOZI (Bucureşti, 242 p.) apărută
probabil în anul 2009.
Reactivată în 1990, S.C.M.R. a editat în 1992 un Almanah macedo-român
(Bucureşti, 1992, 233 p.), îngrijit de poetul Athanasie NASTA, preşedintele Societăţii, în
care este inclus şi articolul lui Valeriu PAPAHAGI, Istoricul Societăţii de Cultură
Macedo-Română (p. 195-202), care se doreşte un arc peste timp între Comitetul din
1863 şi societatea de după 1990. Neobositul publicist şi scriitor Hristu Cândroveanu, o
vreme preşedinte al societăţii, a editat timp de mai bine de un deceniu „Deşteptarea.
Revista aromânilor”, care a publicat atât literatură cât şi articole de istorie. Multe dintre
aceste contribuţii au fost adunate apoi în culegerea Caleidoscop aromân (Bucureşti, 5
vol., 1998-2000)47. Printre autori regăsim pe: Justin Tambozi48, Valeriu Papahagi49,
Gheorghe Zbuchea50, Maria Pariza51, Sotir Patoni52, Teodor Vârgolici53, Elena
Scărlătoiu54, Eugen Tănase55, Cornelia Pariza56, Sava Iercoşan57, Iordan Datcu58.
Între cărţile foarte importante apărute în ultimii ani sunt de remarcat teza de
doctorat a istoricului Ionuţ NISTOR, „Problema aromână” în raporturile României cu
statele balcanice (1903-1913), Iaşi, 2009, 308 p. şi traducerea lucrării lui Nicolas
TRIFON, Aromânii pretutindeni nicăieri, trad. Adrian Ciubotaru, Chişinău, 590 p. + 8 pl.
alte aspecte importante din politica românească în Balcani (vd. p. 197-229). Arhiva lui George Murnu a fost depusă la Biblioteca Academiei Române, filiala din Cluj-Napoca. 47 Vol. 1, 1998, 384 p., vol. 2-3, 1999, 428 + 426 p., vol. 4-5, 2000, 554 + 345 p. 48 Justin TAMBOZI, Dr. S. Ţovaru, DRA, an 5, 1994, nr. 9, p. 6-7; idem, Leonte Anastasievici, DRA, an 6, 1995, nr. 10, p. 2; idem, Grigore Haralamb Grandea, DRA, an 7, 1996, nr. 3 mart., p. 2; idem, Un poet al culorii: Pericle Capidan, CA, 4, p. 132-136. Ulterior a apărut: Enciclopedia mundi macedonici, de Justin Tambozi, Elena Anastasiea Tambozi, George Justinian Tambozi, Bucureşti: Edit. Justin şi George Iustinian Tambozi (Societatea Academică Moscopolitană), 2001, 2 + 20 + 700 p. 49 Valeriu PAPAHAGI, Relaţiile dintre aromâni şi dacoromâni în trecut, CA, 2, p. 289-331. 50 Gheorghe ZBUCHEA, Lupta pentru organizarea unei vieţi bisericeşti aromâne, CA, 2, p. 8-33; idem, Nicolae Batzaria. Omul politic, DRA, an 6, 1995, nr. 10, p. 5; CA, 4, p. 20-25; idem, Nicolae Iorga şi aromânii, Bucureşti, „Dimândarea”, an VIII, 2001, nr. 3 (iul. – aug.), p.10-11. 51 Maria PARIZA, V.A. Urechiă în slujba aromânilor, „Dimândarea”, an IV, 1997, nr. 2, p. 7, 10; idem, O sărbătoare la Ateneul Român acum o sută de ani, „Dimândarea”, p. 6. 52 Sotir PATONI, Dimitrie Bolintineanu despre aromâni, DRA, an 6, 1995, nr. 6 p. 2 (CA, 4, p. 43-49). 53 Teodor VÂRGOLICI, Dimitrie Bolintineanu şi aromânii, CA, 4, p. 39-42. 54 Elena SCĂRLĂTOIU, Ştefan Mihăileanu, un precursor al lexicografiei dialectale româneşti, CA, 4, p. 62-66. 55 Eugen TĂNASE, „Un document de mare valoare: V.A. Urechiă, Album Macedo-Român”, CA, 4, p. 268-281 (retipărit după „Analele Universităţii din Timişoara”, an XXXIII, 1995). 56 Cornelia PARIZA, La 115 ani de la apariţie: un act cultural al confraternităţii latine, DRA, an 7, 1996, nr. 1, p. 3 (despre primul Album Macedo-Român pe baza studierii unor materiale inedite aflate în depozitele Bibliotecii „V.A. Urechiă” din Galaţi). 57 S<ava> IERCOŞAN, Sterie Diamandi, DRA, an 6, 1995, nr. 11, p. 3 (= CA, 4, p. 222-225). 58 Iordan DATCU, Tache Papahagi, CA, 2, p. 266-274 (mai ales p. 273-274, despre corespondenţa cu Ioan Bianu cât timp s-a aflat la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919).
13
+ 8 h. Tot la Iaşi Traian D. Lazăr a publicat Din istoricul Societăţii de Cultură Macedo-
Române („Revista română”, XVII: 3, 2011, p. 22-24).
O importanţă considerabilă au şi contribuţiile din alte culegeri şi publicaţii,
datorate, între alţii, lui Paul Păltânea59, Justin Tambozi60, Gheorghe Hristodol61, etc.
Nu putem încheia fără a aminti câteva culegeri întocmite după toate rigorile
ştiinţifice care prezintă documente legate şi de activitatea Societăţii de Cultură
Macedoromână: Prof. univ. Stelian BREZEANU, Dr. Gheorghe ZBUCHEA (coord.),
Românii de la sud de Dunăre. Documente (Bucureşti, 1997, 400 p.)62, Corneliu-Mihail
LUNGU (ed.), Românii din afara graniţelor (Bucureşti, 2001, 336 p.)63 şi Adina BERCIU-
DRĂGHICESCU, Maria PETRE (ed.), Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică.
Documente, 1864-1948 (Bucureşti, I, 2004, 667 p.; II, 2006, 709 p.), Românii balcanici
în paginile „Gazetei Transilvaniei”, vol. îngrijit de Emil Tîrcomnicu şi Stoica Lascu
(Bucureşti, 2012, 304 p. il) şi Independenţa Albaniei în percepţia opiniei publice
româneşti (1912-1914), ed. Stoica LASCU (Târgovişte, 2012, 507 p.). În ciuda unor
deficienţe, o importantă sursă documentară pentru activitatea propagandei româneşti la
Paris la sfârşitul primului război mondial şi în cursul Conferinţei care i-a urmat o
constituie cele două volume publicate de istoricul craiovean Lucian DEACONU, Franţa
şi România unite în comunitatea de sacrificiu în anii 1916-1918. Documente externe din
arhivele Consiliului Naţional al Unităţii Române de la Paris, redacţiei ziarului „La
Roumanie”, Coloniei Române din Paris (Craiova, 2009, 370 + 386 p.). Aici se regăsesc
şi documente privind chestiunea timoceană şi macedoromână. Menţionăm şi culegerea
de documente (deficitară ca manieră de realizare) a lui Mircea VÂLCU-MEHEDINŢI,
Dezvăluiri: faţa necunoscută a istoriei României (Bucureşti, 2008) subintitulată:
„Culegere de documente originale din fondurile Serviciului Special de Informaţii,
Direcţia Siguranţei Generale, Direcţia Generală a Poliţiei, Corpul Detectivilor, Casa
Regală”, apărută în mai multe volume la editura autorului. Date despre activitatea
S.C.M.R. se găsesc în vol. 10: Cadrilaterul. Politica Bulgarilor faţă de România. 59 Paul PĂLTÂNEA, Contribuţia lui V.A. Urechiă la propaganda pentru latinitatea românilor, în vol. In honorem Ioan Caproşu (Studii de istorie), [Iaşi], 2002, p. 397-405. Este prezentată pe scurt activitatea lui V.A. Urechiă în favoarea aromânilor, cu accent pe publicarea Albumului Macedo-Român din 1880, a cărui iniţiativă o pune exclusiv pe seama acestuia. Vd. şi idem, La aniversarea lui V.A. Urechia: 166 de ani de la naştere. Albumul macedoromân, 1880, Galaţi: „Viaţa nouă”, 2000. II. 8 şi idem, V.A. Urechia. Convorbiri cu felibrii, Galaţi: „Danubius”, XXIX, 2011, p. 125-148. 60 Justin TAMBOZI, Ună fumelji di fanuminj armãnj: fumealja Murnu, în: Rivista di Literaturã shi Studii Armãnj, anlu 3, num. 1 (tom V), 1-lu di Aprilie 1996, p. 161-171 (trad. Tiberius Cunia). 61 George HRISTODOL, George Murnu în corespondenţă inedită, în vol. Perenitatea vlahilor în Balcani. Istorie şi civilizaţie aromânească, ed. a IV-a: 28-29 august 1998, Constanţa, p. 167-175. 62 Cei doi coordonatori semnează şi o Introducere în istoria românilor sud-dunăreni, p. 7-54. Titlul capitolelor III (Marea renaştere naţională, 1850-1913) şi IV (Eşecul unui program politic, 1913-1996) este elocvent pentru evoluţia evenimentelor în epocile modernă şi contemporană. 63 Şi acest volum a apărut sub egida Arhivelor Naţionale.
14
Otomanii. Memoria istoriei (216 p.) şi 11: Un popor care se stinge: aromânii (macedo-
românii). Politica grecilor faţă de România (Timeo danaos et dona ferentes – Mă tem
de greci, chiar când fac daruri)* (150 p.). Nu demult istoricul constănţean Stoica
LASCU (membru în conducerea de astăzi a S.C.M.R.) a publicat Documente arhivistice
privind membrii şi situaţia Societăţii de Cultură Macedo-Română (1895), în vol.
Permanenţele istoriei, coord. Sorin-Liviu DAMEAN, Marusia CÎRSTEA, Mihaela
DAMEAN şi Lucian DINDIRICĂ (Târgovişte, 2013, p. 284-315).
Au continuat să apară şi „documentele literare”. Deosebit de important este vol. 6
din Scrisori către N. Iorga. Partea I: (1919-1920) (ed. Petre ŢURLEA, 2002, 199 p.).
Fireşte, o cercetare a problematicii Societăţii de Cultură Macedo-Română trebuie
să aibă în vedere şi sursele primare. Sediul central din Bucureşti al Arhivelor Naţionale
ale României găzduieşte arhiva (din păcate, incompletă) a Societăţii de Cultură Macedo-
Română însumând 178 de dosare. Inventarierea arhivei, realizată de Rodica MUŞETOIU
şi Maria VOCHECI, s-a încheiat la începutul anului 198864. Informaţii despre activitatea
sa sunt de găsit şi în fondurile Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale, ale Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi mai multe arhive personale. Numeroase informaţii se
regăsesc şi în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe pe care din păcate nu am ajuns să
o cercetăm. La Biblioteca Academiei Române din Bucureşti se găsesc importante
documente în fondul V.A. Urechia (IX Acte 168, XII Imprimate 2, XII Varia 3/3). Tot
aici se găseşte, nefolosită încă istoriografic, corespondenţa trimisă de Apostol Margarit
lui Ioan Caragiani (Fond Apostol Margarit, S (1-30) / CDLV). La biblioteca publică din
Galaţi a ajuns o cea mai mare parte a corespondenţei purtate de V.A. Urechia pentru
apariţia Albumului Macedo-Român admirabil catalogată de Paul Păltănea. Filiala din
Cluj-Napoca a Bibliotecii Academiei Române a preluat arhiva G. Murnu (în special inv.
134-146, 203). Aici se află ce s-a mai putut salva din materialele legate de activitatea
politică a lui G. Murnu îndreptată spre salvgardarea neamului din care făcea parte.
Cele înfăţişate ilustrează, credem, faptul că evoluţia Societăţii de Cultură
Macedoromână, este practic, evoluţia interesului arătat de România problemei
macedoromânilor. Dacă iniţial rolul său era unul practic, acela de a ajuta efectiv pe
64 A.N.R., Inventar Societatea de Cultură Macedo-Română, 1879-1950, 56 f. Printre cei care au cercetat arhiva se numără: Athina Ntella (Grecia), Katerina Todorovna (Macedonia), Ion Gabriel Andrei, Mihaela Arsene, Daniel Cain, Virgil Coman, Aurel Gherea, Steliana Gima, Mioara Ioan, Maria Ionescu (Petre), Beatrice Ispas, Stoica Lascu, I. Mandache, Vasile Manole, Cătălin Negoiţă, Ionuţ Nistor, Anca Ruxandra Pandea, Cornelia Popa (Gorjanu), Ramona Popovici, Silvia Popovici, Felicia Roşu, Ştefan Vâlcu, Gheorghe Zbuchea ş.a.
15
macedoromânii din Balcani, astăzi, se pare, rolul său pare să se reducă la promovarea
studiilor despre macedoromâni. Să fie acesta semnul că macedoromânii devin istorie?65
§ 5. MULŢUMIRI
Un cuvânt de mulţumire adresăm unor persoane şi instituţii fără sprijinul cărora
această lucrare nu ar fi fost posibilă. Este vorba despre: (1) colectivul Direcţiei Generale
din Bucureşti a Arhivelor Naţionale şi colectivul de la sala de studiu şi sala de
manuscrise a Bibliotecii Academiei Române; (2) colectivul Bibliotecii Academiei
Române filiala din Cluj-Napoca şi în special Domnul Bogdan CRĂCIUN pentru
permisiunea de a studia arhiva G. Murnu; (3) colectivul Bibliotecii Judeţene „V.A.
Urechia” din Galaţi şi mai ales Doamna Valentina ONEŢ de la serviciul de manuscrise
pentru cercetarea Arhivei V. Alexandrescu-Urechia; (4) colectivul Bibliotecii Judeţene
„Dinicu Golescu”, Doamna Iulia GUŢU de la Biblioteca Colegiului „Ion C. Brătianu” şi
Domnul ing. Cristian SABĂU din Piteşti; (5) colectivul Bibliotecii „Alexandru şi Aristia
Aman” din Craiova; (6) colectivul Serviciului Judeţean Constanţa al Arhivelor
Naţionale precum şi colegii prof. dr. Paul DOMINTE şi prof. dr. Iulia-Cristina BULACU;
(7) colectivul Bibliotecii Judeţene „Ion Minulescu” şi cel al Bibliotecii Colegiului
Naţional „Ion Minulescu” din Slatina-Olt; (8) Biblioteca Metropolitană Bucureşti pentru
realizarea site-ului Biblioteca digitală a Bucureştilor (fost <www.dacoromanica.ro>),
(9) Domnii Prof. univ. dr. Sorin Liviu DAMEAN de la Facultatea de Istorie a
Universităţii din Craiova, cerc. dr. Laurenţiu-Gerard GUŢICĂ-FLORESCU (directorul
Muzeului Judeţean Olt) şi Doamna muzeograf Denissa-Liliana GUŢICĂ-FLORESCU (de
la Biblioteca Muzeului Judeţean Olt). Nu în ultimul rând recunoştinţa noastră se
îndreaptă către Domnul Prof. univ. dr. Ion PĂTROIU de la Universitatea din Craiova sub
îndrumarea căruia a început această cercetare şi în fine, dar nu în cele din urmă, către
Domnul Prof. univ. dr. Gheorghe SBÂRNĂ de la Universitatea „Valahia” din Târgovişte
pentru aportul în finalizarea acestei cercetări.
Tuturor, gratitudinea noastră.
Brăila, octombrie 2014.
65 Dispariţia aromânilor era anunţată şi de către autorii aromâni: Tache PAPAHAGI, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, ediţia a doua augmentată, Bucureşti, 1974, p. 5; Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Identitate aromânească şi identitate balcanică, în: A. Tanaşoca & N.Ş. Tanaşoca, Unitate, 2004, p. 276.
16
Capitolul 1
ROMÂNII BALCANICI PÂNĂ LA 1900
§ 6. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Poporul român s-a format de o parte şi de alta a Dunării mijlocii şi inferioare în
primul mileniu al erei noastre1. Baza sa etnică au constituit-o tracii care locuiau în
spaţiul carpato-balcanic2. Prin cucerire3 aceştia au fost incluşi în lumea romană,
superioară, şi asimilaţi treptat4. Odată cu decăderea Imperiului Roman5 în masa
populaţiei romanizate din regiunea dunăreană apar diferenţieri care vor duce cu timpul
la formarea poporului român6. Un rol în conturarea sa au avut slavii pătrunşi masiv la
nord şi la sud de Dunăre în veacurile VI-VII7. Secole de-a rândul, slavii şi tracii
romanizaţi, ulterior străromânii sau protoromânii, au convieţuit în „pînze de populaţie”
diferite8. Simbioza româno-slavă s-a realizat către sfârşitul evului mediu timpuriu, până
în sec. XIII9. La nordul Dunării românii au asimilat pe slavi nu înainte de a prelua de la
aceştia importante influenţe în domeniul culturii materiale şi spirituale10. La sud de
fluviu, slavii, din ce în ce mai numeroşi, au asimilat pe români sau i-au determinat să se
refugieze fie spre sud, dincolo de Balcani11, fie spre vest, unde au ajuns până la
1 Petre P. PANAITESCU, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 17-18. 2 S. Morintz, DIVR, p. 580-581; Josif C. DRĂGAN, Istoria românilor, Bucureşti, 1993, p. 24-30. 3 Hadrian DAICOVICIU, Dacii, Chişinău, ed. 1991, p. 63-182; R. Vulpe, IPR, p. 63, 68-72, 77-91; H.C. Matei, IRD, 1971, p. 18-28; idem, O istorie a lumii antice, Chişinău, ed. 1993, p. 135, 258-267. 4 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 58-65; R. Vulpe, IPR, p. 92-129; I. Nestor, IPR, p. 130-137; M. Bărbulescu, IR, 1998, p. 51-70, 93-104. 5 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 58-65. 6 I. Nestor, IPR, p. 155-163; Gh. Ştefan, DIVR, p. 276-284 (cu bibliografia de bază). 7 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 81-90; Gh. Ştefan, DIVR, p. 544-546; M. Bărbulescu, IR, 1998, p. 121-123. 8 „În veacurile VII-X, a rămas deci o pînză neîntreruptă de populaţie romanică din nordul Dunării, din Dacia, pînă în Pind şi la Salonic, dar tot atunci, pe acelaşi teritoriu, pe ambele maluri ale Dunării, era pînza neîntreruptă a slavilor, care se întindea pînă în Grecia, conlocuind cu românii” – P.P. Panaitescu, Introducere, p. 120-121. 9 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 121. 10 Ibidem, p. 118-122, 185-186. 11 Th. CAPIDAN, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932, p. 23; idem, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 155.
17
Adriatica12, fie către nord în spaţiul de predominanţă etnică românească13. Procesul a
fost îndelungat (până în sec. XIII) lăsând urme în toponimia balcanică14.
În evul de mijloc românii sunt pomeniţi în numeroase părţi ale peninsulei sud-
dunărene15. În timpul dominaţiei otomane au fost recunoscute privilegii ale
comunităţilor vlahilor din Ipek, Priştina, Niksić, Smederevo, Vidin, Sjenska, Epir,
Tesalia, Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Pind. Ei sunt menţionaţi ca agricultori,
păstori, soldaţi, negustori şi chiar ieniceri. Având conducători proprii, ei reprezentau un
factor de stabilitate, siguranţă şi iniţiativă economică16.
Majoritatea românilor balcanici au fost cu timpul asimilaţi de popoarele
înconjurătoare – mai ales de către slavi17 şi de către greci18. Până în epoca modernă au
supravieţuit: timocenii (dacoromâni), istrovlahii (istroromânii), meglenovlahii
(meglenoromânii) şi aromânii19.
§ 7. ROMÂNII TIMOCENI
ROMÂNII TIMOCENI DIN SERBIA
„Lucru demn de însemnat că majoritatea din satele de lângă Dunăre şi înlăuntrul
Continentului [i.e. Pen. Balcanice] sânt de Români... De la Belgrad până la Negotin în
Serbia şi apoi în Turcia [azi, Bulgaria], toate satele sânt de puri Români până la Vidin
[Varna?], de unde încep oardele tătare” – nota după o călătorie la Belgrad, în vremea
lui Al. I. Cuza, G. Căliman, fost prefect al Craiovei20.
12 R. Todoran, DR, p. 107; Constantin C. GIURESCU, Dinu C. GIURESCU, Istoria românilor, I, Bucureşti, 1975, p. 187. 13 Este cunoscuta teorie a admigraţiei susţinută, între alţii, de Dimitre Onciul – S. Brezeanu, OCR, p. 46-47; Nicolae STOICESCU, O falsă problemă: discontinuitatea poporului român pe teritoriul strămoşesc, Bucureşti, 1995, p. 42. 14 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 126, 224; Constantin C. GIURESCU, Dinu C. GIURESCU, Istoria românilor, 2, Bucureşti, 1976, p. 391-398. 15 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 210-227; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria, 2, p. 391-398 (cu bibliografia). 16 Nicolae CIACHIR, Istoria popoarelor din sud-estul Europei, 1789-1923, Bucureşti, 1987, p. 59, notă. 17 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 224-227; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria, 1, p. 394 sq.; Tache PAPAHAGI, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, Bucureşti, 1974, p. 11-12. 18 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 7-11. 19 În pragul Războaielor balcanice la sud de Dunăre locuiau 520.165 macedoromâni (inclusiv 25.265 meglenovlahi) în 566 de aşezări din Imperiul Otoman, Grecia şi Bulgaria, 90.083 de români în 90 de aşezări (care se întindeau de-a lungul Dunării de la Vidin până la Silistra) în Bulgaria şi 226.220 români în 223 de aşezări din Serbia – Leon T. BOGA, Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria şi Serbia (Note etnografice şi statistice), Bucureşti, 1913, p. 12-18, 22-23, 29-31. În total 836.468 locuitori în 879 aşezări. Această statistică nu ia în calcul pe vlahii din Istria. 20 G.T. CALLIMANU, Echilibrulŭ în Orientŭ seu Serbia şi Romania. Voiagiu, Bucureşti: Typ. Stephan Rassidescu, 1865, [106 p.], p. 56 apud N.A. CONSTANTINESCU, Chestiunea timoceană, Bucureşti, 1941, p. 22-23; cf. BRM, I, p. 536, nr. 9647. La 4 iulie 1849 Nicolae Bălcescu scria din Pesta lui Ion Ghica „despre cele 40.000 de familii de Români dela Dunăre din Serbia” – N. BĂLCESCU, Opere, IV,
18
Teritoriul timocean a intrat în sec. XIV-XV sub dominaţia otomană21. La
începutul sec. XIX, în condiţiile încercării sârbilor răsculaţi contra otomanilor sub
conducerea lui Gheorghe P. Karagheorghe de a se apropia de armatele ruseşti care
ocupaseră Principatele Române, în 1807 „pentru prima dată, sârbii cucereau şi
stăpâneau ţinutul Crainei” – pe malul stâng al Timocului. Au trebuit să-l evacueze însă
după ce, în 1813, oştile turceşti au înfrânt (pentru scurtă vreme) mişcare de eliberare
sârbă22. De altfel, în timp ce unii timoceni „din firesc antagonism naţional” s-au opus
luptătorilor sârbi23, alţii au fost alături de aceştia24. Sub presiunea Rusiei, prin Convenţia
de la Akkerman (= Cetatea Albă, 1826) şi Tratatul de la Adrianopol (= Edirne, 1829),
Poarta acceptă cedarea Crainei către Serbia. În 183325 o comisie sârbo-ruso-otomană a
fixat frontiera dintre Serbia autonomă şi Bulgaria – încă sub stăpânire otomană – pe râul
Timoc26. Astfel au fost separaţi românii timoceni în două grupuri teritoriale: cei din
Serbia şi cei din Bulgaria. Preluarea de către Serbia a teritoriului dintre Timoc şi
Morava „nu era întemeiată nici pe considerente etnografice, nici istorice şi nici de
natură geografică”, ci politică şi strategică, fiind, de fapt, o extindere a influenţei ruseşti
în regiunea balcanică27. Revenită temporar sub control otoman în 1876-1877, regiunea
de pe malul vestic al râului Timoc va intra apoi definitiv sub stăpânire sârbă. Locuitorii
săi vor fi implicaţi într-o puternică răscoală în 1883 în care motivele economice28 par să
se fi împletit cu luptele politice din Serbia dintre partizanii politicianului radial Nikola
Pasić şi conservatorii care susţineau regimul autoritar al proaspăt proclamatului rege
Milan29. Răscoala a fost înăbuşită iar conducătorii săi spânzuraţi30.
Corespondenţă, Bucureşti, 1964, nr. 85, p. 210; Marin POPESCU-SPINENI, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1941, p. 23 (datează eronat scrisoarea în a. 1840). 21 Gheorghe ZBUCHEA, Românii timoceni, „Dosarele istoriei”, III, 1998, nr. 6, p. 44-45. Pentru istoricul regiunii înaintea ocupaţiei otomane: Th. N. TRÂPCEA, Contribuţiuni la istoria Românilor din Peninsula Balcanică, „Balcania”, V, 1942, nr. 1, p. 219-242. 22 G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 46. 23 Cu 3.000 de oameni, Karagheorghe a atacat 13 sate româneşti şi „ca pedeapsă pentru atitudinea lor duşmănoasă faţă de revoluţia sârbească, ele au fost arse, desfiinţate” – N. IORGA, Istoria statelor balcanice în epoca modernă, Vălenii-de-Munte, 1913, p. 119; N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 74. 24 Cel mai cunoscut conducător timocean în revoluţia sârbă de eliberare antitomane a fost haiducul Velcu „pe care poesia timoceană îl face român din Craina” – N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 74, n. 4 unde se fac referiri şi la divergenţele etnice dintre acesta şi Karagheorghe. Cf. N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 74. 25 Unii autori consideră că înainte de 1833 zona Timocului nu a aparţinut niciodată Serbiei – N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 85. 26 G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 45. Miloš Obrenović forţează Poarta să accepte această cedare ocupând cu armata cele 6 districte (Krajna, Čačak, Timok, Kruševac, Crna Reka şi Užice) pierdute în a. 1813 – Nicolae CIACHIR, Istoria universală modernă, II, Bucureşti, 1998, p. 88. 27 Miloš Obrenović, primul principe al Serbiei autonome, declara: „Pentru legăturile noastre cu Rusia ea [Craina] ne este necesară ca pîinea vieţii” – G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 45. 28 N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 273. 29 Constantin N. VELICHI, Imperiul otoman şi statele din Balcani între 1878-1912, SAI, XV, 1970, p. 174. 30 Ibidem; Nicolae CIACHIR, România în sud-estul Europei, 1848-1886, Bucureşti, 1968, p. 194.
19
Românii din zona Timocului au intrat în atenţia cărturarilor români şi străini
începând din a doua jumătate a secolului XIX. Printre cei care au scris despre timoceni
se numără germanii Fr. Kanitz (1868, 1875, 1877, 1904) şi Gustav Weigand (1900,
1907), sârbul Tihomir Georgevici (1906, 1919), ungurul János Szábó, bulgarul Stefan
Romansky (1916). Lor li se alătură românii Constantin Constante (1907), George
Giuglea (1911), George Vâlsan (1911, 1911, 1913, 1937), Leon T. Boga (1913), I.
Ordeanu (1919), Dumitru Drăghicescu (1919), Emanoil Bucuţă (1923), Constantin Noe
(1939), Marin Popescu-Spineni (1939, 1941), Nicolae A. Constantinescu (1941) ş.a.31
Despre originea timocenilor – cărora sârbii obişnuiesc să le spună „vlasi”32 – au
fost emise părăreri contradictorii. Unii autori (mai ales români) îi consideră autohtoni în
zonele unde locuiesc33. Alţii34, mai ales bulgari35 şi sârbi36, scriu despre o colonizare
românească târzie, după integrarea zonei de pe malul stâng al Timocului în cadrul
statului sârb.
Cea mai mare parte a românilor din Serbia locuiesc în partea de nord-vest a ţării
între Dunăre, Timoc, Morava şi munţii Ratna37. Acest teritoriu de 12.240 kmp38
cuprinde 4 judeţe: Timoc (cu plăşile Zaicear şi Bolivaţ), Morava (cu plăşile Parachin,
Despotovaţ şi Resava), Pojarevaţ şi Craina39. În 1906 Tihomir Georgevici scria că în
Serbia erau 485 de aşezări în care trăiau români iar în 165 ei formau majoritatea40. În
31 N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 3-4, 20-40; cf. M. Popescu-Spineni, Românii, p. 23-24. Principalele izvoare străine au fost adunate în Românii din Timoc. Culegere de izvoare îngrijită de C[onstantin] CONSTANTE şi A[nton] GOLOPENŢIA, 3 vol., Bucureşti (Soc[ietatea] Română de Statistică, I-III, 1943-1944, XXI + 315 + 194 + 149 p. il. (citat după: BIR, II, p. 427, nr. 8863). 32 Tih[omir] GEORGEVICI, Printre românii noştri, RT, III, p. 24. 33 Cercetătorii români acceptă venirea a 4 grupuri numeroase de români nord-dunăreni care s-au adăugat unui strat de populaţie străveche românească (fenomenul de admigraţie) – M. Popescu-Spineni, Românii, p. 22; G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 44. 34 Dintre autorii români doar C. Constante scrie despre o colonizare spontană românească în zona Timocului încă din vremea lui Ştefan Nemania – C. CONSTANTE, Românii din valea Timocului şi Moravei, Bucureşti, 1929, p. 5. 35 St. ROMANSKY, Românii dintre Timoc şi Morava, trad. Florea Ionescu, GR, I, 1927, nr. 1, p. 14. 36 T. Georgevici, Printre românii, p. 39; idem, Adevărul asupra românilor din Serbia, RT, III, p. 132-142. 37 C. Constante, Românii, p. 5. Acest teritoriu este considerat „din punct de vedere geografic [dar şi etnic] ca o dependenţă a României” – D. DRAGHICESCO, Les Roumains de Serbie, Paris, 1919, p. 7; C. NOE, Din trecutul Timocului, „Timocul”, 1937, nr. 1-3, p. 7-8; N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 17-19. 38 D. Drăghicesco, Les Roumains, p. 7; C. Constante, Românii, p. 5. Alţi autori scriu de 10.773 kmp – S. Romansky, Românii, p. 16 – sau 10.777,7 kmp – T.N. Trâpcea, Contribuţii, p. 207. 39 T. Georgevici, Printre românii, p. 27; cf. D. Drăghicesco, Les Roumains, p. 7; C. Constante, Românii, p. 5. 40 T. Georgevici, Printre românii, p. 28. În 1913 L.T. Boga întregistra 223 de aşezări – L.T. Boga, Românii, p. 29-31. Într-un memoriu adresat în a. 1919 Conferinţei de pace de la Paris prin care se solicita unirea acestui teritoriu cu România, dr. Atanasie Popovici trecea în revistă în cele 4 judeţe 139 de aşezări în care românii erau în majoritate absolută şi 84 de aşezări mixte – Atanasie POPOVICI, Memoriul românilor din Serbia, trad. C. Constante, RT, III, p. 119-125.
20
primele recensăminte sârbeşti se indică proporţia românilor şi sârbilor în cele 4 judeţe
din stânga Timocului41:
1846 1859 Judeţul români sârbi români sârbi
Târnareca 19.545 18.719 18.719 26.658 Chiupria 7.348 35.563 8.064 41.852 Pojarevaţ 36.696 62.999 47.690 74.969 Craina 33.626 18.272 42.607 20.304 T o t a l 97.215 *135.553 *117.080 163.783
La nivelul întregii Serbii, evoluţia populaţiei ar fi fost următoarea42:
Anul Sârbi Români Proporţie 1866 1.215.576 127.326 9,54 1884 1.626.263 149.727 10,86 1890 1.975.975 143.684 13,75 1895 2.089.767 159.729 13,08 1900 2.262.518 122.499 18,46
Timocenii din Serbia se diferenţiază după grai, port şi obiceiuri în două mari
grupe: (1) ţăranii adică „acei Români care au venit din România (Ţara Românească)”
şi care locuiesc mai ales în jud. Craina şi (2) ungurenii „acei Români care au venit din
Ungaria” şi care locuiesc în celelalte trei judeţe43. G. Vâlsan găsea că „ungurenii”
locuiesc munţii iar „oltenii” (i.e. „ţăranii”) şesul dinspre Dunăre44.
Locuind în majoritate în mediul rural45, timocenii din Serbia se ocupau cu
agricultura şi, în subsidiar, cu creşterea vitelor. Cultura lor populară păstrează multe
obiceiuri străvechi, multe dintre ele dispărute la românii nord-dunăreni46.
Ca religie, toţi erau ortodocşi47. Până la intrarea regiunii dintre Timoc şi Morava
în componenţa statului sârb, românii îşi aveau proprii lor preoţi care slujeau în
româneşte după cărţi de cult româneşti. Treptat, preoţii români au fost înlocuiţi cu sârbi,
iar cărţile religioase româneşti au fost confiscate şi, probabil, distruse48.
41 T. Georgevici, Printre românii, p. 29-30 (cu bibliografia). 42 Ibidem, p. 29-34 (cu bibliografia). Cf. G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 46 (care nu indică sursa). Aceste cifre sunt contestate de cercetători români. C. Constante (Românii, p. 14) aproxima pentru a. 1905 populaţia celor 4 judeţe timocene din Serbia la 369.769 locuitori din care 351.806 ar fi fost români. La rândul său, L.T. Boga (Românii, p. 29-31) prezenta în 1913 o statistică care totaliza 226.220 români. 43 T. Georgevici, Printre românii, p. 36; cf. D. Draghicesco, Les Roumains, p. 11; M. Popescu-Spineni, Românii, p. 22 (care citează pe St. Romansky). 44 Apud M. Popescu-Spineni, Românii, p. 30-31. 45 T. Georgevici, Printre românii, p. 31-35; cf. A. Popovici, Memoriul, p. 119-125. 46 M. Popescu-Spineni, Românii, p. 23. 47 T. Georgevici, Printre românii, p. 36. 48 Idem, Adevărul, p. 146. Autorul susţine că acestea au fost retrase din biserici şi că se aflau la Biblioteca Naţională din Belgrad – ibidem, p. 147.
21
În domeniul învăţământului, după cum nota F. Kaunitz în 1904, „în Serbia [...]
guvernul poarte de grije la întemeierea de şcoli pentru toate naţionalităţile –
bineînţeles, cu limba sârbă ca limbă de învăţământ”49. Sârbii care au scris despre
timoceni au afirmat că niciodată nu le-a trecut prin minte românilor din zonă să ceară
şcoli în limba lor naţională50. Cu toate acestea, rezultatul era recunoscut chiar de către
autorităţi: deşi fără şcoală şi biserică românească, timocenii rezistau cu destul succes
sârbizării. Din cei 122.499 români înregistraţi de recensământul din 31 dec. 1900 doar
32.556 cunoşteau limba sârbă51.
ROMÂNII TIMOCENI DIN BULGARIA
În Bulgaria românii locuiesc în partea de nord a ţării, pe malul Dunării, de la
Timoc – care formează frontiera cu Serbia – pînă dincolo de Nicopol52.
După majoritatea istoricilor bulgari, ei ar fi originari de la nord de Dunăre, de
unde ar fi venit în cursul sec. XIX53. Autorii români îi consideră autohtoni54 fără a
exclude fenomene târzii de admigrare55.
Până în sec. XIX istoria lor se confundă cu cea a românilor din stânga
Timocului56. Vidinenii s-au răsculat împotriva stăpânirii otomane în a. 1560 şi 184957.
După 1833 timocenii din Bulgaria au rămas sub stăpânire otomană. În timpul crizei
balcanice din 1875-1878 românii vidineni, sub influenţa unor agenţi ruşi şi în legătură
cu Comitetul Bulgar de la Bucureşti, au declanşat în mai-iunie 1876 o răscoală
antiotomană. Această mişcare a fost înăbuşită de trupele conduse de Osman Paşa. Cele
patru sate răsculate – Bregova, Novesăl, Gânzova şi Balei – au fost incendiate iar 800
de ţărani masacraţi58. A urmat războiul ruso-turc din 1877-1878 la care au participat şi
49 F. KANITZ, Serbia. Studiu de călătorie istorico-etnografic, trad. S. Baciu, RT, III, p. 17. 50 T. Georgevici, Adevărul, p. 145. 51 Idem, Printre românii, p. 35. 52 Historia Moldo-Vlachica, în: D. Cantemir, Opere complete, XI: 1, ed. D. Sluşanschi, Bucureşti, 1983, p. 423; Constantin N. VELICHI, Românii din Bulgaria înainte de 9 Septemvrie [1944] şi astăzi, A.N.R., M.C.N.C., 1945, ds. 4336, f. 89. 53 Virgil NESTORESCU, Românii din Timocul bulgăresc, Bucureşti, 1996, p. XI-XIV. 54 D. Cantemir îi consideră „rămăşiţe” ale romanilor mutaţi de Aurelian la sud de Dunăre – Despre numele antice şi de astăzi ale Moldovei: D. Cantemir, Opere complete, IX: 1, p. 113. Această menţiune despre populaţia românească în nordul Pen. Balcanice la începutul sec. XVIII infirmă afirmaţiile celor care-i consideră emigraţi la sud de Dunăre târziu, în sec. XIX. 55 I. DURIANOV, Anthroponimes roumaines (comunicare ţinută la Simpozionl româno-bulgar de la Bucureşti din 1970) „Analele Universităţii Bucureşti. Limbi şi literaturi slave”, 1979, p. 27-28 citat de V. Nestorescu, Românii, p. XIV. 56 G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 44-45. Detalii: T.N. Trâpcea, Contribuţii, passim. 57 Cristea SANDU-TIMOC, Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane), ed. II-a, Timişoara, 1996, p. 27. 58 N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 78; G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 46 (şi cu aprecierile publicistului M. Eminescu faţă de vitejia răsculaţilor). Mişcarea ar fi fost condusă de Ion Ciolac din Bregova – C. Sandu-Timoc, Tragedia, p. 27.
22
armata română. Spre sfârşitul războiului acestea din urmă trupele române şi-au
concentrat atenţia spre cucerirea punctelor fortificate de la Vidin şi Belogradgic. După
unii istorici59, Rusia ar fi fost atunci dispusă la cedarea Vidinului către România în
schimbul sudului Basarabiei. Ideea nu s-ar fi putut materializa datorită opoziţiei
austriece. Memoriile principelui Carol I al României – la care se face referire –
menţionează îngrijorarea Vienei faţă de o eventuală stăpânire românească în zonă ca şi
asigurările date de diplomaţia Bucureştiului că trupele române urmau a se retrage din
Vidin de îndată ce Turcia îşi va fi achitat datoriile de război60 dar nu amintesc de o
asemenea propunere din partea Rusiei (în cazul în care ea ar fi existat). Din 1878
regiunea Vidin este parte integrantă a Bulgariei.
Timocenii din Bulgaria sunt denumiţi şi aici „vlahi”. Ei înşişi îşi spun însă
„rumâni”61. Numărul lor este şi mai dificil de determinat decât în Serbia. Citând datele
recensământului oficial din 31 dec. 1905 Emanoil Bucuţa indică următoarea situaţie
pentru două din plăşile judeţului Vidin62:
plasa Naţionalităţi Cula Vidin
bulgari 32.338 34.816 români 11.759 28.404 total (inclusiv alte naţionalităţi)
44.566
69.791
În celelalte două plăşi ale judeţului – Lom şi Belogradgic – erau înregistraţi 3.831
şi, respectiv, 58 de români (sursa nu indică numărul bulgarilor). Deci, pe ansamblul jud.
Vidin erau 44.122 români. Spre comparaţie, precizăm că în 1891 istoricul Constantin
Jireček indica 49.070 de români în întreaga Bulgarie iar Gustav Weigand 40.000 în
1907 în zona Vidin şi 13.000 în zona Vraţa63. Românii locuiau la nord de Balcani în 50
de sate curat româneşti şi 25 cu populaţie mixtă în zonele Vidin, Cula, Lom, Rahova,
Plevna şi Nicopol64.
59 N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 79; G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 46. 60 Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, IV, Bucureşti, 1994, p. 49. 61 C. Sandu-Timoc, Tragedia, p. 2. 62 Emanoil BUCUŢA, Românii din Valea Timocului, Bucureşti, 1923, p. 51-52. În 1907 Gustav Weigand remarca faptul că în jud. Vidin bulgarii erau majoritari numai în reşedinţa de judeţ – citat de M. Popescu-Spineni, Românii, p. 40. 63 Ibidem, p. 39-43. După alte surse, între Timoc şi Şiştov locuiau în 1912 circa 100.000 români – N.A. Constantinescu, Chestiunea, p. 38. În 1913 LT. Boga (Românii, p. 22-23) întregistra de-a lungul malului dunărean în judeţele Vidin (plăşile Vidin şi Cula), Vraţa (plăşile Vraţa şi Cula), Plevna (plasa Nicopol) şi Rusciuc 90.083 locuitori. 64 Constantin N. VELICHI, Românii din Bulgaria înainte de 9 Septemvrie [1944] şi astăzi: A.N.R., M.C.N.C., 1945, ds. 4336, f. 89.
23
Timocenii din Bulgaria se împart în trei grupe cu caracteristici etnografice
distincte (deşi mai puţin diferenţiate ca în Serbia): (1) vălenii sau dunărenii, aflaţi în
zona din faţa Calafatului, în aşezări precum: Balei, Bregova (bg. Bregovo), Cosova,
Gânzova (bg. Gânzovo), Rachitniţa, etc.; (2) câmpenii, aflaţi în faţa zonei Vânju Mare-
Turnu Severin, în satele Capitanovţi, Florentin, Iasen, Negovanovţi, Stanotărn ş.a. şi (3)
delenii sau pădurenii spre sud în satele Calenic, Caniţ, Perivoleţ, Rabrovo ş.a.65
Ocupaţiile lor sunt aceleaşi ca şi la consângenii lor din Serbia.
Românii din nordul Bulgariei vorbesc graiuri arhaice ale dialectului dacoromân. În
jud. Vidin predomină influenţele olteneşti66.
Viaţa lor culturală se remarcă printr-o interesantă literatură orală cu multe
influenţe de peste fluviu67. În biserică vidinenii s-ar fi slujit de limba maternă până către
a. 1923 dar statul bulgar creat la 1878 nu a permis niciodată înfiinţarea de şcoli pentru
românii din zona Dunării68.
§ 8. VLAHII DIN ISTRIA
Istro-vlahii formează grupul cel mai restrâns al vorbitorilor limbii române*.
Locuiesc în Pen. Istria69 de la Marea Adriatică aflată la sfârşitul sec. XIX pe teritoriul
Imperiului Habsburgic70.
Originea istro-vlahilor a dat naştere la controverse în rândul oamenilor de ştiinţă.
În linii mari, se pot distinge două opiniii în funcţie de autohtonia sau neautohtonia lor în
nord-vestul Pen. Balcanice. Susţinătorii autohtoniei afirmă că vlahii din Istria ar fi
resturile unei populaţii romanizate din regiune (A. Covaz, N. Densuşianu) ori că ei sunt
urmaşii vlahilor apuseni dispăruţi în evul mediu şi care trăiau între Adriatica şi Dunăre
(Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Alexandru Procopovici, Silviu Dragomir).
Adversarii autohtoniei împărtăşesc puncte de vedere diferite. Unii cercetători îi aduc din
Dacia (Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Ovid Densuşianu, Nicolae Drăganu, Ion Petrovici,
Alexandru Rosetti, I. Coteanu, Emanuel Vasiliu), iar alţii din răsăritul Pen. Balcanice
65 E. Bucuţa, Românii, p. 14, 18; V. Nestorescu, Românii, 1996, p. VI-VII. 66 A. Hartular, TDR, p. 399 (cu detalii, p. 399-401). 67 E. Bucuţa, Românii; V. Nestorescu, Românii. 68 C. Sandu-Timoc, Tragedia, p. 21. În a. 1863 călugărul Samoil Dracşin a încercat prin biserica greco-catolică să obţină pentru vidineni şcoală şi biserică în limba română – G. Zbuchea, Românii timoceni, p. 46. 69 În 1890 pe cei 8.000 kmp ai Pen. Istria se aflau 591.000 locuitori – Teodor T. BURADA, O călătorie în satele româneşti din Istria, Iaşi, 1896, p. 6. 70 În 1797, odată cu pierderea independenţei Veneţiei, Istria a intrat în întregime în componenţa Imperiului Austriac unde – cu excepţia perioadei 1805-1815 – a rămas până în a. 1918 – cf. T.T. Burada, O călătorie, p. 7.
24
(Gustav Weigand, Constantin Jireček, Franz Miklosich, Emil Petrovici, August
Kovačec)71. Adeptă a teoriei imigraţiei Elena Scărlătoiu72 lansează „ipoteza
«poligeniei» coloniilor româneşti, stabilite în Peninsula Istria”. Ea afirmă că „nu a
existat un singur centru de unde ar fi emigrat românii deveniţi istroromâni, ci mai multe
asemenea «nuclee» situate atât în părţile centrale, de vest şi nord-vest ale
Transilvaniei, cât şi la sud de Dunăre, cu precădere în zona Timok-Prizren”73.
Isvoarele medievale menţionează pe vlahii apuseni care se ocupau în principal cu
păstoritul şi ale căror produse erau deosebit de solicitate de oraşele de pe coasta
dalmată74. Separarea acestor vlahi – numiţi în isvoare morlaci sau maurovlahi – cei din
zona Dunării s-a realizat după sec. XII-XIII75. În sec. XIV ei încep a fi menţionaţi pe
litoralul dalmat iar în veacul următor în Croaţia şi Istria76. Un rol în impulsionarea
strămutării spre apus a moralacilor l-a avut cucerirea otomană. Spre sfârşitul sec. XVI ei
reprezentau deja 15 % din populaţia Pen. Istria77. Încă din această perioadă păstorii
vlahi se vor fi familiarizat cu sârbo-croata dar, câtă vreme au practicat păstoritul, au
rezistat cu succes asimilării etnice78. Istria era controlată în sec. XVI de către veneţieni –
în zonele sudice – şi de către austrieci – în cele nordice. Morlacii s-au văzut nevoiţi a-şi
purta turmele în migraţiilor lor periodice iarna spre zonele de munte aflate sub
autoritatea Habsburgilor, iar vara spre cele de câmpie de sub autoritatea republicii
veneţiene. Curând însă au început necazurile. Uscocii – soldaţi ţărani de origine slavă de
pe graniţa militară (organizată încă din sec. XVI) a Austriei cu teritoriile veneţiene şi
otomane79 – ucideau pe păstori şi jefuiau turmele. Încercările Veneţiei, mai întîi
71 Opiniile despre originea vlahilor din Istria au fost sintetizate de către I. COTEANU, Curs de dialectologie română (daco-româna şi istroromâna), 1950-1951, Bucureşti, 1951, p. 99-101; August KOVAČEC, Descrierea istromânei actuale, Bucureşti, 1971, p. 14-31; R. Todoran, DR, p. 106-101; Elena SCĂRLĂTORIU: Istroromânii şi istroromâna. Relaţii lingvistice cu slavii de sud: cuvinte de origine veche slavă, Bucureşti, 1998, p. 72-75. 72 E. Scărlătoiu, Istroromânii, p. 325. 73 Demonstraţia teoriei: ibidem, p. 311-331. 74 „Coloniile de azi aşezate în Istria ale românilor apuseni sînt restul unei numeroase populaţii care, dacă n-a avut o istorie politică, a jucat un mare rol economic în ţinutul întins între munţii din apusul Peninsulei Balcanice şi Marea Adriatică” – P.P. Panaitescu, Introducere, p. 227 (detalii, p. 224-227). 75 Cum istrovlaha nu are influenţe maghiare, lingviştii sunt de părere că desprinderea sa de dacoromână s-a realizat înainte ca cele două limbi – româna şi maghiara – să fi ajuns în contact – I. Coteanu, Curs, p. 111. Unii autori indentifică în Istria încă pentru perioada sec. XI-XII toponime care ar putea fi considerate româneşti – Tr. CANTEMIR, Noi date istorice referitoare la istroromâni, „Limbă şi literatură”, XIX, 1968, p. 93. 76 A. Kovačec, TDR, p. 553; Matei CAZACU, Vlahii din Balcanii occidentali (Serbia, Croaţia, Albania etc.). Pax othomanica (secolele XV-XVII), AILD, p. 87. În a. 1436 banul Franž Frankopan recunoaşte chiar printr-o Lex Valachorum privilegiile vlahilor din zonele Cetinje, Veglia, Modrusa, Ciosa, aflate sub autoritatea sa – ibidem, p. 88-89. 77 Tr. CANTEMIR, Noi date, p. 97. 78 A. Kovačec, TDR, p. 553-554. 79 Printre grăniceri se aflau şi „cici” sau vlahi ale căror calităţi combatante erau deja recunoscute – T. Cantemir, Noi date, p. 104. Detalii asupra organizării graniţei militare a Austriei în Balcani între sec. XVI-XVIII şi a rolului vlahilor la M. Cazacu, Vlahii, p. 92-95.
25
diplomatice apoi militare, nu au dat roade. Păstorii vlahi s-au văzut nevoiţi a-şi
restrânge activitatea doar în Istria veneţiană. Ei vor intra apoi în conflict pentru mai bine
de un secol cu agricultorii croaţi pentru sursele de apă. Autorităţile veneţiene au încercat
să-i determine pe vlahi să renunţe la păstorit în favoarea unor vieţi de păstori. În atari
condiţii, cei care au continuat practicarea păstoritului s-au retras în Imperiul Otoman80
unde s-au topit în masa locuitorilor slavi. Cei care au rămas pe loc optând pentru un trai
agricol, au sărăcit. Ei au fost nevoiţi a-şi duce viaţa „în mijlocul unei populaţii slave
bine organizate şi avînd o stare materială superioară lor”81.
Primul autor care a menţionat pe vlahii istrieni (prezentând şi mostre din graiul
lor) a fost veneţianul Irineo della Croce la finele sec. XVII82. Abia în sec. XIX ei vor
intra în atenţia călătorilor români şi străini. Între aceştia se numără: Antoni Covaci
(1846)83, Ioan Maiorescu (1857)84 şi Theodor T. Burada (cu ultima şi cea mai detaliată
relatare asupra vlahilor istrieni dintre autorii de secol XIX). Până la Al Doilea Război
Mondial85 istrovlahii au constituit obiect de investigaţie şi pentru Iosif Popovici86, A.
Viciu, Ion Grămadă, Leca Morariu87, E. Riegler, Sextil Puşcariu88.
Iniţial vlahii din istria îşi spuneau rumeri89, etnonim preluat şi de către italieni90.
Croaţii îi ştiau de ciribiri (datorită rotacismului graiului lor)91 sau cici (i.e. locuitori ai
80 T. Cantemir, Noi date, p. 99-103. 81 Ibidem, p. 104-105. 82 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 214. 83 Anton COVACI, Dei rimgliani o Vlahi d’Istria, Trieste: „L’Istria”, 1846, nr. 1-2, p. 113-119 citat de T.T. Burada, O călătorie, p. 4-5. De la A. Covaci au fost preluate informaţiile pe care Gh. Asaki le-a publicat în „Calendarul pentru poporul românesc”, Iaşi, 1847 (vd. Georgeta RĂDUICĂ, Nicolin RĂDUICĂ, Calendare şi almanahuri româneşti, Bucureşti, 1981, p. 440-441, nr. 1207) reprodus de T.T. Burada, O călătorie, p. 88-90. Cf. BIR, II, p. 430 (nr. 8957), 431 (nr. 8967-8968); Nicolae A. ANDREI, Paul-Emanoil BARBU, Ioan Maiorescu (1811-1864), Craiova, 2003, p. 246-247. 84 Relatarea de călătorie şi vocabularul său „istriano-român” au fost tipărite postum de către fiul său, Titu Liviu Maiorescu, mai întâi în „Convorbirile literare” de la Iaşi – CLB, p. 131 (nr. 1226), 207 (nr. 2029). Apoi au fost adunate în volum sub titlul Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român (Iaşi, 1874; ed. 2, Bucureşti, 1900) – BRM, III, p. 159, nr. 33803-33804. Vd. CLB, p. 206, nr. 2022 şi DLFR, p. 167-169 (mai ales p. 168); N.A. Andrei, P.E. Barbu, op. cit., p. 247-248, 301. 85 Principalii autori de sec. XX sunt trecuţi în revistă de Sextil PUŞCARIU, Românii din Istria, GR, I, 1927, nr. 1, p. 4. 86 Josif POPOVICĬ, Dialecte române (Rumaenische Dialekte), IX: Dialectele române din Istria, Halle a. d. S., 1909-1914, XVII + 168 p. + 4 pl. + XII + 152 p. – BRM, III, 1989, p. 1018, nr. 48305-48305-a; D. Zagarodnîi, TDR, p. 822 (şi cu alte contribuţii); cf. DLFR, p. 207. 87 Leca Morariu a fost unul dintre cei mai importanţi autori care au scris despre istrovlahi – D. Zagarodnîi, TDR, p. 812. 88 Sextil PUŞCARIU, Studii istroromâne, Bucureşti, I-III, 1906-1929 – D. Zagarodnîi, TDR, p. 823. Vd. DLFR, p. 213. 89 Primul care menţionează acest entonim este Irineo della Croce. Istrovlahii l-au folosit până în pragul sec. XX – Sextil PUŞCARIU, Limba română, I, Bucureşti, 1976, p. 229; Matilda CARAGIU-MARIOŢEANU, Compendiu de dialectologie românească (nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti, 1975, p. 190; idem, DR, 1977, p. 213; A. Kovačec, TDR, p. 553. 90 T.T. Burada, O călătorie, p. 38. 91 Sextil PUŞCARIU, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, p. 44; M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 190.
26
Ciceariei – regiune din Pen. Istria)92 sau chiar de vlaşi. Acest ultim etnonim a fost
prealuat apoi chiar de către vlahii din Istria93.
Statistici care să prezinte exact numărul istrovlahilor nu s-au întocmit. Cel mai
adesea este indicată pentru sec. XIX (uneori şi pentru sec. XX) cifra de 3.00094. Deşi
recunoaşte imposibilitatea unei aprecieri corecte a vlahilor istrieni, Th. Burada înclină
să considere că aceştia numărau la finele sec. XIX mai mult de 6.000 de suflte95. O
trecere în revistă a statisticilor care circulau în primele două decenii ale secolului trecut
a fost întocmită de lingvistul iugoslav Radu Flora96 care evidenţiază numărul
descrescător al acestei populaţii:
Anul Sursa Cifra 1846 P. Kandler (sursă oficială austriacă) 6.000 1850 Franz Miklosich 2.953 1857 K. Czoernig 2.795 1862 Franz Miklosich 2.760 1869 dr. A. Ficker 3.700 1877 H.I. Biderman 2.646
1893/1894 Urbas Lechner c. 3.000 1890 dr. P. Tomasin c. 2.530 1900 N. Krebs 920 1904 Andrei Glavina 4.850 1921 Mateo Bartoli 1.644
Aşezările vlahilor din Istria se află în zona Monte Maggiore (cr. Učka) în două arii
teritoriale: (1) de sud, cu 7 sate: Susnieviţa (2 cătune, 55 familii), Brdo (6 cătune, 106
familii), Novoselo (it. Villanova, cr. Nova Vas, 1 cătun, 37 familii), Sucodru (cr.
Isenovici, 4 cătune, 40 familii), Letai, Grobnic şi Gradine şi (2) de nord, care cuprinde
doar satul Jeiăni97. Limba maternă se păstra cel mai bine în Jeiăni, Susnieviţa, Brdo şi
Sucodru, în timp ce Letai, Grobnic şi Gradine era „aproape cu desăvârşire slavizate”98.
92 T.T. Burada, O călătorie, p. 38-39; S. Puşcariu, Studii, p. 44; A. KOVAČEC, Descrierea istroromânei actuale, Buc., 1971, p. 24. 93 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 213. 94 G. Weigand, ER, II, p. 893 unde arată că numărul lor a scăzut la „cam 2000”; S. Puşcariu, Românii, p. 2; idem, Limba română, I, p. 229 (pentru începutul sec. XX); Leca Morariu citat în GR, I, 1927, nr. 3, p. 76; I. Coteanu, Curs, p. 56. 95 El citează şi pe Vincenţiu Nicoară, originar din Ardeal, profesor la Gimnaziul unguresc din Fiume (azi Rijeka) după care existau 10.000 de istrovlahi („Transilvania”, Sibiu, 1890, 1, ian. 15, p. 5) apud T.T. Burada, O călătorie, p. 58-62. Cifra indicată de V. Nicoară este cea mai ridicată. 96 Radu FLORA, Despre stadiul actual al istroromînei. Contribuţia geografiei lingvistice la chestiunea stabilirii poziţiei graiurilor istroromîne faţă de dacoromînă, „Fonetică şi dialectologie”, IV, 1962, p. 139; cf. M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 190. Pentru alte detalii statistice vd. S. Puşcariu, Studii, p. 41-43. 97 G. Weigand, ER, II, p. 893; S. Puşcariu, Studii, p. 37-40; idem, Românii, p. 2. 98 G. Weigand, ER, II, p. 893.
27
Ocupaţiile lor erau agricultura şi viticultura. Cei din Jeiăni erau şi cărbunari99. La
sfârşitul sec. XIX nu mai practicau păstoritul iar femeile nu mai ştiau să toarcă ori să
ţeasă100. Toţi străinii care au venit în contact cu ei erau de acord că viaţa istrienilor vlahi
era – şi este – „mizerabilă”101. Motivele: „lipsa de cultură (nʼau şcoli) şi trândăvia şi
beţia, prin umare şi moralitatea lor nu-i de lăudat”102. Starea economică precară îi
determină pe mulţi din ei să plece „pre lume”103.
Sărăcia din viaţa materială se reflectă şi în cea spirituală. Sextil Puşcariu nu se sfia
să afirme lipsa oricărei culturi proprii104. Totuşi, înaintea sa, Th. Burada remarcase
câteva trăsături în privinţa portului şi datinilor (colinde şi dansuri)105. Vlahii din Istria
sunt singura populaţie catolică din grupul românilor balcanici106. Sextil Puşcariu a
presupus că „mai demult erau desigur ortodocşi”107 fără a aduce vreo mărturie în
favoarea acestei afirmaţii.
Istroromâna a fost primul idiom românesc din afara României semnalat şi studiat
la faţa locului108. Deşi are puţin vorbitori care trăiesc pe un teritoriu restrâns, el prezintă
diferenţe de la cătun la cătun, de la casă la casă şi chiar de la persoană la persoană109.
Leca Morariu remarcă existenţa a două varietăţi istroromâne: nordică – specifică satului
Jeiăni – şi sudică, vorbită în celelalte sate110. Aceste deosebiri sunt conştientizate chiar
de către vorbitorii lor111. Explicaţia constă în faptul că istroromâna este un idiom folosit
exclusiv oral112 neexistând posibilitatea formării unei norme lingvistice. Deşi copiii de
până la 10 ani nu cunoşteau altă limbă113 chiar în veacul XIX istroromâna era folosită
99 Ibidem. 100 S. Puşcariu, Românii, p. 4. 101 T.T. Burada, O călătorie, p. 39; S. Puşcariu, Românii, p. 4. 102 G. Weigand, ER, II, p. 893. 103 S. Puşcariu, Românii, p. 5. La Pola (croată: Pula) – principalul port militar austriac la Adriatica – puteau fi întâlniţi la finele sec. XIX şi români* negustori, lucrători la arsenal sau zilieri porturari – T.T. Burada, O călătorie, p. 35. 104 S. Puşcariu, Românii, p. 4. Vd. şi M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 191. 105 T.T. Burada, O călătorie, p. 43-57; cf. A. Kovačec, TDR, p. 551. 106 T.T. Burada, O călătorie, p. 39; S. Puşcariu, Studii, p. 45; idem, Limba română, I, p. 229; M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 214. 107 S. Puşcariu, Românii, p. 2; cf. S. Puşcariu, Studii, p. 45. 108 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 214. Până la Al Doilea Război Mondial principalele contribuţii asupra istroromânei au fost: Josif POPOVICI, Dialectele române (Rumaenische Dialekte), IX: Dialectele române din Istria, Halle a.d.S., Edit. autoruluĭ (Tiparul luĭ Ehrhardt Karras), partea I-a, 1914, XII + 152 p. il., partea 2, 1909, XVII + 168 p. + 5 pl. [BRM, III, p. 1018, nr. 48305-48305-a] şi Sextil PUŞCARIU, Studii istroromâne, Bucureşti, I, 1906 [BRM, III, p. 1100, nr. 49674], II, 1926, III, 1929 citate după M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 215. 109 T. Cantemir, Noi date, p. 107; A. Kovačec, Descrierea, p. 20. 110 Leca MORARIU, Lu fraţ noştri. Libru lu Rumeri din Istrie. Cartea Românilor din Istria = Il libro degli rumeni istriani, Suceava, 1928 citat de E. Scărlătoiu, Istrororomânii, p. 112. 111 R. Flora, Despre stadiul actual, p. 148. 112 Singura încercare de a folosi istroromâna în scris a fost făcută de Andrei GLAVINA şi C. DICULESCU care au editat Calindaru lu Rumeni din Istrie, Bucureşti: Stampa Ioseph Göbl, 1905, 79 p. + 3 pl. – CAR, p. 349, nr. 995; cf. M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 214, n. 5. 113 T.T. Burada, O călătorie, p. 40.
28
doar în relaţiile familiale sau într-un cerc restrâns. Călătorii care i-au cunoscut direct au
remarcat reţinerea acestora de a-şi folosi idiomul propriu în faţa străinilor114. Trăind
izolaţi de celelalte grupuri româneşti115, istrienii erau nevoiţi a învăţa limba
conlocuitorilor majoritari, croaţii116, păstrând doar vagi amintiri despre originea lor
românească117. De aceea, istrienii se aflau în pragul sec. XX în plin proces de asimilare,
mai ales de slavizare118. Sextil Puşcariu119 considera drept principale cauze ale acestui
proces: (1) religia catolică şi (2) politica austriacă de protejare a slavilor în dauna
italienilor120. El nota că preoţii croaţi „erau în vremea austriecilor cei mai aprigi
propăvăduitori ai slavonismului”121. Pe la a. 1890 în toată Istria era un singur preot vlah
de origine (la Brdo) dar şi acela făcea propagandă croată122. În aceste condiţii
intelectualii din România considerau – prin vocea lui Th. Burada – că „singurul mijloc
pentru menţinerea încă a naţionalităţii române nu este altul decât înfiinţare[a] de şcoli
românesci” în Istria123.
Cu sprijinul minoritarilor italieni se face o primă încercare de a se convinge dieta
Istriei să accepte înfiinţarea de şcoli româneşti pentru locuitorii satelor Jeiăn, Susnieviţa,
Brdo, Letai, Grobnic, Sucodru, Gradinie şi Jesenovici. Reluată în 1889, această
încercare este respinsă de deputaţilor croaţi ai dietei124. După prima sa vizită în Istria în
1891 Th. Burada aduce la studii la Iaşi pe tânărul Andrei Glavina din Susnieviţa.
Încercarea din 1893 a călătorului moldo-român de a aduce mai mulţi tineri la studii în
România provoacă însă disensiuni în sat. Autorităţile austriece intervin şi îl expulzează
pe Th. Burada. Astfel se pune capăt acestei prime încercări de propagandă românofilă
printre locuitorii vlahi din Istria125.
114 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 228-229. 115 Eug. COŞERIU, Lingivistica generală. Interviu… realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, 1996, p. 114-115. 116 G. Weigand, ER, II, p. 893; A. Kovačec, TDR, p. 552. 117 S. Puşcariu, Românii, p. 4; A. Kovačec, TDR, p. 552. La sfârşitul sec. XIX Th. Burada nota însă că „sentimentul de conservare naţională nu le lipseşte deloc acestor români resleţiţi prin Istria” – T.T. Burada, O călătorie, p. 70. 118 T.T. Burada, O călătorie, p. 39. 119 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 229. 120 Croaţii afirmă însă că în Istria Austria ar fi favorizat „întrebuinţarea limbii italiene în administraţie şi afacerile publice, între altele şi spre a frîna consolidarea şi organizarea naţională a majorităţii croate” – A. Kovačec, TDR, p. 552. 121 S. Puşcariu, Românii, p. 2. 122 T.T. Burada, O călătorie, p. 39-40. 123 Ibidem, p. 37. 124 Ibidem, p. 70-83. 125 Ibidem, p. 130-138.
29
§ 9. VLAHII MEGLENIŢI
În Macedonia, la nord de Salonic, pe malul drept al râului Vardar (gr. Axios)126 se
află ţinutul Meglen(ia) (< Moglena = „ţară neguroasă”127) numit şi Karagiova (tc.
„câmpie neagră”128). Este o regiune129 în lungime de 15 km şi lată de 3 km130
înconjurată de munţi. Majoritatea populaţiei era macedo-bulgară – aşa numiţii pomaci
(i.e. bulgari musulmani)131, alături de care trăia şi o minoritate vlahă. Individualitatea
acestor vlahi, confundaţi până la sfârşitul veacului XIX cu aromânii132, a fost evidenţiată
în 1892 de românistul lipscan Gustav Weigand.
Originea lor este disputată iar istoria lor aşteaptă să fie scrisă. Ovid Densuşianu îi
considera veniţi de la nord de Dunăre, „o colonie daco-română veche pe teritoriul
macedo-român” unde s-ar fi stabilit înainte de a. 1091133. Această teorie este împărtăşită
astăzi de lingvistul de origine megleno-vlahă, Petăr Atanasov134. Majoritatea
cercetătorilor îi prezintă ca autohtoni în Pen. Balcanică. Istoricul Constantin Jireček –
sprijinindu-se pe isvoare bizantine şi pe deosebirile rasiale care-i disting de populaţiile
înconjurătoare135 – îi considera pecenegi romanizaţi. Gustav Weigand (1892), Th.
Capidan (1925), Ion Gheţie (1978) văd în ei pe acei vlahi din Haemus ai căror
conducători au pus bazele celui de-Al Doilea Ţarat Bulgar. Sextil Puşcariu îi include
împreună cu aromânii în grupul românilor răsăriteni. După Al. Philippide (1927), I.
Coteanu (1961) şi Al. Rosetti (1978) ei ar fi o ramură a aromânilor136.
Din istoria lor orală evenimentul care a fost păstrat în memoria colectivă este
islamizarea locuitorilor celei mai mari comune meglenite, Nânta. Iniţial, toţi megleniţii
erau ortodocşi137. Presiunile otomanilor au determinat pe megleno-bulgari să treacă la
126 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 224. 127 G. Weigand, ER, III, p. 237. 128 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 224. 129 Descrierea: Th. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 5-7; Ion NAUM-DELAVARDAR, Pro Meglenia, Bucureşti, 1942, p. 5. 130 E. Scărlătoiu, Istroromânii, p. 57. 131 G. Weigand, ER, III, p. 237. 132 Dar şi ulterior – I. Naum-Delavardar, op. cit., p. 6; D. Olănescu-Ascanio, „Universul”, 31, 1902-II-2 citat de Ion BULEI, Atunci cînd veacul se năştea: Lumea românească, 1900-1908, Bucureşti, 1990, p. 287-288. 133 Apud E. Scărlătoiu, Istroromânii, p. 66-67. 134 P. Atanasov, TDR, p. 486. 135 Trăsăturile lor mongoloide au fost remarcate de numeroşi autori: G. Weigand, ER, III, p. 237; T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 12; S. Puşcariu, Limba română, I, p. 224; Max-Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească. Evoluţia sa de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 14. 136 Rezumatul opiniilor privind originea vlahilor megleniţi la: M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 266; R. Todoran, DR, p. 100-107; E. Scărlătoiu, Istroromânii, 1998, p. 66-72 (bibliografia problemei, p. 89-90). 137 G. Weigand, ER, III, p. 237.
30
islamism. Într-o zi de paşti, pe când locuitorii se aflau în frunte cu episcopul la slujbă,
satul a fost atacat de bande musulmane (turceşti?). Atacatorii au pătruns în biserică şi i-
au obligat pe nânteni ca, în frunte cu episcopul lor, să aleagă „între moarte şi
apostazie”138. Astfel, nântenii au rămas până în sec. XX „singurii români care s-au
convertit la islamism, fără să-şi piardă limba şi specificul naţional”139. Chiar după
trecerea la islamism, nântenii au păstrat unele obiceiuri ortodoxe140. Convertirea la
mahomedanism i-a învrăjbit cu celelalte aşezări vlahe din Meglen rămase creştine, mai
ales cu vecinii din Oşani care, spre a se pune la adăpost, au închinat comuna unui
demnitar turc din partea locului141.
Despre existenţa unei populaţii vlahe în Meglen au lăsat mărturii numeroşi
cărturari începând cu sec. XIX – I.G. von Hahn, Constantin Jireček, V. Kâncev, B.
Nikolaides, Ioan Neniţescu – deşi informaţiile lor sunt încă sumare142. Abia Gustav
Weigand descoperă în 1889 la Nânta că graiul locuitorilor „nu-i un dialect aromânesc
care se aseamănă cu cel dacoromânesc”. El este primul care, în 1892, îi prezintă lumii
ştiinţifice pe megleno-români ca un grup românesc distinct (1892)143. Pe urmele sale au
păşit foştii săi studenţi, Pericle Papahagi şi Th. Capidan care au lăsat monografii solide
(însoţite şi de texte) asupra vlahilor megleniţi144.
Spre deosebire de celelalte ramuri româneşti*, vlahii megleniţi n-au păstrat în
etnonimul lor urmele Romei145. Motivele unei atari situaţii ar fi: (1) numărul lor
restrâns, (2) bilingvismul îndelungat146 (ca şi la vlahii din Istria) şi, am adăuga, (3) un
sentiment etnic vag înainte de declanşarea – la finele sec. XIX – a acţiunii
propagandelor etnice în Macedonia. Ei au preluat de la slavi termenul de vlaşi (sg.
vla[s])147. Acest etnonim îl folosesc nu numai pentru a se autodefini ci pentru a-i
138 Episodul, plasat pe la 1671, care reia „tradiţia locului”, este prezentat de T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 18. Vd. M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 266. Cf. S. Puşcariu, Limba română, I, p. 224. Alţi autori consideră că ar fi fost vorba de o convertire benevolă – Nicolae BATZARIA, România văzută de departe, Bucureşti, [1922], p. 119. 139 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 14, n. 26. 140 T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 17-18. 141 Ibidem, p. 18-24. 142 La unii informaţiile sunt chiar eronate. Viitorul inspector al şcolilor româneşti din Imperiul Otoman, Apostol Margarit, scria în 1874 în „Convorbiri literare” despre existenţa a 5 comune româneşti în Meglen toate islamizate. Informaţia se regăseşte şi la Émile Picot (1875) şi N. Popilian (1885). Semnalare critică la T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 8. 143 G. Weigand, ER, III, p. 237. Meritele savantului au fost recunoscute de către studenţii aromâni pe care el însuşi i-a pregătit şi trimis în regiune – Per. PAPAHAGI, Megleno-românii, Bucureşti, 1902, p. 1 sq.; T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 8 sq. 144 Per. PAPAHAGI, Românii din Meglenia. Texte şi glosar, Bucureşti, 1900; idem, Megleno-românii; Th. CAPIDAN, Meglenoromânii, I-III, Bucureşti, 1925-1936. 145 T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 5; M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 196; P. Atanasov, TDR, p. 476. 146 P. Atanasov, TDR, p. 476. 147 M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 266; idem, DR, p. 196; P. Atanasov, TDR, p. 476.
31
denumi şi pe aromâni148, ce pare a indica conştiinţa unei origini comune cu aceştia. Cu
toate că populaţiile înconjurătoare, ca şi unii autori români, îi numesc megleniţi149, ei
înşişi foloseau această denumire pentru conlocuitorii lor pomaci150. Denumirea
ştiinţifică, în mare parte corectă, aceea de megleno-români, e de natură livrească151.
În principala sa lucrare consacrată vlahilor din Meglen, Per. Papahagi indica
pentru începutul sec. XX următoarele aşezări meglenite: (1) Nânta, 5.500 loc. + 3-400
ţigani, (2) Birislav, 560 loc., (3) Lundzini = Lugunţa, 1.400 loc., (4) Oşani = Oşini,
2.100 loc., (5) Liumniţa, 3.045 loc., (6) Huma = Uma, 980 loc., (7) Sirminina, 700 loc.,
(8) Coinsco, 1.050 loc., (9) Cupa, 945 loc., (10) Ţârnareca, 1.070 loc., (11) Baroviţa,
1.400 loc. Adică un total de 11 aşezări cu 18.750 vlahi. În regiune mai erau şi comunele
(12) Leascova, 650 loc., (13) Giumengé, 300 loc. – ambele aproape bulgarizate* şi (14)
Livezi, cu 2.500-3.000 aromâni152. Vlahi megleniţi mai puteau fi identificaţi şi în
aşezările Fuştani, Fuşim, Dragomanţi, Isvor, Bania şi Vârtecop, cu majoritate
bulgărească153. Pe ansamblu, cifrele pentru perioada antebelică – reluate şi mult timp
după aceea – variau între 14.000*154, 16.000155 şi 26.000156. Dintre aşezările citate, doar
3157 sau 4158 – Nânta, Lungunţa, Birislav şi, eventual, Oşani – se află în Meglenul
propriu-zis. În cunele comune – Baroviţa, Coinsco, Sirminina – procesul de slavizare
era avansat încă de la începutul sec. XX159.
Ocupaţiile lor tradiţionale erau agricultura160, sericicultura, apicultura161,
pomicultura, viticultura, păstoritul, meşteşugurile casnice162 şi prelucrarea
mangalului163.
148 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 196, n. 4. 149 Ibidem, p. 196. 150 T. Capidan, Meglenoromânii, I, 1925, p. 5. Termenul meglenit poate avea accepţie dublă: megleno-bulgar şi, respectiv, megleno-român – P. Atanasov, TDR, p. 477. 151 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 196. 152 Însumând, autorul găseşte 12 aşezări meglenite cu 19.295* locuitori – P. Papahagi, Megleno-Românii, p. 44. G. Weigand scria despre 11 aşezări cu 14.400 locuitori (1892) iar bulgarul V. Kâncev (1902) înregistra 12 aşezări cu 14.080 loc. – ibidem, p. 42-43. La rândul său, L.T. Boga înregistra tot 11 aşezări cu 25.265 locuitori (pe care-i consideră însă „aromâni megleniţi”) – L.T. Boga, Românii, p. 12-13 (Anexa comparativă). 153 Ibidem, p. 44. 154 G. Weigand, ER, III, p. 237. 155 T. Capidan, Macedoromânii, p. 28. 156 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 225 indică între 14.000 şi 26.000. Cifra e acceptată şi de M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 267; idem, DR, p. 197. 157 E. Scărlătoiu, Istroromânii, p. 57. 158 G. Weigand, ER, III, p. 237. 159 T. Capidan, Macedoromânii, p. 20; S. Puşcariu, Limba română, I, p. 224. 160 I. Naum-Delavardar, op. cit., p. 6 nota că ei „sunt singurii aromâni* care se ocupă cu agricultura”. Aromânii muzăchiari (din Albania) se ocupă, de asemenea, cu agricultura – Dem. ABELEANU, Turcia europeană. Geografia fizică şi politică pentru şcoalele române din Macedonia, Albania, Epir şi Tesalia, Buc., 1905, p. 37. 161 P. Papahagi, Megleno-Românii, p. 25-29; T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 50-54; S. Puşcariu, Limba română, I, p. 224.
32
Idiomul vorbit de aceşti vlahi este considerat diferit în lumea lingviştilor. S-au
conturat 3 opinii generale: (1) grai al dialectului aromân care „a suferit o puternică
influenţă bulgărească” (Al. Rosetti, 1978), (2) dialect al limbii* aromâne (I. Coteanu,
1961) şi (3) dialect care „aparţine de aria lingvistică aromânească” fiind totuşi un
dialect sud-dunărean distinct164. Lingviştii sunt de acord în a recunoaşte o puternică
influenţă a graiurilor bulgăreşti din Rodopi165, oarecum asemănătoare celor greceşti
pentru aromână. Despre nânteni un pubicist orignar din regiune reunoştea că ei păstrau
„cel mai curat grai din câte se vorbeau în Meglenia românească*”166.
Până către începutul sec. XX megleniţii au trăit destul de izolaţi. Ei aveau contacte
paşnice cu megleno-bulgarii cu care începuseră să se asimileze. Cu aromânii,
exceptându-i pe cei din Livezi, nu aveau contacte. Cu musulmanii – inclusiv cu nântenii
– era „întotdeauna pe picior de bătaie”167. Cu grecii nu avuseseră contacte directe168,
deşi aceştia încercaseră să deschidă şcoli în satele lor. Propaganda culturală grecească
nu-şi arătase roadele169. Motivul pare să fi fost puternica opoziţie a locuitorilor bulgari
ai regiunii.
Cultura vlahilor megleniţi170 avea, şi are, un caracter oral. Nici chiar după ce
propaganda românească a reuşit să dechidă şcoli pentru megleniţi, nu s-au format, ca la
aromâni, germenii unei literaturi culte. De aceea este îndreptăţită remarca savantului
meglenit Petăr Atanasov că: „O literatură dialectală cultă meglenită nu există”171.
162 P. Papahagi, Megleno-Românii, p. 25-29. 163 I. Naum-Delavardar, op. cit., p. 6. 164 Discuţia problemei: M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 197-198. O opinie similară la S. Puşcariu, Limba română, I, p. 254. După Th. Capidan, Meglenoromânii, I, 1925, p. 58: „Graiul megleniţilor, departe de a fi un simplu subdialect, el ni se înfăţişează ca un dialect aparte, pentru priceperea căruia un dacoromân ca şi un aromân întâmpină aceleaşi greutăţi”. După un contact cu vorbitori ai idiomului meglenovlah, un intelectual aromân (care nu era lingvist) nota: „am plecat de acolo [din com. Cerna, jud. Tulcea, principala aşezare locuită de vlahi megleniţi în România postbelică] cu convingerea fermă că meglenoromânii sînt o ramură a aromânilor şi cel mai edificator test că ei vorbesc un subdialect aromân” – Cola FUDULEA, Dialog despre diaspora românească, DRA, 6, 1995, nr. 9, p. 5. 165 T. Capidan, Meglenoromânii, I, p. 63-64; cf. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 15. 166 I. Naum-Delavardar, op. cit., p. 7. 167 T. Capidan, Macedoromânii, p. 28. 168 Nicolae CUŞA, Macedoromânii pe văile istoriei, Constanţa, 1990, p. 81. 169 T. Capidan, Macedoromânii, p. 232. 170 P. Papahagi, Românii din Meglenia; Th. CAPIDAN, Meglenoromânii, II, Literatura populară la meglenoromâni, Bucureşti, 1928. 171 P. Atanasov, TDR, p. 477; cf. M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 267.
33
§ 10. AROMÂNII
Cei mai importanţi reprezentanţi ai romanităţii balcanice sunt aromânii.
Originea lor a dat naştere la controverse ştiinţifice în care s-au amestecat şi
interese politice. Opiniile exprimate pot fi rezumate astfel:
1 – Aromânii sunt greci românizaţi. Această teorie este susţinută de oameni de
ştiinţă greci (unii de origine aromână): A. Keramopoulos (1939), T.N. Katsougiannes
(1964), A.N. Poulianos (1968) şi, recent, Achile Lazarou (1986). Implicaţiile politice
sunt străvezii: dacă aromânii nu sunt o ramură a românismului, statul român nu are nici
un drept să intervină în favoarea lor.
2 – Românii s-au foarmat ca popor la sud de Dunăre iar aromânii sunt urmaşii
celor rămaşi în Pen. Balcanică. Dintre susţinătorii ei – în afara celor atât de cunoscuţi –
menţionăm pe filologul german Gustav Weigand (1895) – care consideră ca leagăn al
românilor triunghiul Niş-Sofia-Skoplje) şi pe românii Eudoxiu Hurmuzaki (1875), Ovid
Densuşianu (1901, 1906) şi Al. Philippide (1927).
3 – Aromânii sunt autohtoni în ţinuturile în care locuiesc. Această părere este
susţinută de: Tache Papahagi (1923), Th. Capidan (1932), Elena Scărlătoiu (1998)
ş.a.172
Aromânii sunt primii dintre români* care apar în isvoarele medievale la: (1)
cronicarii bizantini Kedrenos şi Ana Comnena (sec. XI), Pachimeres şi Nicetas
Choniates (sec. XIII), Laonic Chalcocondylas (sec. XV) sau (2) călători precum evreul
Beniamin din Tudela (sec. XII)173. Prima ştire despre ei este legată de evenimente
petrecute în a. 976. La scurtă vreme după aceea, după cucerirea întregii Bulgarii,
împăratul bizantin Vasile II (963, 976-1025) înfiinţează în cadrul arhiepiscopiei de la
Ohrida o episcopie pentru vlahi (c. 1020). Sub dominaţie bizantină vlahii avea propriile
lor teritorii care se bucurau de autonomie: Vlahia Mare în Tesalia174, Vlahia Mică în
Acarnania şi Etolia şi Vlahia de Sus în Epir175. Aceştia vlahi nu s-au împăcat cu
172 Discuţia asupra acestor probleme a fost rezumată între alţii de către: M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 17; M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 216; N. Saramandu, TDR, p. 424-425; E. Scărlătoiu, Istroromânii, p. 61-71 (bibliografia problemei, p. 88-90). Critica ideilor lui A. Keramopoulos la Th. CAPIDAN, Răspuns domnului Keramopoulos [1939], CA, 2, p. 202-231. Pentru Katsougiannes şi Poulianos vd. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 17, n. 46. Pentru A. Lazarou vd. Nicolae SARAMANDU, Aromâna şi raporturile ei cu greaca (pe marginea unei lucrări recente), SCL, XXXVIII, 1987, nr. 5, p. 439-451. 173 Idem, TDR, p. 424. 174 Considerată „prima organizaţie de stat românească din istorie” – P.P. Panaitescu, Introducere, p. 211 (cu detalii, p. 211-215). 175 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 211; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria, I, p. 186-188.
34
stăpânirea bizantină. O ridicare a lor la luptă se produce în Tesalia în a. 1066176. O altă
răscoală are loc în Bulgaria între 1085-1087 la ea fiind antrenată şi populaţia bulgară
majoritară. Rezultatul va fi crearea celui de-Al Doilea Ţarat Bulgar. Primii conducători
ai acestui stat au fost vlahi. Acum se înregistrează punctul culminant al afirmării politice
al vlahilor balcanici. Totuşi, aceştia constituiau o minoritate într-un stat care se declara
continuatorul tradiţiei politice bulgare şi curând conducătorii s-au bulgarizat177. Şi în
Serbia medievală vlahii au avut propriile privilegii recunoscute de stat178.
În sec. XIV-XV Pen. Balcanică intră sub dominaţie otomană. Vlahii vor fi
recunoscuţi ca element militar de către sultanii Mehmed II (1451-1481) şi Suleiman I
(1520-1566) şi se vor bucura de o largă autonomie. Erau organizaţi în 14 căpitănate în
Tesalia (Olimp, Mavrovuni, Lamia, Agrafa, Patragic, Malacaşi), Macedonia (Veria,
Servia, Elasona, Grebena, Ameru), Etolia (Veneticu), Acarnania (Xeromer) şi Dorida
(Lidorichi)179. Conducătorii acestora, aleşi dintre vlahi, erau ereditari şi exercitau „nu
numai justiţia militară, ci şi justiţia civilă şi autoritatea morală” asupra locuitorilor fără
vreo ingerinţă a puterii suverane180. La adăpostul propriilor autonomii, vlahii au
prosperat. La început ei erau mai mult păstori şi chervangii (cărăuşi). Ulterior această
din urmă îndeletnicire s-a transformat într-un înfloritor negoţ între ţinuturile balcanice
aflate sub dominaţie otomană şi cele italiene de la Adriatica181. La loc de frunte în acest
negoţ se aflau atât produsele lor păstoreşti (lactate, brânzeturi, lână) cât şi produse
manufacturate. La sfârşitul sec. XVI şi începutul sec. XVII au apărut mari şi bogate
aşezări aromâneşti: Clisura, Linătope, Călăreţi, Siatişta, Meţova, Şipsca, Gramostea,
Moscopole. Acest din urmă oraş182 – situat în Albania răsăriteană – avea să joace un rol
economic şi cultural deosebit de important. În sec. XVIII, când a ajuns la apogeu, avea
12.000 case183, numeroase biserici, o tipografie şi o şcoală superioară (numită Noua
Academie) în care se preda în limba greacă184.
176 C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria, I, p. 188. 177 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 216-224; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria, I, p. 190-194. 178 M. Cazacu, Vlahii, p. 83-90. 179 Teodor T. BURADA, Cercetări asupra şcoalelor românesci din Turcia, Bucuresci, 1890, p. 169; D. Abeleanu, Turcia, p. 28; G. MURGOCI, Per. PAPAHAGI, Turcia cu privire specială asupra Macedoniei, Bucureşti, 1911, p. 16-17. 180 D. Abeleanu, Turcia, p. 28. Detalii asupra organizării politice a vlahilor în Imperiul Otoman la: ANCA Tanaşoca, Autonomia vlahilor din Imperiul Otoman în secolele XVI-XVII, „Revista de istorie”, t. 34, 1981, nr. 8, p. 1513-1530. 181 Valeriu PAPAHAGI, Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1935, VI + 239 p. + 1 h. 182 Pentru care vd. monografia lui Tănase BUJDUVEANU, Moscopole: oraş aromânesc din Balcani = ville aroumaine des Balkans = Aromanian Town in the Balkans, Constanţa, 2006, 423 p. 183 Populaţia era apreciată la 20.000 şi 40-60.000 locuitori – N. Djuvara, Diaspora, p. 101; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 40. 184 Pentru instituţiile culturale moscopolene vd. T. Bujduveanu, Moscopole, p. 61-73. Instituţii greceşti de învăţământ superior în sec. XVIII erau: Şcoala Patriarhiei din Constantinopol şi Academiile Domneşti din
35
Războiul ruso-otoman din 1768-1774 a afectat şi regiunile locuite de aromâni.
Profitând de înfrângerile Porţii pe câmpurile de luptă de la Dunăre, mai multe paşale
otomane se vor ridica împotriva autorităţii centrale. În aceste condiţii au avut loc atacuri
asupra bogatelor aşezări aromâne din Albania: Şipsca, Linătopea, Niculiţa. Atacurile
cele mai puternice au vizat însă Moscopolea în a. 1761, 1768 şi 1788185. Distrugerea
Moscopolei şi a celorlalte mari aşezări aromâneşti din regiunea Pindului şi Albaniei au
determinat un mare exod al aromânilor. Unii dintre moscopoleni s-au oprit în
Macedonia. Cei mai bogaţia au ajuns însă până în Imperiul Habsburgic, Principatele
dunărene, Imperiul Romano-German, Rusia etc.186 Aromânii refugiaţi la sfârşitul sec.
XVIII din Imperiul Otoman au continuat să joace un însemnat rol comercial. Istoricul
sârg (de origine aromână) Dušan Popović a demonstrat printr-o documentată
monografie rolul aromânilor în constituirea burgheziei sârbe187. Un fenomen similar
pare să se fi petrecut şi în alte ţări balcanice. Şi în Imperiul Habsburgic negustorii
aromâni au fost deosebit de activi188; dintre familiile aromâne care s-au remarcat
amintim: Sina, Ţirka, Kapra von Zsuppa, Mannó, Dumba, Curti von Nitta, Zotta,
Mocioni (ultimele două având contribuţii importante în cadrul luptei naţionale a
românilor din Ungaria)189.
Problemele interne ale Imperiului Otoman s-au înmulţit spre sfârşitul sec. XVIII.
Beii rebeli au încercat să restrângă sau chiar să anuleze autonomiile de care se bucurau
aromânii. De aceea aceştia din urmă au răspuns chemării la lupta antiotomană lansată de
propaganda grecească deosebit de activă datorită controlului asupra bisericii ortodoxe
din Balcani. Armatolii aromâni au avut un rol decisiv în revoluţia de eliberare a Greciei.
Din rândul aromânilor s-au distins: Eftimie Vlahava, Hristache şi Hristu Vlahu, Ioan
Staţa, Odiseu Andruţiu, Foti şi Chitu Giuvela, Teodor Griva, Noti şi Chitu Boceari, Gh.
Bociu, Dima Dracu, Ioan Gura, Dima Zerva, Caciandoni, Nicu Ceara, Bucuvala190,
Theodor Colocotroni, Ioan Coletti, Rhigas Fereos, Iordache Olimpiotul, Iani Farmaki191.
Bucureşti şi Iaşi. Date minimale asupra rolului Moscopolei se găsesc la Valeriu PAPAHAGI, Moscopole: metropola comercială şi culturală a Românilor din Peninsula Balcanică în secolul al XVIII-lea, Roşiorii de Vede, 1939, 16 p. + 1 h. 185 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 16; N. Djuvara, Diaspora, p. 101; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 118-128. 186 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 16; N. Djuvara, Diaspora, p. 99-131; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 128-154. 187 Dr. D.I. POPOVICI, Despre Aromâni. O Ţinţarima. Contribuţiuni cu privire la chestiunea formărei negoţului nostru, trad. C. Constante, Bucureşti, 1934, 172 p. (citat după: BIR, II, p. 428, nr. 8899). 188 An. N. HÂCIU, Aromânii. Comerţ. Industrie. Arte. Expansiune. Civilizaţie. Focşani, 1936, p. 584-587. 189 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 16. 190 Dem. ABELEANU, Neamul Aromânesc din Macedonia, Bucureşti, 1916, p. 97-98. 191 N. Djuvara, Diaspora, p. 104-106. Detalii despre implicarea aromânilor în lupta de eliberare a Greciei de sub dominaţie otomană la: A.N. Hâciu, Aromânii, p. 563-573; I. Caragiani, Studii, I-II; A.N. Hâciu, Aromânii, p. 563-573.
36
Totuşi, şi după 1830, majoritatea teritoriilor locuite de aromâni au rămas în afara
statului grec independent. Ultimele privilegii ale aromânilor din Imperiul Otoman au
fost anulate în a. 1854 când, la instigaţia Greciei în timpul Războiului Crimeei, aromânii
din Meţova s-au răsculat sub conducerea căpitanului Griva192.
Aromânii au intrat de timpuriu în atenţia cărturarilor Europei. Ei sunt amintiţi de
dalmatinii Anton Verancsics (1504-1573)193 şi Ioan Lučić (Lucius, 1604-1679)194 iar în
sec. XVIII de către Johann Thunmann, profesor la universitatea din Halle195. Epoca
tulbure din Balcanii sfârşitului de sec. XVIII şi începutului de sec. XIX i-a avut în
centru şi pe aromâni după cum mărturisesc francezii F. Ch. Pouqueville (Voyage de la
Grèce, I-IV, Paris, 1826-1827) şi E.M. Cousinéry (Voyage dans la Macédoine, Paris,
1831) şi englezul Martin Leake (Reserches in Greece şi Travells in Northern Greece,
London, 1814)196.
Aromânii erau cunoscuţi locuitorilor Principatelor române. Situaţia este cât se
poate de firească dacă se ia în seamă remarca istoricului sârb Dušan Popović că, de la
Smederevo (capitala Serbiei medievale) la Constantinopol, nu exista han care să nu fie
ţinut de un aromân197. Aşa încât românii nord-dunăreni călători în capitala de pe Bosfor
vor fi intrat lesne în contact cu întreprinzătorii aromâni.
Din punct de vedere etnografic aromânii s-au bucurat de atenţie din partea
cercetătorilor. Fundamentale rămân contribuţiile lui Gustav Weigand care a realizat
prima sinteză ştiinţifică asupra aromânilor198, Tache Papahagi199 şi Th. Capidan200.
Termenul de „aromân” a fost introdus în literatura ştiinţifică de către Gustav
Weigand201. Aromânii au păstrat de denumirea de român (< Romanus) pronunţată
192 D. Abeleanu, Neamul, p. 34. Detalii: Th. CAPIDAN, Românii nomazi. Studiu din viaţa Românilor din sudul Peninsulei Balcanice, Cluj, 1927, p. 141-142. 193 Valeriu PAPAHAGI, Raporturile dintre aromâni şi dacoromâni în trecut, DRA, 6, 1995, nr. 1, p. 6. Lucrarea acestuia poartă titlul: De situ Trassylvaniae, Moldaviae et Transalpinae vd. Adolf ARMBRUSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ed. II-a, Bucureşti, 1993, p. 100-101. 194 V. Papahagi, Raporturile, DRA, 6, 1995, nr. 1, p. 6. Despre lucrarea lui Lucius, De regno Dalmatiae et Croatiae (Amsterdam, 1666) vd. A. Armbruster, Romanitatea, p. 177-181; N. Stoicescu, O falsă problemă, p. 16. 195 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 24. Lucrarea lui J. THUNMANN, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker (Leipzig, 1774) reproduce informaţii puse la dispoziţia autorului de către studentul său, Constantin Hagi Gheorghe Ceagani, originar din Moscopole. Despre acesta din urmă vd. Constantin I. COSMESCU, Dimitrie Cosmescu şi Aromânismul, Bucureşti, 1903, p. 8; Per. PAPAHAGI, Scriitori aromâni din secolul XVIII (Cavalioti, Ucuta, Daniil), Bucureşti, 1909, p. 33. 196 BIR, II, p. 423, nr. 8780 (E.M. Cousinéry), p. 424, nr. 8786 (William-Martin Leake), 425, nr. 8839 (F.C.H.L. Pouqueville); Val. PAPAHAGI, Raporturile dintre dacoromâni şi aromâni în trecut, DRA, 6, 1995, p. 6. Cu detalii: P. Papahagi, Scriitori, p. 1-3. 197 Citat de N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 60. 198 Gustav WEIGAND, Die Aromunen. Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchungen über das Volk der sogenanten Macedo-Romunen oder Zinzaren, Band I, Land und Leute, Leipzig, 1895 citat în: BIR, II, p. 423, nr. 8767; D. Zagarodnîi, TDR, p. 782. 199 T.ache PAPAHAGI, Aromînii. Grai. Folklor. Etnografie. Cu introducere istorică, [Bucureşti], 1932.
37
armân sau, în graiurile din Albania, rămăn202. Popoarele conlocuitoare îi denumesc
generic vlahi, dar folosesc şi alte etnonime. Grecii le spun vláhoi (= vlahi) sau
koutsovláhoi (= cuţovlahi)203 – iniţial cu nuanţă peiorativă204, dar astăzi numai cu înţeles
etnic205. Pentru albanezi ei sunt çobani sau rëmëri, pentru sârbi ţinţari206, pentru
macedo-slavi vlasi207, iar pentru bulgari belivlasi208 sau karakaceani209. Pe cale
livrească au pătruns termenii macedoromâni sau români macedoneni, români sudici,
vlahi macedoneni210 sau chiar macedoneni (machidoni). Termnul de macedoneni este
folosit ca etnonim propriu de către macedo-slavi dând naştere la confuzii211. De altfel,
grecii consideră Macedonia ca pe o regiune greacă, iar pe macedoneni ca parte a
naţiunii greceşti contestând macedo-slavilor acest etnonim212. Th. Capidan observa că
aromânii locuiesc şi în Albania, Pind, Epir, Tesalia, drept care termenul de macedo-
români ar trebui mai degrabă aplicat meglenoromânilor* al căror habitat tradiţional se
găseşte exclusiv în Macedonia213. De aceea, el prefera o soluţie de compromis
denumind ca macedoromâni pe toţi românii* din Macedonia adică şi pe aromâni şi pe
meglenoromâni*214. De curând, acad. Matilda Caragiu-Marioţeanu a încercat să impună
pentru aromâni „sinonimul” macedo-vlah215. Considerăm că acest termen e potrivit doar
200 Bibliografia operei la D. Zagarodnîi, TDR, p. 791-793. Fundamentale: T. Capidan, Aromânii şi idem, Macedoromânii. 201 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 11. 202 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 221; M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 216; idem, DR, p. 171; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 11; N. Saramandu, TDR, p. 424. 203 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 221; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 12; N. Saramandu, TDR, p. 424. Etimologia cuvântului „cuţovlahi” nu e pe deplin lămurită – N. Djuvara, Diaspora, p. 129, n. 4. 204 Constantin CANTACUZINO, Istoria Ţării Romîneşti, în: Cronicari muntenteni, ed. M. Gregorian, I, Bucureşti, 1961, p. 46. 205 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 171. Vd. DD, 1913, passim (şi versiunea franceză) şi Const. NOE, Les Roumains Koutzo-Valaques. Les Populations macédoniennes et la crise balkanique, Bucarest, 1913, passim. 206 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 171; N. Saramandu, TDR, 1984, p. 424. Discuţia asupra termenului de ţinţari la M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 12, n. 11 cu menţiunea că etimologia pusă pe seama lui Vuk Kradžić (1787-1864) se întâlneşte şi la reprezentanţii Şcolii Ardelene. Samuil Micu notează în Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor că: „noi, românii cei din Dachiia, pe aceştia îi numim cuţovlahi” – Şcoala Ardeleană, ed. Florea Fugariu, I, Bucureşti, 1970, p. 163-164; cf. Gh. Şincai, Elementele limbii daco-romane sau valahice [1780], în ibidem, p. 344. 207 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 12. 208 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 171. 209 C. Velichi, Românii, f. 89; Bulgario, red. B. BALABANOV, Sofia, 1959, p. 27. 210 Critica folosirii acestor etnonime la M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 11-12; M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 217-218. 211 Matilda CARAGIU-MARIOŢEANU, Un dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile, istorice şi actuale asupra aromânilor şi asupra limbii lor, AILD, p. 178 reprodus şi în idem, Dicţionar aromân (macedo-vlah). DIARO. A-D, Bucureşti, 1997, p. 447. 212 V. COLOCOTRONIS, La Macédoine et l’Hellenisme. Étude historique et ethnologique, Paris, 1919, passim; S.P. PHOCAS-COSMETATOS, La Macédoine: son passé et son présent. Étude historique, ethnographique et politique de la Macédoine avec considérations sur les pays limitrophes et l’Hellénisme, Lausanne, 1919, p. 13, 37 şi passim. 213 T. Capidan, Macedoromânii, p. 7; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 11-12.. 214 T. Capidan, Macedoromânii, p. 7. 215 M. Caragiu-Marioţeanu, Un dodecalog, p. 177; idem, Dicţionar, p. 446.
38
pentru vlahii din Meglenia deoarece: (1) habitatul lor e numai în Macedonia; (2) ei înşişi
se autodefinesc ca vlahi şi nu ca români.
Referindu-se la numărul aromânilor, politicianul Take Ionescu scria că acesta
constituie „una din enigmele etnografiei”216. Motivele ar fi: (1) ascunderea conştientă a
numărului pentru a nu fi supuşi la dări de către stat (cel otoman până la începutul sec.
XX)217, (2) faptul că turcii nu contau pe naţionalităţi ci pe religii218 – şi aromânii, ca
ortodocşi, erau asimilaţi grecilor; (3) dispersarea lor teritorială printre greci, slavi şi
albanezi219; (4) lipsa unei conştiinţe naţionale care îi făcea pe cei mai mulţi să se
considere greci220. În atari condiţii aprecierile asupra numărului aromânilor cunoşteau
variaţii foarte mari: între 100.000 şi 2.000.000221.
Iată câteva cifre indicate de autori de limbă română. Eugen Ionescu222, folosind
„rapoarte consulare străine, datele misionarilor catolici şi autorii cei mai reputaţi care
au călătorit în Peninsula Balcanică” (dar pe care nu-i numeşte) indică între 200.000 şi
250.000 de macedoromâni. Theodor Capidan, bazat pe „cercetări şi informaţii sigure*”,
dă cifra de 300.000-350.000 de aromâni223 cărora le adaugă şi 16.000 de
„meglenoromîni”224. Într-o statistică a elementului romînesc din Peninsula Balcanică,
Leon T. Boga găseşte 520.165 de locuitori în 566 localităţi225. Ion Arginteanu indică
700.000, Dimitrie Abeleanu între 750.000 şi 800.000, ultima cifră regăsindu-se şi la
Theodor T. Burada. Ioan Neniţescu indica numai pentru Macedonia un număr de
861.000 de locuitori „romîni”226. La Nicolae Popilian cifra creşte la 1.000.000 iar la D.
Bolintneanu la 1.200.000 şi 2.300.000 la N. Iorga227. Haralambie Gradea, în prefaţa la
cartea de citire a lui Andrei Bagav, „citînd” surse ale serviciului consular austriac
216 Take IONESCU, Macedonia, Bucureşti, 1897, p. 6. 217 Const. N. BURILEANU, De la românii din Albania, Bucureşti, 1906, p. 177, n. 1. 218 Guşu PAPACOSTEA-GOGA, În zilele renaşterii macedoromâne, Bucureşti, 1927, p. 20-21 219 Eugen IONESCU, Cauza Românească în Turcia şi Conflictul cu Grecia, Bucureşti, 1906, p. 24; vd. T. Papahagi, Dicţionarul. 220 G. Weigand, ER, I, p. 228. 221 G. Murgoci, P. Papahagi, Turcia, p. 18. 222 E. Ionescu, Cauza românească, p. 11. 223 T. Capidan, Aromînii, p. 32; idem, Macedoromânii, p. 28. Cifra apare şi la C. Noe citat de J. IVANOFF, La Question macédonienne au point de vue historique, ethnographique et statistique, Paris, 1920, p. 179 care consideră că e vorba de o exagerare. 224 T. Capidan, Macedoromânii, p. 28. 225 L.T. Boga, Românii, p. 14-18. Cifra se referă la întreaga populaţie românescă din Balcani. 226 Ion ARGINTEANU, Istoria Românilor Macedoneni din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, Bucureşti, 1904, p. 2; D. Abeleanu, Turcia, p. 26; Idem, Neamul, p. 7; T. Burada, Cercetări, p. 190; Ioan NENIŢESCU, Dela românii din Turcia europeană, Bucureşti, 1895, p. 607. 227 Nicolae POPILIAN, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1885, p. 20; Dimitrie BOLINTINEANU, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, Bucuresci, 1863, p. 61 (vd. Dimitrie BOLINTINEANU, Opere, ed. T. Vârgolici, VI, Călătorii, Bucureşti, 1985, p. 323); N. IORGA, Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. 1992, Chişinău, p. 210. Această cifră pare să indice însă numărul total al populaţiei româneşti din Pen. Balcanică. Chiar şi în acest caz este mult exagerată.
39
indică... 6.100.000 de romîni în Balcani228. (E posibil ca acest autor să fi confundat cifra
macedoromînilor cu aceea a tuturor locuitorilor din Turcia europeană a acelor vremuri).
Reţinem şi opinia lui Th. Capidan după care autorii care indică peste 1.000.000 de
macedoromîni nu trebuie luaţi în considerare229. Autorii străini indică cifre mult mai
mici: 600.000 la Rizos Rhangabé (consul al Greciei în România)230, 150.000 la G.
Weigand231 şi 150.000-160.000 la J. Cvijić232, 79.401 la J. Ivanoff (doar pentru
Macedonia)233 etc.
Răspândiţi pe un vast teritoriu între Adriatica şi Marea Egee, Balcani şi Câmpia
Tesaliei, aromânii se împart în mai multe „tulpini” în două regiuni principale: (1) în
Albania – fărşeroţii, moscopolenii, muzăchiarii şi (2) în Macedonia – pindenii şi
grămustenii234. Acestor grupe principale li se adaugă altele secundare precum:
olimpienii şi epiroţii235.
Moscopolenii sunt originari din Albania orientală. Numele lor – pe care membrii
grupului nu-l folosesc – s-a format pe cale cultă din acela al Moscopolei236. După
distrugerea oraşelor din regiune spre sfârşitul sec. XVIII ei au migrat în Macedonia237.
Ei locuiau în Bitolia (ar. Bitule), Ohrida, Resna, Iancoveţ, Gopeşi, Molovişte,
Magarova, Târnova, Cruşova, Clisura, Neveasta238. Erau cunoscuţi ca arhitecţi,
comercianţi, meşteşugari. Din rândul lor s-a recrutat intelectualitatea aromână. De aceea
se spunea despre ei că deţineau „întâietatea în cultură şi civilizaţie”239.
Muzăchiarii pot fi întâlniţi în Câmpia Muzăchiei (alb. Myzeqeja) pe malul
Adriaticii (în Albania sudică, centrală şi nord-vestică)240. În sec. XIX această zonă, în
care se aflau peste 150 de aşezări ar fi fost locuită „exclusiv de români”*. Cei din zona
montană erau păstori, cei de la câmpie agricultori (singurii aromâni agricultori) şi
228 Har[alambie] GRANDEA, Prefaţă la: Andreiu BAGAV, Carte de alégere scrisă în dialectulŭ macedo-românŭ, Bucuresci, 1887, p. XII. 229 T. Capidan, Aromînii, p. 32. 230 Citat în Georgiu C. ROZIA, Cercetări despre Românii de dincollo de Dunare, trad. S. Hagiadi, Craiova, 1867, p. 58. 231 G. Weigand, ER, I, p. 228; cf. J. Ivanoff, La Question, p. 160. 232 Achile LAZAROU, L’Aroumain et ses rapport avec le grec, Thessaloniki, 1986, p. 113-114. 233 J. Ivanoff, La Question, p. 186-187. Autorul face şi o trecere în revistă a altor autori din perioada 1878-1917. 234 T. Papahagi, Aromânii, p. 11-12; V. Papahagi, Aromânii, p. 22-23; N. Saramandu, TDR, p. 423; cf. T. Capidan, Aromânii, p. 12-19. După alţi autori ar fi vorba de moshopoleni*, grămusteni, epiroţi, fărşeroţi – L.T. Boga, Românii, p. 6-8. Autorul scrie şi despre grupul aromânilor* megleniţi – ibidem, p. 8-9. Desigur, confuzie între vlahii megleniţi şi aromâni care mai stăruia încă în epocă. 235 D. Abeleanu, Turcia, p. 37-40. 236 N. Saramandu, TDR, p. 471, n. 15. 237 T. Papahagi, Aromînii, p. 11; V. Papahagi, Aromânii, p. 23. 238 D. Abeleanu, Turcia, p. 35. 239 D. Abeleanu, Turcia, p. 34-35. 240 T. Papahagi, Aromînii, p. 11; V. Papahagi, Aromânii, p. 11; V. Papahagi, Aromânii, p. 22; N. Saramandu, TDR, p. 471, n. 6.
40
păstori, iar cei de la oraşe – Scodra (alb. Shkodër), Tirana (alb. Tiranë), Durazzo (alb.
Durrës), Elbasan, Berat ş.a. – comercianţi241.
La frontiera muntoasă dintre Albania şi Grecia locuiesc fărşeroţii. Numele lor
provine de la aşezarea Fraşari (alb. Frashër) din Albania orientală242. Trăiesc în Albania
meridională şi în Pind243 aproape în aceleaşi zone cu moscopolenii. Deosebirea este că,
în timp ce fărşeroţii au fost şi au rămas până în epoca modernă păstori nomazi,
moscopolenii îşi aveau propriile aşezări urbane. În sudul Albaniei habitatul lor cuprinde
Câmpia Ceameria (alb. Çemëri)244 şi aşezări precum: Corcea (alb. Korçë, arom.
Curceauă), Pleasa, Pisuderi în Albania centrală dar şi aşezările: Târnova, Magarova,
Nijopole, în apropierea Bitoliei, în Macedonia245.
În munţii Gramos (o prelungire a Pindului) – de la care şi-au luat numele – trăiesc
grămostenii sau grămustenii 246. Din această regiune, păstorii, comercianţii şi
meşteşugarii grămusteni247 s-au răspândit şi în Macedonia şi Tracia montană248. În
Macedonia ei locuiesc aşezări precum Hrupişte (gr. Aghios Orestikon), Belcamen,
Negovani, Blaţa, Nijopole, Cruşova (bg. Kruševo)249, Florina, Castoria, Livezi (gr.
Vlaho-Livadion), Vlaho-Clisura, Nevesca, iar în nord-estul Macedoniei (azi în Bulgaria)
în: Peştera, Giumaia (bg. Gorno Giumaia = Blagoevgrad) şi în aşezări semi-stabile în
munţii Rila, Pirin şi Rodopi250.
Termenul de pindeni – format pe cale cultă251 (< Mt. Pind) – desemnează
populaţia aromânescă din regiunile Pind, Zagor, Aspropotam, Tesalia. Din aceste zone
ei au pătruns şi în Macedonia252. Principalele lor aşezări sunt: (1) în Epir: Meţova (gr.
Metsovon, ar. Aminciu), Ianina, Samarina, Perivoli (gr. Perivolion), Avdela, Malacaşi,
Grebeniţi, Smixi, Băiasa (gr. Vovousa), Furca, Săracu, Armata; (2) în Tesalia: Tricala
(ar. Târcol), Larisa (ar. Larsa), Veleştin, Elasona (ar. Lăsun), Volos, Armiro, Pertulion;
(3) în Macedonia: Veria, Xirolivad, Cavala, Drama253. Pindenii au jucat un rol
important în luptele pentru independenţa Greciei254.
241 D. Abeleanu, Turcia, p. 37. 242 N. Saramandu, TDR, p. 471, n. 14. 243 T. Papahagi, Aromînii, p. 11; V. Papahagi, Aromânii, p. 22. 244 N. Saramandu, TDR, p. 471, n. 17. 245 D. Abeleanu, Turcia, p. 34. 246 N. Saramandu, TDR, p. 423. 247 D. Abeleanu, Turcia, p. 36. 248 T. Papahagi, Aromînii, p. 11; V. Papahagi, Aromânii, p. 22. 249 D. Abeleanu, Turcia, p. 36. 250 N. Saramandu, TDR, p. 470, n. 9; cf. D. Abeleanu, Turcia, p. 39. 251 N. Saramandu, TDR, p. 470, n. 8. După unii autori, aceşti autori sunt cunoscuţi şi sub numele de epiroţi – D. Abeleanu, Turcia, p. 37-39. 252 T. Papahagi, Aromînii, p. 11; V. Papahagi, Aromânii, p. 22. 253 N. Saramandu, TDR, p. 470, n. 9; cf. D. Abeleanu, Turcia, p. 39. 254 D. Olănescu-Ascanio, „Universul”, nr. 31, 1904-II-2 apud I. Bulei, Atunci cînd veacul, p. 288.
41
Dintre grupele secundare mai cunoscut este cel al păstorilor aromâni din zona Mt.
Olimp desprins din cel pindean255. Unii dintre ei au migrat spre miazănoapte şi puteau fi
întâlniţi la Salonic, Vlaho-Livadia, Veria, Caterina, Cochinopoli, Cariţa256 ş.a.
În societatea tradiţională aromână principalele îndeletniciri erau: păstoritul,
cărvănăritul (cărăuşia), negoţul şi meşteşugurile.
Păstoritul era considerat „ocupaţia fundamentală şi străveche a aromânilor”257.
Spre deosebire de celelalte popoare romanice unde „transhumanţa este singura formă a
vieţii pastorale”258, la aromâni se întâlneşte atât transhumanţa259 cât şi nomadismul.
Acesta din urmă era practicat pe vaste spaţii din zona de contact dintre Albania, Pind,
Tesalia, Acarnania, Tracia de sud, Bulgaria260. Acest mod de viaţă implică locuirea în
tabere alcătuite din tende (corturi) sau călive (colibe) pe tot timpul anului. Deplasările –
în care erau implicaţi toţi membrii grupului (bărbaţi, femei, copii, bătrâni) – erau adesea
definitive261. În funcţie de tipul de păstorit se disting şi două tipuri de aşezări la
aromâni: (1) sedentare, cu case din piatră (adesea cu etaj) grupate în târguri şi (2)
itinerante, alcătite din corturi şi colibe262 caracteristice mai ales fărşeroţilor şi
grămustenilor din Tracia sudică şi Rodopi. Păstorii nomazi nu erau organizaţi în sate, ci
în fălcări (grupuri familiale care constituiau „baza organizării sociale la păstorii
nomazi”263) care se deplasau continuu sub conducerea unui celnic264. Nomadismul
păstorilor a fost negat de majoritatea autorilor români.
P.P. Panaitescu observa diferenţa dintre tipurile de transhumanţă: (1) românii
(nord-dunăreni) practicau o transhumanţă ascendentă, cu aşezări stabile în zonele joase
de unde păstorii urcau vara cu turmele la munte; (2) aromânii practică o tranhumanţă
descendentă, aşezările stabile aflându-se pe înălţimi de unde turmele coboară iarna în
regiunile de câmpie265.
255 N. Saramandu, TDR, p. 423. 256 Ibidem, p. 470, n. 9; D. Abeleanu, Turcia, p. 40. 257 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 14-15; cf. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 15; N. Saramandu, TDR, p. 424. 258 T. Capidan, Românii nomazi, p. 17. 259 Pentru definiţie: ibidem, p. 15. Sunt date ca exemple cazul pindenilor care coborau cu turmele în Tesalia şi a celor din Albania care veneau vara în Câmpia Muzăchiei sau în regiunea dintre Vlora (alb. Vlorë) şi Arta – ibidem, p. 11. 260 Ibidem, p. 42-78. 261 În Pen. Balcanică doar aromânii şi albanezii practicau păstoritul nomad – ibidem, p. 11. 262 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 220. 263 T. Capidan, Macedoromânii, p. 69-71. 264 Idem, Românii nomazi, p. 11. 265 P.P. Panaitescu, Introducere, p. 119.
42
Treptat, în cursul sec. XIX şi mai ales în sec. XX, păstoritul a decăzut rapid.
Principalele cauze au fost: (1) intensificarea comerţului şi a practicării meseriilor, (2)
decăderea transportului caravanier şi, mai ales, (3) războaiele şi jafurile266.
Chiar în perioada clasică – până la Războaiele balcanice267 – importanţa
păstoritului nu trebuie exagerată. În Pind, zonă prin excelenţă păstorească, din 50 de
sate doar 11 (Meţova, Săracu, Ameru, Băiasa, Perivole, Avdela, Smixi, Furca, Deniscu
şi Gramostea) erau păstoreşti, restul fiind sate de agricultori şi mici meseriaşi268.
Cărăuşia sau cărvănăritul este prima ocupaţie a aromânilor atestată de izvoarele
scrise269. „Această ocupaţiune avea adesea mai multe riscuri decît păstoritul cu care
avea legături strînse” nota Tache Papahagi270. Chirigii aromâni271 cu caravanele
(chervanele272) au fost veacuri de-a rândul singurii mijlocitori ai comerţului din
interiorul Pen. Balcanice273. Derivată din păstorit, cărăuşia se va transforma pentru mulţi
aromâni într-un comerţ în toată regula274.
Uşurinţa de a învăţa limbi străine, curajul şi adaptabilitatea275 i-a transformat pe
aromâni în stăpânii comerţului din Balcani276. Deveniţi comercianţi , aromânii au
întemeiat numeroase centre comerciale: Călăreţi, Săracu, Gramostea, Meţova, Vlaho-
Clisura277. Între acestea a strălucit în sec. XVII-XVIII Moscopolea278. În monografia sa
asupra civilizaţiei aromânilor, Anastasie Hâciu indică 6 rute comerciale ale
moscopolenilor în Balcani279. Ei îşi aveau propriile afaceri comerciale şi în alte centre
europene importante precum: Cádiz, Napoli, Livorno, Veneţia, Triest, Raguza,
Amsterdam, Viena, Lipsca (Leipzig), Budapesta280, Moscova şi Constantinopol281.
După părăsirea Moscopolei şi a celorlalte centre aromâne distruse spre sfârşitul sec.
XVIII, numeroşi negustori aromâni s-au răspândit în întreaga Europă, ajungând în
266 T. Capidan, Românii nomazi, p. 131-146. 267 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 92. 268 G. ZUCA, Studiu economic asupra românilor din Pind (Epir şi Tesalia), Bucureşti, 1906 citat de T. Capidan, Românii nomazi, p. 31. 269 F. Constantiniu, M.D. Popa, IRD, 1971, p. 58-59; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria, I, p. 187. 270 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 15. 271 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 219-220. 272 T. Capidan, Macedoromânii, p. 106. 273 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 15-16. 274 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 15. 275 A.N. Hâciu, Aromânii, p. 292-295. 276 „Aromânii şi grecii au constituit în cursul secolelor clasa comercianţilor din Balcani” – Jovan CVIJIĆ, La Péninsule Balkanique: Géographie humaine, Paris, 1918, p. 383; T. Papahagi, Dicţionarul, p. 16. 277 V. Papahagi, Aromânii, p. 4; Victor PAPACOSTEA, Teodor Anastasie Cavalioti. Trei manuscrise inedite, CRCB, p. 365. 278 Detalii: V. Papahagi, Aromânii; idem, Moscopole. 279 A.N. Hâciu, Aromânii, p. 9-57. 280 P. Papahagi, Scriitori, p. 45; V. Papacostea, T.A. Cavalioti, p. 366. 281 Sterie DIAMANDI, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, p. 29.
43
Ardeal (Braşov, Sibiu282, Făgăraş, Alba Iulia, Orăştie, Cluj, Oradea), Banat (Orşova,
Panciova), Voievodina (Novi Sad, Subotica, Zemun), Ungaria (Göngös, Miskólc,
Tokay, Budapesta), zona Adriaticii (Triest), Austria propriu-zisă (Viena) ş.a.283 În sec.
XIX aromânii mai controlau încă comerţul în Macedonia şi Albania284.
În Peninsula Balcanică a fost o vreme când „aproape toate hanurile de pe
drumurile de comerţ erau ţinute [...] de hangii aromâni”285.
Iniţial, comerţul aromânilor se baza pe produsele lor păstoreşti. Treptat, odată cu
diversificarea cererii, în aşezările aromâne s-a dezvoltat şi o importantă industrie
meşteşugărească286. În industria casnică (tors, ţesut) rolul femeilor aromâne era
determinant287. Meşteşugarii aromâni288 lucrau ca cismari289, arămari şi argintari290,
lucrători în filigran291 dar şi ca dulgheri, sculptori în lemn292 ş.a. meserii293. O profesie
în care aromânii au excelat a fost arhitectura. Fr. Kanitz scria că în sec. XIX: „Aromânii
sunt singurii arhitecţi din Turcia şi Grecia”294. Arhitecţii aromâni lucrau la
Constantinopol, Atena, Belgrad dar şi în alte centre din Balcani295.
Practicarea agriculturii „a fost anemică şi sporadică”296. Aceasta se întâlneşte doar
în Câmpia Muzăchiei din Albania şi în zona din jurul Bitoliei297. Cercetările lingvistice
arată că, întrucât terminologia agricolă de bază la aromâni provine din latină, este
evident că ei au practicat dintotdeauna această îndeletnicire298, deci înainte de stabilirea
slavilor în Balcani299. Ea era principala ocupaţie a locuitorilor din Palioseli, Pădzi,
Paleohori, Floru, Grebeniţi, Meţova, Siracu, Turia, Scornu*, Călduroasa, Codru Mare,
Furca, Armata sau din Zagorul grecizat300.
Înainte de a face referiri la cultura spirituală a aromânilor, mai bogată decât a
celorlalţi romanici sud-dunăreni, se impun câteva referiri la idiomul aromân. G.
282 Companiile „greceşti” din aceste două oraşe ardelene erau alcătuite şi din negustori aromâni. 283 A.N. Hâciu, Aromânii, p. 295-368. 284 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 219-220. 285 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 15; cf. S. Puşcariu, Limba română, I, p. 220; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 60. 286 D. Abeleanu, Turcia, p. 120-121. 287 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 17. 288 Cu detalii: A.N. Hâciu, Aromânii, p. 505-530. 289 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 220. 290 T. Capidan, Macedoromânii, p. 124-125. 291 Idem, Românii nomazi, p. 133-134. 292 Idem, Macedoromânii, p. 123-124. 293 Ibidem, p. 123. 294 Apud T. Capidan, Românii nomazi, p. 134; cf. idem, Macedoromânii, p. 127; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 15. 295 A.N. Hâciu, Aromânii, p. 505-530. 296 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 17; cf. S. Puşcariu, Limba română, I, p. 220. 297 D. Abeleanu, Turcia, p. 124. 298 N. Saramandu, Turcia, p. 424. 299 T. Capidan, Românii nomazi, p. 27-29.
44
Weigand nota că: „Din punct de vedere filologico-istoric [...] [încă de] la prima vedere
se cunoasce că aici nu e vorba de două limbi diferite, ci de două dialecte ale uneia şi
aceleiaşi limbi”. Cu toate acestea, datorită izolării îndelungate dintre romanicii balcanici
şi românii nord-dunăreni, aromâna (ca şi idiomurile vorbite de vlahii din Istria şi
Meglen) prezintă deosebiri faţă de româna literară. Faptul este remarcat atât de către
lingvişti cât şi de simpli călători: „Limba aromânilor e pentru un laic, cu totul deosebită
de cea română, mai ales că nici nu poate fi vorba de întreţinere între un Aromân şi un
Dacoromân”301. Iar un călător român prin Albania începutului de secol XX nota la
rândul său: „în primele zile limba aceasta [vorbită de aromânii din Albania] mi se părea
foarte curioasă. Vorbind cu fărşeroţii înţelegeam de la ei tot atât cât ei de la mine; şi
cum mie mi se părea curioasă limba lor, tot aşa li se părea lor de curioasă limba ce le
vorbeam eu”. Dar după un timp „mă puteam înţelege mai uşor cu fârşeroţii, iar mai în
urmă fără greutate”302. Diferenţele dintre româna nord-dunăreană şi idiomurile vlahilor
balcanici au fost subliniate încă de stolnicul Constantin Cantacuzino şi învăţatul
principe Dim. Cantemir303
Din această perspectivă unii lingvişti au subliniat asemănările dintre aromână şi
dacoromână ajungând la concluzia că aromâna este un dialect românesc. Între aceştia:
Dim. Macrea, Romulus Todoran, Al. Rosetti, Boris Cazacu, Em. Petrovici, Sextil
Puşcariu, Th. Capidan. Alţii au insistat asupra deosebirilor concluzionând că
actualmente aromâna e o limbă diferită – chiar dacă apropiată – de română. Opinia
aceasta se regăseşte la: G. Giuglea, Al. Graur, I. Coteanu304, Const. Dominte, Aurel
Berinde305 ş.a. Din motive politice, lingviştii greci au îmbrăţişat această ultimă opinie.
În teza sa de doctorat, Achille Lazarou a oscilat între a considera aromâna „limbă”,
„idiom”, „limbaj” concluzionând că „aromâna nu este nici limbă nici dialect; ea este,
simplu «idiom romanic»”306.
Dialectologia românească tradiţională făcea o distincţie pe axa nord (grămusteni,
fărşeroţi, moscopoleni, muzăcheari) – sud (pindeni, olimpieni)307. Înclinăm mai degrabă
300 Ibidem, p. 29. 301 G. Weigand, ER, I, p. 231. 302 C.N. Burileanu, De la Românii, p. 268. 303 C. Cantacuzino, op. cit., p. 46; D. Cantemir, Opere complete, IX: 1, p. 113, 427. 304 Ş. Ciosu, DR, p. 19-20. 305 C. Dominte, TLG, p. 414-430; Aurel BERINDE, Geneza romanităţii răsăritene. Din istoria dacoromânilor şi a macedoarmânilor (aromânilor), Timişoara, 2002, p. 185-190. Primul cărturar român care a susţinut că aromânii nu trebuie confundaţi cu românii a fost A.D. XENOPOL, Istoria românilor, I: Dacia anteromană, Dacia romană şi năvălirile barbare, ed. V. Mihailescu-Bârliba. Bucureşti, 1985, p. 293-295, 306 (n. 50). 306 A. Lazarou, L’Aroumain, p. 129, 153, 168, 245 („limbă”), 118, 142 („idiom”), 138 („limbaj”). 307 Th. CAPIDAN, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932, p. 194-196; S. Puşcariu, Limba română, I, p. 218-219; T. Papahagi, Dicţionarul, p. 84-85.
45
către opinia Matildei Caragiu-Mariţeanu care a demonstrat că aromâna vorbită prezintă
două variante reciproc inteligibile: (1) aromâna occidentală vorbită în Albania, zisă şi de
tip F (< graiul fărşerotesc) şi (2) cea orientală vorbită în Pind, Epir, Tesalia, Macedonia,
numită şi aromâna de tip A sau „marea aromână”308. Această din urmă variantă a stat la
baza dicţionarelor aromâne întocmite de-a lungul vremii309.
Până la Al Doilea Război Mondial principalele lucrări asupra aromânei au fost
cele semnate de: Johann Thunmann (1774), Franz Miklosich (1882), Gustav Weigand
(1888-1895) şi Th. Capidan (1932)310.
Toţi aromânii sunt ortodocşi. Credinţa lor „e lipsită de bigotism iar atitudinea lor
faţă de Dumnezeu apare într-o atmosferă de familiară comunicativitate”311. Cu toate
acestea, rar acceptau să îmbrăţişteze monahismul. La fărşeroţi, blestemul cel mai
cumplit era: „Preftu s’mi ti ved, călugăr cu căciulă laie s’ti ved”312.
„Aromânii nu sunt numai cei mai înstăriţi locuitori din Peninsula Balcanică, ci în
toate centrele mai mari ale Macedoniei, Albaniei, [...] reprezintă şi cel mai cult
element” scria în 1940 Sextil Puşcariu313. Cultura lor orală a fost valorificată în
culegerile realizate de către Gustav Weigand (1894), Per. Papahagi, (1900, 1905) şi
Tache Papahagi (1922)314.
Spre deosebire de vlahii din Istria şi Meglen, aromânii au încercat să creeze şi o
literatură proprie. După unele informaţii – destul de confuze şi neacceptate de
comunitatea academică – cel mai vechi text scris în aromână ar fi pisania bisericii din
Linătope (azi în Grecia) care ar data din a. 1426, deci cu aproape un veac anterioară
scrisorii lui Neacşu (1521). Textul pisaniei, scris cu litere greceşti, ar fi <fost?>: „CARI
VA S-VINĂ ŞI VA SI S-INCLINĂ CU EVLAVIE LA AESTĂ BISERICĂ, DUMNIDZĂ VA S-LLI AGIUTĂ,
308 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 175-176; idem, Dicţionar, p. XIX. Această distincţie i se datorează, de fapt, lui Gustav Weigand, ER, I, p. 231. 309 I[ancu] DALAMETRA (Institutor în Caraferia, Vilaietul Salonic), Dicţionar Macedo-Român. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” S-[so]r I. St. Rasidescu, 1906, IX + 226 p. (BRM, II, p. 3-a); T. Papahagi, Dicţionarul; M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar; Apostol N. CACIUPERI, Dicţionar român-aromân, Bucureşti, 1996. 310 M. Caragiu-Marioţeanu, DR, p. 174-175. Autoarea consideră, pe bună dreptate, cartea lui Th. Capidan din 1932 drept „cea mai amplă monografie asupra dialectului aromân”. Bibliografia mai veche la T. Capidan, Aromânii, p. 110-124; bibliografia dialectologică completă la D. Zagarodnîi, TDR, passim. 311 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 47. 312 I. Caragiani, Studii, I, p. 11. 313 S. Puşcariu, Limba română, I, p. 220. 314 Gustav WEIGAND, Die Aromunen. Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchungen über das Volk der sogennanten Makedo-Romanen oder Zinzaren, Band II: Voksliteratur der Aromunen, Leipzig: Johann Andronius Barth, 1894 citat de D. Zagarodnîi, TDR, p. 838; Din literatura poporană a Aromânilor, ed. Pericle PAPAHAGI, Bucureşti: Tip. „Corpului Didactic” C. Isopescu G. Bratanescu, 1900, XXVIII + 1072 p. considerată „cea mai amplă înregistrare de material dialectal în aromână” (M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar, pl. 5) – şi Basme aromâne şi glosar, ed. Pericle PAPAHAGI, Bucureşti: Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl” S-sor I. St. Rasidescu, 1905, XXVII + 748 p. (ibidem, pl. 6). Descriere bibliografică completă: BRM, III, p. 741, nr. 43574, 43576 (vd. şi nr. 43579).
46
1426”315. De la începutul sec. XVIII ar fi inscripţia de pe vasul Simota, publicat de Per.
Papahagi şi Matilda Caragiu-Marioţeanu316. Primul text aromân care a putut fi datat este
însă inscriţia cu litere greceşti a lui Nectarie Tărpu din Ardeniţa (Albania) din a. 1731.
Aflată pe o icoană de lemn, inscripţia a fost descoperită de dr. S. Shuferiqi. Textul său
este: „Virγiră, Muma-l dumned[z]ă, o[a]ră tră noi pecătoşilli”317. Primul text mai
amplu, datat pe la începutul sec. XVIII este un liturghier aromânesc descoperit la
Biblioteca Naţională din Tirana de Ilor Mitkë-Qafëzezi din Corcea318.
Aceste texte din sec. XVIII provin toate din zona Albaniei. Aici înflorea
metropola culturală care era pe atunci Moscopole. Din datele de până acum se pare că
acest oraş a văzut şi primele încercări de folosire a aromânei pentru nevoi intelectuale.
Cel dintâi autor aromân cunoscut este Theodor Anastasie Cavaliotti care a trăit
între anii 1728-1789 la Moscopole319. A studiat filosofia şi matermatica la Ianina. Timp
de 3 ani a fost profesor la Academia din Moscopole iar ulterior a devenit preot. Se ştie
că a călătorit în Germania şi la Viena320. El a publicat în greceşte Protopiria (= Întâia
învăţătură) la Tip. Antonie Bortoli din Veneţia în a. 1770321. Lucrarea a fost scrisă la
îndemnul finanţatorului Gh. Tricupa, un negustor moscopolean. Scopul lucrării era
acela ca aromânii să înveţe carte grească necesară pentru negoţul lor în Balcani322.
Cartea scrisă în greacă cuprindea şi un vocabular trilingv (grec-aromân-albanez) cu
1.170, primul dicţionar cunoscut al aromânei.
În a. 1802, un alt autor care semna ca Daniil Moscopoleanul (sau Daniil Mihali*
Adami* Hagi Mesiodacul) publică tot în greceşte Învăţătură introducătoare323. Cartea
315 Textul ar fi fost copiat (dar nu şi fotografiat) şi a intrat prin a. 1972 în posesia istoricului Leon T. Boga. Informaţiile, atâtea câte se cunosc, la: Hristu CÂNDROVEANU, Aromânii ieri şi azi. Cultură, literatură, probleme, perspective, Craiova, 1995, p. 24; cf. Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, ed. 2-a, Constanţa, 2006, p. 98. 316 Per. PAPAHAGI, Din trecutul cultural al Aromânilor (Cu prilejul unui document de limbă), Buc., 1912, 36 p. + 3 pl. citat după BRM, III, p. 741, nr. 43577; M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar, pl. 2. 317 M. Caragiu-Maroţeanu, Dicţionar, pl. 1. 318 A fost publicat de Matilda CARAGIU-MARIOŢEANU, Liturghier aromânesc. Un manuscris inedit, Bucureşti: Edit. Academiei R.P.R., 1962 citat după idem, Dicţionar, pl. 2. 319 Există autori care indică 1710 drept an al naşterii sale – Max Demeter PEYFUSS, Aromânii în epoca naţionalismelor balcanice, AILD, p. 134. Pe baza informaţiilor lui Constantin Hagi Ceagani, studentul său din Moscopole (care îl cunoştea direct pe Cavaliotti), Johann Thunmann scria că la 1774 Cavaliotti avea în jur de 46 de ani – V. Papacostea, Civilizaţie, p. 375. 320 P. Papahagi, Scriitori, p. 34-35; V. Papacostea, Civilizaţie, p. 375-394; Mircea PĂCURARIU, Dicţionarul teologilor români, ed. 2-a, Buc., 2002, p. 83-84 (cu bibliografia de bază); T. Bujduveanu, Moscopole, p. 76-79. 321 Descriere bibliografică (cu bibliografie) în: BRV, II, p. 194-195, nr. 373; BRV, IV, p. 254. 322 P. Papahagi, Scriitori, p. 32; T. Capidan, Aromânii, p. 59, n. 2. 323 Descriere bibliografică: BRV, II, 1910, p. 439-443, nr. 654 unde se menţionează că o ediţie mai veche ar fi apărut la Moscopole în jurul a. 1770 – ibidem, p. 443; cf. P. Papahagi, Scriitori, 1909, p. 111 (care citează pe călătorul englez Martin Leake). Data corectă a primei ediţii este martie 1794 iar locul tipării: Veneţia – cu detalii: Th. CAPIDAN, Limbă şi cultură, Buc., 1943, p. 391 (şi demonstraţia, p. 391-395). Ediţia din 1802 nu are trecut locul apariţiei. Acesta ar putea fi Veneţia („judecând după litere”) sau Viena ‒ BRM, II, p. 443. Pentru ultima variantă optează T. Capidan, Aromânii, p. 43 (după Fr. Miklosich).
47
includea un Lexikon tetragloson324 (p. 1-36) în 4 limbi: „Rômaíka, Vláhika, Voulgárika,
Alvanítika” (= „romeică” i.e. greacă, „vlahă” i.e. română, bulgară, albaneză)325. Scopul
declarat al cărţii era grecizarea ortodocşilor din Balcani: „Albanezi, Români, Bulgari, de
altă limbă, bucuraţi-vă / şi pregătiţi-vă toţi să deveniţi Romei, // Lăsând limba barbară,
vocea şi obiceiurile, / ca să pară strănepoţilor voştri ca fabule. // Veţi onorà neamul şi
patriile voastre, / prefăcându-le elineşti din albano-bulgăreşti. // [...] Popoare, înainte
de altă limbă, dar respectuoase de cele divine, / însuşiţi-vă limba şi vorbirea Romeilor.
// Mult folosindu-vă în ramura voastră, / şi în toate întreprinderile voastre negustoreşti.
// Bucureţi-vă, tineri ai Bulgarilor, Albanezilor şi Românilor, / Diaconi, Presbiteri şi
Ieromonahi. // Deşteptaţi-vă din adâncul somn al neştiinţei. / Învăţaţi limba romaică,
mama înţelepciunei. // Mesiodacul Daniil, cinstitul econom, / fiind preot legalmente, a
elaborat cartea. // Iar bunul păstor şi ierarh al Pelagoniei [= Bitoliei] / a dat-o la tipar,
ca un divin arhipăstor. // Dorind să înveţe pe toţi limba romaică, / şi să preschimbe
obiceurile bulgaro-albaneze. // Impodobind tipurile* voastre, şi făcând şcoale, / şi cu
carte romaică deprinzând pe copii.” etc.326
Spre deosebire de aceşti „scriitori din prima direcţie” care doreau impunerea
limbii greceşti ca limbă cultă pentru aromâni, „scriitori din a doua direcţie” urmăresc
instruirea aromânilor în propria lor limbă pe care o socotesc aptă a fi purtătoare de
valori culturale327. De remarcat că aceştia din urmă au activat în afara teritoriului
Imperiului Otoman (unde ortodocşii se aflau sub controlul Patriarhiei din
Constantinopol, adeptă declarată a primei „direcţii”).
Un prim pas îl face Constantin Ucuta, protopop ortodox la Posen (azi: Poznan), în
Prusia. Se cunosc puţine date despre viaţa sa328. Limba folosită îl indică drept originar
din zona Albaniei, poate chiar din Moscopole329. El publică în 1797 la Tip. „Markides
Poulliou” [marchizilor Puiu] din Viena Noua pedagogie sau abecedar uşor spre a
învăţa pe copiii tineri carte aromânească, în deobşte întrebuinţare la Aromâni330.
Lucrarea sa a fost considerată o primă încercare de codificare a aromânei331 adică „de a
da aromânilor reguli de scriere, de folosire adecvată a alfabetului grecesc la
324 După unii autori acesta ar fi titlul lucrării – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 24. 325 BRV, II, 1910, p. 440. 326 Trad. de Per. Papahagi citată după BRV, II, 1910, p. 441-442; cf. P. Papahagi, Scriitori, p. 112. Alte date nu se cunosc despre autor în afara celor aflate în cartea sa – P. Papahagi, Scriitori, p. 111; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 86. 327 T. Capidan, Aromânii, p. VII. 328 În 1794 era „cartofilax”. Dintr-o petiţie a văduvei sale rezultă că ar fi decedat în 1799 la vârsta de 27 de ani –T. Bujduveanu, Moscopole, p. 151-152. 329 P. Papahagi, Scriitori, p. 44; V. Papahagi, Aromânii, p. 138. 330 Descriere bibliografică completă în BRV, II, p. 398-403, nr. 613; cf. şi M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 131.
48
necesităţile aromânei”332 cu scopul promovării acesteia ca limbă de cultură. Scria
învăţatul aromân în prefaţă: „Primeşte lumina aceasta puţină, spre folosul copiilor
noştri, căci cred că de mult îţi era dor să vezi acest î n c e p u t [s.n.] pentru neamul
nostru, ca uşor să priceapă copiii noştri aceea ce cu pierdere de multă vreme şi cu
greutate o pricep în altă limbă. Căci cu mult înainte a fost uitată limba noastră, şi nu
numai limba, ci şi dogmele credinţei.”333. După ştiinţa noastră, această modestă broşură
de numai 28 pag., este prima carte tipărită în aromâneşte (doar foaia de titlu este în
limba greacă).
Apropiat Şcolii Ardelene a fost Gheorghe Constantin Roja (născut la Bitolia în
1786 şi decedat la Timişoara în 1842). A urmat Facultatea de Medicină a Universităţii
din Pesta334. Şi-a susţinut doctoratul în 1812 la Viena. A lucrat ca medic la Timişoara şi
Oraviţa335. La numai 22 de ani a publicat în germană şi greacă Cercetări despre românii
de dincolo de Dunăre (Pesta, 1808)336 în care încearcă să demonstreze originea comună
a aromânilor şi (daco)românilor337. Principala sa lucrare este Măiestria ghiovăsirii
româneşti cu Litere Latine, care sânt Literele românilor cele vechi. Spre polirea a toată
ghinta românească ceii din coace şi ceii din colo de Dunăre (Buda: La Crăiasca
Tipografie a Universităţii ungureşti, 1809)338. Este o încercare de „unificare lingvistică a
românei din nordul Dunării cu aceea din sudul Dunării” având ca rezultat o
„dacoromână aromânizată”339 sortită eşecului340.
Cel mai important autor al acestei prime perioade este Mihail Boiagi. S-a născut în
1780 la Buda unde a şi murit prin 1842/1843. În 1813 era profesor la Şcoala greacă din
331 T. Capidan, Aromânii, p. 63. 332 M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar, p. 173. 333 Prefaţa originală în aromână cu litere greceşti, transliterarea sa în alfabet latin şi traducerea în română (realizată de Per. Papahagi) în BRV, II, 1910, p. 399-402 (citatul în forma reprodusă aici, p. 402). Cf. P. Papahagi, Scriitori, p. 46-47; T. Capidan, Aromânii, p. 61; V. Papahagi, Aromânii, p. 139. 334 T. Capidan, Aromânii, p. 67. 335 Lucian PREDESCU, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1999, p. 732 (care notează ca loc al morţii or. Oraviţa). 336 Titlul complet în germană şi greacă în BRV, II, p. 537, nr. 753; cf. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 132 (titlul în germană). Peste câteva decenii lucrarea a fost tradusă în româneşte: C.G. Rozia, Cercetări. Vd. BRM, IV, 1996, p. 100, nr. 60571 (unde însă anul morţii lui Roja şi cel al apariţiei cărţii sunt trecuţi eronat: 1874 în loc de 1847 şi, respectiv, 1876 în loc de 1867; cf. BRM, II, p. 569). Cartea este o compilaţie după istoricul german Johann Thunmann – N. IORGA, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), II: Epoca lui Petru Maior. Excursuri, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, 1969, p. 254, n. 159. 337 Prezentarea detaliată a cărţii după traducerea sa românească din 1867 la: Stoica LASCU, Romanitatea balcanică în viziunea Şcolii Ardelene, SI, I, p. 82-90. 338 Descriere bibliografică: BRV, III, 1912-1944, p. 13-15, nr. 771; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 132. 339 M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar, pl. 2-c. 340 Detalii: T. Capidan, Aromânii, p. 69-77; cf. N. Iorga, Istoria literaturii, II, p. 254-256.
49
Viena, post pe care l-a păstrat mai mulţi ani341. Era un cărturar poliglot. A lăsat un
abecedar în limba sârbă (1808)342 şi o gramatică neogreacă (1823)343. În 1813 publica la
Viena o Gramatică română sau macedonovlahă344 în greceşte şi germană. Considerată
drept „prima gramatică ştiinţifică a aromânei scrisă cu litere latine”345, ea este una dintre
primele gramatici moderne ale unei limbi sud-est europene346:
Prima gramatică Autorul Anul Locul (daco)omână Dimitrie Eustatievici 1757 Braşov slovenă B. Kopitar 1808 Laibach (Ljubljana) aromână M. Boiagi 1813 Viena sârbă Vuk Karadžić 1814 Viena bulgară Neofit Rilski 1835 Kragujevac
Pe lângă operele autorilor deja citaţi există ş.a. scrieri mai puţin cunoscute din
această perioadă, rămase în manuscris. Ele se află astăzi la Biblioteca Academiei
Române347. Dintre acestea, mai importante sunt: (1) Aistă didăhie alu Antonie = Codex
Dimonie (c. 1785, 125 f.) Lucrarea a fost descoperită de Gustav Weigand în casa fraţilor
Dimonie din Ohrida348. (2) Lexikon pentagloson = Diccionariuli tru cinci limbe:
ellinescu, romanescu, nemcescu shi madsarescu (1302 p.) Autorul, Nicolae Iancovici
din Moscopole, este un susţinător al originii comune al aromânilor şi românilor349.
Aromânii au, deci, un trecut cultural ce nu poate fi ignorat. Cu toate acestea,
desnaţionalizarea lor începuse de multă vreme prin grecizare mai ales, dar şi prin
slavizare şi albanizare350. Contribuiau la aceasta: (1) dispersarea teritorială a aromânilor
printre populaţiile mult mai numeroase slave, albaneze şi greceşti; (2) nevoile
comerciale care îi aduceau în contact cu populaţiile înconjurătoare; (3) lipsa unei
341 Per. PAPAHAGI, Prefaţă la Mihail G. Boiagi, Gramatică română sau macedo-română, Bucureşti, 1915, p. XIX-XX; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 27-28, n. 36. În 1817 continua să fie profesor la această instituţie de învăţământ – N. Iorga, Istoria literaturii, II, p. 256. 342 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 28. 343 BRV, III, p. 431, nr. 1195 (în germană şi cu texte greceşti); cf. N. Iorga, Istoria literaturii, II, p. 257. 344 Titlul origianal: Grammatikê rômanikê êtoi makedonovlahikê = Romanische, oder Macedonowlachische Sprachlehre, 10 + 228 p. in 80 – BRV, III, p. 72-73, nr. 822. Alte ediţii au scos C. Negri în 1863, Per. Papahagi în 1915 – BRM, I, 1984, p. 397, nr. 7223-7224 –, Matilda Caragiu-Marioţeanu în 1988 – M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar, pl. 4. Există şi o ediţie în sârbă şi esperanto – Thede KAHL, Istoria aromânilor, trad., Bucureşti, 2006, p. 247, nr. 4: 2. 345 M. Caragiu-Marioţeanu, Dicţionar, pl. 4. Este, de fapt, prima gramatică a aromânei. 346 Tabelul după M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 26. Pentru locul apariţiei: ˂en.wikipedia.org/wiki˃ 347 T. Capidan, Aromânii, p. 84. 348 Ibidem, p. 66; Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p. 102. 349 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 29. Descrierea detaliată a manuscrisului (Gabriel ŞTREMPEL, Catalogul manuscriselor româneşti, 4, Bucureşti, 1992, p. 302-303, nr. 5450-5451) nu menţionează titlul grecesc şi nici faptul că autorul ar fi aromân. 350 T. Papahagi, Dicţionarul, p. 5-6.
50
puternice tradiţii culturale care să ducă la formarea unor valori culturale comune şi (4)
credinţa ortodoxă promovată prin intermediul limbii greceşti351.
Cele mai multe asimilări s-au produs prin grecizare. Tradiţia păstrează amintirea
călugărului Cosma Etolianul. Ameninţând cu spectrul anatemizării, acesta ar fi reuşit pe
la 1777-1780 grecizarea a 32 din cele 44 de comune din Zagor352. Chiar dacă această
tradiţie este greu de crezut – desnaţionalizarea unei populaţii este un proces de cel puţin
2-3 generaţii – existau în sec. XIX grupuri de păstori (chiar nomazi) grecizaţi care
păstrau costumul şi tradiţiile aromâneşti: copăciarii sau vlăhazii din Pind şi Olimp şi din
zona Veria, sărăcăcianii, nomazi în munţii Veriei etc. care nu se amestecau cu ceilalţi
aromâni353.
Deznaţionalizarea s-a produs şi pe cale culturală. Scrierile lui Theodor Anastas
Cavallioti şi ale lui Daniil Moscopoleanul urmăreau integrarea aromânilor în cultura
greacă. La începutul sec. XIX se distingea prin zelul său deznaţionalizator Neofit Dukas
(1760-1845)354. Acesta va intra în conflict deschis cu Mihail Boiagi355 care îl descrie
drept „un neogrec pedant care, pentru că nu e în stare de nimic altceva, ar vrea să
stârpească toate limbile din lume pentru a sădi în locul lor greceasca lui macaronică
(cum îi spun în bătaie de joc proprii lui compatrioţi). Iar gelozia îl orbeşte atât de mult
încât îl face să dorească aşa ceva, deşi tot el singur recunoaşte că vlahii sunt mai apţi
pentru cultură şi mai buni decât grecii lui! [...] Dar chiar hotentoţi de-ar fi vlahii şi tot
ar avea dreptul şi datoria de a-şi desăvârşi cultura, folosindu-se de propria lor limbă
ca de mijlocul cel mai potrivit pentru atingerea acestui scop”356.
După unele informaţii, răsunetul de care s-a bucurat Gramatica lui M. Boiagi357 ar
fi determinat intervenţia în forţă a patriarhului ecumenic: „Aflu că se răspândeşte cartea
unui rătăcit al bisericii, a unui oarecare Boiagi. Ţinta acestuia este de a combate limba
grecească din uzul credincioasei noastre turme. Comunicaţi afurisenia noastră la
351 G. Weigand, ER, I, p. 228-229. 352 N. POPILLIAN, Româniĭ din Peninsula Balcanică. Bucureşti, 1885, p. 53; I. Arginteanu, Istoria, p. 260; D. Abeleanu, Neamul, 1916, p. 54. 353 D. Abeleanu, Turcia, p. 41-42; cf. S. Puşcariu, Limba română, I, p. 220. 354 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 24. Biografia sa: L. Predescu, Enciclopedia, p. 293-c Textul prin care N. Dukas (el însuşi aromân) arăta lipsa de viitor a aromânei solicitând grecizarea aromânilor a fost adesea reprodus – P. Papahagi, Scriitori, p. 15-17; RSD, doc. 40, p. 142-143. 355 T. Capidan, Aromânii, p. 67 sq. 356 RSD, doc. 42, p. 144-145; cf. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 27, n. 31. Textul original (fără traducere) reprodus în: BRV, III, p. 73-76 (citatul, p. 74). 357 T. Capidan, Aromânii, p. 81. Intelectualii aromâni românofili o consideră prefaţa mişcării naţionale a românilor din Macedonia – V. Diamandi-Aminceanul, Românii, p. 71.
51
toţi”358. Circulara nu pare să fi avut vreun efect în Imperiul Habsburgic. Mihail G.
Boiagi a constinuat activitatea ca profesor la Şcoala greacă din Viena359.
Cu toate acestea, timp de aproape o jumătate de veac nu mai sunt publicate scrieri
în aromână.
Cât priveşte desnaţionalizarea aromânilor prin albanizare şi slavizare, nu există,
după ştiinţa noastră, scrieri care să urmărească acest proces în prima jumătate a sec.
XIX.
358 Citat de: S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 59, n. 3. 359 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 27, n. 36.
52
Capitolul II
DACOROMÂNI ŞI AROMÂNI
LA NORDUL DUNĂRII
PÂNĂ LA INDEPENDENŢA ROMÂNIEI
§ 11. RELAŢIILE ÎNTRE ROMÂNI ŞI AROMÂNI
LA NORDUL DUNĂRII PÂNĂ LA 1821
Încă din perioada premodernă (sec. XVII-XVIII) negustorii aromâni sunt prezenţi
în afara locurilor de baştină în Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Rusia, Italia1.
În principatele române ei sunt atestaţi din sec. XVII. Dintr-o familie aromână
provine Dimitrie Barilă. Sub numele monahal Dosoftei el va ajunge mitropolit al
Moldovei între 1671-1686 (cu o scurtă întrerupere) şi va lăsa prima traducere a
Psalmilor în limba română2.
Prima menţiune făcută de un autor român despre aromâni este cea a lui Miron
Costin3 în Cronica polonă (1677)4. Ceva mai multe detalii apar în Istoria Ţării
Rumîneşti a stolnicului Constantin Cantacuzino5. Dimitrie Cantemir scrie despre ei în
Descrierea Moldovei6, Despre numele antice şi de astăzi ale Moldovei7, Istoria moldo-
1 F.C.H.L. POUQUEVILLE, Voyage dans la Grèce, Paris: Firmin Didot, 1820, t. II, p. 172-176 citat de Valeriu PAPAHAGI, Românii din Peninsula Balcanică după călătorii apuseni din secolul al XIX, CA, 1, 1998, p. 50-51. 2 Th. CAPIDAN, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 204; Şt. CIOBANU, Istoria literaturii române vechi, Chişinău, 1992, p. 328-329; N. CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1996, p. 186-201; Al. PIRU, Istoria literaturii române pînă la 1830, Bucureşti, 1977, p. 147-148; Val. PAPAHAGI, Relaţiile dintre aromâni şi dacoromâni în trecut, CA, 2, p. 290. Cf. R. Şuiu: DGLR (C-D), p. 725-730. 3 P.P. Panaitescu, Comentarii la Miron COSTIN, Opere, Bucureşti, 1958, p. 369 (pentru datare, p. 372-374). 4 Cronica polonă [1677], în: M. Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, 1958, p. 208; Max Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească. Evoluţia sa de la origini până la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. N.Ş. Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 30-31; RSD, 1997, doc. 28, p. 131-132. Critica: A. Piru, Istoria, p. 130. 5 Constantin CANTACUZINO, Istoria Ţării Rumîneşti, în Cronicari munteni, ed. Mihail Gregorian, I, Bucureşti, 1961, p. 45-47; RSD, doc. 30, p. 133. Vd. Virgil CÂNDEA, Stolnicul între contemporani, Bucureşti, 1971, p. 142-143; A. Piru, Istoria, p. 254. Cf. Sterie DIAMANDI, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, p. 11. Th. Capidan (Macedoromânii, p. 155-156) susţine că pasajul care apare la Constantin Cantacuzino ar fi, de fapt, preluat ad literam de la Miron Costin. 6 Dimitrie CANTEMIR, Descrierea Moldovei, trad. Gh. Guţu, Bucureşti, 1981, p. 255-256. 7 Despre numele antice şi de astăzi ale Moldovei, în: Dimitrie CANTEMIR, Opere complete, IX: 1, ed. Dan Sluşanschi, Bucureşti, 1983, p. 113; RSD, doc. 32, p. 135.
53
vlahică8 scrisă în latină şi dezvoltată apoi de către autor în româneşte ca Hronicul
vechimii a romano-moldo-vlahilor9.
În sec. XVIII numeroşi tineri aromâni din Moscopole, Meţova, Gramostea, Vlaho-
Clisura vor pleca să studieze la universităţi italiene, germane sau engleze. Dintre ei
întâlnim intelectuali şi în principatele române10.
Din Moscopole sunt: Ion Procopie Pamperi, Ambrozie Pamperi, Constantin Hagi
Ceagani, Nicolae Zirdzuli11. Ion Procopie Pamperi va funcţiona o vreme ca secretar al
lui Nicolae Mavrocordat. Acesta îl va trimite să studieze medicina la Padova. Se
întoarce în Ţara Românească spre a fi medicul lui Constantin Mavrocordat şi profesor la
academia grecească din Bucureşti12. Ieromonahul Ambrozie Pamperi va trece prin
principate în drum spre Germania unde va sluji ca preot la capela ortodoxă din Lipsca13.
Mai interesantă este viaţa lui Constantin Hagi Ceagani14 care va studia la Halle,
Leida şi Cambridge înainte de a trece prin Ţara Românească în Polonia, unde i se va
pierde urma. În 1773 este la Halle unde îi dă profesorului Johann Thunmann informaţii
preţioase despre aromânii moscopoleni15 şi cărturarul Th. A. Cavallioti16.
8 Historia Moldo-Vlahica, în: D. Cantemir, Opere complete, IX: 1, p. 171, 225, 247, 350-399, 415, 423-427; RSD, doc. 31, p. 134. 9 Dimitrie CANTEMIR, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. Gr. G. Tocilescu, Bucuresci, 1901, p. 153, 157 (despre cuţovlahi), 242 (convieţuirea din aromâni şi albanezi în Epir), 374-378 (Vasile II), 395-435 (românii balcanici în timpul celui de-al doilea ţarat bulgar). Vd. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 31. Prima ediţie în româneşte a apărut în 1835-1836 în 2 volume sub îngrijirea mitropolitului Veniamin Costache – BRM, I, p. 554, nr. 9963-9964. 10 Vd. Contantin ERBICEANU, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă Fanariotă (1650-1821), Bucureşti: Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl” S-sor Ion St. Rasidescu (Academia Română), 1905, 42 p. (extras din AARMSI, s. II, t. XXVII, nr. 6, p. 141-182 şi citat după BRM, II, p. 255, nr. 20425 şi Mircea PĂCURARIU, Dicţionarul teologilor români, ed. 2-a, Bucureşti, 2002, p. 173). Vd. S. Diamandi, Oameni, p. 111-112; T. Capidan, Macedoromânii, p. 202-204. 11 Ioan M. CARDULA, Istoria aromânilor macedoneni, trad. Ecaterina Cardula, Bucureşti, 2004, p. 112; Emil ŢÎRCOMNICU, Identitate românească sud-dunăreană. Aromânii din Dobrogea. Sărbători, obiceiuri, credinţe, cultură şi viaţă comunitară, Bucureşti, 2003, p. 37; idem, Minorităţi româneşti sud-dunărene. Studiul etnologic al aromânilor, [Bucureşti], 2007, p. 39; Tănase BUJDUVEANU, Moscopole: oraş aromânesc din Balcani, Constanţa, 2006, p. 142. 12 T. Capidan, Macedoromânii, p. 202; Val. PAPAHAGI, Din începuturile culturale ale aromânilor, CA, 2, p. 145; idem, Relaţiile, p. 292-293; I.M. Cardula, Istoria, p. 112; E. Ţîrcomunicu, Identitate, p. 37; idem, Minorităţi, p. 39. Prezentat ca grec de Paula SCALCĂU, Grecii din România, ed. II-a, Bucureşti, 2005, p. 113, 309. 13 T. Capidan, Macedoromânii, p. 202; V. Papahagi, Relaţiile, p. 293; I.M. Cardula, Istoria, p. 112; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 153. 14 Per. Papahagi, Scriitori aromâni din secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta), Bucureşti, 1909, p. 33, n. 1; V. Papahagi, Din începuturile, p. 146-148; idem, Relaţiile, p. 294; I.A. Cardula, Istoria, p. 112. Lucian PREDESCU (Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1999, p. 182) îl prezintă ca grec. Cf. N. Iorga, Istoria literaturii române, II, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, 1969, p. 23-24. 15 Johann THUNMANN, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europäischen Völker, Leipzig, 1774, p. 174 apud RSD, doc. 35, p. 138. 16 Vocabularul său, primul pentru aromână, va fi publicat de J. Thunmann (Untersuchungen, p. 181-238) – P. Papahagi, Scriitori, p. 37.
54
Din Meţova Pindului era Nicolae Zergiuli (Zirdzuli zis Cercel). După ce a studiat
7 ani la universităţi din Italia, a trecut pe la Constantinopol şi Muntele Athos. A condus
academia domnească din Iaşi până la moartea sa în 177317. Ca profesor la Sf. Sava a
funcţionat între 1759-1785 medicul Manase Eliade, originar din Melnic, cu studii la
Padova şi Bologna, care a organizat primul cabinet de ştiinţe naturale la şcoala de la Sf.
Sava18. Printre medicii deschizători de drum în Principate se cuvin amintiţi şi dr.
Ianache (originar din Meţova), medic la spitalul Colţea; Dimitrie Caracaş care a
funcţionat la spitalul Pantelimon (fondat în 1735); Constantin Caracaş, întemeietorul
spitalului Filantropia (1801); Constantin I. Darvari (originar din Vlaho-Clisura) care au
activat la Bucureşti19 şi Anastasie din Meţova ca medic la Iaşi20 la începutul secolului
XIX.
Aromân din Ameru (Tesalia) este învăţatul Dimitrie Daniil Philippide. După studii
în locurile natale şi în Italia vine la Bucureşti unde rămâne până în 1812. Ulterior ajunge
în Basarabia unde moare în 1833. Este autorul lucrărilor Istoria României şi Geografia
României (Lipsca, 1716). În ultima dintre acestea include şi informaţii despre aromâni21.
„Român macedonean grecizat” este Rigas (Turşină) Veleştinul (1757-1798),
secretar al domnitorului Al. Ipsilanti, caimacam al Craiovei sub Nicolae Mavrogheni22.
Este considerat unul dintre întemeietorii mişcării naţionale greceşti23.
Athanasie Christopol (1772-1874) s-a născut la Castoria. A studiat la Bucureşti,
Budapesta şi Padova. A deţinut numeroase dregătorii în Ţara Românească şi Moldova şi
17 T. Capidan, Macedoromânii, p. 204; V. Papahagi, Relaţiile, p. 293-294; I.M. Cardula, Istoria, p. 112. Este prezentat ca „grec” de către L. Predescu, Enciclopedia, p. 183 şi P. Scalcău, Grecii, p. 32. 18 T. Capidan, Macedoromânii, p. 202; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 37; idem, Minorităţi, p. 39. Grec la: P. Scalcău, Grecii, p. 120. 19 L. Predescu, Enciclopedia, p. 168, 257; T. Capidan, Macedoromânii, p. 202-204; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 37; Minorităţi, p. 39. Prezentaţi ca greci de P. Scalcău, Grecii, p. 129, 274. 20 Prezentat ca grec de P. Scalcău, Grecii, p. 262. 21 Grec la: L. Predescu, Enciclopedia, p. 659 („grec originar din Mile [Milia este denumirea greacă a satului aromânesc Ameru] în Tesalia”); P. Scalcău, Grecii, p. 307. Aromân la: V. Papahagi, Relaţiile, p. 294-295; N. Iorga, Istoria literaturii române, II, p. 92. Vd. şi C<onstantin˃ ERBICEANU, Despre Români în scrierea lui Daniiil Filipid (Istoria şi Geografia Românilor), „Biserica Ortodoxă Română”, XXX, 1906-1907 şi N. BĂNESCU, Viaţa şi opera lui Daniel (Dimitrie). Cartea sa despre pământul românesc, Bucureşti, 1924, 204 p. citat după: BRV, IV, p. 302, nr. 928-929; F. Constantiniu: EIR, 1978, p. 51. Cf. T. Teoteoi: RRG, p. 168-169. Descrierea bibliografică a ediţiei princeps a operelor lui Philippide în BRV, III, p. 176-177, nr. 928-929. 22 L. Predescu, Enciclopedia, p. 802; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 22-23; idem, Minorităţi, p. 24-25. 23 T. Capidan, Macedoromânii, p. 225-226: Ianni A. PAPATHANASIU, Istoria vlahilor în imagini, trad., Constanţa, 2003, p. 67-68, 105, 163; I.M. Cardula, Istoria, p. 86-88; T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 117; Robert CLOGG, Scurtă istorie a Greciei, trad. Lia Brad-Chisacof, Iaşi, 2006, p. 266-267. Istoricii greci neagă faptul că Rigas ar fi fost aromân − L. VRANOUSSIS, Rigas: un patriot grec din Principate, trad. At. Papapanu, Bucureşti, 1980, p. 13-15, n. 1. La fel şi: P. Scalcău, Grecii, p. 318. Cf. T. Teoteoi: RRG, p. 158-159.
55
a participat la mişcarea eteristă24. Profesor la academia din Bucureşti i-a fost Neofit
Duca (1760-1845) şi el de origine aromână25.
Nu va surprinde prezenţa printre căpeteniile eteriste a unor aromâni dedicaţi trup
şi suflet idealului grecesc precum: Iordache Olimipiotul (1772-1821, născut la Livezi),
sau Ioan Farmache (din Blaţa)26.
Merită subliniat faptul că până pe la jumătatea secolului XIX aromânii stabiliţi în
principatele române se declarau greci şi acţionau şi erau percepuţi de autohtoni ca
atare27.
§ 12. ŞCOALA ARDELEANĂ ŞI AROMÂNII
Încă de la începutul sec. XVIII întâlnim numeroşi aromâni care se stabilesc mai
ales ca negustori în Imperiul Habsburgic. Prezenţa lor este documentată la Panciova,
Zemlin, Neusatz (Novi Sad), Buda, Pesta, Kalocsa, Miskolc (încă din 1606), Göngös,
Borsod, Komarom, Eger, Tokay dar şi la Arad, Oradea, Timişoara, Lugoj, Caransebeş,
Orăştie, Sebeş, Sibiu, Braşov.28 Ei înalţă biserici ortodoxe „greceşti” la Miskolc
(1800)29, Kecskemet, Cluj (1740 şi 1788), Oradea (1784-1792), Beiuş ş.a.30
Deosebit de intensă este viaţa comunitară aromânească în capitala ungară unde
funcţiona în al doilea deceniu al sec. XIX o biserică, o şcoală (condusă de Constantin
Diaconovici Loga), o societate a femeilor aromâne31.
24 I.A. Papathanasiu, Istoria, p. 169-170. 25 Ibidem, p. 157; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 27-28; idem, Minorităţi, p. 30-31. Pentru alţi aromâni stabiliţi în principate vd. Const. C. GIURESCU, Istoria românilor, III: De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), ed. D.C. Giurescu, Bucureşti, 2000, p. 309. 26 I.A. Papathanasiu, Istoria, p. 96-97; G. Zbuchea: IR, VII: 1, 2003, p. 228. La mişcarea eteristă au participat numeroşi aromâni din Tesalia şi Epir – T. Capidan, Macedoromânii, p. 226; I.M. Cardula, Istoria, p. 86-89; S. Diamandi, Oameni, p. 31, 214. Detalii la: Ioan CARAGIANI, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, ed. Per. Papahagi, I-II, Bucureşti, 1929-1941. 27 S. Diamandi, Oameni, p. 12; P. Scalcău, Grecii, passim. 28 Émile PICOT, Les Roumanis macédoniens en Autriche et en Hongrie, AMR, 1880, p. 102; C.C. Giurescu, Istoria românilor, III, p. 308-309; Neagu DJUVARA, Diaspora aromână în secolele XVIII şi XIX, AILD, p. 119-126; C.A., 2, 1999, p. 137-138; George HRISTODOL, Românii macedoneni, ctitori de biserici în Transilvania, CA, 2, p. 64-69. Cu detalii: Anastase N. HÂCIU, Aromânii. Comerţ. Industrie. Arte. Expansiune. Civilizaţie, Constanţa, 2003, p. 297-363. 29 Este singura biserică din Ungaria care menţionează că a fost ridicată „prin donaţia Românilor din Macedonia” – Emil Th. CAPIDAN, Biserici aromâne în Ungaria şi Transilvania, CA, 2, p. 61-64. Despre comunitatea din Miskolc detalii la: A.N. Hâciu, Aromânii, p. 342-343. 30 G. Hristodol, Românii macedoneni, p. 65-69. 31 Despre viaţa comunităţii aromâne vd. O[ctavian] LUGOŞIANU, Societatea femeilor române din 1815, „Revista nouă”, a. VII, 1894, p. 278-284 (citată de N. Iorga, Istoria literaturii române, II, 1928=1969, p. 274-275; T. Capidan, Macedoromânii, p. 265); A.N. Hâciu, Aromânii, p. 344-346; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 28-29; Nicolae SARAMANDU, Gheorghe Constantin Roja şi Şcoala Normală a Naţiei Româneşti din Pesta, Ungaria (1808-1810), SAM, p. 100-103; V. Papahagi, Relaţiile, p. 299; T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 126-129; Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula
56
La cumpăna sec. XVIII-XIX se afirmă în cultura românească Şcoala Ardeleană.
Centrată în jurul bisericii unite, ea va juca un rol important în afirmarea naţionalismului
românesc modern. Principalii săi promotori: Samuil Klein (Micu), Gheorghe Şincai şi
Petru Maior vor fi interesaţi de studierea şi promovarea limbii şi istoriei româneşti. În
lucrările lor ei nu vor ocoli problematica aromânească32. Aromânii, continuatori ai
tradiţiei romane în Balcani, fraţi cu dacoromânii sunt amintiţi în Elementele limbii daco-
romane sau româneşti a lui Samuil Clain [= Micu] de Sad şi Gheorghe Gavril Şincai
(Viena, 1780)33 republicată de Şincai (Viena, 1805)34, în Scurtă cunoştinţă a istoriei
românilor [c. 1780] a lui Samuil Micu35. Gh. Şincai scoate la iveală fragmente din
ampla sa sinteză Hronica românilor şi a mai multor neamuri (Buda, 1808), unde
integrează istoria aromânilor în cea românească36. La fel cum procedează şi Petru Maior
în a sa Istorie pentru începutul românilor în Dachiia (Buda, 1812)37 căreia îi alătură şi
un Dialog pentru începutul limbii române dintre nepot şi unchi.38
Puţin cunoscută este lucrarea în germană a lui Georg Montan, Istorie pe scurt a
naţiunii vlahe din Dacia şi Macedonia (Pesta, 1819)39.
În tinereţe şi Eftimie Murgu îi aminteşte pe aromâni în lucrarea Combaterea
tratatului care se găseşte cu titlul Dovadă că Valahii nu sunt de origine romană şi că
Balcanică, Bucureşti, 1938, p. 102-104; V. Papahagi, Relaţiile, p. 299; Cornelia BODEA, Prima societate a femeilor (a)române (1815) şi contemporanii ei, CVM, p. 171-191. 32 Detaliat la Stoica LASCU, Romanitatea balcanică în viziunea Şcolii Ardelene, SI, I, p. 45-100. 33 Samuel MICU, Gh. Gabriel ŞINCAI, Elementa lingvae daco-romanae sive valachichae, ŞA, 1, p. 72; Samuel MICU, Gh. ŞINCAI, Elementa lingvae daco-romanae sive valachicae, ed. Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, 1980, p. 9. Vd. S. Lascu, Romanitatea, p. 46; T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 117; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 34; idem, Minorităţi, p. 36. 34 Gh. ŞINCAI, Elementele limbii daco-romane sau româneşti [1805], în Elementa, 1980, p. 115. 35 Samuel CLAIN, Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor [1780], ŞA, I, p. 163-164. Prezentare: S. Lascu, Romanitatea, p. 46. Cf. T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 118; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 34 (care o datează: 1792); idem, Minorităţi, p. 36. 36 Gheorghie ŞINCAI, Hronica românilor şi a mai multor neamuri [1808], ŞA, 2, p. 153-154 şi ediţia completă: idem, Cronica românilor, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1978, I, p. 132-133, 138-142, 159-183; II, p. 5-25. Prezentare detaliată la S. Lascu, Romanitatea, p. 57-68. Încă în 25 ian. 1804 el îi scria prietenului său Johann-Christian Engel despre intenţia de a scrie despre „analele întregului neam românesc, prin urmarea şi ale cuţovlahilor (Kuzzo-Valachorum), care sunt numiţi ţinţari ceea ce am şi făcut începînd de la Traian, sau mai bine zis de la cel dintîi război al lui Decebal contra romanilor, pînă la 1660” – citat de V. Papahagi, Relaţiile, p. 298. Vd. T. Capidan, Macedoromânii, p. 159 (pasajul în latină); M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 31. 37 Petru MAIOR, Istoria pentru începutul românilor în Dachiia, [Iaşi], 1990, p. 150-157, 167-177, 195-219. Evidenţierea pasajelor şi comentarii la: S. Lascu, Romanitatea, p. 57-68. 38 Petru MAIOR, Disertaţie Pentru Literatura cea vechie a Romînilor, ŞA, 2, p. 220-221. Vd. S. Lascu, Romanitatea, p. 71-72. 39 N. Iorga, Istoria literaturii române, II, p. 218; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 31 (care presupune după insistenţa cu care se ocupă de aromâni că ar putea fi el însuşi de această origine), 131 (titlul în limba germană); Gh. HRISTODOL, Aromânii din Peninsula Balcanică, IR, VI, 2002, p. 116-117; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 35-36 (cu lista de subscripţii cuprizând 63 de nume); idem, Minorităţi, 2007, p. 37-38. Descriere bibliografică: Andrei VERESS, Bibliografia română-ungară, II: Românii în literatura ungară şi ungurii în literatura română (1781-1838), Bucureşti, 1931, p. 225, nr. 1112; BRV, III, p. 308-309, nr. 1042.
57
aceasta nu reiese din limba lor italiano-slavonă apărută în 183040 ca răspuns o lucrare
publicată în 1827 de Sava Tököly, sârb maghiarizat41. E. Murgu combătea etnonimele
de „ţinţari” şi „cuţovlahi” date aromânilor şi susţinea identitatea acestora cu
dacoromânii.42
Sub această emulaţie culturală se vor afirma aromânii Constantin Ucuta, Gheorghe
Constantin Roja şi Mihail Boiagi consideraţi ca „scriitori din a doua direcţie”43 ce
urmăreau să promoveze afirmarea aromânilor separat de greci.
Primul care o face este moscopoleanul Constantin Ucuta44, protopop al
comunităţii aromâne din Posen (Prusia), autorul primei cărţi publicată în aromână45.
Este vorba de Noua pedagogie sau Abecedar uşor spre a învăţa pe copiii tineri carte
aromânească, în deobşte întrebuinţare la Aromâni (Viena, 1797).46
Gheorghe Constantin Roja s-a născut la Bitolia, 1786 şi a murit la Oraviţa la 12
febr. 184747. Deşi medic, s-a ocupat în tinereţe şi de cercetarea originilor sale
aromâneşti. Este primul aromân care încearcă o istorie a neamului său în lucrarea, în
limbile germană şi greacă, Cercetări despre românii de dincolo de Dunăre (Pesta,
1808).48 Este primul de asemenea care în Măestria ghiovăsirii româneşti. Cu Litere
Latneşti, care sînt Literele Românilor céle vechi. Spre Polirea a toată Ghinta
Românească ceii din coace şi ceii din colo de Dunăre (Buda, 1809)49 încearcă să dea
40 Descrierea bibliografică: BRV, III, p. 693-698, nr. 1490. 41 Lucrarea se intitula: Arătare că Vlahii nu-s romani (Buda, 1827). Titlul complet în: BRV, III, p. 556-560, nr. 1327. 42 Combaterea disertaţiei apărută sub titlul Dovadă că românii nu sînt de obîrşie romană şi că acest lucru nu reiese din limba lor italiano-slavă completată cu mai multe argumentări şi tradusă în limba română de S[ava] T[ököly] (Buda, 1827) şi Dovada că românii sînt urmaşii de necontestat ai romanilor; în care scop se adaugă cîteva disertaţii adecvate. În fine Observaţie privind anticritica aceluiaşi S[ava] T[ököly] cuprinsă în anexă [Buda, 1830], în: Eftimie MURGU, Scrieri, ed. I.D. Suciu, [Bucureşti], 1969, p. 101-103, 120-124, 133-136, 166-174, 269-275, 314-315, 324-325, 344-357, 436; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 31-32; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 34-35; idem, Minorităţi, p. 36-37. 43 Th.. CAPIDAN, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Buc., 1932, p. 67-76,78-84. 44 Moare în a. 1799 la vârsta de 27 de ani la Posen (azi, Poznan) – T. Bujduveanu, Moscopole, p. 152. 45 Cf. G. Hristodol: IR, VI, 2002, p. 115. 46 Descrierea bibliografică: BRV, II, p. 398-403, nr. 613 unde se reproduce şi prefaţa (în aromână cu litere greceşti, transcriere cu caractere latine şi traducere în dacoromână de Pericle Papahagi); cf. S. Diamandi, Oameni, p. 254-256. Cartea a fost tipărită integral de P. Papahagi, Scriitori, p. 55-102. Vd. Nistor BARDU, Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta). Aspecte ale grafiei. Fonetica, Constanţa, 2004, p. 31-32; T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 119; idem, Moscopole, p. 83-86; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 26-27; idem, Minorităţi, p. 28-29. 47 Necrolog în „Gazeta de Transilvania”, X: 22, 1847. III. 17, p. 88 semnalat de S. Lascu, Romanitatea, p. 81, n. 101. Vd. şi N. Iorga, Istoria literaturii române, II, p. 219-220; L. Predescu, Enciclopedia, p. 732; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 27; idem, Minorităţi, p. 29-30; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 88-89. 48 Descriere bibliografică: BRV, II, p. 537-538, nr. 753. Traducerea publicată la Craiova în 1867 de Sergiu Hagiade (BRM, IV, p. 100, nr. 60571) este prezentată de S. Lascu, Romanitatea, p. 82-90. Vd. A. Piru, Istoria, p. 529-530, 536; S. Diamandi, Oameni, p. 256; T. Teoteoi: RRG, p. 165. Cartea a fost publicată în cel puţin 637 exemplare – G. Hristodol: IR, VI, 2002, p. 116. 49 Descriere bibliografică: BRV, III, p. 13-15, nr. 771; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 132. Introducerea: Gheorghie Constantin ROJA, Măiestria ghiovăsirii romîneşti Cu literele latineşti, care sînt literele
58
reguli ortografice pentru aromâna încercând, de asemenea, o unificare a dacoromânei şi
aromânei într-o limbă purificată de slavisme şi grecisme50.
Cel mai cunoscut este însă Mihail Boiagi născut la Budapesta din părinţi
aromâni51 şi decedat în acelaşi oraş la 3 februarie 184252. Lucrarea sa, Gramatică
macedonovlahă (Viena, 1813) publicată în limbile greacă şi germană53 este foarte
apreciată între filologi54. Dacă G.C. Roja a încercat să dea reguli de scriere cu litere
latine pentru aromână, M. Boiagi este primul care utilizează efectiv alfabetul latin
pentru textele aromâneşti incluse în lucrarea sa. În prefaţa lucrării55, el polemizează cu
Neofit Duca (el însuşi aromân56) care cerea aromânilor să renunţe la limba lor barbară în
folosul celei greceşti. În ciuda acestei polemici el a rămas profesor de limbă greacă la
Viena unde a publicat o Scurtă gramatică neogreacă în a. 182357. A fost şi un apropiat
al naţionaliştilor sârbi din imperiu.58
În Biblioteca Academiei Române din Bucureşti se găsesc de asemenea mai multe
manuscrise aromâne între care 2 gramatici (cu text român şi german) achiziţionate la
începutul secolului trecut de la doi aromâni din Pesta.59 Aici se păstrează şi un
romînilor cele vechi, spre polirea a toată ghinta romînească ceii dincoace şi ceii din colo* de Dunăre [1809], ŞA, 2, p. 66-71. Vd. N. Iorga, Istoria literaturii române, II, p. 254-256; S. Diamandi, Oameni, p. 256. A. Piru, Istoria, p. 530, 536. 50 T. Capidan, Aromânii, p. 67-76; Nicolae SARAMANDU, Pentru o limbă comună românilor nord- şi sud-dunăreni. O încercare de la începutul secolului al XIX-lea, RO, p. 228-236; N. Bardu, Limba, p. 33-34; S. Lascu, Romanitatea, p. 92-95. 51 T. Bujduveanu, Moscopole, p. 89 (şi cu date asupra studiilor făcute de Boiagi la gimnaziul din Pesta – unde era elev la 1808 – şi Viena). 52 Date biografice: Per. PAPAHAGI, Introducere: O pagină culturală din viaţa aromânilor, în: M.G. Boiagi, Gramatica, 1915, p. XIX-XXIII; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 27-28, n. 36; Hr. Cândroveanu: DGLR (A-B), p. 584; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 28-29 (care scrie că a murit în Italia); idem, Minorităţi, 2007, p. 31. 53 BRV, III, p. 72-76, nr. 822. 54 T. Capidan, Aromânii, p. 78-81 (p. 78: „opera cea mai desăvârşită ce s’a putut scrie pe vremea aceea, asupra graiului Românilor din sudul Peninsulei Balcanice”). Vd. N. Bardu, Limba, p. 34-35. A fost retipărită în repetate rânduri: de către D. Bolintineanu în 1863, P. Papahagi în 1915 (BRM, I, p. 397, nr. 7223-7224), V. Barba (cu un studiu filologic de M. Caragiu-Marioţeanu). Ultima ediţie, cea a Societăţii aromâne „Lumina” din Belgrad a apărut în 1993 în limbile sârbă şi esperanto – Thede KAHL, Istoria aromânilor, Bucureşti, 2006, p. 247, nr. 4/2. 55 Versiunea românească la P. Papahagi, Introducere, p. X-XIII; E. Ţîrcomnicu, Minorităţi, p. 31-32. 56 I.A. Papathanasiu, Istoria, p. 15. M.D. Peyfuss (Chestiunea, p. 24, 129) citează două lucrări în care N. Duca considera aromâna „o limbă murdară şi împuţită”. Pasajul e reprodus de S. Diamandi, Oameni, p. 260 dintr-un apel adresat de Neofit Duca locuitorilor aromâni din Meţova. Despre Neofit Duca vd. N. Iorga, Istoria literaturii române, II, p. 38-39; P. Scalcău, Grecii, p. 120, 122, 277; E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 27-28; idem, Minorităţi, p. 24, 30-31. 57 G. Popescu, Apostoliĭ macedo-românĭ, AMR, 1880, p. 107. Descriere bibliografică: BRM, III, p. 431, nr. 1195; H. Cândroveanu: DGLR (A-B), p. 584 (unde se indică a. 1821). Asupra anului de apariţie vd. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 27, n. 34. 58 Ibidem, p. 27-28. Este autorul unui abecedar în limba sârbă publicat la Buda în 1808 (titlul complet: ibidem, p. 128). 59 T. Capidan, Aromânii, p. 84; CMR, III, p. 44-45, nr. 771; M. CARAGIU-MARIOŢEANU, Literatura aromânească veche, AACC, p. 379-380.
59
Diccionariu tru cinci limbe: ellinescu, gricescu, romănescu shii madsarescu a
moscopoleanului Nicolae Ioanovici (1821, 1302 p.)60.
Aceste scrieri marchează aşa numita etapă „latinizantă şi romanizantă” a evoluţiei
aromânei61.
Dintre aromânii stabiliţi în Imperiul Habsburgic vor proveni mulţi dintre fruntaşii
mişcării naţionale româneşti: Zaharia Caracalechi (editorul Bibliotecii româneşti),
Atanasie Grabowski şi nepotul său, viitorul mitropolit Andrei Şaguna, familia Mocioni
ş.a.62
După M.D. Peyfuss, această emulaţie privind promovarea originilor romane şi a
conştiinţei româneşti printre aromâni s-a limitat doar la cei care se aflau în diasporă.63
Cu toate acestea călătorii apuseni – François Charles Hugues Laurent Pouqueville
(1770-1838), Esprit-Marie Cousinéry (1747-1833), Léon Heuzey (1831-1922) −
subliniază că aromânii aveau în prima jumătate a secolului XIX conştiinţa originii lor
romane într-o vreme „când nu exista un Regat al României şi nici o propagandă
culturală românească nord-dunăreană pentru trezirea naţională a Românilor sudici”64.
§ 13. DACOROMÂNI ŞI AROMÂNI ÎN PERIOADA ROMANTICĂ
Numeroşi aromâni existau în principatele române în perioada prepaşoptistă. Între
ei merită semnalat Gheorghe Peşacov (1785-1854). Născut la Vidin dintr-o familie
(Peşicu) originară din Vlaho-Clisura, numele său se regăseşte în istoriile literare română
şi bulgară65.
Numeroşi tineri intelectuali dacoromâni vor lua cunoştinţă de soarta aromânilor.
60 Victor PAPACOSTEA, Pentaglosarul lui Nicolae Ianovici, CRCB, p. 358-364; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 29; V. Papahagi, Relaţiile, p. 301; Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XIX-XX), Bucureşti, 1999, p. 43; G. Hristodol: IR, VI, 2002, p. 117; T. Bujduveanu, Moscopole, p. 148-149. Descriere bibliografică: Gabriel ŞTREMPEL, Catalogul manuscriselor româneşti, 4, Bucureşti, 1992, p. 302-303, nr. 5450-5451. 61 M. Caragiu-Marioţeanu, Literatura, p. 380-382; N. Bardu, Limba, p. 33. 62 At. MARIENESCU, Macedo-Românii din Ungaria, AMR, 1880, p. 70-72; Émile PICOT, Les Roumains macédoniens en Austriche et en Hongrie, AMR, 1880, p. 103-104; V. Papahagi, Relaţiile, p. 300-302; T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 120-121; G. Hristodol: IR, VI, 2002, p. 118. Despre familia Mocioni vd. şi T. Bujduveanu, Moscopole, p. 149. 63 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 29-30. 64 V. Papahagi, Românii, p. 48-49, 53, 58, 60. Despre F.C.H.L. Pouqueville şi E.M. Cousinéry vd. T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 120, 132-133. 65 A. Piru, Istoria, p. 577-579; S. Craia: DGLR (P-R), p. 167-168 (cu bibliografia). Despre familia Peşacov la Craiova vd. Anca CEAUŞESCU, Diana PĂUNOIU, Familii aromâneşti împământenite la Craiova: Peşicu şi Peşeacov, RLUE, 2, p. 140-147.
60
Aflat la Paris Ion Ghica face cunoştinţă în 1835 cu gen. Ioan Coletti, trimisul
Regatului grec în Franţa. Cei doi au conversat, unul în dacoromână celălalt în aromână.
De remarcat însă că deşi vorbea aromâneşte Coletti ţinea să fie considerat grec.66
Tânărul Mihail Kogălniceanu, aflat la studii la Berlin, publica la 20 de ani Histoire
de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Berlin, 1837). În cartea
a patra este destinată „Valahilor transdanubieni până la distrugerea regatului lor de
către turci în 1394”. În context el respinge denumirile jignitoare de „cuţovlahi” şi
„ţinţari” care li se dădeau aromânilor pe care îi considera demni urmaşi ai romanilor67.
În Paralelismu între dialectele românu şi italianu. Sau forma ori gramatica
aquestor doê dialecte (Bucuresci, 1841)68, Ion Heliade Rădulescu evidenţia câteva
caracteristici ale aromânei69. În 3 scrisori publicate în „Curier de ambe sexe” Heliade
consideră graiurile moldovenesc, transilvan*, bănăţean, oltean ca aparţinând dialectului
dacoromân în timp ce aromânii şi „românii din Stiria, din Elveţia şi o parte din Franţa”
vorbesc dialecte ale limbii române. Deosebirile dialectale s-ar datora influenţelor
slavone pentru dacoromână şi greceşti pentru aromână70.
Este aici locul să lămurim şi problema cărţii Scrisori din ţéra Tinţăréscă apărute la
Iaşi sub semnătura lui Dimitrie Dăscălescu (1827-1863)71. Primul care o menţionează
este E. Picot. Acesta notează însă precaut: „Nu am văzut opera următoare care conţine,
poate, câteva observaţii interesante”72. Îl urmează M.D. Peyfuss care citează cartea
după prima ediţie, cea din 184773. Această primă ediţie nu s-a păstrat însă în bibliotecile
româneşti ci doar celelalte două ediţii apărute la Iaşi în 185674. Conţinutul nu are nici o
legătură cu aromânii (numiţi de către sârbi „ţinţari”), fiind o satiră politică: „Cele şase
scrisori ţânţăreşti conţin o discuţie politică între Cinci-Ţânţari, reprezentanţii* 66 Generalul Coletti la 1835, în: Ion GHICA, Scrisori către Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1967, p. 26-29. Pasajul reprodus în: CA, 1, p. 186-187; cf. S. Diamandi, Oameni, p. 216-218. Este vorba de o scrisoare trimisă din Ghergani, în ian. 1881 lui Vasile Alecsandri. În scrisoare se oferă şi câteva date biografice. Cf. V. Papahagi, Relaţiile, p. 302-303. O biografie mai amplă la: S. Diamandi, Oameni, p. 214-238. 67 Michel de KOGALNITCHAN, Histoire de la Dacie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, t. I: Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie (1241-1792), Berlin, 1837, p. 27-41; idem, Histoire de la Dacie, des Valaque transdanubiens et de la Valachie, Berlin, 1854, p. 27-41; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 32. Pasajele au fost traduse din limba franceză de către Hristu Cândroveanu: M. KOGĂLNICEANU, Vlahii de la sud de Dunăre, CA, 1, p. 197-209. Cf. V. Papahagi, Relaţiile, p. 303. 68 Descriere bibliografică: BRM, II, p. 234, nr. 20060. 69 I. HELIADE-RĂDULESCU, Paralelism între limba rumână şi italiană (Introducere): GREP, p. 84-89 (pentru ed. princeps vd. BRM, II, p. 234, nr. 20060); M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 33. 70 Detalii: T. Capidan, Aromânii, p. 87-88 (şi analiza lor filologică, p. 88-90). T. Capidan observă cu dreptate că Heliade confundă romanşa cu un dialect al limbii române. 71 Biografia sa: S. Craia: DGLR (C-D), p. 605-606 (cu bibliografie). A se vedea şi autobiografia poetică reprodusă de G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Buc., 1941, p. 245-246. 72 E. PICOT, Les Roumains de la Macédoine, Paris, 1875, p. 17, n. 2. 73 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 32, 129. 74 BRM, II, p. 35-36, nr. 16719-16721.
61
protipendadei, boierimei, şi Hafiz, tânţarul, reprezentantul tinerimii desgustate atât de
ideile trecutului cât şi de mijloacele întrebuinţate de demagogi şi feluriţi ipocriţi
politici”75.
În 1847 în „Organul luminărei” care apărea la Blaj Timotei Cipariu a publicat 4
texte din Gramatica lui M. Boiagi.76 Despre aromână („dialectul «meso-romanu»”) a
scris Timotei Cipariu şi în a sa Principia de limba şi de scriptura (Blaj, 1866) care, spre
deosebire de Heliade, nu confundă romanşa cu un dialect românesc.77
Nu există până acum cercetări asupra participării aromânilor la revoluţia
paşoptistă din Ţara Românească78. După înfrângerea acesteia, conducătorii au fost
exilaţi în Turcia, unde au găsit „un călduros adăpost pe lângă generosul guvern
otoman, care îi primi cu bunăvoinţă şi le dete şi funcţiuni”79. Aici ei îi vor întâlni pe
aromâni80.
Între paşoptiştii refugiaţi în Imperiul Otoman care îi menţionează pe aromâni în
scrierile lor au fost: N. Bălcescu, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Brătianu,
Ion Ionescu de la Brad, Dimitrie Bolintineanu ş.a.81
Drumul exilului l-a purtat pe Ion Heliade Rădulescu şi în Orient. De pe puntea
vasului „Ramses”, la trecerea prin faţa ţărmurilor greceşti în 185082 scria în amintirile
sale de călătorie apărute la Paris în acelaşi an despre rolul jucat de aromânii Marcu
Bociari, Grivas şi Giavella „copii ai Pindului” în revoluţia greacă în constituirea statului
independent grecesc pentru a fi numiţi de greci ca „Românĭ-Schiopĭ”83.
75 L. Predescu, Enciclopedia, p. 257; G. Călinescu, Istoria, p. 247; S. Craia: DGLR (C-D), p. 606. 76 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 32. Cf. T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 133. 77 T. CIPARIU, Principia de limba si de scriptura, ed. II, Blasiu, 1866, p. 87-93 (cap. XIX, „Dialectulu moesu-romanu”), 236-239, 328-332. Cu detalii: T. Capidan, Aromânii, p. 92 care evidenţiază faptul că Timotei Cipariu este primul care a integrat studiul aromânei în filologia românească. 78 Cf. T. Bujduveanu, Romanitatea, p. 121, 133-134. 79 Victor PAPACOSTEA, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu privitoare la arhimandritul Averchie, RA, I, 1929, nr. 1, p. 50; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 33. Cf. G. Zbuchea, O istorie, p. 46-47. 80 S. Diamandi, Oameni, p. 13. 81 Teodor T. BURADA, Cercetări despre şcoalele Românesci din Turcia, [Bucuresci], 1890, p. 6-7; T. Capidan, Macedoromânii, p. 229; Vasile MUŞI, Românii din dreapta Dunării şi unirea dela 1859, „Destin”, 11, 1959, p. 221-222; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 32-33; V. Papahagi, Relaţiile, p. 303-305; G. Zbuchea, O istorie, p. 47; idem: IR, VII: 1, 2003, p. 798; Emil ŢÎRCOMNICU, România şi Balcanii. Spaţiu geopolitic. Minorităţi sud-dunărene, în vol. Etnologica, Bucureşti, 2002, p. 252; idem, Identitate, p. 38 = idem, Minorităţi, p. 39 ş.a. 82 V. Papahagi, Relaţiile, p. 304. 83 J. HÉLIDE RADULESCO, Souvenirs et impressions d’un proscrit, Paris: Impr. Prève & Co., 1850, p. 90 apud M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 33; C.I. COSMESCU, Dimitrie Cosacovicĭ şi Aromânismul, AARMSL, s. II, t. XXV, 1903, p. 307; V. Muşi, Românii, p. 222. Descriere bibliografică: BRM, II, p. 235, nr. 20078. Există şi o ediţie în limba română: Amintirile şi impresiile unui proscrisu [Exilul – România şi Francia – Tatăl nostru]. Carte tradusă din limba franceză de G.O. Gârbea, Bucureşti: Edit. rev. „Comoara satelor” (Tip. Profesională Dim[imitrie] C. Ionescu, [1916], 244 p. il. + 3 pl. – BRM, II, p. 231, nr. 20006.
62
Ion Ionescu de la Brad va ajunge administrator al moşiilor din Tesalia ale marelui
vizir Mustafa Reşid Paşa84. Astfel i-a cunoscut pe aromâni despre care a publicat un
articol în 185585. Pe aromânii din Tesalia i-a întâlnit la finele a. 1852. În calitatea sa de
administrator al moşiilor marelui vizir a încheiat o tranzaţie prin care a permis unor
păstori din Epir şi Macedonia să păşuneze pe perioada iernii într-o largă arie cuprinsă
între Muntele Olimp şi golful Salonic. A fost impresionat de curăţenia lor. Deşi au
limba greacă în biserică, limbă pe care o stăpânesc, în familie vorbesc doar aromâna. Şi
agronomul moldovean notează: „Ei, în fine, constitue in Oriente, pina in dioa de astadi,
o poporime deosebita. Limba lor arata ginta din care facu parte, ginta romana. O
multime de cuvinte unele curate altele stricate, arata originea loru romana. Ei pare câ
sunt in peninsula balcanica poporu de bastina.”86
Dimitrie Brătianu i-a întâlnit şi el pe aromâni pe când călătorea pe coasta apuseană
a Epirului87. La rândul său, Cezar Bolliac i-ar fi cunoscut pe aromânii care se aflau în
târgul de la Uzunjova din Rumelia88.
Gen. Christian Tell a ajuns în Chios. Vizitând Muntele Athos i-a fost prezentat la
Cares arhimandritului Averchie89, aromân de neam90 care l-a găzduit în chilia sa de la
mănăstirea Iviru.
De aici până la o intervenţie oficială în favoarea aromânilor nu a mai fost decât un
singur pas.
84 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 309-310; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 33; cf. V. Muşi, Românii, p. 222. Detalii despre anii petrecuţi în Tesalia (1853-1857) unde s-a căsătorit, a ctitorit o biserică şi a înfiinţat o şcoală de agricultură la: Amilcar VASILIU, Ion Ionescu de la Brad, Bucureşti, 1967, p. 67-77. Vd. J. IONESCO [= Ion Ionescu de la Brad], De la Thessalie agricole telle qu’elle est et telle qu’elle peut être, Constantinople: Imprimerie du Journal de Constantinople, 1851, 4 + XV + 179 p. apud BRM, I, p. 743, nr. 28568; A. Vasiliu, op. cit., 1967, p. 66. În această lucrare, după propria-i mărturisire, nu-i menţionează pe aromânii din regiune – I. IONESCU (DE LA BRAD), Păstorii romăni din Tesalia, AMR, 1880, p. 54. 85 Ion IONESCU [DE LA BRAD], Româniĭ din Macedoniea porecliţĭ Koţo Vlahĭ şi Tinţarĭ, Iaşi: „România literară”, I, 1855, p. 517-519 şi 532 menţionat în: BIR, II, p. 421, nr. 8704. 86 I. Ionescu de la Brad, Păstorii. A. Vasiliu (op. cit., p. 71) scrie că aromânii întâlniţi „aveau o organizare preoţi proprii români şi chiar un episcop şi că unii dintre dînşii aveau copiii trimişi să înveţe medicina la Pisa, în Italia”. 87 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 307. 88 Ibidem, p. 310, n. 1. 89 S. Diamandi, Oameni, p. 306-308 (în jurul a. 1850); cf. V. Muşi, Românii, p. 220-221. Biografia lui Averchie la: V. Papacostea, Însemnările; S. Diamandi, Oamenii, p. 301-320. 90 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 33; Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Christian Tell şi „chestiunea aromânească” în lumina unor documente inedite, URDB, p. 199. După T. Bujduveanu (Romanitatea, p. 135) întâlnirea ar fi avut loc în a. 1854.
63
§ 14. PROPAGANDA GREACĂ ÎN BALCANI
LA MIJLOCUL SECOLULUI XIX
Una dintre primele măsuri adoptate de sultanul Mehmed II după cucerirea
Constantinopolului a fost aceea de a recunoaşte autoritatea patriarhului de la
Constantinopol asupra ortodocşilor din Imperiu91. Bucurându-se de această autoritate,
patriarhul a reuşit, treptat, să obţină anularea tuturor celorlalte privilegii acordate altor
capi ai bisericilor ortodoxe sârbă şi bulgară care existau în Imperiu.
După lichidarea ultimei autonomii ortodoxe din Imperiul Otoman (patriarhia din
Ohrida, 1767), practic toţi ortodocşii din Balcani erau sub autoritatea Patriarhiei din
Constantinopol92. Patriarhia a început a-i considera pe toţi ca greci.
Situaţia s-a complicat prin amestecul Rusiei la mijlocul secolului XVIII. Se ştie
despre „planul grecesc” al Ecaterinei II-a (1762-1796) care urmărea refacerea
Imperiului Bizantin sub o dinastie rusă93. Prin tratatul de la Kuçuk Kainarci (1774),
Rusia a dobândit protectoratul asupra ortodocşilor din Imperiu94. Următorul pas a fost
încurajarea de către diplomaţia rusă a populaţiilor ortodoxe de a se ridica la luptă
împotriva Imperiului otoman.
Spre sfârşitul sec. XVIII începe a se constitui şi conştiinţa naţională a popoarelor
din Balcani. Primii pe acest tărâm au fost grecii. Un rol de prim rang i-a revenit aici lui
Rigas Fereul. Acesta visa la constuirea unui stat balcanic care să reunească toate
popoarele ortodoxe eliberate de sub stăpânirea otomană95. Materializarea ideilor sale a
revenit Eteriei. Aceasta a declanşat revoluţia greacă (1821-1829) care a dus la apariţia
unui stat naţional grec96.
91 La 6 ianuarie 1454 Mahomed II restabileşte oficial Patriarhatul. Printr-un berat al sultanului patriarhul este recunoscut ca etnarh (conducător al ortodocşilor din Imperiu) – N. Chifăr, Istoria creştinismului, IV, Iaşi, 2005, p. 106-110; Ion RĂMUREANU, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, p. 357-359. În ierarhia otomană patriarhul era echivalat vizirului – N. Chifăr, Istoria, IV, p. 110. 92 Nicolae CIACHIR, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 63-64; I. Rămureanu, Istoria, p. 419. 93 T.T. Burada, Cercetări, p. 135; N. IORGA, Locul românilor în istoria universală, ed. Radu Constantinescu, Bucureşti, 1985, p. 334 (n. 17), 348-350, 355; V. Ciobanu: IR, VI, 2002, p. 619, 621. 94 Mustafa A. MEHMED, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 288-290; Nicolae CIACHIR, Gh. BERCAN, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 209-211 (mai ales p. 210). 95 L. Vranoussis, Rigas, p. 247-250, 297-319; Veselin TRAIKOV, Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare din Balcani pînă în anul 1878, trad. Const. N. Velichi, Bucureşti, 1986, p. 54-60; cf. N. Iorga, Locul românilor, p. 329 (şi p. 334, n. 10 cu bibliografia românească asupra lui Rigas compilată de Radu Constantinescu). 96 N.C. Nicolescu & G. Rădulescu: ILD, p. 252; Charles & Barbara JELAVICH, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920, trad. I. Creţiu, Cluj-Napoca, 1999, p. 59-75; Constantin BOTORAN, Grecia, ASN, p. 52-59; Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, 1: Secolele XVIII şi XIX, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi, 2000, p. 198-210; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 98-103, 108, 113-114; Serge BERNESTEIN & Pierre MILZA, Istoria Europei, 4: Naţionalismele şi Concertul european. Secolul XIX
64
O primă victorie a naţionalismului grec a constituit-o acordarea independenţei
Greciei de către Puterile europene în a. 183097. Statul grec independent era limitat la
început doar la Moreea (Peloponez), sudul Greciei continentale (fosta provincie turcă
Rumeli), Cicladele şi Eubeea98, adică acele teritorii care erau locuite majoritar de greci.
Naţionaliştii eleni considerau ca fiind greceşti şi Tesalia, Epirul, Macedonia,
Albania, Tracia, Constantinopolul şi Asia Mică teritorii în care locuiau şi albanezi,
slavi, turci, aromâni şi megleno-vlahi, evrei al căror număr depăşea cu mult pe cel al
grecilor99. Tocmai de aceea, statul grec a căutat să profite de fiecare criză prin care
trecea statul otoman spre a obţine realizarea treptată a programului său naţional.
Biserica ortodoxă a sprijinit înfiinţarea a numeroase şcoli greceşti în aceste teritorii,
şcoli finanţate de comunităţile ortodoxe locale.
Ulterior s-a conturat oficial şi programul iredentist grec cunoscut ca „marea
idee”100. Într-o cuvântare101 rostită la 15 ianuarie 1844, Ioan Coletti102 declara: „Regatul
Greciei nu înseamnă Grecia; el este doar o mică parte, cea mai mică şi cea mai săracă
parte a lui. Grecul nu este doar cel care locuieşte în acest regat, ci şi cel care trăieşte
la Janina sau Salonic, la Seres sau Adrianopol, la Constantinopol sau Trebizonda, în
Creta sau Samos […]. Există două centre mari ale elenismului: Atena şi
Constantinopol. Atena nu este decît capitala unui regat; Constantinopol este marea
capitală […], atracţia şi speranţa tuturor elenilor”103.
Situaţia s-a complicat în 1870 când, cu sprijinul rusesc, monopolul cultural grec a
fost spart prin crearea exarhatului bulgar la 28 februarie / 11 martie 1870104 şi confirmat
(1815-1919), trad. Monica Timu, Iaşi, 1998, p. 31-37; Richard CLOGG, Scurtă istorie a Greciei, trad. Lia Brad Chisacof, Iaşi, 2006, p. 48-60. 97 C. Botoran, Grecia, p. 59; N. Ciachir, G. Bercan, op. cit., p. 300. 98 N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 116; cf. Nicolae CIACHIR, Războiul pentru independenţa României în contextul european (1875-1878), Bucureşti, 1977, p. 34. Harta expansiunii greceşti între 1830-1919 la: B. Jelavich, Istoria, 1, p. 200. 99 N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 153; cf. V. Traikov, Curente, p. 199. 100 Cu detalii: V. Traikov, Curente, p. 51-60, 118-121, 129-132; C. & B. Jelavich, Formarea, p. 103-104. 101 Cuvântarea a fost rostită în faţa unei adunări constituante care şi-a desfăşurat lucrările între sept. 1843 şi mart. 1844. Componenţa constituantei greceşti (şi cu reprezentanţi din Macedonia, Epir şi Tesalia, aflate încă sub dominaţie otomană) arată clar caracterul său iredentist – C. & B. Jelavich, Formarea, p. 102; B. Jelavich, Istoria, 1, p. 235-236. 102 În 1843 a fost ales vicepreşedintele Constituantei greceşti. A fost unul dintre cei patru oameni politici care au întocmit constituţia – S. Diamandi, Oameni, p. 219. 103 Edouard DRIAULT & Michel LHÉRITIER, Histoire diplomatique de la Grèce de 1821 à nos jours, Paris: Presses Universitaires de France, II, 1925, p. 252-253 citat de C. & B. Jelavich, Formarea, p. 104-105 şi B. Jelavich, Istoria, 1, p. 236. Cf. V. Traikov, Curente, p. 200-201. 104 N.C. Nicolescu & G. Rădulescu: ILD, p. 264; V. Traikov, Curente, p. 335-336; Crişan Iliescu, Bulgaria, ASN, p. 115; R. Clogg, Scurtă istorie, p. 86; P. Pavlov: IB, p. 88; N. Chifăr, Istoria, IV, p. 326. Versiunea franceză a firmanului în: La Question des Réformes dans la Turquie d’Europe. Exposé documentaire par Un non-diplomate, Paris-Leipzig-Neuchatel, 1903, doc. 2, p. 14-17.
65
la 6 ianuarie 1872105. În jurul acestuia s-a creat o reţea şcolară bulgară cu rol important
în promovarea propagandei naţionale bulgare.
Patriarhia constantinopolitană nu a recunoscut acest act106 aşa cum au făcut-o
bisericile naţionale ortodoxe din România şi Serbia107. Patriarhul ecumenic a acuzat
clerul bulgar de „filetism, adică iubire exagerată de neam” deşi: „În realitate, în
decursul istoriei, grecii au practicat filetismul mai mult decît oricare alt popor
ortodox”108.
Imperiul Otoman a rămas de-a lungul istoriei sale organizat în esenţă pe criterii
medievale. Până la începutul sec. XX el nu lua în considerare ideea naţională. Diferitele
populaţii care îl compuneau erau organizate comunitar pe criterii religioase. Dreptul
islamic recunoştea alături de musulmani, care deţineau controlul politic, şi pe
credincioşii care aparţineau religiilor „Cărţii” (Bibliei). Adică pe creştinii ortodocşi şi
catolici, pe evrei şi pe armeni. Fiecare dintre comunităţile acestea erau conduse de către
capul religios109, care răspundea în faţa sultanului pentru comportamentul supuşilor
săi110. Comunităţile se bucurau de o largă autonomie internă. Puterea politică otomană
nu se amesteca în problemele bisericeşti, şcolare şi juridice ale comunităţilor religioase
care erau finanţate de către enoriaşi111 prin sistemul eforiilor (epitropiilor)112.
De aceea până la 1864 toţi aromânii şi megleno-vlahii, fiind subordonaţi religios
Patriarhiei ecumenice, aveau biserici şi şcoli în limba greacă.
105 V. Traikov, Curente, p. 336; N. Chifăr, Istoria, IV, p. 326. Despre lupta pentru autocefalia bisericii bulgare pe larg: P. Pavlov: IB, p. 85-88. 106 La 25 mai 1872 are loc un „sinod ecumenic” care a reunit patriarhii [greci] din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi arhiepiscopul Ciprului care a aruncat anatema asupra exarhului bulgar ales la 11 mai 1872 – N. Chifăr, Istoria, IV, p. 326. 107 C. & B. Jelavich, Formarea, p. 165-166; B. Jelavich, Istoria, I, p. 305. 108 I. Rămureanu, Istoria, p. 520-521. 109 M.A. Mehmed, Istoria, p. 311-312. 110 Când grecii au declanşat revoluţia de eliberare naţională prin masacrarea musulmanilor din Peloponez – B. Jelavich, Istoria, 1, p. 200-201; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 98 – Poarta a replicat prin spânzurarea patriarhului grec Grigorie V (1789-1797-1798, 1806-1808, 1818-1821) împreună cu 12 mitropoliţi – N. Chifăr, Istoria, IV, p. 298; cf. B. Jelavich, Istoria, 1, p. 197, 201. 111 Detalii asupra modului de organizare al comunităţilor creştin-ortodoxe în Imperiul Otoman la: T.T. Burada, Cercetări, p. 5-6; C.D. METTA, Privilegiile comunităţilor religioase din Turcia, „Lumina”, I, 1903, nr. 2, p. 41-43; Eugen IONESCU, Cauza Românească în Turcia şi Conflictul cu Grecia, Bucureşti, 1906, p. 15; N. Batzaria, România văzută de departe, Bucureşti, [1922], p. 16-18; G. PAPACOSTEA-GOGA, În zilele redeşteptării Macedo-române. Memorii, acte şi corespondenţă, Bucureşti, 1927, p. 20. 112 Pentru organizarea acestora vd. C.S. CONSTANTE, Axios (Cum se învăţa carte altcîndva…), AMR, 1992, p. 80-83.
66
§ 15. ÎNCEPUTURILE PROPAGANDEI ROMÂNEŞTI
Cel dintâi care a urmărit utilizarea aromânilor pentru propaganda românească a
fost Nicolae Bălcescu. La 26 octombrie 1849113 el scria din Paris lui Ion Ghica:
„Eŭ aveam hotărîrea, viind la Constantinopol, d’a mă aşed[z]a între Cuţovlahĭ,
căcĭ socot de neapĕrat a developa naţionalitatea într’acest avanpost al
Romănismuluĭ114. De aĭ putea trimite un om sdravĕn acolo, ca să ne facă un raport
asupra stăriĭ morale şi politice a lor, apoĭ am căuta o şcoală, şi să dăm de lucru la
atâţia tinerĭ ce mor de foame. Ar trebuì ca trimisul tĕŭ să se ia acolo bine cu popiĭ şi
episcopiĭ şi să-ĭ [lipsă în text] a căpĕta fondurĭ pentru deschiderea uneĭ şcolĭ.”115
Pasajul nu a fost, din câte ştim, comentat în contextul evenimentelor. La
Constantinopol N. Bălcescu a fost în 1849 între sfârşitul lui februarie până în aprilie
1/13 când pleacă spre Belgrad116 ajungând ulterior în Ungaria. Planul pare să fi fost
serios. La el s-a renunţat în favoarea încercării de reconciliere româno-maghiare
desfăşurată de N. Bălcescu în vara a. 1849117. Dovadă o constituie scrisoarea adresată
din Londra118 lui Ion Ghica la 1/13 ianuarie 1850. Discutând diferite planuri
revoluţionare, el notează:
113 Scrisoarea e datată în 1848 la: V. Muşi, Românii, p. 222; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 32; Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, ed. 2-a, Constanţa, 2013, p. 135. 114 „După mine, socot că aceşti Vlahi ne vor prinde bine odată şi odată acolo unde sunt.” Această frază apare intercalată în citat de către: V. Muşi, Românii, p. 222; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 32 (care citează în bibliografie la p. 128 ed. 1940 a operelor lui N. Bălcescu dar indică pagina din ed. 1964). Credem că în acest caz, scrupulosul istoric austriac nu a văzut vreuna din ediţiile corespondenţei lui Bălcescu ci a preluat citatul (şi data eronată a scrisorii) după V. Muşi (al cărui articol l-a cunoscut, vd. p. 137). 115 N. Bălcescu (Paris, 1849-X-26) către I. Ghica, în: Ion GHICA, Amintiri din pribegia de după 1848. Nouĕ scrisori către V[asile] Alecsandri, Bucuresci, 1889, p. 416-418 (pasajul la p. 417), reprodus identic (mai puţin ortografia) în N. Bălcescu, Opere, ed. G. Zane, IV: Corespondenţă, Bucureşti, 1964, p. 229. Scrisoarea este indicată de obicei sub data de 22 oct. 1849, aceea scrisorii în care Bălcescu îi prezintă prietenului său peripeţiile prin care a a trecut în drumul său de la Caransebeş la Paris – N. Bălcescu, Opere, IV, p. 225-229. Pentru alte ediţii ale scrisorii vd. Horia NESTORESCU-BĂLCEŞTI, Nicolae Bălcescu. Contribuţii biobibliografice, Bucureşti, 1971, p. 535, nr. 94. Primul care a subliniat importanţa acestei scrisori a fost N. IORGA, Bălcescu şi Românii de la Pind, „Revista istorică”, XIII, 1927, nr. 7-9, p. 278. Vd. şi Teodor VÂRGOLICI, Note şi comentarii la: Dimitrie BOLINTINEANU, Opere, VI: Călătorii, Bucureşti, 1985, p. 608. 116 H. Nestorescu-Bălceşti, N. Bălcescu, p. XXVI-XXVII; Dan BERINDEI, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1984, p. 190-195. Cu această ocazie a aflat şi de românii timoceni din Serbia şi Bulgaria despre care îi scria din Pesta, la 4 iulie 1849, lui I. Ghica – I. Ghica, Amintiri, p. 352-359 (în special, p. 356-357); N. Bălcescu, Opere, IV, p. 210-211, nr. 85 (în special p. 210). Pentru alte ediţii ale scrisorii vd. H. Nestorescu-Bălceşti, N. Bălcescu, p. 524-525, nr. 85. 117 D. Berindei (Pe urmele, p. 204-205) îl prezintă ca un proiect după venirea lui Bălcescu din Transilvania. 118 N. Bălcescu s-a aflat la Londra între 24 dec. 1849 / 1 ian. 1850 şi 10/22 ian. 1850 – D. Berindei, Pe urmele, p. 212-215.
67
„Hotărîrea luĭ [Ion] Ionescu [de la Brad de a merge în Dobrogea] e bună, dar ar
trebuì să nu uiţĭ ce ţĭ-am scris şi pe Cuţovlahĭ”119. Şi propune ca I. Ghica să-l trimită pe
Al. C. Golescu-Albu nu în Transilvania (unde trebuia „un om maĭ serios”) ci „la
Cuţovlahĭ să-ĭ catihiseze şi să le ia parale” absolut necesare acţiunii revoluţionare120.
Ca şi în cazul formării statului român afirmarea unei propagande consecvente
româneşti printre aromâni are legături cu Războiul Crimeii (1853-1856). Sprijinitoare a
regimurilor absolutiste de după 1848 Rusia va încerca să-şi consolideze poziţia în
bazinul pontic printr-o expansiune pe seama Imperiului Otoman. Pretextul l-a constituit
problema Locurilor Sfinte pe care Rusia le dorea sub protecţia sa121. Această solicitare a
trezit nemulţumirea Franţei care, sprijinită de Marea Britanie, a sfătuit Imperiul Otoman
să reziste. Rezultatul a fost declanşarea Războiului Crimeii. Deşi victorioasă în
confruntarea cu Turcia, Rusia nu a putut ţine piept coaliţiei care sprijinea Turcia (Marea
Britanie, Franţa şi Sardinia)122.
În timpul Războiului Crimeii, Grecia s-a văzut într-o mare dilemă. Economia sa
era controlată de Marea Britanie. Dar opinia publică înclina mai degrabă către Rusia
ortodoxă123. În aceste condiţii au apărut tensiuni greco-otomane la începutul a. 1854 în
Tesalia, Epir şi Macedonia124. Profitând de faptul că în zonă rămăseseră doar garnizoane
de albanezi (trupele regulate fiind la Dunăre) consulul grec la Ianina şi clerul grec
reuşesc să răscoale populaţia ortodoxă. Printre participanţi se află mulţi aromâni.
Mişcarea este susţinută şi de bande de antarţi (circa 7.000 oameni) venite din Grecia.
Pentru a împiedica intrarea Greciei în război împotriva Turciei, flotele britanică şi
franceză vor ocupa portul Pireu (1854-1857)125.
119 Această frază a apare citată şi de către V. Muşi, Românii, p. 222. Datarea scrisorii e însă greşită: 1848*. I. 30. V. Muşi presupune că ideea lui Ionescu de la Brad se referea la acceptarea propunerii marelui vizir Reşid paşa de a prelua administrarea moşiilor sale din Tesalia. Cf. şi A. Vasiliu, op. cit., p. 63 (cu data corectă a scrisorii). 120 N. Bălcescu (Londra, 1850. I. 1/13) către I. Ghica, în: I. Ghica, Amintiri, p. 451-456 (pasajul la p. 454). Reprodus cu mici modificări în: N. Bălcescu, Opere, IV, nr. 108, p. 259-261 (pasajul despre „cuţovlahi” la p. 260). Pentru alte ediţii ale scrisorii vd. H. Nestorescu-Bălceşti, N. Bălcescu, p. 544, nr. 108. 121 Constantin C. GIURESCU, Viaţa şi opera lui Cuza vodă, Bucureşti, 1970, p. 35; M.A. Mehmed, Istoria, p. 326-328; C. & B. Jelavich, Formarea, p. 253; N. Chifăr, Istoria, IV, p. 291-292. 122 M.A. Mehmed, Istoria, p. 328-329. 123 În primele decenii după cucerirea independenţei viaţa politică din Grecia a fost dominată de trei partide: filo-rus (creat de Ioan Capodistria şi condus apoi de Andreas Metaxas), filo-francez (Ioan Coletti) şi filo-britanic (Al. Mavrocordat) – C. & B. Jelavich, Formarea, p. 100-101; B. Jelavich, Istoria, 1, p. 204. 124 N.C. Nicolescu & G. Rădulescu: ILD, p. 252. 125 Nicolae CIACHIR, România în sud-estul Europei, 1848-1886, Bucureşti, 1968, p. 47-48; idem, Războiul, p. 76-77; idem, Istoria popoarelor, p. 153; R. Clogg, Scurtă istorie, p. 68; B. Jelavich, Istoria, 1, p. 237; G. Zbuchea: RRE, p. 190. Comitetul care a pus la cale insurecţia ar fi fost condus de Mihail Şuţu (1792-1864), ultimul domn fanariot – Lucian PREDESCU, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1940, p. 827.
68
În 4 luni mişcarea antiotomană a fost înfrântă126. În această mişcare au fost atrase
şi comunele aromâne Abela, Perivole şi Samarina. Încercarea lor de rezistenţă a fost
zdrobită de trupele otomane după o „straşnică luptă” în care au pierit mai mulţi
conducători ai mişcării (Gogu Mişu, Poghiţa, Hagi-Matazi, Exarhazi ş.a.). Cele trei sate
au fost ulterior „aproape distruse” de către armata otomană127.
Războiul Crimeii (1853-1856) a fost un bun prilej pentru emigraţia românească de
a acţiona în favoarea dezideratelor naţionale româneşti. Nici aromânii nu au fost uitaţi.
În 1853 Ion C. Brătianu a înaintat un memoriu către Napoleon III128. El solicita, în
esenţă, unirea întregii Moldove (inclusiv Basarabia) cu Ţara Românească129. Între altele,
în memoriu, se putea citi:
„Poziţiunea geografică din care îşi trag nenorocirea [românii] contribuie totuşi la
mărirea importanţei lor, şi arată rolul ce sunt destinaţi a-l juca. Românii ocupă,
într’adevăr, ţara care se cuprinde între Tisa, Nistru, Marea Neagră şi Dunăre; trec
acest râu pentru a ocupa, cu Bulgarii, ţărmul drept şi pătrund până în Macedonia şi în
Tesalia, spre a forma o grupă de aproape un milion de locuitori.”130
În 1854131 are loc şi călătoria lui Dimitrie Bolintineanu la românii din Macedonia.
Nu se ştie cu siguranţă cui a aparţinut iniţiativa. După unii autori132 ea ar fi aparţinut lui
Ion Ghica, fiind o materializare a gândurilor lui N. Bălcescu. Se ştie că Ion Ghica133 i-a
trimis prietenului său, Sadyk Efendi134, o scrisoare în care îi aminteşte pe cei 2.000.000
de „cuţo-vlahi” care se află prin şcoală şi biserică sub influenţă grecească. Pentru a
deştepta sentimentul lor naţional se gândeşte să-l trimită în regiune pe Dimitrie
126 N. Ciachir, România, p. 48; idem, Războiul, p. 77. 127 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 312 (care datează greşit evenimentul în 1864). 128 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 34, n. 86. 129 IRD, 2003, p. 187; cf. V. Muşi, Românii, p. 215-217. 130 Citat de V. Muşi, Românii, p. 216. 131 N. GEORGESCU-TISTU (Ion Ghica scriitorul cu prilejul unor texte inedite, Bucureşti, 1935, p. 151, n. 1) o datează în a. 1853. Nici D. Bolintineanu (Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, în: D. Bolintineanu, Opere, VI, p. 294) nu e prea clar. El scrie că a plecat spre Salonic la „11 iuniu, anul întîi al resbelului Crimeii”. 132 N. Georgescu-Tistu, I. Ghica, p. 48-49; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 33; cf. T. Vârgolici, Note, p. 608-609. 133 Ion Ghica ar fi plănuit încă din 1849 unirea forţelor antiruseşti (româneşti, poloneze, maghiare) într-o coaliţie pusă sub patronajul Porţii – Dan BOGDAN, Pe urmele lui Ion Ghica, Bucureşti, 1987, p. 117. 134 Este vorba despre Michał (Czayka) Czaykowski, născut într-o familie catolică în 1804. A participat la insurecţia poloneză antirusă din 1830-1831. Ulterior s-a refugiat în Franţa. Pe la 1850 s-a convertit la islam, fiind cunoscut ca Sadyk Efendi (ulterior Paşa). Cu o brigadă căzăcească a luptat în Războiul Crimeei împotriva Rusiei. În 1872 sub influenţa ultimei sale neveste (grecoaică) trece la ortodoxie şi, profitând de amnisitia oferită de guvernul rus, revine pe plaiurile natale unde îşi scrie memoriile. Se stinge din viaţă în 1886 – Michal Czajkowski <en.wikipedia.org>, (2014-V-6); cf. L. Predescu, Enciclopedia, p. 247. Vd. şi Stanisław LUKASIK, Relaţiile lui Mihail Czaikowski-Sadyk paşa cu românii, Bucureşti: „Revista istorică română”, II, 1932, p. 232-261 citat după: Paul CERNAVODEANU, Revista istorică română. Bibliografie critică, Bucureşti, 1977, p. 81, nr. 385.
69
Bolintineanu, „unul dintre poeţii noştri cei mai renumiţi, om serios”. Pentru a îndepărta
eventualele suspiciuni, roagă să se intervină la Poartă pentru ca Bolintineanu să
primească o scrisoare oficială pentru autorităţile din Ianina şi Salonic135.
Dimitrie Bolintineanu nu-l aminteşte deloc pe Ion Ghica în memorialul său de
călătorie, lăsând să se înţeleagă faptul că ar fi vorba de o iniţiativă proprie. Notele sale
de călătorie sunt însă foarte confuze şi amestecă experienţele proprii cu informaţii
culese fie din cărţi fie de la aromâni stabiliţi deja la nord de Dunăre. Din acest motiv, au
fost autori care au considerat această călătorie o ficţiune literară136. Singura dată
menţionată (fără an) este 11 iunie când s-a îmbarcat la Constantinopol pentru Salonic137.
După propriile mărturisiri ar fi vizitat Salonicul138 (fiind găzduit de familia Cosmad139),
Olimpul, Pella, Edessa (Vodena, unde a fost găzduit de un bulgar), Ostrov („sat
româno-bulgar”), Bitolia (Monastir)140. La Monastir se îmbolnăveşte de friguri
intermitente. Rămas fără bani, este nevoit să-şi întrerupă călătoria şi prin Salonic să
revină la Constantinopol141. Celelalte regiuni locuite de cei 1.000.000-1.200.000
aromâni142 din Imperiul Otoman143 sunt descrise după surse pe care nu le mai
menţionează144.
După propria-i mărturie D. Bolintineanu ar fi adresat un memoriu lui Fuad Paşa
„arătîndu-i totodată şi interesele imperiului otoman a întinde mîna acestei mici
naţionalităţi” pentru „a le crea şcoli româneşti, biserici cu preoţi ai lor, să citească în
135 I. Ghica către Sadyk Efendi, în: N. Georgescu-Tistu, I. Ghica, anexa XII, p. 150-151. Reprodusă parţial şi de: T. Vârgolici, Note, p. 608-609. 136 Alexandru PENCOVICI, Despre românii din Macedonia. Impresiuni de călĕtorie, Bucureşti: Tip. Alexandru A. Grecescu, 1885, [65 p.], p. 30-31 citat de T. Vârgolici, Note, p. 613 (titlul cărţii după: BRM, III, p. 812, nr. 44723); Scrierile lui Dim. Bolintineanu despre Macedonia, în: Th. CAPIDAN, Limbă şi cultură, Bucureşti, 1943, p. 374-386. Aceaşi concluzie pare să sugereze şi mostrele de aromână (D. Bolintineanu, Călătorii, p. 298-299, 306, 326-329, 331-332, 334-335, 337-339, 396-401) preluate după Rapeda idea de gramateca macedonoromanesca compusă de I.C. Massimu (Bucuresci, 1862) recomandată chiar de către D. Bolintineanu (Călătorii, p. 299, n. 1). 137 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 294. 138 Unde a rămas 4 zile – ibidem, p. 306-316. 139 Deşi autorul vorbeşte despre originea aromână a tatălui său (D. Bolintineanu, Călătorii, p. 292), care se numea Ienache Cosmad (S. Craia: DGLR (A-B), p. 592), el scrie că l-a cunoscut pe Cosmad printr-un prieten din Bucureşti (D. Bolintineanu, Călătorii, p. 306). 140 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 311-316 (Olimpul), 317-318 (Pella), 322, 326 (Vodena), 330 (Ostrov), 332, 346 (Bitolia). 141 Ibidem, p. 379. 142 Ibidem, p. 291-292 (1.000.000 de aromâni), 323 (1.200.000 aromâni cu statistica pe provincii). 143 Ibidem, 1863=1985, p. 324-325 (Epirul cu Zagor), 353-354, 357-358 (Macedonia), 369-382 (Albania, Tesalia, Macedonia orientală), 383-395 (Mt. Athos). 144 Cu o singură excepţie: „o lucrare sistematică a guvernului otoman despre poporaţia românilor din Tesalia orientală de la hotarele Epirului” – ibidem, p. 381; cf. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 34.
70
limba lor, şi a organiza o miliţie armată, pentru garda liniştii publice”. Deşi demnitarul
otoman s-a arătat favorabil „lucrul se amînă pentru cuvinte de oportunitate”145.
Bolintineanu trece în revistă şi alte încercări înaintea domniei lui A.I. Cuza de a se
veni în sprijinul aromânilor: (1) cea a lui Émile Poujade, consulul Franţei la Bucureşti
care a scris guvernului său înainte de Războiul Crimeii146; (2) dorinţa penultimului
domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) de a veni în sprijinul
aromânilor cu puţin timp înainte de încheierea domniei sale147 ş.a.
Dar începuturile intervenţiei oficiale, la nivel de stat, sunt legate de domnia lui
Alexandru Ioan Cuza. Atunci s-au făcut atât primele intervenţii oficiale pe lângă statul
otoman cât şi primii paşi în sprijinirea efectivă a elementului aromânesc148.
§ 16. DIMITRIE CAZACOVICI
Aşa se explică sprijinul pe care Turcia îl acordă propagandei româneşti printre
aromâni.
Începutul pare să fie făcut chiar de către un aromân, Dimitrie Cazacovici149.
Acesta s-a născut în 1790 la Meţova (aromâneşte: Aminciu), cunoscut centru aromânesc
din Pind150, ca fiu al lui Pascal Circu şi Mariei (născută Cazacu)151. La numai 6 ani îşi
pierde tatăl152. Începe să studieze la şcoala greacă din Meţova până în 1802 când
părăseşte localitatea natală. Este înfiat de către unchiul dinspre mamă, Petre Cazacovici,
negustor la Pesta153 unde urmează şcoala comercială154 venind în contact cu ideile Şcolii
145 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 332-333. M.D. Peyfuss (Chestiunea, p. 34) afirmă că memoriul a fost adresat înaintea efectuării călătoriei sale în Macedonia şi observă că memoriul cuprindea exact acele revendicări – mai puţin cea privind miliţia, normală având în vedere circumstanţele – care vor constitui baza propagandei româneşti. 146 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 333; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 34 care comentează că „ar fi pentru prima dată când reprezentantul unei puteri europene ar fi manifestat interes pentru aromâni”. 147 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 333; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 34, n. 83. 148 C.C. Giurescu, Viaţa, p. 433-435. 149 Numele său apare ortografiat diferit (Casacovici, Cosacovici – Dorina N. RUSU, Membrii Academiei Române, 1866-2003. Dicţionar, ed. III-a, Bucureşti, 2003, p. 225) de către autorii care s-au ocupat de viaţa şi activitatea sa. Am preferat forma Cazacovici ca fiind derivată din Cazacu, numele familiei mamei. 150 S. Diamandi, Oameni, p. 267-269. 151 V.A. URECHIĂ, Demetrie Cosacovici, AMR, 1880, p. 139; C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 286; S. Diamandi, Oameni, p. 270. 152 S. Diamandi, Oameni, p. 270. 153 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 286; S. Diamandi, Oameni, p. 273; cf. Pavel ŢUGUI, Grigore H. Grandea, Craiova, 1977, p. 62, n. 1. După V.A. Urechiă (AMR, 1880, p. 139) unchiul său şi-ar fi desfăşurat activitatea la Viena. 154 V.A. Urechiă, AMR, 1880, p. 139; S. Diamandi, Oameni, p. 273; D.N. Rusu, Membrii, p. 225.
71
Ardelene155. Ocupându-se de comerţ156, la vârsta de 20 de ani era deja poliglot157. În
1816 moare şi unchiul său158 şi trebuie să se descurce singur în viaţă.
În cele din urmă vine cu negustorii Opreanu în Ţara Românescă159, mai întâi la
Craiova şi apoi la Bucureşti160. Încearcă să intre în contact cu aromânii aflaţi deja la
nord de Dunăre161, dar constată că: „Maĭ toţĭ se dedeaŭ de Grecĭ, şi chiar eraŭ, după
recunóscerea statuluĭ grecesc, ca supuşĭ aĭ nouluĭ regat, creat maĭ mult prin sângele
Aromânilor şi Albanesilor şi prin bună voinţa puterilor europene”162. Sub domnia lui
Al. Ghica (1834-1842) intră în „miliţia pământească”. În 4 ani devine căpitan şi
aghiotant domnesc. Îi vorbeşte principelui despre aromâni. Este sfătuit să se adreseze
şefului guvernului, Mihail Ghica, fratele domnului. Căpitanul D. Cazacovici se prezintă
cu un memoriu. I se spune că momentul este inoportun pentru o astfel de acţiune163.
Aceasta ar fi o primă intervenţie oficială pe lângă autorităţile româneşti în favoarea
aromânilor.
Intrat în conflict cu Rusia Al. Ghica va fi mazilit în 1842164. Îi va urma Gh.
Bibescu (1842-1848), singurul domn ales de către Adunarea Obştească Extraordinară
după prevederile Regulamentului Organic.
D. Cazacovici ar fi fost ales de către noul principe să meargă în Rusia pentru
perfecţionare. Apropiat de „partida naţională” a col. Ion Câmpineanu, el ar fi refuzat
demisionând din armată165.
Adevărul pare însă a fi altul. Între 1841-1843 la Brăila au avut loc trei mişcări
revoluţionare antiotomane în care au fost implicaţi mai ales refugiaţii bulgari166. A treia
155 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 295-299. Petru Cazacovici a fost printre finanţatorii lucrării Scurtă istorie a naţiunii române din Dacia şi Macedonia (Buda, 1819) a lui Georg Montan – C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 286 (n. 1), 299. Lista celor 63 prenumeranţi la: E. Ţîrcomnicu, Identitate, p. 35-36; idem, Minorităţi, p. 37-38. 156 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 286-287. 157 Biograful său scrie că ştia româna, germana, italiana, rusa, greaca, maghiara, bulgara, sârba şi avea şi cunoştinţe de latină – ibidem, p. 287. 158 Ibidem, p. 287. 159 S. Diamandi, Oameni, p. 274. A venit în Ţara Românească la 26 de ani (adică prin 1816) – P. Ţugui, Gr. H. Grandea, p. 62, n. 1. 160 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 300. A fost adus de negustorul Opreanu – P. Ţugui, Gr. H. Grandea, p. 62, n. 1. 161 O listă a fruntaşilor aromâni grecofili din Ţara Românească la: C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 301-302. 162 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 301. Ideea că aromânii ar fi fost principalii luptători pentru independenţa Greciei a fost susţinută de I[oan] CARAGIANI, Studii istorice asupra Românilor din peninsula Balcanică, Bucureşti, 1891, 292 p. (extras din „Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie”, VI) – BRM, I, p. 563, nr. 10131. Vd. şi I. Caragiani, Studii, I-II. 163 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 303-304; S. Diamandi, Oameni, p. 275-277. 164 IRD, 2003, p. 165; G. Platon: IR, VII: 1, 2003, p. 110-111. 165 V.A. Urechiă, Dem. Cosacovici; C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 305; S. Diamandi, Oameni, p. 277; P. Ţugui, Gr. H. Grandea, 1977, p. 62, n. 1; D.N. Rusu, Membrii, p. 225. După M.D. Peyfuss (Chestiunea, p. 35) apropierea de Ion Câmpineanu s-ar fi produs în a. 1834.
72
mişcare (1843) a fost mai complexă. La ea au participat 4 „eterii”: bulgară, greacă,
sârbească şi românească. „Eteria” românească era condusă de Costache Şuţu care,
sprijinindu-se pe mişcarea bulgară, dorea să ajungă domn în Ţara Românească prin
asasinarea principelui Gh. Bibescu167. Printre cei amestecaţi în „eteria” românească se
află şi „căpitanul Cazacovici, ofiţer în miliţie”168. Numele lui D. Cazacovici nu se
regăseşte printre cele citate în procesul care a avut loc. Totuşi implicarea sa în mişcarea
împotriva lui Gh. Bibescu constituia un temei pentru o demisie (demitere?) din armată.
Biograful său scrie că D. Cazacovici ar fi participat şi la mişcarea paşoptistă fără a
da detalii169.
La 23 decembrie 1858 trimitea gazetei „Dâmboviţa” (condusă de Dimitrie
Bolintineanu) o scrisoare în care protesta împotriva utilizării termenului de „ţinţari” de
către o autoare franceză care tradusese un volum de cântece populare sârbeşti. Cu
această ocazie promitea să trimită mai multe materiale despre istoria aromânilor170. Şi s-
a ţinut de cuvânt. În „Dâmboviţa” vor fi publicate în 1860 nu mai puţin de 12 episoade
din istoria aromânilor, compilate după August Treboniu Laurian171. Scrie totodată şi
despre contribuţia importantă pe care au avut-o aromânii în istoria românească („Aicĭ în
România maĭ întréga pătură conducĕtóre îşĭ are originea din românismul din Turcia.
Peste munţĭ maĭ acelaşĭ lucru. Astăd[z]ĭ baronul şi mitropolitul Şaguna este adevĕratul
lor conducĕtor.”), grecească (citând peste 50 de nume de luptători pentru independenţa
Greciei dar şi mecenaţi şi cărturari) şi sârbească în timp ce sârbii îi numesc „cuţovlahi”
iar sârbii „ţinţari”172.
În jurul lui Dimitrie Cazacovici se va constitui prima structură românească pentru
a veni în sprijinul aromânilor: Comitetul Macedo-Român. 166 Constantin N. VELICHI, Mişcările revoluţionare de la Brăila din 1841-1843, Bucureşti, 1958; idem, Conspiratorii, Bucureşti, 1979 (o ed. prescurtată şi fără aparat critic a lucrării din 1958); idem, România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, 1980, p. 89-100. 167 C. Velichi, Mişcările, p. 102-139; idem, Conspiratorii, p. 147-181; idem, România, p. 98. Descoperiţi, conducătorii mişcării nu au fost însă condamnaţi datorită intervenţiei Rusiei. Cei care au avut de suferit au fost „cetaşii” bulgari conduşi de Vasile Vâlkov deşi acesta din urmă respinsese categoric orice amestec în complotul care viza înlăturarea domnului muntean – C. Velichi, Conspiratorii, p. 153. 168 C. Velichi, Mişcările, p. 128, 138; idem, Conspiratorii, p. 161-162. 169 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 306; cf. D.N. Rusu, Membrii, p. 225. În context se menţionează că îi cunoştea pe Ion Heliade Rădulescu, Ion C. şi Dimitrie Brătianu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu dar şi pe moldovenii Ion Ionescu de la Brad şi Costache Negri. 170 Scrisoarea, are a apărut în numărul din 1 ian. 1859, este reprodusă de C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 319. V. Muşi (Românii, p. 223) scrie despre un apel pe care în 1858 D. Cosacovici l-ar fi trimis gazetei „Dâmboviţa”. 171 Acest serial, neterminat, a văzut lumina tiparului în mai (13, 23, 30), iunie (6, 10, 13), august (1, 12, 19) şi septembrie (2, 16, 19) 1859 – C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 318. Se pare că D. Cosacovici a prelucrat cartea lui August Treboniu LAURIAN, Istoria Romaniloru, I-III, Iaşi: Buciumul Român, 1853, II + 183 + II + 166 p. + II + 283 + 24 p. (descriere după: V. Curticăpeanu: EIR, p. 198; BRM, III, p. 27-28, nr. 31479). 172 Articolul este reprodus, fără dată, de către C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 320-321.
73
§ 17. COMITETUL MACEDO-ROMÂN
Împrejurările păreau propice. După D. Bolintineanu, chiar trimisul oficial al
Principatelor la Poartă, Costache Negri, ar fi înaintat o adresă oficială solicitând
îmbunătăţirea situaţiei aromânilor173. Dar: „Miniştrii otomani nu au gustat această idee,
deşi era favorabilă intereselor comune…”. Motivul l-ar fi constituit faptul că „turcii nu
se tem de slavi, nu se tem de greci, pe cît se tem de români”174. Bolintineanu se înşela:
nu era vorba de teamă faţă de români. Ci, pur şi simplu, otomanii căutau să respecte
cutumele constitutive ale imperiului175.
În aceste condiţii în 1860 se formează Comitetul Macedo-Român. Membrii săi
erau la început exclusiv aromâni stabiliţi în Ţara Românească: Dimitrie Cazacovici
(originar din Meţova), Zisu Sideri (din Seres), Mihail Niculescu (din Târnova) şi fraţii
Iordache şi Gheorghe Goga (din Vlaho-Clisura)176. Deşi această structură nu pare să fi
funcţionat în mod oficial, se poate afirma că: „E prima organizaţie macedoneană [i.e.
macedo-română] constituită în vederea luptei pentru trezirea conştiinţei naţionale a
Românilor din Peninsula Balcanică”177
Prima acţiune a comitetului a fost lansarea unui manifest prin care aromânii din
Imperiul Otoman erau îndemnaţi „a se întruni şi a se rugà Domnului în limba lor
maternă”178 Textul apelului nu s-a păstrat179 deşi a fost „redigiat în limba română şi
grecéscă, a fost tipărit în miĭ de foĭ volante şi distribuit pretutindenĭ, pe unde se aflaŭ
fraţĭ de aĭ lor Aromânĭ”. Constantin I. Cosmescu scrie că tatăl său, aflat pe atunci cu
afaceri la Galaţi, ar fi intrat în posesia acestui apel. L-a adus la Gopeşi impesionând pe
locuitori. Conţinutul său ar fi fost redat în gramatica „latinizatorului” I.C. Massim
publicată în 1862180.
Unii autori scriu că printre fondatori s-ar fi aflat şi poetul Dimitrie Bolintineanu.
Puţin probabil având în vedere activitatea politică intensă desfăşurată de acesta în primii
173 Nu am întâlnit un astfel de demers în corespondenţa diplomatică a lui C. Negri – Vd. Alexandru Ioan CUZA, Costache NEGRI, Corespondenţă, ed. Emil Boldan, Bucureşti, 1980, XLVII + 571 p. 174 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 380; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 35; cf. G. Zbuchea, O istorie, p. 48. 175 Cf. D. Bolintineanu, Călătorii, p. 380. 176 C.I. Cosmescu, D. Cosmescu, p. 313, n. 1 (care citează necrologul publicat de Grigore Haralambie Grandea în „Albina Pindului” la 1868); Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, [ed. 2-a], 1999, p. 114-115; S. Diamandi, Oameni, p. 313; E. Ţîrcomnicu, România, p. 253; G. Zbuchea: RSD, p. 23. Numele fondatorului nu apare însă la C.G. Ionescu, Dela Românii Macedoneni, în vol. Lui Spiru C. Haret, Bucureşti, 1911, p. 1185. 177 S. Diamandi, Oameni, p. 313. 178 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, 1903, p. 313. 179 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 36, n. 97. 180 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 313, n. 2.
74
ani ai domniei lui Al. I. Cuza. În mai 1860 Dimitrie Bolintineanu părăseşte redacţia
ziarului său „Dâmboviţa”. Îl însoţeşte pe domnitor în vizita sa la Constantinopol181
despre care lasă şi o relatare182. Un an mai târziu este trimis de Al. I. Cuza să-l sprijine
pe C. Negri în tentativa reuşită de a obţine tranformarea uniunii dinastice într-un stat
unitar românesc183.
În 1862 Gh. Goga şi Dim. Cazacovici finanţează Rapeda idea de gramateca
macedono-rumanesca compusă de I[oan] C. Massimu şi „Typarita, tra se se împartă
gratuitu Rumaniloru de a derept’a Dunareli” (Bucureşti: Tipografi’a Statului numita
Nifon, 1862, 2 f. + LIV + 153 p. + 1 pl)184. Cartea era scrisă în româneşte şi greceşte.
Dar ortografia etimologică „schimonosià întru atâta dialectul aromân, încât ea nu putea
fi înţeleasă nici de Aromâni, nici de Dacoromâni”. După introducerea ce prezenta
„însemnătatea dialectului aromân faţă de limba greacă, care este străină de sufletul
Aromânilor” (p. VII-LIV), urma gramatica propriu-zisă (p. 1-127) şi mostre din
gramaticile lui Daniil (preluate de la Martin Leake) şi Mihail Boiagi. Cartea includea,
tot ca mostre şi primele poezii culte în aromână scrise de Mihail Niculescu, membru al
comitetului185.
Mihail Niculescu se născuse la Târnova, în Macedonia în a. 1835. În 1847 a fost
luat de un unchi al său la Sibiu unde a urmat 5 ani la gimnaziul românesc din localitate.
După absolvirea Şcolii superioare de comerţ din Viena s-a stabilit în cele din urmă la
Giurgiu ocupându-se cu negoţul. Căsătorit cu o fată din Galaţi, moare la 6 luni de la
nuntă în anul 1862. De la el s-au păstrat doar 24 de poezii din care 14 au fost publicate
de către I.C. Massim (care a şi intervenit pe text în sensul vederilor sale
etimologizante)186.
181 C.C. Giurescu, Viaţa, p. 106. 182 D. B[OLINTINEANU], Vizita Domnitorului Principatelor-Unite la Konstantinopole. Bucuresci: Impr. Naţională, 1860, 35 p. citată în BRM, I, p. 408, nr. 7439. Atunci să fi luat cunoştinţă Bolintineanu de presupusul demers al lui C. Negri? 183 P. Cornea: DML, I, p. 121-122. Despre conferinţa ambasadorilor începută la Constantinopol în 1861 sept. 13/25 vd. PER, p. 119. 184 Descriere bibliografică: BRM, III, p. 245, nr. 35234. Vd. D. Bolintineanu, Călătorii, p. 331, n. 1; C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 319; V. Diamandi-Aminceanul, Românii, 1999, p. 115-116; S. Diamandi, Oameni, p. 279. Despre Ioan C. Massim (1825-1877) vd. L. Predescu, Enciclopedia, p. 531; DLFR, p. 175; D.N. Rusu, Membrii, p. 514. 185 T. Capidan, Aromânii, p. 91. Chiar şi T. CIPARIU (Principia de limba si de scriptura, ed. II-a, Blassiu, 1866, p. 332, n.) scria despre cartea lui Massim că „nu scimu, deca representeza in adeveru limb’a moeso-romanesca, cum se vorbesce acolo, au cà e acomodata dupa cea dein Romani’a si coresa dupa principia literaria. De acea nece putemu oserbá alia, de catu cà ortografi’a acestei gramatece e prea aprope de a nostra”. 186 Pentru viaţa sa vd. N. B[atzaria], Din literatura aromânească: Mihail Nicolesco. Schiţă, „Lumina”, II, 1904, nr. 7-8, p. 223-224; T. Capidan, Aromânii, p. 91, n. 1 (care citează revista „Macedonia”, I, 1888, p. 124).
75
Cartea a fost dedicată lui Anastasie Panu (1810-1867), un cunoscut om politic din
Moldova acelor timpuri187. În scrisoarea de răspuns trimisă comitetului A. Panu făcea
câteva propuneri pentru propaganda românească în Balcani. Recomanda aducerea de
tineri aromâni spre a studia în România; folosirea a 12.000 de galbeni din datoria
mănăstirilor închinate către statul român pentru finanţarea de instituţii culturale
româneşti în Tesalia, Macedonia şi Epir; intervanţia oficială a autorităţilor române pe
lângă Poartă şi Puterile garante în favoarea aromânilor şi înfiinţarea unei episcopii
autocefale la Ohrida188.
În hârtiile rămase de la A. Panu s-a găsit şi un memoriu adresat lui Napoleon III
care solicita ca în numele celor 4 milioane* de aromâni, să se intervină pentru ca Poarta
să restabilească vechile lor privilegii189.
La 22 dec. 1862 (3 ian. 1863) Camera votează cu o largă majoritate ca sumele din
arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie trecute în bugetul statului. Acesta era
„în fond o secularizare deghizată. Marele public aşa a şi înţeles măsura: ca o
secularizare de fapt, anticipând pe cea de drept…”190
În această efervescenţă Cezar Bolliac scoate publicaţia Buciumul (15/27 dec. 1862
– 5/17 dec. 1864)191. În nr. 2 (din 1/13 ian. 1863) apre articolul Mănăstirile române din
Macedonia în care autorul, Dimitrie Cazacovici, nota: „Macedoneniĭ geloşĭ de
naţionalitatea lor trebue să serbeze d[z]iua de 22 Decemvrie [1862]. Eĭ vor aud[z]ĭ de
acĭ înainte pe preot a se ruga luĭ Dumned[z]eŭ pentru dînşiĭ în limba patrieĭ lor; şi juniĭ
lor vor urma o instrucţie naţională în limba română, după programa Ministeruluĭ
Instrucţiuneĭ Publice din Bucurescĭ”. Cazacovici spera că această măsură va fi acceptată
atât de către Turcia şi Rusia cât şi de „surorile” latine: Franţa, Spania, Portugalia192.
În următorul număr (3 din 5/17 ian. 1863, p. 10193) apărea apelul adresat „Fraţilor
Românĭ din Epir, Macedonia, Tesalia şi Albania”194. Semnatari erau: Dimitrie
187 Era la origine aromân. A fost ministru şi membru al ultimei căimăcămii moldovene. Biografia sa la: L. Predescu, Enciclopedia, p. 631. 188 Victor PAPACOSTEA, Memoriul macedo-românilor către Napoleon [al III-lea]. Un proiect de autonomie românească în Peninsulă, RMR, III, 1931, nr. 1-2, p. 28-30; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 36. În context, M.D. Peyfuss notează că Al. I. Cuza ar fi fost reticent faţă de acest program. Această afirmaţie este contrazisă de acţiunea statului român (inclusiv al lui Al. I. Cuza) care se va menifesta însă după secularizarea averilor mănăstireşti. 189 V. Papacostea, Memoriul, p. 31-35; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 37. Posibil ca un astfel de memoriu să nu fi ajuns niciodată la Curtea imperială franceză. 190 C.C. Giurescu, Viaţa, p. 156; cf. D. Berindei: IR, VII: 1, 2003, p. 510. 191 PPR, I, p. 80; L. Predescu, Enciclopedia, p. 133; DPR, p. 67-68, nr. 820; IRD, 2003, p. 205. 192 Articolul este reprodus de C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 314-315. 193 T.T. Burada, Cercetări, p. 13, n. 1; Stoica LASCU, De la populaţia romanizată la vlahi / aromâni / români balcanici, SAI, LXX, 2005, p. 39, n. 39*.
76
Bolintineanu, Dimitrie Cazacovici, Iordache Goga, Zissu Sideri, Christian Tell, Cezar
Bolliac şi C[onstantin] A. Rosetti195.
„Părţile uneĭ naţiunĭ [se arăta în apel] nu pot avea conştiinţa despre ele înşile de
cât numaĭ studiind bine istoria naţiuneĭ mume şi căutând a se apropia cât se poate maĭ
mult de originea lor. Naţiunea română este o ramură din marea naţiune a Romanilor
[…]”. Naţiunea română trebuie să se străduiască să ajungă din urmă „surorile sale
majoare* cum [sunt] Francia, Italia, Ispania şi Portugalia” care „’iaŭ* apucat înainte
şi cu naţionalitatea şi cu literatura şi cu civilisaţiunea.” În Dacia traiană românii au
început a face progrese pe drumul propăşirii naţionale. Dar în „Dacia lui Aurelian”
românii au „rĕmas într’o posiţiunea critică”, ameninţaţi a se contopi cu naţionalităţile
înconjurătoare. Mai ales „de când nişte fanaticĭ streinĭ s’aŭ ispitit” a-i îndemna să-şi
părăsească „cu desĕvărşire limba naţională”. Aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă „limba
naţională” n-ar fi dispărut din bisericile aromâne şi comerţul aromânesc. De aici situaţia
precară în care se găsesc aromânii: „Dar voi, fraţilor, în biserică aveţi limbă străină, în
afacerile voastre vă serviţĭ cu scriere străină, în public vorbiţĭ limbă strănă; şi limba
voastră cea maternă, aţi aruncat’o în fundul unghiuluĭ ca [şi] cum v’ar fi ruşine cu
dênsa: o pastraţĭ* numaĭ pentru femei şi copiĭ”. De aceea se adresează cuvenita
recunoştinţă femeilor aromâne care au păstrat şi transmis limba strămoşească, care „au
păstrat Românismul” între aromâni.
Se face un apel la deşteptare naţională prin introducerea limbii române în
bisericile şi şcolile aromâneşti. Cu acest scop s-a format în capitala României „un
comitet cu titlu[l]: Macedono-Român. Misiunea sa, nu este alta de cât a vedea şi pe
acestea* douĕ milióne de Românĭ dintre Dunăre, Adriatica şi Arhipel, ascultând
preceptele religiuneĭ în limba naţională; voim să vedem pe fraţiĭ noştrĭ gemenĭ din
Macedonia, Tesalia şi Epir şi pe aceia din Elada, că recunosc pe fraţiĭ lor dintre Tisa,
Dunăre, Marea-Neagră şi Dnistrul, carii fac parte din naţiunea cea mare şi glorioasă
ce se întinde de la Oceanul Atlantic şi până la Marea-Neagră şi care a dominat o dată
peste toată lumea cunoscută”. Aromânii sunt „inelul prin care Daciile pot intra în
marea familie neolatină”.
194 „Fraţilor români” se intitulează apelul la: Mihail Virgiliu CORDESCU, 1866-1906. Istoricul şcoalelor române din Turcia Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin, Bucureşti, 1906, p. 10; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 36; RSD, doc. 48, p. 153. 195 Aceasta este ordinea indicată de T.T. Burada, Cercetări, p. 9-10 (care adaugă: „pentru a nu cita de cât pe ceĭ ce nu maĭ sunt în vieaţă”) şi C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 317. Cf. M.D. Cordescu, Istoricul, p. 10.
77
Comitetul din Bucureşti va lupta pentru „introducerea limbei naţionale în toate
oraşele şi tărgurile românescĭ”. Aceasta nu poate fi decât limba română „din Dacia
Traiană, care a ajuns a rivalisa la frumuseţe cu limba italiană”. În acest scop se solicită
ca aromânii să formeze propriile comitete care să ţină legătura „cu comitetul central din
Bucureşti”196.
După cum se vede, componenţa comitetului s-a modificat (probabil la începutul a.
1863). Acum accentul pare să cadă pe oamenii politici din ţară atraşi, fără îndoială, de
către Dimitrie Bolintineanu. El este cel care publică în 1863 două cărţi care, alături de
gramatica lui I.C. Massim, au jucat un rol important la începutul propagandei româneşti.
Astfel, Bolintineanu convinge pe Costache Negri să finanţeze o a doua ediţie a
gramaticii lui Mihail G. Boiagi, pe care o prefaţează el însuşi197. Dar mai importantă
este relatarea călătoriei pe care Bolintineanu a întreprins-o în contextul Războiului
Crimeii la românii din Macedonia. Ea prezintă esenţa „politicii românilor aurelieni”.
Pentru prima dată se subliniază datoria pe care o au dacoromânii în salvarea
macedoromânilor prin promovarea doctrinei naţionaliste româneşti: „Românii din
Macedonia nu sînt greci, sînt români; trebuie să fie români; nu este ideea noastră a-i
uni cu noi, căci sîntem depărtaţi de dînşii; nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze
răsculări. Cugetul nostru este ca acest popor de un milion*, aruncat în Macedonia,
cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale”. Pentru aceasta e nevoie de introducerea
limbii române în şcoală şi biserică. Cu toate acestea, autorul subliniază necesitatea
convieţuirii paşnice între aromâni şi greci prin promovarea respectului mutual: „A forma
toţi aceştia [i.e. românii] un rigat peste celelalte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă
un vis nedrept, ca şi acelea ce visează grecii: de a subjuga pe celalalte naţionalităţi.
[…] Ceea ce credem noi că toţi aceşti români ar trebui să facă, este de a-şi păstra cu
sînţenie limba şi datinile române, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează”198.
Membrii comitetului sunt activi. În gazeta „Buciumul” din 11 iunie 1863 apare
articolul Macedo-Româniĭ. Articolul este ocazionat de prezenţa la Bucureşti a 2 aromâni
din Macedonia „apostolĭ aĭ naţionalităţiĭ române, trimişĭ de către concetăţeniĭ lor [...]
spre a cere ajutorul cel cu putere pentru fondarea uneĭ şcóle române în Macedonia”.
196 Apelul s-a publicat de către T.T. Burada, Cercetări, p. 10-13; C.I. Cosmescu, D. Cosmescu, p. 315-317; M.V. Cordescu, Istoricul, p. 10-13 şi framentar în: RSD, doc. 48, p. 153-155. 197 Michael G. BOJADSCHI, Grammatikê rômanikê êtoi makedóno-vlahikê = Romanische oder Macedonowlachische Sprachlehre, Boukouresti, 1863, p. IV-V; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 35, n. 91. Descriere bibliografică în: BRM, I, p. 397, nr. 7223. 198 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 294, 336, 395-396.
78
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii199 autorizează strângerea de subscripţii în acest scop.
Sumele urmau să fie administrate de o comisie formată din 3 aromâni stabiliţi la
Bucureşti. Pentru ajutarea celor 2.000.000* de „fraţĭ Românĭ concentraţĭ şi risipiţĭ* în
Epir, în Macedonia, în Tesalia şi Albania” se făcea apel şi la generozitatea ardelenilor şi
în special a mitropolitului (de origine aromână) Andrei Şaguna200. În numărul următor
(din 1863 iunie 13) gazeta lui C. Bolliac revine asupra problemei. Se face o prezentare
mai amplă a aromânilor aflaţi sub presiunea ameninţătoare a panelenismului şi
panslavismului. Datorită sistemului de organizare otoman, slavii şi românii ortodocşi
erau priviţi ca greci. „Dincolo de Dunăre până la Dardanele, până la Archipelag şi
până la Adriatica, sunt grupaţĭ prin Tracia, Epir, Macedonia, Tesalia, Albania şi
Pelopones peste douĕ milióne de Românĭ carĭ, degeneraţĭ în civilisaţiunea lor în Tracia,
şĭ-aŭ păstrat tradiţiunile şi datoriile, maĭ mult saŭ maĭ puţin, prin tóte cele-lalte
provinciĭ.” Pentru deşteptarea lor la viaţă naţională se formase în 1860 Comitetul
Macedo-Român care „n’a cerut nimic maĭ mult decât să fondeze câtevà biserici în carĭ
să se ţină serviciul divin în limba română prin satele şi oraşele din Turcia Europeĭ şi să
fondeze şi o şcólă în Macedonia, care să producă preoţĭ, cântăreţĭ şi ceĭ-lalţĭ servitorĭ
aĭ altaruluĭ ortodox.” În acest scop comitetul ar fi promovat „acéstă afacere naţională”
printr-o corespondenţă întreţinută „mult timp [...] cu Viena, cu Pesta, Constantinopole şi
cu cele maĭ multe oraşe din Turcia Europeĭ, pe unde se găsesc maĭ mulţĭ Românĭ.”
Această activitate a stârnit opoziţia presei greceşti care a trecut la calomnierea
comitetului de la Bucureşti. În final se reproduce o scrisoare din 1863 mai 8 prin care
aromânii din două aşezări din Tesalia – Bujdova şi Şatra – mulţumeau comitetului
pentru trimiterea unui ajutor de 25 lire turceşti. Încurajate de acest gest cele două
comunităţi (în numele cărora semnează 6 celnici din Bujdova şi 1 celnic şi alţi 4
locuitori din Şatra) trimit la Bucureşti pe Constantin Anagnosti să solicite un ajutor
financiar mai consistent pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti şi introducerea limbii
române în biserica lor. În încheiere gazeta solicită ca banii pentru sprijinirea acestei
acţiuni să se trimită casierului Comitetului Macedo-Român, Ştefan Boscu201.
199 În fruntea acestuia se găsea la data apariţiei articolului Alexandru Odobescu (1863. V. 26 – VII. 3, 1863. VII. 31 – X. 11), care îl înlocuise pe gen. Christian Tell (1862. XII. 30 – 1863. V. 26) – Stelian NEAGOE, Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre (1999), Bucureşti, 1999, p. 34-35. 200 Articolul este reprodus de C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 336. 201 Articolul (din 1863. VI. 13) şi scrisoarea (din 1863. V. 8) sunt reproduse în ibidem, p. 336-339.
79
Dar abia legiferarea secularizării tuturor averilor mănăstireşti din Principate – nu
numai a celor închinate – la 13/25 dec. 1863202 avea să deschidă calea intervenţiei
oficiale a statului român în sprijinirea dezvoltării culturale a elementului românesc din
Imperiul Otoman. Şi, odată cu aceasta, şi încetarea activităţii Comitetului Macedo-
Român ale cărui atribuţii trec pe seama autorităţilor competente româneşti.
§ 18. URMĂRILE ACTIVITĂŢII
COMITETULUI MACEDO-ROMÂN
După secularizarea averilor mănăstireşti, statul român preia el însuşi controlul
asupra propagandei între românii din Balcani. După 1864 Comitetul Macedo-Român
dispare treptat deşi membrii săi (D. Cazacovici, C. Bolliac, D. Bolintineanu, G. Goga,
C.A. Rosetti) continuă să sprijine, cu titlu individual, această propagandă.
Un rol în acţiunea de deşteptare a conştiinţei naţionale româneşti la aromâni l-a
avut şi Grigore Haralamb Grandea, un excentric poet, aproape uitat astăzi203.
S-a născut la 26 octombrie 1843 la Ţăndărei în familia unui arendaş aromân, supus
grec204. Supuşenia greacă o avea în anul 1865 când îi scria lui Ioan Caragiani: „Cugetam
zilele trecute (nu am cercetat şi legile însă) că decît să trec pe furiş sub egida cetăţeniei
române să cer mai bine ca român din Macedonia prin Cameră, naturalizarea. Ori cît
de nimic este poziţia mea socială, tot este un grăunte mai mult pentru întinderea ideei
de naţionalitate.”205
Lansat ca poet în 1859 de D. Bolintineanu în gazeta sa „Dâmboviţa”206 Grandea a
rămas fidel întreaga viaţă părintelui său spiritual207. De la acesta a preluat şi condus
gazeta „Dâmboviţa” din 1864 până la dispariţia ei în martie 1865208. La 10 iulie 1864
este numit la propunerea lui Bolintineanu ca ajutor de secretar al Comisiei documentare
create după secularizarea averilor mănăstireşti. Demisionează însă la 7 august 1864
202 C.C. Giurescu, Viaţa, p. 199-204; Mircea PĂCURARIU, Istoria bisericii ortodoxe române, Chişinău, 1993, p. 351; IRD, 2003, p. 207. Vd. şi PER, p. 120; Emil BOLDAN, Studiu introductiv la: A.I. Cuza, C. Negri, Corespondenţă, p. XXI-XXXI. 203 G. CĂLINESCU, Studii şi cercetări de istorie literară, ed. A. Piru, [Bucureşti], 1966, p. 140. El însuşi afirma că tatăl său era fiul natural al lordului Byron – ibidem, p. 140; Pavel ŢUGUI, Grigore H. Grandea, Craiova, 1977, p. 5-8; cf. P. Cornea: DML, I, p. 178. Pentru biografia lui Gr. H. Grandea (1843-1897) vd. G. Călinescu, Studii, p. 140-159; Gabriela Drăgoi: DGLR (E-K), p. 395-396 ş.a. Cea mai documentată biografie care include şi acţiunile sale în chestiunea macedoneană este: P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 5-142. 204 P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 22. 205 Gr. H. Grandea (Bucureşti, 1865. VIII) către Ioan Caragiani, în: DML, I, p. 170-171; P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 11. 206 Ibidem, p. 32; cf. G. Zbuchea, O istorie, p. 48. 207 P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 32-34. 208 Ibidem, p. 55-59.
80
după ce mentorul său părăsise ministerul Instrucţiunii (19 iulie 1864)209. Peste ani, la 23
octombrie 1888 a fost prezent la inaugurarea monumentului ridicat la Bolintin în
memoria poetului. Cu acest prilej Grandea a ţinut să sublinieze rolul pe care
Bolintineanu l-a avut în declanşarea mişcării naţionale aromâneşti210.
La 1860 îl găsim prieten cu D. Cazacovici căruia îi închină poezia
„Macedoneanul”211. Iar lui Ioan Caragiani îi scria: „Zilele trecute am văzut pe verdele
bătrîn Cosacovici. Cînd văd pe bărbatul acesta pare că întineresc cu cîţiva ani. El se
îmbată neîncetat de speranţă pentru realizarea visului său de aur: ridicarea
Macedoniei. Cît aşi fi de mulţumit să pot face şi eu ceva pentru nefericita patrie a
părintelui meu!” În aceeaşi scrisoare îşi informa destinatarul şi despre trimiterea lui
Averchie în Macedonia spre a aduce tineri la studii în România.212
În 1865 obţine aprobarea Ministerului Instrucţiunii pentru susţinerea unor
conferinţe despre aromâni: O privire răpede asupra istoriei Macedoniei de la început şi
pînă azi. Rolul macedonenilor în revoluţia Greciei: Marcu Boceari, Giăvela, Riga,
Diacos etc. Caracterul poporului macedonean. Dialectul acestui popor şi aspiraţiile lui
(25 februarie 1865), Despre românii din Turcia (15 martie 1865), Despre insurecţia
popoarelor creştine de la 1821 (25 martie 1865). Obţine de la Minister permisiunea de a
studia Geografia strategică a Constantinopolului întocmită de Rigas pe care o va cita în
conferinţa sa publicată Despre românii de la Emu213.
Activitatea sa pe acest tărâm va continua, cum se va vedea, şi în anii următori.
A continuat şi implicarea lui D. Bolintineanu. În perioada ministeriatului său la
Culte şi Instrucţiune Publică214 s-au întreprins demersurile pentru deschiderea primei
şcoli româneşti în Macedonia.
Încă din timpul domniei lui Al. I. Cuza, D. Bolintineanu se retrage treptat din viaţa
politică. Îşi consacră din ce în ce mai mult timp operei sale literare. Între decembrie
1864 şi martie 1866, cu sprijinul tânărului său prieten, George Marian215, poetul este
209 Ibidem, p. 53-55. Pentru demisie vd. DML, I, p. 171. 210 P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 131-132. Cuvântarea sa a apărut în „Noua Bibliotecă Populară”, 1889, nr. 2, p. 43 – P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 54, n. 5. 211 Poezia era dedicată „Bătrînului meu amic D[imitrie] Cosacovici, veteranul Armatei Române, român de la Pind, compatriotul tatălui meu, pentru stima şi admiraţia ce am pentru el” – ibidem, p. 60. 212 Gr. H. Grandea (Bucureşti, 1865. VIII) către Ioan Caragiani, în: DML, I, p. 170. 213 Ibidem, p. 172; P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 62-63. A apărut în „Albina Pindului”, I, 1868, p. 87-89, 105-108 – BIR, II, p. 426, nr. 8849. Nu este prea clar ce manuscris a solicitat Grandea, întrucât între scrierile lui Rigas nu se regăseşte o atare lucrare – P. Cornea: DML, I, p. 177, n. 7. 214 A funcţionat ca ministru de resort în guvernul M. Kogălniceanu între 1863 oct. 11 şi 1864 iulie 19 – S. Neagoe, Istoria guvernelor, p. 35, 37. Ulterior va intra în Consiliul de Stat. 215 George Marian (1843-1900) a fost avocat şi publicist – L. Predescu, Enciclopedia, p. 525; P. Cornea: DML, I, p. 126-127, n. 4.
81
preocupat de publicarea poeziilor sale în limba franceză216. Volumul, denumit de poet
Brises d’Orient217, care includea şi ciclul Macedonele218, a apărut pe piaţă la 10 martie
1866219. Prefaţa era semnată de către Victor Euphémon Philarète Chasles (1798-
1873)220, pe atunci profesor la Collège de France. La scurtă vreme după apariţia
volumului Bolintineanu scria tânărului său prieten mulţumind „pentru graţioasa
prefaţă” a lui Chasles: „Am întârziat a-i răspunde pînă poimîne* din cauză că colonii
români macedoneni din Bucureşti, văzînd că în prefaţă se vorbeşte atît de bine de ţara
lor, au făcut o scrisoare de mulţumire către d. Chasles suscrisă de toţi şi aştept ca să o
suscrie toţi şi să i-o trimit.”221 Iar în următoarea epistolă trimitea şi adresa macedo-
românilor pentru Philarète Chasles222.
În februarie 1866 Al. I. Cuza a fost răsturnat de la domnie223.
Una din primele măsuri adoptate de locotenanţa domnească după căderea lui Al. I.
Cuza a fost adoptarea în 1866 aprilie 1 a regulamentului de înfiinţare şi funcţionare a
Societăţii Literare Române ce-şi propunea elaborarea gramaticii şi a dicţionarului
academic al limbii române224. Înaltul for academic urma să fie alcătuit din 21 membri
din care 4 reprezentanţi ai Munteniei („România de dincoace de Milcov”), câte 3 din
partea Moldovei („România de peste Milcov”), a Transilvaniei şi Basarabiei şi câte 2
membri din Banat, Maramureş, Bucovina şi Macedonia225. Primii 14 membri numiţi în
cadrul Societăţii erau reprezentanţi ai românilor care trăiau în afara graniţelor statului
216 Detalii: Petre COSTINESCU, Cum a apărut la Paris volumul Brises d’Orient de Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti: „Revista de istorie şi teorie literară”, 1967, nr. 1 citată de P. Cornea: DML, I, p. 126, n. 4. 217 D. Bolintineanu (Bucureşti, 1865. IV. 22 s.n.) către G. Marian, ibidem, p. 106-107, nr. IX. 218 D. Bolintineanu (Bucureşti, 1865. II. 24) către G. Marian, ibidem, p. 103-104, nr. VI. 219 DML, I, p. 133, n. 21. 220 Date biografice succinte la: L. Predescu, Enciclopedia, p. 186; P. Cornea: DML, I, p. 130-131, n. 14. Chasles a ţinut în 1866 martie 20 şi o prelegere despre literatura română în cadrul cursului său – P. Cornea: DML, I, 1967, p. 123, n. 22 (şi cu ecourile în ţară). Deşi încercările lui D. Bolintineanu de a obţine o recunoaştere oficială a sprijinului acordat de statul român eforturilor lui Chasles au eşuat – ibidem, p. 133, n. 22 – românii nu l-au uitat proclamându-l în 1871 sept. 9 membru de onoare (străin) al Societăţii Academice Române – D.N. Rusu, Membrii, p. 184. 221 D. Bolintineanu (Bucureşti, 1866. III) către G. Marian: DML, I, p. 111-112, nr. XIV (pasajul la p. 111). Bolintineanu ţinea ca volumul să fie trimis şi la diferiţi „turci mari” între care Fuad Paşa, Ali Paşa, precum şi lui Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, lui Vegezzi Ruscala ca şi împărătesei Eugenia a Franţei. 222 D. Bolintineanu (Bucureşti, 1866. III / IV) către G. Marian: DML, I, p. 112, nr. XV. 223 C.C. Giurescu, Viaţa, p. 366-391; IDR, 2003, p. 213-214; D. Berindei: IR, VII: 1, 2003, p. 537 etc. 224 IRD, 2003, p. 215; cf. D. Berindei, IR, VII: 1, 2003, p. 557. Iniţiativa a aparţinut lui C.A. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii – ibidem, p. 847. 225 Ştefan PASCU, Istoria Academiei Române: 125 de ani de la înfiinţare, [Buc.], 1991, p. 54; Dorina N. RUSU, Istoria Academiei Române. Repere cronologice, Buc., 1992, p. 17. Istoriografia românească vede Societatea Academică Română drept „reprezentantă oficială anticipată a unirii tuturor românilor şi depozitară culturală a nestinsului dor de unire a acestora” – Ş. Pascu, Istoricul, p. 55.
82
român de atunci. Între ei se aflau şi aromânii Dimitrie Cazacovici şi Ioan D.
Caragiani226.
Ioan D. Caragiani a fost cel mai tânăr şi – se pare – cel mai longeviv dintre
academicieni. Născut la Avdela, în Pind, în 1841 februarie 11, a încetat din viaţă la Iaşi
în 1921 ianuarie 13. A urmat cursurile şcolilor greceşti din Avdela, Gureanţa şi Vlaho-
Clisura. Între 1857-1861 a studiat filologia la Universitatea din Atena. Venit în
România pe la 1864, s-a stabilit la Iaşi unde a fost, pe rând, profesor la Liceul Naţional
(1861-1870) şi profesor titular de istoria literaturii eline la Universitatea moldavă (1866-
1904). A deţinut şi funcţiile de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1878-1901) şi
preşedinte al Secţiei Literare a Academiei (1910-1913, 1918-1921). S-a afirmat ca
traducător din literatura elină, folclorist şi istoric al românilor din Peninsula
Balcanică227.
Când în 1865 au fost aduşi primii elevi la Institutul Macedo-Român, Ioan
Caragiani a fost cel care, la cererea ministerului, a evaluat competenţele tinerilor sosiţi
din Pind228. Se pare că Ioan Caragiani nu este străin de finanţarea timp de 2 ani (1870-
1872) de către primăria Iaşiului a şcolii pe care Dimitrie Badralexi (absolvent al şcolii
macedo-române din Bucureşti) a înfiinţat-o la „Călivele” [= stânile] din Veria229.
Ioan Caragiani va fi implicat şi în alte acţiuni în favoarea elementului aromân.
În cel priveşte pe Dimitrie Cazacovici viaţa sa se apropia de sfârşit. Rămas orb,
demisionează din Societatea Literară Română înainte de întrunirea primei şedinţe
publice230.
În 1867 mai 27 Dimitrie Cazacovici legalizează îşi legalizează testamentul. Lăsa o
avere de 108.976 lei în numerar şi 2 case în Bucureşti. După moartea sa dorea o
înmormântare simplă care să nu coste mai mult de 10 galbeni austrieci. Din averea
rămasă dorea să se întreţină o şcoală românească în Macedonia, Epir şi Tesalia în care
să se predea în limba română elemente de gramatică, aritmetică, istorie naţională,
226 Vasile NETEA, G.C. MARINESCU, „Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, 1978, p. 19; Ş. Pascu, Istoria, p. 55. Cu detalii: D.N. Rusu, Istoria, p. 18; DRM, doc. 13, p. 29-30. 227 L. Predescu, Enciclopedia, p. 171; Per. PAPAHAGI, Vieaţa lui Ioan Caragiani, în: Ioan CARAGIANI, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, [I], ed. Tudor Nedelcea, Craiova, 2008, p. III-VIII; P. Cornea: DML, I, p. 176, n. 1; DLFR, p. 91-92; D.N. Rusu, Membrii, p. 167; Dan Mănucă: DGLR (C-D), p. 80-81; Iordan DATCU, Dicţionarul etnologilor români, ed. III, Bucureşti, 2006, p. 192 etc. 228 I. Caragiani (1865. X. 28) către M.C.I.P. în: DRM, doc. 5, p. 21-22. 229 M.V. Cordescu, Istoricul, p. 167-168. 230 Încă din 1867 iulie 20 / august 1, în locul demisionaţilor C.A. Rosetti şi Dimitrie Cazacovici sunt numiţi prin înaltul decret nr. 1047 munteanul Titu Liviu Maiorescu şi moldoveanul Nicolae Ionescu – D.N. Rusu, Istoria, p. 19. Practic, Cazacovici nu a participat la nici o şedinţă a înaltului for academic. Prin demisia sa ca unic reprezentant al aromânilor va rămâne Ioan Caragiani. Abia în 1889 aprilie 3/15 un alt aromân, Apostol Margarit va fi primit ca membru corespondent al Academiei – ibidem, p. 72; idem, Membrii, p. 522.
83
geografie elementară şi contabilitate. Anual să se cheltuie 8.000 lei pentru salariul
profesorului, chiria şcolii şi ajutarea copiilor săraci. O parte din bani trebuiau să fie
utilizate pentru tipărirea de manuale într-un grai „cât se póte maĭ apropiat de dialectul
din România, ca din ce în ce să se formeze o limbă cultă pentru toţĭ Româniĭ”. Ca
executori testamentari erau destinaţi dacoromânii I.C. Brătianu, Cr. Tell, V.A. Urechiă
şi aromânii Zisu Sideri şi Iordache Goga231.
Testamentul este adus la cunoştinţa lui Dimitrie Athanasescu. Tânărul institutor
află şi despre intenţia sa de a se sinucide pentru ca să nu-şi risipească averea în căutarea
unei sănătăţi iluzorii232.
În 1868 aprilie 20 se sinucide cu un foc de revolver. Este înmormântat 4 zile mai
târziu la cimitirul Bellu cu onoruri militare cuvenite rangului de căpitan. La ceremonia
funerară (care a costat 296,30 lei) au asistat şi elevi ai şcolii macedo-române din
Bucureşti. După dorinţă, pe piatra tombală i-a fost săpată inscriţia: „aci repausă
remanentele unui romanu aurelianu: Dimitrie Cosacovici”233.
Deoarece legatarii nu s-au grăbit să pună în aplicare testamentul, averea lăsată de
Cazacovici a fost la un pas de a risipi. Un oarecare Mirescu „moştenitor după dómna cu
care a trăit Cosacovici” a reuşit să vândă cele două case. Se intervine în ultimul
moment şi cei 40.000 lei rămaşi de pe urma lui Cazacovici sunt depuşi la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni cu o dobândă perpetuă de 7 % pe an. Pentru finanţare este
propusă o şcoală la Meţova, comuna natală a donatorului. Locuitorii comunei refuză
însă234.
În a. 1872 Dimitrie Cosmescu, învăţător la şcoala română din Gopeşi, vine la
Bucureşti în căutare de finanţare pentru salarizarea sa. Împreună cu fratele său Nicola
(elev la şcoala de medicină condusă de dr. Carol Davila), reuşeşte să intervină pentru ca
banii lăsaţi moştenire de Cazacovici să revină şcolii din Gopeşi235.
În a. 1872 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a rugat patru oameni
aromâni stabiliţi la nord de Dunăre (Gheorghe Goga şi fraţii Gheorghe, Efrem şi
Menelas Ghermani) să formeze un comitet menit să intre în legătură cu „românii din
acele provincii spre a-i convinge de frumoasele rezultate ale instrucţiunii şi a-i face să 231 Testamentul este reprodus de: C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 331-332; cf. S. Diamandi, Oameni, p. 280-282. 232 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 332-333; S. Diamandi, Oameni, p. 282-284. 233 Detaliile la: C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 334. Într-o notă autorul indică data morţii după registrele de la Cimitirul Bellu infirmând data (1868.VIII.21) pusă în circulaţie de V.A. Urechiă (Demetrie Cozacovici, AMR, 1880, p. 139 preluată şi de L. Predescu, Enciclopedia, p. 229). 234 C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 334-335, n. 3; idem, Biugrafia ãnvitsãtorlui Dimitri Gou Ianci Cosmescu, RLSA, t. I, 1994, p. 124, 139-140. 235 Idem, Bana, p. 125, 140.
84
contribuie la înfiinţarea de şcoli în comunele lor, la întreţinerea lor şi la subvenţionarea
învăţătorilor”236. Iar în 1873 Ministerul Instrucţiunii intervenea pe lângă membrii
„Comitetului Macedo-Român” pentru a sprijini pe un oarecare Anastasiu P. Naum venit
la Bucureşti cu scopul de primi ajutor pentru înfiinţarea unei şcoli româneşti la
Cruşova237.
Între cei care vor avea un rol important în promovarea chestiunii aromâneşti în
rândul opiniei publice româneşti în ultima parte a secolului XIX va fi moldoveanul
Vasile Alexandrescu care-şi va adăuga şi pseudonimul de Urechiă – întrucât se
considera urmaş al cronicar moldovean Grigore Ureche din veacul al XVII-lea238. S-a
născut la Piatra Neamţ în 1834 februarie 27. După şcoala primară urmată în particular a
studiat ca bursier la Academia Mihăileană din Iaşi până la închiderea acesteia ca urmare
a evenimentelor paşoptiste. Şi-a reluat studiile sub domnia lui Grigore Ghica la aceeaşi
instituţie. În 1856 pleacă la Paris unde îşi trece bacalaureatul în 1857. Se pare însă că
viitorul academician şi profesor universitar nu a dobândit nicicând o diplomă de licenţă,
nicidecum de doctorat239. Revine în ţară în 1858 ca un fervent unionist. În perioada
ieşeană a activităţii sale (1858-1864) a fost profesor de literatură română şi latină la
clasele gimnaziale superioare şi la „clasele colegiale din cadrul viitoarei Universităţi din
Iaşi” şi de istorie şi geografie la Şcoala Militară, director în Ministerul Instrucţiunii şi
Cultelor din Moldova „sub mai mulţi miniştri” şi, în 1860, chiar locţiitor de ministru240.
Pe bună dreptate, biograful său Vistian Goia, observa că „la 25 [de] ani, Vasile
Alexandrescu era considerat o personalitate marcantă în cultura şi învăţământul din
Moldova şi, cum vom vedea, din Principatele Unite”241. De aceea nu a surprins
chemarea sa la Bucureşti pentru a deveni în 1864 iulie 31 director în Ministerul Cultelor
şi Instrucţiunii Publice şi ocuparea la 2 noiembrie acelaşi an prin conscurs (dar fără
contracandidat) a postului de profesor la catedra de istorie şi literatură română de la
236 S.A.I., LXIX, p. 122. Comitetul funcţiona în 1873 când D. Cosmescu revine definitiv în România – C.I. Cosmescu, Bana, p. 140, n. 41. 237 M.C.I.P. (Nr. 11362 / 1873. XI. 7) către G[heor]g[he] Goga, în: M.V. Cordescu, Istoricul, anexa 9, p. 314-315. 238 Principalele repere biografice la: Vistian GOIA, V.A. Urechia, Buc., 1979, p. 12-42. Vd. şi RM, p. IX-XV; L. Predescu, Enciclopedia, p. 873; I. Datcu, Dicţionarul, p. 894; D. Rusu, Membrii, p. 856; Gabriela Drăgoi: DGLR (Ţ-Z), p. 120-124. Despre genealogia sa vd. Mihai Sorin RĂDULESCU, Elita liberală românească, Bucureşti, 1996, p. 105-106. 239 Despre perioada studiilor vd. V. Goia, V.A. Urechia, p. 17-27. Cu toate acestea unii istorici îl prezintă drept „licenţiat în litere de la Sorbona” – Ş. Pascu, Istoricul, p. 66. 240 În două rânduri în în locul titularilor Mihail Kogălniceanu şi, respectiv, Alexandru Romalo, aflaţi în inspecţii în ţară – S. Neagoe, Istoria guvernelor, p. 21. 241 V. Goia, V.A. Urechia, p. 27.
85
Universitatea din Bucureşti în locul decedatului Ioan (Trifu) Maiorescu242. Joacă un rol
important în crerea Societăţii Academice Române243, fiind numit prin decret princiar în
1867 iunie 2/14 ca membru fondator al acesteia din partea Moldovei244. Ulterior a
deţinut funcţiile de secretar general a Societăţii Academice Române (1872-1873) şi al
Academiei Române (1881-1885), vicepreşedinte al Academiei (1888-1889, 1892-1895,
1898-1901) şi preşedinte al secţiunii istorice a înaltului for academic (1886-1891, 1892-
1895, 1899-1901)245. S-a dorit a fi – fără succes – în acelaşi timp un prolific istoric,
prozator, poet, dramaturg, etnograf şi om politic246.
Intrat în politică a fost pe rând deputat liberal de Tutova (colegiul III, 1866),
Ismail (col. III, 1869, 1870, 1876) şi Galaţi (col. III, 1883) şi senator liberal de Covurlui
(ales în col. II în 1884, 1885, 1888, 1892 şi 1895)247. A fost implicat în constituirea şi
conducerea Societăţii Ateneul Român din Iaşi (f. 1860) şi Bucureşti (f. 1865), a
Societăţii Amicilor Instrucţiunii (f. 1866) devenită Societatea pentru Învăţătura
Poporului Român (f. 1867), a Societăţii „Transilvania” (f. 1867), a Societăţii Române
de Geografie (f. 1875)248, a Ligii Culturale249 ş.a. fiind un entuziast sprijinitor al luptei
naţionale a românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină (Basarabia250 şi
242 Ibidem, p. 28. Pentru activitatea sa universitară din Capitală vd. Aneta BOIANGIU, V.A. Urechia – profesor al Universităţii din Bucureşti, Bucureşti: „Analele Universităţii din Bucureşti”, seria Ştiinţe sociale – istorie, a. XII, 1963, p. 27-39 citat de V. Goia, V.A. Urechia, p. 230; cf. N. Stoicescu: EIR, p. 335. 243 Deşi cuzist, V. Alexandrescu-Urechiă a fost director la Culte în 1866 în timpul ministrului C.A. Rosetti tocmai cu scopul de a pregăti constituirea Societăţii Academice Române – V. Goia, V.A. Urechia, p. 137-138. În perioada interimatului său ministerial din Moldova (1860) se adresase omologului său din Ţara Românească pentru înfiinţarea unei „Societăţi literare” cu „membri din toate părţile României” pentru întocmirea dicţionarului limbii române – Ş. Pascu, Istoricul, p. 40. 244 V. Netea, C.G. Marinescu, Liga, p. 19; Ş. Pascu, Istoricul, p. 25; D. Rusu, Istoria, p. 18-19. V. Alexandrescu-Urechia este cel care a publicat Actele şi serbarea naţionale a inaugurărei Societăţeĭ pentru gramatica şi glosariulŭ limbeĭ române. Bucurescĭ: Impr. Statuluĭ, 1867, 54 p. + 3 pl. – V. Netea, C.G. Marinescu, Liga, p. 19, n. 1; D. Rusu, Istoria, p. 303; descriere bibliografică: BRM, I, p. 11, nr. 176. 245 D.N. Rusu, Membrii, p. 856. 246 Alexandru IORDAN, Bibliografia scrierilor lui V.A. Urechia cu o prefaţă de prof. Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1942, 62 p. citată de V. Goia, V.A. Urechia, p. 233; BRM, IV, p. 662-669, nr. 70051-70201. 247 M.S. Rădulescu, Elita, p. 296 (cu detalii: p. 168, 179, 185, 199, 209, 215, 221, 227, 230, 245, 248, 251, 254). 248 Cu detalii: Petre DAN, Asociaţii. Cluburi. Ligi. Societăţi. Dicţionar cronologic, Buc., 1983, p. 51, 84-85, 88-90, 93-94, 97, 145. Pentru Societatea „Ateneul Român” vd. şi M.S. Rădulescu, Elita, p. 129-130, 134. 249 RM, p. XIV. Detalii: P. Dan, Asociaţii, p. 195, 197-199, 202. 250 Ca deputat de Ismail a luat poziţie împotriva cedării sudului Basarabiei către Rusia în 1878 – Cestiunea Bassarabiei: interpelaţiunea domnului V. A[LEXANDRESCU-] URECHIA. Deputatŭ alŭ Colegiuluĭ III din Ismail. Şedinţa de la 26 Ianuariŭ 1878, Bucurescĭ: Tip. C.P. Conduratu, 1878, 15 p. (24 x 16,5 cm.) şi Basarabia. Cuvântarea domnului V. Alecsandrescu Urechia, deputatul Colegiului al treilea de Ismail, ţinută la Parlamentul Roman în d[z]ioa de 27 Septembre 1878, Bucuresci: Tip. C.P. Conduratu, 1878, 16 p. (10 x 12 cm) citate după BRM, I, p. 663, nr. 70064, respectiv, p. 662, nr. 70059. Cf. P. Gornescu: FUIN, p. 349-350.
86
Transilvania251). De asemenea, de-a lungul întregii vieţi a promovat o apropiere
culturală a popoarelor latine252.
În ciuda a ceea ce se afirma în epocă dar şi mai târziu253, V. Alexandrescu-Urechia
nu a fost implicat în constituirea şi funcţionarea Comitetului Macedo-Român. Ca
director în Ministerul Instrucţiunii, a luat, fără îndoială, cunoştinţă de fondarea
Institutului Macedo-Român254. Ulterior, a sprijinit activitatea primilor institutori români
trimiţând cărţi pentru şcolile româneşti din Macedonia şi Pind. În „Buletinul
Instrucţiunii Publice” (1865 august 15 – 1868 august)255, V. Alexandrescu-Urechia a
prezentat aspecte ale chestiunii aromâneşti de la înfiinţarea Institutului Macedo-Român
până la problemele cu care se confruntau şcolile româneşti din Imperiul Otoman. Iar în
1870 intervine în Parlament pentru sporirea subvenţiilor acordate şcolilor române de la
sud de Dunăre256.
Prima publicaţie pentru aromâni a fost „Albina Pindului”. A fost înfiinţată la
Bucureşti de către Grigore Haralamb Grandea. Revista a apărut în 2 serii: 15 iunie 1868
– 1 aprilie 1870 şi 15 aprilie 1875 – 1876 la Bucureşti şi Craiova (2 numere)257.
Intitulată „revistă bilunară de litere, arte şi ştiinţe”, s-a bucurat de colaborarea lui
Nicolae Densuşianu, Vasile Alexandrescu-Urechia, Al. Zanne, Ion Heliade Rădulescu,
V.D. Păun, I.G. Drăgescu, G. Mulţescu, Miron Pompiliu, C. Cârlova, L. Puşcariu. A
publicat mult folclor aromân258.
În 1877 apare în limba franceză lucrarea Les Roumains du Sud Macédoine,
Thessalie, Épire, Thrace, Albanie scrisă de Nicolae Densuşianu şi Frédéric Damé259. Iar
în 1879 apărea la Graz Resbelulu Orientale Illustratu de Prof. Dr. A.P. Alessi şi Massim
Popu. Lucrarea este interesantă pentru dedică o secţiune aparte elementului românesc de
la sud de Dunăre (p. 26-29). Acesta este considerat drept „una populatiune destulu de
considerabile pentru a poté formá unu statu autonomu constituitu dupa toate
251 Vd. în principal: V. Netea, C.G. Marinescu, Liga, p. 373-374 (indice); V. Goia, V.A. Urechia, p. 202-221; P. Gornescu: FUIN, p. 349-351. 252 Cu detalii: Paul PĂLTĂNEA, Contribuţia lui V.A. Urechia la propaganda pentru latinitatea românilor, IHIC, p. 397-405; idem, V.A. Urechia. Convorbiri cu felibrii, Galaţi: „Danubius”, XXIX, 2011, p. 125-148. 253 RM, p. XI; T. Capidan, Macedoromânii, p. 234. 254 Într-o scriere pe care aromânii i-au dedicat-o spre apusul vieţii, Alexandrescu-Urechia este înfăţişat drept „sufletul acestui Institut” – RM, p. XII. 255 PPR, I, p. 97-98; L. Predescu, Enciclopedia, p. 140; DPR, p. 76, nr. 958. 256 P. Păltănea, Contribuţia, p. 401 (cu bibliografia). 257 PPR, I, p. 17. 258 DPR, p. 25, nr. 137. 259 Nic. DENSUŞIANU & Frédéric DAMÉ, Les Roumains du Sud: Macédoine, Thessalie, Épire, Thrace, Albanie. Avec une carte ethnographique. Bucarest: Imprimerie de la Cour, 1877, 68 p. + 1 h. citat după BIR, II, p. 418, nr. 8616; BRM, II, p. 70, nr. 17305.
87
principiale moderne constitutiunale” (p. 26) după cum pledase şi lucrarea lui Nicolae
Densuşianu şi Frédéric Damé260.
§ 19. ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC
PENTRU AROMÂNI
1864 este anul în care începe propaganda oficială în Peninsula Balcanică. Acest
început este legat direct de secularizarea averilor mănăstireşti. Primele acţiuni au fost
făcute cu bani luaţi din acest fond preluat de stat. Deja în 1864 14.000 lei din acest fond
sunt destinaţi propagandei româneşti în Imperiul Otoman261.
Toţi cei implicaţi sunt originari de la sud de Dunăre: D. Cazacovici, D.
Athanasescu, Averchie, Apostol Margarit. Chiar şi D. Bolintineanu era mândru de
originea sa macedoneană pe linie paternă262.
Dimitrie Athanasescu s-a născut la Târnova, lângă Bitolia la 31 august 1836. A
urmat la şcoala greacă din localitate. Ulterior s-a depărtat de propaganda greacă. A
încercat-o pe cea bulgară. Aşa a ajuns la Odesa. Aici a aflat despre existenţa statului
român. Întors la Constantinopol, a luat contact cu aromâni de aici. S-a hotărât să-şi
încerce norocul la Bucureşti unde a ajuns în iulie 1861.
Printr-un cunoscut ajunge în legătură cu Cezar Bolliac. Este adus la internatul
acestuia şi urmează trei clase la Liceul „Matei Basarab”. În a. 1864 se îmbolnăveşte
grav. Speriat că nu-şi va putea îndeplini visul de a ajunge institutor263, solicită direct
ajutorul domnitorului Al. I. Cuza care o înaintează organelor competente264. La
propunerea Consiliului Permanent al Instrucţiunii, la 16 aprilie 1864 Al. I. Cuza
autorizează pe D. Athanasescu să deschidă în Macedonia „o şcoală primară pentru
260 N. Densuşianu, Fr. Damé, Les Roumains, p. 67 citat de A.P. ALESSI, Massimu POPU, Resbelulu Orientale Illustratu, Graz, 1878, p. 28 (n.). 261 M.V. Cordescu, Istoricul, p. 25. 262 D. Bolintineanu, Călătorii, p. 292. 263 D. Atanasescu* (Bitolia, 1881. VII. 7) către dr. Vasile Glodariu (Braşov), în: Dr. Vasile GLODARIU, Primii apostoli ai românismului în Macedonia, Braşov: „Gazeta Transilvaniei”, a. XLIV, nr. 102, 1881. IX. (= RB, p. 32-34: unde indică a. 1860 pentru sosirea sa la Bucureşti); D. Atanasescu*, în: M.V. Cordescu, Istoricul, p.157-159; S. Diamndi, Oameni, p. 287-292 (care scrie la p. 290 că ar fi ajuns la Bucureşti la 20 iulie 1861); M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 37. De notat că gimnaziul „Matei Basarab”, urmat de D. Athanasescu, s-a înfiinţat în nov. 1860 – Gh. PARUSI, Cronologia Bucureştilor, 20 septembrie 1459 – 31 decembrie 1989: Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani, [Bucureşti], 2007, p. 281. 264 D. Athanasescu (Bucureşti, 1864. II) către Al. I. Cuza: RSD, doc. 49, p. 155-156 (cu bibliografia); Cristina CHENDREA, Documente privind înfiinţarea primei şcoli româneşti din Peninsula Balcanică – Macedonia, AMR, 1992, p. 23-24; cf. M.D Peyfuss, Chestiunea, p. 37-38.
88
învăţarea limbii române” punându-i-se în acest scop la dispoziţie suma de 2.000 lei265.
Înainte de a pleca D. Athanasescu ia cu sine şi primul său manual redactat în aromână a
cărui tipărire este finanţată de către Gheorgha Goga din Vlaho-Clisura, membru al
Comitetului Macedo-Român266.
Cu banii obţinuţi şi cu 1.000 manuale puse la dispoziţie de minister, Athanasescu
deschide la 2 iulie 1864 în casa părintească din Târnova prima şcoală românească din
Macedonia267. Mitropolitul grec din Bitolia îl reclamă însă autorităţilor otomane drept
„propagandist, trimis de principele Cuza ca revoluţionar”. Acestea intervin, închid
şcoala, confiscă manualele şi îl închid pe institutor. Deşi pus în libertate, pierde
manualele pe care autorităţile le predaseră mitropolitului care, probabil, a pus să fie
distruse268. În 1865 revine la Bucureşti spre a cere sprijinul autorităţilor române. Profită
de prezenţa în capitala României pentru a tipări alte trei manuale cu sprijinul membrilor
comitetului macedo-român: un abecedar (cu spesele lui Cezar Bolliac), o gramatică (cu
banii lui Dimitrie Cazacovici) şi o Carte de închinare269 la tipografia lui C.A. Rosetti.
De la Bucureşti D. Athanasescu pleacă la Constantinopol. Prin Al. G. Golescu,
trimisul României la Poartă, obţine din partea marelui vizir dreptul de a deschide şcoala
românească270. „Atunci drept răzbunare pe Mitropolit – scrie Athanasescu în scrisoarea
sa către V. Glodariu – am deschis şcoala în Monastir sau Bitolia, unde este şi reşedinţa
Mitropolitului.” Nici mitropolitul Benedict nu renunţă şi obţine în cele din urmă
închiderea şcolii şi exilarea institutorului indezirabil271.
265 RSD, doc. 50, p. 156 (cu bibliografia); C. Chendrea, Documente, p. 24 (care datează decretul la 16 feb. 1864). Vd. DRM. După M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 38 suma pusă la dispoziţie s-ar fi ridicat la 3.875 piaştri. 266 Abecedaru de limba macedono-romanesca di D[imitrie] ATHANASESCU Hagi Sterjio (di Târnova, aproape di Bitolea). Staimbatu* cu plata D. G[heorghe] Goga Clisureanlu. Ed. I. Bucuresci: Impr. Th. Vaidescu, 1864, 39 p. – BRM, I, p. 189, nr. 3680. 267 Deschiderea şcolii a fost salutată de oameni politici din România: Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Ion Ghica prin adrese trimise lui V.A. Urechiă, secretar în Ministerul Instrucţiunii – RM, p. 73-74. 268 D. Atanasescu* (Bitolia, 1881. VII. 7) către V. Glodariu (Braşov): RB, p. 34; D. Atanasescu, în: M.V. Cordescu, Istoricul, p. 160-161. În „Buletinul Instrucţiunii Publice” editat de V.A. Urechiă este publicat un protest din 30 martie 1865 al unor aromâni împotriva închiderii primei şcoli româneşti – Paul Păltănea, Contribuţia lui V.A. Urechia la propaganda pentru latinitatea românilor, IHIC, p. 400-401. 269 (1) Abecedarŭ Romănescu tră Românlji d’in drerta* Dunareljei di Dimitriu ATHANASESCU, Invetiatoru di aistă limbă tră prima óră. Şi typaritu cu spesele D. Cesar Boliacu, spre a se inaugura prima scólă Română d’in Macedonia. Ed. II adapsu şi îndreptatu. Bucurescĭ: Tip. Lucrătoriloru Associaţi, 1865, 2 f. + 48 p.; (2) Gramatica românéscă trâ Românilji d’in drepta Dunareljeĭ lucrată de Dimitriu ATHANASESCU, inveţiatoru tre prima óră di aistă limbă. Şi typărită cu spesele D. D[imitrie] Casacovici*, Românu dila* Meţova, spre a se inaugura prima scólă Română d’in Macedonia. Ed. I. Bucuresci: Tip. Lucrătoriloru Associaţĭ, 1865, 2 f. + 69 p. + erată; (3) Carte de închinare, 1865 – BRM, I, p. 189, nr. 3681, 3685, 3683. Vd. şi D. Atanasescu (Bitolia, 1881. VII. 7) către V. Glodariu (Braşov): RB, p. 35. 270 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 38. 271 D. Atanasescu* (Bitolia, 1881. VII. 7) către dr. V. Glodariu (Braşov): RB, p. 34. Şcoala de la Bitolia a fost deschisă în a. 1865 – C. Chendrea, Documente, p. 25.
89
O altă personalitate implicată a fost arhimandritul Averchie272. Pe numele său de
mirean, Atanasie Iani Iaciu Buda, s-a născut în familia unui cunoscut celnic din Avdela,
în Pind. pe la 1808 sau 1818. Cu toată opoziţia familiei, fuge de acasă şi se călugăreşte
la Muntele Athos. Urcă treptele ierarhiei bisericeşti până la rangul de arhimandrit şi
egumen al mănăstirii Iviru. Ajunge să reprezinte Athosul la Salonic şi
Consntantinopol273.
În anii de după 1848, Christian Tell a fost găzduit în chilia lui Averchie274.
În condiţiile acutizării conflictului dintre principatele dunărene şi patriarhia
constantinopolitan în problema averilor mănăstireşti, Averchie este trimis la Bucureşti
spre a rezolva problemele pe care le avea mănăstirea închinată Radu Vodă. Cu sprijinul
lui Chr. Tell dar şi al altor oameni politici români, Averchie reuşeşte să câştige un
proces în care mănăstirea era implicată275.
Ia legătura cu membrii Comitetului Macedo-Român condus de Cazacovici,
„sufletul mişcării pentru renaşterea naţională a Românilor din Macedonia”276. Trăieşte
cu intensitate patriotică înmânarea primelor drapele de luptă trupelor române pe platoul
Cotrocenilor în prezenţa domnitorului Al. I. Cuza şi a altor oameni politici români277.
Activitatea lui Averchie la Bucureşti trezeşte suspiciuni. Este rechemat la Muntele
Athos. Abia întors, intră în conflict cu ceilalţi călugări greci fiind la un pas de a fi
aruncat pe fereastră (sept. 1862). Părăseşte pentru totdeauna Athosul. După un scurt
popas în comuna natală, se stabileşte la o soră a sa la Târnova. Aici îl convinge pe
nepotul său, Ioan Şomu Tomescu (absolvent al gimnaziului grec din Larisa) să plece la
studii în România. Cu scrisori de recomandare pentru C. Tell şi aromânul Zisu Sideri,
Ioan Şomu Tomescu intră în toamna a. 1864 la Seminarul Central de la mănăstirea
Văcăreşti278. Tânărul aromân se distinge la învăţătură. La sfârşitul anului şcolar, în iunie
1865 însuşi ministrul Instrucţiunii îi acordă premiul I. La ceremonie, alături de
mitropolitul primat Nifon Rusailă (1865-1875), C. Tell, I.C. Brătianu şi C. Bolliac, este
prezent şi Averchie279.
272 Pentru viaţa sa vd. Victor PAPACOSTEA, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu privitoare la arhimandritul Averchie: RA, I, 1929, nr. 1, p. 38-55. 273 S. Diamandi, Oameni, p. 303-306. 274 Ibidem, p. 306-307; Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Christian Tell şi „chestiunea aromânească” în lumina unor documente inedite, URDB, p. 199. 275 S. Diamandi, Oameni, p. 308-309. 276 Ibidem, p. 309-310. 277 RM, p. 75; M.V. Cordescu, Istoricul, p. 15; S. Diamandi, Oameni, p. 301-302. Evenimentul a avut loc la 1/13 sept. 1862 – G. Parusi, Cronologia, p. 280. Cu detalii: C. Căzănişteanu, D.N. Rusu: IMPR, IV, p. 419. 278 S. Diamandi, Oameni, p. 312. 279 Ibidem, p. 313.
90
Astfel se naşte ideea aducerii de tineri aromâni care să fie şcoliţi în România spre
a se întoarce în locurile natale ca învăţători şi preoţi care să slujească româneşte. La 16
iulie 1865 Consiliul Permanent al Ministerului Instrucţiunii decide să aloce 20.000 lei
pentru înfiinţarea unui „internat în una din mănăstirile din Bucureşti”. Averchie urma să
plece spre a aduce din Pind 10 elevi între 12-14 ani280. În august 1865 Averchie se
întoarce în Pind. Revine în oct. 1865 cu 10 elevi281. Cu aceştia ia fiinţă Şcoala Macedo-
Română sau Institutul Macedo-Român. Această instituţie a funcţionat în incinta
mănăstirii Sf. Apostoli din Bucureşti282.
Cu o scurtă întrerupere, şcoala a fost administrată de către Averchie283. Corpul
didactic s-a constituit în jurul lui I.C. Massim284. Ca profesori au funcţionat, între alţii:
I.C. Massim, Ion Angelescu, Anghel Demetrescu, Ştefan Popescu, Gheorghe
Ghimbăşianu, Alexandru Săvulescu, Demetru Cerchez, Grigore Columbeanu,
Constantin Codrescu, Ştefan Protopopescu, Ion Stinghie, N. Becesu-Mirodotu, Ioan
Ilarianu, Constantin Şirianu, Grigore Harlambie Grandea285. Pe bună dreptate un istoric
literar observa că: „Şcoala era însă o instituţie firavă, avea puţini elevi şi nivelul de
învăţămînt era scăzut, pentru că majoritatea copiilor veneau fără ştiinţă de carte”286
[românească].
În 1867 Averchie aduce o a doua serie de elevi287. Acestora li s-au adăugat fii ai
unor aromâni stabiliţi în România. Au existat chiar şi cereri din partea unor tineri din
Silistra288. Circa 40 de elevi au trecut pragul şcolii în timpul funcţionării acesteia289.
280 Cu detalii: Victor PAPACOSTEA, Documente aromâneşti dintre 1860 şi 1870, RA, I, 1929, nr. 1, p. 82-83; RSD, doc. 51, p. 157 (cu bibliografia); DRM, doc. 3, p. 19-20. 281 Există date contradictorii în legătură cu numărul de elevi. Se pare că Averchie a adus 10 elevi cărora li s-au adăugat alţi 2 existenţi deja la Bucureşti – M.V. Cordescu, Istoricul, p. 15 (12 elevi), 16 (fotografie: Averchie cu 10 tineri în costume aromâneşti); Averchie către Dimitrie Cariagdi (ministrul Instrucţiunii): DRM, doc. 7, p. 24 (10 elevi); V.A. Urechiă, Prescript verbal, 1863. X. 14/27: DRM, doc. 4, p. 20-21. Numele celor 10 elevi din prima serie la: Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999, p. 117-118. 282 Detalii: I.I. VELICU, Institutul de la Sfinţii Apostoli şi începutul mişcării de redeşteptare a Românilor Macedoneni, Bucureşti: „Revista Istorică Română”, XI-XII, 1941-1942, p. 272-286 (citat după: RIU, p. 181, nr. 3972). 283 M.V. Cordescu, Istoricul, p. 15. Câteva luni în a. 1869 internatul a fost administrat de prof. Florescu – S. Diamandi, Oameni, p. 317. 284 Dimtrie Cariagdi (1865. X) către I.C. Massim: DRM, doc. 6, p. 23 Cf. S. Diamandi, Oameni, p. 317 care-l prezintă, eronat, pe I.C. Massim, ca fiind de origine din Macedonia şi „cunoştea bine dialectul” dat fiind că publicase o gramatică macedo-română (1863). 285 I.I. Velicu, Institutul, p. 276. Materiile predate erau: latina, româna, franceza, istoria, matematica, geografia, desenul şi muzica – M.V. Cordescu, Istoricul, p. 15, 17. Gr. H. Grandea va funcţiona în locul lui I.C. Massim pentru română şi franceză între 21 octombrie 1868 şi octombrie 1869 când va fi înlocuit de Demetriu Cerchez – P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 78-79. Decizia de numire citată în DML, I, p. 175. 286 P. Ţugui, G.H. Grandea, p. 78. 287 Acum au fost aduşi tineri din Avdela (6), Perivole (2), Blaţa (1), Vlaho-Clisura (2), Neveasta (2), Ohrida (1), Magarova (1) − T.T. Burada, Cercetări, p. 16; M.V. Cordescu, Istoricul, p. 17; DRM, doc. 36, p. 59-61; Averchie (Avdela, 1867. VIII. 29) către M.C.I.P.: DRM, doc. 35, p. 58. Cf. V. Diamandi-
91
Evoluţia şcolii nu a fost fără probleme. Au apărut nemulţumiri împotriva lui
Averchie290. O scurtă perioadă acesta a fost chiar înlocuit de la conducerea şcolii de
prof. Florescu (1868)291. În cele din urmă chiar Averchie demisionează292. Ministrul
Instrucţiunii, C. Tell, decide în 1873 închiderea şcolii.293 Ioan M. Rîureanu triază elevii
care urmau să fie împărţiţi între liceele „Sf. Sava” şi „Matei Basarab”. La intervenţia lui
Averchie, toţi elevii vor ajunge la „Sf. Sava”294.
Experienţa şcolii de la Sf. Apostoli a fost pilduitoare pentru autorităţile române. O
propunere a ministrului Instrucţiunii, Titu Maiorescu295, de înfiinţare a unei şcoli
normale pentru pregătirea de institutoare va rămâne la stadiul de proiect. Viitorii
institutori vor fi pregătiţi la instituţiile de învăţământ din România şi, după 1880, la cele
româneşti din Imperiul Otoman.
Un timp Averchie a rămas la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti296. De aici a
coordonat, neoficial, activitatea foştilor săi elevi297 cu care întreţinea o bogată
corespondenţă.
În cele din urmă se retrage în 1875 la mănăstirea Grijana din Tesalia298. Moare
subit la 18 februarie 1876 probabil otrăvit299.
Cel care avea să influenţeze cel mai pregnant evoluţia învăţământului românesc
din Balcani în secolul XIX a fost Apostol Margarit. S-a născut la Abela, în Pind în anul
1832. A învăţat şcoală greacă la Vlaho-Clisura unde avea să fie numit, ulterior el însuşi
institutor. Se remarcă prin succese în predarea materiei fiindcă foloseşte graiul aromân
al elevilor săi. Intră în conflict cu clerul grecesc care solicită îndepărtarea lui de la
Aminceanul, Românii, 1999, p. 118. La 6 iulie 1866. V.A. Urechiă ordonase lui Ioan Caragiani să plece în Macedonia pentru a aduce 20 de tineri – DRM, doc. 14, p. 30-31 – acţiune care nu s-a finalizat. 288 Documente privind istoria Dobrogei, ed. Tudor MATEESCU, Bucureşti, 1975, doc. 257-258, p. 276-279. 289 Ion ARGINTEANU, Istoria Românilor Macedoneni din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, Buc., 1904, p. 285; M.V. Cordescu, Istoricul, p. 17; S. Diamandi, Oameni, p. 317. La C.I. Cosmescu, D. Cosacovici, p. 326, n. 1 sunt enumeraţi 42 elevi (deşi arată că peste 100 elevi ar fi urmat cursurile şcolii). 290 DRM, doc. 48-49, p. 75-76 (materiale din 1868.IX.28-30). 291 Ibidem, doc. 60-61, p. 94-95 (din 1869.II.13 şi 1869. IX.13). 292 Averchie (Direcţiunea Şcolii Macedoromâne, Nr. 27 / 1873. VI. 9) către M.C.I.P.: DRM, doc. 95, p. 147; Consiliul Permanent al Instrucţiunii (Nr. 2010 / 1873. VI. 9): ibidem, doc. 94, p. 146. 293 Carol Bucholtzer şi I[oan M.] Râureanu către min. C. Tell (1873. VI. 11): ibidem, doc. 96, p. 147-148. Vechea istoriografie indică ca an de sfârşit al şcolii fie 1870 (M.V. Peyfuss, Chestiunea, p. 40 cu bibliografia), fie 1871 (M.V. Cordescu, Istoricul, p. 17). 294 Averchie (1873. VIII. 31) către min. C. Tell: DRM, doc. 93, p. 144-145; cf. M.V. Cordescu, Istoricul, p. 17. 295 Ministru în perioada 1873.IV.7 – 1876.I.30 (în guvernul Lascăr Catargiu) – Stelian NEAGOE, Istoria guvernelor României de la origini (1859) până în zilele noastre (1999), Bucureşti, 1999, p. 48-49. 296 S. Diamandi, Oameni, p. 318. 297 Averchie către M.C.I.P. (Nr. 69 / 1867.X.5): DRM, doc. 32, p. 54-56. 298 S. Diamandi, Oameni, p. 318. 299 Detalii după relatarea nepoatei sale, Despa I. Şomu-Tomescu, la: S. Diamandi, Oameni, p. 319. Data morţii menţionată de I.Ş. Tomescu, în: M.V. Cordescu, Istoricul, p. 324.
92
catedră. În aceste condiţii, prin 1866 intră vine în România. În 24 mai 1866 se adresează
lui C.A. Rosetti, ministru al Instrucţiunii, finanţarea sa ca institutor de limba română la
Vlaho-Clisura. La 7 iulie 1866 obţine paşaport românesc şi, ulterior, sprijin din partea
reprezentanţei diplomatice româneşti la Constantinopol. Deschide ulterior şcoală la
Abela (octombrie 1866), apoi la Grebena (1866-1869) unde obţine şi sprijinul
mitropolitului local300.
Ulterior încearcă şi alte piste solicitând protecţia consului austriac la Monastir, P.
Oculi (1867) şi intră în legătură cu abatele Faveyrial, şeful misiunii catolice din
Bitolia301.
Apropiat al lui Ioan Caragiani, el publică în revista ieşeană „Convorbiri literare” 2
studii302. În 1875 ar fi publicat un raport despre persecuţiile suferite de institutorii
români în Imperiul Otoman303. Activitatea desfăşurată de el l-a recomandat forurilor de
la Bucureşti. În 1878 el este prezent la Bucureşti. Atunci va lua contact cu diferite
personalităţi precum: principele Carol I, Gh. Chiţu, V. Alexandrescu-Urechia, Ioan
Caragiani. Nu a uimit de aceea numirea sa ca inspector al şcolilor româneşti din Turcia
probabil în 1878. În ciuda caracterului său care l-a adus în conflict atât cu membrii
personalului didactic din Peninsula Balcanică cât şi cu opoziţia de la Bucureşti (inclusiv
cu Societatea de Cultură Macedo-Română), va rămâne în funcţie până la pensionarea sa
în 1902. Datorită activităţii şi influenţei sale (şi probabil a sprijinului lui Ioan
Caragiani), la 3/15 aprilie 1889, Apostol Margarit a fost ales membru corespondent al
Academiei Române304.
Eforturile întreprinse de către statul român au dus la deschiderea mai multor şcoli
româneşti305:
300 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 41-42. 301 Ibidem, p. 43-44. 302 Apostol MĂRGĂRIT, Comunele române din Dacia Aureliană cu începere de la frontierele Greciei pe şira muntelui Pind, Iaşi: „Convorbiri literare”, VIII, 1874, p. 197-208 (citat după BIR, II, p. 418, nr. 8627; CLB, p. 278, nr. 2855) şi idem, Şcoalele române de peste Dunăre, Iaşi: „Convorbiri literare”, VIII: 6, 1874. IX. 1, p. 235-247; 7, 1874. X. 1, p. 264-282; 8, 1874. XI. 1, p. 317-329; 9, 1874. XII. 1, p. 353-362 (apud CLB, p. 399, nr. 4363). Pentru alte contribuţii vd. L. Predescu, Enciclopedia, p. 522; BRM, III, p. 267, nr. 35629-35634. 303 Apostol MARGARIT, Raport despre persecuţiile şcoalelor române din Macedonia din partea grecilor, 1875 citat după L. Predescu, Enciclopedia, p. 522; BRM, III, p. 267, nr. 35632. 304 Dorina N. RUSU, Istoria Academiei Române. Repere cronologice, Bucureşti, 1992, p. 72; idem, Membrii Academiei Române. Dicţionar, ed. III-a, Bucureşti, 2003, p. 522. 305 Teodor T. BURADA, Cercetări asupra şcoalelor românesci din Turcia, Bucuresci, 1890, p. 33-52. Cf. Mihail-Virgiliu CORDESCU, 1866-1906. Istoricul şcoalelor românesci din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin, Bucureşti, 1906, p. 255, anexa 5; DRM, doc. 69, p. 107-109.
93
Nr. Anul Localitatea Fondator 1. 1864 Târnova Dimitrie Athanasescu 2. 1866 Gopeşi Dimitrie Cosmescu 3. 1867 Abela Apostol Margarit 4. 1868 Vlaho-Clisura Apostol Margarit 5. 1868 Ohrida George Tomara 6. 1870 Călive Demetrie Badralexi 7. 1868 Cruşova Sterie Cionescu 8. 1875 Neveasta Constantin Ionescu-Chirana
94
Capitolul III
ACTIVITATEA SOCIETĂŢII
DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNE
DE LA ÎNFIINŢARE PÂNĂ LA DISPARIŢIA
STĂPÂNIRII OTOMANE ÎN BALCANI
§ 20. ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII DE CULTURĂ
MACEDO-ROMÂNE
Între 1877-1878 a avut loc războiul ruso-turc la care a participat şi România. În
cadrul armatei române au luptat şi voluntari aromâni, cum a fost de pildă Constantin I.
Cosmescu1. Sfârşitul conflictului îl găsea la Bucureşti pe institutorul Apostol Margarit.
La 21 iunie 1878 acesta îi trimitea prietenului său, Ioan Caragiani, „unŭ esemplarŭ alŭ
Memoriulŭ ce amŭ făcutŭ din partea Romanilorŭ* transdanubieni pentru congresŭ şi
care dupĕ ce s’a tipăritŭ şi s’a tradusŭ în fraţusesci s’a trimis la destinaţiunea luĭ”.
Margarit ar fi vrut să ducă personal acest memoriu la Berlin. L-a oprit însă Gh. Chiţu,
ministrul Instrucţiunii. Acesta din urmă i-a prezentat memoriu principelui Carol.
Monarhul s-a arătat foarte interesat de memoriu. L-a primit „fórte bine” pe autor într-o
audienţă ce a durat 20 de minute2. La 13 iulie 1878 Apostol Margarit s-a întâlnit şi cu
Mihail Kogălniceanu. Ministrul de Externe l-a informat că a discutat la Berlin despre
soarta aromânilor cu membrii delegaţiei otomane. Ba chiar i-a dat şi o scrisoare de
recomandare pentru marele vizir Savfet Paşa3.
Războiul ruso-turc din 1877-1878 şi Congresul de Pace de la Berlin au creat
condiţii noi în evoluţia Peninsulei Balcanice. Devenită stat independent, România
începea să devină un factor important în Balcani inclusiv în chestiunea macedoromână.
Ca urmare a eforturilor statului român, prin ordinul marelui vizir Savfet Paşa din 12 1 „Peninsula Balcanică”, III: 11, 1900. IV. 2, p. 1. 2 Apostol Margarit (Bucureşti, 1878. VII) către Ioan Caragiani (Iaşi): B.A.R., Bucureşti, S 2 (2) / CDLV. Acest memoriu nu a fost luat în considerare de către Puteri – RM, p. 99; Max-Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească de la origini până la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 49-50 (care menţionează conţinutul memoriului doar după surse indirecte). Textul memoriului a fost publicat în aromână sub titlul Memoratum petrecut de Romanili din Turchia câtră congresul de la Berlin, FID, a. I, 1880, nr. 11 (iun. 28), p. 86-87; nr. 16 (aug. 2), p. 127-128. Nu a fost încheiată publicarea întregului memoriu. 3 A. Margarit (Bucureşti, 1878. VII. 13) către I. Caragiani (Iaşi): B.A.R., S 2 (4) / CDLV.
95
septembrie 1878 se recunoştea dreptul de funcţionare al şcolilor româneşti pe teritoriul
otoman4. Această recunoaştere a alertat Grecia5 pentru care aromânii reprezenta
principalul sprijin în politica sa de ocupare a Macedoniei. De altfel, după proclamarea
independenţei, România se va pronunţa pentru status quo în Balcani conştientă că doar
astfel va putea salva pe aromâni6 în timp ce bulgarii şi grecii (şi mai târziu sârbii) se
pronunţau pentru ocuparea Macedoniei acţionând în acest scop prin susţinerea de bande
înarmate7. Turcia însăşi suspecta că şi România ar avea interese în regiune. De această
suspiciune nu era străină Patriarhia ecumenică8 deranjată de pierderea averilor
mănăstireşti de la nord de Dunăre. În aceste condiţii s-a născut ideea înfiinţării unei
societăţi pe ruinele defunctului Comitet Macedo-Român9.
Încă din 13 august 1878, abia revenit din România, Apostol Margarit solicita lui
Ioan Caragiani să transmită salutări lui Vasile Alexandrescu-Urechia „cu care
înţelegeţi-vĕ pentru constituirea definitivă a Societăţii Macedono-Române, ce era sĕ se
formeze încă de cêndu eramŭ eŭ la Bucuresci şi alŭ cărei proiectu de Statute elaboratŭ
de D[umnea]luĭ l’amŭ lăsatŭ D[omni]lorŭ [Alexandru] Orescu şi D. Brătinau câte uă
copiă. Înţelegeţi-vă în privinţa acestei Societăţĭ şi cu Prinţulŭ D[imitrie] Ghica
precumŭ şi cu D[om]nŭ Treb[oniu] Laurianu şi stăruiţi ca să se facă pênă cându
sunteţi acolo”10. Asupra acestei chestiuni revenea în 28 octombrie 1878 insistând „ca să
se formed[z]ĕ societatea macedono-română proiectată încă de cându eramŭ eu la
Bucuresci”11. În acest scop îi scria la 26 septembrie 1878 Apostol Margarit, inspectorul
şcolilor româneşti din Turcia (1878-1902) şi lui V. Alexandrescu-Urechia12.
Constituirea Societăţii de Cultură Macedo-Română13 s-a datorat, cel mai probabil,
iniţiativei lui V. Alexandrescu-Urechia. Adunarea de constituire a societăţii a avut loc la
4 Textul ordinului viziral la: Teodor T. BURADA, Cercetări despre şcoalele Românesci din Turcia, [Bucuresci], 1890, p. 53; DD, 1905, p. XV; S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 27, n. 2; RSD, doc. 53, p. 159. 5 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 51. 6 Ioan C. PUPPA, România faţă de cestiunea macedoneană, Bucureşti, 1903, p. 45. 7 Ibidem; Th. CAPIDAN, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 234. 8 Ibidem. 9 Există opinii după care comitetul încă funcţional în 1879 s-ar fi reorganizat în Societatea de Cultură Macedo-Română – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 54; Gh. ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (sec. XIX-XX), Bucureşti, 1999, p. 52. 10 A. Margarit (Clisura, 1878. VIII. 31) către I. Caragiani: B.A.R., Bucureşti, S 2 (8) / CDLV. 11 A. Margarit (Monastir, 1878. X. 28) către I. Caragiani: B.A.R., Bucureşti, S 2 (10) / CDLV. 12 RM, p. 92; Mihail-Virgiliu CORDESCU, 1866-1906. Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin, Bucureşti, 1906, p. 35-36. 13 T.T. Burada, Cercetări, p. 77-78; 83-85; Interpelarea D-lui V.A. Urechiă în cestiunea şcoalelor macedo-române, Bucuresci, 1896, p. 6-11; RM, p. 90-118; Valeriu PAPAHAGI, Istoricul Societăţii de Cultură Macedo-Română, AMR, 1992, p. 195.
96
23 septembrie 1879 la Ateneul Român14. Ea a fost convocată „cu scopul de a primi
adesiuni noui la Statutele pregătite mai dinainte de un Comitet provisoriu şi discutate în
Adunările de Deputaţi şi Senatori, în 1878/79 sub Preşidenţia Î.P.S. Metropolit Primat
C. Miclescu”15. Adunarea, cu 40 de participanţi, s-a desfăşurat sub preşedinţia
arhimandritului Chiriac din Macedonia. Cu această ocazie V. Alexandrescu-Urechia a
rostit o cuvântare în care sublinia că societatea pe care el o inaugura s-a realizat prin
„conlucrarea [...] celor mai iluştri representanţi din tóte treptele societăţei”. Vorbitorul
combătea ideea după care prin activitatea societăţii s-ar urmări expansiunea României în
Balcani. După cum arăta V. Alexandrescu-Urechia:
„visuri de acestea încap numai în capete bolnave. România care ştie durerea
robiei la străini, nu cere a se întinde, a avea robi, a avea naţiuni străine robite sieşi.
Dar nu va fi bucuroasă de asemenea să vază popóre străine din Peninsula Balcanică
robind pe fii[i] sĕĭ.
Departe de a umbla după visuri nerealisabile, fără chiar de a susţine dreptul
istoric al Românilor trans-Danubiani România trebue să lucreze zi şi noapte pentru
cultivarea elementului Român din Penisnla Balcanică şi la menţinerea neştirbită a
individualităţii lui. Acest scop noi îl vedem împăcat deplin numai cu desvoltarea
sincronistică a celor-l-alte naţionalităţi transbalcanice, dar chiar şi cu scopul mare ce
trebue să încapă în minte fie-cărui om politic, Turc, Grec, Bulgar, Sârb şi
Muntenegrean, care doreşte a’şi salva patria liberă şi independentă, scopul unei
viitoare federaţiuni a tuturor popoarelor Balcanice şi Carpatice [...].”16
S-a dat citire statutului17. Art. I preciza că Societatea îşi propunea:
„a) A respândi prin şcolĭ, începênd de la cele primare, în limba română,
învĕţătura între locuitoriĭ Românĭ de peste Dunăre şi de peste Balcanĭ;
b) A stărui pentru buna stare a bisericilor comunităţilor românescĭ de a dreapta
Dunăreĭ şi de peste Balcanĭ;
c) A priveghia mersul şcoalelor existente în aceeaşĭ parte şi a lucra la
îmbunătăţirea lor sporitoare; 14 Istoricii moderni lasă a se înţelege faptul că această primă adunare s-ar fi desfăşurat sub conducerea mitropolitului primat Calinic Miclescu proclamat ulterior primul preşedinte al S.C.M.R. – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 54; G. Zbuchea, O istorie, p. 52. 15 RM, p. 99. 16 RM, p. 100-101. 17 După unele opinii, Apostol Margarit ar fi jucat un rol important în întocmirea acestuia – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 54. Statutele au fost publicate în repetate rânduri. Integral apar în: FID, 1, 1880. III. 2, p. 4-6 (în aromână); Statut şi regulament [al S.C.M.R.], [Bucuresci], 1899, p. 5-7; RB, p. 16-17. Versiuni parţiale la: T.T. Burada, Cercetări, ed. 2003, p. 77; RSD, doc. 58, p. 163, 165; G. Zbuchea, O istorie, p. 53, etc.
97
d) A le dota cu cărţĭ, bibliotecĭ, aparate etc. A întreprinde însăşĭ şi a îndemna
editarea de cărţĭ pentru Româniĭ din acele părţi.”18
Cu acest prilej la societatea nou înfiinţată au mai aderat 36 membri noi19.
A doua şedinţă s-a desfăşurat la 30 septembrie 1879 în sala mare a Univesităţii din
Bucureşti sub preşedinţia fostului ministru Gheroghe Chiţu. A fost ales primul comitet
de 35 din care făceau parte personalităţi româneşti şi aromâne, în frunte cu mitropolitul
primat Calinic Miclescu: Iosif Gheorghian (episcopul Dunării de Jos), Atanasie
Stoenescu (episcopul Râmnicului), Dumitru Brătianu, Dimitrie şi Ion Ghica, Ion [I.]
Câmpineanu, Tit-Liviu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Alexandru Orĕscu, Menelas
Ghermani, Vasile Danu, Nicolae Ionescu, Dimitrie Sturdza, Christian Tell, Constantin
F. Robescu, Ion M. Rîureanu, Ioan Caragiani, C. Porumbaru, Em. Creţulescu, Vasile
Paapa, Iordache Goga, Gheorghe Cotadi, D. Pişca, Nicolae Kalinderu, Rafael Hagiade,
Constantin A. Rosetti, Alexandru Lupaşcu, George Cionea, Gh. Misail, Vasile
Alecsandri, Petre Verussi, Gh. Chiţu, D. Caprianu, A. Betolianu şi V. Alexandrescu-
Urechia20. În cadrul întrunirii a lua cuvântul şi arhimandritul Nicolae Dumitriu
„iniţiatorul colecţiei* [= colectei] pentru biblioteca din muntele Athos pentru românii
din Macedonia”21.
Încă de la înfiinţare s-a adresat un apel către „fraţii români” din Macedonia şi din
alte părţi ale Turciei. Li se cerea să trăiască în pace cu grecii, turcii, bulgarii dar şi să-şi
păstreze conştiinţa naţională şi să susţină şcoli şi biserici în limba română:
„Deschideţi şcoli româneşti şi daţi fiilor voştri învăţătură românească [...].
Învăţaţi limba română [...]. Căutaţi-vă dreptgurile ce le aveţi de la Dumnezeu: să aveţi
bisericile şi şcolile în limba voastră*, fără să vorbiţi de rău altă limbă sau religie şi
fără să vă certaţi cu alţii”22.
De la început Societatea s-a bucurat de spriinul autorităţilor române. La 16
noiembrie 1879, Mihail Kogălniceanu, în calitatea sa de ministru de Interne, trimite o
circulară prefecţilor informând despre crearea şi scopul Societăţii şi solicitând să se
acorde sprijin părintelui Chiriac trimis să adune fonduri23. La rândul său, Dumitru
18 Statut, p. 5. 19 RM, p. 102. 20 RM, p. 103. Dintre membrii vechiului Comitet Macedo-Român se regăsesc în noua structură: Chr. Tell, Iordache Goga şi C.A. Rosetti. 21 Ibidem, p. 103-105. Pentru activitatea sa de colectare de cărţi şi sprijinul acordat de autorităţile române vd. A.N.R., S.C.M.R., ds. 1, f. 7-8, 10-42, 55. 22 FID, nr. 1, 1880. III. 22, p. 7; RSD, doc. 54, p. 159-160; cf. G. Zbuchea, O istorie, p. 53. 23 M. Kogălniceanu (Bucureşti, 1879.XI.16) către prefecţi: A.N.R., S.C.M.R., ds. 1, f. 5. Reprodus (fără antetul oficial) în RSD, doc. 55, p. 160-161.
98
Brătianu, reprezentantul României la Constantinopol, publică în ziare un apel în care
prezenta un plan de fnanţare a propagandei româneşti cu sume din bugetul statului
oferind el însuşi suma de 1.000 lei în acest scop24.
Solicitată probabil de V. Alexandrescu-Urechia, răspundea de la Paris la 7 iulie
1880 şi Elena Cuza (soţia fostului domnitor). După ce amintea despre eforturile soţului
pentru propăşirea elementului macedoromân, ea îşi anunţa intenţia de a se înscrie
împreună cu cei doi fii (adoptivi) ai săi în Societate25.
Existau şi excepţii. Conservatorii taxau fondarea societăţii „drept o reverie ba încă
una foarte costisitoare”. Iar ministrul de Externe Vasile Boerescu sublinia că nu va
tolera o acţiune paralelă cu a guvernului26.
În şedinţa Consiliului de 35 din 11 noiembrie 1879 se solicita membrilor Societăţii
să intervină în parlament pentru recunoaşterea sa oficială şi finanţarea sa de către stat27.
Urmare a stăruinţelor lui V. Alexandrescu-Urechia, la 22 martie 1880 un comitet al
Camerei Deputaţilor (alcătuit din Constantin Boerescu, Constantin Grigorescu,
Gheorghe Chiţu, Pantazi Ghic, Ion Codrescu, Ion Carabatescu şi Nicolae Locusteanu28)
analiza problema şi întocmea un raport prezentat de către deputatul Nicolae R.
Locusteanu. Raportul sublinia că Societatea „eminamente naţională, urmăreşte scopul
răspândirei instrucţiunei şi întreţinerea Bisericei la fraţii noştri de peste Dunăre,
cărora le lipseşte totul pentru a se bucura de luminele secolului în care trăim”. De
aceea solicita recunoaşterea sa ca persoană juridică. În cadrul discuţiilor din Cameră29,
deputatul Grigore Triandafil a propus ca Societatea să treacă sub autoritatea
Ministerului Instrucţiunii şi să fie recunoscută doar ca persoană particulară30. Gh. Chiţu
a cerut însă recunoaşterea ei morală „tocmai pentru a se da mai multă autoritate unor
asemenea Societăţi care au de ţintă desvoltarea şcoalei şi bisericei pe ori unde vor fi
suflete româneşti” având în vedere faptul că în conducerea Societăţii se găseau şi multe
personalităţi31. Rezultatul votului din 2/14 aprilie 1880 a consemnat recunoaşterea de
24 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 54 (după surse austriece). 25 Scrisoarea în limba franceză, descoperită de Victor Papacostea, a fost publicată de T. Capidan, Macedoromânii, p. 236-327. Cf. FID, nr. 18, 1880. VIII. 23, p. 142. 26 V. Boerescu a fost şi împotriva Albumului Macedo-Român, care i se părea inoportun. El a luat măsuri pentru a împiedica pe lucrătorii Ministerul de Externe să colaboreze la această întreprindere – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 55. 27 RM, p. 112. 28 Ibidem, p. 125. 29 M. Of., nr. 78, 1880. IV. 3/15, p. 2400 reprodus în RM, p. 125-131. 30 RM, p. 127-128. 31 Ibidem, p. 129-131.
99
către Cameră a S.C.M.R. ca persoană morală cu 62 voturi pentru, 1 contra şi 2
abţineri32.
La Senat procedura a decurs mai rapid. În şedinţa din 8 aprilie 1880 prezidată de
Dimitrie Ghica şi având ca secretar pe D. Pişca a fost prezentat raportul comitetului
senatorial (alcătuit din Mache Athanasiu, Nicolae Manolescu, A. Grăjdănescu, Menelas
Ghermani şi D. Pişca, ultimul în calitate de raportor)33. Nici un senator nu s-a înscris la
cuvânt şi cu 1 singur vot împotrivă (din 23) legea a trecut şi în Senat. Ea a fost
sancţionată de domnitorul Carol I la 15 aprilie 1880. Legea nr. 1298 prin care se
recunoştea Societăţii calitatea de persoană juridică a apărut în „Monitorul Oficial” din
19 aprilie 188034. De subliniat că C.A. Rosetti (preşedintele Camerei), Dimitrie Ghica
(preşedinte de şedinţă la Senat), D. Pişca (raportorul legii la Senat), Gh. Chiţu şi
Menelas Ghermani (membrii ai comisiilor celor două camere) erau membri ai Societăţii.
De la înfiinţare şi până în 1901 când a încetat din viaţă, V. Alexandrescu-Urechia
a fost cel care a condus destinele ei. Oficial, multă vreme funcţia de preşedinte a fost
deţinută de mitropoliţii primaţi în funcţie35. Alexandrescu-Urechia era doar secretar.
Abia spre sfârşitul secollui Alexandrescu-Urechia apare efectiv ca preşedinte36.
Societatea organiza anual o adunare generală în care se prezenta raportul de activitate şi
situaţia financiară. Deoarece rareori Comitetul de 35 reunea pe majoritatea membrilor
săi, s-a simţit nevoia înfiinţării unui organ executiv („diriginte”). La 3 octombrie 1895
comitetul era alcătuit din V. Alexandrescu-Urechia, dr. Leonte Anastasievici, Nicolae
Gussi (preşedinţi), Ion M. Rîureanu, Anastasie Blaţodima, Nicolae G. Puppa, D.
Papinian (vicepreşedinţi), Constantin Ioanid (casier), Nicolae G. Cosmescu, dr. Zigura
(secretari), Ioan D. Ghiulamila şi Petre Vulcan (subsecretari)37. În a. 1897 comitetul
executiv suferă modificări. Ca preşedinţi apar: V. Alexandrescu-Urechia, Nicolae Gussi
şi Anastasie Blaţodima. Vicepreşedinţi sunt dr. Leonte Anastasievici, Ion C.
Grădişteanu, Nicolae Fleva şi Constantin F. Robescu. Secreriatul reuneşte pe D.
Papinian şi I.D. Ghiulamila. Postul de casier rămâne în seama lui Constantin Ioanide38.
32 Ibid., p. 131; V. Papahagi, Istoricul, p. 198; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 55. 33 RM, p. 133. 34 Textul legii: RM, p. 133-134; V. Papahagi, Înfiinţarea, p. 198. Cf. G. Zbuchea, O istorie, p. 52. 35 Până în 1919 aceştia au fost: Calinic Miclescu (1875-1886), Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909), Ghenadie Petrescu (1893-1896), Athanasie Mironescu (1909-1911), Conon Arămescu-Donici (1912-1919) – M. Păcurariu, IRD, 2003, p. 901-902. 36 RM, p. 169. 37 Ibidem, p. 157. Primul comitet ales la 18 noiembrie 1879 de Consiliul de 35 (în prezenţa mitropolitului primat C. Miclescu) reunea pe Christian Tell, Iordache Goga, V. Alexandrescu-Urechia, Gh. Chiţu şi G. Misail – ibidem, p. 116. 38 Ibidem, p. 159.
100
La început printre membrii Societăţii se numărau mai ales personalităţi politice şi
culturale ale României39. Ulterior majoritatea membrilor vor proveni din rândul
macedoromânilor stabiliţi la nord de Dunăre.
Societatea a funcţionat într-un sediu închiriat40. În şedinţa Consiliului de 35 din 3
octombrie 1895 se hotărăşte să se intervină la primăria Capitalei pentru a se obţine un
teren gratuit pentru a se construi un local propriu şi o şcoală macedoromână41. În 1899,
o delegaţie alcătuită din V. Alexandrescu-Urechia, dr. Leonte Anastasievici şi C. Ioanid,
se prezintă la primarul Bucureştiului şi obţine o promisiune în acest sens42. Abia în 1902
la insistenţele lui Leonte Anastasievici, devenit după moartea lui V. Alexandrescu-
Urechia (1901), preşedintele Societăţii, primăria acordă terenul solicitat43. În 1904
începe construcţia sediului44 din calea Rahovei 29. Acesta va rămâne în proprietatea
societăţii până la desfiinţarea Societăţii de către autorităţile comuniste45.
Până prin 1881 Societatea a fost activă. Ulterior însă interesul pentru activitatea ei
a scăzut şi era la un pas de a-şi înceta existenţa. O cauză a fost constituirea de noi
societăţi aromâne care au preluat o parte din sarcinile sale. De aceea în 1892 V.
Alexandrescu-Urechia adresa un apel46 în care arăta că macedoromânii trebuiau să
rămână leali sultanului, „puternicul scut al naţionalităţei Macedo-Române” şi să
înceteze să se sacrifice pentru alţii (aluzie evidentă la aromânii grecofili). Se făcea un
apel la toţi membrii din România şi Peninsula Balcanică de a uni în realizarea scopului
final: conservarea naţionalităţii româneşti în Imperiul Otoman.
Societatea s-a refăcut la 15 octombrie 189247. Din primul consiliu de 35 nu se mai
regăsesc decât V. Alexandrescu-Urechia, Nicolae Gussi, Vasile Danu, Ion M. Râureanu,
Constantin F. Robescu, Iosif Gheorghian (devenit, ca mitropolit primat, preşedinte al
39 În primul an de activitate S.C.M.R. a avut 102 membri – ibidem, p. 107-108; Jubileul Societăţii de Cultură Macedo-Română. 31 Octombrie 1904. 25 ani de luptă în Cestiunea Macedoneană, Galaţi, [1904], p. 67-69. 40 Astfel de sedii s-au aflat pe str. Doamnei, bd. Elisabeta, str. Nouă (sediu care, se pare, a funcţionat şi Liga Culturală) etc. 41 RM, p. 157. 42 Ibidem, p. 166. 43 M.V. Cordescu, Istoricul, p. 38. 44 Jubileul, p. 69; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 81-82. Cu acest prilej au făcut donaţii şi cetăţeni austrieci de origine aromână precum Irene, fiica lui Nikolaus Dumba, şi Alexandru Mocioni. 45 Acestea au naţionalizat clădirile care ulterior au fost demolate – Ioan M. CARDULA, Istoria aromânilor macedoneni, trad. Ec. Cardula, Bucureşti, 2004, p. 134. 46 A.N.R., S.C.M.R., ds. 4, f. 49-49v; ds. 7, f. 2-2v. Reprodus în RM, 1900, p. 147-149; RSD, doc. 63, p. 171-172 (datat: 1894); RB, 2012, p. 73-74 (parţial). 47 Proces verbal, 1892. X. 15: A.N.R., S.C.M.R., ds. 1, f. 111, 114-115. Apar aprope 80 de semnături ale participanţilor. Printre ei: albanezul Nikola N. Naçio, Mihalache Buia, Gh. Rizescu, Ştefan Molovişteanu, Pericle Papahagi, Ion Arginteanu, Christu Otto, Ion Dalametra, Constantin Cairetti, Vasile Papana, Taşcu Şunda ş.a.
101
consiliului). Apar deja noi conducători proveniţi, majoritatea, dintre aromâni: Domenic
Goma, Ştefan Mihăileanu, Nicolae Cosmescu, Toma Dinischiotu, Mihalache Kiriţă, D.
Papinian ş.a.48.
În şedinţa conducerii din 19 decembrie 1892 se hotăra, la propunerea lui V.
Alexandrescu-Urechia, realizarea drapelului Societăţii. Acesta urma să fie tricolorul
românesc având ca emblemă Lupoaica şi gemenii49. În 1894 drapelul pe mătase (care
costase nu mai puţin de 900 de lei) era deja gata50. El va fi de acum prezent la toate
manifestările importante la care va lua parte Societatea. Prima dintre acestea a fost chiar
banchetul „dat cu ocasia sfinţirei drepeluluĭ” care lăsase un deficit de 210 lei ce urma să
fie acoperit din fondurile Societăţii51.
§ 21. ACTIVITATEA SOCIALĂ, 1879-1912
Societatea de Cultură Macedo-Română a avut o activitate pe multiple planuri. S-a
îngrijit de problemele aromânilor stabiliţi în România. A sprijinit învăţământul
românesc din Balcani. A făcut cunoscută „chestiunea macedoromână” publicului din
ţară şi străinătate. Nu în ultimul rând, a încercat să se implice în rezolvarea problemelor
bisericeşti şi politice din Peninsula sud-dunăreană în conformitate cu interesele
aromânilor românofili.
O activitate puţin cunoscută este cea socială. S-a intervenit pentru sprijinirea
aromânilor lipsiţi de mijloace. Câteva exemple sunt, credem, edificatoare. La 18
noiembrie 1879, într-o şedinţă a Consiliului de 35 ţinută chiar sub preşinţia
mitropolitului primat se solicita o intervenţie pe lângă Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii pentru a se fixa o pensie mamei arhimandritului Averchie52. S-a intervenit
pentru ca un tânăr macedonean să primească o subvenţie pentru a-şi dechide o farmacie
la Bitolia53. În 1900 s-a acordat un ajutor financiar văduvei lui Ştefan Mihăileanu
48 RM, p. 149. Iosif Gheorghian nu a fost prezent la şedinţă. De aceea a fost solicitat ulterior să accepte preşedinţia onorifică a Societăţii – S.C.M.R. (Nr. 1 / 1892. XII. 2) către mitropolitul primat al României: A.N.R., S.C.M.R., ds. 4, f. 47-47v. 49 RM, p. 149. Contractul a fost semnat în 1894 februarie 2 de către casierul C. Ioanid şi ceaprăzarul Anastasie Mihail* – Contract (Bucureşti, 1894. II. 2): A.N.R., S.C.M.R.: ds. 5, f. 64-65. 50 RM, p. 152. 51 Proces verbal (1894. VI. 2): A.N.R., S.C.M.R., ds. 5, f. 72 semnat de V. Alexandrescu-Urechia, N. Gussi şi Vasile I. Danu. Vd. şi A.N.R., S.C.M.R. ds. 9, f. 52-53v. 52 RM, p. 115. 53 Dare de seamă a S.C.M.R. (1900. XI. 12): RM, p. 172-173.
102
asasinat din ordinul Comitetului macedo-bulgar de la Sofia54. Au fost oferite ajutoare
pentru aromânii aflaţi în Bucureşti care doreau să revină în locurile natale.
Pentru a strânge fondurile necesare au fost organizate acţiuni caritabile. Acestea
implicau, după moda timpului, soţiile şi fiicele membrilor de vază ai Societăţii, acestea
încercând astfel să se afirme în protipendada bucureşteană. La 24 martie 1898 a fost
organizat un bal la iniţiativa unui comitet de 18 doamne (între care: Maria Leonte,
Angela Misir, Natalia Obedeanu, Maria Peritzeanu-Buzĕu, Sofia Poenaru-Bordea,
doamnele Urechia şi Robescu) care a adus Societăţii un câştig de 4.000 lei55. Maria
Leonte a fost organizatoarea unui concert al violonistului Jan Kubelik desfăşurat la
Ateneu la 11 decembrie 1899. Banii încasaţi au fost folosiţi pentru sprijinirea şcolilor
din Macedonia şi pentru dotarea cancelariei Societăţii56.
Au fost trimise numeroase transporturi cu cărţi pentru şcolile şi bibliotecile din
Macedonia57. În 1899 o ladă cu 800 de cărţi didactice a fost expediată prin consulatul
român din Bitolia pentru şcolile din Molovişte şi Ohrida58.
Sprijinirea învăţământului românesc din Balcani a fost o prioritate a activăţii sale.
Din primele încasări Societatea îşi propunea să întemeieze o şcoală la Greveniţa59. În
şedinţa din 19 decembrie 1892, Vasile I. Danu, unul din fruntaşii Societăţii, donează
230 lei pentru repararea şcolii de fete din comuna Nevesca. La rândul său, V.
Alexandrescu-Urechia propune ca să se solicite Ministerului Instrucţiunii câteva camere
în imobilele bisericii Slătari din Bucureşti pentru înfiinţarea unui local de şcoală
macedoromână60. Din bugetul pe anul 1892-1893 urmau să fie folosiţi 670 lei pentru
sprijinirea şcolii din Nevesca şi a tinerilor aromâni61.
Societatea nu pare a fi străină de înviinţarea celor 20 de şcoli româneşti apărute în
Imperiul Otoman între 1880-1890 la: Molovişte, Hrupişte, Magarova, Samarina, Furca,
Grebena, Băiasa, Bitolia (1880), Laişta, Pleasa, Ghiorgea, Vlaho-Clisura,
54 RM, p. 173. Pentru incidentul petrecut în 1900. VII. 2 / VIII. 4 vd. Ion BULEI, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984, p. 209-210; IRD, 2003, p. 289. 55 RM, p. 161-162. O altă reprezentaţie a avut loc în 1894 dec. 16 şi a adus încasări de 1.726 lei. Detalii: A.N.R., S.C.M.R., ds. 9, f. 9-11; ds. 176, f. 21. 56 RM, p. 171, 184. Cu detalii: Iuliu I. ROŞCA, Concerte: Quartetul ceh, Bucureşti: ,,România muzicală”, XI: 21, 1900.XII.15/31, p. 161-162 reprodus în: idem, ,,De prin Bucuresci”. Muzica la sfîrşit şi început de secol (1882-1904), ed. Despina Petecel, Bucureşti, 1987, p. 55-56. 57 G. Zbuchea, O istorie, p. 75. 58 RM, p. 166, 171. 59 Ibidem, p. 111. 60 Ibidem, p. 149. 61 Ibidem, p. 150.
103
Constantinopol (1881), Turia (1884), Ianina (1886)62 ş.a. Multe din aceste şcoli erau
sprijinite din fondurile Societăţii.
La şedinţa Comitetului de 35 din 11 ianuarie 1898, Vasile I. Danu, V.
Alexandrescu-Urechia, Leonte Anastasievici decid ca în fiecare an şcolile din
Macedonia să primească cel puţin 600 lei în numele Societăţii. Prima subvenţie urma să
se îndrepte către şcolile din Molovişte şi Târnova63. Şcoala de fete din Molovişte a fost
fondată şi timp de 2 ani finanţată de Societate cu concursul lui V. Alexandrescu-
Urechia, Leonte Anastasievici şi V.I. Danu. Ulterior s-a solicitat ca ea să fie finanţată de
ministerul de resort de la Bucureşti64. În 1908 s-a dat în folosinţă primul edificiu şcolar
construit exclusiv cu finanţarea Societăţii: şcoala din Poroi. Investiţia se ridicase la
4.035 lei. În entuziasmul de atunci, o rezoluţie a Consiliului de 35 arăta că s-a „luat
lăudabila hotărâre, ca de acum înainte, în fiecare an, din veniturile Societăţii să se
construiască câte un local de şcoală în Macedonia”65. Hotărârea era peste puterile
Societăţii. Şi datorită evenimentelor politice din zonă ea nu a putut fi onorată.
În 1912, anul prăbuşirii stăpânirii otomane în Balcani, existau România finanţa
113 şcoli primare (66 mixte, 24 de băieţi, 23 de fete) cu 2529 elevi, 1581 eleve, 144
învăţători şi 87 învăţătoare. Fiinţau şi 4 şcoli secundare (2 la Bitolia şi câte una la
Salonic şi Ianina) cu 289 băieţi şi 101 fete, 45 de profesori şi 14 profesoare66.
Societatea a fost nevoită să se implice în organizarea învăţămâtului din zonă în
condiţiile aparţiei de dispute faţă de această problemă între factorii de la Bucureşti
(reprezentaţi în Macedonia de către inspectorul Apostol Margarit, 1878-1898/1902) şi
corpul didactic şi comunităţile din regiune care înclinau spre soluţia autonomiei şcolare
sub forma eforiilor67. Între anii 1893-1897 în diferite localităţi au funcţionat şcoli
concurente care toate solicitau sprijin de la bugetul statului român68. Institutorii de la
şcolile româneşti din regiune vin la Bucureşti. Ei iau contact cu ministerul (prea puţin
receptiv la cererile lor) şi cu Societatea de Cultură Macedo-Română69. Aceasta hotărăşte
la 5 martie 1894 să aleagă o comisie pentru a întocmi un raport asupra problemei. La 1
62 Ibidem, p. 142-145. Situaţia deliată la: T.T. Burada, Cercetări, p. 61-101, 106-110. 63 RM, p. 160. La 1 martie 1898 Nicolae Papadima, eforul şcolilor din Târnova, mulţumea lui V. Alexandrescu-Urechia pentru subvenţia acordată – ibidem, p. 161. 64 RM, p. 167, 171. 65 Dare de seamă a S.C.M.R. pentru a. 1908: RSD, doc. 89, p. 209. 66 RSD, doc. 111, p. 241-244. 67 Memoriul delegaţilor Macedoneni către d. Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, A.N.R., S.C.M.R., ds. 13, f. 2; ds. 80, f. 48. Memoriul era semnat de Haralambie Balamaci, Dimitrie Atanasescu, Zissi Papa Atanasi. 68 Aceste dispute au fost rezumate la: M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 72-74. 69 Pentru discuţiile purtate în sânul Societăţii vd. în detaliu: A.N.R., S.C.M.R., ds.7, f. 8-13.
104
octombrie 1895 eforiile primesc un ajutor financiar de 1.000 lei70. Apoi la 18 februarie
şi 25 septembrie 1896 societatea împrumută eforiile cu 3.000 şi respectiv 2.000 de lei
luaţi „din fondul inatacabil al societăţii”. În noiembrie 1896 eforiile mai primeau 1.490
lei şi 3.135 exemplare de cărţi71.
Situaţia abia reglementată suferă o nouă deteriorată la cumpăna secolelor XIX-XX
când criza financiară obligă autorităţile de la Bucureşti să-şi reconsidere poziţia faţă de
finanţarea învăţământului din Balcani72. Ministrul liberal al Instrucţiunii, Spiru C. Haret
decide să reducă drastic cheltuielile prin suprimarea unor şcoli şi concedierea unor
institutori. Între 1901-1902 au fost închise 21 din cele 93 de şcoli româneşti şi destituiţi
76 de institutori iar bugetul şcolilor româneşti din Imperiul Otoman a fost redus de la
724.643 la 300.00 lei73. Asociaţia Corpului Didactic pentru Învăţătura Poporului Român
din Turcia decide să trimită o delegaţi la Bucureşti spre a lua contact cu autorităţile
(inclusiv cu regele Carol I) şi cu presa. Societatea de Cultură Macedo-Română a
sprijinit această acţiune care a fost larg reflectată în presa românească74.
Eforiile au fost reactivate în primii ani ai secolului XX. După Revoluţia Junilor
turci ele au preluat practic controlul asupra activităţii şcolare din Peninsulă. Au fost
stabilite contacte între conducerea eforiei din Bitolia (care funcţiona ca un centru
coordonator) şi Societatea de Cultură Macedo-Română de la Bucureşti în probleme care
priveau şcoala şi biserica75.
Au fost sprijiniţi şi membri ai corpului didactic românesc din Imperiul Otoman. La
16 martie 1894 Societatea acorda 150 de lei lui Dumitru Lăzărescu-Lecanta pentru
abecedarul pe care urma să-l editeze. La 29 ianuarie 1895 îi acorda un ajutor de 300 de
lei76. În anul şcolar 1894-1895 erau ajutaţi alţi profesori: Constantin I. Cosmescu, Ion
Arginteanu, Ion Niculescu, Christu Otto, A. Statu care primeau câte 150 de lei77.
Ajutoare consistente au fost îndreptate şi către sprijinirea elevilor şi studenţilor.
Într-una din primele şedinţe ale Consiliului de 35, la 11 noiembrie 1879, V.
Alexandrescu-Urechiă răspunde pozitiv unei scrisori trimisă de institutorul Ioan Şomu 70 RM, p. 152-153. 71 Ibidem, p. 157-158. 72 O ultimă contribuţie pe această temă: Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Spiru Haret, Take Ionescu şi criza şcolii româneşti din Balcani la sfârşitul secolului al XIX-lea în lumina unor documente inedite, URDB, p. 211-229. 73 G. Zbuchea, O istorie, p. 80. Vd. Spiru C. HARET, Raport adresat M.S. Regeluĭ de către D. Ministru al Cultelor şi Instrucţiuniĭ Publice asupra stăriĭ actuale a chestieĭ şcolilor şi bisericilor române din străinătate, Bucuresci, 1901, p. 54. 74 G. Zbuchea, O istorie, p. 80-81. 75 Pentru astfel de contacte vd. RSD, doc. 94, p. 215-217; RAG, doc. 27, p. 86-88. 76 RM, p. 152-153. 77 Ibidem, p. 157.
105
Tomescu din Abela spre a interveni pe lângă minister pentru ca 3 elevi să fie aceptaţi la
uninternat al statului pentru studii liceale sau normale78.
Numeroşi elevi şi studenţi au primit burse din partea societăţii pentru a urma
studiile la licee şi facultăţi din România. Cu susţinerea Societăţii şi-au făcut studiile la
Liceul „Matei Basarab”: I. Niculescu, A. Constantinescu, D. Dima, A. Covati, I.
Hondrosom, Sterie, Dumitrescu, D. Piliţa, D. Lăzărescu-Lecanta. La Facultatea de
Medicină din Bucureşti a studiat Chiriac Zălmăneanu iar la cea din Iaşi, A. Bessiu79.
Pericle Capidan a primit o bursă pentru a studia la München „cu condiţie ca după
terminarea studiilor să se întoarcă în Macedonia ca maistru de desemn”80. În urma unei
declaraţii semnată de Pericle Capidan la 20 martie 1894 Societatea îi acorda şi un ajutor
lunar de 50 de lei pe perioada studiilor81.
Sava Saru a solicitat un ajutor pentru a urma cursurile universitare. Societatea l-a
recomandat Ministerului Instrucţiunii spre a i se încredinţa un post de pedagog la Şcoala
Normală din Bucureşti. La 2 noiembrie 1895 Societatea a acceptat să-i acorde timp de 3
luni un ajutor lunar de 60 lei82. În anul financiar 1894-1895 Ion Arginteanu şi Nicolae
Maimuca au primit 100 şi, respectiv, 200 lei83.
La 10 octombrie 1895 Iacob Dimonie solicita pentru fiul său, Mihail, absolvent al
Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti o bursă pentru a studia la Facultatea de
Ştiinţe84. Atena Steriu a primit în 1899 o bursă pentru a studia timp de 2 ani la Şcoala de
moaşe din Bucureşti cu obligaţia de a reveni la sfârşitul studiilor în Macedonia85. Vasile
Diamandi din Meţova a fost sprijinit pentru efectuarea studiilor universitare la Bucureşti
şi Paris86.
Mulţi dintre aromânii stabiliţi în România nu obţinuseră încă cetăţenia. De aceea
erau nevoiţi să plătească pentru şcolarizarea copiilor. Încă din perioada preşedinţiei lui
V. Alexandrescu-Urechia Societatea a intervenit la ministerul de resort obţinând
scutirea de taxe şcolare şi chiar acordarea de burse copiilor macedoromâni. Fireşte, sub
condiţia ca părinţii să se înscrie în Societate şi să plătească cotizaţia aferentă. În arhiva
78 Ibidem, p. 112. 79 RM, p. 146. Detalii: A.N.R., S.C.M.R., ds. 1, passim. 80 Adresa S.C.M.R. nr. 4 / 1893. XII către M.C.I.P.: RM, p. 151. 81 Ibidem. 82 Ibidem, p. 153. 83 Ibidem, p. 154. 84 Ibidem, p. 154-156. 85 Ibidem, p. 168. 86 G. Zbuchea, O istorie, p. 103-104.
106
Societăţii există zeci de astfel de petiţii. De pildă în 1899, prin grija Societăţii, 14 copii
au fost dispensaţi de aceste taxe87. La fel şi în 190088.
Ajutoare băneşti au primit şi elevi ai Liceului Român din Bitolia89.
În 1907 Societatea a alocat 4.000 de lei pentru construirea unui local de şcoală la
Poroi90.
În darea de seamă citită în şedinţa anuală din 2 februarie 1909 se preciza că în
1908 se intervenise pe lângă autorităţi pentru acordarea de înlesniri macedoromânilor
stabiliţi în România prin: scutiri de taxe pentru şcolile statului; acordarea de burse;
plasarea de copii la diferite şcoli; ajutoare financiare pentru elevi şi studenţi; sprijin
pentru aromâni care doreau să se întoarcă acasă. S-a plătit chiar şi o subvenţie anuală
aşezământului pentru orbi „Vatra Luminoasă” aflat sub patronajul reginei Elisabeta91. Şi
în acest domeniu Societatea „cu un cuvânt a făcut o adevărată operă utilă şcoalei şi
culturei noastre paralelă cu cea a Ministerului Instrucţiunii”92.
În 1911 factorii de decizie de la Bucureşti hotărau fondarea pe lângă Ministerul
Afacerilor Externe a unei comisii macedoromâne. Alcătuită din profesorii universitari
Iuliu Valaori şi Gheorghe Murnu (membri activi ai Societăţii), această comisie, având
un caracter consultativ, nu a fost afectată de schimbările guvernamentale93.
De resortul Societăţii de Cultură Macedo-Română a fost problema
„împămânirilor”, adică a dobândirii cetăţeniei române pentru acei aromâni care erau
stabiliţi de mult în România şi avuseseră o contribuţie importantă la dezvoltarea sa
economică. Adesea Societatea trimitea adrese către corpurile leguitoare spre a solicita
acordarea cetăţeniei. Au fost cazuri când s-au trimis mesaje scrise parlamentului „pentru
a lua seamă să nu fie induse în eroare de o mulţime de strĕini cari se dau drept
Români-Macedoneni”94. Societatea nu sprijinea pentru dobândirea cetăţeniei decât pe
acei macedoromâni care acceptau să devină membri ai săi.
87 RM, p. 156. 88 Ibidem, p. 171. 89 Ibidem, p. 166. 90 Ionuţ NISTOR, „Problema aromână” în raporturile României cu statele balcanice, 1903-1913, Iaşi, 2009, p. 129. 91 RSD, doc. 89, p. 208-209. 92 S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 30-31. Vd. şi T. Capidan, Macedoromânii, p. 239-240; G. Zbuchea, O istorie, p. 62. 93 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 106; Nicolae-Şerban TANAŞOCA, George Murnu: istoric al românilor de peste Dunăre, în: George MURNU, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, Bucureşti, 1984, p. 25, n. 46. 94 Dare de seamă a Consiliului de 35 (1900. XI. 12): RM, p. 171.
107
§ 22. IMPLICAŢII CULTURALE
Societatea de Cultură Macedo-Română a participat la funeraliile unor personalităţi
politice sau culturale care au sprijinit afirmarea sa. Membrii săi au fost prezenţi cu
drapelul Societăţii la înmormântarea lui Menelas Ghermani şi a lui Ştefan Mihăileanu la
finele secolului XIX95. Îndeosebi asasinarea lui Ştefan Mihăileanu la ordinul
Comitetului Macedonean de la Sofia (condus de Boris Sarafov)96 a impresionat opinia
publică97.
Vasile Alexandrescu-Urechia a urmărit să aducă prestigiu Societăţii prin numirea
unor membri onorifici din străinătate. La întrunirea anuală din 21 septembri 1893 au
fost aleşi: Émile Picot şi Léon de Rosny (ambii profesori la Şcoala de Înalte Studii din
Paris), Antonin Roques Ferrier (directorul revistei Felibrigilor de la Toulouse), Angelo
de Gubernatis (profesor la Universitatea din Roma), Gustav Weigand (profesor la
Lipsca), Emilio Castellar (profesor la Universitatea din Madrid). Iar la 8 februarie 1898
acelaşi Alexandrescu-Urechia propunea ca membri de onoare pe: Reşid Bey (ministrul
otoman la Bucureşti), Antonio Fereira de Serpa şi dr. Iano de Paiva (din Portugalia) şi
vicontele italian de Poli98.
Un alt mijloc pentru promovarea Societăţii a fost participarea sa la reuniuni
internaţionale. Între 1 şi 13 octombrie 1899 la Roma s-a desfăşurat un congres
internaţional al orientaliştilor. Au fost prezenţi şi Alexandrescu-Urechia împreună cu
avocatul Milescu (cu drapelul Societăţii). Cu această ocazie s-a depus o coroană de
bronz la baza Columnei lui Traian99. Şedinţa Comitetului de 35 din 12 noiembrie 1900 a
decis ca tinerii Pericle Capidan şi I. Nica să reprezinte Societatea la congresul de
fondare a Uniunii Latine de la Paris100.
Între 1881-1882 V. Alexandrescu-Urechia a fost ministru al Instrucţiunii101. Acum
s-a imprimat în aromână: evanghelia102 precum şi alte 3 cărţi didactice compilate de
95 Ibidem, p. 170. 96 Ion BULEI, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984, p. 209-210. Acest asasinat a produs „nu numai stupoare, dar şi o tresărire de orgoliu” naţional – ibidem, p. 211. Vd. Ştefan Mihăileanu, „Apărarea naţională”, I: 187, 1900. VII. 26, p. 1. 97 Au apărut chiar publicaţii ocazionale care se pronunţau pentru o politică fermă a autorităţilor – DPR, p. 245, nr. 3721-3722. 98 RM, p. 165. 99 RM, p. 168, 175-180. La ceremonii au participat şi alte personalităţi româneşti: Constantin Erbiceanu (decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti), acad. Grigore Tocilescu, Nicolae Ionescu ş.a. Detalii: V.A. URECHIA, Festivitatea Română de la Roma XII Octombre 1899, Bucuresci, 1899, 126 p. + 3 pl. 100 RM, p. 170. 101 Stelian NEAGOE, Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre (1999), Bucureşti, p. 57. Despre ministeriatul său vd. Vistian GOIA, V.A. Urechia, Bucureşti, 1979, p. 122-124.
108
Dimitrie Athanasescu din Târnova: Istoria noului testament (1881), Abecedaru
romănescu pentru adulţi Români din Macedonia (1882), Abecedaru romănescu pentru
Românili din Macedonia (1882). Ultima carte tipărită a lui D. Athanasescu a fost
Catihise ori Scurtă scire di religia creştinească (1883)103.
La 25 decembrie 1879 era dat publicităţii104 un apel al Comitetului Societăţii sub
semnătura lui V. Alexandrescu-Urechia. Veniturile provenite de la membri erau
insuficiente pentru sprijinirea şcolilor şi biserilor româneşti din Imperiul Otoman.
Pentru sporirea lor se propune editarea unui „album Macedo-Român” într-un tiraj de
„dzecĭ de miĭ de esemplare”105. Iniţial termenul limită a fost stabilit la 24 ianuarie 1880.
Ideea a fost preluată după o iniţiativă franceză: în decembrie 1879 apărea albumul Paris
Murcie „Journal publié au profit des victimes des inondations d’Espagne”106
Leon Kalustian a încercat să acrediteze ideea că iniţiativa editării albumului ar fi
aparţinut tânărului diplomat de origine aromână, Trandafir Djuvara, aflat la Paris107. El
s-ar fi adresat către V. Alexandrescu-Urechia „să acorde girul şi asistenţa lui acestei
întreprinderi şi să preia conducerea tipăririi albumului”108. Afirmaţia se bazează pe
schimbul de scrisori pe care Djuvara le-ar fi purtat cu mai multe personalităţi franceze
între 21 februarie şi 10 martie 1880109.
Datele oferite deja exclud această posibilitate110. La 2/14 februarie 1880
Alexandrescu-Urechia i se adresează şi lui Al. Odobescu, aflat pe atunci la Paris111.
După părerea regretatului istoric gălăţean Paul Păltănea: „Lui [Trandafir] Djuvara, ca de
altfel şi lui Al. Odobescu, Frédéric Damé, profesor la Colegiul «Sfântul Sava», le revine
meritul de a fi colaborat* în chip substanţial la împlinirea acestui Album prin care
102 BRM, II, 1986, p. 270, nr. 20673. Descriere: Matilda CARAGIU MARIOŢEANU, Biblia la aromâni, AACC, p. 423-424. 103 Descriere bibliografică: BRM, I, p. 189, nr. 3687, 3682, 3682-a, 3684. 104 B.A.R. Bucureşti, Arh. V.A. Urechiă, XII Varia 3. Tipărirea se realizase cu o zi înainte – Tip. Curţii Lucrătorii Asociaţi F. Göbl (Bucureşti, 1880. I. 13) către S.C.M.R.: A.N.R., S.C.M.R., ds. 1, f. 53. 105 B.A.R. (Bucureşti), Arh. V.A. Urechia, XII Varia 3/3. Materialul a ajuns în presă la începutul a. 1880 – RM, p. 136-138; RB, 2012, p. 18-19 (1880.I.6/18). Vd. Cornelia PARIZA, La 115 ani de la apariţie: un act cultural al confraternităţii latine, DRA, 7, 1996, nr. 1, p. 3; cf. Eugen TĂNASE, Un document de mare valoare: V.A. Urechia: Album Macedo-român, CA, 4, p. 270. 106 Al. ODOBESCU, Opere, IX: Corespondenţă, 1880-1883, ed. Filofteia Mihai, Rodica Bichis, Nadia Lovinescu. Bucureşti, 1983, p. 489 (n. ed.) 107 L[eon] KALUSTIAN, Facsimile, Bucureşti, 1975, p. 243. 108 Ibidem, p. 241. 109 Ibidem, p. 248-255. 110 Paul PĂLTĂNEA, Contribuţia lui V.A. Urechia la propaganda pentru latinitatea românilor, IHIC, p. 402. 111 Al. Odobescu, Opere, IX, p. 21; P. Păltănea, Contribuţia, p. 401. Ulterior apelul lui V. Alexandrescu-Urechia avea să fie înserat într-o revistă provensală de către A. Roque-Ferrier – ibidem, p. 400-401.
109
opinia europeană latină s-a solidarizat cu lupta românilor sud-dunăreni pentru
păstrarea limbii naţionale”112.
Materialele şi a corespondenţa legate de editarea Albumului au fost donate, în cea
mai mare parte, de către V. Alexandrescu-Urechia bibliotecii publice din Galaţi. Ele au
fost catalogate de către istoricul Paul Păltănea113. Materialele şi corespondenţa legate de
tipărirea albumului sunt cuprinse între 27 decembrie 1879114 şi 11 iunie 1880. S-a
observat deja că nu toate materialele ajunse în posesia lui V. Alexandrescu-Urechia au
fost incluse în album115. Nu au apărut materialele trimise de George G. Georgian,
Mihail Obedenaru, Ştefan Petrini, S.P. Radianu, G. Rozali, Alexadru Şonţu, C.D.
Aricescu, Gr. Dragoşin, I.G. Valentineanu, L.A. Hoevet, Camil Calpurnie116.
În numărul său din 26 octombrie / 7 noiembrie 1880, „Gazeta Transilvaniei”
(preluând informaţii apărute în „Românul”) anunţa apariţia pe piaţă Albumului Macedo-
Român117.
Albumul avea pe frontispiciu Arcul de Triumf al lui Traian de la Ancona pe care
apărea Lupoaica cu gemenii şi înscrisurile: „Latina Ginte-i o regină” (V. Alecsandri),
„Frăţia prin dreptate” şi „Limbă şi naţionalitate”. Pe coloanele arcului reprodus pe
coperta albumului sunt înscrise cu cifre romane câteva date esenţiale ale istoriei
naţionale: 104* (cucerirea Daciei de către romani), 1202* (recunoaşterea stăpânirii lui
Ioniţă Asan de către papa Inocenţiu al III-lea), 1290 (descălecatul lui Negru Vodă),
1359 („înfrângerea polonilor în pădurea Plonini”), 1456* (urcarea pe tron al lui Ştefan
cel Mare), 1601 (uciderea lui Mihai Viteazul), 1821 (mişcarea lui Theodor
Vladimirescu), 1833* („alegerea celui dintâi domn român după fanarioţi”), 1858*
(divanurile ad hoc), 1866 (Constituţia şi principele străin), 30 aprilie* 1877
(proclamarea independenţei), 1878 (tratatul de la Berlin)118.
112 P. Păltănea, Contribuţia, p. 402. S-a publicat deja scrisorile trimise lui V. Alexandrescu-Urechia de către V. Alecsandri şi Al. Odobescu – V. Alecsandri, Corespondenţă, ed. Marta Anineanu, Bucureşti, 1960, p. 242 (1881. I. 18); idem, Opere, X: Corespondenţă (1871-1881), Bucureşti, 1985, p. 542 (1880. I. 5), 554 (1880. II. 8), 586 (1880. VI. 8), 587-588 (1880. VI. 13), 664-665 (1881. I. 18); Al. Odobescu, Opere, IX, p. 21 (1880. II. 2/14), 34 (1880. III. 19/31), 46-47 (1880. VI. 20/V.2), 47 (1880. IV. 28/V.10), 51-52 (1880. V. 2/14), 59-60 (1880. IX. 7/19). 113 Paul PĂLTĂNEA, Catalogul manuscriselor şi scrisorilor din Biblioteca „V.A. Urechia”, Galaţi, 1979, 324 p. 114 Primul care a răspuns apelului lui V. Alexandrescu-Urechia a fost Dumitru Brătianu care considera Albumul drept o „operă de binefacere, justiţie şi de un mare interes naţional” şi solicita să i se reţină 100 exemplare – P. Păltănea, Catalogul, p. 205, nr. 462. Vd. şi AMR, 1880, p. 23. 115 C. Pariza, La 115 ani, p. 3. 116 Vd. P. Păltănea, Catalogul, passim. 117 RB, p. 26-27. Cf. V. Goia, V.A. Urechia, p. 117; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 55; G. & N. Răduică, Dicţionarul, p. 26 (şi foto VI). 118 RB, p. 28.
110
Albumul reunea contribuţiile a 173 de colaboratori dintre care 147 scriitori, 6
compozitori şi 20 de desenatori români şi străini119. Printre colaboratori români s-au
aflat: Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Ion Creangă (care a publicat aici pentru prima
dată nuvela Moş Ion Roată şi Unirea), Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Iacob Mureşianu,
Veronica Micle, Al. D. Xenopol. În paginile sale apar şi numele unor personalităţi de
peste hotare precum: Jan Urban Jarnik, Victor Hugo, A. Ubicini120. Printre ilustratori se
numără Carol Popp de Szathmary, Petru Verssi, Sava Henţia, iar dintre compozitori
Eduard Caudella şi Eduard Wachmann121.
În ciuda întârzierii apariţiei şi a greşelilor de tipar122, albumul „splendid
realizat”123 era apreciat drept o apariţie „foarte interesantă în conţinut, impecabilă ca
prezentare şi extrem de binevenită în momentul acela din punct de vedere moral şi
politic”124. Albumul a avut un rol important în conştientizarea opiniei publice româneşti
şi străine asupra situaţiei macedoromânilor125.
Au fost date publicităţii şi unele procese verbale ale societăţii prin intermediul
unor broşuri care prezentau membrilor şi opiniei publice decizii importante ale
Societăţii. Aşa a fost popularizată şedinţa Consiliului de 35 din 20 Noiembrie 1893 prin
care s-a hotărât înfiinţarea unei comisii care să supravegheze activitatea şcolilor
româneşti din Macedonia126. S-au publicat statutul şi regulamentul de funcţionare al
societăţii127
La 10 decembrie 1900 V. Alexandrescu-Urechia şi-a serbat cu mare fast „jubileul
literar de 50 [de] ani”. Cu acest prilej, Societatea şi-a onorat preşedintele prin
imprimarea la tipografia Nicolae N. Voicu a publicaţii ocazionale, „Foaia
macedoromână”128 şi a unui volum omagial semnat de Virgiliu Stoicescu, Constantin I.
Naum şi Constantin Petrescu-Birina, Românii din Macedonia (Anii 270-1901*). Cartea
prezenta activitatea şi principalele lucrări ale sărbătoritului129, o „Privire generală
119 RB, p. 26; E. Tănase, Un document, p. 244; C. Pariza, La 115 ani, p. 3; G. & N. Răduică, Dicţionarul, p. 26 (legenda la foto VI indică eronat „peste 200”). L. Kalustian, Facsimile, p. 248 susţine că timpul pentru adunarea contribuţiilor a fost prea scurt. Ca urmare, albumul ar fi apărut în 1881. 120 Materialele sunt publicate în română, franceză, occitană, spaniolă şi italiană. 121 Descrierea detaliată a conţinutului albumului în: CAR, nr. 4, p. 30-37. Vd. şi G. & N. Răduică, Dicţionarul, p. 26-27, nr. 152; L. Kalustian, Facsimile, p. 244-248. 122 RB, p. 26. Însă era apreciată hârtia de lux şi gravurile bine tipărite. 123 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 55. 124 L. Kalustian, Facsimile, p. 248. 125 Despre ecouri ale sale în străinătate vd. P. Păltănea, Contribuţia, p. 400-403. 126 Proces verbal al Consiliului de 35 [al S.C.M.R.] din 20 Noembre 1893, [Bucureşti, 1893], 34 p. 127 Societatea de Cultură Macedo-Română, Statut şi regulament, Bucuresci, 1899, 23 p. 128 „Foaia macedoromână”, I, nr. 1, 1900. XII. 10, 4 p. Vd. PPR, I, p. 266; DPR, p. 196, nr. 2933; G. Zbuchea, O istorie, p. 58. 129 RM, p. IX-XXIII.
111
asupra istoriei Românilor din sud”130 urmată de prima încercare monografică asupra
Societăţii de la întemeiere până la 1900131, pe baza documentelor din arhiva sa (multe
pierdute ulterior).
În timpul preşedinţiei dr. Leonte Anastasievici (1902-1914) activitatea Societăţii a
atins apogeul inclusiv din punct de vedere editorial. S-au publicat apeluri către
aromâni132. Unul dintre fruntaşii săi, I.C. Puppa, publica o broşură dedicată
preşedintelui propunând o reformă a Societăţii133. Poziţia sa a fost prezentată şi
publicului străin prin volumul semnat de Nicolae A. Papahagi134.
O broşură specială a marcat în 1904 jubileul de 25 de ani al societăţii. Între
coperţile sale erau adunate contribuţii ale lui Leonte Anastasievici, George Misail, Ioan
C. Puppa şi Christu Otto, reflectând principalele sale domenii de activitate dar şi poziţia
sa în problema religioasă. În perioada războaielor balcanice, care au schimbat în mod
tragic pentru macedoromâni harta politică peninsulei de la sud de Dunăre, Societatea şi-
a făcut cunoscute dezideratele prin publicarea unor broşuri şi cărţi în română şi
franceză135, unele în colaborare cu Liga Culturală136. Nu au lipsit nici contribuţiile în
presa din România şi din Transilvania.
Societatea a tipărit şi propriile sale periodice. Primul dintre acestea a fost
săptămânalul „Frăţilia întru dreptate” publicat între 22 martie şi 23 august 1880 în 17
numere. Apărea în aromână şi greacă137. Redactor a fost V. Alexandrescu-Urechiă iar
traducerile erau realizate de Constantin Belimace138.
130 Ibidem, p. 1-90. 131 Ibidem, p. 91-189. 132 Dr. Leonte, Către Aromâni, Bucuresci, 1905, 13 p. Era un apel în aromână ce încerca să păstreze fidelitatea aromânilor faţă de sultan. 133 Ioan C. PUPPA, România faţă de cestiunea macedoneană, Bucuresci, 1903, p. 44-48. 134 Nicolas A. PAPAHAGI, Les Roumains de Turquie, Bucarest, 1905, 184 p. „publié sous les auspices de la société Macédo-Romaine de culture intellectuelle”. Acelaşi autor, membru al delegaţiei care venise la Bucureşti pentru a protesta împotriva reducerilor bugetare operate de Spiru Haret, semnase La Question macédonienne, Bucarest: ,,Grivitza” M.M. Antonesco, 1901, 52 p. (apud BRM, III, p. 741, nr. 73571). 135 Macedonia macedonenilor, Bucureşti, 1912, 23 p. cu versiune franceză: La Macédoine aux Macédoniens, Bucarest, 1912. 136 V. ARION, V. PÂRVAN, G. VÂLSAN, P. PAPAHAGI, G. BOGDAN-DUICĂ, România şi Popoarele Balcanice, Bucureşti, 1913, 61 p.; Const. NOE, Les Roumains Koutzo-Valaques. Les populations macédoniens et la crise balkanique, Bucarest, 1913, 70 p. + 1 h. 137 PPR, I, p. 273; Lucian PREDESCU, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăpătuiri, Bucureşti, 1940, p. 334; DPR, p. 202, nr. 3020. 138 S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 30.
112
La 10 decembrie 1900 a fost publicată într-un singur număr „Foaia
macedoromână”139. Aceasta cuprindea articole dedicate jubileului lui V. Alexandrescu-
Urechia.
Cel mai longeviv periodic al Societăţii a fost „Le Courrier des Balkans”.
Subintitulat „organ al intereselor române în Turcia”, acesta apărea de 3 ori pe lună (la
10, 20 şi 30). Era redactat în limba franceză la început sub conducerea lui Nicolae
Papahagi apoi din 10 mai 1905 de un comitet director în frunte cu Leonte Anastasievici,
preşedintele Societăţii. A apărut între 23 mai 1904 şi 30 martie /12 aprlie 1911 la
Bucureşti140.
Între 25 septembrie 1905 şi 17 septembrie 1906 Societatea a publicat săptămânal
„Revista Macedoniei”. Comitetul de redacţie era condus de Leonte Anastasievici141.
Revista şi-a încetat apariţia prin fuziune cu săptămânalul „Românul de la Pind”.
„Românul de la Pind” a fost cea mai longevivă şi mai influentă publicaţie pentru
aromâni. A apărut la Bucureşti la 10 martie 1903 sub numele de „Reforme” deoarece se
pronunţa pentru reformarea* statului otoman. Din 26 mai 1903 devine „Românul de la
Pind”. În fruntea sa au fost cunoscuţi oameni de presă aromâni: Nicolae Batzaria (27
noiembrie 1906 – 27 mai 1907) şi, din 10 mai 1909, Nicolae C. Furca. Şi-a încetat
apariţia periodică la 20 noiembrie 1911. Ultimul număr a fost tipărit la 25 noiembrie
1912142.
Un prieten apropiat al lui V. Alexandrescu-Urechia, Roberto Fava, a redactat între
1 februarie 1897 şi 29 martie 1898 „Gazeta Macedoniei”143. Societatea a achiziţionat
exemplare pe care le-a distribuit în Macedonia144. La fel s-a întâmplat şi cu „Peninsula
Balcanică” (1 ianuarie 1893 – 27 noiembrie 1894; 23 ianuarie 1900 – 4 martie 1901),
iniţiată şi condusă (până la moartea sa) de către Ştefan Mihăileanu145. După asasinarea
fondatorului, Societatea a încercat să cumpere publicaţia de la soţia acestuia.
Apropiată de vederile Societăţii a fost şi „organul naţionalist săptămânal” „Ecoul
Macedoniei” (24 octombrie 1904 – 1 octombrie 1906)146.
139 DPR, p. 196, nr. 2933. Publicaţia se află în fondul Societăţii. Vd. A.N.R., S.C.M.R., ds. 10, f. 194-195v. 140 PPR, I, p. 154; L. Predescu, Enciclopedia, p. 229; PPR, II, p. 144, nr. 559; DPR, p. 138, nr. 1888. 141 PPR, I, p. 580; L. Predescu, Enciclopedia, p. 726; DPR, p. 351, nr. 5604. 142 PPR, I, p. 546; L. Predescu, Enciclopedia, p. 721; PPR, II, p. 589-590, nr. 2178; DPR, p. 338, nr. 5383. 143 PPR, I, p. 293; L. Predescu, Enciclopedia, p. 344; DPR, p. 212, nr. 3176. 144 A procedat identic şi cu o altă publicaţie a lui Roberto Fava, „Mesagerul naţional” (Bucureşti, 1895. IX. 16/28 – 1896. X. 10) – PPR, I, p. 408; L. Predescu, Enciclopedia, p. 541; DPR, p. 276, nr. 4281 145 PPR, I, p. 490-491; L. Predescu, Enciclopedia, p. 647; DPR, p. 315, nr. 4937. 146 PPR, I, p. 231; L. Predescu, Enciclopedia, p. 301; DPR, p. 177, nr. 2631.
113
În epocă au văzut lumina tiparului multe publicaţii culturale aromâne. Una dintre
ele a fost „Calendarul aromânesc Grai Bun” apărută între 1909-1912. Numărul din 1910
a fost redactat de către un comitet care includea fruntaşi din conducerea Societăţii de
Cultură Macedo-Română: Leonte Anastasievici, George Murnu, Iuliu Valaori, dr.
Vasile Dudumi, Pericle Papahagi, Ion Arginteanu. Între 1911-1912 „Calendarul...” a
fost redactat de Societatea Studenţilor Români. În paginile sale se întâlnesc semnăturile
tuturor personalităţilor aromâne ale vremii: Marcu Beza, Pericle Papahagi, Nicolae
Batzaria, George Murnu, Ion Gheorghiade-Murnu, Leon T. Boga, Nuşi Tulliu, Petru
Vulcan, Nicolae Velo, Dimitrie Şadima, Constantin Belimace, Taşcu Iliescu, George
Ceara, Constantin Noe, Ion D. Arginteanu, Taşcu I. Cheale, Taşcu Al. Ţovar, Grigore
Magiari, Nicolae Ţimiraş, Constantin I. Cosmescu, desenatorul Ary Murnu. Au
colaborat şi personalităţi dacoromâne: Radu Rosetti (Verax), C.G. Costa-Foru, Cincinat
Pavelescu, Vasile M. Kogălniceanu, Nicolae Iorga, dr. Constantin I. Istrati, Al. T.
Stamatiad, Victor Eftimiu şi mulţi, mulţi alţii147.
Societatea trimitea însă constant articole pentru periodicele româneşti. De altfel
primul apel al său, semnat de V. Alexandrescu-Urechia, George Chiţu, Gheorghe Goga
şi George Misail a fost adresat presei româneşti. Aceasta era pusă în temă cu scopurile
Societăţii. Prin intermediul presei se solicita sprijin pentru şcolile şi bisericile româneşti
şi pentru imprimarea de cărţi în limba română „spre a scăpa de lanţurile neştiinţei şi a
salva, în Sudul Dunărei, peste un milion de fraţi”148.
Activitatea Societăţii de Cultură Macedo-Română a fost constant oglindită de
presa din România şi de cea de limbă română din Ungaria149. În 1899 ea a publicat două
articole despre macedoromâni în revista „Liga Română”. Un apel al său a fost inserat în
„Liga Română” şi „Universul” din Bucureşti şi în „Tribuna” din Sibiu150. La 10
octombrie 1895, la propunerea lui V. Alexandrescu-Urechia, conducerea s-a decis să
subvenţioneze cu 200 lei „Mesagerul român” al lui Roberto Fava în schimbul publicării
actelor oficiale ale Societăţii151. Unele publicaţii au ajuns gratuit în biblioteca Societăţii.
147 DPR, p. 223, nr. 3367. Descriere bibliografică amănunţită a celor 4 volume în: CAR, p. 596-600, nr. 1772-1775. Vd. şi apelul lui Ary G. Murnu, administrator delegat, pentru apariţia Calendarului din 1911 – A.N.R., S.C.M.R, ds. 97, f. 16. 148 RM, p. 114-115; RB, p. 15-16 (1879. XI. 18/30). 149 Articolele apărute în „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov au apărut deja într-o valoroasă culegere – RB, p. 14-28, 73-74, 117-118, 177, 203-204, 232-234, 251-256. 150 RM, p. 168. 151 Ibidem, p. 156-157.
114
Aşa au fost în 1900: „Apărarea naţională”, „Gazeta săteanului”, „Buletinul industrial al
Societăţii absolvenţilor Şcólelor de arte şi meserii”152.
§ 23. IDEALURILE
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNE
ÎN VIZIUNEA PROPAGANDEI GRECEŞTI
În ciuda numelui său, la fel ca şi „sora” sa, Liga (pentru Unitatea) Culturală (a
Românilor)153, Societatea de Cultură Macedo-Română s-a implicat şi politic în
problemele care priveau pe macedoromâni. Şi aproape de fiecare dată această implicare
a fost, în perspectivă istorică, sortită eşecului.
Încă de la fondarea sa, Societatea a militat pentru colaborarea cu toate popoarele
balcanice. Pe frontispiciul primului său periodic, „Frăţilia întru dreptate” stă înscris:
„Pace cu toţĭ conlocuitorili pe calea respectăreĭ drepturilor reciproce”. Iar un apel din
primul său număr se deschidea prin cuvintele: „Fraţi Români de Macedonia şi de alte
părţi ale Turchiliei! Bănaţi [= trăiţi] cu pace cu tute popórele ce sunt deadun [=
împreună] cu voi: cu Grecili, Turcili, Vulgarili, şi cu alanţi”154. În acelaşi sens s-a
pronunţat şi V. Alexandrescu-Urechia în discursul său la întemeierea Societăţii155. Dar
această convieţuire trebuia să aibă la bază recunoaşterea drepturilor naţionale reciproce.
Tocmai această încălcare a drepturilor lor aveau să reclame liderii macedoromânilor
românofili în special din partea grecilor (atât a celor care trăiau în Grecia liberă cât şi a
celor din Imperiul Otoman). Lupta împotriva propagandei greceşti şi, în mai mică
măsură, a celei bulgare, avea să constituie fundamentul existenţei Societăţii.
Autorităţile statului grec s-au pronunţat de la început împotriva activităţii
Societăţii156. Oficiosul elen „Le Mésager d’Athènes” informa încă la începutul anului
152 Ibidem, p. 170. 153 Înainte de 1990 au fost publicate numeroase contribuţii (inclusiv monografice) despre Ligă. Cea mai importantă rămâne cartea istoricilor Vasile NETEA şi C.Gh. MARINESCU, „Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, 1978, 375 p. il. Despre contribuţia lui V. Alexandrescu-Urechia la evoluţia Ligii vd. Vistian GOIA, V.A. Urechia, Bucureşti, 1979, p. 202-221. 154 FID, 1, 1880. III. 22, p. 1, 7. În acelaşi spirit trebuie văzută şi scrisoare pe care V. Alexandrescu-Urechia a adresat-o consului grec la Bucureşti, Cleon Rangabe, reprodusă în ibidem, p. 6-7. 155 RM, p. 101. 156 O notiţă publicată în FID, 7, 1880.V.20, p. 49-50 aducea la cunoştinţa publicului mutarea lui Cleon Rangabé de la Bucureşti la Alexandria pentru că nu a putut împiedica apariţia Societăţii de Cultură Macedo-Române. Vd. şi Ion ARGINTEANU, Istoria RomânilorMacedoneni din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, Bucureşti, 1904, p. 288-289. Realitatea era însă alta: consulul Rangabe a fost înlocuit cu ministrul plenipotenţiar Markos Dragumis – ,,Le Messager d’Athènes”, VI: 22, 1880.V.22/VI.3, p. 169. Ceea ce înseamna, de fapt, recunoaşterea independenţei României de către Grecia – cf. PER, p. 139.
115
1879 despre formarea unui „Comitet al Fraternităţii Româneşti” la Bucureşti cu scopul
de a deştepta sentimentul naţional la „colonii români stabiliţi în ţările greceşti”157.
Înfiinţarea Societăţii, denumită „Comitet român-macedonean” era imediat adusă la
cunoştinţa publicului elen. Statutele ar fi fost întocmite de către „un inamic
ireconciliabil al elenilor, istoricul Urechia, originar din Transilvania”*. Ca urmare:
„Propagandelor română şi slavă să le opunem – susţinea oficiosul elen – biserică
contra biserică, şcoală contra şcoală, limbă contra limbă, naţionalitate contra
naţionalitate, fără a ne lăsa opriţi de consideraţii ce ar putea paraliza acţiunea fraţilor
noştri din imperiul otoman şi a noastră”158.
Într-un alt articol, se afirmă că propaganda română în favoarea celor 100.000-
150.000 „cuţo-vlahi” „pierduţi în mijlocul populaţiilor elenice, cu care fac cauză
comună, în Macedonia, Tesalia şi Epir” ar fi fost iniţiată de către D. Bolintineanu.
Drept răspuns, se neagă originea comună a „românilor” şi „cuţo-vlahilor”. Şi se
combate programul „Societăţii literare Macedo-române” care ar avea ca scop
deşteptarea celor 2.000.000 (conform propagandei române) „fraţi din Macedonia”.
Programul, care trezit „o veritabilă furtună în presa greacă”, este atribuit de
„Néologos” [ziarul Patriarhiei ecumenice] Austriei. Viena încerca să încurajeze
iredentismul fără sorţi de izbândă al românilor în Macedonia pentru a slăbi, în favoarea
sa, poziţia elenismului159.
Faţă de dorinţa aromânilor de a se folosi limba lor în biserică, ziarul informa de
asemenea despre scrisoarea pe care patriarhul ecumenic ar fi trimis-o mitropolitului
Ungrovlahiei. Se exprima acolo regretul că prelatul român a acceptat preşedinţia
Societăţii. Şi i se atrăgea atenţia că Macedonia se află sub jurisdicţia sa ecleziastică şi,
ca atare, nu va permite niciodată ca preoţi străini (i.e. români) să oficieze în bisericile
ortodoxe din Turcia160.
În 1878 Grecia milita pentru ca „atât comitetele* din România, cât şi oamenii
politici români să fie convinşi că în Macedonia nu există nici un român în sensul strict
al cuvântului şi că încorporarea elinovlahilor din Macedonia în statul român nu este
numai fizic imposibilă, ci şi irealizabilă, deoarece aceşti elinovlahi sunt legaţi în chip
inseparabil de elenismul pe care ei îl reprezintă în Macedonia, unde se apără cu
157 Les Roumains en Macédoine, „Le Messager d’Athènes”, V: 2, 1879. I. 4/16, p. 10. Cu toate acestea suţinea o alianţă între greci şi românii de la nordul Dunării contra slavilor în Balcani. 158 Nouvelles de Roumanie: ,,Messager d’Athènes”, V: 41, 1879. X. 4/16, p. 321-322. 159 Les Gréco-Valaques, l’Autriche et la Roumanie, ,,Le Messager d’Athènes”, V: 49, 1879. XI. 29 / XII. 11, p. 382-383. 160 „Le Messager d’Athènes”, V: 50, 1879. XII. 6/18, p. 392.
116
îndârjire împotriva atacurilor bulgare”161. Imediat după constituirea Societăţii de
Cultură Macedo-Română Patriarhia din Constantinopol a fost informată şi a informat la
rândul său Puterile că societrtea este un paravant pentru activităţi politice162. De aceea a
şi denunţat-o autorităţilor otomane drept „un cuib de revoluţionari şi agitatori” contra
ordinii de stat ceea ce a provocat unele probleme primilor institutori români care
acţionau în Macedonia163. Chiar şi crearea în 1879 a consulatului României la Salonic a
adus proteste din partea Greciei164. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea165 a trimis o
circulară mitropolitului Macedoniei Superioare (cu reşedinţa la Bitolia). El îşi anunţa
episcopii că va triite un memoriu Porţii pentru ca aceasta să îtrevadă dezordinele şi
pericolele ce ameninţă statul şi biserica şi să se ia măsuri pentru ca grecii să aibă în
continuare controlul asupra şcolilor şi bisericilor ortodoxe din Imperiu166.
Această poziţie a propagandiştilor idealurilor greceşti a determnat în bună măsură
poziţia defensivă antigrecească adoptată de către membrii Societăţii de Cultură Macedo-
Române. În publicaţiile sale erau criticate lucrări sau articole care negau sau interpretau
inadecvat ideologia românofilă. De pildă la apariţia lucrării La Macédoine a istoricului
grec Cleanthes Nicolaides (1899)167, Societatea a combătut-o printr-un articol publicat
în „Drapelul”, „Epoca” şi „Dreptatea”168. Şi ulterior Societatea a adresat apeluri
aromânilor din Balcani să nu dea curs propagandei greceşti169.
161 Citat din raportul consulului la Salonic către ministrul de Externe al Greciei (1878. X. 24/XI.5) reprodus de Max Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. N.Ş. Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 51. 162 Ibidem, p. 54. 163 Mihail-Virgiliu CORDESCU, 1866-1906. Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin, Bucureşti, 1906, p. 35. 164 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 55-56. 165 Provenea dintr-o familie originară din Cruşova – Ianni A. PAPATHANASIU, Istoria vlahilor în imagini, trad. George Varduli, Constanţa, 2003, p. 124. 166 Enciclica (nr. 7898 / 1879. XII. 8) a fost imediat reprodusă de „Frăţilia întru dreptate”, nr. 6, 1880.V.10, p. 42-43 (textul original cu traducere aromână) şi în presa românească: Macedoromânii şi episcopii greci, „Gazeta Transilvaniei”, XLIII, nr. 29, 1880. IV. 10/22: RB, p. 23-24. Documentul a fost reluat în mai multe volume româneşti cu tematică aromânească: Teodor T. BURADA, Cercetări despre şcoalele Românesci din Turcia, Bucuresci, 1890, p. 22-23; RM, p. 118-120; RSD, doc. 56, p. 161-162 (transcris cu erori după Burada). Cf. Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică: Secolul XIX-XX, Bucureşti, 1999, p. 53-54. 167 Dr. Cléanthès NICOLAÏDES, La Macédoine. La Question macédonienne dans l’antiquité, au Moyen-Âge et dans la politique actuelle. Avec un carte ethnographique imprimée en couleurs. Berlin: Johannes Raede, 1899, 267 p. (şi cu o ediţie în germană). Descriere după: BIR, II, p. 424, nr. 8788 (ed. germană, nr. 8787). 168 RM, p. 168-169. 169 Dr. LEONTE, Către Aromâni, Bucuresci, 1905, 13 p.
117
§ 24. PROBLEMA RELIGIOASĂ AROMÂNĂ
Efortul macedoromânilor românofili – a căror principal reprezentant era Societatea
de Cultură Macedo-Română – a fost îndreptat spre păstrarea dominaţiei otomane în
condiţiile recunoaşterii identităţii lor româneşti. Principala formă identitară în Imperiul
Otoman era cea religioasă. De aceea încă de la început, în faţa opoziţiei îndârjite (şi
victorioase, în cele din urmă) a clerului grecesc, Societatea a susţinut necesitatea
înfiinţării unui episcopat ortodox românesc în Imperiul Otoman170. Problema a fost
ridicată la 14 noiembrie 1879 când la reuniunea Comitetului de 35 s-a discutat şi despre
crearea unui episcopat românesc în Macedonia în legătură cu biserica ortodoxă
autocefală din România171. Firesc, acţiunea principală în această direcţia a fost dusă de
statul român172.
În şedinţa Comitetului de 35 din 16 mai 1910 s-a propus înfiinţarea unui fond
naţional pentru rezolvarea chestiunii şi strângerea de semnături pentru o acţiune
petiţionară la Constantinopol173. La sfârşitul anului 1911 Societatea de Cultură Macedo-
Română şi comunităţile aromâeşti au încercat să pună patriarhia din Contantinopol în
faţa faptului împlinit proclamând autonomia bisericească. Acţiunea nu s-a soldat cu
succes datorită crizei în care va intra statul otoman începând in 1911174. Atunci Nicolae
Batzaria, aromân care împărtăşea vederile Junilor Turci, a adresat un memoriu
Patriarhiei ecumenice pentru o soluţie de compromis. El susţinea ca mitropoliţii şi
episcopii greci să hirotonisească şi preoţi care să slujească în româneşti. În schimb,
românofilii urmau să renunţe la pretenţia înfiinţării unui episcopat. Fermă pe poziţie,
patriarhia nu a dat nici un răspuns175. De altfel acum nici autorităţile de la Bucureşti nu
mai erau dispuse să sprijine astfel de demersuri. Un memoriu adresat de Societate în
170 Gh. Zbuchea, O istorie, p. 54 afirmă că lupta pentru episcopat ar fi debutat încă din 1880. 171 RM, p. 113. 172 Detalii la: Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999, p. 131-132; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 58-70, 107-109; Gheorghe ZBUCHEA, Lupta pentru organizarea unei vieţi bisericeşti aromâne, CA, 2, p 8-33 reprodus şi în idem, O istorie, p. 127-162. Ca urmare a acestor eforturi între 1896-1901 a funcţionat un mitropolit aromân, Antim. El s-a retras însă atunci când, în condiţiile crizei financiare de la începutul secolului XX, ministrul Spiru Haret i-a retras subvenţia acordată de statul român – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 67-70. 173 G. Zbuchea, Lupta, p. 29. Cf. RSCMR, p. 140-148 (pe baza documentelor din arhiva S.C.M.R.) 174 La finele stăpânirii otomane în Balcani statul românesc întreţinea în Imperiul Otoman 47 de biserici în care slujeau 61 de preoţi şi 70 de dascăli – G. Zbuchea, O istorie, p. 63. Situaţia detaliată: RSD, doc. 111, p. 244-246. 175 G. Zbuchea, Lupta, p. 29-32.
118
noiembrie 1912 (în condiţiile declanşării crizei balcanice) Ministerului Cultelor primea
aviz negativ176.
Între 4-7 august (s.n.) 1913 au avut loc la Congresul de pace de la Bucureşti
discuţii între oficialii români şi conducătorii delegaţiilor sârbă (Nikola Pasić), greacă
(Evghenie Venizelos) şi bulgară (G. Toncev). Rezultatul a fost semnarea unor scrisori
oficiale ce însoţeau tratatul de pace semnat la 28 iulie / 10 august 1913 – dar care nu
erau parte a acestuia – prin care se garanta macedoromânilor din teritoriile ce urmau să
intre în componenţa acestor state autonomie culturală şi religioasă177. La încheierea
conflictului, mitropolitul primat al României, Konon Donici, a prezentat la 20 ianuarie
1914 proiectul pentru Statutul fundărei episcopiei trebuitoare pentru macedo-români.
Se propunea înfiinţarea unei eparhii a Dunării de Sus care să includă şi Macedonia.
După căderea guvernului Titu Maiorescu actul nu a mai fost luat în considerare178.
Numeroşi membri ai clerului românesc din Peninsulă au primit ajutoare din partea
Societăţii încă de la fondarea acesteia. În 1880 erau cheltuiţi 1.255 lei ca ajutoare pentru
preoţii Chiriac, A. Covati, A. Beşiu, D. şi I. Constantinescu179. În urma unei cereri
adresate Societăţii la 16 septembrie 1894 Hristu Papa Nicola Levu primea timp de 5 luni
un ajutor financiar de 100 lei lunar. Prin adresa din 4 octombrie 1894 Societatea
intervenea pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei ca preotul să fie trimis pe lângă o biserică
pentru a învăţa să slujească în limba română. Şi, în fine, la 29 ianaurie 1895, primea
banii necesari (200 lei) spre a reveni în Macedonia180. Ajutoare similare au primit şi
preoţii Constantin Xagi şi Nicolae Bobescu în 1896181. Trei ani mai târziu se intervenea
pe lângă autorităţile de resort pentru numirea lui Vanciu Burniciu ca preot la Ohrida. El
primea şi 2 pereche de odăjdii precum şi 1.000 de lei pentru repararea bisericii182.
176 Idem, O istorie, p. 156-157. 177 G. Zbuchea, O istorie, p. 159. Detalii: V. Diamandi-Aminceanul, Românii, 1999, p. 155-159, 207-211; RSD, doc. 109, p. 238-239. 178 G. Zbuchea, O istorie, p. 161-162. 179 RM, p. 146. 180 Ibidem, p. 151, 163. 181 Ibidem, p. 158. 182 Ibidem, p. 166, 168.
119
§ 25. SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
ÎN POLITICA BALCANICĂ
ÎN TIMPUL REGIMULUI OTOMAN
De la începutul acţiunii sale în folosul macedoromânilor, statul român a afirmat
constant că nu urmăreşte o acţiune politică ci doar păstrarea identităţii naţionale a
acestora. Liberalul D.A. Sturdza declara în contextul crizei şcolilor eforiste la sfârşitul
secolului XIX: „Acţiunea noastră în Imperiul Otoman este absolut şi pur intelectuală şi
consistă în primul rând [în] a întreţine şcoalele şi bisericile de limbă română cu
conştiinţa şi consmţământul guvernului otoman şi, în al doilea rând, a nu întreţine
aceste şcoli pentru ca ele să devină un focar de anarhie pentru imperiul vecin, care este
prietenul nostru, ci pentru ca să fie un focar de ordine utilă şi o garanţie de existenţă
pentru acel imperiu”. Iar conservatorul Take Ionescu scria în 1903 (în timpul crizei
provocată de revolta macedo-bulgară) că: „Nici un om politic nu aspiră să anexeze
Macedonia, nici să fondeze acolo un stat român. Ţinem însă ca naţionalitatea
românilor din Macedonia să fie păstrată şi garanţia că ei vor putea să se cultive în
limba lor în toată liberatea.”183 După proclamarea independenţei sale de stat România a
fost singura ţară din regiune care a susţinut menţinerea situaţiei teritoriale din Peninsula
Balcanică. Oamenii politici de la Bucureşti, ca şi aromânii românofili erau conştienţi de
faptul că trecerea teritoriilor balcanice din componenţa statului otoman în cea a statelor
ortodoxe din regiune ar fi însemnat dispariţia elementului macedoromân prin asimilare
etnică. Ceea ce istoria avea să confirme din plin.
Ca urmare a insistenţelor Societăţii aveau să se deschisă în ţinuturile locuite de
aromâni consulatele de la Salonic (1880)184, Bitolia (1892)185 şi Ianina (1904)186. Pe
lângă Legaţia de la Constantinopol187 acestea aveau să constituie verigi între
macedoromânii din Balcani şi instituţiile oficiale de la Bucureşti (Ministerul Afacerilor
Externe, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi Societatea de Cultură Macedo-
Română). Autorităţile româneşti au recunoscut Societatea drept cea mai abilitată în a
reprezenta interesele macedoromânilor. În 1898 consulul României la Bitolia, I.N.
183 Citaţi de G. Zbuchea, O istorie, p. 54. 184 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 55. 185 Ibidem, p. 73. Despre speranţele pe care le-a trezit deschiderea acestuia sugestive sunt memoriile lui N. BATZARIA, România văzută de departe, în idem, Spovedanii de cadâne, ed. T. Nedelcea, Craiova, 1995, p. 33-34. 186 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 81; Ion BULEI, Atunci când veacul se năştea... Lumea românească, 1900-1908, Bucureşti, 1990, p. 295. 187 G.G. FLORESCU, Constantinopol: RDR, I, p. 63-100.
120
Papiniu, scria lui V. Alexandrescu-Urechia: „Atât pentru şcoale şi biserici, cât şi pentru
susţinerea dorinţelor românilor macedoneni, consulatul român de aici se pune cu totul
la dispoziţia Societăţii de Cultură Macedo-Română” 188.
Prima acţiune politică în care s-a implicat Societatea a fost cea legată de cedarea
Tesaliei de către Imperiul Otoman Greciei. Aceasta fusese hotărâtă încă de la Congresul
de Pace de la Berlin189 dar realizată abia în 1881190. Aromânii românofili au fost
împotriva cedării. Ei afirmau că în Tesalia majoritatea populaţiei nu era grecească acolo
aflându-se o masă compactă de 150.000 de aromâni. În aceste condiţii în zonă s-au
deplasat Apostol Margarit (inspectorul şcolilor româneşti din Imperiul Otoman) şi Ioan
Caragiani (membru al Academiei Române şi al Societăţii de Cultură Macedo-
Române)191. La Preveza a avut atunci loc o consfătuire pentru o acţiune comună
aromâno-albaneză rămasă fără rezultat. La 8 iunie 1881 o delegaţie aromână („G.
Madjari, Guitzi Papa-Khadji, Miho Papa-Georges, Vassili Khadji Sterio, J.
Balamatchi, Dina Gargala”) a prezentat un memoriu reprezentanţilor diplomatici ai
Puterilor la Constantinopol192. Documentul arăta că: „Vlahii din Thessalia, din Epir şi
din Albania, uniţi cu musulmanii din acele ţinuturi formează o majoritate zdrobitoare în
comparaţie cu grecii. [...] Acum ei sunt ameninţaţi de o catastrofă naţională prin
anexarea la Grecia a 40 de sate situate în districtul Tricala, locuite în mod exclusiv de
vlahi şi a unei mulţimi de oraşe şi de târguri din Thessalia unde grecii formează o
minoritate infirmă în comparaţie cu vlahii şi cu musulmanii...” Şi: „Aceasta ar fi prima
încercare şi de dezmembrare a unui popor de rasă latină cu o individualitate proprie
existând de douăzeci de veacuri. Prin poziţia sa geografică şi prin realitatea existenţă,
acest popor este destinat a fi un element de ordine şi de stabilitate în Peninsula
Balcanică, servind ca moderator între două elemente, bulgarii şi grecii, a căror
188 G. Zbuchea, O istorie, p. 54. 189 Documente privind istoria Romîniei. Războiul pentru independenţă, red. resp. M. ROLLER, IX, Bucureşti, 1955, p. 378 (art. 24). 190 Pentru această problemă vezi: Nicolae CIACHIR, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 261-265; Daniela BUŞĂ, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război mondial (1878-1914), [Bucureşti, 2003], p. 68-73. 191 Ioan Caragiani a călătorit în acest scop şi în Italia unde ar fi făcut propagandă prin publicaţiile „L’Italie” şi „La Reforma”. Propaganda a încetat la intervenţia expresă a şefului guvernului italian care era „convins că prin mărirea Greciei se va grăbi izgonirea Turcilor din Europa”. Despre activitatea lui Ioan Caragiani vd. Per. PAPAHAGI, Vieaţa lui Ioan Caragiani, în: Ioan CARAGIANI, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, I, Bucureşti, 1929, p. VII. Din păcate, P. Papahagi nu şi-a dus la bun sfârşit intenţia de a publica un studiu mai amplu despre activitatea politică a lui I. Caragiani. 192 Memorandum Prezentat de către delegaţii vlahi din Macedonia, Epir şi Tesalia Ambasadorilor la Constantinopol (Pera, 8 iunie 1881), RSD, doc. 60, p. 166-167; Aromânii şi chestiunea aromânească în documentele arhivei istorico-diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe din Italia (1891-1916), în: Gh. Carageani Studii aromâne, Bucureşti, 1999, p. 224-226.
121
tendinţă şi politică sunt în permanentă ostilitate”193. Un exemplar din acest memoriu a
ajuns prin Osman Paşa (eroul de la Plevna) la sultanul Abdul Hamid II194.
Istoricul austriac Max Demeter Peyfuss atribuie consideră că rolul principal în
această acţiune i-ar fi aparţinut lui Apostol Margarit iar autorităţile româneşti s-ar fi
arătat rezervate. Partea greacă a susţinut că memoriul a fost întocmit de legaţia
României la Constantinopol195. Interesante sunt însă următoarele aspecte: (1) numele lui
Apostol Margarit şi a lui Ioan Caragiani nu apar pe memoriu; (2) un exemplar al
memoriului se află în arhiva Casei Regale196; (3) regele Carol I i-a primit în audienţă pe
cei doi tocmai în această perioadă197. Mai degrabă, România nu a dorit să intervină făţiş
pentru a nu fi acuzată de amestec într-o problemă atât de delicată ca aceea a Tesaliei.
Oricum, demersul nu a avut succes. La 12/24 mai 1881 a fost semnată convenţia de
frontieră prin care Tesalia şi Arta treceau în componenţa Greciei198. În context M.D.
Peyfuss notează că: „În regiunea sudică a Pindului, influenţa greceească era desigur
predominantă încă de mai înainte; nu exista acolo nici o şcoală românească, iar cei
care trăiau în localităţile respective erau, probabil, în general, de acord cu cedarea.
Dar această decizie a însemnat o grea lovitură dată mişcării naţionale aromâneşti, căci
a fost atunci pierdută baza teritorială a viitoarei acţiuni autonomiste (în sensul creării
unui canton autonom aromânesc în Albania)”199.
Cu toate că statul otoman, prin pasivitatea sa, sprijinea mai degrabă propaganda
grecească, Societatea de Cultură Macedo-Română nu a încetat să dea dovezi de lealitate
faţă de sultanul Abdul Hamid (1876-1909), „puternicul scut al naţionalităţii româno-
macedonene, singurul sub care se poate dezvolta şi în viitor naţionalitatea macedo-
română” cum se afirma în proclamaţia dată publicităţii la reluarea activăţii sale în
193 RSD, doc. 59, p. 165-166 (statistica elementului românesc din Pind), doc. 60, p. 166-167 (memoriul). 194 Ap. Margarit (Constantinopol, 1881. VI. 6) către I. Caragiani: B.A.R., Bucureşti, S 2 (17) / CDLV. 195 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 57, n. 27. 196 Casa Regală. Documente oficiale, I: 1866-1900, Bucureşti, 2003, p. 167, nr. 46 (unde se datează memoriul în 25 martie 1881). Memoriul cu 2.000 semnături a fost semnalat încă de M.D. Peyfuss, Chetiunea, p. 57, n. 29. 197 Regele notează în jurnal în 1881. VII. 16/28: „Ora 6 1/2. Mavrogheni, Davila şi Mărgărit din Macedonia cu Caradjiani* la masă; după masă cei doi rămân două ore la mine, vorbim despre românii din Albania” − Carol I al României, Jurnal, I: 1881-1887, ed. Vasile Docea, [Iaşi], 2007, p. 84. Pentru interesul arătat de monarh acestei chestiuni, vd. ibidem, p. 44, 45, 46, 65-66 (aromânii au trimis un memoriu Porţii anterior datei de 17 / 29. IV. 1881). 198 D. Buşă, Modificări, p. 72-73. Date statistice asupra acestor teritorii la: N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 264-265. 199 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 57.
122
1892200. Societatea a adresat şi un protest Legaţiei otomane de la Bucureşti împotriva
agitaţiei bulgare din Macedonia, reînnoind sprijinul faţă de sultan201.
Însă situaţia din Balcani devenea din ce în ce mai tensionată. În 1903 a avut loc o
răscoală a populaţiei macedo-bulgare în care au fost implicaţi şi aromânii202. Deşi pe
ansamblu, macedoromânii nu au jucat un rol prea important, ei au fost acuzaţi de către
greci că au colaborat cu bulgarii împotriva ordinii de drept din Macedonia203 (pe care ei
înşişi o contestau). Represiunea otomană204 a fost pe măsura violenţei mişcării. Atât
Societatea de Cultură Macedo-Română cât şi statul român au condamnat aceste violenţe
şi au acordat ajutoare substanţiale persoanelor care au avut de suferit. Au fost ajutate
financiar 236 persoane. Ulterior au fost aprobate fonduri speciale (peste 600.000 lei)
pentru sprijinirea şcolilor şi bisericilor româneşti din Balcani205.
Societatea a sprijinit acţiunea de constituire a comunităţilor civile aromâneşti.
Formarea acestora este pe larg reflectată în documentele provenite din arhiva sa. Astfel
de comunităţi au fost constituite în Macedonia (la Salonic, Târnova, Veria, Veles,
Cumanova, Coceani, Scopia, Bitolia), Pind (Samarina, Furca, Perivole, Turia, Papadia,
Nicea), Albania (Elbasan, Moscopole). La 21 mai 1904 un act al marelui vizir a
recunoscut această formă de organizare tradiţională în Imperiu dar de care nu se
folosiseră încă macedoromânii românofili206.
Cel mai mare succes înregistrat de autorităţile româneşti în chestiunea
macedoneană a fost emiterea la 9/22 mai 1905 a unei iradele imperiale prin care se
recunoştea existenţa macedoromânilor ca naţionalitate distinctă în Imperiu207. O notă
200 RSD, doc. 63, p. 172 (datare: 1894). 201 RM, p. 156. 202 Mişcarea de „Sf. Ilie” a dus la formarea unui efemer guvern panmacedonean la Cruşova. Era alcătuit din câte 2 reprentanţi macedo-bulgari, albanezi şi aromâni – G. Zbuchea, O istorie, p. 71. Detalii: Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, II: Secolul al XX-lea, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi, 2000, p. 93; Vangheli CIUNGA, În preajma răscoalei [anti]otomane. Ilinden: Ziua Sfîntului Ilie. Ecourile răscoalei din 1903, CA, 1, p. 258-268. 203 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 79-80. 204 G. Zbuchea, O istorie, p. 79. Surse macedo-slave indică 4.694 persoane masacrate, 201 sate total sau parţial distruse, 70.835 oameni rămaşi fără adăpost şi peste 30.000 refugiaţi – N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 293. Autorul susţine că mişcarea ar fi fost sprijinită şi de Grecia. Despre ecourile mişcării vd. V. Ciunga, loc. cit., p. 268-272. 205 N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 293-294. 206 G. Zbuchea, O istorie, p. 74. Pentru contextul existent vd. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 81. 207 Constantin PARASCHIV, Incidentul de la Ianina (1905): un episod al relaţiilor româno-turce, „Revista de istorie”, t. 39, 1986, nr. 10, p. 947-961; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 294-295; I. Bulei, Atunci când veacul, p. 295-305; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 88-91; Adina BERCIU-DRĂGHICESCU, Iradeaua din 1905 a sultanului Abdul Hamid, CA, 1, p. 277-280; Vasile TEGA, Iradeaua imperială: Magna Charta Libertatum a aromânilor, CA, 1, p. 281-289; Hristu CÂNDROVEANU, Iradeaua din 9/21 mai, anul 1905, CA, 3, p. 320-325; Ionuţ Nistor, „Problema aromână” în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913), Iaşi, 2009, p. 97-109 etc. Textul Iradelei: DD, 1905, p. XXXI; V. Diamandi-Aminceanul,
123
oficială i-a fost adresată la 10/23 mai 1905 şi Patriarhiei ecumenice aducându-i-se la
cunoştinţă noua stare de lucruri208. Era pentru prima dată când autorităţile otomane
recunoşteau o comunitate etnică, fără a-i recunoaşte şi drepturile religioase209.
Societatea de Cultură Macedo-Română a reacţionat imediat felicitând autorităţile pentru
succesul obţinut210.
Patriarhia nu a recunoscut noua situaţie. Bande de antarţi greci au declanşat o
campanie de incendieri de sate macedoromâne, de asasinate, distrugeri de bunuri care au
creat o stare de tensiune în anii 1905-1908211. Numărul victimelor este greu de stabilit.
M.D. Peyfuss scrie de peste 100, iar Gh. Zbuchea (care preia surse ale Societăţii) de mai
mult de 400 de victime212. O statistică apărută sub egida Societăţii de Cultură Macedo-
română enumeră pentru anii 1905-1907 un număr de 183 de victime în 49 de aşezări213.
Societatea s-a implicat în acţiunile de protest care cereau adoptarea de măsuri împotriva
grecilor din România. Macedoromânii românofili îi acuzau pe grecii şi pe aromânii
grecofili din România că trimiteau bani pentru organizaţiile şovine greceşti care
finanţau la rândul lor pe antarţii care acţionau în Imperiul Otoman. La 2 august 1905 a
avut loc, cu participarea Societăţii, un miting care a adunat numeroşi locuitori ai
Bucureştiului. Deşi s-a prostat violent împotriva acţiunilor greceşti, autorităţile române
au reuşit să împiedice vandalizarea magazinelor greceşti214. Acţiuni similare au devenit
din ce în ce mai frecevente în numeroase localităţi din ţară. Presa Societăţii cerea
boicotarea comercianţilor greci şi anulare convenţiei comerciale din 1900 a cărei anexă
recunoştea funcţionarea oficială pe teritoriul statului român a comunităţilor, şcolilor şi
bisericilor greceşti215. Până la urmă s-a ajuns la denunţarea de către partea română a
convenţiei din 1900 şi la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări la 31 mai /
Românii, 1999, p. 135; RSD, doc. 79, p. 192; cf. N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 294 (n.); M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 89; I. Nistor, Problema, p. 105-106. 208 Publicată în: DD, 1905, p. 5-6; V. Diamandi-Aminceanul, Românii, 1999, p. 135-136; RSD, doc. 80, p. 192-193. 209 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 89, 92; RSD, doc. 94, p. 215-217. Şi iradeaua şi teşkereaua către patriarhie prevedeau expres faptul că macedoromânii trebuiau să rămână sub autoritatea religioasă a patriarhului ecumenic. 210 „Le Courrier des Balkans”, II: 39, 1905. V. 10/23, p. 1-4; 40, 1905. V. 20 / VI. 2, p. 1-4; „Ecoul Macedoniei”, III: 16, 1905. V. 22, p. 1-2 etc. 211 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 93-99. 212 Ibidem, p. 94; G. Zbuchea, O istorie, p. 76. 213 „Le Courrier des Balkans”, IV, no. 110, 1907. IX. 20 / X. 3, p. 4-5. În memoriile lui Cola NICEA, Mişcarea naţională a aromânilor (1902-1908) în prelucrarea lui N. Caratană, DRM, 8, 1997, nr. 10, p. 2, nr. 11, p. 6 sunt enumerate 273 locuitori din 12 aşezări. 214 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 95. 215 PER, p. 150; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 77; IRD, 2003, p. 289; G. Zbuchea: RRE, 2003, p. 220-221 etc.
124
13 iunie 1906216. În epocă se vorbea chiar că s-ar fi ajuns la o confruntare militară dacă
cele două state ar fi avut graniţă comună. Relaţiile româno-elene vor fi restabilite în
aprilie 1911217.
Violenţele îndreptate împotriva macedoromânilor nu au luat sfârşit odată cu
ruperea relaţiilor dintre Grecia şi România. Acestea vor continua218 până către anul
1908 când are loc revoluţia Junilor Turci. Aceasta a încercat reformarea statului otoman
spre a-l salva de prăbuşire219. Aromânii s-au implicat şi ei în evenimente220. Imediat
după proclamarea iradelei din 24 iulie 1908 care restabilea constituţia otomană din
1876221, Societatea de Cultură Macedo-Română a depus eforturi pentru alegerea unor
deputaţi românofili care să colaboreze în Parlamentul de la Constantinopol cu albanezi
şi cu turcii, singurele elemente etnice care (alături de evreii sefarzi din Salonic) erau
singurele elemente etnice care militau pentru menţinerea statului otoman222. Cu toată
propaganda, în Parlamentul rezultat în alegerile din 1908 au intrat doar doi românofili:
medicul Filip Mişea (deputat) şi Nicolae Batzaria (senator) pe listele Partidului Unităţii
şi Progresului (al Junilor turci)223. Cea mai importantă personalitate aromână care a
participat la mişcare ajungând, cum s-a văzut, senator în Parlamentul Otoman, apoi
ministru al Lucrărilor Publice a fost Nicolae Batzaria224. Refugiat în România în timpul
primului război mondial, va intra în structurile de conducere ale Societăţii de Cultură
Macedo-Română în perioada interbelică. Perioada 1908-1912 este caracterizată ca
„epoca de aur” pentru românismul balcanic225 dar şi pentru Societatea de Cultură
Macedo-Română.
La 25 martie 1909 la sediul Societăţii avea loc o întrunire a studenţilor
macedoromâni pentru a discuta asupra atitudinii ce trebuia adoptată faţă de statul 216 PER, p. 151. Cu detalii asupra conflictului greco-român: M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 91-99. 217 PER, p. 154; G. Zbuchea: RRE, 2003, p. 220-221. 218 Ele se datorau confruntărilor dintre bandele greceşti (antarţii) şi bulgare (comitagii) de pe teritoriul otoman. România nu a permis oficial funcţionarea de bande aromâne. Au fost însă cazuri când românofilii din Macedonia au acţionat în cadrul bandelor de comitegii – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 97-99. Cu detalii: C. Nicea, loc. cit. 219 Detalii asupra mişcării: Mustafa Ali MEHMED, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 357-360; B. Jelavich, Istoria Balcanilor, II, p. 82-83; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 306-325. 220 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 104-105; G. Zbuchea, O istorie, p. 77-102. 221 Detalii asupra instaurării regimului şi o scurtă descriere a constituţiei la G. Zbuchea, O istorie, p. 82-85. 222 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 104. 223 S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 47; M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 104; G. Zbuchea, O istorie, p. 78-79. N. Batzaria nu a fost ales, ci numit de către sultan. 224 Gh. ZBUCHEA, Nicolae Batzaria, omul politic, CA, 4, p. 20-25. Vd. şi autobiografia: N. BATZARIA, Din lumea Islamului. Turcia Junilor Turci, Bucureşti, [1922], VII + 314 p. Vd. Gheorghe ZBUCHEA, Nicolae Batzaria: omul politic, CA, 4, p. 20-25; L. Predescu, Enciclopedia, p. 90; Remus ZĂSTROIU: DGLR (A-B), p. 402-404. 225 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 79.
125
otoman. Au participat şi cei doi parlamentari aromâni din Parlamentul Otoman. Ei au
promis că autorităţile vor lua măsuri pentru înlăturarea acelor decizii care dezavantajau
elementul macedoromân. Întrunirile au continuat fără participarea lui N. Batzaria.
Studenţii au decis să adreseze memorii de protest către ministrul Turciei la Bucureşti,
conducerii parlamentului de la Constantinopol şi celor doi membri aromâni ai săi226.
Două congrese ale comunităţilor aromâneşti au avut loc în 1909 şi cu participarea
reprezentanţilor Societăţii. Deciziile lor nu au fost luate în seamă de autorităţi227. Un al
treilea congres s-a desfăşurat la Bitolia între 10-12 iulie 1910228. Congresul a fost
organizat de Eforia românească din Bitolia. Au fost invitaţi reprezentanţi ai tuturor
comunităţilor şi instituţiilor româneşti din Imperiu dar şi cei doi reprezentanţi aromâni
din Parlamentul de la Constantinopol. Dintre notabilităţi a participat Filip Mişea (şi ca
reprezentant al lui N. Batzaria) şi Salih Efendi, inspectorul şcolar din vilaetul Monastir.
Acesta din urmă a asistat la toate şedinţele229. Încă din 28 iunie 1910 Societatea decidea
să trimită proprii săi reprezentanţi: Pericle Pucerea şi Pericle Papahagi230. Aceştia au
sosit la o zi de la începerea congresului. Pericle Papahagi îi scria lui Leonte
Anastasievici: „În ziua următoare, făcându-mi apariţia în sala de şedinţă, în calitate de
delegat al Societăţii de cultură macedo-române, am fost primit cu multă căldură şi
proclamat vicepreşedinte”231. Era încă o dovadă a prestigiului de care se bucura
Societatea printre românofilii din Peninsulă. La congres au apărut divergenţe. Filip
Mişea s-a retras nemulţumit că la congres nu s-a discutat cu prioritate chestiunea
religioasă232. Printre deciziile adoptate s-au numărat: clădirea de noi localuri de şcoli şi
îmbunătăţirea celor deja existente; introducerea limbii turceşti (ca limbă oficială a
statului otoman) în şcolile româneşti din Balcani etc. În privinţa problemei religoase s-a
decis constituirea unei delegaţii (formată din 31 de membri) care să discute cu Patriarhia
din Constantinopol. Decizia cea mai importantă a fost aceea a înfiinţării Eforiei
şcoalelor şi bisericilor române care „urma să reprezinte toate comunităţile româneşti
din Turcia”233. Acesta a fost singurul congres recunoscut de autorităţile otomane ca
226 Ibidem, p. 105-106. 227 G. Zbuchea, O istorie, p. 85-90. 228 Ibidem, p. 90-94. Vd. Pericle Papahagi (Bitolia, 1910. VIII. 20) către Leonte Anastasievici: RSD, doc. 93, p. 213-215. 229 RSD, doc. 93, p. 213-214. 230 G. Zbuchea, O istorie, p. 91. 231 RSD, doc. 93, p. 214. 232 G. Zbuchea, O istorie, p. 91. 233 Ibidem, p. 93.
126
reprezentând interesele comunităţii româneşti din Turcia234. Ca o compensaţie pentru
nerecunoaşterea autonomiei lor religioase, autorităţile otomane au recunoscut Eforia ca
„unică reprezentantă, legală şi autorizată, a populaţiei româneşti din Turcia”. Celelalte
minorităţi creştine din Imperiu (grecii, sârbii, albanezii) nu s-au bucurat de un tratament
similar235.
Societatea a acceptat deciziile congresului şi s-a hotărât să le pună în practică236.
234 Ibidem, p. 94. 235 Ibidem, p. 95. 236 RSD, doc. 93, p. 215.
127
Capitolul IV
MODIFICĂRI TERITORIALE ÎN
PENINSULA BALCANICĂ
ÎNTRE ANII 1912-1920 ŞI POZIŢIA
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
§ 26. RĂZBOAIELE BALCANICE ŞI
SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
În ciuda eforturilor interne, statul otoman nu mai putea fi reformat. Înfrângerea sa
în războiul cu Italia1 a convins statele balcanice să încheie o alianţă şi să atace imediat2.
Se declanşa astfel primul război balcanic ce a opus Turciei o coaliţie formată din
Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru (1912-1913)3. „Bulgaria a fost constrânsă, din
motive strategice, să înainteze către Constantinopol şi a trebuit să lase sârbilor şi
grecilor, aliaţii ei, prioritatea în Macedonia; aceştia au ocupat şi şi-au împărţit între ei
partea de departe cea mai mare a teritoriului: în vreme ce toate centrele aromâneşti din
jurul Monastirului au revenit sârbilor, grecii au ocupat, cu ajutorul bandelor, pe lângă
zona de sud-vest a Macedoniei, cu o mare densitate de populaţie aromânească, şi
Epirul, înglobând astfel în sfera lor de autoritate majoritatea aromânilor”4. Războiul s-
a încheiat cu pacea de la Londra din 17/30 mai 1913. Tratatul (semnat de ministrul
otoman al Lucrărilor Publice, aromânul Nicolae Batzaria5), a lichidat practic stăpânirea
otomană în Europa6. Deşi a dus greul războiului, Bulgaria a obţinut cele mai puţine
1 Nicolae CIACHIR, Gheorghe BERCAN, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 438; Nicolae CIACHIR, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 327-328. 2 Mustafa Ali MEHMED, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 364; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 328; Max Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească de la origini până la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. N.Ş. Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 110 (cu bibliografia). 3 N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 330-334; Charles & Barbara JELAVICH, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920, trad. Ioan Creţiu, Cluj-Napoca, 1999, p. 258-263; Gheorghe ZBUCHEA, România şi Războaiele Balcanice, 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Bucureşti, 1999, p. 39-65; Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, II: Secolul al XX-lea, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi, 2000, p. 94-95. 4 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 110. 5 Gh. ZBUCHEA, Nicolae Batzaria: omul politic, CA, 4, p. 24. 6 N. Ciachir, G. Bercan, Diplomaţia, p. 442; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 334; G. Zbuchea, România, p. 1999.
128
teritorii. Nemulţumită, a declanşat al doilea război balcanic în condiţii total
defavorabile. Împotriva ei s-a format o amplă coaliţie: Serbia, Muntenegru, Grecia.
Acestora li s-au adăugat România şi Turcia. În faţa unei astfel de situaţii, Bulgaria a fost
nevoită să ceară pace7.
Războaiele balcanice au adus multă suferinţă populaţiei aromâneşti şi vlahilor
megleniţi mai ales din partea trupelor şi bandelor greceşti8. Era firesc ca în aceste
condiţii în care întreaga hartă a Peninsulei Balcanice urma să fie modificată şi
Societatea de Cultură Macedo-Română să-şi spună punctul său de vedere. Iniţial, ea s-a
pronunţat pentru menţinerea dominaţiei otomane.
La începutul conflictului aromânii românofili s-au pronunţat pentru sprijinirea
Turciei. Studenţii medicinişti aromâni au decis formarea unei echipe santiare. Alcătuită
din 10-12 studenţi, aceasta urma să acţioneze pe lângă Semiluna Roşie. Leonte
Anastasievici a promis finanţarea sa cu 8.000 lei din partea Societăţii pe lângă ajutorul
indirect pe care îl aşteptau din partea statului român9.
Când a devenit clar că Turcia va pierde controlul asupra Macedoniei şi Pindului
poziţia Societăţii a trebuit să se modifice10.
În articolul Datoria României dat publicităţii la 4 noiembrie 1912 Gheorghe
Murnu, fruntaş al Societăţii, arăta că în condiţiile în care Turcia era pe cale să dispară
din Peninsula Balcanică, se impunea „crearea unei Macedonii autonome sau
independente, alcătuită cel puţin din cele două vilaete Monastir şi Salonic, care cuprind
cea mai mare parte din masa poporului macedonean. În ele populaţia românească,
unită cu cea albaneză, turcă şi israelită, covârşeşte cu mult pe cea slavă şi grecească,
formând aproape două treimi din numărul locuitorilor”. Această „Elveţie balcanică”
urma să fie pusă sub protecţia Marilor Puteri. Datoria României era să intervină pentru
ca prin acest plan să se asigure un echilibru între naţionalităţile balcanice şi o zonă
tampon între slavi şi greci care ar fi salvgardat şi elementul aromân11. Această idee
devenea poziţia oficială a Societăţii, fiind exprimată ca atare într-o broşură (finalizată la
26 noiembrie 1912) sugestiv intitulată Macedonia macedonenilor. Ea a apărut în 7 Pentru al doilea război balcanic, vd. M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 115-116; G. Zbuchea, România, p. 189-223. 8 Cu detalii: M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 110-111; Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul* XIX-XX, Bucureşti, 1999, p. 102-125. 9 D.P.S.G., Brig. I, Ag. 14, Note 1912.X.16-17: A.N.R., D.P.S.G., 1912, ds. 77, f. 31-35v. 10 G. Zbuchea, O istorie, p. 109-110. 11 George MURNU, Datoria României, „Universul”, nr. 304, 1912. XI. 4, p. 1 în: A.N.R., S.C.M.R., ds. 80, f. 58; RSD, doc. 101, p. 227-228. Interesant că această poziţie a fost susţinută iniţial de toate statele balcanice. Însă odată cu avansarea operaţiunilor militare, fiecare şi-a dorit Macedonia pentru sine – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 112.
129
română şi franceză12 sub semnătura membrilor comitetului societăţii (Leonte
Anastasievici, G. Murnu, Const. F. Robescu, dr. Vasile Dudumi şi Iuliu Valaori).
Societatea de Cultură Macedo-Română a reuşit să atragă de partea sa Liga pentru
Unitatea Culturală a Tuturor Românilor13 care se bucura de un mare prestigiu în
societatea românească14. La 27 octombrie 192 Comitetul Central al Ligii Culturale
decide să întreprindă acţiuni pentru „deşteptarea opiniei publice din ţară şi străinătate
asupra situaţiei şi drepturilor românilor din Peninsula Balcanică”15. În cadrul Ligii
încep să se confrunte două curente: (1) unul „mic şi cu puţin suflet războinic” (în fruntea
căruia se afla Nicolae Iorga) care considera că principalele aspiraţii naţionale româneşti
nu se aflau peste Dunăre ci peste Carpaţi şi (2) altul care se pronunţa pentru o politică
românească activă în Peninsula Balcanică şi în Dobrogea (în frunte cu Virgil Arion).
Acesta din urmă considera că victoria aliaţilor în Macedonia ar fi dus în ce-i priveşte pe
aromâni la „ştergerea definitivă a fiinţei lor ca neam românesc”16. În acest sens era
lansată la 22 decembrie 1912 chemarea Stadiul actual al chestiunei balcanice către
conducătorii tuturor secţiilor Ligii Culturale pentru implicarea în problematica
balcanică17. Un apel similar era înserat în ziarul „Epoca” din 29 decembrie 1912 cu
scopul de a face presiuni asupra guvernului pentru a interveni în favoarea românilor din
Peninsula Balcanică. Erau anunţate nu mai puţin de 132 de întruniri pentru cauza
macedoromânilor. Această poziţie a Ligii a fost criticată atât de conservatori cât şi de
liberali18.
Colaborarea între cele două organizaţii începe la 11 noiembrie 1912 cu o mare
întrunire la Sala Eforiei din Bucureşti. Rezoluţia adunării sublinia că românii din Turcia
europeană erau ameninţaţi deoarece în Grecia, Serbia şi Bulgaria, ţări care aspirau să le
ocupe teritoriile, românii nu se bucurau de nici un drept. Se condamna şi faptul că
frontiera în sudul Dobrogei fusese „ciuntită în chip rău voitor prin încălcarea tratatului
de la Berlin”. Se hotăra organizarea de noi întruniri comune pentru atragerea întregii
populaţii româneşti, informarea opiniei publice europene, a guvernelor statelor
12 Macedonia macedonenilor, Bucureşti, 1912, 23 p; La Macédoine aux Macédoniens, CA, 1, p. 239-256. 13 G. Zbuchea, O istorie, p. 111. 14 În vremea preşedinţiei lui V. Alexandrescu-Urechia, Societatea de Cultură Macedo-Română susţinuse lupta memorandiştilor. 15 G. Zbuchea, România, p. 103. 16 Practic, era vorba de două curente de opinie: unul favorabil Puterilor Centrale şi altul Antantei – ibidem. 17 Ibidem, p. 115-116. 18 Ibidem, p. 117-118.
130
balcanice, a marilor Puteri. Se solicita României să lupte „salvardând existenţa
naţională a fraţilor noştri şi obţinând respectarea drepturilor noastre ca stat”19.
Acţiunile comune au continuat. Cea mai importantă dintre aceste manifestări are
loc la 18 noiembrie 1912 tot la Sala Eforiei. Rostesc discursuri: Virgil Arion
(preşedintele Ligii), Vasile Pârvan, Pericle Papahagi, Gheorghe Bogdan-Duică, Nicolae
Iorga20. Treptat, acţiunile comune iau o tot mai accentuată turnură antiguvernamentală.
Astfel s-a întâmplat la manifestaţia din 30 decembrie 1912. La ea au participat între
alţii: Virgil Arion, Vasile Pârvan (care în cuvântarea sa solicita şi drepturi pentru
timoceni), Nuşi Tulliu, Gheorghe Murnu ş.a. Acţiunea se încheia cu o moţiune
(acceptată în unanimitate) propusă de Gh. Murnu pentru sprijinirea macedoromânilor în
Balcani şi pentru constituirea unui stat independent albano-român21.
Manifestaţiile se extind şi în provincie: Ploieşti (30 decembrie 1912), Călăraşi (30
decembrie 1912 şi 24 ianuarie 1913), Focşani (30 decembrie 1912), Târgu Frumos (5
ianuarie 1913), Iaşi (7 ianuarie 1913), Hârşova (10 ianuarie 1913), Constanţa (12
ianuarie 1913), Brăila (13 ianuarie şi 10 februarie 1913), Bârlad (13 ianuarie 1913),
Galaţi (13 ianuarie 1913), Huşi (20 ianuarie 1913)22.
Punctul culminant al manifestărilor a fost manifestaţia comună a Societăţii de
Cultură Macedo-Române şi a Ligii Culturale de la Sala Eforiei din Bucureşti din 27
ianuarie 1913. Erau prezenţi reprezentanţi ai secţiilor din provincie ale Ligii. Conform
estimărilor poliţiei, s-au strâns peste 2.000 persoane. Au luat cuântul atât
macedoromâni23 cât şi reprezentanţi ai secţiunilor Ligii (din Râmnicu Vâlcea, Bacău,
Craiova, Buzău), Virgil Arion şi deputatul Ion Grădişteanu24. Participanţii s-au deplasat
apoi la casele lui Nicolae Filipescu şi Take Ionescu25.
O nouă acţiune comună are loc la 17 februarie 1913. Acum A. Leonte,
preşedintele Societăţii, îşi exprimă nemulţumirea faţă de criticile aduse de către Nicolae
Iorga la adresa delegaţiei macedoromâne. Gh. Bogdan-Duică exprimă simpatia pentru
mişcarea naţională albaneză. Propune trimiterea unei telegrame congresului albanez de 19 RSD, doc. 102, p. 228-229. 20 G. Zbuchea, România, p. 113. Aceste discursuri (mai puţin cel al lui N. Iorga) au fost tipărite: V. ARION, V. PÂRVAN, G. VÂLSAN, P. PAPAHAGI, G. BOGDAN-DUICĂ, România şi popoarele balcanice, Bucureşti, 1913, 61 p. 21 G. Zbuchea, România, p. 119. 22 Ibidem, p. 119-123, 126-127. 23 În şedinţa Societăţii din dimineaţa aceleiaşi zile se hotărâse ca la manifestaţie să ia cuvântul: Gh. Murnu, Iuliu Valaori, Sterie Diamandi (director al Gimnaziului român din Ianina), Nuşi Tuliu – G. Zbuchea, România, p. 127. 24 Care după moartea lui Leonte Anastasievici (1914) va deveni preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Române – G. Zbuchea, România, p. 377. 25 G. Zbuchea, România, p. 127-128.
131
la Triest. Participanţii au defilat apoi prin faţa Palatului cerând mobilizarea armatei26.
Treptat, avântul combativ se stinge. La 23 aprilie 1913 la Sala Eforiei din Bucureşti are
loc ultima adunare comună. Erau de faţă 1.000 de participanţi, între care 40-50 de
aromâni şi 10-15 albanezi. Preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Române nu a mai
fost prezent. Erau în schimb Iuliu Valaori, Taşcu Pucerea şi Haralambie Balamace iar
din conducerea Ligii: Virgil Arion, Nicolae Fleva, Vasile Pârvan, Simion Mândrescu,
Gh. Bogdan-Duică. Toţi participanţii s-au pronunţat împotriva Protocolului româno-
bulgar cu privire la cedarea Silistrei de către Bulgaria României27. Însă în privinţa
politicii viitoare erau exprimate poziţii divergente. În timp ce Simion Mândrescu se
pronunţa pentru îndreptarea efortului principal al Ligii către Transilvania, Vasile Pârvan
era pentru un război împotriva Bulgariei. Nicolae Fleva recunoştea că „guvernanţii au
crezut în victoria turcilor, nefiind în felul acesta în nici un fel pregătiţi pentru cealaltă
eventualitate”28.
Liga Culturală şi-a făcut cunoscută poziţia şi prin periodice dar şi prin materiale
ocazionale. La începutul anului 1913, Constantin Noe, fost secretar general al Societăţii
de Cultură Macedo-Române, publica sub egida Ligii o lucrare în care se pronunţa pentru
federalizarea Macedoniei29.
Ocupându-se de implicarea României în criza balcanică din 1912-1913, Prof.
Gheorghe Zbuchea arăta în teza sa de doctorat că sprijinirea Societăţii de Cultură
Macedo-Române a fost o „orientare politicianistă a conducerii Ligii Culturale de
atunci” ai cărei conducători „făceau parte aproape în totalitate dintr-o fracţiune
conservatoare de tendinţă antiguvernamentală”30. Conducerea de atunci a Ligii (Virgil
Arion, Vasile Pârvan, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gh. Bogdan-Duică) se pronunţa
pentru implicarea României în Balcani şi modificarea frontierei dobrogene31. Direcţia
de acţiune se va schimba la Congresul Ligii de la Piatra Neamţ din 19-20 mai 1913.
26 Ibidem, p. 131 (cu bibliografia). 27 Protocolul s-a semnat la Sankt Petersburg în 1913 aprilie 26 / mai 9 – N. Ciachir, G. Bercan, Diplomaţia, p. 444; PER, p. 155; G. Zbuchea, România, p. 175-176; N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 334; Daniela BUŞĂ, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război mondial (1878-1914), Bucureşti, 2003, p. 268. Textul protocolului în DD, 1913, doc. 131 bis, p. 132-134; RRBC, doc. 56, p. 207-208. 28 G. Zbuchea, România, p. 132-133. 29 Const. NOE, Les Roumains Koutzo-Valaques. Les populations macédoniennes et la crise balkanique, Bucarest, 1913, 70 p. + 1 h. Vd. G. Zbuchea, O istorie, p. 116-117. 30 G. Zbuchea, România, p. 132. 31 Ibidem, p. 104-105.
132
Atunci Gh. Bogdan-Duică va cere reorientarea acţiunii spre Transilvania, poziţie
susţinută şi de Nicolae Iorga32.
Când Liga Culturală îşi va modifica politica, Societatea de Cultură Macedo-
Română nu va mai reuşi să realizeze astfel de manifestări spectaculare în favoarea
fraţilor din Balcani. Activitatea sa va continua însă. La 11/24 ianuarie la sediul său avea
loc o întrunire a comitetului aromânilor refugiaţi (care îşi va lua numele de „Frăţia
aromână”). Prin mijlocirea lui Titu Maiorescu şi Take Ionescu se obţine ca fiecare
refugiat să primească un ajutor de 3.000 de lei şi o subvenţie lunară pentru întreţinere33.
O altă întrunire avea loc în 18 martie 1913, sub preşedinţia dr. Ioan Ghiulamila. Dr.
Taşcu Pucerea făcea două propuneri. În primul rând sugera ca o comisie a Societăţii să
se adreseze guvernului pentru a vedea dacă s-au luat „măsuri ca beligeranţii aliaţi să
cruţe elementul românesc din Macedonia”. În al doilea rând să se înfiinţeze o echipă
medicală macedoromână (formată din 8 medici şi 2 farmacişti) pentru a-şi oferi
serviciile tuturor beligeranţilor, întrucât români existau în toate armatele care se
înfruntau în război34.
Deoarece în fruntea sa nu se mai găsea un politician român influent, Societatea a
înţeles că trebuie să se sprijine pe propriile forţe. Astfel s-a născut ideea la începutul
anului 1913 pentru trimiterea unei delegaţii „prin capitalele ţărilor europene spre a face
propagandă în favorul pretenţiunilor macedo-românilor”35. Delegaţia era alcătuită din
Nicolae Papahagi, Iuliu Valaori şi George Murnu.
Înainte de plecare delegaţia a luat legătura cu Titu Maiorescu şi cu Take Ionescu
care au sprijinit financiar activitatea acestuia. La 4/17 februarie 1913 Titu Maiorescu
nota despre întrunirea pe care a avut-o la Ministerul de Externe cu Leonte Anastasievici
căruia i se dau 6.000 lei din partea Externelor şi 6.000 de către Take Ionescu din partea
Ministerului de Interne ca „să explice la Viena, Paris, Berlin, Londra, Roma chestiunea
macedoneană”36. Iar a doua zi o telegramă cifrată a lui Maiorescu era trimisă legaţiilor
României la Budapesta, Viena, Paris, Londra, Roma şi Berlin care preciza: „Călătoria
lor n-are caracter oficial şi cuvintele lor nu vor angaja guvernul român; cu toate
acestea binevoiţi a-i primi amabil şi chiar a le da sprijin, însă cu titlu privat”37. Nici
reprezentanţii opoziţiei liberale nu au condamnat acţiunea macedoromânilor. La 16
32 Ibidem, p. 137-138. 33 PR, doc. 233, p. 600. 34 RSD, doc. 107, p. 235-236. 35 PR, doc. 232, p. 599. 36 RRBC, p. 80-81. 37 Apud G. Zbuchea, O istorie, p. 119.
133
februarie 1913 Vintilă Brătianu declara în Cameră că acţiunea izvora din „simţământul
unor patrioţi inimoşi, îngrijoraţi de situaţia primejdioasă ce le-ar crea pentru fraţii
lor”38.
După cum sublinia un reputat istoric: „Delegaţia aromânească a acţionat, pe toată
durata misiunii sale, ca reprezentantă a aromânilor cu sentimente naţionale româneşti
din Peninsula Balcanică, aşadar ca exponentă a comunităţilor etnice româneşti ce
fuseseră recunoscute ca atare de Imperiul otoman şi care-şi vedeau acum periclitată
situaţia de modificările politice din sud-estul Europei. Deşi distinctă, acţiunea
delegaţiei aromâneşti nu putea să fie independentă de acţiunea guvernului României.
Această delegaţie nu era emanaţia directă a comunităţilor aromâneşti din Peninsula
Balcanică, ci a unui organism neguvernamental românesc, Societatea de Cultură
Macedoromână din Bucureşti, al cărei rol efectriv fusese şi avea să rămână acela de
organ consultativ pentru guvernul român în «chestiunea aromânească» şi de mediator
între statul român şi aromâni”39.
Iniţial, mandatul delegaţiei avea în vedere obţinerea unei Macedonii autonome şi o
posibilă federalizare albano-română, eventual cu atragerea altor etnii. Delegaţia
aromână a vizitat Budapesta (9/22-13/26 februarie 1913), Viena (13/26 februarie / 5
martie 1913), Paris (21 februarie / 6 martie – 1/14 martie 1913), Londra (1/14-14/27
martie 1913), Berlinul (15/28 martie 1913) şi Roma (5/18-6/19 aprilie 1913)40. În
timpul întrevederilor de la Londra, George Murnu şi-a dat seama de imposibilitatea
aplicării proiectului său. Toate persoanele contactate i-au sfătuit pe reprezentanţii
aromânilor să lase problemele lor în seama guvernului român. La 14/27 martie 1913,
Nicolae Mişu comunica în mod confidenţial lui Titu Maiorescu faptul că: „Toţi
ambasadorii au pus în vedere [reprezentanţilor aromânilor românofili] că este mai bine
să încredinţeze cauza lor guvernului român care este ascultat în consiliul european şi
este mai în măsură a lua apărarea intereselor lor prin prestigiul de care România se
bucură şi prin mijloacele de care guvernul regal dispune de a se ocupa de soarta
conaţionalilor săi din Peninsula Balcanică”41.
38 Idem, România, p. 383. 39 Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Idealism şi realism în „chestiunea aromânească”: un episod diplomatic din viaţa lui George Murnu în lumina corespondenţei sale inedite (1913), URDB, p. 245-246. 40 Detalii asupra vizitelor şi discuţiilor purtate în capitalele europene la: N.Ş. Tanaşoca, Idealism, p. 236-245; G. Zbuchea, O istorie, p. 119-123. Raportul prezentat de G. Murnu Societăţii de Cultură Macedo-Române la 20 aprilie 1914 a fost reluat în: RSD, doc. 116, p. 255-257. 41 N. Mişu (Londra, 1913. III. 14/27) către T. Maiorescu: DD, 1913, doc. 123, p. 126. Vd. N.Ş. Tanaşoca, Idealism, p. 242, n. 17; G. Zbuchea, O istorie, p. 123.
134
Eşuarea acestui plan al federalizării Macedoniei i-a făcut pe reprezentanţii
aromânilor românofili să încerce o ultimă variantă: crearea unui canton autonom din
Pind în legătură cu statul albanez42. Astfel se explică prezenţa la congresul albano-
român de la Triest a dr. Taşcu Şunda (directorul revistei „Viaţa albano-română”) în
calitate de trimis al Societăţii de Cultură Macedo-Române. Condamnând politica
şovinistă a Greciei şi Serbiei, el a lăudat politica de toleranţă a Austro-Ungariei faţă de
minorităţi şi a propus înfiinţarea la Moscopole a unei „universităţi albano-române”43.
La congres au mai luat cuvântul ca repezentanţi ai Societăţii şi Fotie Balamace (şi ca
reprezentant al fărşeroţilor din Albania) şi D. Şadima44.
Apartenenţa Pindului la nou înfiinţatul stat albanez va fi propusă şi de către
Nicolae Mişu (ministrul României la Londra) atunci când Puterile îi vor îngădui să
prezinte punctul de vedere oficial al guvernului român. La 13/26 martie 1913 N. Mişu
transmitea că a solicitat la reuniunea ambasadorilor „ca regiunile dintre Ianina,
Metzove, Grebene şi Muntele Gramos, până la Koritza, cuprinzând 36 de sate şi târguri
româneşti, cu o populaţie de mai mult de 80.000 locuitori să fie încorporată la
Albania”. Se solicita ca şi în tratatul de pace şi în constituţia albaneză să se prevadă
„autonomia administrativă, comunală şi, pe cât posibil, politică a acestor români,
întrebuinţarea limbei româneşti în administraţie, în şcoli şi biserici, recunoaşterea unui
şef spiritual român cu facultatea pentru guvernul român, să întreţie, ca în trecut,
instituţiile de cultură românească, fără nici o restricţiune”45.
Evenimentele s-au precipitat. Al doilea război balcanic avea să se încheie prin
conferinţa de pace de la Bucureşti din 16/29 iulie – 28 iulie / 10 august 191346. Tratatul
de la Bucureşti din 28 iulie / 10 august 1913 a adus României sudul Dobrogei până la
linia Türk Smil – Ekrene47. El nu-i menţiona deloc pe aromâni48. Problematica lor era
42 Ideea nu era nouă. În 1877 Mihail G. Obedenaru, secretar de legaţie la Roma, într-o discuţie cu politicianul italian L.A. Melegari propusese să facă din Epir „un mic stat rival cu Grecia pus în dependenţă de Italia” – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 50, n. 73. La 28 octombrie 1912 I. Rădulescu-Pogoneanu se pronunţa pentru „autonomie etnică pentru aromâni într-o formaţiune ce ar cuprinde şi pe albanezi sub protectoratul României şi Italiei”. În acest sens a acţionat în noiembrie – decembrie 1912 publicistul Benedetto di Luca – G. Zbuchea, O istorie, p. 111-119. O astfel de soluţie avea şi suportul Austro-Ungariei – M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 114. 43 „Universul”, 1913. III. 18/31, p. 2 apud PR, doc. 234, p. 600-604. 44 Detalii: M.D., Înfrăţirea albano-română, IA, 2012, doc. 73, p. 189-208. 45 N. Mişu (Londra, 1913. III. 13/26) către M.A.E.: DD, 1913, doc. 121, p. 123. Vd. şi Pro memoria remis la Foreign Office în urma cererei lui Sir Edward Grey (Londra, 1913. III. 14/27): DD, 1913, doc. 122, p. 123-125. 46 Despre conferinţa de pace de la Bucureşti vd. G. Zbuchea, România, p. 258-298; D. Buşă, Modificări, p. 271-274. 47 Textul tratatului: DD, 1913, p. 261-268; RRBC, doc. 99, p. 232-237. Date despre câştigurile teritoriale ale celorlalte state balcanice la: N. Ciachir, Istoria popoarelor, p. 340; G. Zbuchea, România, p. 304-305.
135
rezolvată printr-o anexă la tratat ce consta într-un schimb de scrisori49 între Titu
Maiorescu, conducătorul guvernului român pe de-o parte şi D[imitri] Toncev
(conducătorul delegaţiei bulgare, nota nr. 17058 din 22 iulie / 4 august 1913), Nikola P.
Pasić (şeful guvernului sârb şi al delegaţiei sârbe, nota nr. 17276 din 23 iulie / 5 august
1913) şi Evghenie Venizelos (conducătorul guvernului grec şi al delegaţiei greceşti la
conferinţa de pace, nota nr. 17.277 din 23 iulie / 5 august 1913). Cele trei state se
obligau să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor „Kuţo-Vlahilor” din noile teritorii
intrate în componenţa lor, inclusiv dreptul de a avea episcopate proprii iar guvernul
român să poată subvenţiona în continuare acestei instituţii50. Fireşte, aceste note se
refereau doar la populaţia vlahă din Macedonia nu şi la vlahii care se aflau deja în
teritorii aparţineau deja Greciei (Tesalia), Bulgariei sau Serbiei (zona Timocului).
În discuţiile care au avut loc pe marginea acţiunii guvernului României în 1912-
191351, Ion C. Grădişteanu a criticat politica statului român în ce-i privea pe aromâni. El
relua cererile aromânilor privind un stat autonom precum şi autonomie garantată în
cadrul Albaniei căreia să-i fie atribuită şi regiunea Pindului. Intrarea acesteia în cadrul
Greciei ar fi fost, considera I. Grădişteanu, ar fi fost un „adevărat dezastru” pentru cei
80.000 de aromâni din zonă52.
§ 27. URMĂRILE RĂZBOAIELOR BALCANICE
Prin garanţiile obţinute în urma Conferinţei de Pace de la Bucureşti oamenii
politici români se puteau felicita că rezolvaseră pozitiv problema autonomiei culturale şi
religioase a macedoromânilor obţinând toate garanţiile pentru care statul român lupta de
mai bine de jumătate de secol.
Temerile aromânilor românofili şi ale susţinătorilor lor se vor dovedi foarte repede
întemeiate. Serbia trecea aproape imediat la o adevărată „agresiune culturală” prin
înfiinţarea încă înainte de primul război mondial de şcoli sârbeşti în sate exclusiv
aromâneşti precum Molovişte, Gopeşi, Târnova, Magarova53. Deşi în cadrul conferinţei
48 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 116. 49 Nu apare în DD, 1913; RRBC. Vd. N.Ş. Tanaşoca, Idealism, p. 232. 50 Textele originale reproduse de Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999, p. 155-158 (traducere românească, p. 208-211). Vd. RSD, doc. 190, p. 238-239. 51 G. Zbuchea, România, p. 370-390. 52 Ibidem, p. 378. 53 G. Zbuchea, România, p. 378.
136
de pace se căzuse de acord ca vechile tensiuni dintre România şi Grecia să fie uitate54
violenţele împotriva aromânilor au continuat. În 1914 la Coriţa (Korçë), în Albania,
erau asasinaţi trei fruntaşi aromâni între care şi preotul Haralambie Balamace.
Societatea de Cultură Macedo-Română a condamnat aceste masacre printr-un miting
desfăşurat la 3 aprilie 1914 la sala Dacia din Bucureşti55. Erau acestea previziuni
sumbre a ceea ce avea să urmeze odată cu primul război mondial.
Înfiinţată cu scopul de a fi o punte de legătură între autorităţile de la Bucureşti şi
macedoromânii românofili din Balcani56, Societatea de Cultură Macedo-Română a
funcţionat, cum s-a văzut ca un organism semioficial în raporturile cu autorităţile
româneşti. Alcătuită în principal din aromâni stabiliţi în România, ea a reuşit doar în
mică măsură să atragă personalităţi româneşti de marcă. Un motiv era acela că interesele
naţionale ale României se îndreptau spre alte zări.
Societatea s-a străduit să nu se amestece în lupta politică românească pentru a
atrage atât conservatori, cât şi liberali. Însă guvernanţii de la Bucureşti au încercat să
ducă o politică de echilibru între susţinerea intereselor macedoromâne şi o politică de
bună înţelegere cu popoarele balcanice pentru care aromânii constituiau un impediment
în calea constituirii statelor lor unitare, fără minorităţi etnice.
Prin schimbul de scrisori oficiale de la Conferinţa de pace de la Bucureşti din
1913 România a obţinut permisiunea din partea Serbiei, Bulgariei şi Greciei de a înfiinţa
câte un episcopat al vlahilor din ţările respective. La 20 decembrie mitropolitul primat al
României, Konon Donici, a semnat „Statutul fundărei episcopiei trebuitoare pentru
macedo-români”. Acest episcopat ar fi urmat să aibă reşedinţa la Craiova sau într-un
oraş dunărean. Denumirea sa oficială era Eparhia Dunării de Sus cu Macedonia57.
Proiectul nu a fost pus în aplicare.
Declanşarea primului război mondial nu a afectat imediat şcolile şi bisericile
româneşti din statele succesoare ale Imperiului Otoman. În anul şcolar 1914/1915
acestea erau în număr de 91 de şcoli primare (cu 111 institutori, 76 institutoare, 5.500
elevi şi eleve) şi 4 şcoli secunare. 53 de preoţi oficiau în bisericile româneşti. Efortul
bugetar al statului român pentru întreţinerea acestora era 744.000 lei aur58.
54 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 115. 55 RSD, doc. 114, p. 251-252. 56 Th. CAPIDAN, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Bucureşti, 1942, p. 239. 57 Statutul fundărei episcopiei trebuitoare pentru macedo-români, ŞBR, I, doc. 99, p. 287-289. Cf. Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1999, p. 161-162. 58 Vasile DIAMANDI-AMINCEANUL, Românii din Peninsula Balcanică, [Bucureşti], 1999, p. 131. Vd. şi Adina BERCIU-DRĂGHICESCU, Maria PETRE, Introducere, ŞBR, I, p. 18.
137
Dar evenimentele aveau să confirme mai repede decât se aşteptau aromânii şi
oficialii de la Bucureşti că statele balcanice nu aveau interesul să le îmbunătăţească
soarta59. În ţinuturile macedonene ocupate de sârbi au fost deschise şcoli de stat în
aşezările aromâneşti. Prin şicane şi ameninţări autorităţile făceau presiuni pentru ca
locuitorii să-şi trimită copiii la noile şcoli de stat. Astfel de situaţii au fost semnalate la:
Magarova60, Molovişte61, Nijopole62. La Gopeşi notarul sârb (fost comitagiu bulgar)
declara eforilor aromâni: „Eu sunt aici pentru a închide şcoala română. De nu veţi face
să se retragă elevii să ştiţi că am să vă împuşc spre a da pildă tuturor ce îi aşteaptă,
dacă continuă pe calea aceasta. Că o să mă reclamaţi, nu mă tem […]”63.
Bandele greceşti pătrunse în Albania asasinau în primăvara anului 1914 la Coriţa
câţiva aromâni românofili: Haralambie şi Sotir Balamace, Vasile Faţe, Vasile Talabacu
şi Vanghele Babaiana64. Pentru condamnarea acestui asasinat Societatea de Cultură
Macedo-Română chema la 4 aprilie cetăţenii Capitalei la un miting de protest pentru
data de 8 aprilie 191465. Un parastas în memoria victimelor cu participarea membrilor
S.C.M.R. şi ai coloniei macedo-române din Bucureşti a avut loc la biserica Sf.
Gheorghe. Erau prezenţi: Andrei Balamace, arhimadritul Fotie Balamace, Leonte
Anastasievici, Iuliu Valaori, G. Murnu, T. Duro, Vasile Tarpo, Toma Denischiotu, T.
Craja, C. Epure, Vasile Covata, C. Contescu (fostul consul al României la Salonic),
Dem. Abeleanu, Vasile Diamandi, Iorgu Steriu, Taşcu Pucerea, Gr. Madjaru, Taşcu
Şunda şi o delegaţie a Societăţii66.
Deşi oficial ea proclama necesitatea convieţuirii paşnice între toate naţionalităţile
din Balcani, politica Societăţii a fost în contradicţi cu cea a statelor din Peninsula sud-
dunăreană. În primul rând, aromânii au considerat Imperiul Otoman drept pavăza lor
împotriva naţionalismelor balcanice. Autorităţile otomane au răspuns doar într-o mică
măsură acestui deziderat. În al doilea rând, acţiunea de deşteptare naţională a
macedoromânilor a îmbrăcat de la început o haină antigrecească evidentă care a fost o
constantă pe tot parcursul perioadei antebelice. Este adevărat că macedoromânii nu au
răspuns cu aceeaşi violenţă bandelor de antarţi greci. Statul român s-a opus înfiinţării de 59 Gh. Zbuchea: RSD, 1997, p. 36. 60 RACD, I: 4, 1914, p. 7 61 RACD, I: 5, 1914, p. 8. 62 RACD, I: 6, 1914, p. 4. 63 Ibidem, p. 2. 64 Nico NICOLA, Papa Lambru Balamace, CA, 4, p. 88-94. Vd. „L’Indépendace Roumaine”, „Dimineaţa”, „Universul” – A.N.R., S.C.M.R., ds. 80, f. 2-3, 5-6, 10, 12, 25. 65 RSD, doc. 114, p. 251-252. 66 Pentru victimele asasinatelor dela Coriţa. Parastasul dela Biserica „Sf. Gheorghe Nou”. Asistenţa. Cuvântările ţinute, „Universul”, XXXII: 91, 1914. IV. 3, p. 2, în: IA, doc. 121, p. 282-283.
138
bande înarmate care să răspundă violenţelor greceşti67. Au existat însă bande formate
din aromâni car au luptat alături de bulgari68. Dar în mentalitatea colectivă ideea
negativă despre greci şi grecofili (numiţi în epocă „grecomani”) a rămas o constantă. Că
nu s-a ajuns decât rareori la conflicte deschise o datorăm toleranţei româneşti. Existau în
epocă zvonuri despre faptul că fruntaşi aromâni (inclusiv din conducerea Societăţii)
sprijineau (şi se sprijineau) pe bulgari împotriva grecilor în Macedonia69.
Cu toate acestea aromânii continuau să spere. Într-o lucrare dedicată noului
preşedinte al Societăţii, Ion C. Grădişteanu, în ajunul intrării României în prima
conflagraţie mondială, Demetrie Abeleanu scria: „Noi tot sperăm la o autonomie
culturală, religioasă şi naţională. O fi o utopie! Poate, însă timpul, care e foarte
răbdător, a mai văzut realizarea unor utopii şi mai mari. Noi sperăm că şi mica noastră
utopie se va traduce în fapt odată cu înfăptuirea României” Mari70.
§ 28. AROMÂNII ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Primul război mondial a izbucnit în Peninsula Balcanică şi s-a desfăşurat şi pe
teritoriul acesteia. Turcia (1914) şi Bulgaria (1915) au intrat în tabăra Puterilor Centrale.
Serbia (1914) şi Grecia (1917) au aderat la Antantă71.
Ţinuturile locuite de aromâni din Albania, Pind, Macedonia au fost răvăşite de
război. Şcolile româneşti au fost rechiziţionate, mobilierul şi materialul didactic
distruse. În Albania au supravieţuit doar şcolile din Coriţa, Pleasa şi Şipca72. În
Macedonia au rămas doar localurile liceului din Bitolia, şcolile din Gopeşi, Cruşova,
Molovişte şi Ohrida73. În 1916, când România a intrat în război, românofilii au fost
internaţi în marea lor majoritate în lagărele bulgăreşti74.
67 S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 36. 68 M.D. Peyfuss, Chestiunea, p. 98-99. În ultima vreme au fost publicate memorii ale unor participanţi la astfel de acţiuni – C. NICEA, Mişcarea naţională a aromânilor (1902-1908) în prelucrarea, DRA, 8, 1997, nr. 10, p. 2, nr. 11, p. 6. 69 O poziţie de condamnare a politicii probulgare a conducătorilor Societăţii la: Ilie BĂRBULESCU, Româniĭ faţă de Sârbĭ şi Bulgarĭ maĭ ales cu privire la Chestia Macedo-Română, Bucureşti, 1905 şi ediţie augmentată în limba franceză: idem, Relations des Roumains avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs et la Croatie en liaison avec la question macédo-roumaine, Bucureşti, 1912. 70 Dem. ABELEANU, Neamul Aromânesc din Macedonia, Bucureşti, 1916, p. 66 (n.). 71 Detalii asupra luptelor din Balcani la: Nicolae CIACHIR, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 351-371. 72 P. Marcu către M.C.I.P. citat de A. Berciu-Drăghicescu, M. Petre: ŞBR, I, p. 19. 73 V. Papazi (Skoplje, 1937.III.28) către Victor Cădere: ŞBR, I, doc. 176, p. 535-536. 74 Condiţiile de detenţie au fost surprinse de bătrânul bard Costa Belimace în poemul Exilu-a meu, în: Constantin BELEMACE*, Dimândarea părintească, ed. Dina Cuvata, Fayetteville, 1990, p. 65-141. Vd. şi mărturiile soţilor Dumitru şi Ecaterina Ţarălungă, institutori la şcoala din Sofia, care au fost deţinuţi din
139
O situaţie specială s-a ivit în zona Pindului. În Grecia au izbucnit lupte între
venizeliştii proantantişti şi partizanii progermani ai regelui Constantin I (1913-1917,
1920-1922). Italienii au ocupat Vlora în 1915. Apoi în iunie 1917 au trecut frontiera
greacă preluând Epirul (aflat în dispută între Grecia şi Albania) cu Ianina, regiunea
Çameriya (cu majoritate albaneză), Zagor şi Pind. În regiunile din Zagor şi Pind nu au
avut loc ciocniri cu armata italiană. Aromânii din Samarina au făcut o primire entuziastă
trupelor italiene. La Samarina, Abela, Meţova, Perivole, Băiasa, Furca şi alte comune
„în întruniri şi manifestaţii impunătoare s’a cerut autonomia naţională sub protecţie
italiană”75.
La 27 iulie s-a organizat un congres naţional la Samarina la care au participat
delegaţi şi din Abela, Perivole, Meţova, Băiasa, Turia, Breaza, Dobrinova, Laca. Ei au
adresat o telegramă lui Preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Ion I.C.
Brătianu. Exprimau „bucuria eliberării de sub tiranie prin acţiunea glorioasă a armatei
italiene”. Dar gândurile delegaţilor se îndreptau spre România: „În acest ceas suprem vă
dorim din toată inima înlăturarea inamicilor, triumful cauzei comune, realizarea
idealului naţional, măreţia şi prosperitatea patriei, iar pentru noi dorim ca vocea
voastră puternică să se ridice pentru ca puterile aliate prin angajamente ferme, să ne
garanteze libertatea şi prosperitatea viitorului nostru prin noile naţiuni latine împotriva
ameninţărilor neîndreptăţite ale inamicilor ce vor să ne înlănţuie din nou pentru a
înlătura numele românesc din aceşti munţi, preţioasa moştenire lăsată de strămoşii
noştri”76. Telegrame au fost trimise şi guvernelor din Paris, Londra, Petersburg,
Washington solicitându-se ieşirea regiunii din componenţa statului grec. La 30 iulie
1917 la Abela s-a format un Consiliu al delegaţilor poporului român: G. Papapericle,
Zicu Araia, George Zdrula, Constantin Mihadaş, George Papatanasi ş.a.77 Drapelul
S.C.M.R. a fost adoptat ca simbol al românilor din Pind. Odată cu plecarea trupelor
1916 până în iunie 1918 – Ec. & D.C. Ţarălungă (Iaşi, 1919. VI. 25) către M.C.I.P.: A.N.R., M.C.I.P., 1918, ds. 68, f. 6; D. Ţarălungă (Reni, 1919. II. 24) către M.C.I.P.: A.N.R., M.C.I.P., 1919, ds. 78, f. 11. 75 St[erie] NIBI, Italia şi Macedo-românii. Mişcarea pentru independenţa Pindului, PB, I: 1, 1923. V. 6, p. 11 76 RSD, doc. 119, p. 261. Altă traducere la: V. Muşi, Un deceniu, p. 91-92. 77 Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (Secolul XIX-XX), Bucureşti, 1999, p. 183. Alte surse – mai apropiate în timp – pomenesc între conducătorii mişcării pe: Sterie Nibi, Alcibiade Diamandi, Achille Bey, Goli Papa George, Traian Nicolau, Grigore Diamandi, Dabura [Zicu Araia], Vaşotti ş.a. – PB, II: 4, 1924, p. 57. Despre refugierea în Albania vd. Ion NAUM DELAVARDAR, Pro Meglenia, Bucureşti, 1942, p. 32; Gelcu MAKSUTOVICI, Raporturile dintre albanezi şi aromâni la începutul secolului al XX-lea, CA, 1, p. 346. Sursele despre mişcarea din Pind au fost adunate de Stoica LASCU, Evenimentele din iulie-august 1917 în regiunea Munţilor Pind – încercare de creare a unei statalităţi a aromânilor. Documente inedite şi mărturii. Studiu istoriografic şi arhivistic, Constanţa: „Revista română de studii eurasiatice”, III, 2007, p. 91-162.
140
italiene s-a sfârşit această parodie statală. Trupele greceşti au luat măsuri împotriva
participanţilor. Acuzaţi de trădare, au fost nevoiţi să se refugieze în sudul Albaniei. Aici
au solicitat formarea unei legiuni de voluntari în cadrul armatei italiene. În cele din
urmă s-a acceptat constituirea unei cohorte româneşti în cadrul miliţiilor albaneze.
În timpul războiului o serie de aromâni românofili s-au angajat pe frontul de la
Salonic în armata generalului Sarrail formând „rezerva română” (Dépôt Roumain).
Ulterior, 6 sergenţi, 7 caporali, şi 18 soldaţi au fost decoraţi cu medalia „Ferdinand I”
pentru bravură. Printre ei s-au numărat: Nicolae Ciumetti, Stere Canacheu, Constantin
Maimuca, Miu Dafin, Ion Badralexi, Theodor Capidan, Cristea Giorgea, Nicolae Saru,
Tache Economu78.
Când România a intrat în război trupele Centralilor au ocupat Oltenia, Muntenia şi
Dobrogea. Armata, autorităţile şi o mare parte a populaţiei s-au refugiat peste Siret, în
Moldova. Societatea de Cultură şi-a încetat activitatea. Localul său a fost rechiziţionat
de trupele de ocupaţie şi a suferit daune.
Ea nu a sprijinit în nici un fel pe aromânii din Balcani.
§ 29. CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS
ŞI SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
În august 1917 guvernul de la Iaşi pune problema trimiterii unei misiuni
universitare în Franţa. Aceasta urma să facă propagandă în favoarea cauzei româneşti
printre aliaţi şi mai târziu la Conferinţa de Pace. În componenţa ei intrau cunoscuţi
universitari ai vremii: Dragomir Hurmuzescu, Traian Lalescu, Simion Mândrescu, Ermil
Pangrati, Dimitrie Pompeiu, Ion Nistor, Ion Găvănescu, Orest Tafrali. Printre ei a fost
convocat de către ministrul Instrucţiunii, I.G. Duca, şi G. Murnu. Delegaţia a plecat prin
Rusia şi ţările nordice spre Paris79.
La 12/25-13/26 septembrie 1917 se constiuie Colonia română din Paris formată
din emigranţi din Regat, Austro-Ungaria, Rusia, Bulgaria, Macedonia şi Serbia. Era ales
un comitet general (cu un mandat de 4 ani) cu 11 membri. Printre ei: Ermil Pangrati
(vicepreşedinte) şi Paul Brătăşanu (directorul ziarului „La Roumanie”, secretar
general)80. Ulterior, la 6 septembrie 1918 este înfiinţat Consiliul Naţional al Unităţii
78 Decoraţi cu Medalia „Ferdinand I”, „Graiul”, I: 11, 1932. VII. 17, p. 2. 79 Drumul până în capitala Franţei a fost descris de fiica lui G. Murnu, Iulia. Manuscrisul la: B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, Inv. 260. 80 FR, I, p. 35.
141
Române. O rezoluţie este dată publicităţii sub semnătura a 41 parlamentari, 10 miniştri
şi 25 profesori universitari. Între ei şi aromânii G. Murnu şi Nicolae Coculescu,
profesori la Universitatea din Bucureşti81.
Aflat în capitala Franţei, G. Murnu se angajează atât în susţinerea dezideratelor
româneşti cât şi ale aromânilor. Încă din 10 august 1918 trimite un memoriu în limba
franeză ambasadorului Italiei la Paris, contele Bonin Langara. I se adresează în calitatea
de „român din Pind, de publicist şi istoric care s-a ocupat mult timp de chestiunea
Românilor balcanici”. Aromânii sunt singurii latini care trăiesc printre greci, albanezi şi
sârbi. Azi este „poporul cel mai ameninţat în existenţa sa etnică”. Consecinţele
războaielor balcanice au fost dezastroase. Aromânii au fost împărţiţi între statele
balcanice create pe teritoriul fostul Imperiu Otoman. Fără şcoli şi biserici, ei sunt
ameninţaţi să-şi piardă conştiinţa naţională şi să dispară ca naţionalitate distinctă.
Împrejurările nu permit României să se ocupe de soarta macedoromânilor. De aceea
„Italia este cea care are datoria şi cel mai mare interes de a se ocupa de soarta acestor
rude apropiate.” Deşi nici Italia nu se găseşte în raporturi prea bune nici cu Grecia, nici
cu Serbia. Aromânii se găsesc deja în teritoriile pe care armata le ocupă în Balcani şi pe
care Grecia le revendică. Recomandă o emigrare „executată cu cea mai mare discreţie”
a aromânilor dinspre Grecia către teritoriile din Pind şi Albania. O astfel de mişcare ar
asigura pe de-o parte pătrarea elementului românesc dar şi legitimarea unei dominaţii
italiene nu numai la Vlora şi pe litoralul epirot şi albanez dar şi şi într-o parte importantă
a Albaniei. Această propunere nu e nouă. A făcut-o personal ministrului de Externe al
Italiei în 1913 în calitate de membru al „comisiei” [delegaţiei] trimisă de S.C.M.R. şi
susţinută de guvernul României. Propunerea a fost primită călduros de ministrul de San
Giuliani (prinţul Di Scalea a fost martor). Împrejurările însă nu au permis concretizarea
sa. Acum momentul e propice pentru realizarea acestui proiect prin concentrarea
elementului aromânesc într-un teritoriu aflat sub control italian82.
Cum se ştie, abia ieşită din război, România avea mari probleme. Între acestea era
şi problema Banatului. Prin tratatul semnat cu Antanta la 4/17 august 1916 României i
se promisese întreg Banatul până la Dunăre. Numai că la sfârşitul conflictului armata
sârbă sprijinită de trupe franceze a ocupat întreg Banatul. Belgradul era dispus la o
81 FR, I, p. 290-292. 82 B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, Ms. III, Inv. 141, 3 ff. Versiunea italiană a întâlnirii delegaţiei macedonene cu oficialii italieni din 19 aprilie 1913 la: Gheorghe CARAGEANI, Aromânii şi chestiunea aromânească în documentele Arhivei istorico-diplomatice a Ministerului Externe din Italia (1891-1916), în: idem, Studii aromâne, Bucureşti, 1999, p. 244-245.
142
partajare a sa. Românii nu. În aceste condiţii, organul de presă al emigraţiei române, „La
Roumanie” ridică la sfârşitul anului 1918 şi începutul celui următor problema
timoceană: „La argumentul sârbesc, că în Torontal [sârbii] vin în fruntea listei cu
270.000 suflete, iar românii în al patrulea rând cu 90 de mii, noi am răspuns, bazându-
ne pe principiul Wilsonian al naţionalităţilor, că şi noi avem în plină Serbie, în valea
râurilor Timoc şi Malva [= Morava] 250-300.000 de români”83. Dar, după cum observa
Orest Tafrali: „La argumentul nostru cu românii din Timoc şi din Macedonia, care se
aflau sub regimul sârbesc, ni s-a răspuns: «Nu se poate împărţi un stat aliat, al cărui
teritoriu este şi rămâne sacru. E vorba de împărţirea Austro-Ungariei»”84.
Cel mai important memoriu în problema timoceană este cel înaintat conferinţei de
către dr. Athanase Popovici, preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din
Serbia85. Ia poziţie şi G. Murnu cu articolul Le Problème serbo-roumain86 unde se ridică
şi problema românilor din Macedonia „sârbească”. În acelaşi sens se pronunţă George
Mironescu87.
De remarcat că memoriul oficial La Roumanie devant la Congrès de la Paix nu
cuprinde printre revendicările sale pe românii din Timoc şi Macedonia88.
La rândul ei, abia refăcută, Societatea de Cultură Macedo-Română a devenit foarte
activă. Ea a reuşit să convingă pe Nicolae Iorga să scrie o istorie a românilor balcanici
care a apărut în ediţie română şi franceză89. A trimis la Paris o delegaţie alcătuită din
Nicolae Tacit, Arghir Culina şi Tache Papahagi, care s-a alăturat lui Gh. Murnu.
Obiectivele delegaţiei erau îndrăzneţe: o Macedonie plurietnică independentă sau măcar
autonomă şi încadrarea vlahilor din Pind într-un canton autonom în cadrul Albaniei.
La 14 martie 1919 Tache Papahagi îl informa pe Nicolae Iorga despre intenţia
delegaţiei macedoromâne de a solicita independenţa Pindului90. De altfel în „Neamul
Românesc” s-a şi scris despre constituirea la Coriţa a unui Sfat Naţional alcătuit din 4
83 Orest Tafrali: FR, II, doc. 359, p. 148. 84 Ibidem, p. 148. 85 Dr. Atanasie POPOVICI, Mémoire des Roumains de Serbie, Paris, 1919, 16 p. Retipărit în: RT, III, p. 119-125; FR, II, 2009, p. 225-230. Sârbii îi vor răspunde prin Tihomir GEORGEVICI, La Vérité sur les Roumains de Serbie, Paris, 1919, 35 p. şi versiune engleză: The Truth concerning the Rumanes in Serbia, Paris, 1919, 35 p. Vd. BIR, II, p. 428, nr. 8890-8891. Tradus în română în RT, III, p. 127-149. 86 O. Tafrali: FR, II, doc. 359, p. 148. Articolul în FR, II, doc. 388, p. 199-201. 87 George MIRONESCU, Les Roumains de Macédoine, FR, II, doc. 372, p. 171-172. 88 FR, II, doc. 359, p. 132-141. 89 N. IORGA, Histoire des Roumains de la péninsule des Balkans (Albanie, Macédoine, Épire, Thessalie etc.), Bucarest, 1919, III + 64 p. + 1 h.; idem, Istoria Românilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia), ed. românească publicată din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy. Bucureşti, 1919, 75 p. + 1 h. O prezentare a cărţii la G. Zbuchea, O istorie, p. 185. Matei Gherassy era membru în Consiliul de 35 al S.C.M.R. 90 Tache Papahagi (Paris. III. 14) către N. Iorga: SNI, VI: 1, p. 42.
143
membri. Acest sfat avea şi „o mică oştire” şi încerca „să obţină o protecţie din parte
Italiei”. Ziarul saluta „cu cea mai mare bucurie această manifestare de vitalitate”.91
La 25 martie 1919 Tache Papahagi, secretarul delegaţiei, îi scria profesorului său,
Ovid Densuşianu informându-l despre obiective: independenţa Pindului şi autonomia
culturală şi administrativă pentru celelalte teritorii româneşti92. Dintr-o scrisoare din 31
mai 1919 rezultă că unii politicieni, între care Mihail Pherekyde, ar fi sprijinit delegaţia
macedoneană. Ea ar fi fost trimisă încă din 2 martie 1919 la Paris. I s-a promis că va fi
sprijinită în capitala Franţei de însuşi Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului şi al delegaţiei
oficiale române. Dar I.I.C. Brătianu a refuzat să-i primească încât „două luni aproape
de la 2 april – noi n’am primit nici un gologan. Vă puteţi închipui în ce hal ne găsim:
cerşim, nu altceva. Causa? – Nu vrea ca Venizelos să ştie că noi sîntem subvenţionaţi
de Guvernul Romîn. E ADEVĂRUL CRUD!” Nicolae Mişu ar fi declarat ziarului grecesc
„Patrís” din 17/30 martie 1919 că „Delegaţia pretinsă* în numele Kuţo-Vlahilor nu se
poate representa decît pe ei înşişi personal. Guvernul Romîn e sigur informat că
această delegaţie e în solda unei propagande streine şi că ea lucrează după îndemnul şi
în vederile acestei propagande”93. Propaganda la care făcea aluzie diplomatul român
era, desigur, cea italiană. Şi nu era departe de adevăr.
În 8 martie 1919 are loc o adunare extraordinară a Coloniei Române de la Paris în
problema românilor din timoceni şi macedoneni. Se formează Liga pentru eliberarea
românilor din Timoc şi Macedonia. Comitetul Ligii era format din Vasile Stroescu (ca
preşedinte de onoare), George Murnu (ca preşedinte activ), Sever Bocu, dr. Atanasie
Popovici („conducătorul mişcării naţionale a românilor din Timoc”) şi Nicolae Tacit
(delegat al Pindului) ca vicepreşedinţi. Membri ai comitetului erau: C. Axente, Pavel
Brătăşanu, comandor Arghir Culina şi Tache Papahagi (delegaţi ai Pindului), Aurel
Eliescu, Ion Găvănescu, Dragomir Hurmuzescu, Traian Lalescu, G.G. Mironescu, Orest
Tafrali, Ioan Ursu94. La 28 martie 1919, Vasile Stroescu mulţumeşte pentru alegerea sa
ca preşedinte onorific al Ligii şi notează: „Alegerea domnului Murnu ca Preşedinte
activ îi foarte nimerită, mai bună alegere nu s-o putut face.”95
91 Mişcarea din Macedonia, „Neamul românesc”, XIV: 21, 1919. I. 28 citat de Petre Ţurlea: SNI, VI: 1, p. 42-44. 92 Iordan DATCU, Tache Papahagi şi Ioan Bianu, CA, 2, p. 272-273. 93 Tache Papahagi (Paris, [1919]. V. 26) către Ovid Densuşianu: BAR, Bucureşti, S 16 (8) / DLX. Publicată în SOD, IV, p. 9. 94 FR, I, p. 113; RAF, doc. 69, p. 236-238 (cu originalul în franceză şi română). Traducerea publicată parţial în RSD, doc. 221, p. 263-264. 95 Vasile Stroescu (Nisa, 1919. III. 28) către Sever Bocu: B.A.R., Cluj, Arh. G. Murnu, inv. 203.
144
Cu toate acestea, activitatea Ligii nu părea să dea rezultate. Exasperat, Tache
Papahagi se adresează lui G. Murnu: „Ora când se va hotărî, poate definitiv, de soarta
neamului nostru, a aromânilor, se apropie.” Solicită imperios să se ia legătura cu I.I.C.
Brătianu pentru a se afla dacă este sau nu dispus să susţină revendicările macedo-
române la Conferinţă. Dacă nu, în conformitate cu decizia Consiliului Naţional al
Românilor din Pind din 10 ianuarie 1919, să se solicite Italiei prin primul ministru
Orlando „deplin mandat de prezenţă şi viitoare tutelă politică a Italiei faţă de cauza
naţională pe care o reprezentăm astăzi pe lângă Conferinţa Păcii. / Altmintreli, riscăm
totul, inclusiv cauza.”96 În ţară, Ioan Bianu prezentase Academiei la 2/15 mai 1919
memoriul Les Macédo-Roumains devant le Congrès de la Paix.97
În cele din urmă G. Murnu înaintează la 13 iunie 1919 un memoriu către
Conferinţa de Pace98. Aromânii au trimis o delegaţie la Paris pentru a li se recunoaşte
dreptul la existenţă. Sunt ramura sudică a latinităţii balcanice. Supravieţuirea lor de-a
lungul istoriei „este un veritabil miracol în analele naţiunilor”. Au avut un rol istoric
important în epocile bizantină, vlaho-bulgară, otomană. Originea lor ilustră, numărul lor
(600.000), superioritatea lor morală şi culturală recunoscută îi recomandă ca un „popor
de elită”. După prăbuşirea turcocraţiei au devenit enclave în statele succesoare: Grecia,
Serbia, Albania. „Macedo-Românii revendică în mod natural […] drepturile care sunt
acordate pentru garantarea existenţei şi dezvoltării naţionale a tuturor minorităţilor
etnice în diferitele state existente sau în formare”. În 1913 Nikola Pasić şi E. Venizelos
au semnat pentru garantarea autonomiei lor şcolare şi religioase. Dar şicanele şi
persecuţiile au continuat. Greu se pot uita persecuţiile pe care le-au îndurat aromânii
după acordarea Iradelei din 1905. Delegaţia macedoromână solicită autonomie politică
pentru aromânii din Pind. După cum se ştie ei au proclamat această autonomie în 1917
când regiunea a fost ocupată de către armatele italiene. E vorba de un teritoriu de 4.000
kmp cu o populaţie de 130.000 locuitori în care aromânii sunt în majoritate absolută. S-
ar crea astfel, între Grecia şi Albania, „un fel de Luxemburg balcanic”, aşa cum este şi
Muntenegrul. Nerespectarea dorinţelor aromânilor: „Ar fi o crimă pe care istoria nu ar 96 Take* Papahagi (Paris, 1919. V. 16) către G. Murnu: B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, inv. 203. 97 Vd. AAR, s. II, t. XXXIX, 1916-1919: Partea administrativă şi desbaterile, p. 194 citat de P. Ţurlea: SNI, VI: 1, p. 44. 98 B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, M. III: 2, Inv. 142. Pe copia dactilografiată stă scris: „Memoriu alcătuit de mine şi Prezentat la Conferinţa de Pace din Paris. G. Murnu”. La final semnează: „G. Murnu, preşedintele delgaţiei Consiliului Naţional al Românilor din Pind şi al Societăţii Macedo-Române din Bucureşti”. Memoriul a fost înregistrat oficial. Vd. Secretariatul Conferinţei de Pace (Paris, 1919. VI. 14) către G. Murnu: B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, inv. 203. Vd. şi Les Macédo-Roumains (Koutzo-Valaques) devant le Congrès de la Paix, [Paris, 1919] reprodus parţial în RSD, doc. 123, p. 267-269. Documentul este semnat de George Murnu, Nicolae Tacit, Arghir Culina şi Tache Papahagi (p. 269).
145
putea-o ierta. Este imposibil ca acest Congres care trebuie să acorde tuturor
popoarelor dreptul de a trăi să pronunţe sentintinţa la moarte pentru macedo-români.”
Împreună, macedoromânii şi românii timoceni formează un bloc de 1.000.000 de
persoane. Or, drepturile lor pe teritoriile pe care trăiesc de două mii de ani nu le pot fi
negate. Ar fi o tragedie ca macedoromânii, poporul „cel mai civilizat dintre popoarele
balcanice să fie sacrificaţi” pe altarul elenismului. Speră că Franţa latină, Franţa
întotdeauna generoasă nu va permite această crimă. De aceea se apelează la Franţa şi la
Italia să intervină la Conferinţă în favoarea aromânilor aflaţi în periocol de moarte.
La 7 aprilie 1919 marcanţi ai Societăţii de Cultură Macedo-Română formează un
comitet pentru rezolvarea chestiunii aromâneşti. Era alcătuit din dr. Ioan D. Ghiulamila,
dr. Pericle Pucerea, Nicolae Papahagi şi Cezar Papacostea. Comitetul a dat publicităţii
în iulie 1919 documentul Revendicările naţionale ale macedo-românilor.99 Se arăta că
neamul aromânesc „a reuşit să-şi facă un loc de frunte pe lângă celelalte neamuri
conlocuitoare”. Dar „chemat la conştiinţă naţională de aproape o jumătate de veac, el a
îmbrăţişat cu căldură cauza neamului românesc”. A participat chiar la Războiul pentru
întregirea României în vreme ce fraţii aflaţi în Macedonia erau deportaţi în ţări
străine100. Despre raporturile dintre România şi macedoromâni se specifica:
„De o jumătate de veac încoace poporul românesc din Macedonia caută să-şi
identifice aspiraţiile sale naţionale cu acelea ale întregului neam românesc. Ceva mai
mult: foarte adesea îşi jertfeşte intersele sale particulare pentru interesele cu mult mai
mari ale neamului din care se consideră ca făcând parte integrantă.
Şi timp de jumătate de veac statul român l-a împins pe această cale deşi ştia şi
vedea foarte bine că acesta era cel mai sigur mijloc de a-l aduce la învrăjbire cu
elementele cu care de veacuri întregi trăise în relaţiuni de prietenie şi bună vecinătate.
Ca să spunem lucrurile deschis, poporul român din Macedonia şi-a făcut viaţa de
nesuferit din cauză că dezvoltarea conştiinţei sale naţionale constituia o piedică pentru
năzuinţele politice ale unora dintre statele limitrofe”101.
În aceste condiţii pacea de la Bucureşti din 1913 a fost pentru o mare decepţie. Ea
„n-a satisfăcut nici pe celelalte naţionalităţi decât într-o foarte slabă măsură”. De
aceea „atâta timp cât Macedonia va rămâne împărţită aşa cum e astăzi între Grecia,
Serbia şi Bulgaria, liniştea în Balcani nu va domni în mod durabil, iar ciocnirea de
interese şi antagonismul de rasă vor constitui focare de agitaţie permanentă şi vor da 99 Reluat fragmentar în RSD, doc. 122, p. 264-267. 100 Ibidem, p. 264. 101 Ibidem, p. 265.
146
loc la conflicte serioase capabile de a tulbura însăşi liniştea Europei”. Soluţia susţinută
atât în ţară cât şi pe lângă Marile Puteri nu putea fi decât aceea de „a lăsa Macedonia
macedonenilor, creându-se un stat autonom cu drepturi şi sarcini absolut egale pentru
toate naţionalităţile din aceste ţinuturi”. Acesta era „singurul mijloc de a se putea da
satisfacţie aspiraţiilor legitime ale tuturor elementelor stabilite de veacuri în această
ţară extraordinar de împestriţată”. Pentru regiunea Pindului se solicita independenţa
aşa cum a a fost ea proclamată la 1917102.
În acelaşi sens în ţară era lansat sub egida Societăţi de Cultură Macedo-Română
memoriul La Question des Macédo-roumains ou des Koutzo-valaques (Bucureşti,
1919)103. Aromânii cereau „un loc sub soare şi dreptul ce nu popate fi refuzat nimănui
de a trăi liber şi de putea să se roage şi să se instruiască în limba moştenită de la
strămoşi. Nefiind o masă compactă nu poate asipra la constituirea unui stat dinstinct şi
nici nu poate cere să se unească cu România cu care nu se află în vecinătate”104. De
aceea: „Oricare ar fi frontierele pe care conferinţa de la Versailles şi oricare ar fi
repartizarea cuţovlahilor între diferitele state, ei se cred în drept, în virutea principiilor
proclamate cu privire la liberatea poparelor” să solicite: provincii sau cantoane
autonome cu putere administrativă naţională, consiliu ales care să delege un număr de
reprezentanţi în parlamentul ţării respective, „o viaţă locală independentă”. Dacă însă
„vor fi piedici de neîntrecut de soluţionare a unei autonomii cantonale” atunci se
doreşte „cel puţin extinderea drepturilor recunoscute în 1913 prin declaraţiile anexate
tratatului de la Bucureşti la toate grupurile macedo-române, oricare ar fi data anexării
lor la statul din care fac parte, adăugându-se şi autonomie comunală naţională pentru
satele strict româneşti”105.
Înrtr-o altă broşură, destinată şi ea străinătăţii, Societatea afirma: „Pour aider à la
réalisation du vocu* si cher aux Macédoniens la Société macédo/roumaine de culture
intellectuelle a déjà charghé une délégation élue du son sein de se rendre à Paris et de
soliciter de la conférence réunie en cette ville, sur la base de principe des nationalités et
du principe de l’auto’détermination: 10 la reconnaissance de l’indépendance du canton
roumain du Pinde, proclamée déjà par le conseil national de la population de cette
région, et, 20, pour le reste de la Macédoine, l’institution d’un régime politique qui
102 Ibidem, p. 266. 103 Reprodus parţial în traducere românească în RSD, doc. 124, p. 269-270. 104 Ibidem, p. 269. 105 Ibidem, p. 270.
147
assure à toutes les nationalités de cette contrée, par conséquent aussi à élément
roumain, l’autonomie complète sous tous les rapports.”106
Despre eforturile făcute în ţară pentru promovarea cauzei aromâneşti îi scrie Cezar
Papacostea lui G. Murnu. Regretă moartea soţiei lui G. Murnu. Ar fi fost bine ca
aromânii să fi avut 2-3 episcopate. Consiliul de 35 al S.C.M.R. l-a ales în unanimitate în
sânul său. O altă şedinţă a numit o comisie care să urmărească situaţia. Comisia a
întocmit deja un memoriu în acest sens107. Acesta solicita „autonomia Macedoniei şi
organizarea ei politico-administrativă oarecum după chipul Elveţiei”. Şi adăuga:
„Punîndu-ne din acest punct de vedere, (mai ales după naufragiul* independenţei
Pindului) avem marele merit de a susţine singura soluţie care este în stare să dea linişte
Europei în sud-estul ei, să mulţumească la maximum competiţiunile reciproce ale
statelor limitrofe şi, pe lîngă acestea, să ne dea şi nouă putinţa la o viaţă nesiluită în
fiecare zi de spiritul intoleranţei, cunoscut în Peninsula Balcanică.”108
După cum însă se intitula sugestiv un material al prof. univ. Ion Găvănescul109,
problema aromânească şi cea timoceană nu fusese niciodată luată serios în considerare
de către guvernul României la Conferinţa de pace. Fusese un simplu foc de paie pentru a
forţa partea sârbă la concesii în Banat. Imediat ce problema Banatului a fost soluţionată,
nu se mai permite nici un fel de agitaţie în legătură cu românii de la sud de Dunăre.
Deşi eforturile întreprinse de macedoromâni au eşuat în lipsa unei susţineri din
partea oficialilor de la Bucureşti, conducătorii mişcării lor panromâneşti nu au
dezarmat. O dovedeşte cuvântarea rostită de George Murnu rostită în Senatul României
la 28 decembrie 1919110. El a luat cuvântul în calitatea sa de reprezentant al
Universităţii din Bucureşti în forul legislativ român dar şi „în calitatea mea de român,
legătura mea de sînge şi îndeosebi faptul că, găsindu-mă la Paris, împreună cu colegii
mei, în misiune de propagandă, am primit mandat din partea românilor macedoneni din
Ţară, din partea Societăţii de Cultură Macedo-Română precum şi din partea
Consiliului Naţional al Românilor din Pind, Macedonia, ca să susţin cauza lor,
106 Société de Culture Macédo-Roumaine, Le Problème macédonien. Sa solution la plus équitable, Bucarest, 1919, p. 5. 107 S.C.M.R., Revendicările naţionale ale Macedo-Românilor. Cuvânt adresat presei, oamenilor politici şi opiniei publice, Bucureşti, 1919, 8 p. cu versiune franceză: Société Macédo-Roumaine de Culture Intellectuelle: Le Problème macédonien. Sa solution la plus équitable, Bucureşti, 1919, 8 p. 108 Cezar Papacostea (1919. VII. 20) către G. Murnu: B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, VIII, inv. 203. 109 Prof. univ. Ion GĂVĂNESCUL, Oficialii români s-au dezinteresat de o manieră aproape condamnabilă de existenţa fraţilor de dincolo de Dunăre, FR, I, p. 104-108. 110 G. MURNU, Pentru românii din Peninsula Balcanică, CA, 5, p. 3-8.
148
revendicările lor pe lîngă Conferinţa de Pace”111. Profesorul G. Murnu saluta efortul
făcut de România Mică în favoarea românismului sud-dunărean. Acest efort se cerea
continuat şi de către România Mare112. Vorbind în numele poporului român, afirma că
„nu putem părăsi un popor românesc de aproape un milion de suflete împreună cu
românii din Bulgaria şi din Valea Timocului, nu-i putem părăsi tocmai azi, cînd
România a devenit mai mare şi mai puternică”113. Chiar românii balcanici s-au dovedit
folositori României: „însăţi achiziţia Cadrilaterului a fost în bună parte justificată ca o
compensaţie pentru pierderea acestui element al nostru, în urma desfiinţării Turciei-
Europene şi împărţirea ei între Serbia, Grecia şi Bulgaria”. Or, păstrarea
macedoromânilor putea constitui „pentru România o rezervă, care chiar sub raportul
politic se poate întîmpla să fie preţioasă şi în viitor”114. Distinsul intelectual aromân
încheia propunând un amendament la Mesajul Tronului – primit în unanimitate – în care
se afirma că: „Senatul [României] a luat act cu plăcere de declaraţia guvernului
Majestăţii Voastre, că va avea toată grija de fraţii noştri cari vor rămîne sub stăpînirea
statelor balcanice şi nu se îndoieşte că va face tot ce-i va sta în putinţă ca aceşti fraţi ai
noştri, ca şi toţi cei rămaşi în afară de graniţele României Mari, să se bucure în toată
libertatea pentru existenţa şi desvoltarea lor naţională”115.
111 Ibidem, p. 3. 112 Ibidem, p. 5. 113 Ibidem, p. 4. 114 Ibidem, p. 5. 115 Ibidem, p. 8.
149
Capitolul V
ACTIVITATEA INTERBELICĂ A
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
§ 30. CADRUL GENERAL INTERBELIC
Deşi proclamat stat naţional unitar, România avea o importantă pondere de
populaţie neromânească: 29 % după recensământul din 1930. Autorităţile au permis
funcţionarea a numeroase şcoli şi biserici pentru minorităţile etnice.
Conform recensământului existau 366.062 (2 % din populaţie), 26.495 greci (0,1
%) şi 51.062 de sârbi, croaţi şi sloveni1. Bulgarii întreţineau din bugetul guvernului de
la Sofia şcoli elementare la Bucureşti, Balcic, Bazargic, Brăila, Cavarna, Constanţa,
Galaţi şi Silistra şi şcoli secundare la Bucureşti, Balcic, Cavarna şi Silistra2. Şcoli
greceşti au premers independenţei României. În 1931 a fost semnat un nou Protocol cu
statul grec privind şcolile şi bisericile greceşti din România. Acesta recunoştea existenţa
de şcoli secundare la Bucureşti şi Galaţi (cu 125 de elevi) şi 8 şcoli primare cu 884 de
elevi3. „Iugoslavii” dispuneau în Banat de un vicariat episcopal, 52 de parohii cu 53 de
preoţi, 5 mănăstiri, 44 de şcoli primare confesionale (cu 62 de învăţători) subvenţionate
de statul român, 2 ziare şi o bancă susţinută de Banca Naţională a României4.
În perioada interbelică România a sprijinit, acolo unde i s-a permis, şcolile şi
bisericile româneşti din Peninsula Balcanică. În acest scop au fost cheltuite sume
importante. Nu există o statistică completă asupra acestui efort bugetar (aşa cum a
existat pentru perioada antebelică). Datele următoare sunt însă sugestive5:
Anul Suma Ministru al Instrucţiunii 1921 7.101.732 Dr. Constantin Angelescu 1922 8.527.347 idem 1924 25.878.659 idem 1927 32.199.268 idem 1929 35.345.529 N. Costăchescu
1 Istoria României în texte, coord. Bogdan MURGESCU, Bucureşti, 2001, p. 289; Ion ALEXANDRESCU, Recensămintele României, EIR, 2002, p. 349. 2 Vasile Stoica (Sofia, 1935. VIII. 3) către N. Titulescu: ŞBR, I, doc. 167, p. 508; G. Zima şi M. Goga (Bucureşti, 1936. IX. 14) către M.C.I.P.: ibidem, doc. 171, p. 517. 3 Ibidem, p. 517; Constantin Angelescu (1935) către M.A.E., ibidem, doc. 170, p. 513. 4 G. Zima şi M. Goga (Bucureşti, 1936. IX. 14) către M.C.I.P., ibidem, doc. 171, p. 517; V. Papazi (Skoplje, 1937. III. 28) către Victor Cădere, ibidem, doc. 176, p. 534. 5 S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 54.
150
Anul Suma Ministru al Instrucţiunii 1930 30.975.503 idem 1931 26.818.500 idem 1932 21.215.010 Nicolae Iorga 1933 21.000.000 Dimitrie Gusti
În 1940 suma s-a restrâns la 19.128.572 lei6.
Publicaţii reflectând situaţia macedoromânilor şi românilor timoceni au continuat
să apară şi în România Mare. Între 1923-1930 a apărut revista „Peninsula Balcanică”.
Editată de Toli Hagigogu, se definea ca o „revistă lunară [care] apără interesele
româneşti în Balcani, scoate la iveală valorile Românilor dela dreapta Dunărei şi
informează publicul despre situaţia din ţările balcanice”7. Printre colaboratori s-au
numărat: Gh. Murnu, Nicolae Batzaria, Cezar Papacostea, Theodor Capidan, Aron
Cotruş, Nuşi Tulliu8. Revista „Tribuna românilor de peste hotare” care a apărut între
1924-1927 a strâns în „cercul” său pe Cezar Papacostea, Nuşi Tulliu, Constantin Noe,
Nicolae Tacit, Petre Topa, Leon T. Boga, Petre Marcu9. Constantin Constante a scos 2
numere din „Revista Pindului, Macedoniei şi Timocului” în anul 192910. Ion Foti şi Ion
Ghiţea au editat „revista naţională de educaţie şi cultură” „Dimândarea” între 1937-
194011. Cercul studenţesc „Frăţilia” aflat sub preşidinţia de onoare a lui Gh. Murnu a
editat „Almanachul Aromânesc Frăţilia”, în 2 volume, 1927-1928. Redacţia funcţiona la
Bucureşti în sediul central al Ligii Culturale12. Problematica aromânilor era frecventă şi
în ziarele de mare tiraj ale epocii: „Universul”, „Adevărul”, „Dimineaţa”13,
„Îndreptarea”. La „Cuvântul” au colaborat Tache Papahagi şi Theodor Capidan14.
În România funcţionau şi numeroase societăţi ale macedoromânilor şi timocenilor
stabiliţi la nordul Dunării.
În localul Societăţii de Cultură Macedo-Română din Calea Rahovei nr. 29 avea loc
în 1928 adunarea generală a Societăţii de binefacere a aromânilor originari din Băiasa
6 Augustin Caliani (1941.I) către M.C.I.P.: RSD, doc. 143, p. 308-309. 7 PPR, III, p. 701, nr. 2245. 8 Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, Constanţa, 1997, p. 178. 9 PPR, IV, p. 963-964, nr. 3552. 10 Ibidem, p. 821, nr. 3045. 11 Lucian PREDESCU, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1940, p. 270; APC, I, p. 8, nr. 4. 12 Ibidem, p. 8, nr. 2. 13 Publicistul cel mai prezent în coloanele acestor 4 ziare a fost Nicolae Batzaria – L. Predescu, Enciclopedia, p. 90; R. Zăstroiu: DGLR (A-B), p. 402. 14 PPR, IV, p. 285-286, nr. 1022.
151
(Epir). Ea decidea acordarea de ajutoare din fondul său pentru văduvele care avea soţi
morţi în războiul pentru întregirea României15.
Altă societate culturală a fost „Graiul românesc”. Creată în 1923, ea îşi propunea
promovarea interelor naţionale „ale tuturor românilor ce au rămas peste hotarele
României”16. Preşedinte era Simion Mândrescu iar secretar general Nicolae Dinulescu.
La 4 iulie 1923 societatea solicita ministrului de Externe, I.G. Duca, să intervină pentru
sfinţirea, reparaţia acesteia şi pentru găsierea personalului necesar funcţionării bisericii
româneşti din Sofia17. Între 1927-1934 Societatea a editat lunar revista „Graiul
Românesc” care îşi propunea „cercetarea problemelor din afară de hotare şi a
românilor minoritari”. Între colaboratori s-au aflat: Theodor Capidan, Victor G.
Papacostea, Leca Morariu, Dimitrie Caracostea, Ion Goschin18.
La 3 iunie 1928 avea loc la Bucureşti adunarea generală de constituire a Societăţii
Junimea Macedoromână19. Printre cei 24 de fondatori au fost: Simion Mândrescu,
Vasile Diamandi, Ion Foti, Ion Arginteanu, [Haralambie] Gogioman, Dimitrie Dan,
Stavru Mamali. Statutul aprobat cu „majoritate absolută de voturi”20 cuprindea 49 de
articole. Societatea urmărea organizarea de şezători şi festivaluri, de întruniri publice,
tipărirea de lucrări, „lupta pe toate căile împotriva tuturor obstacolelor [în calea]
desvoltării elementului macedo-român”, editarea unui organ de presă, înfiinţarea de
biblioteci, organizarea de case de ajutor, înfiinţarea unui cămin macedoromân etc. (art.
4). Fondul iniţial al societăţii era de 2.000 lei (art.12)21. În caz de desfiinţare patrimoniul
urma să revină Ligii Culturale (art. 48)22.
Încă din perioada antebelică în România luase naştere o Societate a Studenţilor
Macedo-Români. Aceasta a fost deosebit de activă în perimetrul studenţesc. Măsurile
adoptate de autorităţile de la Belgrad imediat după formarea statului iugoslav prin care
se refuza redeschiderea şcolilor şi bisericilor româneşti din Macedonia au trezit
numeroase nemulţumiri. La 20 februarie 1921 avea loc în Aula Universităţii din
Bucureşti o întrunire studenţească23. Era desemnată o comisie formată din personalităţi
precum Dimitrie Gusti (meembru al Academiei Române), George Aslan, Sterie 15 T. Bujduveanu, Romanitatea, 1997, p. 181-182. 16 Simion Mândrescu (Bucureşti, 1923.VII.4) către I.G. Duca: ŞBR, I, doc. 123, p. 349. 17 Ibidem, p. 349-350. 18 PPR, IV, p. 480-481, nr. 1792; PPR, V: 2, p. 188, nr. 843. 19 B.A.R., Buc., Ms. 2380, 9 f. A fost înregistrată la Secţia Notarială a Tribunalului Ilfov sub numărul 44.835 / 1928 – ibidem, f. 9v. 20 Ibidem, f. 9. 21 Ibidem, f. 3. 22 Ibidem, f. 8. 23 ŞBR, I, doc. 119, p. 341-343.
152
Diamandi, Tache Papahagi, dr. V. Caracota, I. Vălescu, Alex. Rally ş.a.24 pentru a
adresa Ministerului de Externe un memoriu în legăstură cu situaţia macedoromânilor
din posesiunile iugoslave. În memoriu se arăta că „măsurile pe care le ia guvernul
iugoslav, aliatul nostru de ieri întru exterminarea radicală a oricărei urme de
manifestare culturală şi naţională la români nu numai că sunt ilicite ci întrec în
asprime chiar pe cele la care ne-am aştepta din partea unui inamic». Guvernul de la
Belgrad a închis şcolile şi bisericile aromânilor din Macedonia aflată sub jurisdicţia sa
iar localurile au fost scoase la licitaţie25. De aceea după „principiul naţionalităţilor sau
al minorităţilor etnice această populaţie aromânească ca şi întregul neam aromânesc
din întreaga peninsulă balcanică se prezintă în condiţiuni cu totul speciale care le dă
drepturi ce nu pot fi abolite prin măsuri arbitrare ale guvernului respectiv”. Altfel s-ar
încălca chiar standardele impuse de Liga Naţiunilor cu privire la minorităţi. De aceea
„studenţimea universitară română din Bucureşti [...] ridică un energic protest în contra
samavolniciilor iugoslave faţă de paşnicul şi lealul element aromânesc şi roagă cu
supremă stăruinţă pe guvernul român ca să intervie” pentru respectarea drepturilor
aromânilor stipulate în tratatele internaţionale26.
Anul 1928 înregistrează tensiuni în cadrul studenţilor aromâni. O parte dintre
aceştia adresează un apel presei anunţând înfiinţarea Societăţii Studenţilor români
macedoneni de peste hotare. „Ne-am restras – se preciza în apel – din cercul celor sătui
şi preocupaţi de interesele lor personale, formând cercul celor flămânzi de adevăr,
celor sinceri cu sufletul pentru a strigătul de durere al fraţilor noştri din Macedonia să
nu se înăbuşe de nepăsarea celor ce şi-au uitat menirea”. Societatea îşi propunea
editarea unei reviste cultural-naţionale care să cuprindă şi texte în aromână şi din care să
se trimită exemplare gratuit în Macedonia. Se avea în vedere organizarea de excursii în
ţară şi Macedonia27. Şi într-adevăr, în 1929 societatea a reuşit editarea a 4 numere din
ervista lunară „Flambura Pindului”. Din comitetul de redacţie au făcut parte: George
Constantin Xifa (preşedinte), Constantin Talle şi Menelau Micibuna (vicepreşedinţi)28.
Între 1931-1932 Societatea Studenţilor Macedo-Români a editat săptămânalul
„Graiul”29 care se arăta foarte critic la adresa conducerii Societăţii de Cultură Macedo-
Română al cărei sediu îi găzduia redacţia atacând virulent conducerea (Iuliu Valaori,
24 Ibidem, p. 343. 25 Ibidem, p. 341. 26 Ibidem, p. 342. 27 RSD, doc. 130, p. 279-280. 28 APC, I, p. 9, nr. 6. 29 PPR, IV, p. 480-481, nr. 1792; PPR, V: 1, p. 185.
153
Constantin Noe) şi mai ales pe Vasile Muşi. Acesta din urmă condamnase în presă
încercarea de asasinat pe care studentul Gh. Beza o întreprinsese asupra lui Costică
Anghelescu, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii.
Ziarul Societăţii de Cultură Macedo-Română, „Apărarea” făcea o amplă
prezentare Congresului studenţesc de la Brăila din 30 noiembrie – 3 decembrie 1930.
Aici studenţii macedoromâni au făcut o amplă prezentare a problematicii aromâne din
punct de vedere istoric şi cultural. Trecerea în revistă a acţiunii româneşti la sud de
Dunăre evidenţia decăderea instituţiilor culturale româneşti în timpul stăpânirii statelor
balcanice succesoare Imperiului Otoman. Programul studenţimii avea în vedere: o
politică de stat vizând elementul românesc de peste hotare; îmbunătăţirea
învăţământului românesc din Balcani; înfiinţarea de episcopate şi româneşti în regiune;
anularea ordinului Ministerului de Externe din 1927 care ar fi interzis stabilirea în
România a macedoromânilor; colonizarea regiunilor de graniţă ale statului român cu
elemente româneşti aduse din Balcani; scoaterea coloniştilor din sfera politicii de partid;
românizarea aparatului administrativ din Cadrilater; înarmarea coloniştilor pentru a se
apăra de incursiunile bandelor venite din Bulgaria30.
La 14 septembrie 1936 Societatea Studenţilor Macedo-Români (prin preşedintele
Gheorghe Zima şi secretarul Mircea Goga) se adresa Ministerului Instrucţiunii în
problema situaţiei românilor din statele balcanice31. Politica statelor balcanice, arătau
semnatarii, era aceea de „omogenizare etnică a populaţiei alogene ce locuia pe
teritoriul pus sub egida suveranităţii lor”. De aceea, macedoromânii din Grecia au fost
expropriaţi de pământurile lor puse la dispoziţia refugiaţilor veniţi din Asia Mică.
Lovitura principală s-a îndreptat însă către biserica şi şcoala românească32. S-a redus
numărul de şcoli. Activitatea lor întâmpină şicane. Din 1935 autorităţile greceşti nu mai
permit aromânilor din Iugoslavia şi Albania să-şi facă studiile în şcolile româneşti din
Grecia. În 1936 au fost impuse taxe pentru studenţii care voiau să studieze în România
sau celor din România care se întorceau acasă în timpul vacanţelor. Sub pretextul
stăvilirii influenţei italiene, autorităţile albaneze au închis şcolile române. În Bulgaria se
pun piedici folosirii limbii române în public şi se interzice elevilor şcolii româneşti din
Sofia să-şi poarte uniformele. Se confiscă cărţile de cult33. Situaţia cea mai gravă este în
30 G.A., „Problemele vitale ale românizmului în faţa tineretului universitar. Cuvântul studenţimei macedo-române, „Apărarea”, I: 14, 1930. XII. 14, p. 3. 31 G. Zima, M. Goga (Bucureşti, 1936. IX. 14) către M.C.I.P., ŞBR, I, doc. 171, p. 515-520. Reprodus parţial în RSD, doc. 141, p. 303-306. 32 ŞBR, I, p. 520; RSD, doc. 141, p. 306. 33 ŞBR, I, p. 516.
154
Iugoslavia. Aici s-au închis şcolile româneşti din Macedonia expulzându-se personalul
lor didactic. În schimb în România sârbii, grecii şi bulgarii se bucură de drepturi.
Ministerul Instrucţiunii acordă burse de studii pentru studenţi albanezi care întorşi acasă
persecută elementul românesc. Se solicită măsuri ferme. În bisericile româneşti să
slujească preoţi cu studii de specialitate în România pentru „a putea să tălmăcească cât
mai bine în dialect cuvântul Evangheliei”. Să se repare localurile de şcoală, să se trimită
material didactic şi cărţi. În şcoli cursurile să se desfăşoare cu regularitate. Personalul
didactic să fie recrutat mai ales din rândul localnicilor. Şi, fireşte, să se intervină pe
lângă autorităţile greceşti pentru recunoaşterea oficială a diplomelor de studii eliberate
de instituţiile de învăţământ româneşti din acea ţară. Pe bază de reciprocitate, România
să obţină deschidere de şcoli în regiuni cu populaţie românească compactă: Epir şi
Tesalia în Grecia, Muzăchia în Albania, Vidin în Bulgaria34. Memoriul încheia: „Dacă
statele cu care ţara noastră a căutat să stabilească raporturi de sinceră colaborare
asupreşete elementul românesc aflător pe teritoriul pus sub stăpânirea lor, va trebui şi
noi din spirit de mândrie naţională să trecem la aplicarea unor măsuri similare. Să ştie
călăii noştri că tirania se curmă cu tiranie”.
În epocă se acorda atenţie şi problemelor românilor timoceni. Tinerii timoceni
care studiau în România au înfiinţat în toamna anului 1923 Societatea Academică
„Dacia Aureliană”, sub preşedinţia de onoare a lui Ion C. Grădişteanu. Scopul societăţii
era acela ca „pe lângă problemele de ordin pur academic pe care le are de rezolvat să
ţină şi strânse legături cu românii rămaşi la vetrele lor din Timoc urmărind formarea
spiritului necesar, de redarea lor integrală culturii româneşti” prin posibilitatea ca
românii timoceni din Bulgaria să poată învăţa în România pentru ca să se asigure
întărirea spiritului românesc în zonă35.
§ 31. PROBLEMA EMIGRĂRILOR INTERBELICE
Minoritatea macedoromână se afla sub incidenţa unor documente internaţionale pe
care Grecia se obligase să le respecte36. Era vorba de schimbul de scrisori din 1913
dintre Titu Maiorescu şi Elefterie Venizelos privind permisiunea acordată aromânilor de
34 RSD, p. 304-305; ŞBR, I, p. 518-519. 35 RSD, doc. 135, p. 288-289. 36 Politica Greciei în domeniul minorităţilor în perioada interbelică este sintetizată de Constantin IORDAN, Minorităţi etnice în sud-estul european după primul război mondial: dimenisiunile unei probleme europene, Bucureşti, 2002, p. 36-41.
155
a avea şcoli, biserici şi un episcopat propriu. A urmat tratatul de la Sèvres din 10 august
1920 (intrat în vigoare la 30 septembrie 1920). Prin acesta Grecia se obliga faţă de
marile Puteri (Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia) să: îngăduie libera întrebuinţare
a limbilor minoritare în relaţiile private, în biserică, presă, întruniri şi justiţie (art. 7), să
permită dreptul de liberă asociere pentru minorităţi cu dreptul de a-şi crea şi întreţine
instituţii de învăţământ, religioase, de caritate ori sociale (art. 8), să înfiinţeze secţiuni
speciale pe lângă şcolile greceşti din centrele minoritare cu limba de predare a
minorităţii respective (art. 9). Articolul 12 prevedea expres autonomia şcolară şi
bisericească pentru comunităţile româneşti din Pind. Toate aceste dispoziţii erau
considerate legi fundamentale. Ele nu puteau fi modificate „prin nici o dispoziţie
legislativă, regulament ori acţiune oficială”37.
În adresa trimisă de administratorul şcolilor şi bisericilor române din Grecia
ambasadorului român de la Atena se preciza că în Meglenia le-au fost răpite vlahilor
clădirile şcolilor din Livezi, Oşani, Lugunţa, Cupa, Ţârnareca, Liumniţa şi bisericile din
Oşani, Lugunţa, Cupa, Birislav şi Ţârnareca38. Motivele invocate de autorităţi ar fi fost
că în timpul războiului mondial şi ulterior „populaţiunea românească ar fi alimentat
turburările din aceste părţi”39.
Împărţirea teritoriilor după războaiele balcanice şi după primul război mondial nu
a ţinut seama de populaţia care se afla aici. Grecia ocupase teritorii în care elementul
grec era în minoritate: Macedonia, Tracia de sud, Epir. Pentru reglementarea situaţiei s-
a recurs la schimb de populaţie. Tratatul de la Neuilly din 27 noiembrie 1919 prevedea
şi schimbul de populaţie în Tracia de sud, teritoriu cedat de Bulgaria Greciei. Au fost
evacuaţi 90.000 de bulgari. În locul lor au venit 50.000 greci din Bulgaria meridională.
După războiul greco-turc din 1919-1922, la 20 ianuarie 1923 s-a semnat o convenţie
greco-turcă ce prevedea schimbul obligatoriu de populaţie. Erau exceptaţi doar grecii
din Constantinopol şi turcii din Tracia de sud grecească40. În timpul războaielor
balcanice circa 100.000 de turci fugiseră în Turcia. Iar în timpul războiului greco-turc
veniseră în Grecia mai bine de 1.000.000 de refugiaţi. Prin acordul greco-turc din
ianuarie 1923 au mai fost evacuaţi 355.000 turci din Grecia şi 190.000 de greci din
37 Românii de peste hotare, RL, II, p. 168-170. 38 Atanasie Hâciu (Salonic, 1925. VI. 10) către ministrul României la Atena: ŞBR, I, doc. 130, p. 378-379. 39 Ibidem, doc. 155, p. 484. 40 În Turcia au rămas doar 253.700 greci – C. Iordan, Minorităţi, p. 22.
156
Turcia. În total au fost colonizaţi în Grecia 1.310.000 de greci din care 1.200.00041 din
Turcia, 60.000 din Bulgaria şi 50.000 din Rusia42. Statul grec a profitat de acest aflux de
refugiaţi pentru a-şi întări poziţia în Macedonia unde grecii erau în minoritate. „Magirii”
(cum erau numiţi cei veniţi din Asia Mică) au fost colonizaţi după cum urmează43:
Regiunea numărul magirilor sate
Macedonia 427.297 1.379 Tracia 71.293 242 Epir 4.418 26 Grecia „veche” 34.247 117 Arhipelag 22.011 230
total 559.266 1.994
Situaţia acestor dezmoşteniţi era foarte grea. Disperaţi s-au aruncat împotriva
autohtonilor găsiţi în regiunile unde urmau să fie colonizaţi: „Hoteluri, biserici,
magazii, erau pline de furnicarul omenesc zvârlit ca gunoiul din patria lui, sfântă şi
iubită. Oraşele şi târgurile provinciale au fost inundate de valurile emigranţilor.
Băştinaşii deposedaţi fără cruţare. Locuinţele lor ocupatet cu forţa. Vitele luate,
pământurile acaparate, fără nici o formă.
La protestările celor deposedaţi, se răspundea sentenţios: Mai presus de orice, stă
salvarea naţiunii. Noi suntem naţiune, cui nu-i place să plece!”44 Acest apel, alături de
ideea schimbului de populaţie pentru care Grecia făcuse un adevărat cult va contribui la
preluarea de către aromâni a acestei idei45.
Autorităţile greceşti au acordat o atenţie deosebită acestor „conaţionali”. Pentru
împroprietărirea lor au fost expropriate toate moşiile absenteiştilor şi parţial toate
pământurile ce depăşeau 8-15 ha din Macedonia, Epir şi Tracia. Acestea au fost
parcelate pentru a fi împărţite refugiaţilor46. Aceste măsuri i-au afectat pe
41 1.250.000 după C. Iordan, Minorităţi, p. 22 sau chiar 1.750.000 – Sterie T. HAGIGOGU, Emigrarea aromânilor în Cadrilater, CMC, p. 12, n. 1. 42 Situaţia pe baze de surse greceşti este prezentată de Constantin Noe, Colonizarea Cadrilaterului, CMC, p. 36 preluat şi de Nicolae CUŞA, Macedo-aromânii dobrogeni, Constanţa, 2004, p. 45. 43 C. Noe, Colonizarea, p. 37 citat (cu cifre aproximative) şi de Stoica LASCU, Împroprietărirea românilor balcanici în Cadrilater, DI, VII: 1, 2002, p. 30-31. Restul s-au stabilit în oraşe. Cifra de 150.000 de refugiaţi aşezaţi în Tracia şi Macedonia (N. Cuşa, Macedoromânii, 1990, p. 35) nu are suport documentar. 44 V. Muşi, Un deceniu, p. 93. Unii autori aromâni din Grecia de astăzi afirmă că cei veniţi din Asia Mică şi aşezaţi în Macedonia şi Epir* „au fost primiţi cu dragoste şi bunăvoinţă de către elementul autohton, în frunte cu cel vlah, care era destul de numeros” – Ianni A. PAPATHANASIU, Istoria vlahilor în imagini, Constanţa, 2003, p. 20-21. 45 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 93-94. 46 C. Noe, Colonizarea, p. 37.
157
macedoromâni. Meglenovlahii erau agricultori dar lucrau pe pământurile care
aparţinuseră proprietarilor turci sau ţăranilor bulgari. Acestea au fost expropriate ceea ce
a creat o stare de tensiune în regiune47. Aromânii păstori locuiau în zonele montane. Ei
închiriau însă pământuri în zonele de câmpie de la marii proprietari turci pentru păşunat
în timpul iernii. După războaiele balcanice, când mulţi proprietari turci şi-au lichidat
averile, aromânii au cumpărat aceste pământuri. La fel s-a întâmplat şi în Epir.
Autorităţile greceşti au considerat că aromânii nu aveau titluri de proprietate legale.
Pământurile le-au fost confiscate în folosul noilor veniţi. Au fost afectaţi fărşiroţii din
Paticina, Gramaticova, Cândrova, Caterina, Selia, Horopani, pindenii din regiunea Veria
şi grămustenii din Livezi (Meglenia)48.
Stabilirea refugiaţilor ortodocşi din Asia Mică în Macedonia a creat numeroase
probleme. Refugiaţii au fost îndrumaţi mai ales către aşezările unde se aflau mase
compacte de aromâni. Macedoromânii şi-au pierdut locurile de păşunat care au fost
confiscate şi folosite pentru împroprietărirea refugiaţilor. De aceea mulţi dintre
macedoromâni au trebuit să-şi lichideze averile din Grecia şi să dea declaraţii că vor
părăsi ţara. Ceea ce mulţi au şi făcut. Din păcate, proasta organizare a acţiunii de
colonizare din partea autorităţilor române, a făcut ca unii dintre cei plecaţi să revină în
Grecia. Aceştia s-au trezit însă ignoraţi şi de autorităţile elene pe motiv că au ales să
emigreze49.
Fenomenul emigrării a afectat mai ales regiunile Veria, Vodena, Meglenia şi
Seres. Colonizarea magirilor nu s-a produs şi în Pind50. Aromânii din regiuni precum
Pind, Tesalia, Gramos, unde nu s-a produs colonizări masive cu elemente din Asia Mică
nu au cerut emigrarea în România51.
În aceste condiţii au apărut iniţiativele de emigrare în România. Un prim apel a
fost adresat la 23 februarie 1923 de către comunitatea românească din Veria către
macedoromânii stabiliţi în România52. La 22 martie 1922, 27 de români din Veria se
adresau lui Anastasie Hâciu, revizorul şcolilor româneşti din Macedonia, pentru a se
interesa dacă România este dispusă să-i primească, să intervină pe lângă autorităţile
greceşti pentru a li se permite plecarea şi dacă statul român este dispus să le înlesnească
47 Ibidem, p. 37-38. 48 Nicolae CUŞA, Macedo-aromânii dobrogeni, Constanţa, 2004, p. 48. Despre situaţia din regiune vd. T. Hagigogu, Emigrarea, p. 12-15. 49 ŞBR, I, p. doc. 145, p. 432. 50 I. Max Popovici, V. Babeţeanu către M.A.E.: ŞBR, I, doc. 153, p. 548. 51 Nicolae CUŞA, Macedoromânii pe văile istoriei, Constanţa, 1990, p. 36. 52 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 95.
158
transportul53. Urma la 31 martie 1922 un apel al aromânilor din Veria adresat
guvernului român, fruntaşilor opoziţiei (Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, dr. Nicolae
Lupu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga), preşedinţilor Camerelor, Societăţii de Cultură
Macedo-Române, Societăţii Studenţilor Macedo-Români, Societăţii „Graiul Românesc”
precum şi fruntaşilor aromâni din Bucureşti (Nicolae Batzaria, Iuliu Valaori, George
Murnu, Toli Hagigogu) şi Cadrilater (Pericle Papahagi). Apelul prezenta situaţia în care
se aflau macedoromânii ca urmare a colonizărilor şi reluau cererile la începutul lunii
martie54.
Nu toţi factorii români din Grecia împărtăşeau această opinie. Personalul didactic
al Şcolii Comerciale a României din Salonic se temea (pe bună dreptate) că emigrarea ar
fi condus la depopularea şcolilor româneşti. Ministrul României la Atena considera
emigrarea ca un blam la adresa activităţii sale în favoarea aromânilor55.
Susţinătorii emigrării nu pot fi însă opriţi. Ei organizează la 30 noiembrie 1924 în
localul Şcolii de fete din Veria, un „mare congres” cu 400 de participanţi sub
preşedinţia avocatului Dumitru Hagi Gogu. Dr. George Badralexi a prezentat o adresă în
care autorităţile elene se arătau mulţumite de „paşnicul popor aromânesc”. Părerile sunt
încă împărţite. Delegatul Sotir Sârbu cere să se continue eforturile pe lângă autorităţile
greceşti pentru ajutarea aromânilor. D. Hagigogu şi C. Canacheu din Meglenia se
pronunţă hotărât pentru emigrare56.
În Meglenia situaţia părea să nu sufere amânare. La 15 decembrie 1924,
preşedintele Comunităţii româneşti din Lugunţa, Riza Kita, îi scria lui Constantin Noe
(el însuşi meglenit) să intervină pe lângă autorităţile româneşti pentru a li se permite
plecarea57. După întoarcerea în Macedonia a delegaţiei care tratase despre emigrare a
început în rândurile aromânilor o activitate febrilă în favoarea acesteia58.
Când autorităţile române au fost convinse să realizeze colonizarea, grecofilii
megleniţi, aflaţi sub presiunea magirilor, au început să facă presiuni asupra celor ce
voiau să emigreze. Pentru a facilita acţiunea de colonizare, Societatea Meglenia a trimis
în Grecia pe Demetru Kehaia, şef de serviciu la C.F.R. El a luat legătura cu trimişii
diplomatici ai României din Grecia (consulul Spiru Constantinescu de la Salonic şi cu
53 C. Noe, Colonizarea, p. 39; N. Cuşa, Macedoromânii, p. 36. 54 Apelul este reprodus de C. Noe, Colonizarea, p. 39-40. Vd. N. Cuşa, Macedoromânii, p. 36 (care-l datează la 23 februarie 1923). 55 C. Noe, Colonizarea, p. 43. 56 Ibidem, p. 43-44; N. Cuşa, Macedoromânii, p. 36-37. 57 C. Noe, Colonizarea, p. 44, n. 2. 58 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 106-113.
159
însărcinatul cu afaceri al Legaţiei de la Atena, Brabeţeanu) şi autorităţile grecşeti
(guvernatorul Macedoniei, ministrul de Externe, Rendis şi cu Iorgopoulos, însărcinat cu
afaceri din cadrul Ministerului de Externe elen). Printr-o stratagemă a reuşit să convingă
autorităţile că era trimis ofical al statului român. Lucrul era fals. Cu toate acestea, i s-au
făcut toate înlesnirile. A reuşit să obţină aprobarea autorităţilor greceşti pentru emigrare.
Cei ce voiau să emigreze trebuiau să semneze o declaraţie la cetăţenia greacă. În locul
paşaportului (nu mai erau cetăţeni greci!) li se elibera o autorizaţie de emigrare. Practic,
un document neoficial. Guvernul grec se obiga să preia şi cererea de despăgubiri a celor
ce urmau să să emigreze59.
Conducătorii mişcării de emigrare a macedoromânilor din Grecia au intrat curând
în conflict cu autorităţile greceşti. Gh. Celea, conducătorul mişcării, a fost judecat şi
arestat timp de 7 zile. Nu a descurajat. A continuat eforturile spre a obţine din partea
autorităţilor greceşti permisiunea de plecare şi pentru a aranja situaţia celor care se
pregăteau să plece spre România60.
Guvernul Greciei a acceptat în 1925 ca 1.500 de familii aromâne să emigreze în
România. Dar a pus 7 condiţii între care şi aceea privind o „Déclaration devant le Préfet
ou le S[ous] Préfet de vouloir émigrer en Roumanie en famille et sans retour en Grèce,
en renonçant à la sujetion hellène”. Aceste condiţii au fost aplicate şi pentru aromânii
care se pregăteau să plece spre România61.
La 8 octombrie 1925 Gh. Celea scria din Salonic comitetului de la Bucureşti
anunţând că 1.152 de familii au depus deja actele de renunţare la cetăţenia greacă.
Solicita şi urgentarea sosirii unui vapor care să-i preia pe cei ce urmau să plece62.
Când au început emigrările a urmat un al doilea congres al aromânilor organizat la
27 decembrie 1925 tot la Veria. Sufletul congresului a fost Gh. D. Badralexi,
preşedintele comunităţii române din localitate. A fost ales un comitet: dr. Gh. D.
Badralexi, Sterie Hagigogu, Ion Papanacea şi G.I. Caranica în calitate de secretar. Ion
Papanacea a întrebat pe cei prezenţi dacă ar fi bine ca aromânii să emigreze în alte ţări.
Unul dintre delegaţi, Demetru Patramă, care a fost 10 ani în America a cerut ca
emigrarea să se facă exclusiv în România: „e de prisos de a vorbi de ţări străine, că
suntem sătui de a lupta pentru alte neamuri. Ne vom arunca în braţele Ţării Mume, vom
prefera România, chiar dacă am fi convinşi că în alte ţări ne aşteaptă bogăţii mai mari.
59 Raportul lui Kehaia se găseşte la: C. Noe, Colonizarea, p. 55-59. 60 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 108-112. 61 I. Ciuntu (Salonic, 1929. X. 24) către G.G. Mironescu: ŞBR, I, doc. 152, p. 453. 62 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 112.
160
Droim să ne simţim şi noi acasă. Chiar dacă începutul va fi greu pentru noi, vom avea
mângâierea că cel puţin copii noştri vor trăi liberi”63. Singura voce critică a fost Nucea
Caraiani „venit de curând din România”. Acesta a declarat că în România nu erau
încheiate pregătirile pentru a-i primi. Era adevărat. Dar vicepreşedintele congresului,
Sterie T. Hagigogu, unul dintre conducătorii mişcării, a reuit să-i convingă să nu renunţe
la această idee. A amintit chiar şi de contactele pe care le-a avut cu oficialii români. Ion
Papanacea a propus ca să fie adresate guvernului următoarele cereri: orice familie venită
în România să se bucure de aceleaşi avantaje ca familiile deja emigrate, coloniştii
stabiliţi în oraşe de cel puţin 10 persoane să primească locuri de casă, transportul să se
facă din Grecia cu nave româneşti iar costul să fie adăugat preţului pământului pe care îl
vor primi, să se înfiinţeze bănci şi cooperative pentru ajutorarea coloniştilor,
comercianţii şi industriaşii să primească înlesniri. Delegatul Iancu Demu a solicitat ca
avutul aromânilor să fie cumpărat de statul grec iar plata să se facă imediat. Ion
Papanacea a dat asigurări că dacă statul grec a cumpărat toate proprietăţile turcilor şi
bulgarilor care au părăsit ţara la fel va proceda şi cu aromânii care sunt în număr mult
mai mic. Congresul a decis ca Sterie Hagigogu să trateze în numele lor cu guvernul de
la Bucureşti. S-a constituit o comisie din 7 membri ca să coordoneze emigrarea din
Grecia64.
Conducătorii mişcării de emigrare greşeau când afirmau că statul grec îi va
despăgubi pe macedoromâni aşa cum a procedat cu musulmanii şi bulgarii care
plecaseră din Grecia. Statutul lor fusese negociat de guvernele acelor ţări în vreme ce
România nu a încheiat nici un acord cu vreunul din statele balcanice privind emigrarea
macedoromânilor. Oficial, era vorba de o acţiune colectivă a acestora care nu implica
răspunderea politică a statului român.
§ 32. EMIGRĂRILE INTERBELICE ŞI
SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
Sitauţia din statele balcanice după război era din ce în ce mai defavorabilă
macedoromânilor. Fiecare stat era interesat în a-şi crea o supremaţie unică în teritoriile
pe care le dobândise în urma războaielor balcanice sau a primului război mondial. De
aceea se impune şi soluţia emigrărilor în ce-i priveşte pe macedoromâni. Cum datorită
63 S.T. Hagigogu, Emigrarea, p. 18. 64 Procesul verbal al lucrărilor congresului la: S.T. Hagigogu, Emigrarea, p. 17-19.
161
situaţiei de după război macedoromânii românofili erau decişi să emigreze, era bine ca
ei să fie orientaţi spre ţară pentru românizarea etnică a Dobrogei Noi. Emigrarea ar fi
permis chiar o întărire a elementului românesc care putea interveni mai eficient în
sprijinirea macedoromânilor rămaşi din statele balcanice65.
După cum observa însă istoricul Nicolae Cuşa care, începând din 1990, a dedicat
mai multe lucrări problematicii colonizării macedoromâne în Dobrogea, a existat
desigur o înrăutăţire a situaţiei aromânilor şi meglenovlahilor din Macedonia grecească
datorită sosirii refugiaţilor din Asia Mică. Totuşi „pe lângă această cauză, reală de
altfel, trebuie adăugată şi alta apariţia unei posibilităţi alternative – colonizarea în
Cadrilater – devnită un miraj pentru aromâni. Dacă nu ar fi existat această alternativă
atractivă pentru ei, cu siguranţă că ar fi rămas în acele regiuni ale Macedoniei din
Grecia”66. Aromânii din Pind – unde nu s-au realizat mari colonizări cu greci veniţi din
Asia Mică – nu au fost, în general, interesaţi de emigrare. Este motivul pentru care,
astăzi, aici se află cele mai importante mase de aromâni din Grecia (şi, probabil, din
lume).
În perioada în care Cadrilaterul s-a aflat sub stăpânire românească (1913-1916,
1919-1940) autorităţile nu au avut un plan bine stabilit privind organizarea acestuia. La
1/14 aprilie 1914 a fost votată legea Dobrogei Noi care însă a fost schimbată după
război. Colonizarea în Cadrilater a început foarte târziu. Abia la 3 noiembrie 1922 s-a
luat decizia înfiinţării primelor colonii: cele militare67.
Aromânii au optat pentru colonizarea în Cadrilater: „Alegerea acestei zone nu era
întâmplătoare. Elementul românesc se afla aici în minoritate, în plus, o bună parte din
populaţia turco-tătară, din cele două judeţe ale Cadrilaterului a emigrat în Turcia”.
Această colonizare urmărea „întărirea elementului românesc din regiune”68. Ideea nu
era nouă. Datorită războaielor balcanice numeroşi profesori şi institutori de la şcolile
româneşti din Imperiul Otoman au emigrat imediat în România în 1912-1913. Ei au
solicitat şi au obţinut posturi în Cadrilaterul abia încorporat69. La fel au procedat
numeroşi aromâni funcţionari, avocaţi, farmacişti, ingineri originari din teritoriile
balcanice care aparţinuseră Imperiului Otoman70. Între aceştia şi Taşcu Pucerea, viitorul
65 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 96-97. 66 N. Cuşa, Macedo-aromânii, p. 46-47. 67 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 88. 68 N. Cuşa, Macedo-aromânii, p. 46. 69 M.C.I.P., 1913, ds. 1028. Între aceştia: poeţii dialectali Constantin I. Ceara (f. 24-25) şi Nuşi Tulliu (f. 183). Vd. Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, Bucureşti, 1997, p. 173. 70 Numele unora apar la S. Lascu, Împroprietărirea, p. 29.
162
conducător liberal din Durostor. La 15 februarie 1919 Pericle Papahagi, profesor şi
director al Liceului din Silistra, trimitea o adresă „confidenţială” generalului Matei
Kastriş, prefectul Durostor. În ea propunea colonizarea unor comercianţi aromâni. În
acest scop primise suma de 30.000 de lei pe care propune s-o orienteze spre
„încurajarea micilor comercianţi români de naţionalitate, din orice colţ de pământ
românesc care s-ar stabili în judeţul Durostor”71.
Imediat ce coloniştii din Asia Mică au început să vină în Grecia, aromânii din
Macedonia grecească au început să adreseze memorii cerând permisiunea de a emigra.
În baza acestor memorii, Gh. Pop, deputat în Parlamentul României din partea
Partidului Naţional adresează la 24 mai 1922 o interpelare Mininsterelor de Externe şi al
Agriculturii. Ministerului de Externe îi solicită să intervină pe lângă guvernul elen
pentru a se îmbunătăţi situaţia aromânior, iar Ministerului Agriculturii să studieze
problema unor eventuale colonizări în Ialomiţa sau Cadrilater72. Ministerul Agriculturii
răspunde că prioritate au deocamdată românii rămaşi în Ungaria73.
Nici Societatea de Cultură Macedo-Română, prezidată de Ion Grădişteanu, nu
manifesta entuziasm pentru sprijinirea emigrării. La rândul său, Societatea „Graiul
Românesc” de sub conducerea lui Simion Mândrescu respingea iniţial emigrarea cerând
guvernului doar să intervină pe lângă autorităţile greceşti pentru oprirea prigoanei
declanşate împotriva aromânilor74.
În 1924 vin la Bucureşti reprezentanţi ai aromânilor din Livezi şi ai megleniţilor
din Lugunţa. Ei prezint situaţia în culori sumbre. Cer dreptul de a li se permite
emigrarea75. Vor fi sprijiniţi de avocatul Vasile T. Muşi prin publicarea unui articol în
„Tribuna românilor de peste hotare” în martie 192476.
Sterie T. Hagigogu, fost locotenent în Regimentul 40 Călugăreni în timpul
războiului pentru întregirea României şi redactor al revistei „Peninsula Balcanică”
adresează la 20 octombrie 1924 un memoriu ministrului Domeniilor, Alexandru
Constantinescu. După ce făcea o prezentare a situaţiei generale din statele balcanice,
71 S. Lascu, Împroprietărirea, p. 29. Vd. Ion Bitoleanu: ID, p. 433. 72 C. Noe, Colonizarea, p. 40. 73 Ibidem, p. 41. 74 Ibidem, p. 42. 75 Ibidem, p. 43. 76 Conţinutul său la: V.T. Muşi, Un deceniu, p. 95-96.
163
solicita „mutarea aromânilor în Dobrogea”77. Ministrul a fost de acord. Încurajat, Sterie
Hagigogu trimite scrisori la Veria şi Vodena (lui Gh. Celea)78.
Sub presiunea macedoromânilor în vederea emigrări, la Bucureşti se formează la
Bucureşti un comitet care ia asupra sa responsabilitatea acestei probleme. Şedinţa de
constituire are loc în casa lui Constantin Noe la 3 ianuarie 1925. Iniţiatorii comitetului
vor fi: C. Noe, Vasile T. Muşi, Petre Marcu, Dumitru Babu, N.A. Balamaci, St.
Hagigogu şi Dumitru Dionisie. Se trimite un memoriu primului ministru, miniştrilor
Domeniilor, Finanţelor şi Afacerilor Externe şi şefilor partidelor de opoziţie. Se solicită
despăgubirea emigranţilor pentru averile imobiliare din Grecia, asigurarea transportului
spre România şi acordarea loturi şi de credite ieftine pe termen lung79. Membrii
comitetului vor convinge şi pe conducătorii Societăţii de Cultură Macedo-Române, Ion
C. Grădişteanu şi Iuliu Valaori, să sprijine această acţiune80.
În 1925 vine la Bucureşti o consistentă delegaţie a macedoromânilor din Grecia.
Era compusă din 13 membri cărora li s-au adăugat 3 aromâni din Bucureşti. Toţi erau
mandataţi să vorbească în numele a 11 comunităţi din regiunile Meglenia, Veria,
Vodena şi Caterina81. În prezenţa delegaţilor are loc la 1 februarie 1925 o şedinţă a
Societăţii Studenţilor Macedo-Români. Se adoptă o moţiune ce exprimă sprijinul pentru
această acţiune. Se decide ca o delegaţie a societăţii să se pună în legătură cu delegaţia
macedoneană şi cu comitetul de iniţiativă la care se vor alătura şi doi reprezentanţi ai
Societăţii Meglenia82. În ziua următoare comitetul se întrunea din nou. Vasile T. Muşi şi
C. Noe sunt însărcinaţi să întocmească un memoriu către guvern83. Prin cuvântul lui
Nicolae Batzaria, Nicolae Tacit şi Ion D. Ghiulamila Consiliul de 35 al S.C.M.R. se
declară solidar cu această acţiune şi decide numirea pe lângă comitetul de iniţiativă a lui
I.D. Ghiulamila şi Vasile Dudumi84. Un memoriu în numele a 1.317 familii din
Macedonia (cu 6.315 membri) cu 18 semnături, înaintat guvernului, trecea în revistă
situaţia din Grecia şi Turcia şi solicita colonizarea în România de preferinţă în
Cadrilater85.
77 Memoriul la: S.T. Hagigogu, Emigrarea, p. 13-15. 78 Ibidem, p. 15. 79 Procesul verbal de constituire la: C. Noe, Colonizarea, p. 44-45 şi V.T. Muşi, Un deceniu, p. 97. Vd. N. Cuşa, Macedoromânii, 1990, p. 37. 80 C. Noe, Colonizarea, p. 45-46. 81 Ibidem, p. 46-47; V.T. Muşi, Un deceniu, p. 98; N. Cuşa, Macedoromânii, 1990, p. 37. 82 C. Noe, Colonizarea, p. 47; V.T. Muşi, Un deceniu, p. 98-99. 83 Procescul verbal la: C. Noe, Colonizarea, p. 48. Vd. N. Cuşa, Macedoromânii, 1990, p. 38-39. 84 C. Noe, Colonizarea, p. 48. 85 C. Noe, Colonizarea, p. 48-49; V.T. Muşi, Un deceniu, p. 99-100.
164
Pentru promovarea doleanţelor lor, membrii delegaţiei au decis să viziteze
principalele ministere86 care trebuiau să realizeze colonizarea. Au fost contactaţi Vintilă
Brătianu (ministrul Finanţelor), I.G. Duca (ministrul de Externe) şi Alexandru
Constantinescu (ministrul Agriculturii şi domeniilor). Cu excepţia lui I.G. Duca (ce s-a
arătat neutru) toţi ceilalţi miniştri liberali s-au declarat de acord cu planul de
colonizare87. S-a luat legătura şi cu Legaţia elenă la Bucureşti. Ministrul Collas a promis
că statul grec va prelua asupra sa reglementarea situaţiei averilor celor care părăseau
Grecia88. După o vizită în Cadrilater, coloniştii au împuternicit pe C. Noe, V. Muşi şi St.
Hagigogu să-i reprezinte pe lângă autorităţile române89.
Un nou memoriu către guvern90 determnia pe ministrul Agriculturii, Al.
Constantinescu să emită la 23 martie 1925 decizia de înfiinţare a unei comisii pentru
identificarea loturilor ce urmau să fie puse la dispoziţia coloniştilor91. Din ordinul
guvernului, inspectorul Max Popovici, însărcinat să coordneze lucrările de colonizare
propune acordarea pentru fiecare familie a unui lot de 10-15 ha, 2.000 mp pentru casă şi
1 ha de islaz şi un credite pentru ridicarea caselor92. Prin Jurnalul nr. 1898 al Consiliului
de Miniştri din 13 iunie 1925 sunt preluate aceste propuneri. Documentul prevedea o
colonizare în proporţii egale cu macedoromâni din Grecia dar şi cu regăţeni pe cele
41.103 ha din Cadrilater93.
Deşi autorităţile arătaseră că măsurile îi vizau doar pe aromânii din Grecia, au
venit cereri şi din Iugoslavia, Albania şi Bulgaria. Autorităţile sunt de acord ca ei să
vină în ţară dar nu în calitate de colonişti94. De altfel, primii colonişti sosiţi în august
1925 au fost 70 de familii din Pleasa, Albania ce au înfiinţat în Cadrilater satul Fraşari95.
La 26 octombrie 1925 vasul „Iaşi” aducea la Constanţa primele 200 familii de
refugiaţi. Deşi au fost primiţi călduros96, formalităţile au durat. Alte două transporturi au
venit în martie 192697.
86 Vizita a fost pregătită în prealabil prin intervenţiile lui Ion C. Grădişteanu – C. Noe, Colonizarea, p. 49. 87 Ibidem, p. 50-51. Vd. şi V.T. Muşi, Un deceniu, p. 97; N. Cuşa, Macedoromânii, p. 23. 88 C. Noe, Colonizarea, p. 52. 89 Ibidem, p. 52-53. 90 Ibidem, p. 51-52. 91 Decizia nr. 621 / 1925. III. 23, în: ibidem, p. 52; V.T. Muşi, Un deceniu, p. 100. 92 C. Noe, Colonizarea, p. 53. 93 Publicat de C. Noe, Colonizarea, p. 53-54; V.T. Muşi, Un deceniu, p. 102-103; cf. N. Cuşa, Macedoromânii, p. 39. Ordinul nu prevedea sprijin financiar – V.T. Muşi, Un deceniu, p. 115. 94 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 107, 128. 95 Ibidem, p. 107-108. 96 Detalii: N. Cuşa, Macedoromânii, 1990, p. 39. Cf. S.T. Hagigogu, Emigrarea, p. 16; V.T. Muşi, un deceniu, p. 113. 97 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 114.
165
Dorinţa de emigrare era atât de mare încât deja în primăvara anului 1926 se
completase numărul de 1.500 familii pe care autorităţile erau dispuse să le primească98.
Averescanii99 şi naţional-ţărăniştii n-au încurajat colonizările. Dar Societatea de
Cultură Macedo-Română, încă din primul număr al săptămânalului său „Apărarea” se
pronunţa pentru continuarea acestui proces. Se adresa un apel cu peste 100 de
semnături: Iuliu Valaori, I.D. Ghiulamila, Sterie Ciumetti, Nuşi Tulliu, Petre Topa, Ion
Foti, Arghir Culina, Tache Papahagi, Anastase Hâciu, C. Tanaşoca şi Viorel Zdrula
(preşedintele Societăţii Studenţilor Macedo-Români). În el se putea citi: „În clipele
acestea, când celelalte State balcanice au realizat pentru colonizarea fraţilor lor din
ţări străine minuni şi acte de cel mai înfocat patriotism, unii colonizând peste un milion
de greci din Asia Mică, alţi mai multe sute de mii de bulgari din Grecia şi din Serbia,
de mai multe ori pe spinarea fraţilor noştri, iar noi abia vre-o trei patru mii de colonişti
macedo-români şi aceasta cu atâtea greutăţi şi nespuse suferinţe, am socotit că actul
colonizării în Dobrogea este de cea mai mare însemnătate pentru noi. Căci de aici
depinde existenţa în viitor a fraţilor noştri din Macedonia, cari sunt siliţi să plece din
locurile unde s’au născut şi au crescut, au preferit să-şi îndrepte [paşii] către Patria
Mamă decât să apuce drumul pribegiei peste Ocean.”100
După restauraţia carlistă, guvernul Al. Vaida-Voevod a acceptat aducerea de noi
colonişti din Grecia, Bulgaria, Banatul iugoslav101. Guvernul N. Iorga a ridicat
restricţiile: în septembrie 1931 un nou contingent de colonişti venea de la Cavala102. În
toamna anului 1932 alte 450 familii sunt debarcate la Constanţa pentru a fi
împroprietărite în Cadrilater.
Unele surse indică următoarea situaţie a colonizărior între 1925-1933103:
Familii Judeţul Localităţi aromâne total
Proporţia aromâni : dacoromâni
Caliacra 162 1.944 8.231 1 : 3,23 Durostor 105 3.023 5.493 1 : 0,81 Cadrilater 267 4.967 13.724 1 : 1,76
98 Ibidem, p. 118. 99 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 120. 100 „Apărarea”, I: 1, 1930. IX. 13, p. 2. 101 C. Noe, Colonizarea, p. 72. 102 T. Muşi, Un deceniu, p. 163. 103 Date prelucrate după: C. Noe, Colonizarea, p. 75-77. Cu alte date vd. V.T. Muşi, Un deceniu, p. 168; Valentin CIORBEA, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944, Constanţa, 2005, p. 171. După N. Cuşa, Macedoromânii, p. 40 între 1925-1932 ar fi venit 6553 familii i.e. 32.765 locuitori.
166
Principalele grupuri de români balcanici colonizaţi au fost aromânii cipani,
fărşeroţi, plesoţi, pindeni104 cărora li s-au adăugat şi grupuri de megleniţi.
Între 1931-1932 ţara a fost condusă de guvernul Nicolae Iorga. Imediat S.C.M.R. a
salutat instaurarea noului guvern ca o alegere „fericită” prin care regele, „în momente
atât de grele, a reuşit să dea Ţării cel mai firesc conducător al ei care, în toată viaţa lui
s’a identificat înmod desăvârşit cu însăşi viaţa, cu suferinţele şi cu aspiraţiile întregului
neam românesc”105. Având girul lui N. Iorga, Petru Topa a trimis circulare către
prefecţii din Cadrilater. Efectele s-au văzut: „Nici un bulgar nu a fost admis în
alcătuirea comisiilor interimare comunale, sau în fruntea diferitelor instituţii publice.
În toate centrele unde se aflau colonişti, primarii au fost aleşi numai dintre români.
Guarzii comunali care făceau paza satelor au fost de asemenea, recrutaţi numai dintre
români”106.
După căderea guvernului N. Iorga, naţional-ţărăniştii au reluat „aceeaşi politică de
menajare şi captare electorală a minorităţii bulgare”. În favoarea coloniştilor intervine
însă deputatul liberal de Caliacra, Victor Papacostea107.
Imediat după pierderea Cadrilaterului bulgarii au înfiinţat organizaţii culturale şi
teroriste care vor fi reactivate în 1919108. În 1923 lua fiinţă sub conducerea maiorului
Nikola Kiamilev Organizaţia Revoluţionară Internă Dobrogeană (O.R.I.D.)109.
Organizaţia a întocmit „liste negre” cuprinzând nume de colonişti, funcţionari sau chiar
bulgari colaboraţionişti. Din martie 1924 a trimis deja bande peste frontiera cu
România110. Sub influenţa stângii comuniste a luat fiinţă în toamna anului 1925
Organizaţia Revoluţionară Dobrogeană (O.R.D.)111. A avut drept conducători pe Docio
Mihailov (1925-1926), mort în coonfruntările din Bulgaria, şi pe Dimităr Doncev
(1926-1931). Acesta din urmă a fost capturat de autorităţile române. A fost ucis pe când
104 N. Cuşa, Macedoromânii, 1990, p. 41; idem, Macedo-aromânii, p. 29-35, 38-39; Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, Constanţa, 1997, p. 183. 105 „Apărarea”, I: 27, 1931. IV. 26 (lipsă la B.A.R.) citat după V.T. Muşi, Un deceniu, p. 161. 106 Ibidem, p. 162. 107 Ibidem, p. 163. 108 La 21 septembrie 1913 la Sofia se înfiinţase Societatea de Cultură şi Binefacere a Refugiaţilor Bulgari din Dobrogea iar la 19 februarie 1914 Comitetul Revoluţionar Dobrogean. Acesta din urmă avea ca sarcină trimiterea de bande care să terorizeze autorităţile române în Cadrilater – Dan CĂTĂNUŞ [ed.], Cadrilaterul: ideologie cominternistă şi iredentism bulgar, 1919-1940, Bucureşti, 2001, p. 20-21. 109 Ibidem, p. 22-23; Valentin CIORBEA, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944, Constanţa, 2005, p. 429. Organizaţia copia atât ca titulatură cât şi ca metode de luptă Organizaţia Revoluţionară Macedoneană (O.R.I.M.). Despre activitatea acesteia vd. Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, vol. 2: Secolul XX, Iaşi, 2000, p. 91-92. 110 D. Cătănuş, Cadrilaterul, p. 23. 111 Ibidem, p. 25; V. Ciorbea, Evoluţia, p. 429.
167
încerca să evadeze112. Activitatea celor două organizaţii a fost serios afectată de
conflictele sângeroase dintre ele113. Cea mai activă a fost în Dobrogea O.R.D. În 1929 a
renunţat la acţiunile teroriste datorită colaborării active cu Partidul Comunist din
România114.
Atacurile115 comitagiilor116 făceau adesea ca românii colonizaţi să revină peste
Dunăre. Macedoromânii nu aveau însă unde se întoarce. Şi atunci au început a-şi
impune propria lor lege. Aceasta a determinat pe mulţi bulgari să emigreze în 1927-
1928. Dar procesul a fost întrerupt de guvernarea ţărănistă. Explicaţia? Colonizarea
aromânilor s-a realizat în principal în timpul guvernării liberale. Majoritatea cadrelor
liberale din Cadrilater erau recrutate dintre macedoromâni. Când au venit ţărăniştii au
trebuit să-şi găsească proprii „oameni”. Şi i-au găsit printre bulgari. Aşa se şi explică
scăderea în intensitate a atacurilor bulgare venite de peste graniţă în vremea guvernării
naţional-ţărăniste.
Ca urmare a atacurilor comitagiilor Consiliul de 35 al Societăţii de Cultură
Macedo-Română s-a întrunit în două şedinţe în 3 şi 4 noiembrie 1927. S-a redactat un
protest împotriva atacurilor. Coloniştii au primit următoarea telegramă: „Reacţionaţi
energic pentru reprimarea terorii banditeşti, începută prin măcelărirea colonistului
Goţa. Dacă nu veţi fi solidadari va veni rândul fiecăruia dintre voi”. Telegrama cu 14
semnături a fost trimisă unui număr de 10 macedoromâni din Fraşari, Aidemir, Cocina,
Babuc şi Ialiceatalgea. Iar o delegaţie a Societăţii (căreia i s-au alăturat şi 2 studenţi) au
plecat în Durorostor. Aici s-a organizat o demonstraţie de în satul Cocina117.
§ 33. ALTE ASPECTE ALE ACTIVITĂŢII
SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
Şi în perioada interbelică Societatea de Cultură Macedo-Română a fost principala
organizaţie a românilor balcanici stabiliţi în România.
112 D. Cătănuş, Cadrilaterul, p. 44. 113 Ibidem, p. 25-26. 114 Detalii: D. Cătănuş, Cadrilaterul, p. 45; V. Ciorbea, Evoluţia, p. 429-430. 115 Lista victimelor comitagiilor preluată din presa vremii la: N. Cuşa, Macedo-aromânii, p. 117-122 (cu bibliografia). 116 Macedoromânii nu făceau distincţie între cele două organizaţii rivale bulgare. Pentru ei toţi erau „comitagii”. 117 V.T. Muşi, Un deceniu, p. 130.
168
În Adunarea generală din 11 iunie 1933 s-au votat un nou Statut şi un nou
Regulament al Societăţii de Cultură Macedo-Română118.
Statutul era alcătuit din 22 de articole119. Scopul Societăţii era precizat la art. 1.
Erau avuţi în vedere „românii de peste hotare”. Pentru ei se urmărea: răspândirea limbii
române prin şcoli create pentru locuitorii aromâni din Balcani; sprijinirea şcolilor şi
bisericilor „româneşti de peste hotare”; dotarea şcolilor cu material didactic şi editarea
de cărţi adecvate; organizarea de conferinţe şi întruniri publice, promovarea intereselor
românilor de peste hotare prin presă; susţinerea „în toate împrejurările” a întăririi
elementului macedo-român „stabilit în ţară”; întreţinerea de „legături neîntrerupte cu
românii de peste hotare, precum şi cu toate societăţile cultural-naţionale din ţară, legal
constituite”120. În ceea ce priveşte raporturile cu popoarele balcanice, art. 4 preciza că
Societatea „se va sili a aduce bună învoire între diversele naţiuni,* conlocuitoare cu
românii de peste hotare, făcându-le, prin presă, misiuni şi orice alte mijloace, a
înţelege că,* salvarea comnă este asigurată numai de înfrăţirea sinceră, iar nu de
persecutarea reciprocă, nici prin tendinţe fatal* de desnaţionalizare mutuală”121. Erau
menţinute sediul (Calea Rahovei, 29), drapelul (tricolorul românesc), emblema
(Lupoaica cu cei doi gemeni) (art. 2)122. Membrii erau împărţiţi în 5 categorii: fondatori,
activi, de drept, donatori, onorifici (art. 7)123. Patriarhul României era declarat de drept
preşedinte onorific (art. 8)124. Conducerea Societăţii era asigurată de: Consiliul General,
Adunarea Generală, Comitetul de Direcţie. Acestea erau alese pe o perioadă de 3 ani.
Consiliul General, organism nou înfiinţat, era alcătuit din: membrii Consiliului de 35
(care acum îşi pierdea importanţa) şi din membrii de drept. Din rândul membrilor de
drept, care trebuiau „să fie cu toţi de origine macedo-română” făceau parte: foştii
preşedinţi ai Societăţii, miniştri, profesori universitari titulari, academicieni, generali în
armata română, membri în funcţie ai Parlamentului României, foşti inspectori şi
administratori ai şcolilor româneşti din Balcani, cadre didactice pensionare provenite
118 Statutul şi regulamentul „Societăţii de Cultură Macedo-Română..., Bucureşti, 1934, 20 p. Acestea purtau semnătura preşedintelui Petre Topa şi a secretarului general Vasile Th. Muşi (p. 20). Broşura se găseşte şi în A.N.R., S.C.M.R., ds. 129, f. 5-16v. Fragmente şi în: RSD, doc. 137, p. 291-293. 119 Statut, 1934, p. 3-10. 120 Ibidem, p. 3-4. 121 Ibidem, p. 4-5. 122 Ibidem, p. 4. 123 Ibidem, p. 5. 124 Ibidem, p. 6.
169
din învăţământul românesc din Balcani (art. 9)125. Comitetul de Direcţie urma să fie
alcătuit din preşedinte, 4 vicepreşedinţi, un secretar general şi un casier (art. 10)126.
Detalierea Statutului se făcea prin Regulamentul alcătuit din 39 articole127. Art. 1
prevedea acordarea de ajutoare instituţiilor cultural-religioase „româneşti de peste
hotare”, posibilitatea de înfiinţare de şcoli şi internate proprii, acordarea de fonduri
pentru construirea de şcoli şi biserici, tipărirea de publicaţii în ţară şi străinătate,
acordarea de burse „pentru toţi tinerii români de peste hotare, independent de sex, cari
vor urma studii secundare, speciale, superioare, şi universitare, cu menirea [de] a
deveni factori culturali, bisericeşti şi economici”128.
În perioada studiată, destinele Societăţii au fost conduse de către Ion C.
Grădişteanu (1915-1927), Iuliu Valaori (1927-1932), Petre Topa (1932-1940).
Metodele de acţiune în vederea îndeplinirii menirii sale au fost diverse.
În 1925 preşedintele Ion C. Grădişteanu iniţia un ciclu de conferinţe în cadrul
Societăţii în cadrul cărora Constantin Constante a vorbit despre românii din Timoc şi de
pe valea Moravei129.
Erau apoi intervenţiile foarte numeroase (dar lipsite de eficacitate) pe lângă
forurile româneşti şi internaţionale.
De la începutul activităţii sale, Societatea a decis a ales pe capul Bisericii ortodoxe
române ca preşedinte de onoare. De aceea recurgea la ei pentru a-şi promova propriile
interese. La solicitatea Societăţii, Miron Cristea (în calitatea sa de mitropolit primat al
României) intervenea la 4 aprilie 1921 pe lângă ministrul Cultelor şi Artelor130. Se dorea
ca „fraţii [...] din Balcani să câştige faptic, dreptul de a avea şcolile lor şi biserici
româneşti, în frunte cu chiriarhi proprii”131. În acest scop se solicita punere în aplicare a
prevederilor tratatului de la Bucureşti din 1913132 pe bază de reciprocitate: „România a
permis în Cadrilater şcoli bulgare; Sârbii au la Timişoara Eparhie proprie [...]; pe
când românii din Iugoslavia, [...] rătăcesc ca nişte oi fără păstor, pe cărări
necunoscute, care îi vor duce la deznaţionalizare”. Ştiri îmbucurătoare veneau din 125 Ibidem, p. 6-7. 126 Ibidem, p. 7. 127 Regulament, 1934, p. 11-20. 128 Ibidem, p. 11. 129 C. CONSTANTE, Românii din valea Timocului şi a Moravei, Bucureşti, 1929, 31 p. Conferinţa a apărut iniţial în „Revista Pindului, Macedoniei şi Timocului”, I: 1, 1929, p. 3-30. Vd. BIR, II, p. 426-427, nr. 8862; APC, I, p. 16, nr. 33. 130 Miron Cristea (Bucureşti, 1921. IV. 4) către P.P. Negulescu: ŞBR, I, doc. 117, p. 336-338. 131 Ibidem, p. 336. 132 Majoritatea naţionaliştilor români şi aromâni românofili erau convinşi că aceste drepturi erau garantate prin tratatul de pace de la Bucureşti. De fapt, era vorba doar de nişte scrisori, ce-i drept oficiale, prin care se garantau aceste drepturi.
170
Grecia unde chiar clerul superior părea să arate mai multă solicitudine faţă de aspiraţiile
macedoromânilor. În privinţa Albaniei ierarhul român se legăna în iluzia că „ştim, că
are toată bunăvoinţa faţă de Românii de acolo”. Cerea să se profite de această simpatie
„ca să le dăm Albanezilor, noi, pe primii arhierei naţionali albanezi, precum s-a mai
cerut aicea”. Toate acestea necesitau, desigur, cheltuieli. Dar statul român trebuia să le
facă pentru propăşirea elementului românesc sud-dunărean133.
În 1925 preşedintele de atunci al Societăţii, Ion C. Grădişteanu propunea
Ministerului Instrucţiunii „ca să redeschideţi Internatul Liceului din Bitolia în
Bucureşti, păstrându-i numele ceea ce ar însemna pe lîngă că şedere lui în Bucureşti e
numai provizorie, şi o protestare în contra închiderii vechiului nostru liceu din
Macedonia”. Elevii cazaţi la internat urmau să studieze la diverse licee din Bucureşti134.
Ideea a fost salutată şi de alţi membri ai Societăţii între care Constantin Noe, fost
director al Liceului din Bitolia135. Acesta răspundea în revista „Tribuna Românilor de
peste hotare”: „Credem că ceea ce trebuie numeroaselor elemente române de peste
hotare, care vin în număr din ce în ce mai mare să se instruiască în Ţară, este un
intarnat şi un liceu totodată. Un liceu de credinţă, de propagandă naţională, un liceu
totodată, care, osebit de cunoştinţele ce se capătă în liceele statului, să dea un plus de
cunoştinţe, privind istoria, geografia, limbile vecinilor, un laborator intens de suflet
românesc, de bărbaţi pregătiţi să înfrunte toate situaţiile, aşa trebuie să fie liceul, în
care să fie primiţi spre instrucţie elevii de etnie română de peste hotare.”136 Idee
utopică, fără nici un viitor.
La 15 octombrie 1925 s-a desfăşurat la Geneva un congres cu participarea a 10
minorităţi naţionale. În ziua premergătoare congresului s-a permis S.C.M.R. să citească
într-o „întrunire privată” memoriu său privind situaţia minorităţii româneşti din statele
balcanice137. Memoriul a fost dat publicităţii în limba franceză şi tradus apoi şi în
româneşte de secretarul Societăţii, Nicolae Buia138. Era semnat de Ion C. Grădişteanu,
preşedintele Societăţii, „fost ministru”, prof. univ. Iuliu Valaori, conf. dr. V[asile]
Dudumi, Nicolae Batzaria „publicist, fost ministru şi senator”, Toma N. Diniskiotu*,
133 ŞBR, I, doc. 117, p. 338. 134 Transferarea la Bucureşti a Liceului din Bitolia, PB, III: 3-4, 1925, p. 80. 135 Constantin NOE, Liceu pentru românii de peste hotare la Bucureşti [1925], CA, 3, p. 330. 136 Ibidem, p. 326. 137 T. HAGIGOGU, Congresul dela Geneva al unor minorităţi etnice, PB, III: 7, 1925, p. 130-136. 138 Memoriul Societăţii de Cultură Macedo-română trimis Congresului de la Geneva, PB, III: 7, 1925, p. 136-139.
171
„mare comerciant” şi Nicolae Buia, secretar, „fost institutor în Macedonia”139. Se
preciza că S.C.M.R. „a fost în trecut cum este şi în prezent organul acreditat al
populaţiei româneşti de dincolo de Dunăre”. În această calitate este în măsură să
protesteze împotria „încălcării drepturilor proclamate solemn de a se putea ruga şi
cultiva în limba lor în Macedonia Sîrbă, în Serbia veche, Bulgaria danubiană şi într-o
măsură mai mică din Grecia şi Albania”140.
Când în toamna anului 1927 şcolile româneşti din Albania au fost etatizate,
Societatea a făcut demersuri pe lângă Ministerul Instrucţiunii pentru destituirea
institutorilor care acceptaseră să lucreze în şcolile de stat albaneze141. Măsurii nu i s-a
dat curs.
S.C.M.R. s-a implicat, aşa cum s-a văzut, şi în problemele coloniştilor. La 13
septembrie 1929 coloniştii aromâni au trimis o delegaţie la Bucureşti pentru a protesta
împotriva nedreptăţilor comise de gen. Gorski, prefectul de Caliacra. Delegaţia s-a
deplasat la Vălenii de Munte pentru a lua legătura cu Nicolae Iorga. Acesta a acceptat
să-i sprijine publicând în ziarul său şi o scrisoare deschisă către col. Gorski142. La 15
septembrie 1929 a urmat o adunare de protest la sediul Societăţii de Cultură Macedo-
Română. În cadrul adunării, preşedintele Iuliu Valaori anunţa pe colonişti că a fost
primit în audienţă de regentul Gh. Buzdugan. Acesta din urmă a promis că va interveni
pe lângă ministrul Domneiilor, Ion Mihalache. Două zile mai târziu, studenţimea
macedoromână lansa un manifest de sprijinire a demersurilor coloniştilor143. S.C.M.R.
înainta şi un memoriu guvernului în care erau citate cazuri de persecutate şi se solicita
măsuri de îndreptare a situaţiei144.
Pentru promovarea intereselor sale Societatea a editat între 13 septembrie 1930 şi
6 iunie 1931. La acest organ săptămânal a colaborat: Iuliu Valaori, Nuşi Tulliu, Ion Foti,
Taşcu Pucerea, Ion Foti, Taşcu Pucerea, Constantin Noe, Petre Topa, Năstase [=
Atanase] Hâciu, Gh. Murnu, Sterie G. Ciumetti, dr. Ioan G. Ghiulamila, Nicolae
Batzaria, Vasile Muşi, I.N. Delavardar [= C. Constante?]145. Gazeta trebuia să apere
„interesele Românilor din dreapta Dunării, în marginea tratatelor de protecţie a
139 Mémoire sur la situation des minorités roumaines trans-danubiennes: Jugo-Slavie, Bulgarie, Grèce, Albanie, Bucarest, 1925, p. VII. 140 Ibidem, p. I-II. 141 A. Berciu-Drăghicescu, M. Petre: ŞBR, I, p. 20. 142 Scrisoarea e reprodusă de V.T. Muşi, Un deceniu, p. 144-145. 143 Ibidem, p. 145. 144 Memoriul în întregime la: V.T. Muşi, Un deceniu, p. 145-147. 145 PPR, IV, p. 135, p. 45. Cf. S. ŢOVARU, Problema şcoalei româneşti din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 30-31.
172
minorităţilor”, prin promovarea culturală a aromânilor. Promitea să se ocupe de situaţia
şcolilor şi bisericilor din Balcani dar şi pentru promovarea unei noi legi pentru
Cadrilater146. În paginile sale s-a militat pentru un schimb de populaţie ca rezolvare a
problemei dobrogene: „n’ar fi rău – în vederea unei complecte românizări a frontierei
dobrogene – să se producă un schimb de populaţie cu Bulgaria”. Mai ales că
autorităţile bulgare promovau o politică de izgonire din ţară a elementului aromânesc.
Concluzia: „Dacă vecinii noştri din sud sunt animaţi de aceste dorinţe, credem că n’ar
fi rău tratarea unui schimb de populaţie. De altfel e şi singura posibilitate de a se
asigura o Bulgarie a bulgarilor, iar noi o regiune cu situaţie demografică mai
unitară”147. Societatea a intervenit prin organul său de presă şi în problema
pensionarilor care serviseră în şcolile româneşti din Peninsula Balcanică. Aceştia nu
făcuseră vărsăminte la Casa Pensiilor în timpul activităţii lor pentru că nu li se ceruse.
Nuşi Tulliu, fost cadrul didactic în Macedonia, solicita ministerului de resort într-o
scrisoare deschisă să li se plătească aceste pensii, aşa cum sunt plătite cadrelor didactice
din şcolile minoritare din România148.
Chiar şi aromânii refugiaţi în România aveau iniţiative lăudabile în favoarea
fraţilor rămaşi în locurile natale. Consulul României la Skoplje informa pe ministrul
român la Belgrad că în 1932, din iniţiativa lui Nicolae Batzaria s-au adunat bani de la
cruşovenii stabiliţi în Bucureşti. Aceştia au fost folosiţi pentru repararea bisericii, „o
adevărată podoabă de artă, care rămâne închisă şi expusă pieirii”149.
Şi în perioada interbelică istoria a continuat să joace un rol important în
configurarea ideologiei naţionale. Grecii insistau că toţi ortodocşii balcanici fuseseră la
origine greci care, datorită vicisitudinilor istorice, îşi pierduseră limba maternă. De
aceea ei vorbeau de greci „bulgarofoni”, „vlahofoni”, albanofoni”150. Cu sprijinul
patriarhului ecumenic Ioachim III (1878-1884, 1901-1912), Contantin Nicolaidi
alcătuise un dicţionar prin care încerca să dovedească originea grecească originea
146 Programul nostru, „Apărarea”, I: 1, 1930. IX. 13, p. 1. 147 Schimbul de populaţie, „Apărarea”, I: 20, 1931. II. 8, p. 3. Pentru o soluţie similară milita în epocă şi Nicolae Iorga. El considera că astfel „s’ar închide pentru totdeauna adversitatea şi posibilitatea de conflict între noi şi Bulgaria” – Nicolae IORGA, Problema minoritară, „Neamul românesc”, 1931. II. 14 citat în articolul: Schimbul de populaţie: Marele cărturar N. Iorga aprobă soluţia preconizată de Macedo-Români, „Apărarea”, I: 21, 1931. II. 15, p. 1. 148 Nuşi TULLIU, Scrisoare deschisă d-lui prim ministru şi ministru al instrucţiuni[i], „Apărarea”, I: 29, 1931. VI. 21, p. 4. 149 V. Papazi (Skoplje, 1937.III.28) către V. Cădere (Belgrad): ŞBR, I, doc. 176, p. 536. 150 Th. CAPIDAN, Răspuns d-lui Kerampoulos, CA, 2, p. 206.
173
grecească a graiului macedoromân151. Ideea a fost reluată de A. Keramopoulos,
preşedintele Academiei din Atena care a prezentat-o într-un discurs la 28 decembrie
1938152. El începe prin prezentarea ariei de răspândire a aromânilor în Balcani: în Pind,
Gramos, Caragiova, Epir, Rodopi, în Albania, Serbia şi în munţii Bulgariei153. Afirmă
că etnonimul sub care eisunt denumiţi de către străini, acela de „vlah” derivă din
„fellah” care în ebraică şi arabă înseamnă cultivator („fellaha” i.e. „travailler le terre,
cultiver”154). De aici provine cuvântul „cuţovlah”. Acesta înseamnă în turceşte „vlah
mic” folosită de turci pentru a-i deosebi pe aromâni de românii din sudul Dunării”155.
Însă recunoaşte că în limba lor ei se numesc „aromâni” derivat din „romani”. Consideră
că nu e vorba totuşi de un etnonim ci de cetăţenia romană: „ce terme ne désigne pas une
nationalité, mais une qualité civile” şi dă exemplul din Imperiul Otoman când „le nom
Romios ou Roum en Turquie recouvrait non seulement la nationalité grecque mais
beaucoup d’autres peuples principalement microasiatiques christianisés et qui avaient
été compris dans l’Empire byzantin, le nom Romani couvre toute sortes de races”156.
Trece apoi în revistă diferitele teorii privind originea vlahilor balcanici contestând
laolaltă afirmaţiile cronicarilor bizantini (Kekaumenos, Laonic Chalcocondil, Ioan
Kinnamos) dar şi pe ale autorilor moderni care încearcă să nege autohtonia vlahilor pe
teritoriul grecesc157. Keramopoulos consideră că vlahii din Grecia provin dintre
localnicii greci care, încorporaţi în armata romană, şi-au pierdut limba, rămânând însă
legaţi de regiunea lor natală unde au servit ca soldaţi158: „Dans les montagnes de
l’Albanie ils étaient Illyriens, dans les montagnes grecques ils étaient Grecs. Seuls des
indigènes pauvre pouvaient accepter de changer de vie, de devenir des montagnards,
d’autant plus qu’ils savaient que de leur montagnes familières et aimées, ils pourraient
voir de haut leur bourg natal, visiter leurs parents et prendre femme au moins lors de
leur premier établissement, quand ils n’avaient pas encore crée de famille et n’avaient
151 Ibidem, p. 238. Este vorba de lucrarea lui Konstantinos NIKOLAIDIS, Etymologikôn lexikôn tês koutsovlahikês glósis. En Athénais: Typois P.D. Sakellariou, 1909, 45 + 598 p. 152 Comunicarea sa a apărut în foileton în ziarul „Le Messager d’Athènes”, nr. 5193-5200 din ianuarie 1939 – A. Keramopoulos, Que sont les Koutsovlaques?, „Le Messager d’Athènes”, no. 5193-5200, [1939], p. 1. 153 Ibidem, p. 1. 154 Ibidem, p. 1; T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 216. 155 „Leur nom de Koutzovlaques est un corruption du turc Koutchouk Vlah, ou Petits Vlaques, comme les nommères les Turcs pour les distinguer des habitants de la Roumanie ou Grande Valachie qui était comprise dans l’État turc” – A. Keramopoulos, loc. cit., p. 1. 156 Ibidem, p. 1-2. 157 Ibidem, p. 2-6. 158 Ibidem, p. 7-8.
174
pas encore de fils ni de filles”159. El acceptă linia Jireček160 (Melnik-Nevrokop-Seres-
Poroi), pe care o descrie în detaliu deoarece ea ar confirma că întreaga Macedonie ar
aparţine spaţiului lingvistic grec161. Despre originea comună a vlahilor nord- şi sud-
dunăreni scrie: „Până când nu se probează că dacii s-au pogorît din Pind pînă atunci
credem că vlahii noştri n-au nici o picătură de sînge dac”162. Deci limba vorbită de
vlahii balcanici este diferită de cea a românilor care trăiesc la nordul Dunării163. Şi
încheie: „Aceşti vlahi, fraţi de-ai noştri, şi-au jertfit numai limba, încolo ei au rămas
greci ca suflet şi sânge. Locul lor este în familia greacă. Ei poartă cea mai veche rană a
elenismului: pierderea limbii greceşti. Ei sunt cei mai vechi luptători ai grecilor,
înzestraţi cu virtuţi nobile care, ca şi sîngele şi sufletul lor grecesc, se afirmă puternic,
indiferent dacă şi-au pierdut limba”164.
La scurtă vreme după apariţia comunicării, la 27 ianuarie 1939, Nicolae Iorga
cerea ca Academia Română să răspundă afirmaţiilor acestuia. Cel mai în măsură să dea
un răspuns competent a fost, fireşte, Theodor Capidan165 care avea deja experienţă în
această privinţă166. Răspunsul a fost citit în şedinţa publică a Academiei Române din 10
februarie 1939167. El a fost imediat publicat în limbile română şi franceză chiar de către
Societatea de Cultură Macedo-Română168. În răspunsul său, Capidan arată că afirmaţiile
lui Kéramopoulos se înscriu în linia deja cunoscută a intelectualilor greci şi a patriarhiei.
Trece în revistă pe principalii reprezentanţi ai acestei teorii: Neofit Duca şi C.
159 Ibidem, p. 8-9; T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 224. 160 Un „distingué historien tchécoslovaque*, professeur aux Universités de Prague et de Vienne” – A. Keramopoulos, loc. cit., p. 4. 161 Ibidem, p. 4; T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 227. El acceptă şi unele „insule” romanice în teritoriul grecesc (Štip şi Filipopol) sau greceşti în spaţiul romanic (coloniile maritime greceşti din Pont) – A. Keramopoulos, loc. cit., p. 4. 162 Apud T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 222. 163 Citează pe N. Iorga (pe care-l combate însă în privinţa originii comune a vlahilor nord- şi sud-dunăreni) după care limba vorbită de către aromâni nu este inteligibilă pentru un român de peste Dunăre – A. Keramopoulos, loc. cit., p. 6. Cu toate acestea, N. Iorga afirmă că este vorba de dialecte ale aceleeaşi limbi. 164 Apud T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 225. 165 AARD, LIX, 1938-1939, p. 59-60. 166 La scurtă vreme după apariţia dicţionarului lui C. Nicolaides, el publicase un răspuns docmentat care a avut un ecou mult mai mare în lumea ştiinţifică. Vd. Th. CAPIDAN (Docteur ès lettre et ancien assistant à l’Institut Balkanique de l’Université de Leipzig), Réponse critique au Dictionnaire d’étymologie koutzovalaque de Constantin Nicolaïdi, Salonique, 1909, 56 p. citat după T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 207-208; Max Demeter PEYFUSS, Chestiunea aromânească. Evoluţia sa de la originii până la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 134; BRM, 1, p. 558, nr. 10032. 167 AARD, LIX, 1938-1939, p. 64. 168 Th. CAPIDAN, Răspuns D-lui Keramopoulos de la Academia greacă din Atena, referitor la originea greacă a Macedo-Românilor, AARMSL, s. III, t. IX, mem. 2, Bucureşti, 1939, 24 p.; idem, L’Origine des Macédo-Roumains. Reponse à M. le professeur Kéramopoulos de l’Academie d’Athènes. Publiée par la Société de Culture Macédo-roumaine de Bucarest. Bucarest: „Bucovina I.E. Torouţiu, 1939, 30 p.
175
Nicolaidi169. Răspunzând punctual lui A. Keramopoulos, el apreciază faptul că sunt
prezentate toate regiunile în care locuiesc aromânii. Motivul: „Din momentul* ce
aromânii, după teoria lui, sunt de origine greci, nu mai este nici un motiv ca aşezările
lor să fie tăinuite sau numărul lor redus”170. Sunt respinse afirmaţiile privind originea
numelui de vlah. Etnonimul derivă din denumirea unui trib celtic romanizat. Numele
acestuia a fost extins de germani şi slavi la totalitatea populaţiei romanice171.
„Cuţovlah” provine din grecescul „koutsos” (i.e. „şchiop”) şi „provine din epoca în care
românii încercau să scrie în graiul lor, iar grecii îşi băteau joc [...] că limba lor prea
mult şchiopătează, ca să poată ajunge o limbă scrisă”172. Teoria lui Roesler este
respinsă de Kerampoulos „nu de dragul tezei româneşti, ci numai ca să scoată în
evidenţă faptul că în ţinuturile din dreapta Dunării, care ţineau de zona culturală
grecească, orice romanizare a elementului autohton trebuia să dea naştere la un popor
romanic care, ca limbă a trebuit să fie deosebit de dacoromână”173. Th. Capidan
demonstrează că aromâna nu poate fi „un idiom roman deosebit de limba română”
pentru că cele două „nu se aseamănă numai în evoluţia normală a faptelor de limbă în
structura lor gramaticală, dar chiar şi în cele mai mici excepţiuni”. De aceea „trebuie
admis că strămoşii macedoromânilor şi dacoromânilor, în veacurile de plămădire a
poporului român, probabil până în sec. VIII sau IX, au trăit în aceeaşi limbă şi ducînd
aceeaşi viaţă”174. În plus, în sprijinul afirmaţiilor sale, Prof. Keramopoulos nu aduce
nici o dovadă175. Th. Capidan afirmă răspicat poziţia care se bucură de cea mai mare
acceptabilitate în lumea ştiinţifică: „Noi am afirmat întotdeauna că românii din
Peninsula Balcanică au venit în aşezările de astăzi din nord, înţelegând prin aceasta
întotdeauna nordul Peninsulei Balcanice. Această origine nordică a elementului
românesc din Grecia rezultă din două consideraţiuni: mai întîi, plecînd de la ideea că
împreună cu Dacia a fost romanizată întreaga Peninsulă Balcanică, acolo unde
elementul traco-ilir continua să vorbească limba maternă; al doilea, însă, că poporul
român, aşa de numeros cum este astăzi −, adică mai numeros decît toţi grecii, toţi
bulgarii şi toţi albanezii laolaltă – s-a format în dreapta şi în stînga Dunării, nu numai
169 T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 207-208, 211-213. 170 Ibidem, p. 215. 171 Ibidem, p. 218. 172 Ibidem, p. 220. Termenul se întâlneşte încă la Miron Costin şi Dimitrie Cantemir în accepţia pe care o prezintă T. Capidan. Dar cu altă motivaţie. Vd. Stoica LASCU, De la populaţia romanizată la vlahi / aromâni / români balcanici, SAI, LXX, 2005, p. 33-34. 173 T. Capidan, Răspuns, 1999, p. 228. 174 Ibidem, p. 229-230. 175 Ibidem, p. 226.
176
la dreapta, cum greşit a susţinut Roesler, şi nici numai în stînga, cum intenţionat afirmă
dl. Keramopoulos, lăsînd să se înţeleagă că în dreapta marelui fluviu existau numai
greci”176. Ca urmare „întreaga teorie a lui Keramopoulos despre originea românilor
din Grecia, reprezintă pur şi simplu o negaţie a adevărului ştiinţific. Ceva mai mult, în
dezvoltarea acestei ciudate teorii, ştiinţa d-lui Kerampoulos a fost pretutindeni
dominată de interese şi prejudecăţi naţionale. Aici stă răul şi aceasta este partea
regretabilă din comunicarea d-sale, care nu poate fi de folos nici ştiinţei, nici
legăturilor de bună prietenie dintre noi şi poporul grec”177.
176 Ibidem, p. 227-228. 177 Ibidem, p. 230-231. Pentru o politică de convieţuire între greci şi aromâni s-a pronunţat şi George MURNU, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ed. Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1984, p. 173-188.
177
Capitolul VI
DE LA O DICTATURĂ LA ALTA
SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
ÎNTRE ANII 1940 - 1950
§ 34. PRINCIPATUL PINDULUI
La 7 aprilie 1939 Italia transforma influenţa sa politică asupra Albaniei într-o
ocupaţie efectivă1. Preocupată cu probleme mai importante, Europa nu a reacţionat.
Câteva luni mai târziu se declanşa cel de-al doilea război mondial. Victoriile rapide ale
germanilor au trezit invidia cercurilor de la Roma. Acestea au decis să acţioneze în
nordul Africii şi în Balcani. În acest scop a solicitat Greciei să permită instalarea pe
teritoriul său de baze militare italiene. Autorităţile greceşti au refuzat.
La 28 octombrie 1940 trupele italiene au atacat Grecia2. Primele victime vor
proveni din partea aromânilor atât din partea civililor cât şi a militarilor3. Numeroşi
aromâni au fost înregimentaţi în armata greacă în lupta împotriva invadatorilor. Cu toate
acestea, autorităţile au trecut la represalii în rândul civililor aromâni. În martie 1941
erau deja internaţi 241 de aromâni în lagărul de la Corint duşi ulterior în Creta4.
Sprijinită de britanici armata greacă a reuşit să respingă pe agresori pătrunzând pe
teritoriul Albaniei. În primăvara anului 1941, Germania vine în ajutorul aliatului său
atacând Iugoslavia şi Grecia (6 aprilie). La 23 aprilie 1941 Grecia capitulează deja.
Regele George II şi guvernul se refugiază la Cairo5. În aceeaşi zi, M.A.E. român trimite
un memoriu către Germania prin care se solicită: Banatul occidental şi un stat
macedonean care să includă „populaţiile româneşti” sud-dunărene, şi un teritoriul
românesc în Timoc şi Vardar sau un condominium germano-italo-român pentru zona
1 Kopi KYÇYKU, Istoria Albaniei, Bucureşti, 2002, p. 82-83. Cu detalii: Marius DOBRESCU, Momente din istoria Albaniei. Culegere de studii şi articole, [vol. 1], Bucureşti, 2011, p. 199-205. 2 ILD, p. 423; Gelcu MAKSUTOVICI, «Pindo, terra vala[c]horum», CA, 1, p. 315. Atacul s-a produs fără acordul germanilor – Constantin IORDAN: RRE, p. 281. 3 Cu detalii: Ghiorghios EXARHU, Avti ime i vlahi, ed. II, Athina, 1994 citat de Ioan M. CARDULA, Istoria aromânilor macedoneni, trad. Ec. Cardula, Bucureşti, p. 174. 4 Gh. Ghica (Atena, 1941. III. 14) către M.A.E.: ŞBR, I, doc. 195, p. 575-576. 5 C. Iordan: RRE, p. 282.
178
Timoc-Niş-Scopie-Salonic6. La 26 iunie 1941 se întrerup oficial relaţiile diplomatice
româno-elene. Cu toate acestea Legaţia României la Atena îşi continuă activitatea sub
conducerea lui Radu Arion cu rangul de însărcinat de afaceri7.
Acestea sunt condiţiile care vor favoriza apariţia unui Principat al Pindului. Ideea
unei structuri statale aromâneşti în Pind nu era nouă. Oficial, fusese solicitată de
ministrul României la Londra, Nicolae Mişu în 19138. O republică a Pindului
funcţionase pentru câteva zile în 19179. Ba chiar şi republică („de o zi”) în 1918 la
Corcea10. Personajele principale implicate în „aventura” din 1941-194311 au fost:
Alcibiade Diamandi şi Nicola Matoussi.
Alcibiade Diamandi s-a născut în comuna Samarina12 la 13 august 189313. A
urmat şcoala la Samarina14. În 1912 refuză încorporarea în armata greacă. Se refugiază
6 Mihai Antonescu (Bucureşti, 1941. IV. 23) către Manfred von Killinger: RSD, doc. 144, p. 310-311 (fragmentar); Cătălin CALAFETEANU, România şi „micile Puteri” vecine (1940-1944), Bucureşti, 2011, p. 116-117. 7 PER, p. 241; C. Iordan: RRE, p. 282. 8 DD, 1913, doc. 120-122, p. 90-92. 9 Principalele surse au fost publicate de: Stoica LASCU, Evenimentele din iulie-august 1917 din regiunea Munţilor Pind – încercare de creare a unei statalităţi a aromânilor. Documente inedite şi mărturii. Studiu istoriografic şi arhivistic, Constanţa: „Revista română de studii euroasatice”, III, 2007, p. 91-162. 10 Claudiu PĂDUREAN, Legenda principelui Diamandi, Bucureşti: „Aldine” [supliment al ziarului „România liberă”], 2011. IX. 29 <www.romanialibera.ro/aldine/history/legenda-principelui-diamandi>, 2014. X. 25. Vd. Principality of the Pindus <en.wikipedia.org.>, 2014. IX. 18. 11 Acest episod este foarte controversat. Până acum nu există un studiu temeinic asupra situaţiei. Principalele surse consultate au fost: Ianni A. PAPATHANASIOU, Istoria vlahilor în imagini, Constanţa, 2003, p. 33-35 (foarte critic la adresa lui A. Diamandi dar încercând să-l disculpe pe N. Matussi), I.M. Cardula, Istoria, p. 174-176 (favorabil lui A. Diamandi), Nicolas TRIFON, Aromânii pretutindeni nicăieri, trad. Adrian Ciobotaru, Chişinău, 2012, p. 343-350. Poziţia greacă este rezumată de Dean KALIMNIOU, Alkiviadis Diamandis di Samarina, Prince of Pindus, Melbourne: „Neos Kosmos”, 2006. X. 26 <diatribe-column.blogspot.ro/2006/10/alkiviadis-diamandis-di-samarina>. A. O prezentare în stil gazetăresc la: Claudiu PĂDUREAN, Superspionul care a devenit principe, Bucureşti: „Aldine” [supliment „România liberă”], 2011. X. 6 <www.romanialibera.ro/aldine/history/superspionul-care-a-devenit-principe>, 2014. X. 25. Foarte importante pentru lămuriarea situaţiei sunt rapoartele oficiale. Primul trimis de A. Diamandi (1942. VII. 17) către I. Antonescu: ŞBR, II, doc. 261, p. 510-521 prezintă activitatea desfăşurată în numele statului român în regiune. Cel de-al doilea este un raport al lui N. Matussi (Atena, 1943. X. 21) către M. Stănescu: ŞBR, II, doc. 293, p. 568-572 ce înfăţişează situaţia în care se aflau aromânii după ce A. Diamandi (1942) şi, mai apoi (1943), italienii au părăsit Grecia. Arhiva Legaţiei României la Atena pentru perioada 1940-1946 a fost luată în exil de către Radu Arion, însărcinatul cu afaceri. Ulterior, documentele au fost publicate – RG, 1997. Din păcate, piesele mai importante au fost arse de către Radu Arion (asistat de secretarul Nicolae Papahagi) în 1944 ianuarie 20 şi august 23 – Radu Arion: Proces verbal de distrugere parţială a arhivei Legaţiei României (Atena, 1944. I. 20): RG, doc. 95, p. 157-158; idem: Proces verbal de distrugere parţială a arhivei Legaţiei României. Urmare la procesul verbal din 20 ianuarie 1944: RG, p. 42, doc. 163, p. 229-230; C. Iordan: RRE, p. 285-286. 12 I.A. Papathanasiou, Istoria, p. 33; N. Trifon, Aromânii, p. 345. 13 Cicerone IONIŢOIU, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar, vol. 3, Bucureşti, 2002, p. 73; Claudiu PĂDUREAN, Legenda principelui Diamandi, Bucureşti: „Aldine” [supliment „România liberă”], 2011. IX. 29 <www.romanialibera.co/aldine/history/legenda-principelui-diamandi>, 2014. X. 25. 14 După unele surse şcoala românească – Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. După altele ar fi urmat şcoala greacă la Larisa în Tesalia – I.A. Papathanasiou, Istoria, p. 34. Este posibil ca acest autor să-l confunde cu Nicola Matussi care era într-adevăr tesaliot.
179
în România. Se înscrie la Academia Comercială din Bucureşti15 pe care o absolvă în
191616. La declanşarea Războiului pentru Întregirea României intră în Armata
Română17 ca voluntar. După unele surse, atunci ar fi intrat şi în cadrul Serviciului de
spionaj românesc. În 1917 îl găsim în Balcani pentru a forma un corp de armată aromân
cu scopul destabilizării Bulgariei şi Turciei18. În vara acestui an, profitând de prezenţa
în regiune a trupelor italiene, încearcă la Samarina proclamarea unei republici a
Pindului19. Când armata italiană s-a retras din regiune A. Diamandi s-a refugiat şi el în
Albania20, ajungând şi consul al României la Vlora21 şi un apropiat al liderului albanez
Fan Noli (= Theofanis Mavromatis)22. În 1923 obţine cetăţenia română23. Amnistiat,
revine în Grecia în 1927 ca vicepreşedinte al filialei din Grecia a companiei naţionale
petroliere din România24. Intră într-un conflict pentru o femeie cu un căpitan de vas la
Pireu fiind la un pas de moarte25. Fireşte, continuă să fie în atenţia serviciilor de
contraspionaj greceşti ca agent dublu în slujba Italiei şi României26. În 1940 guvernul
Metaxas emite ordin de expulzare pe numele său27. Se sustrage28 fugind în Albania.
Când trupele italiene au atacat Grecia, A. Diamandi se afla deja la Konitsa, pe frontiera
greco-albaneză. Va servi ca translator pe lângă gen. Alfredo Guzzoni29.
Nicola Matussi s-a născut în 1898 la Samarina30. Era membru al unei familii de
mari proprietari funciari din Tesalia. A studiat în şcolile greceşti teologia şi dreptul. 15 C, Pădurean, Legenda, p. 2; Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 16 D. Kalimniou, loc. cit., p. 1. 17 Ibidem. 18 C. Pădurean, Legenda, p. 2. 19 I.M. Cardula, Istoria, p. 161-162; D. Kalimniou, loc. cit., p. 1-2. Drapelul oficial al Republicii era tricolorul românesc cu Lupoaica şi Gemenii – I.M. Cardula, Istoria, p. 162 – adică drapelul S.C.M.R. A. Diamandi a afirmat într-o adresă oficială că el însuşi este întemeietorul Consiliului Naţional al Românilor de la Pind – Consiliul Naţional al Românilor din Pind (1942. VII. 17) către I. Antonescu: ŞBR, II, doc. 261 [p. 510-521], p. 519. N. Trifon, Aromânii, p. 345 îl rezintă ca implicat în a. 1917 într-o acţiune autonomistă la Băiasa (gr. Vovousa) care a fost înăbuşită prin intervenţia armatei greceşti. A. Diamandi a afirmat într-o adresă oficială că el însuşi este întemeietorul Consiliului Naţional al Românilor de la Pind – Consiliul Naţional al Românilor din Pind (1942. VII. 17) către I. Antonescu: ŞBR, II, doc. 261 [p. 510-521], p. 519. 20 I.M. Cardula, Istoria, p. 162; C. Pădurean, Legenda, p. 2. Unii autori îl arată şi ca întemeitor al unei republici „de o zi” la Corcea în 1918 la care ar fi trebuit să renunţe pentru a nu nemulţumi Grecia aliată – C. Pădurean, Legenda, p. 2. 21 N. Trifon, Aromânii, p. 345. D. Kalimniou, loc. cit., p. 2. 22 Ibidem, p. 2. 23 Prin Legea nr. 2831 din 1923 iunie 6 publicată în M. Of., 112, 1924. V. 25, p. 5769. 24 D. Kalimniou, loc. cit., p. 2; C. Pădurean, Legenda, p. 2; Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 25 C. Pădurean, Legenda, p. 2; Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. Va rămâne cu o cicatrice de pe urma căruia va fi recunoscut – Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 26 C. Pădurean, Legenda, p. 2. 27 Ibidem, p. 1. cf. D. Kalimniou, loc. cit., p. 2. 28 Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 29 D. Kalimniou, loc. cit., p. 2; C. Pădurean, 2011: S, p. 11. 30 Nicola Matushi*, <en.wikipedia.org>, 2014. VI. 11.
180
Tânăr idealist, aderă la Partidul Comunist din Grecia. Participă la o conferinţă a
partidelor comuniste balcanice unde s-a susţinut ideea unei Macedonii autonome
multietnice în cadrul unei Federaţii Comuniste Balcanice. Ulterior, va renunţa la
comunism devenind secretar general la Partidului Agrarian din Grecia31. La declanşarea
războiului era avocat în oraşul Larisa, capitala Tesaliei32.
Imediat ce Grecia a capitulat Alcibiade Diamandi s-a prezentat în faţa aromânilor
drept trimis al generalului Ion Antonescu pentru a rezolva problema aromânească33. La
27 mai 1941 din Tirana un Consiliu Naţional al Aromânilor din Pind adresa un memoriu
către Francesco Jacomoni, fost ambasador şi regent al Italiei în Albania34. Consiliul era
alcătuit din: Alcibiade Diamandi (preşedinte), dr. Nicolae Micibuna, dr. Mihail
Teguiani, prof. Zicu Araia, avocaţii „Giorgio Vassilaki” şi „Giorgio Casana” şi ing.
Sotir Pelechi. Acestora li se alătura şi comunitatea aromânilor din Meţova (Toli Hagi
„Tsaruhe”, D. Perceli, C. Cimbuca, N. Cahramani)35. Memoriul solicita apărarea celor
1.500.000 de „latini ai sudului Balcanilor”36 prin înfiinţarea unei forţe militare proprii
care să-i protejeze pe aromâni de atacurile greceşti37.
În iunie 1941 la Grebena şi apoi la Meţova apare Partidul Comunităţii Cuţovlahe
în cadrul Uniunii Comunităţilor Româneşti. Ba chiar şi un parlament la Tricala a cărui
funcţionare n-a fost îngăduită de autorităţile italiene. Noua structură a dus o politică
antigrecească de promovare a elementului aromânesc chiar prin încercarea modificării
toponimiei oficiale a regiunii38.
Acţiunii lui A. Diamandi i se alătură şi un prieten de familie, Nicola Matussi,
bucuros – potrivit proprie-i mărturii – a se alătura unei acţiuni oficiale a statului român.
Acesta recunoaşte că până în 1940 propaganda românească fusese acceptată doar de 5
% din numărul aromânilor din Grecia. Adică doar de institutorii şi pensionarii plătiţi de
statul român şi de elevii şcolilor româneşti. Apoi situaţia s-a schimbat: „Roadele acestei
acţiuni se cunosc. Regiuni întregi româneşti au fost readuse la conştiinţa naţională.
Oraşe, sate şi cătune unde niciodată nu a pus piciorul un învăţător sau un preot român,
31 Nicolae CARATANĂ, Memorii ghetsimanice, ed. Vasile Dimaca, Constanţa, 2000, p. 378. 32 N. Matussi (Atena, 1943. X. 21) către M. Stănescu: ŞBR, II, [doc. 293, p. 568-572], p. 568. 33 ŞBR, II, p. 510. 34 G. Maksutovici, Pindo, p. 315. 35 Ibidem, p. 316. 36 Ibidem, p. 318 (harta ilizibilă, p. 319). 37 Ibidem, p. 316. 38 Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18.
181
îşi cereau dreptul la viaţă nouă. Fotografiile Regelui Mihai şi ale Mareşalului
Conducător erau mândria caselor româneşti.”39
Alcibiade Diamandi a fost activ şi în plan diplomatic. Prin august 1941, prin
mijlocirea lui Galeazzo Ciano, ministrul de Externe al Italiei, Diamandi, „conducătorul
grupului etnic român din peninsula Balcanică” s-ar fi întâlnit cu Ivan Vanciu Mihailov,
„şeful suprem al mişcării pentru independenţa Macedoniei”40. O lună mai târziu, A.
Diamandi intervenea la Roma pe lângă ministrul Ghigi reuşind să împiedice formarea
unui guvern albanez la Ianina41.
La 25 septembrie 1941 Alcibiade Diamandi adresează un memoriu primului
ministru grec de la Atena, Tsolakoglu. După Diamandi partea greacă s-ar fi arătat gata
să recunoască „revendicările noastre culturale, naţionale şi în parte administrative”.
Dar, „influenţat de elemente ostile, am ezitat – recunoaşte A. Diamandi – a confirmat
prin fapte acordul stabilit”42 care prevedea şi redeschiderea şcolilor româneşti43.
Însă Diamandi preferă tratativelor cu partea greacă pe cea directă cu Roma.
Imediat, solicită protecţia Italiei pentru aromâni inclusiv prin formarea Legiunii V-a
Macedonica44, după modelul antic. În acest scop se adresează la 3 decembrie 1941
ministrului A. Ghigi45. Se lăuda că are deja 5.000 de voluntari cărora li se vor adăuga şi
foşti ofiţeri aromâni din armata grecă, „câţiva ofiţeri superiori italieni” şi, poate, cadre
numite de la Bucureşti. Pentru proiectul său obţine la 19 aprilie 1942 obţine sprijinul
gen. Arturo Scattini din Comandamentul superior al forţelor italiene din Albania46.
Pentru protejarea elementului aromânesc A. Diamandi trimite o telegramă chiar lui
Benito Mussolini la 12 octombrie 194147.
La 1 martie 1942 în presa locală apare un manifest semnat 25 de personalităţi
aromâne din regiune: avocaţi (Nicola Matussi, Georgios Vasilakis, A. Kalometros, Toli
Hatzis*), profesori (Dimas Toutras, A. Beca, Dim. Hatzigogou*, Kosta Nikoleskou*,
Toli Pasta, Stefanos Kotsios, G. Kontoinani*, Toli Hatzi*) medici (dr. Nikos
39 ŞBR, II, p. 568-569. Şi A. Diamandi se exprima în aceeaşi termeni: de la 6-7.000 aromâni românofili numărul lor ar fi crescut între 1941-1942 la 800.000* cu speranţe de a ajunge până la 1.700.000* – ŞBR, II, doc. 261, p. 511. 40 Prefectura Poliţiei Capitalei (Nr. 181 / 1941. VIII. 26) către M.A.E.: Problema macedoneană în peninsula Balcanică: A.N.R., D.G.P., 1941, ds. 164, f. 10-11. 41 ŞBR, II, doc. 261, p. 511. 42 Ibidem. 43 Ibidem, p. 517. Şcolile din Ianina, Grebena şi Salonic s-au redeschis în 1941 sept. 24 şi, respectiv, nov. 16 – R. Arion (Atena, 1941. XII. 6) către M. Antonescu: RG, 1997, doc. 10, p. 24, 61-62. 44 ŞBR, II, doc. 261, p. 511. 45 Ibidem, p. 518. 46 Ibidem, p. 519. 47 Ibidem, p. 518.
182
Mitsibouna, dr. Georgios Frankos, dr. Koloera* ), ingineri (Niko Teleionis, S. Pelekis),
oameni de afaceri (Gachi* Papas) şi alţii (Vasilis Tsiotzios, Dimitrios Tahas, Giovani*
Mertzios din Nevesca, Periclis Papas, Virgiliu Balamace, K. Pitouli*, Dimitrios Barba).
Ulterior, manifestul care solicita sprijinirea obiectivelor Axei de către aromâni, va fi
semnat şi de către Vasilis Vartolis, Zikos Araias (= Zicu Araia, poet aromân românofil
născut la Samarina) şi George Murnu (prof. univ. la Bucureşti)48.
Alcibiade Diamandi se consideră din ce în ce mai sigur pe situaţie49. La 10 mai
1942 organizează o adunare la Meţova. Aici sunt salutaţi 58 de aromâni arestaţi ca
urmare a unor denunţuri greceşti şi eliberaţi de către autorităţile italiene. În cadrul
adunării se anunţă reorganizarea Consiliului Naţional al Românilor din Pind care urma
să conducă Uniunea Comunităţilor Române. Propaganda urma a fi condusă de către un
comitet format din 7. Era vorba de câte „o persoană responsabilă de încredere cu doi
consilieri” pentru 7 centre considerate esenţiale pentru propaganda printre aromâni:
Ianina pentru Epir, Tricala şi Larisa pentru Tesalia, Coriţa pentru Albania, Florina,
Veria şi Salonic pentru Macedonia50, coordonarea întregii activăţi urmând să revină
guvernului român51. Se propunea şi înfiinţarea unui birou de propagandă dar şi de
schimburi comerciale la Roma52. La 27 mai 1942 autorităţile italiene din Grecia îşi
anunţau acceptul pentru deciziile adoptate la Meţova53.
În spiritul deciziilor anunţate la Meţova A. Diamandi se adresa autorităţilor
române (24 aprilie 1942) şi italiene (29 mai 1942) propunând o secţie culturală care să
funcţioneze pe lângă Uniunea Comunităţilor Române. Pentru reuşita propagandei se
propuneau măsuri radicale: suspendarea întregului personal didactic românesc „spre a fi
revizuit şi selecţionat” de către U.C.R., înfiinţarea a 2 licee (de băieţi şi, respectiv, de
fete) şi a 2 şcoli pentru predarea în limba italiană şi germană pe lângă limba română,
fireşte54.
Situaţia era însă departe de modul cum era prezentată autorităţilor române de A.
Diamandi şi apropiaţii săi. În Grecia foamea luase forme endemice mai ales în marile
centre: Atena, Pireu, Salonic. Agenţiile diplomatice româneşti şi chiar Alcibiade
48 Apelul a fost publicat de Ahilleas ANTHEMIDIS, The Vlachs of Greece, Thessaloniki: Malliaris, 1998 (în greacă*) – Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. Cf. N. Trifon, Aromânii, p. 345. 49 S-a lansat şi ipoteza că Ohrana*, o facţiune a Organizaţiei Revoluţionare Interne Macedonene ar fi oferit tronul Macedoniei lui Alcibiade Diamandi – Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 50 ŞBR, II, doc. 261, p. 519-520. 51 Ibidem, p. 518. 52 Ibidem, p. 512. 53 Ibidem, p. 519. 54 Ibidem, p. 518.
183
Diamandi au solicitat un sprijin rapid pentru populaţia aromânească. Autorităţile
româneşti au fost trimis ajutoare alimentare fără să facă distincţie între minoritarii
aromâni şi majoritarii greci. Omenia românească a fost salutată de către autorităţile
greceşti.
Bucureştiul nu era mulţumit de activitatea lui Diamandi care reuşise să
învrăjbească minoritatea aromână cu grecii majoritari. Trimis ca preşedinte al Comisiei
de bacalaureat pentru liceele din Salonic şi Grebena, profesorul Gh. Papahagheorghe de
la Liceul Comercial din Galaţi, contacta personalul diplomatic românesc din Balcani
(Radu Arion, însărcinatul cu afaceri de la Atena, N. Cotlarciuc, secretarul de legaţie de
la Sofia şi pe Emanoil Popescu, consulul general de la Salonic). În faţa situaţiei pe care
o descrie amănunţit, profesorul gălăţean solicită alcătuirea unui statut nou al
comunităţilor româneşti55 dar şi: „Rechemarea temporală* sau ridicarea însărcinărilor
date în scopul organizării elementului aromân, trimişilor actuali – dl. Alcibiade
Diamandi, Daiani etc., a căror operă actuală dăunează urmând ca după ce va fi
statuat[e] şi trasat[e] normele de organizare, aceştia să fie subordonaţi Inspectoratului
general în directive şi control.”56
La rândul său, fostul consul al României la Skoplje scria ministrului României la
Sofia57:
„Românii ar putea avea, ici şi colo, şcoli şi biserici, dar de aici şi până la a deveni
factori de conducere în stat şi a putea prospera în voie, ca naţionalitate aparte, este un
pas atât de mare încât el nu poate fi făcut decât de imaginaţia unor oameni care
trăiesc departe de realităţile balcanice”58.
Iar despre un stat aromânesc în Balcani nota: „Proiectul acesta este o utopie şi
este greu de conceput cum s-au putut găsi oameni cu experienţă şi simţ al răspunderii
care să-l îmbrăţişeze. Ca explicaţie, nu văd decât: pe de o parte, ambiţia personală a
unora; pe de altă parte, necunoştinţa condiţiunilor speciale din Balcani de astăzi”59. Şi
adăuga:
55 Gh. Papagheorghe (Galaţi, 1942. VII) către M.C.N.C., Situaţia generală a elementului aromân din Peninsula Balcanică: ŞBR, II, [doc. 264, p. 524-528], p. 524. 56 Ibidem, p. 527. 57 Consul României la Skoplje (Nr. 796 / 1942. V. 11) către George Caranfil: ŞBR, II, doc. 257, p. 493-507. Conform afirmaţiilor sale, susţinute de experienţa de 4 ani în calitate de consul, numărul aromânilor nu putea depăşi 350.000 în Bulgaria, Iugoslavia, Grecia şi Albania – ibidem, p. 493. 58 ŞBR, II, p. 502. 59 Ibidem, p. 503.
184
„Cât despre România, din două una: sau statul aromânesc propus nu va recurge
la protecţia politică şi militară a Patriei Mame, şi atunci rămân deschise porţile
asistenţei ecnomice şi financiare, cu avantagii absolut ipotetice pentru ţara noastră.
Sau noul stat va avea nevoie de garanţia şi de sprijinul României. Aceasta
înseamnă că ţara noastră va fi mereu obligată să intervină pentru a apăra această
sucursală a sa, noţiune inedită în istoria ginţilor, împotriva revendicărilor, agitaţiilor
şi uneltirilor statelor balcanice înconjurătoare ce se vor socoti lezate prin înfiinţarea
«Statului Aromânesc»”60.
Deoarece renunţarea la sprijinirea aromânilor „Ar fi o crimă contra sângelui
românesc”61, diplomatul concluziona că: „Pentru rezolvarea problemei macedoromâne,
nu este decât o singură soluţiune: aducerea românilor-macedoneni în ţară, în bloc şi
cât mai curând cu putinţă.”62
La 14 iunie 1942 guvernul G. Tsolakoglu solicita o nouă întrevedere cu A.
Diamandi. Acesta din urmă răspundea însă că va lua mai întâi legătura cu autorităţile
din România63. Şi, în aceeaşi lună părăsea – definitiv – Grecia64. Nu se ştie dacă
plecarea sa a fost datorată pierderii influenţei sale în rândul comunităţii aromâne. Sau,
poate, chemării sale la Bucureşti de către chiar autorităţile române.
La 17 iulie 1942 mareşalului Ion Antonescu îi era înaintat un memoriu detaliat din
partea Consiliului Naţional al Românilor din Pind65, redactat, aproape sigur, de către
chiar A. Diamandi. După ce se trecea în revistă întreaga activitate dintre 1941-1942,
memoriul propunea: (1) înfiinţarea unui Comitet Central pentru propaganda românească
în Balcani în care să intre G. Murnu şi, eventual, George [= Gheorghe] Brătianu, Mircea
Vulcănescu, Simion Mândrescu („ca bun şi vechi luptător naţionalist în Transilvania,
precum şi în calitatea de fost ministru al României la Tirana”), la care să se adauge şi
un reprezentant al Marelui Stat Major; (2) organizarea unui birou de propagandă pe
lângă Legaţia de la Roma al Comitetului Central de la Bucureşti pentru românii din
Pind, Tesalia, Macedonia, Banat şi „în special” Transilvania; (3) trimiterea a 350 de
vagoane de produse agricole şi acordarea unui credit pe 2 anipentru Uniunea
Comunităţilor Române din Pind, Tesalia şi Macedonia; (4) intervenţie pe lângă
60 ŞBR, II, doc. 257, p. 505. 61 Ibidem. 62 Ibidem, p. 506. 63 ŞBR, II, doc. 261, p. 511. 64 Nicola Matushi, <en.wikipedia.org>, 2014. VI. 11; Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 65 Memoriul Consiliului Naţional al Românilor din Pind ([Bucureşti], 1942. VII. 17) către I. Antonescu: ŞRB, II, doc. 261, p. 510-521. Sursa nu indică persoana care a întocmit memoriul aflat în A.M.A.E.
185
autorităţile de la Atena pentru a respecta acordul din 25 septembrie 1941; (5) numirea
unui mitropolit român la Tricala sau Salonic (în persoana preotului prof. Papadima); (6)
acordarea de distincţii pentru personalităţile italiene care sprijiniseră propaganda
aromânească66.
Unii autori români afirmă că Alcibiade Diamandi ar fi fost primit la Sinaia67 de
către mareşalul Ion Antonescu şi de către Mihai Antonescu, ministrul de Externe. Cu
această ocazie Diamandi ar fi propus ca: (1) Principatul Pindului să fie „stat liber
asociat” sub suzeranitatea Coroanei României, iar el să fie membru de drept al
Consiliului de Coroană al României, (2) conducerea principatului să fie ereditară în
familia Diamandi; (3) biserica aromânească să fie organizată cu rang de mitropolie sub
ascultarea Patriarhiei de la Bucureşti. Ion Antonescu şi-ar fi dat seama că A. Diamandi
este spion dublu. Drept care l-a reţinut în România. Ca să-l compromită, a trimis şi
italienilor dovada că lucra pentru spionajul românesc68. O astfel de întâlnire lipseşte din
registrul foarte riguros al primirilor la mareşal69. Conform acestui registru, la 24
noiembrie 1942 Ion Antonescu l-a primit într-adevăr pe Alcibiade Diamandi. Cei doi au
discutat timp de o oră (16,00-17,00) despre problema aromânilor din Pind70. La fel de
adevărat este că, după această dată, A. Diamandi rămâne definitiv în România.
Din surse poliţieneşti aflăm că Alcibiade Diamandi proiecta convocarea unui
congres al intelectualilor aromâni. La congresul – care urma să se desfăşoare la Tirana –
se pregătea să plece Gh. Perdichi71. În locul acestui congres, se desfăşura altul, la Veria,
la 30 august 1942. Decizia întrunirii era de a se „exclude pe viitor orice legături cu
Statul Român şi orice colaborare pe teren politic, cultural sau social”. Autorităţile
italiene nu ar fi intervenit72. O astfel de decizie este, desigur, surprinzătoare. În epocă s-
a speculat că ar fi vorba de organizarea congresului de către elemente legionare opuse
regimului militar din ţară. Se pare că a fost mai degrabă acţiunea grupului N. Matussi.
În ciuda a ceea ce avea să afirme acesta ulterior, el era mai degrabă pentru un stat în
orbita Italiei decât a României.
66 ŞBR, II, p. 520-521. 67 Cum se ştie, la Sinaia se afla domeniul regal Peleş. Vila lui Ion Antonescu se afla la Predeal. La renovarea acesteia un rol important avusese arhitectul Constantin Iotzu, aflat în graţiile mareşalului – JMIA, I, p. 545; II, p. 619 (indici). 68 C. Pădurean, Superspionul, p. 2; Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. Documentele consultate, atât cele emanate de la A. Diamandi sau N. Matussi, cât şi cele de la autorităţile consulare româneşti nu-l prezintă pe A. Diamandi ca principe. Şi nici pe N. Matussi ca regent. 69 JMIA, I-II, passim. 70 JMIA, II, 2010, p. 216. Editorii nu l-au trecut însă pe „Diamandi”* nici în aparatul critic, nici în indice. 71 Prefectura Poliţiei Capitalei: Un congres al macedo-românilor la Tirana (1942. VIII. 20): A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 21. 72 Prefectura Poliţiei Capitalei (1942. IX. 5) către M.A.E: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 27.
186
După plecarea lui Alcibiade Diamandi, care se spera a fi temporară, conducerea
comunităţilor aromâneşti a revenit lui Nicola Matussi73. Acesta ar fi încercat un modus
vivendi şi cu autorităţile colaboraţioniste greceşti74. Dar jocurile nu se făceau încă în
Grecia.
La începutul anului 1943 Ivan Mihailov se apropie de liderul croat Ante Pavelić.
Tronul Croaţiei era ocupat de către ducele de Spoleto, încoronat ca Tomislav II. În
anturajul său se găsea contele Gyula István Cseszneky de Milvány şi Csesznek75. Între
august şi septembrie 1943 el ar fi deţinut funcţia de mare voievod al Macedoniei şi de
regent al Principatului Pindului. În această calitate ar fi avut şi sprijinul guvernului
Pietro Badoglio instaurat după înlăturarea lui B. Mussolini în iulie 1943. Noile autorităţi
de la Roma sperau ca astfel să fie facilitată retragerea trupelor italiene din Balcani.
Practic însă, el nu a ajuns niciodată în Pind. În toamna a. 1943 a fost arestat de
Gestapou76. Sub stăpânire germană conducerea, o parte a aromânilor au continuat să
lupte împotriva autorităţilor de la Atena dar şi a partizanilor greci. Ivan Mihailov a
declinat (în septembrie 1944?) o propunere de a prelua conducerea oficială a
Macedoniei şi a Pindului. Aşa că aromânii germanofili sunt menţionaţi în 1944 sub
conducerea unui oarecare M. [?] Hatzi77 în calitate de guvernator militar78.
Situaţia de după plecarea italienilor şi venirea germanilor este zugrăvită de către
Nicola Matussi într-un memoriu înaintat lui M. Stănescu, trimis ca ministru
plenipotenţiar de guvernul Antonescu pentru a lua contact cu situaţia din Grecia după
prăbuşirea regimului musolinian79. În cele două întâlniri avute cu ministrul Stănescu,
Matussi mulţumeşte pentru interesul arătat de România pentru aromânii din Grecia. În
noile condiţii aromânii sunt prezentaţi drept cetăţeni loiali ai statului grec:
„Nu am întreprins niciodată nimic împotriva ţării în care trăim, în ciuda marilor
greşeli şi nedreptăţi revoltătoare comise [de autorităţile greceşti] dintr-un şovinism surd
şi maladiv.
73 Care ar fi fost lăsat de către Diamandi ca regent – N. Matushi, 2014. VI. 11; Prinicipality of the Pindus, <en.wikiedia.org>, 2014. IX. 18. 74 Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 75 S-a născut la Nagzymajor în 1914 iunie 28. În septembrie 1940 participase la reinstaurarea autorităţilor maghiare în nordul Transilvaniei şi fusese decorat. Ulterior apare drept consilier privat al lui Tomislav II. Se depărtează însă temporar de acesta nemulţumit de excesele ustaşilor – Gyula Cseszneky, <en.wikipedia.org>, 2014. II. 6. 76 Va fi eliberat la intervenţia gen. Edmund Glaise von Horstenau. În 1945 era la Budapesta. Cum însă, împreună cu fostul rege Tomislav II, s-a trezit „duşman al poporului” s-a refugiat împreună cu acesta în Argentina. După moartea ducelui d’Aosta, va pleca în Brazilia. Va muri fie în 1956 – C. Pădurean, Superspionul, p. 2 – fie după 1970 – Gyula Cseszneky, <en.wikipedia.org>, 2014. II. 6. 77 Principality of the Pindus, 2014. IX. 18. 78 D. Kalimniou, loc. cit., p. 4. 79 N. Matussi (Atena, 1943. X. 21) către M. Stănescu: ŞBR, II, doc. 293, p. 568-572.
187
Situaţia dramatică în care ne găsim astăzi, este datorită [= datorată] exclusiv
acestor simţăminte. Simpatia arătată faţă de germani şi italieni – simpatie care nu a
îmbrăcat niciodată un caracter antigrecesc – nu este datorită decât legăturilor de
alianţă ale României cu Germania şi Italia.”80
Ca prieten de familie, a răspuns imediat apelului pe care A. Diamandi l-a adresat
aromânilor în numele guvernului român. Apoi în 1942 Diamandi „părăsind Pindul şi
Tessalia*, a plecat la Bucureşti de unde urma să se întoarcă peste câteva zile. Nu s-a
mai întors.” A rămas surprins de reticenţele întâlnite faţă de reprezentanţii oficiali ai
statului român în Grecia faţă de acţiunea întreprinsă deşi „mişcarea noastră românească
nu se îndreaptă şi nu s-a îndreptat niciodată şi câtuşi de puţin împotriva Greciei.
Dimpotrivă, avem convingerea că această mişcare pentru revendicarea cinstită a
drepturilor noastre sfinte este în favoarea unei reale apropieri între România şi Grecia
şi în folosul intereselor româno-greceşti din această parte a Europei.”81 Atacul său se
îndreaptă în primul rând împotriva italienilor82:
„Atitudinea şi politica conducătorilor autorităţilor civile şi militare italiene în
Grecia, a fost nu numai greşită şi lipsită de elementarul simţ politic. Ea a fost de-a
dreptul abjectă.
Populaţia românească a fost înşelată şi batjocorită într-un mod incalificabil. Iar
haosul actual în toată Grecia nu este datorat decât exclusiv politicii, o infamă
duplicitate machiavelică faţă de populaţia grecească.”
Bazată pe o corupţie „de nedescris şi de neînchipuit care stăpânea toată
administraţia lor civilă şi militară”, politica lor dusă „în modul cel mai imoral şi
totodată cel mai stupid” a fost divide et impera învrăjbind pe aromâni cu grecii83.
Italienii înşişi (ministrul Chigi şi gen. Geloso) l-au chemat pe N. Matussi la Atena.
Încercau să facă presiuni asupra guvernului colaboraţionist grec să-l includă şi pe
Matussi ca reprezentant al aromânilor. Încă de la începutul anului 1943 a criticat situaţia
în faţa autorităţilor oficiale italiene: Chigi, Geloso, col. Manfredini (şeful Biroului II al
Statului Major italian). Mai cu seamă că acestea refuzau să-i elibereze un paşaport
pentru a părăsi Grecia84.
80 Ibidem, p. 568. 81 Ibidem, p. 569. 82 Ibidem, p. 568 („atitudinea echivocă şi politica incalificabilă urmată de către autorităţile italiene”), 571-572. 83 Ibidem, p. 571-572. 84 Ibidem, p. 572.
188
În aceste condiţii, partizanii comunişti şi simpatizanţii lor şi-au extins acţiunile.
Au urmat masacre, asasinate, distrugeri. Acestea au lovit puternic în aromânii
românofili. Când italienii şi-au dat seama că au pierdut partida şi-au schimbat tactica
încercând să obţină sprijinul partizanilor. Generalul care conducea divizia din Larisa a
predat „rebelilor greci lista tuturor colaboratorilor români”. Alţi aromâni
colaboraţionişti au fost arestaţi chiar de către italieni şi predaţi „rebelilor comunişti”85.
El însuşi a fost condamnat de un tribunal din Larisa şi asupra sa a fost pusă o
răscumpărare de 1.500.000 de drahme86.
În aceste condiţii doar puţini dintre fruntaşii aromâni s-au putut refugia la Atena.
În memoriul său, N. Matussi solicita de la autorităţile române: (1) viză de intrare în
România, (2) un contact mai strâns între autorităţile diplomatice româneşti din Grecia şi
populaţia aromânească, (3) sprijinirea „familiilor rămase pe drumuri şi a refugiaţilor
români mai nevoiaşi”, (4) o selectare mai atentă a persoanelor de legătură între
autorităţile de la Bucureşti şi populaţia aromânească87.
Fără îndoială, acest memoriu nu era decât o captatio binevolentiae din partea
cuiva care încerca să obţină paşaport spre a fugi în România. Şi a reuşit probabil la
începutul anului 194488.
Finalul „principatului” a fost tragic. În 1944 partizanii greci au capturat lângă
Larisa pe Vasilis Rapoutikas, fost ministru al Apărării în statul marionetă. A fost
împuşcat iar trupul său, legat de un măgar, plimbat prin satele aromâneşti89. Între
ianuarie şi iunie 1946 s-a desfăşurat în oraşul Larisa procesul conducătorilor mişcării
din Pind. Au fost condamnaţi la moarte: Alcibiade Diamandi, Nicola Matussi şi D.
Tutran. Cu închisoare pe viaţă s-au ales: George Cazana, Nicolae Micibuna şi Ştefan
Cociu. La 15 ani închisoare au fost condamnaţi: Constantin Taha, Nicolae Frangu,
Pericle Patni şi Zicu Araia. Iar Gh. Vasilache, Ioan Cupunu şi arh. Balodima au primit 3
ani de detenţie90. Toate condamnările la moarte s-au pronunţat în absenţa inculpaţilor91.
Nici cei refugiaţi în România nu au scăpat odată cu instaurarea regimului
comunist. Vasile Tega şi Constantin Papahagi au fost condamnaţi pentru că au servit pe
85 Ibidem. 86 Ibidem, p. 571. 87 Ibidem, p. 570-571. 88 La sfârşitul lunii ianuarie 1944 Legaţia României la Atena solicita să se acorde „vize personale de intare în ţară a celor câţiva fruntaşi aromâni care sunt obligaţi să se refugieze în patria mumă până la calmarea spiritelor şi limpezirea situaţiei” – Cuza Hotta (Atena, 1944. I. 31) către M. Antonescu: ŞBR, II, [doc. 297, p. 579-581], p. 580. 89 Principality of the Pindus, <en.wikipedia.org>, 2014. IX. 18. 90 Ghiorghios Exarhu, Avti ime i vlahi, ed. II, Athina, 1994, p. 340 citat de I.M. Cardula, Istoria, p. 179. 91 N. Trifon, Aromânii, p. 349.
189
lângă autorităţile de ocupaţie din Grecia92. La 12 martie 1948 autorităţile române
înregistrau un denunţ împotriva a 17 aromâni care se aflaseră în serviciul Axei în
Grecia. Printre cei 5 denunţători se afla şi Atanase „Karakitsos”, fost director al
Serviciului Confidenţial al Ministerului Afacerilor Interne şi care, la data aceea, lucra
pentru A.R.L.U.S.93 Dar şi ca vicepreşedinte al Societăţii de Cultură Macedo-Române.
§ 35. SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
ÎN PERIOADA DICTATURII ANTONESCIENE
Anul 1940 a fost un an de cotitură în istoria României. Şi în cel al Societăţii de
Cultură Macedo-Română.
Anul debuta sub auspicii favorabile. Prof. univ. Nicolae Minovici dona Societăţii
suma de 1.000.000 de lei pentru tineretul macedoromân. În şedinţa din 26 februarie
1940, Consiliul de 35 decidea prin vocea preşedintelui său, Petre Topa, să se
mulţumească donatorului şi să fie proclamat consilier consilier onorific94. La 21 martie
1940 comitetul decidea ca acest fond să se constituie ca un depozit inalienabil din care
să fie ajutaţi studenţii merituoşi95. Primele 5 burse urmau să fie acordate prin concurs.
În acest scop se constituia la 5 septembrie 1940 o comisie, formată din profesorii
universitari Th. Capidan, G. Murnu şi Christea Geagea96.
Societatea a acţionat şi pentru ajutarea coloniştilor din Cadrilater. Pentru a veni în
sprijinul sinistraţilor din comuna Fraşari, consilierii Iuffa şi Iuţa era mandataţi să
cumpere 16 pluguri în valoare de 46.000 lei97.
Era sprijinită şi revista „Dimândarea”98 editată de Ion Foti. La 24 martie 1940
revista era finanţată cu 5.000 lei99. La 5 mai 1940, comitetul (Petre Topa, Nicolae
Dinischiotu, Christu Iuffu) acorda alţi 7.000 lei în acelaşi scop100.
1940 a fost un an tragic în istoria României. Prăbuşirea Franţei şi incompetenţa
clasei politice româneşti a lăsat ţara descoperită în faţa revizionismului vecinilor101. În
92 I.M. Cardula, Istoria, p. 178. 93 ŞBR, II, doc. 336, p. 646-647. 94 Proces verbal al comitetului, 1940. II. 26: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 67. 95 Proces verbal al comitetului, 1940. III. 21: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 67v. 96 Proces verbal, 1940. IX. 5: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 70v. 97 Proces verbal al comitetului S.C.M.R., 1940. III. 24: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 67v. 98 Revista a apărut între anii 1937-1940 – Lucian PREDESCU, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1940, p. 270. 99 Proces verbal al comitetului S.C.M.R., 1940. III. 24: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 67v. 100 Proces verbal al comitetului S.C.M.R., 1940. V. 9: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 68-68v. 101 RMU, p. 1095-1127; Alesandru DUŢU, Modificări ale statu-quo-ului teritorial european, 1938-1941: preliminarii, conţinut şi consecinţe, Bucureşti, 2005, p. 158-160.
190
urma ultimatumurilor sovietice din 26 şi 28 iunie 1940 România ceda 50.000 kmp
(Basarabia, nordul Bucovinei şi zona Herţa)102. La 30 august 1940 arbitrajul de la Viena
aducea Ungariei partea de nord-est a României, în suprafaţă de 43.000 kmp103. În faţa
acestor cedări, pierderea Cadrilaterului, prin tratatul de la Craiova de la 7 septembrie
1940104, a trecut aproape neobservată pentru opnia publică românească. Nu însă şi
pentru macedoromânii din România.
România nu s-a împăcat cu cedările teritoriale faţă de Ungaria şi U.R.S.S. Dar a
acceptat cedarea definitivă a Cadrilaterului105. De aceea partea română a insistat pe
schimbul obligatoriu de populaţie în Dobrogea106. Unul dintre primele acte ale
guvernului gen. Ion Antonescu a fost semnarea şi apoi ratificarea tratatului româno-
bulgar107.
În faţa acestei situaţii, Societatea de Cultură Macedo-Română a fost nevoită să
intervină. La 5 septembrie 1940 se întrunea comitetul de direcţie. Erau prezenţi:
preşedintele Petre Topa, vicepreşedinţii Nicolae Dinischiotu şi Sterie Hagigogu,
secretarul general Christu Iuţa şi casierul Christu Iuffu. Preşedintele prezenta discuţiile
pe care le-a purtat cu miniştrii Caracaota şi Mihail Manoilescu. I s-a confirmat că
teritoriul va fi cedat. Preşedintele S.C.M.R. ar fi atras atenţia că aceasta ar însemna „o
nouă tragedie” deorece aromânii ar fi fost supuşi într-o singură generaţie la două
emigrări forţate: la început din Macedonia în România şi acum din Cadrilater în alte
zone ale României. M. Manoilescu a fost pentru recolonizarea aromânilor în locul
bulgarilor plecaţi din judeţul Tulcea. Topa a răspuns că este o regiune nesănătoasă.
Solicitase în schimb ca România să păstreze „plasa Silistra şi plasa Turtucaia, nordul
Bazargicului şi portul Cavarna”. Deşi discuţiile cu miniştrii români nu duseseră la nici
un rezultat P. Topa insista pentru apărarea intereselor coloniştilor „fără gălăgie”. Sterie
102 RMU, p. 1095-1127; A. Duţu, Modificări, p. 160-165. 103 RMU, p. 1023-1289; A. Duţu, Modificări, p. 165-174. 104 RMU, p. 1208-1209; A. Duţu, Modificări, p. 174-178; Valentin CIORBEA, Evoluţia Dobrogei, 1918-1944, Constanţa, 2005, p. 470-471; Cătălin NEGOIŢĂ, Ţara uitată. Cadrilaterul în timpul administraţiei româneşti, 1913-1940, Craiova, 2008, p. 460 sq. Textul tratatului în: RMU, p. 1289-1290; cf. Nicolae CUŞA, Aromânii (macedonenii) în România, Constanţa, 1996, p, 138-139; C. Negoiţă, Ţara uitată, p. 468-471. Anexele tratatului la: V. Ciorbea, Evoluţia, p. 470-474; C. Negoiţă, Ţara uitată, p. 471-476. Teritoriul cedat Bulgariei era de 7.142 kmp – A. Duţu, Modificări, p. 178. Obţinerea paşnică a Cadrilaterului de către Bulgaria este considerată, pe bună dreptate, de către istoriografia bulgară drept „un mare succes diplomatic” – I. Ianev: IB, p. 141. 105 Începând cu N. Iorga, majoritatea istoricilor români consideră justă frontiera româno-bulgară în Dobrogea – Nicolae CIACHIR, Marile Puteri şi România (1856-1947), Bucureşti, 1996, p. 369. 106 Blagoest NIAGULOV, Frontiera – zid sau pod? „Magazin istoric”, XXXIV: 1, 2000, p. 27. Protocolul la: C. Negoiţă, Ţara uitată, p. 477-481. 107 Ratificarea Tratatului de la Craiova s-a realizat prin Decretul-lege nr. 30.999 / 1940. IX .10 publicat în român şi franceză în MO, nr. 212, 1940. IX. 12 – RMU, p. 1290; Nicolae CUŞA, Macedo-aromânii dobrogeni, Constanţa, 2004, p. 123.
191
Hagigogu propunea un schimb de populaţie complet între Bulgaria şi România care să
aibă în vedere şi pe aromânii din sudul Bulgariei şi pe românii din Timocul bulgăresc.
Mai realist, Nicolae Dinischiotu arăta că pericolul cel mare este pentru România la
graniţa de vest. De aceea solicita ca să se accepte situaţia şi să se facă eforturi pentru
despăgubirea coloniştilor108.
La 8 august 1940109 preşedintele S.C.M.R., dr. Petre Topa a publicat un memoriu
în această problemă. Se realiza o scurtă trecere în revistă a istoriei acelui pământ. Se
arăta că bulgarii nu aveau mai multă dreptate în a solicita acel teritoriu decât ar fi avut
românii pentru a-l păstra110. Întregirea Dobrogei s-a realizat în 1913 când „după
doborârea Turciei, în 1912, aliaţii din Balcani se încaeră între ei, şi când în locul
acordării independenţei Macedoniei, cei 300.000 [de] români-macedoneni, sunt
împărţiţi între cuceritori, consideraţiuni de ordin istoric, politic dar mai ales a
necesităţilor de Stat, rezultate în urma marilor prefaceri din peninsula Balcanică, au
impus înfăptuirea întregirii Dobrogei noastre”111. Iar încorporarea „Cadrilaterului la
Patria Mumă, a constituit şi o compensaţie pentru pierderea independenţei
populaţiunilor de rasă română din Macedonia”. Schimbul de populaţie dintre Grecia şi
Turcia a avut efecte catastrofale pentru locuitorii din sudul Macedoniei. Acest
eveniment ca şi necesitatea întăririi elementului românesc din Dobrogea a făcut ca
19.000 familii (dintre care 8.500 macedoromâne) să fie colonizate începând din 1925
mai ales în judeţul Durostor112. În noile condiţii Societatea propune: „un schimb de
populaţie pur şi simplu între aceste două ţări” fără cedarea Cadrilaterului. Bulgarii vor
pleca din regiune la schimb cu românii aflaţi în Bulgaria în regiunile Vidin, Rodopi etc.
Dacă totuşi se acceptă cedarea, atunci coloniştilor „trebuie să li se asigure o justă şi
prealabilă despăgubire, atât pentru coloniştii aromâni, bănăţeni, bucovineni, cât şi
pentru coloniştii din Vechiul Regat”. Se solicită ca evacuarea să aibă loc începând de la
1 noiembrie 1940 pentru ca agricultorii români să aibă timp să încheie culesul de
toamnă şi să stabilească regimul sub care se va face reglementarea problemei
proprietăţii113.
108 Proces verbal al comitetului, 1940. VIII. 5: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 68v-69. 109 Gheorghe ZBUCHEA, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolul XIX-XX), Bucureşti, 1999, p. 212. 110 Petre TOPA, Situaţia elementului românesc din Dobrogea nouă, [Bucureşti, 1940], p. 1-3. 111 Ibidem, p. 3. 112 Ibidem, p. 4. 113 Ibidem, p. 5.
192
Mutarea populaţiei din Bulgaria în România s-a realizat cu dificultate. Populaţia
bulgară din nordul Dobrogei nu era de acord cu cedarea114. Coloniştii au trebuit mai
întâi aduşi în mai multe transporturi în centre provizorii situate majoritatea în judeţele
Ialomiţa şi Constanţa115. Ulterior, de aici au fost 11 transporturi116 ale macedoromânilor
care au fost recolonizaţi în judeţele Tulcea şi Constanţa117. În Dobrogea au ajuns astfel
5.230 de familii macedoromâne118. În judeţul Tulcea au fost colonizate 2.668 de familii
în 21 de sate majoritatea locuite până în 1940 de bulgari: Agighiol, Beidaud, Camena,
Congaz (azi: Rândunica), Cataloi, Casimcea, Cerna, Ceamurlia de Jos, Ceamurlia de
Sus, Eschibaba (azi: Stejaru), Lunca, Lascăr Catargiu, Malcoci, Mihai Bravu, Mihail
Kogălniceanu, Principele Mihai (azi: Nicolae Bălcescu), Războieni, Sarighiol Deal,
Tulcea şi Tistimelu119. Cei mai mulţi dintre aromânii din judeţul Tulcea sunt cipani120.
În comuna Cerna s-a format cea mai numeroasă comunitate meglenită din România121.
În judeţul Constanţa aromânii (2.562 familii) sunt majoritatea fărşeroţi122. Ei au fost
aşezaţi în 26 centre: Agigea, Anadalchioi, Baia, Cobadin, Cogealac, Colilia, Dobromir
Deal, Dobromir Vale, Grădina-Cheia, Mangalia, Ferdinand (azi: Mihail Kogălniceanu),
Mihai Viteazul, Nisipari, Ovidiu, Cocoşu (azi: Poiana-Sat), Palazu Mare, Palazu Mic,
Panduru, Râmnicu de Jos,Săcele, Sinoe, Tariverde, Techirghiol, Tuzla, Valea Neagră şi
Viile Noi123. Alte 734 familii au ajuns în alte regiuni ale României124, în special în:
Tulcea, Constanţa, Cluj, Slobozia, Brăila, Timişoara, Bucureşti (inclusiv comunele
suburbane)125, Călăraşi.
După cum notează istoricul Nicolae Cuşa: „Dacă în teritoriul cedat, din proprie
iniţiativă, au rămas totuşi [daco-]români, iar în Dobrogea Veche bulgari, nu acelaşi
114 B. Niagulov, Frontiera, p. 29; N. Cuşa, Macedo-aromânii, p. 130. 115 În judeţul Constanţa macedoromânii au ajuns iniţial în localităţile Negru Vodă, Tuzla, Plopeni, Bărăganul, Negreşti – N. Cuşa, Macedo-aromânii, p. 130. 116 Detalii: idem, Macedoromânii pe văile istoriei, Constanţa, 1990, p. 43-45; idem, Aromânii (macedonenii) în România, Constanţa, 1996, p. 145-159. 117 Numele capilor de familie şi aşezările unde au fost împroprietăriţi în ibidem, p. 160-366. 118 Idem, Macedoromânii, p. 45. Planurile de recolonizare: idem, Aromânii, p. 140-145. 119 Detalii privind numărul de familii şi originea lor: idem, Macedo-aromânii, p. 133-134; cf. idem, Macedoromânii, p. 42. 120 Ibidem, p. 42. 121 Petăr Atanasov: TDR, p. 478; N. Cuşa, Macedo-aromânii, p. 133. 122 Idem, Macedoromânii, p. 42. Cipanii se întâlnesc în judeţul Constanţa în: Baia (fostă Hamangia, ulterior trecută în judeţul Tulcea), Colilia, Panduru, Tariverde şi o parte din Nisipari – ibidem. 123 Ibidem, p. 42. Detalii (inclusiv numărul de familii pentru fiecare comună): idem, Macedo-aromânii, p. 132-133. Au existat comunităţi şi la Colilia şi Dobromir – idem, Macedoromânii, p. 42. 124 Idem, Macedo-aromânii, p. 134. 125 Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, Constanţa, 1997, p. 184.
193
lucru s-a întâmplat cu populaţia aromânească. Emigrarea lor din Cadrilater a fost
totală!”126 Această evacuare se încheiase la 18 septembrie 1940127.
O altă problemă a constituit-o poziţia aromânilor faţă de modificările teritoriale
din Balcani.
Imediat după începerea războiului italo-grec, aromânii din Balcani şi din România
au luat poziţie. În Grecia, majoritatea aromânilor, grecofili, au ridicat armele împotriva
trupelor italiene şi, ulterior, germane. Dar aromânii românofili au înclinat, sub
conducerea intelectualităţii lor, către cooperarea cu ocupantul.
Şi în România părerile erau împărţite. Încă la începutul lunii octombrie 1940
organele de siguranţă menţionau frământări în rândurile aromânilor datorate mai ales
persecuţiilor pe care autorităţile elene le declanşaseră. Se formaseră două curente: (1)
pentru „repatrierea macedo-românilor, în ţară, cu scopul de a-i feri de persecuţiile
grecilor”, (2) pentru „înfiinţarea Statului Macedonean, pentru a forma, în Peninsula
Balcanică, o unitate latină sub protecţia Italiei”. Reprezentantul facţiunii proitaliene era
Naum Nance128, redactorul ziarului „Macedonia”129. Se vorbea despre formarea de către
guvern a unei comisii care „să studieze problema macedoromânilor în cadrul
evenimentelor actuale”. În componenţa comisiei figurau: Petre Topa, Th. Capidan şi
Gh. Murnu130.
Tot acum vede lumina tiparului un memoriu în limba italiană* întocmit de
S.C.M.R. intitulat Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni
nella Penisola Balcanica (Bucureşti, 1940, 31 p.)131. Societatea încerca astfel să aducă
încă o dată în atenţia italienilor problematica aromânească.
Cum se ştie regimul instaurat la 6 septembrie 1940 a avut până în 23 ianaurie 1941
şi o coloratură legionară. Un aromân, Constantin Papanace132, a ajuns în vârful ierarhiei
legionare.
126 Idem, Aromânii, p. 139. 127 Idem, Macedo-aromânii, p. 130. 128 Direcţia Siguranţei, 1940.X.5: Macedo-timocenii* sunt persecutaţi de autorităţile elene: A.N.R., D.G.P., 1940, ds. 159, f. 14. 129 La acest ziar a colaborat şi Nichifor Crainic care nota în noiembrie 1940: „Ce departe suntem, ce departe, de politica [...] ocrotitoare a României Mici de altădată!” – „Macedonia”, XV: 87, 1941, p. 1 reprodus în RSD, doc. 142, p. 307. 130 A.N.R., D.G.P., 1940, ds. 159, f. 24. 131 Vd. Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni nella penisola balcanica. Società din cultura Macedo-Romana*, Bucureşti: „Convorbiri literare”, LXXIII: 7-12, 1940, p. 917-936 (citat după CLB, p. 298, nr. 3039). 132 Gh. ZBUCHEA, Cezar DOBRE, Constantin Papanace (1904-1985). Un aromân naţionalist, RL, 1, p. 166-180.
194
El va prezida adunarea generală a S.C.M.R. din 8 decembrie 1940. Din 209
membri erau prezenţi 174. Pe ordinea de zi se aflau: situaţia din Grecia şi alegerea
Consiliului de 35. Luând cuvântul, C. Papanace a cerut să se păstreze un minut de
reculegere pentru învăţătorul Iuliu Zdrula, mort în lagărul de la Corint. În acest lagăr se
aflau 124 intelectuali şi fruntaşi aromâni între care: Mihail Teguiani şi poetul Zicu
Araia. În ciuda situaţiei în care se aflau aromânii din Grecia, ministrul legionar invita la
păstrarea calmului şi la acordării încrederii depline generalului Ion Antonescu. A urmat
alegerea consiliului. Conform statutului au fost confirmaţi ca membri de drept: gen.
Papană, gen. P. Madrini, gen. Darvari, G. Murnu, Victor Papacostea, Nicolae Batzaria,
Nicolae Tacit, Constantin Iotzu, Constantin Metta cărora li se adăuga Constantin
Papanace. Se alegea un nou consiliu de 35133. Aici nu-şi mai găsea locul iorghistul Petre
Topa134 şi apropiaţii săi.
Chiar şi după înlăturarea legionarilor de la putere, ei au rămas influenţi în
structurile S.C.M.R. Nemulţumit, G. Murnu se gândea la demisie135. Când s-a declanşat
războiul antisovietic, legionarii aromâni solicitau să se lupte pentru autonomia
Macedoniei. În schimb, studenţii aromânii „nelegionari” conduşi de Iordan Stănescu (de
la Facultatea de Drept) şi Mihail Fârşirotu (de la Academia Comercială) făceau
propagandă pentru ca aceştia să „se înscrie ca voluntari în armata română care luptă în
Basarabia şi Bucovina”136. Situaţia în rândul tineretului a determinat o întrunire
specială conducerii S.C.M.R. ( Sterie Petraşincu, Victor Papacostea, Leon Moga [=
Boga], Ion Chiţea, N. Batzaria, dr. Virgil Caracotta) la 21 iulie 1942. Se solicita să se
intervină „în mod energic pe lângă guvern pentru a pune capăt debandadei şi
nesupunerii din partea tineretului macedoromân”137. La propunerea lui N. Batzaria se
instituie o comisie (V. Papacostea, Valeriu Papahagi, Gh. Zima, Al. Zdrula) ca în
termen de 20 de zile să verifice situaţia macedoromânilor din Bucureşti138. Eforturile
Societăţii erau însă subminate chiar din interior. Casierul, Anton Lega folosea banii
133 Proces verbal: Adunarea generală a S.C.M.R., 1940. XII. 8: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 71v-73. 134 Pentru viaţa şi activitatea lui P. Topa (1889-1954) vd. L. Predescu, Enciclopedia, p. 857; Stelian NEAGOE, Oameni politici români. Enciclopedie, Bucureşti, 2007, p. 699-700. 135 Direcţia Siguranţei, 1941.II.1: Profesorul Murnu se retrage de la preşedinţia* Societăţii macedo-române: A.N.R., D.G.P., 1941, ds. 164, f. 3. 136 Corpul Detectivilor, Grupa I-a, 1941. VI. 25: A.N.R., D.G.P., 1941, ds. 164, f. 6. 137 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. VII. 23: O nouă reuniune la Societatea Macedoromână: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 13. 138 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942.VII.18: Constituirea unei comisii pentru clarificarea situaţiei faţă de stat: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 15.
195
pentru propagandă legionară: în 1942 ar fi dat 4.000.000 lei pentru ajutorul legionar.
Aceşti bani proveneau în mare parte de la aromâni supuşi eleni contra certificate139.
În primăvara anului 1941 intervenţia armatelor germane (şi apoi bulgare) în
favoarea italienilor pecetluia soarta Greciei. Teritoriul său a fost împărţit în zone de
ocupaţie germană, bulgară şi italiană140. O parte a aromânilor exultau141. Ministrul de
Externe, Mihai Antonescu, înainta lui Manfred von Killinger la 23 aprilie 1941 un
memoriu în care solicita: „O Macedonie liberă, în care să intre şi populaţiile româneşti.
/ b) Un teritoriu românesc recunoscut populaţiei româneşti de pe valea Timocului şi a
Vardarului sau / c) Un condominium, o consuverantitate germano-româno-italiană
(evantual bulgară) pentru regiunea Timocului, adică a fâşiei de-a lungul graniţei
bulgare actuale până la Belgrad, Niş, Skopje şi în jos spre Salonic”142. Iar profesorul
Victor Papacostea atrăgea atenţia într-un memoriu generalului Antonescu asupra
chestiunii aromâneşti (în care numărul aromânilor era apreciat la 631.632)143.
La 15 noiembrie Manfred von Killinger primeşte în audienţă pe Th. Capidan.
Capidan a făcut „o expunere asupra pretinsei precare a macedo-românilor din ţară,
arătând că din cauza greşelii comise de unii tineri iresponsabili, guvernul actual refuză
să le mai încredinţeze posturi şi să le acorde ajutoare, dar că motivează refuzul cu
argumentul că mulţi din rândurile lor sunt supuşi greci”144.
În decembrie sunt cooptaţi în comitetul S.C.M.R.: (1) Victor Papacostea, (2)
Victor* [= Valeriu] Papahagi, (3) St. [= Ştefan?] Manciulea, „ca membri permanenţi
pentru activitatea exterioară a macedoromânilor şi susţinerea cauzei lor faţă de Italia
şi Germania”. Secretar va fi Gh. Zeana refugiat din Germania.145
Evoluţia situaţiei din România nu a mai permis multă vreme întrunirea consiliului
de 35 datorită „restricţiilor luate de autorităţi”. Abia la 18 aprilie 1942 registrul de
şedinţe al S.C.M.R. înregistra o nouă întrunire a acestuia. Erau prezenţi: Sterie Ficăta,
Sterie Petraşincu, A. Lega, Nicolae Tacit, Nicolae Batzaria, Constantin Mihadaş, Virgil
139 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942.IX.5: Activitatea macedoneanului Anton Lega: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 29. 140 Richard CLOGG, Scurtă istorie a Greciei, trad. Lia Brad Chisacof, Iaşi, 2006, p. 132, 135. 141 Vd. Eliberarea Macedoniei, „Macedonia”, XV: 14-16, 1941 preluat (fragmentar) în RSD, doc.148, p. 319-322. 142 Mihai Antonescu (Bucureşti, 1941. IV. 23) către Manfred von Killinger: RSD, doc. 144, p. 309-311 (citatul la p. 310). 143 Victor Papacostea (Bucureşti, 1941.IV.29) către Ion Antonescu: RSD, doc. 146, p. 313-315. Altă versiune la: Nicolae-Şerban TANAŞOCA [ed.], Balcanologie şi politică în România secolului XX. Victor Papacostea în documente din arhivele Securităţii şi din arhiva personală, Bucureşti, 2010, p. 184-189. 144 S.S.I. Nota nr. 31043 / 1941.XI.20: Intervenţia unui profesor român pe lângă ministrul Reichului în Capitală. A.N.R., D.G.P., 1941, ds. 164, f. 16. 145 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1941.XI.25: Macedo-români: A.N.R., D.G.P., 1941, ds. 164, f. 18.
196
Caracotta, Ion Bura, Atanase Tanaşoca, Cola Ciumetti. Preşedintele Sterie Petraşincu
anunţă demisia vicepreşedintelui Nacu şi casierului Lega. Sunt însă cooptaţi 11 noi
membri (arh. Gh. Simota, ing. Atanase Vovu, arh. Arghir Culina, Gh. Exarhu, avocatul
I. Sarmanioti, Nunni Ghica, avocatul G. Papahagi, Gh. Martu, D. Dionisie şi Nicolae
Dinischiotu). Deoarece în Grecia situaţia aromânilor era disperată, Sterie Petraşincu
anunţa că a luat legătura cu mareşalul Ion Antonescu. Acesta accepta ca România să
trimită grâu în această ţară. Pentru rezolvarea problemei era desemnată o comisie ad-
hoc formată din Sterie Petraşincu, Constantin Iotzu şi Victor Papacostea146.
Agitaţia privind formarea unui stat aromân în Pind sub egida Italiei atinge cote
maxime în 1942. O şedinţă a S.C.M.R. prezidată de G. Murnu se pronunţă pentru un stat
româno-albanez: „Condiţiile care stau la baza întemeerii acestui stat sunt extrem de
grele, atât din cauza grecilor cât şi din cauza propagandei slave a bulgarilor”147. Într-o
altă şedinţă din 1 iulie 1942 prezidată de Sterie Petraşincu, studentul Teodor [= Teohar]
Mihadaş cerea ajutorul României pentru aromânii din nordul Greciei. Însă G. Murnu
declara ritos că „în lupta macedonenilor guvernul român nu are nici un aport”148. Iar la
20 august 1942 acelaşi G. Murnu ar fi convocat, conform informaţiilor poliţiei, tineri
macedoneni acasă cerându-le să plece în Macedonia „unde prezenţa lor este absolut
necesară”149.
La 23 august 1942 surse ale poliţiei informau despre intenţia lui Gh. Perdichi de a
pleca din România pentru a participa la congresul intelectualilor români pe care
Alcibiade Diamandi internţiona să-l convoace la Tirana150. O săptămână mai târziu avea
loc la Veria un congres al aromânilor românofili din Macedonia. Aflat sub influenţa
unor elemente legionare, acesta adopta o rezoluţie care „exclude pe viitor orice legături
cu Statul Român şi orice colaborare pe teren politic, cultural sau social”. Autorităţile
de ocupaţie italiene n-ar fi fost amestecate în organizarea congresului151.
În aceste condiţii, la sediul S.C.M.R. se întrunea un „cerc de studii” (Victor
Papacostea, Valeriu Papahagi, Leon T. Boga, Anton Lega). Se hotăra să se colaboreze
cu publicaţia „Balcania” de la Tirana iar Ion N. Zeana era însărcinat să editeze în
146 Consiliul de 35: Proces verbal Nr. 5 / 1942. IV. 18: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 74v-75v. 147 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. III. 13: O şedinţă a macedo-românlor: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 9. 148 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. VII. 4: O adunare a macedo-românilor: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 11. 149 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. VIII. 20: Macedo-românii legionari îndemnaţi să părăsească ţara: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 22. 150 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. VIII. 20: Un congres al macdo-românilor la Tirana: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 21. 151 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. IX. 5 către M.A.E.: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 27.
197
continuare ziarul „Macedonia”152. Despre apariţia ziarului „Macedonia” şi a unei reviste
intitulate „Lumea Macedo-Română” se discuta din nou la S.C.M.R. la 9 septembrie
1942153. Iar preşedintele Sterie Petraşincu scria lui Alcibiade Diamandi să intervină
pentru „repatrierea macedonenilor din România”154 şi plănuia să organizeze la Craiova
un congres extraordinar al aromânilor155. Dar cu toate acestea aromânii erau
nemulţumiţi pentru şcolile româneşti din Macedonia nu fuseseră redeschise. S.C.M.R.
decidea să trimită un memoriu lui Antonescu şi ministrului Culturii Naţionale156.
O dare de seamă asupra situaţiei S.C.M.R. în timpul regimului antonescian făcea o
trecere în revistă asupra activităţii sale din această perioadă. S-a intervenit pe lângă
guvernul român pentru „ajutorarea regiunilor înfometate şi [...] soluţionarea
problemelor care privesc şcolile române din Macedonia”. S-au eliberat certificate de
naţionalitate română, certificate de naştere şi de botez pentru macedoromânii din
Macedonia, Epir, Tesalia, Pind, Albania, Meglenia, Bulgaria, Tracia (pe baza: locului de
origine atestat de 3 martori, cunoaşterii limbii române ş.a.). Au fost sprijiniţi
macedoromânii din România lipsiţi de mijloace materiale. S-a dat recomandări pentru
înscrierea elevilor şi studenţilor în instituţii de învăţământ româneşti, pentru acordarea
de burse, şi primirea în internate. Nu în ultimul rând s-a continuat acţiunea de expediere
a pensiilor pentru persoanele din Macedonia care serviseră în şcolile româneşti din
regiune.157
Între 1942-1943 Alcibiade Diamandi (cetăţean român) s-a aflat în fruntea unui
Principat al Pindului sub auspiciile Italiei158. În ciuda presiunilor făcute de unii aromâni
din ţară (în frunte cu G. Murnu159) de a sprijini această aventură politică, regimul
antonescian s-a opus categoric oricărui amestec al statului român. Pentru a fi sigur de
152 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. IX. 5: O reuniune macedo-română: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 26. 153 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. IX. 9: Acţiunea macedo-română: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 30. 154 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. X. 2: Activitatea macedo-română: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 36. 155 Prefectura Poliţiei Capitalei, 1942. X. 14: Se proectează* organizarea unui congres macedo-român: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 44. 156 D.G.P., Nr. 4870-B / 1942. XI. 11 către M.A.I. & Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor: A.N.R., D.G.P., 1942, ds. 163, f. 48. 157 RSD, doc. 153, p. 333. 158 Gelcu MAKSUTOVICI, „Pindo, terra Vala[c]horum”, CA, 1, p. 315-319; Ioan M. CARDULA, Istoria aromânilor macedoneni, trad. Ecaterina Cardula, Bucureşti, 2004, p. 174-175. Detalii: Nicolas TRIFON, Aromânii pretutindeni nicăieri, Chişinău, 2012, p. 344-350 (cu bibliografia). 159 A. Trifon, Aromânii, p. 345-346. Un memoriu în acest sens a fost adresat mareşalului Ion Antonescu de către Consiliul Naţional al Românilor din Pind (1942.VII.17), la el raliindu-se şi membrii S.C.M.R. în frunte cu G. Murnu. Memoriul (fără semnături) a fost reprodus în ŞBR, II, doc. 261, p. 510-521
198
reuşită, Ion Antonescu a şi ordonat reţinerea în ţară a lui Alcibiade Diamandi, cu atât
mai mult cu cât acesta era cetăţean român160.
Efectiv, la conducerea Principatului a rămas avocatul Nicola Matussi. Când în
1943 Italia a părăsit Axa, autorităţile italiene din Grecia s-au retras precipitat lăsând
practic pe aromânii românofili pradă gherilei greceşti161. Cu mare greutate şi Nicolae
Matussi se va refugia în România162.
§ 36. SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
ÎN TIMPUL REGIMULUI DE DEMOCRAŢIE POPULARĂ
Prăbuşirea regimului antonescian ca urmare a ofensivei sovietice a produs
numeroase transformări. Inclusiv în sânul comunităţii aromâne din România. În cadrul
ei erau atât macedoromâni stabiliţi de multă vreme în ţară, veniţi în perioada interbelică
în Cadrilater şi mutaţi în 1940 în Dobrogea veche. Dar şi macedoromâni care se
refugiaseră din Peninsula Balcanică sau fuseseră expulzaţi de autorităţile greceşti.
Majoritatea erau indiferenţi politic. Dar legionarismul era încă prezent mai ales în
rândul tineretului. Iar alţii se orientau către stânga aflată în plină revenire. Mai ales
comuniştii.
Nici Societatea de Cultură Macedo-Română nu putea să stea deoparte.
Preşedintele Stere Petraşincu şi alţii era taxaţi drept legionari. Chiar dacă unii din
conducere, precum Nicolae Batzaria, încercaseră să se opună orientării legionare.
Vântul schimbării nu putea întârzia. La 25 mai 1945 avea loc „democratizarea”
conducerii163. Principalele persoane din conducere au fost preşedintele Mihail St.
Fârşirotu, vicepreşedintele Atanase Carachiciu şi secretarul general Sotir Haiduli.
Mihail Fârşirotu se născuse în anul 1914. Absolvise Academia Comercială şi era
director general în Ministerul Asigurărilor Sociale. Spre deosebire de alţi aromâni, încă
din tinereţe avusese vederi de stânga164. „Om corect din punct de vedere politic este
160 A. Trifon, Aromânii, p. 348. 161 Nicolae Matussi (Atena, 1943.X.21) către ministrul României în Grecia: ŞBR, II, doc. 293, p. 568-572. 162 N. Trifon, Aromânii, p. 348 care scrie că acesta se va refugia în România în 1942. Epopeea lui Nicolae Matussi la: Ianni A. PAPATHANASIU, Istoria vlahilor în imagini, trad. George Varduli, Constanţa, 2003, p. 34-35. 163 S.T.S.P. Nr. 2749 / 1947. III. 17: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 113. 164 O informare a poliţiei arăta în 1935 că majoritatea conducerii Societăţii Studenţilor Macedo-Români era „gardistă”. Dar exista şi „un curent de stânga fără importanţă” reprezentat de Ovidiu Caragiani, Mihai Fârşirotu, Dumitru Exarcu. „Toţi aceştia sunt puţin introduşi în nuclee comuniste şi n’au influenţa asupra massei studenţilor macedo-români, principiile comuniste nefiind împărtăşite de macedo-români”
199
cunoscut ca membru activ al P[artidul] C[omunist]. E un democrat convins”.165 Era
căsătorit şi din 1943 avea un fiu, Vladimir. Locuia în casa socrilor unde – se arăta în
informarea poliţiei – „duce o viaţă îndestulată dar fără abuz, om corect, se bucură de
frumoasă reputaţie printre vecini, iar din punct de vedere politic este cunoscut ca
membru al partiului comunist. / În toată atitudinea sa la minister, lasă să se întrevadă
că este un democrat convins”166.
Despre vicepreşedintele Atanase Carachiciu se ştiau mai puţine lucruri. Se născuse
la Meţova (în Pind) în 1913. Era profesor. Despre el „se spune că are o misiune la
Ministerul de Interne”167.
Secretarul general Sotir Haiduli se născuse în 1916 la Veria. Urmase Liceul
Român din Grebena. În România venise în 1940. Absolvise Facultatea de Drept din
Bucureşti obţinând o diplomă de avocat. Lucra la Comitetul Central al P.C.R.168
În fruntea Societăţii se afla un comitet format din 12 persoane169:
Nr. Nume Funcţia Născut Studii Meseria Locul
de muncă
Partidul
1. Mihail Fărşirotu preşedinte Nevrokop
1913 Academia Comercială P.C.R.
2. Atanase Carachioiu*
vice-preşedinte
Meţova 1913.VII.8 P.C.R.
3. Mihai Dumitru idem Nevrokop
1902.IV.2 inten- dent B.N.R. P.S.D.
Rădăceanu
4. Ştefan Cuţuleanu idem
Paihoc (Grecia) 1920.V.14
func-ţionar
Min. Sănătăţii idem
5. Sotir Haidulis
secretar general
Veria 1916.VII.8
Facultatea de Drept idem
6. Petre Bearca casier general
Magarova 1916.IV.15 func-
ţionar Min. Ec. Naţ. idem
7. Sterie Papahagi cenzor Abela
1916.VIII.12 func-ţionar
Soc. Româno-Forestieră*
idem
8. Zissi Farserotu consilier Perivole
1916.I.7 farma- cist
Min. Sănătăţii idem
9. Constantin Beca idem Bitolia
1914.IV.11 secretar Legaţia Belgrad
– D.G.P., Nota 243 / 1935. I. 20: Situaţia dela societatea studenţilor macedo-români: A.N.R., D.G.P., 1935, ds. 168, f. 2. 165 S.T.S.P., Nr. 2749 / 1947. III. 17: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 73. 166 S.T.S.P. Nr. 2749 / 1947. III. 17: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 113. 167 Ibidem, f. 114. 168 S.T.S.P. Nr. 2590 / 1947. II. 27: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 75. 169 Brig. IV Sig.: Referat Nr. 4936 / 1948.IV.23: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 118-118v. Date oarecum diferite apar în Nota 3310 / 1947. III. 8 către D.G.P. Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, Serviciul II Informaţii, Biroul 4: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 120-120v. De pildă Mihail Fârşerotu apare născut la Perivole (f. 120). Cel de-al 12-lea membru era Dumitru Ciani, consilier, născut la Veria în 1913 martie 25, funcţionar la Societatea de Gaz şi Electricitate.
200
Nr. Nume Funcţia Născut Studii Meseria Locul
de muncă
Partidul
10. Ovidiu Caragiani idem Abela
1912.III.25 func-ţionar
Soc. Foresta Română
P.S.D.
11. Ovidiu Cretuleanu idem Salonic
1910.III.14 solist Opera de Stat idem
După cum se poate constata, doar Mihail Fâşirotu şi Atanase Carachiciu apar ca
fiind comunişti. Majoritatea celorlalţi aveau o orientare social-democrată.
Organele de poliţie şi de siguranţă fuseseră sesizate de faptul că „în rândurile
Societăţii [de Cultură] «Macedo-Română», din cauza politicei, au izbucnit mari
neînţelegeri în rândurile membrilor”. Un referat întocmit de ajutorul de comisar Radu
Grideanu sintetiza situaţia din Societate şi concluziona că dacă Societatea a fost în
trecut legionară acum are înclinaţii democrate170.
Documentele din arhiva Societăţii indică faptul că se continua activitatea
obişnuită. Aromânii se înscriau în Societate. Se eliberau certificate de naţionalitate, de
paupertate. Se intervenea pentru scutirea elevilor şi studenţilor de taxe şcolare171.
Însă autorităţile comuniste acceptaseră continuarea activităţii Societăţii întrucât
aveau nevoie de ea. Era perioada războiului civil din Grecia (1946-1949). Gherilele
comuniste ajunseseră să controleze zona Gramos (la frontiera cu Albania) unde existau
numeroase aşezări aromâne. Ajutorul principal pentru comuniştii greci venea din
Iugoslavia. De altfel, 40 % din trupele comuniste erau alcătuite din slavi cărora statul
grec le refuzase orice drept etnic şi cultural172. Aromâni se găseau în ambele tabere. Şi
oricum erau la mijloc. Majoritatea lor erau grecofili, creştini ortodocşi şi deci ţinte
ideale pentru comunişti. Cum însă în România se instaurase deja un guvern cu orientare
comunistă, autorităţile de la Atena (sprijinite de occident) au găsit pretextul ideal pentru
a închide şcolile finanţate de la Bucureşti. Au fost închise şcolile primare din Salonic,
Grebena, Ianina, Veria, Selia, Xirolivad, Vodena, Doliani, Nevesca, Vlaho-Clisura,
Belcamen, Hrupişte, Gramaticova, Fetiţa, Cândrova, Livezi, Liumniţa, Oşani, Cupa,
Băiasa, Breaza, Furca, Pădzi, Smixi, Turia, Perivole, Abela, Samarina, Pretori,
Vlahoiani, Damaşi, Porooi, Paticina. Şi, fireşte, liceul de băieţi şi şcoala profesională de
fete din Salonic, liceul teoretic de băieţi din Grebena şi gimnaziul mixt din Ianina173.
Personalul lor a fost expulzat, iar imobilele confiscate. Iar Societatea de Cultură 170 Brig. IV Sig., Referat Nr. 4936 / 1948. IV. 23: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 118-118v. 171 A.N.R., S.C.M.R., ds. 155-162, 164-169. Vd. A.N.R.: Inventar: Societatea de Cultură Macedo-Română, 1879-1950, p. 51-55 (f. 31-33). 172 R. Clogg, Scurtă istorie, p. 151. 173 Şcolile româneşti din Grecia închise de monarho-fasciştii dela Atena, GMR, p. 5.
201
Macedo-Română a fost mandatată să ia oficial apărarea aromânilor oprimaţi de
autorităţile „monarho-fasciste” de la Atena.
La 26 mai 1947 la sediul S.C.M.R. avea loc o întrunire publică de protest contra
tratamentului aplicat de statul grec aromânilor. Sursele Poliţiei indică 700 de
participanţi. Au luat cuvântul: Ştefan Costin (directorul Liceului Comercial al României
din Salonic, expulzat de autorităţile greceşti), Ilie Tăutu (din partea U.T.M. Ilfov),
Alexandru Gheroghiu (de la Apărarea Patriotică), Aristotel Micu, Sotir Ha[i]duli
(secretarul S.C.M.R.), Mihail Fârşirotu (preşedintele S.C.M.R.)174.
Agitaţia ajunge la apogeu în 1948. La 22 aprilie 1948 autorităţile române
adresează un protest oficial guvernului de la Atena. Acesta afirma că Grecia a permis
după 1913 funcţionarea şcolilor româneşti. Rămăseseră şcoli româneşti în 29 de
localităţi. După alungarea germanilor, partizanii ar fi permis înfiinţarea de noi şcoli.
Numărul şcolilor româneşti ar fi crescut de la 29 la 91. În februarie 1945 guvernul
Pastiras a închis şcolile. A arestat pe membrii corpului didactic. A confiscat imobilele şi
inventarul. În 18 aşezări româneşti s-ar fi înregistrat sute de morţi, arestaţi, dispăruţi. Se
solicită: încetarea represiunii contra minorităţii româneşti; restituirea imobilelor şi a
inventarului; redeschiderea şcolilor şi bisericilor româneşti; reconstruirea de către statul
grec a imobilelor distruse175. Societatea de Cultură Macedo-Română adresează şi ea
proteste oficiale în legătură cu situaţia celor 500.000 aromâni din Grecia guvernului
Republicii Populare Române, ministrului român de Externe, Ana Pauker şi secretarului
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Trygve Lie176.
De 1 mai 1948 aromânii se adună la sediul S.C.M.R. în costume naţionale. Mihail
Fârşirotu ţine o cuvântare. Apoi, încolonaţi, pleacă la manifestaţia oficială organizată în
Capitală în prezenţa oficialilor de partid şi de stat177.
Două săptămâni mai târziu, la 15 iulie 1948 la Militar din Bucureşti are loc un
festival aromânesc. Oficialii prezenţi sunt: Mihail Fârşirotu (preşedintele S.C.M.R.,
director general al Societăţii de Telefoane), Florica Bagdasar (ministru al Sănătăţii),
Ştefan Cuţuleapu (secretar de legaţie la Belgrad, vicepreşedinte S.C.M.R.), dr. Zoi
Apostol (secretar al Filialei ARLUS din Bucureşti). În deschidere se intonează: imnul
174 Brig. IV Sig., 1947. V. 26: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 119-119v. 175 Nota de protest Adresată de Guvernul Republicei Populare Române guvernului moarho-fascist dela Atena, GMR, p. 1, 9. Ultima statistică oficială românească indică pentru a. 1945 4 şcoli secundare cu 488 elevi şi 30 şcoli primare cu 1.603 elevi – RSD, doc. 154, p. 335-336. 176 GMR, p. 1, 3, 9. Dar nici România populară, nici S.C.M.R., nu solicitau oficial statelor „frăţeşti” Albania, Iugoslavia şi Bulgaria redeschiderea şcolilor româneşti pentru aromâni. 177 D. CEANI, De 1 Mai 1948 Macedo-Românii din Capitală şi-au manifestat solidaritatea faţă de lupta fraţilor lor, victime ale regimului monarho-fascist din Grecia, GMR, p. 1, 5.
202
R.P.R., imnul ELAS şi Părinteasca Dimândare. Iau cuvântul Sotir Haiduli (secretar
general al S.C.M.R.) şi Mihail Fârşirotu. S. Haiduli laudă „viaţa nouă pe drumul
democraţiei populare” în România. Cere să se sprijine „lupta eroică a poporului grec,
alături de care luptă şi fraţii noştri aromâni”. Iar M. Fârşirotu descrie viaţa grea din
Grecia „de sub jugul monarho-fascist” şi lupta eroică dusă de partizanii generalului
Markos. Urmează un program de cântece macedoromâne, româneşti, greceşti şi ruseşti
interpretate de: Dinu Căţuleanu (de la Opera de Stat), Ileana Irod şi Aurel Velo.
Festivalul se încheie cu dansuri aromâne178.
La 15 iulie 1948 apare „Glasul Macedo-Românilor” editată de Societatea de
Cultură Macedo-Română şi redactată de secretarul Sotir Haiduli. A fost singurul număr
din singura publicaţie aromânească ce s-a tipărit în România în timpul regimului
comunist. Gazeta îşi propunea: condamnarea regimului „monarho-fascist” din Grecia
care închisese şcolile şi bisericile româneşti; frăţia cu „eroicul popor grec” dar şi
promovarea culturii tradiţionale aromâneşti179.
La 15 iulie 1948 se dădea publicităţii şi comunicatul oficial al reuniunii Biroului
Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominform) prin care se condamna
regimul comunist din Iugoslavia în frunte cu Iosip Broz Tito180. Exclusă din
comunitatea statelor comuniste, Iugoslavia anunţa, prin vocea lui liderului comunist
iugoslav (într-un discurs la Skoplje), închiderea frontierei pentru partizanii comunişti
din Grecia. Această măsură a pecetluit soarta gherilelor comuniste. Gramosul a fost
pierdut şi în octombrie 1949 se anunţa încetarea oficială a luptelor. Resturile trupelor
comuniste erau evacuate în Albania şi Bulgaria181.
În aceste condiţii activitatea S.C.M.R. se reducea la controlul populaţiei
aromâneşti aflate în România. Mulţi dintre aromâni nu aveau documente de identitate.
În urma comunicatului Direcţiei Generale a Miliţiei din 5 august 1949, Comisia de
Certificate a Societăţii se deplasează în judeţele Tulcea şi Constanţa „pentru efectuarea
lucrărilor eliberării de acte de naştere pentru locuitorii macedoromâni născuţi în
străinătate”. Acţiunea a trebuit să fie suspendată însă în lunile decembrie 1949 –
ianuarie 1950 deoarece intrase în vigoare o nouă Lege pentru reconstituirea actelor de
178 PICURARLU, O manifestare artistică şi culturală de înfrăţire între popoare, GMR, p. 3, 11. 179 Mihail FÂRŞIROTU (Preşedinele S.C.M.R.), La început de drum, GMR, p. 1, 8. 180 S[otir] H[AIDULI], Un document istoric: Rezoluţia Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia, GMR, p. 5. 181 André FONTAINE, Istoria Războiului rece, vol. 2: De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea, 1917-1950, trad. George G. Potra, Delia Răzdolescu, Bucureşti, [1992], p. 52-53; cf. R. Clogg, Scurtă istorie, p. 153.
203
stare civilă. Dar acţiunea avea să fie reluată cu sprijinul miliţiei locale şi sfaturilor
populare din Dobrogea182.
Ultimele documente datate din arhiva Societăţii sunt din decembrie 1950. Ele sunt
legate de activitatea Ansamblului Macedo-Român. Acesta a funcţionat între anii 1948-
1954 sub conducerea compozitorului aromân George Marcu183. Ansamblul cuprindea
cor, orchestră, solişti vocali şi echipă de dansuri. Din orchestră au făcut parte: Nicolae
Cireş, Nicolae Apostolescu, Constantin (Nicolae) Bârsan, Beno Hudes, Ion Vlădescu,
Ion Luca Bănăţeanu, Iliuţă Rudăreanu, Iulius Faghiura, Ştefan Niculescu. Solişti au fost:
Constantin Căţuleanu (solist al Operei de Stat din Bucureşti şi membru în conducerea
S.C.M.R.), Deciu Celea, Ileana Irod şi Aurel Vello. Corul era alcătuit atât din aromâni
cât şi din dacoromâni: Mircea Sverca, Ştefan Văduva, Nicolae Celea, Dumitru Zega, Ion
Iorgulescu, Valentin Vitcovschi, Ispas Chirilă, Onisifor Buzuleac, Virgil Răcuciu,
Theodor Anastasiu, Al. Tassian, Sterie Turcu, Constantinescu Petrovici, Aurel
Cojocaru, Theodor Chiţu, Ştefan Lăzărescu, Ilie Hariton, Doru Dimitriu, Savu
Rădulescu, Celea Ferdu, Apostol Buicliu, Vanghele Leolea, Marcu Cristea, Hristu Cuşa,
Costel Simionescu, Mihai Negulescu, George Dimitriu, Gh. Bujduveanu, Nicolae
Dabija, Mihai Ciobănescu, Ştefan Traşcă, Constantin Huhulescu, Octavian Ghiuţă, Dan
Popescu, Grigore Cononovici, Ion Bucătaru, Mihai Nibi, Panait Dumitriu, Gh.
Dumitrescu, Paul Dumitriu, Elia Papazian, Vadin* Besedovschi, Dan Grigore, Dumitru
Macarie, Ion Crâsnaru, Nicolae Luca, Mihai Deculescu. La concertul de la Ateneu din
17 decembrie 1950 orchestra a fost completată de Ion Budişteanu (vioară), Ido Kahane
(vioară), Gh. Vlădescu (vioară), Bela Calaus (violă), Dumitru Zalu (violoncel),
Alexandru Stănescu (violoncel), Valeriu Vărzaru (clarinet), Nathan Hudes (contrabas),
Gh. Ursan (trompetă) 184. Repertoriul cuprindea atât cântece („Ficiori di Perivoli”,
„Patruzeci de flăcăi”, „Nu va dada”, „Nathima ma-ţi spune” ş.a.) şi dansuri aromâne cât
şi cântece patriotice şi proletare.
Ansamblul era parţial finanţat de către Societatea de Cultură Macedo-Română.
Sumele cheltuite la manifestările culturale din 1950 au fost185:
182 Mihail Fârşirotu (S.C.M.R. Nr. 310 / 1950.II.17) către M.A.I.: A.N.R., S.C.M.R. ds. 165, f. 1. 183 Viorel COSMA, Muzicieni români. Compozitori şi muzicologi. Lexicon. Bucureşti, 1970, p. 290-291; Iordan DATCU, Dicţionarul etnologilor români, ed. III-a, Bucureşti, 2006, p. 559. 184 Ansamblul Macedo-Român: Tablou cu sumele plătite pentru Concertul de Estradă de la Ateneul Român, 1950. XII. 17: A.N.R., S.C.M.R, ds. 163, f. 21-21v. 185 A.N.R., S.C.M.R., ds. 163
204
Cheltuieli (lei) Nr. Data Acţiunea Total S.C.M.R. Nr. fila
1. 1950.X.29 Festival în Săptămâna Româno-Sovietică 72.450 XXIII 34
2. 1950.XII.17 Concert de estradă la Ateneu 156.080 98.080 XXVII 12 Ansamblul a fost foarte prezent însă în emisiunile radiodifuzate186 pentru care
Societatea a trebuit să plătească cel puţin 711.760 lei:
Cheltuieli (lei) Nr. Data Total S.C.M.R. Nr. fila
1. 1950.I.5 13.040 195 2. 1950.I.19 12.900 195 3. 1950.II.2 11.500 195 4. 1950.III.2 41.700 24.050 IV 188 5. 1950.III.16 35.300 17.900 V 181 6. 1950.III.30 36.400 19.200 VI 175 7. 1950.IV.9 24.100 7.200 VII 171 8. 1950.IV.13 38.200 21.600 VIII 164 9. 1950.IV.27 29.900 13.300 IX 156
10. 1950.V.11 38.900 23.500 X 148 11. 1950.V.25 34.200 18.800 XI 141 12. 1950.VI.8 32.500 17.100 XII 135 13. 1950.VI.22 40.100 24.700 XIII 129 14. 1950.VII.6 32.700 17.300 XIV 122 15. 1950.VII.20 30.700 15.300 XV 113 16. 1950.VIII.3 32.440 17.040 XVI 107 17. 1950.VIII.17 46.000 30.960 XVII 97 18. 1950.VIII.31 28.900 14.040 XVIII 89 19. 1950.IX.14 40.690 26.090 XIX 78 20. 1950.IX.28 73.240 47.740 XX 64 21. 1950.X.12 118.640 94.140 XXI 50 22. 1950.X.26 64.600 40.100 XXII 45 23. 1950.XI.9 68.800 37.100 XXIV 31 24. 1950.XI.23 76.450 53.150 XXV 25 25. 1950.XII.14 58.500 35.400 XXVI 22 26. 1950.XII.21 58.500 35.750 XXVIII 6
Cum s-a încheiat activitatea Societăţii de Cultură Macedo-Române nu am reuşit să
aflăm. Imobilul său din Calea Rahovei (nr. 29) şi cel al căminului său pentru studenţi din str. Ing. Iorceanu au fost confiscate187. Ulterior, clădirea din Calea Rahovei a şi fost demolată.
186 A.N.R., S.C.M.R., ds. 163. Ansamblul Macedo-Român a fost prezent săptămânal în emisiuni la radio – Dinu C. GIURESCU: IR, X, 2013, p. 172. 187 Ioan M. CARDULA, Istoria aromânilor macedoneni, trad. Ecaterina Cardula, Bucureşti, 2004, p. 134.
205
ÎNCHEIERE
§ 37. REFACEREA SOCIETĂŢII DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNE
Societatea va renaşte imediat după prăbuşirea regimului comunist. La 2 aprilie
1990 s-a solicitat o hotărâre că Societatea de Cultură Macedo-Română „a funcţionat în
mod continuu şi nu a fost desfiinţată prin nici un decret de la data înregistrării sale ca
persoană juridică”.1 10 zile mai târziu instanţa a răspuns că Societatea „a luat fiinţă ca
persoană juridică printr-un act de dispoziţie al organului competent al puterii de stat
[…], situaţie în care nu este necesară constatarea pe calea unei hotărâri judecătoreşti
a existenţei acestei societăţi ca persoană juridică, dovada acestei calităţi fiind făcută
prin actul normativ adoptat în anul 1880.”2
Adunarea generală de reconstituire a avut loc la 10 aprilie 1990 în aula Academiei
de Studii Economice din Bucureşti. Comitetul de conducere avea în componenţa sa 45
de membri.
Noul Statut (al treilea în istoria Societăţii) cuprinde 24 de puncte3. S.C.M.R. se
defineşte în noile condiţii drept „asociaţie nelucrativă, fără caracter politic, care îşi
propune să contribuie la conservarea graiului*, a tradiţiilor specifice şi a culturii
aromânilor, să sprijine contactele umane şi legăturile culturale ale aromânilor să
sprijine contactele umane şi legăturile culturale ale aromânilor, păstrarea unităţii lor
spirituale. Societatea va promova buna înţelegere cu popoarele balcanice, cu popoarele
altor ţări, în mijlocul cărora aromânii trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea” (art. 1)4. Art.
2 detaliază scopurile societăţii. Aceasta îşi propune cunoaşterea şi asumarea trecutului
istoric; „să contribuie la realizarea unei scrieri unitare şi a unei forme literare culte, de
exprimare, comună tuturor aromânilor”; promovarea unei literaturi culte aromâne prin
diverse cărţi şi periodice, a „creaţiilor folclorice, a turor formelor culturii populare
tradiţionale” şi să încurajeze „contactele culturale ale aromânilor”. În acest scop se avea
în vedere constituirea unei bibliotecia, organizarea de secţii în cadrul muzeelor existente
şi diverse manifestări cultural-ştiinţifice, publicarea de studii şi monografii legate de
cunoaşterea aromânilor (art. 3). Se stabilesc şi organele de conducere. Principalul 1 Arhiva Judecătoriei sectorului I, 1993, ds. 1143 / P.I. citată în: RSD, doc. 172, p. 365. 2 Ibidem. Cf. Tănase BUJDUVEANU, Romanitatea balcanică şi civilizaţia aromânilor, [ed. 2-a], Constanţa, 2013, p. 195. 3 Publicat parţial: AMR, 1992, p. 199-201. 4 Ibidem, p. 199.
206
organism este Adunarea Generală. Aceasta este convocată în sensiune ordinară o dată la
trei ani şi extraordinară ori de câte ori este nevoie (art. 10-11). Consiliul de Conducere
care conduce activitatea Societăţii între sesiunile Adunării Generale, fiind format din
29-35 de membri. (art. 12-15). Din rândul consiliului sunt aleşi preşedintele,
vicepreşedintele şi secretarul. El include şi preşedinţii filialelor teritoriale (art. 14).
Sarcinile curente ale Societăţii sunt rezolvate de un Birou cu 7-9 membri ales de
Consiliu. Comisia de Cenzori este formată din trei membri (art. 14). La nivel filalelor se
aleg o dată a doi ani comitete formate din 3-19 persoane în funcţie de numărul de
membri (art. 16)5.
Primul consiliu cuprindea pe: Atanasie Nasta (preşedinte), Hristu Cândroveanu
(vicepreşedinte), Nicolae Saramandu (secretar general), Dumitrache Caracota
(responsabil organizatoric), Nicolae Celea (secretar) şi preşedinţii filialelor Constanţa
(Gheorghe Beca), Slobozia (Dumitru Cârniciu) şi Călăraşi (Nicolae Pşanu).
Erau cooptaţi şi reprezentanţi ai aromânilor din Grecia (Gheorghe Barza,
Gheorghe Padioti, Zoe Papazisi-Papateodoru), Iugoslavia (Hristu Ciolacu, Dina Cuvata,
Gheorghiţa Iancu, Gheorghe Spoa), Albania (Naum Ciolacu, Aurel Spau) dar şi din
diasporă: S.U.A. (Aurel Ciufecu, Constantin Colimitra, Tiberius Cunia, Nacu Zdru),
Germania (Vasile Barba, Apostol Caciuperi, Kira Iorgoveanu-Manţu), Franţa (Dumitru
Bacu, Iancu Perifan, Constantin Tacou*), Italia (Gheorghe Carageani)6.
Următorii preşedinţi (1996-2014) ai S.C.M.R. au fost: ing. Mihai Bileca, scriitorul
şi publicistul Hristu Cândroveanu, istoricul Gheorghe Zbuchea şi actorul Ion
Caramitru (din 2008).
S.C.M.R. nu a avut în perioada postcomunistă nici un organ de presă. Cu toate
acestea membrii săi au reuşit să obţină din partea Ministerului Culturii fonduri pentru
publicaţiile „Deşteptarea. Revista aromânilor” şi „Dimândarea” editate de Hristu
Cândroveanu. Între 1998-2000, acelaşi neobosit promotor al culturii aromâneşti care a
fost Hristu Cândroveanu a reuşit să obţintă sprijinul ministrului Culturii Ion Caramitru
pentru publicarea celor 5 vol. din Caleidoscop aromân.
S.C.M.R. a desfăşurat o activitate prodigioasă. A participat la organizarea
congreselor spiritualităţii româneşti din 2005 şi 2007 şi la ediţiile XII-XIV ale
Simpozionului Internaţional „Perenitatea vlahilor în Balcani” (desfăşurat în mod
tradiţional la Constanţa). S-a implicat realizarea emisiunilor de aromână de la Radio
România Internaţional. 5 Ibidem, p. 200. 6 Ibidem, p. 202.
207
Această activitate i-a permis să solicite şi să obţină prin legea nr. 473 din 7 mai
2008 recunoaşterea sa ca „persoană juridică de drept privat”7.
Societatea este activă şi pe plan editorial. Ea s-a implicat, de cele mai multe ori în
colaborare, în editarea unor cărţi de lingvistică şi istorie8.
S.C.M.R. a intrat în dispute privind identitatea aromânilor. În timp ce Societatea
promovează teza că aromânii sunt români, alte organizaţii şi în primul rând Comunitatea
Aromână din România (constituită în jurul deputatului Costică Canacheu) solicită
recunoaşterea statutului de minoritate etnică pentru aromâni inclusiv în România.
Aceasta s-a realizat oficial la adunarea anuală a C.A.R. din mai 20059.
Activitatea S.C.M.R. a ajuns la apogeu în anul centenarului său. Între 28-30
august 2009 s-au desfăşurat la Constanţa a XVI-a ediţie a „Zilelor Culturii Aromâne” în
organizarea Societăţii Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” şi a S.C.M.R. Atunci s-a
desfăşurat Festivalul de Folclor „Părinteasca Dimândare” cu participarea unor
ansambluri aromâne din Albania, Grecia, Macedonia, România. La Universitatea
particulară „Andrei Şaguna” din Contanţa s-a desfăşurat simpozionul „Perenitatea
vlahilor în Balcani”. Au prezentat comunicări: ambasadorul Viorel Stănilă, acad.
Constantin Bălăceanu-Stolnici, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, conf. univ. dr. Marian
Munteanu, Victor şi Iolanda Enache, conf. dr. Stoica Lascu, Mihai Paris, prof. univ. dr.
Adina Berciu-Drăghicescu, dr. Virgil Coman, conf. dr. Viorica Bălteanu, acad. Al.
Surdu, prof. univ. Aurel Papari, prof. dr. Victor Crăciun, prof. dr. Tudor Nedelcea, prof.
Emilia Luchian, lect. dr. Nistor Bardu, prof. Ion Vulpe.
De mai mică anvergură a fost Simpozionul „Rolul istoric al Societăţii de Cultură
Macedo-Române în devenirea modernă a romanităţii balcanice” organizat la 23
septembrie 2009 în comuna Mihail Kogălniceanu (din jud. Constanţa) de Fundaţia
Culturală (locală) „Muşata Armână” şi Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu di
la Pind” (Constanţa). Au participat doar personalităţi locale aromâne sau intereate de
7 M.O., nr. 238, 2008.V. 9. 8 Matilda CARAGIU-MARIOŢEANU, Nicolae SARAMANDU, Manual de aromână = Carti trâ inviţari armâneaşti, [ed. II-a], Bucureşti: Edit. Academiei Române, 2007, 339 p. (apărut în 3.000 exemplare şi distribuit gratuit peste hotare); RSCMR; Constantin IONAŞCU, Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea. Ed. III-a. Editori: Virginia Ion, Angela Bilcea. Prefaţă Ion Caramitru [preşedintele S.C.M.R.]. Postfaţă: Romulus Rusan. Prefaţa ed. I: Puiu Enache. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică & Societatea de Cultură Macedo-Română, 2011, 562 p. 9 Inventarea minorităţii armâne atentat la interesul naţional, „Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi”, 2009.XI.5 (ediţia electronică; vd. Romanian Global News, 2009. XI. 4). C.A.R a încercat chiar să păstreze în formularele pentru recensământul din 2002 menţionarea aromânilor şi macedoromânilor separat de (daco)români. S-a opus însă ministrul Informaţiilor, Vasile Dâncu.
208
fenomenul aromânesc: Willy Wisosenschi, Mihai Paris, Virgil Coman, Petre Purcărea,
Dumitru Şopu, Gh. Dumitraşcu, Nistor Bardu, Tuşa Enache, Stoica Lascu10.
În perioada 2010-2014 conducerea Societăţii de Cultură Macedo-Române a
revenit unui consiliu alcătuit din: actorul Ion Caramitru (preşedinte), prof. univ. dr.
Nicolae-Şerban Tanaşoca (prim-vicepreşedinte), cerc. Vladimir Fârşerotul*
(vicepreşedinte), ec. Nicolae Duşu (vicepreşedinte), prof. Alexandru Costa (secretar
general), cerc. dr. Emil Ţîrcomnicu (secretar general adjunct), asist. univ. Apostol
Cuturicu (trezorier), prof. univ. dr. Constantin Ciufecu, regizor Stere Gulea, cerc. dr.
Nicolae Saramandu, cerc. dr. Manuela Novaci, cerc. dr. Iulia Wisoşensky, prof. univ. dr.
Puiu Haşotti, conf. univ. dr. Stoica Lascu. Ca membri de onoare au fost proclamaţi:
prof. univ. dr. Ioan* Caragiani* (Italia), prof. univ. dr. Aurel Ciufecu (S.U.A.) şi prof.
univ. dr. Max-Demeter Peyfuss (Austria).11
§ 38. CONCLUZII
Societatea de Cultură Macedo-Română a fost o organizaţie de propagandă
culturală. Nu era o excepţie. În România a funcţionat în acelaşi scop (dar pentru românii
de peste Carpaţi) Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (1891-1948) sau
Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (1861-
1950)12. Asociaţii asemănătoare au funcţionat în toate ţările din centrul şi estul Europei
cu interese iredentiste. Ele au acţionat făţiş şi din punct de vedere politic în perioade de
criză internaţională. Societatea de Cultură Macedo-Română a desfăşurat activitate
politică în timpul crizelor balcanice din 1881 (chestiunea Tesaliei), 1912-1913
(războaiele balcanice), 1918-1920 (Conferinţa de Pace de la Paris), 1940-1944 (al doilea
război mondial), 1946-1950 (războiul civil din Grecia) cu acordul tacit al factorilor
politici de la Bucureşti.
Factorii de decizie din România au încercat să folosească Societatea în folosul
politicii româneşti în (a) problema compensaţiilor teritoriale (Dobrogea, 1912-1913,
10 Societatea de Cultură Macedo-Română la ceas aniversar, Constanţa: „Telegraf”, 2009.IX.23: <telegrafonine.ro>. 11 Societatea şi dialectul, <daimadeadun.wordpress.com/tag/societatea-de-cultura-macedo-romana>, 2010. X. 13. 12 Pentru activitatea acestora vd. Vasile NETEA şi C. Gh. MARINESCU, Liga Culturală şi Unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, 1978, 375 p. il.; Pamfil MATEI, „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român” (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională (1861-1950), Cluj-Napoca, 1986, 359 p. + 32 pl.
209
Banatul, 1919), (b) asigurarea unui rol de arbitru în politica balcanică, (c) controlul
elementului macedoromân stabilit la nordul Dunării.
Politica Societăţii a fost diferită de cea a statului român.
Până la 1912 ea s-a pronunţat ferm pentru păstrarea status quo-ului balcanic în
favoarea Turciei. La rândul său, Turcia a încercat, fără succes, utilizarea
macedoromânilor pentru a obţine o alianţă politică cu România contra iredentismului
grec şi slav.
Atunci când stăpânirea otomană s-a prăbuşit în Balcani, Societatea a promovat
politica „Macedonia macedonenilor”. Adică organizarea acestui teritoriu pe baze
federale (după model elveţian) în care aromânii să fie egali în drepturi cu albanezii,
turcii, slavii şi grecii. Mişcarea aceasta este de inspiraţie bulgară. Ea a fost sprijinită de
aromânii românofili cu prilejul crizei din 1903 (mişcarea de la Cruşova susţinută de
„Românul de la Pind”). În 1912 şi Societatea de Cultură Macedo-Română a acceptat
oficial această soluţie. Doar că, deşi fusese susţinută de statele balcanice în vremea
turcocraţiei, ea a fost imediat părăsită când Constantinopolul a pierdut controlul asupra
regiunii. Atunci fiecare din statele implicate (Grecia, Bulgaria, Serbia) a dorit
Macedonia pentru sine. Societatea însă nu a renunţat. Va susţine această idee şi în 1940-
1941. Dar ideea nu era placul oficialilor de la Bucureşti. Aceştia s-au implicat aici doar
în măsura în care li s-a permis din partea statelor balcanice cu care, de altfel, voiau
relaţii bazate pe respect reciproc. După 1915 Serbia refuză recunoaşterea comunităţilor
româneşti din Macedonia. Se temea de propaganda bulgară. Motivul invocat a fost însă
că Grecia şi România nu au sprijinit-o în 1915 când a fost atacată de Bulgaria. De aceea
Belgradul a considerat caduc tratatul din 1913 (inclusiv scrisorile referitoare la „cuţo-
vlahi” care îl însoţeau). Şi pe viitor va lua în considerare doar tratatele semnate în
timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920. Greciei îi convenea situaţia de la
1913. Ea a tolerat propaganda românească prin şcoli şi biserici pentru macedoromâni. A
încercat astfel să-i ţină la distanţă de propaganda slavă şi să folosească România ca aliat
împotriva Bulgariei. Dar episoadele din 1917, 1940-1944 şi 1946-1949 au convins-o să-
şi schimbe politica. Definitiv. Şi astăzi în Grecia nu mai există decât puţini aromâni.13
Ceilalţi sunt „vlahi elinofoni” în curs de asimilare.
13 Ultimul recensământ în care au fost înregistrate şi limbile minoritare a fost cel din 1951. Atunci în Grecia existau 39.855 vorbitori de aromână – Richard CLOGG, Scurtă istorie a Greciei, tr. Lia Brad Chisacof, Iaşi, 2006, p. 278, tabel 5-b. Surse româneşti indică 10.554 vorbitori de aromână – A. Bârsan, Mic atlas geografic, ed. 2-a, Bucureşti, 1967, p. 72 (pare să fie vorba de aromânii care fuseseră înregistraţi în comunităţile româneşti). Abia după 1990 au început să fie înregistraţi oficial aromânii în celalalte ţări balcanice. Recensământul din 2002 indică în Macedonia 9.695 „vlahi” – PNDS, p. 34. Iar în
210
În 1913 Societatea a enunţat (în paralel cu doctrina „Macedonia macedenilor”)
ideea unei regiuni a Pindului fie independent, fie autonom în cadrul Albaniei. În ambele
cazuri s-a bazat mai degrabă pe sprijinul Italiei decât al României. În 1913 diplomaţia
românească a cochetat cu această idee. O dovedeşte intervenţia lui Nicolae Mişu,
ministrul României la Londra, la Conferinţa ambasadorilor convocată în timpul
primului război balcanic (1913). Dar apoi Bucureştiul a renunţat definitv la ea.
Aromânii românofili însă nu. O vor formula prin Republica Pindului (1917), activitatea
lui G. Murnu la Paris după încheierea primului război mondial (1918-1920), Principatul
Pindului (1941-1943). Ideea va fi o constantă în activitatea politică a lui G. Murnu între
1913-1943.
Însă Gh. Murnu şi-a dat seama rapid că „Lumina vine de la răsărit”. A dat girul
său politicii culturale a regimului comunist care se instaura în România. În acest timp,
aromânii care nu se implicaseră politic sunt marginalizaţi. Th. Capidan este exclus din
Academie14 (194815). Victor Papacostea ajunge deţinut politic (1957-1958)16. Nicolae
Batzaria sfârşeşte în lagărul de la Ghencea (1952)17 iar Petru Topa în penitenciarul
Văcăreşti (1954)18. Tache Papahagi este exclus din învăţământul superior (1948)19. G.
Murnu rămâne însă la Academie ca „membru titular onorific”20. La moartea sa (1957)
regimul îl omagiază.21 În schimb, principalii actori ai tragediei intitulată „Principatul
Pindului” sunt drastic pedepsiţi. Arestat în februarie 1948, „principele” Alcibiade
Diamandi sfârşeşte în iulie acelaşi an în arestul poliţiei ca urmare a bătăilor primite.22
Nicolae Matusi e arestat. Petrece următorii 17 ani în închisorile comuniste.23 Când e
eliberat în 1964 se refugiază în Grecia. Este iertat de guvernul grec pentru activitatea sa
Albania în 2011 erau înregistraţi 8.266 aromâni (0,3 % din populaţie) şi 3.848 vorbitori de aromână (0,137 %) – SCPB, p. 71-72. 14 Dorin N. RUSU, Istoria Academiei Române: Repere cronologice, Bucureşti, 1992, p. 234, 335; idem, Membrii Academiei Române, 1866-2003. Dicţionar, Bucureşti, 2003, p. 565. 15 IRD, 2003, p. 508. 16 Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Balcanologi şi bizantinişti români, [Bucureşti, 2002], p. 213; idem, Balcanologie şi politică în România secolului XX. Victor Papacostea în documente din arhivele Securităţii şi din arhiva personală, Bucureşti, 2010, p. 18, 33. 17 Remus ZĂSTROIU: DGLR (A-B), p. 402. 18 Stelian NEAGOE, Oameni politici români: enciclopedie, Bucureşti, 2007, p. 699-700. 19 Matilda CARAGIU MARIOŢEANU, Tache Papahagi, marele singuratic, CA, 2, p. 261-262; idem, Tache Papahagi – savantul şi omul, AACC, p. 474. 20 D.N. Rusu, Istoricul, p. 234, 335; idem, Membrii, p. 565. 21 Academicianul G. Murnu [necrolog], Bucureşti: „Scînteia”, 1957. XI. 19 (cupură la M.J.O., Donaţia N. Popescu-Optaşi). 22 Cicerone IONIŢOIU, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar, vol. 3: D-E, Bucureşti, 2002, p. 73; BIRO Attila, Efectul cazului Vişinescu: procurorii au redeschis dosarul unui alt torţionar al Securităţii după ce Gândul a relatat cazul <Gândul.info>, 2013. IX. 19. 23 În 1953 se afla la Ocnele Mari unde îl întâlneşte Cola Caratană – Nicolae CARATANĂ, Memorii ghetsimanice, ed. Vasile Dimaca, Constanţa, 2000, p. 378-382; Nicolae TRIFON, Aromânii pretutindeni nicăieri, trad. Adrian Ciubotaru, [Chişinău, 2012], p. 348.
211
politică. Moare în 1981 la Atena.24 Astfel şi-a răsplătit România pe aromânii care au
crezut în propaganda românească încercând să o folosească în favoarea supravieţuirii lor
etnice.
Când Societatea de Cultură şi-a pierdut raţiunea de a fi, ea a dispărut fără urmă.
După 1990 Societatea a fost, firesc, reînfiinţată. S-a transformat într-un club select
de inteletuali care se bucură de finanţare şi recunoaşte oficială din partea autorităţilor de
la Bucureşti. Dar a pierdut legătura cu masa aromânească atât din România, cât şi din
ţinuturile aromâneşti.
Propaganda românească nu şi-a atins scopul în Peninsula Balcanică25. Cu toate
acestea, surpavieţuirea aromânilor până în mileniul III se datorează tocmai propagandei
româneşti dintre 1864-1950. Propagandă în care şi Societatea de Cultură Macedo-
Română a avut un rol ce nu trebuie pierdut din vedere.
24 Nicola Matushi, <en.wikipedia.org>, 2014. VI. 11. 25 Ea a fost puternic criticată de către Gustav Weigand: „Ori cât le-ar cadé de greu Rmânilor aceasta, scapare nu exista. […] La A[români] conlucra toate împrejurările la desnaţionalisarea lor, pe care nici o propaganda din partea Românilor nu o mai poate opri. In privinţa [aceasta] e chiar stricacioasa aceasta propaganda, caci* chiar şcoalele române fac ca simţemêntul pentru limba maternă, pe care o are âncă* talpa poporului, sa slabeasca. S’a facut experienţa la cei mai mulţi, cari cercetaseră şcoli românesci, ca îşi uita limba pe contul celei daco-române. Iar daca nici limba nu şi-o mai cunosc, ce le mai da dreptul ca sa se numiasca Aromâni? Insufleţirea nationala numai, pe care o câştiga în şcoale, de sigur ca nu.” – ER, I, p. 229.
212
BIBLIOGRAFIE
§ 39. IZVOARE INEDITE
▬ Arhivele Naţionale ale României:
A) Societatea de Cultură Macedo-Română: ds. 1 (181 f.), 4 (50 f.), 5 (428 f.), 8
(175 f.), 9 (142 f.), 80 (59 f.), 94 (24 f.), 96 (68 f.), 97 (55 f.), 98 (74 f.), 99 (100 f.), 119
(75 f.), 129 (16 f.), 163 (448 f.), 165 (19 f.).
B) Direcţia Generală a Poliţiei: 1912, ds. 77; 1935, ds. 168 (90 f.); 1940, ds. 159
(26 f.); 1941, ds. 164 (18 f.); 1942, ds. 163 (48 f.); 1947, ds. 106 (253 f.)
C) Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 1913, ds. 1028; 1919, ds. 68; 1919,
ds. 78; 1945, ds. 4336.
VELICHI Constantin, Românii din Bulgaria înainte de 9 Septemvrie [1944] şi
astăzi. A.N.R., Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor, 1945, ds. 4336.
▬ Biblioteca Academiei Române:
A) Bucureşti. Fonduri:
BIANU Ioan – S 9 (8-12) / DIV.
DENSUŞIANU Ovid – S 16 / DXL.
MARGARIT Apostol – S 2 / CDLV.
Ms. 2380, 9 f. (Societatea Junimea Macedoromână).
URECHIA V.A. ‒ XII Varia 3.
B) Cluj Napoca: Arh. G. Murnu
III. Aromâni: Inv. 141: Mémoire présenté en 1919* par les Valaques du Pinde à
Son Excell[ence] le Comte Bonin Langara, 1918. VIII. 10.
VIII. Istorie: Inv. 203: Conferinţa [de pace] de la Paris, 1919.
XI. Addenda: Inv. 260: Iulia MURNU: Impresiile unei călătorii la Paris.
§ 40. IZVOARE EDITE
ABELEANU Dem[etrie] (revizor şcolar al judeţului Vlaşca, fost prof. al
Gimnaziului românesc din Ianina), Turcia europeană. Geografia Fizică şi Politică
pentru şcoalele române din Macedonia, Albania, Epir şi Tesalia. Bucuresci: Tip.
213
„Universitară” A.G. Brătănescu, 1905, 127 p. il.
Album Macedo-Român. Sub direcţia lui V[asile] A[LEXANDRESCU] URECHIĂ.
[Bucuresci]. Din Stabilimentul pentru artele grafice Socecŭ, Sander & Teclu, 1880, VIII
+ 144 p.
ALECSANDRI V[asile], Corespondenţă. Ed. îngrjită şi note de Marta Anineanu. Cu
o prefaţă de G.C. Nicolescu. [Bucureşti]: Edit. de Stat pentru Literatură şi Artă
(Documente literare inedite), 1960, XXXIV + 274 p. + 15 pl.
ALECSANDRI V[asile], Opere, X: Corespondenţă (1871-1881). Bucureşti: Edit.
Minerva (col. Scriitori români), 1985, 1151 p.
ALESSI A[rtemiu] P[ubliu] (Profes. Dr.) şi POPU Massimu (Profes.), Resbelulu
Orientale Illustratu. Graz: Editur’a lui Paul Cieslar Librariu, 1878 [1879], 6 f. + XVI +
724 p. il. + 12 h. + 42 pl.
Almanah macedo-român, 1992 [îngrijit de Atanasie NASTA, preşedintele Societăţii
de Cultură Macedo-Română. Bucureşti]: Edit. Fundaţiei Culturale Române (Societatea
de Cultură Macedo-Română), [1992], 233 p. il.
Analele Academiei Române. Desbaterile, t. LIX, 1938-1939. Bucureşti: Monitorul
Oficial şi Imprimeria Naţională, 1940, 348 p.
ARION V[irgil V.], PÂRVAN V[asile], VÂLSAN G[eorge], PAPAHAGI P[ericle],
Bogdan-Duică G[eorge], România şi Popoarele Balcanice. Bucureşti: Tip. Românească
(Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor), 1913, 61 p.
BAGAV Andreiŭ alŭ Bagav, Carte de alégere scrisă în dialectulŭ macedo-românŭ.
Premiată şi tipărită de Societatea Macedo-Romana „Lumina”. Bucuresci: Tip. Lit.
Dor[oteea] P. Cucu, 1887, XII + 237 p.
BATZARIA N[icolae], Din lumea Islamului. Turcia Junilor-Turci. Cu o prefaţă de
N[icolae] Iorga. Bucureşti: Edit. „Ancora”, Alcalay & Calefeteanu, [1922], VII + 314 p.
Republicat: Din lumea Islamului. Bucureşti: Profile Publishing, [2003], 190 p.
B[ATZARIA] N[icolae], Din literatura aromânească: Mihail Nicolesco. Schiţă,
Bitolia: „Lumina”, II, 1904, nr. 7-8, p. 223-226.
BATZARIA N[icolae], România văzută de departe [1922], SC, p. 17-154.
BATZARIA N[icolae], Spovedanii de cadâne. Ed. îngrijită de Tudor Nedelcea.
Craiova: Scrisul Românesc (col. Balcanica), 1996, 270 p. = SC
BĂLCESCU N[icolae], Opere, IV: Corespondenţă. Scrisori. Memorii. Adrese.
Documente. Note şi materiale. Ed. critică de G[heorghe] Zane. Cu reproduceri după
214
manuscrise şi stampe. Bucureşti: Edit. Academiei Republicii Populare Romîne, 1964,
639 p. + 14 pl.
BĂRBULESCU Ilie, Relation des Roumains avec les Serbes, les Bulgares, les Grecs
et la Croatie en liaison avec la question macédo-roumaine [1913]. [Bucureşti]: Domino
(Balcanica), 1999, 415 p. Ediţie românească: Ilie BĂRBULESCU (Laureat al Academiei
Române, Sub-director al Arhivelor Statului), Româniĭ faţă de Sârbĭ şi Bulgarĭ maĭ ales
cu privire la Chestia Macedo-Română. Bucuresci: Tip. „Universitară” A.G. Brătănescu,
1905, II + 216 p.
BELEMACE C[onstantin], Dimãndarea pãrinteascã. Editsie Ãndreaptã di Dina
Cuvata. [Fayetteville]: Cartea Aromână, 1990, XLII + 213 p.
BOGA L[eon] T., Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria şi
Serbia (Note etnografice şi statistice). Bucureşti: Tip. „Vocea Poporului” Al. Agapie
(Societatea Studenţilor macedo-români), 1913, 32 p. il. + 5 h.
BOIAGI Mihail G., Grammatikê romanikê étoi makedóno-vlahikê = Romanische
oder Macedonowlachische Sprachlehre. Boukouresti: èk tou Typ. tou Stephánou
‘Rasidéskou, 1863, XVIII + 208 p.; [ed. 3-a]: Gramatică română sau macedo-română
reeditată cu o Introducere şi un Vocabular de Per[icle] Papahagi. Bucureşti: Tip. Curţii
Regale F. Göbl Fii, 1915, XXXI + 316 p.
BOLINTINEANU Dimitrie, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos
sau Santa Agora [1863], în: Dimitrie BOLINTINEANU, Opere, VI: Călătorii. Ed. îngrijită,
note şi comentarii de Teodor Vârgolici. Bucureşti: Edit. Minerva (col. Scriitori
Români), 1985, p. 287-405 (comentarii de Teodor Vârgolici, p. 608-616). Ediţia
princeps: D[imitrie] BOLINTINEANU, Călĕtorii la Romănii din Macedonia şi Muntele
Atos sau Santa Agora. Bucruescĭ*: Tip. jurn[aluluĭ] Naţionalŭ, 1863, 192 p.
BUCUŢA Emanoil, Românii dintre Vidin şi Timoc cu un adaos de documente,
folklor, glosar, fotografii, hărţi. Bucureşti: Tip. Cartea Românească, 1923, 132 p. + 7 pl.
+ 3 h.
BURADA Teodor T., Cercetări despre şcoalele Românesci din Turcia. [Bucuresci]:
Tip. „Românulŭ” Vintilă C.A. Rosetti, 1890, 216 p. Republicat fragmentar (fără
capitolul despre dezvoltarea şcolilor) în: idem, Puncte extreme, p. 68-118.
BURADA Teodor T., O călătorie în satele româneşti din Istria. Iaşi: Tip. Naţională,
1896, 144 p. il. + 1h. Republicat în: idem, Puncte extreme, p. 119-198.
BURADA Teodor T., Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, ed. critică şi
215
prefaţă de I. Oprişan. Bucureşti: Edit. Vestala (col. Documente revelatorii), 2003, 416 p.
BURILEANU Const[antin] N. (licenţiat al Şcoalei de Diplomaţie Colonială a
Universităţei Regale din Roma), Dela Romăniĭ din Albania. Bucureşti: Lito-Tip. L.
Motzătzeanu (Ministerul Instrucţiunei şi al Cultelor), 1906, XIV + 288 p. + 15 pl. + 1 h.
Ed. II-a, îngrijită şi prefaţată de Gabriela Boiangiu şi Gabriela Croitoru. Postfaţă de
prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea. Craiova: Fundaţia Scrisul Românesc (col. Românii
uitaţi), 2005, 308 p. + 20 pl.
CARATANĂ Nicolae, Memorii ghetsimanice, ed. îngrijită şi cuvânt înainte de
Vasile Dimaca. Constanţa: Ex Ponto, 2000, 587 p.
Carol I al României, Jurnal. Vol. I: 1881-1887. Stabilirea textului, traducere din
limba germană, studiu introductiv şi note de Vasile Docea. [Iaşi]: Polirom, 2007, 616 p.
+ 8 pl.
Carti di vreari trâ Matilda = Carte de iubire pentru Matilda Caragiu Marioţeanu.
Bucureşti: Edit. Sammarina* / Societateta Culturală Aromână, 2002, 224 p. + 31 pl.
CĂTĂNUŞ Dan [ed.], Cadrilaterul: ideologie cominternistă şi iredentism bulgar,
1919-1940. Bucureşti: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2001, 346 p.
CÂNDROVEANU Hristu, Aromânii ieri şi azi. Cultură, literatură, probleme,
perspective. Craiova: Scrisul Românesc, 1995, 208 p.
CHENDREA Cristina (Prof.) [ed.], Documente privind înfiinţarea primei şcoli
româneşti din Peninsula Balcanică – Macedonia, în: AMR, 1992, p. 23-25.
CIPARIU T[imotei], Principia de limba si de scriptura [1847-1848]. Ed. II
revediuta si immultita. Blasiu: Cu Tipariulu Seminariului. 1866. IV + 407 p.
CLAIN [= Micu] DE SAD Samuil, Elementele limbii daco-romane sau româneşti,
îmbogăţite şi aranjate în această ordine de Gheorghe Gavril ŞINCAI [1780], ELDR, p. 2-
110.
COLOCOTRONIS V., La Macédoine et l’hellénisme. Étude historique et
ethnologique. Avec 24 planches ou cartes hors texte. Paris: Berger-Levrault, Éditeurs,
1919, XXIII + 658 p.
CONSTANTE C[onstantin] S., Axios (Cum se învăţa carte altcîndva...), AMR, 1992,
p. 80-83.
CORDESCU Mihail-Virgiliu (Prof.), 1866-1906. Istoricul şcoalelor române din
Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limba română din Lipsca,
Viena şi Berlin, lucrare întocmită sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii [...].
216
Bucureşti: Tip. Curţii Regale F. Göbl Fiii, 1906, 404 p. + 1 h.
COSMULEI Demetrie (român din Transilvania, director al Liceului Român din
Bitolia), Memoriu despre starea şcólelor românesci din Macedonia. Tipărit cu spesele
coloniei macedo-române. Bucuresci: Tipo-Litografia şi Fonderia de Litere Dor[oteea]
C.P. Cucu, 1891, 92 p.
COSTIN Miron, Opere: Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron vodă încoace –
Cronica polonă – Poema polonă – De neamul moldovenilor – Istoria de Crăia
Ungurească – Graiul solului tătărăsc – Versuri – Discursuri şi scrisori. Ed. critică cu
un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P[etre] P.
Panaitescu. [Bucureşti]: Edit. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, 536 p. + 14 pl.
CUŞA Nicolae, Aromânii (macedonenii) în România. Constanţa: Edit. Muntenia,
1996, 376 p.
CUZA Alexandru Ioan şi NEGRI Costache, Corespondenţă. Text ales şi stabilit,
traducere, studiu introductiv şi note de Emil Boldan. Bucureşti: Edit. Minerva
(Documente literare), 1980, XLVII + 571 p.
DATCU Iordan, Tache Papahagi şi Ioan Bianu, CA, 2, p. 272-274.
DEACONU Luchian (Dr.) [ed.], Franţa şi România unite în comunitatea de
sacrificiu în anii 1916-1918. Documente externe din arhivele Consiliului Naţional al
Unităţii Române de la Paris, redacţiei ziarului „La Roumanie”, Coloniei Române din
Paris. Craiova: Edit. Sitech, 2009. Vol. I: Doc. 1-235. 5 decembrie 1916 – 22 noiembrie
1918, 370 p. Vol. II: Doc. 236-550. 24 noiembrie 1918 – 22 iunie 1922. 386 p. il.
Documente diplomatice. Afacerile Macedoniei. Conflictul greco-român. 1905.
Bucureşti: Impr. Statului (Ministerul Afacerilor Străine), 1905, XXXIII + 106 p.
Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea
României. Septemvrie 1912 – August 1913. Cartea Verde. Textul Tractatului de Pace de
la Bucureşti. Traducerile de Vintilă M. Ivănceanu, redactor în Ministerul Afacerilor
Străine cu încuviinţarea Ministerului. Bucureşti: Edit. Instit[utului] de Arte Grafice şi
Editură „Minerva”, 1913, 270 p.
Documente şi manuscrise literare, vol. I. Alese, publicate, adnotate şi comentate
de Paul CORNEA şi Elena PIRU. Cu un cuvînt înainte de prof. univ. Alexandru Dima.
[Bucureşti]: Edit. Academiei Republicii Socialiste România (Academia Republicii
Socialiste România: Institutul de istorie şi teorie literară „G[eorge] Călinescu”), 1967,
387 p.
217
Documente privind istoria Dobrogei (1830-1877). Vol. întocmit de Tudor
MATEESCU. Bucureşti: Direcţia generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă
România. 1975, 343 p.
Documente privind Romîniei. Comitetul de redacţie: Mihail ROLLER (red. resp.),
V[ictor] CHERESTEŞIU, V[asile] MACIU, S[olomon] ŞTIRBU. Războiul de independenţă,
vol. IX: (16 ianuarie 1878 – 3 martie 1878). [Bucureşti]: Edit. Academiei Republicii
Populare Romîne (Academia Republicii Populare Romîne), 1955, CXIV + 388 p. +
erată.
Documentele redeşteptării macedoromâne. Adunare şi selectate de Victor
PAPACOSTEA şi Mihail REGLEANU. Ed. întocmită de Nicolae-Şerban Tanaşoca şi Ştefan
Vâlcu. Cu colaborarea Iulianei Deac. Pe baza manuscrisului din arhiva fostului Institut
de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti. [Bucureşti: Predania] (Institutul de Studii
Sud-Est Europene al Academiei Române. [col.] „Izvoare privitoare la istoria romanităţii
balcanice”), [2012], 470 p.
DRĂGHICESCU Dumitru, Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul şi
Transilvania; Bucovina şi Basarabia. Ed. îngrijită şi prefaţată de Virgiliu
Constantinescu-Galiceni. Bucureşti: Edit. Albatros ([col.] Historia), 2001, XCV + 352
p.
FUDULEA Cola, Dialog despre diaspora românească. Bucureşti: „Deşteptarea.
Revista aromânilor”, an 6, 1995, nr. 9, p. 5.
GEORGEVICI Tih[omir] R., Adevărul asupra Românilor din Serbia [1919],
traducere din limba franceză de C[onstantin] Constante, RT, III, p. 127-149. Ediţie
franceză: La Vérité sur les Roumains de Serbie. Paris: Impr. Graphique, 1919, 35 p.
Versiune engleză: The Truth concerning the Rumanes* in Serbia. Paris: Impr.
„Graphique”, 1919, 35 p.
GEORGEVICI Tih[omir], Printre Românii noştri [1906]. Traducere din limba sârbă
de C[onstantin] Constante. RT, III, p. 23-109 + 3 pl. Prima ediţie în limba română a fost
publicată în „Lumina”, VI-VII, Bitolia, 1907-1908.
GHICA Ion, Amintiri din pribegia după 1848: Nouĕ scrisori către V[asile]
Alecsandri. Bucuresci: Edit. Librăriei Socec & Comp., 1882, 882 p.
HAGIGOGU Sterie T., Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului [1927],
CMR, p. 1-80.
HAGIGOGU Steriu T., NOE Constantin, MUŞI Vasile Th., Colonizarea
218
macedoromânilor în Cadrilater. Ed. îngrijită şi prefaţă de Emil Ţîrcomnicu. Bucureşti:
Edit. Etnologică (col. Românii de la sud de Dunăre), 2005, XI + 172 p.
HARET Spiru C., Raport adresat Majestăţiĭ Sale Regeluĭ de către D[omnul]
Ministru al Cultelor şi Instrucţiuniĭ Publice asupra stăriĭ actuale a chestieĭ şcolilor şi
bisericilor române din străinătate. Bucurescĭ: Inst[itutul] de Arte Grafice „Carol Göbl”
S-sor Ion St. Rasidescu, 1901, LXXXIII + 100 p. Retipărit în: Operele lui Spiru C.
Haret. Ed. îngrijită şi note de Constantin Schifirneţ. Vol. II: Oficiale: Rapoarte şi
referate către Ministru, către Consiliul de Miniştri, către Rege – rezoluţiuni, deciziuni,
circulare, instrucţiuni, apeluri, înştiinţări, adrese, ordine, 1901-1904. [Bucureşti]:
Comunicare.ro [Ed. 2-a revăzută], [2009], [448 p.], doc. 44, p. 66-121.
HELIADE-RĂDULESCU I[on], Paralelism între limba rumână şi italiană
(Introducere) [1841], în: Gîndirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860).
Antologie, prefaţă şi bibliografie de P[aul] Cornea. Text stabilit, note şi medalioane
biografice de M[ihai] Zamfir. [Bucureşti]: Edit. pentru Literatură, 1968, vol. II, [408 p.],
p. 84-89.
IONESCU Eugen (Licenţiat al Facultăţii de drept din Bucureşti. Avocat. Fost şef al
biuroului şcoalelor române din străinătate în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
publice), Cauza Românească în Turcia Europeană şi Conflictul cu Grecia. Bucureşti:
Tip. „Gutenberg” Joseph Göbl, 1906, 116 p.
IONESCU G.C., Dela Românii Macedeneni, în vol. [Lui] Spiru C. Haret: Ale tale
dintr’ale tale [la împlinirea celor şeasezeci ani]. Bucureşti: Tiparul şi Edit. Institutului
de Arte Grafice „Carol Göbl” S-sor Ion St. Rasidescu. 1911, [IV + 1228 p. + 1 pl.], p.
1183-1203.
IONESCU (dela Brad) I[on], Pastorii români din Tessalia, AMR, 1880, p. 54-55.
[IORGA Nicolae], Bălcescu şi Romînii din Pind, „Revista istorică”, XIII, 1927, nr.
7-9, p. 278.
IORGA N[icolae], Istoria românilor pentru poporul românesc. Chişinău: Uniunea
Scriitorilor (din Republica Moldova), 1992, 224 p. Ed. I, Vălenii de Munte: Tip.
Neamului Românesc, 1908, 352 p.
Istoria României în texte. Selecţia şi comentariul textelror au fost realizate de de:
Bogdan MURGESCU (coordonator), Alexandru BARNEA, Ion BUCUR, Simion CÂLŢIA,
Ioan CÂRJĂ, Adrian CIOROIANU, Alin CIUPALĂ, Antal LUKACS, Ecaterina LUNG,
Mirela-Luminiţa MURGESCU, Constantin PETOLESCU, Bogdan POPOVICI, Florin
219
ŢURCANU. Bucureşti: [Edit.] Corint, 2001, 416 p.
IVANOFF J., La Question macédonienne au point de vue historique,
ethnographique et statistique. Avec deux cartes en couleurs. Paris> Librairie J. Gamber,
1920, VII + 292 p. + 2 h.
Jubileul Societăţei de Cultură Macedo-Română. 31 Octombrie 1904. 25 de ani de
luptă în Cestiunea Macedoneană. Articole de Dr. Leonte [ANASTASIEVICI], G. MISAIL,
I[oan] C. PUPPA. Galaţi: Tipo-Litografia „Moldova”, [1904], 73 p.
KANITZ F[elix], Serbia. Studiu de călătorie istorico-etnografic, [1868, Cap. IV:
Românii], traducere din limba germană de S. Baciu, RT, III, p. 11-21 + 2 pl.
[ANASTASIEVICI] Leonte (Dr.), Către Aromâni. Bucurescĭ: Tip. „Universitara”
A.G. Brătănescu (Societatea de Cultură Macedo-Română), 1905, 13 p.
Macedonia macedonenilor. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Eminescu”
(Societatea de Cultură Macedo-Română), 1912, 23 p. Versiunea franceză: La
Macédoine aux Macédoniens [1912] retipărită de Hristu Cândroveanu în: CA, I, p. 239-
256.
LASCU Stoica (Conf. dr.), Documente arhivistice privind membrii şi situaţia
Societăţii de Cultură Macedo-Română (1895), în: Permanenţele istoriei. Profesorului
Corneliu-Mihail Lungu la 70 de ani. Coordonatori: Sorin Liviu DAMEAN, Marusia
CÂRSTEA, Mihaela DAMEAN, Lucian DINDIRICĂ. [Târgovişte]: Edit. Cetatea de Scaun
(Universitatea din Craiova: Departamentul de Istorie şi Relaţii Internaţionale &
Consiliul Judeţean Dolj: Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” Dolj),
[2013, 880 p. il.], p. 284-306.
LASCU Stoica, Evenimentele din iulie-august 1917 în regiunea Munţilor Pind –
încercare de creare a unei statalităţi a aromânilor. Documente inedite şi mărturii.
Studiu istoriografic şi arhivistic [2010*], Constanţa: „Revista română de studii
eurasiatice”, III, 2007, p. 91-162.
LASCU Stoica [ed.], Independenţa Albaniei în percepţia opiniei publice româneşti
(1912-1914) = Pavaresia e Shqiptarise ne kumptimin e opinionit public rumun (1912-
1914) = The Independence of Albania in Perception of Romanian Public Opinion
(1912-1914). [Târgovişte]: Edit. Cetatea de Scaun, [2012], 507 p.
Les Macédo-Roumains (Koutzo-Valaques) devant la Congrès de la Paix. [Paris,
1919], 22 p.
MAIOR Petru, Disertaţie Pentru Literatura cea vechie a Romînilor [1812], ŞA, 2,
220
p. 225-235.
MAIOR de Dico-Sînmărtin Petru, Istoria pentru începutul romînilor în Dachia, ŞA,
2, p. 189-214.
MAIOR Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Postfaţă de Gavril
Istrate. [Iaşi]: Edit. Junimea, 1990.
MAIORESCU Titu, România, Războaiele Balcanice şi Cadrilaterul. Vol. ed. de
Stelian Neagoe. Bucureşti: Edit. Machiavelli (col. Istorie & Politică: Documente
oficiale. Izvoare narative), 1995, 260 p.
MARIENESCU At[anasie], Macedo-Românii din Ungaria, AMR, 1880, p. 70-73.
MASSIMU I[oan] C., Rapeda idea de gramateca macedonoromanesca. Compusa
de... Si cu Spesele DD. G[heorghe] Goga si D[imitrie] Casacovici Typarita tra se se
imparta gratuitu Rumaniloru de a dreptá Dunareli = Syntomos idea tês
makenoroumanikês grammatikês syntahtheisa ypò I.K. Maximou. Kaì dapanais KK. D.
Gkogka kaì D. Kosákovitxi typôtheisa, ína dianemêthê dôrean tois tà dexia tou
Dounáveôs Roumánas. Bucuresci = En Boukourestíois: In Tipografi’a Statuluĭ numita
Nifon, 1862, 4 + LIV + 153 p. + 1 pl.
Mémoire sur la situation des minorités roumaines trans-danubiennes: Jugo-
Slavie, Bulgarie, Grèce, Albanie. 1925.. Bucarest: Tip. Române Unite (La Société
Macédo-Roumaine de Culture Intellectuelle), [1925], VII p.
MICU Samuil, ŞINCAI Gheorghe, Elementa lingvae daco-romanae sive valachicae.
Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea. Cluj-Napoca: Edit.
Dacia, 1980, XXX + 245 p. + erată.
MURGU Eftimie, Scrieri. Ed. îngrijită cu o introducere şi note de I.D. Suciu.
[Bucureşti]: Edit. pentru Literatură, 1969, 632 p. + 25 pl.
MURNU G[heorghe], Pentru românii din Peninsula Balcanică [1919], CA, 5, p. 3-
9.
METTA C[onstantin] D., Privilegiile comunităţilor religioase în Turcia. Bitolia:
„Lumina”, I, 1903, nr. 2, p. 41-43.
MUŞI Vasile Th., Un deceniu de colonizare în Dobrogea Nouă, 1925-1935, CMC,
p. 81-171.
NIBI St[erie], Italia şi Macedo-Românii. Mişcarea pentru independenţa Pindului,
PB, I: 1, 1923.V.6, p. 11-12.
NICEA Cola, Mişcarea naţională a aromânilor (1902-1908) în prelucrarea lui
221
Nicolae Caratană, în: „Depteptarea: Revista Aromânilor”, an 8, 1997, nr. 10 (91), oct.,
p. 2, nr. 11 (92), nov., p. 6.
NOE Constantin, Colonizarea Cadrilaterului [1938], CMC, p. 29-80.
NOE Constantin, Liceu pentru românii de peste hotare la Bucureşti [1925], CA, 3,
p. 326-330.
NOE Const[antin] (Ancient sécrétaire de la société Macédo-Roumaine de
Bucarest), Les Roumains Koutzo-Valaques. Les populations macédoniennes et la crise
balkanique avec une carte ethnographique en couleurs. Bucarest: Tip. Românească (La
Ligue pour l’Unité de culture de tous les Roumains), 1913, 70 p. + 1 h.
ODOBESCU Alexandru, Opere, IX: Corespodenţă, 1880-1883. Text stabilit, note şi
indice de Filofteia Mihai, Rodica Bichis, Nadia Lovinescu. Bucureşti: Edit. Academiei
Republicii Socialiste România, 1983, 579 p. il.
Pace şi război (1940-1944). Jurnalul mareşalului Ion Antonescu (comentarii,
anexe, cronologie). Editori: Gh[eorghe] BUZATU, Stela CHEPTEA, Marusia CÎRSTEA,
Corneliu M[hai] LUNGU. Iaşi: Casa Editorială Demiurg. I: Preludii. Explozia. Revanşa
(4. IX. 1940 – 31. XII. 1941) (col. Românii în istoria universală, vol. 121), 2008, 554 p.
+ 33 pl. – II: Succese şi eşecuri (1. I. 1942 – 30. VI. 1943) (col. Românii în istoria
universală, vol. 140), 2010, 626 p. il.
PAPACOSTEA Victor, Documente aromâneşti dintre 1860 şi 1870. Bucureşti:
„Revista aromânească”, vol. I, 1929, nr. 1, p. 81-87; nr. 2, p. 169-177.
PAPACOSTEA Victor, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu privitoare la
arhimandritul Averchie, Bucureşti: „Revista aromânească”, vol. I, 1929, nr. 1, p. 38-55.
PAPACOSTEA Victor, Memoriul macedo-românilor către Napoleon [al III-lea]. Un
proiect de autonomie românească în Peninsulă, „Revista macedo-română”, vol. III,
Bucureşti, 1931, nr. 1-2, p. 23-35. Extras: Bucureşti: Inst. de Arte grafice Bucovina I.E.
Torouţiu, [1931], 15 p.
PAPACOSTEA-GOGA Guşu, În zilele redeşteptării Macedo-române. Memorii, acte
şi corespondenţă. Bucureşti: Tip. Ion C. Văcărescu (Casa Şcoalelor), 1927, IV + 144 p.
PAPAHAGI Nicolas A., Les Roumains de Turquie. (Ouvrage publié sous les
auspices de la société Macédo-Roumaine de culture intellectuelle). Bucarest:
Imprimerie des Arts Graphiques „Eminesco”, 1905, 184 p.
PAPAHAGI Pericle [ed.], Scriitori aromâni din secolul al XVIII-lea (Cavalioti,
Daniil, Ucuta). Bucureşti: Carol Göbl, 1909, IV + 329 p.
222
PAPAHAGI Tache, Antologie aromânească: Literatură poporană. – Literatură
cultă. – Musică porană. – Vederi etnografice. – Introducere. – Glosar complet în
l[imba] franceză. Bucureşti: Tip. „România Nouă” Theodor I. Voinea, 1922, XLVII +
519 p. - Ed. [II-a] îngrijită de Tudor Nedelcea. Prefaţă de Marian Munteanu. Craiova:
Fundaţia Scrisul Românesc (Românii uitaţi), 2008, 15 + XLVIII + 521 p.
PHOCAS-COSMETATOS S.P., La Macédoine, son passé et son présent. Étude
historique, ethnographique et politique de la Macédoine, avec considérations sur les
pays limitrophes et l’Hellénisme. Lausanne: Payot & C-ie, 1919, 50 p. + 11 p.
Popis na naselenieto, domokinstvata i stanovite vo Republika Makedonija. 2002.
Definitivni podatotsi = Census of Population, Households and Dwellings in the
Republic of Macedonia. 2002. Final Data. Skopje: Republika Makedonija: Drzhaven
zavod za statistika = Republic of Macedonia: State Statistical Office, 2005, 52 p.
Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani. Bucureşti: Direcţia
Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1986, 663 p.
POPOVICI Atanasie (Dr.), Memoriul românilor din Serbia, traducere din limba
franceză de C[onstantin] Constante. RT, III, p. 119-125; FR, I, p. 225-230. Prima ediţie:
Mémoire des Roumains de Serbie, Paris: Société Anonyme des Imp. Wellhof et Roche,
[1919], 16 p.
Le Problème macédonien: sa solution la plus équitable. Bucarest: „Convorbiri
literare” Soc. Anonimă de Editură (Société Macédo-Roumaine de Culture
Intellectuelle), 1919, 8 p.
Procesul verbal al consiliului de 35, din 20 Noembre 1893. [Bucureşti]:
[Societatea de Cultură Macedo-Română, 1893], 34 p.
PUPPA Ioan C., România faţă de cestiunea macedoneană. (Studiu apărut în ziarul
Adevĕrul]. Bucuresci: Tip. „Viitorul” Nicolae N. Voicu, 1903, 48 p.
La Question des Macédo-Roumians ou des Koutzo-Valaques. Bucarest:
L’Imprimerie „Cultura” (Société Macédo-Roumaine de Culture Intellectuelle), 1919, 11
p.
La Question des Réformes dans la Turquie d’Europe. Exposé documentaire par
Un non-diplomate. Paris: Librairie A. Chevalier-Marescq & C-ie / Leipzig: Breitk[o]pf
et Haertel / Neuchatel (Suisse): Imprimerie Paul Attinger, 1903, 110 p.
Revendicările naţionale ale Macedo-Românilor. Cuvânt adresat presei, oamenilor
politici şi opiniei publice, Bucureşti (Societatea de Cultură Macedo-Română), 1919, 8 p.
223
ROJA Gheorghie Constantin, Măiestria ghiovăsirii romîneşti Cu literele latineşti,
care sînt literele romînilor cele vechi, spre polirea a toată ghinta romînească ceii
dincoace şi ceii din colo de Dunăre [1809], ŞA, 2, p. 66-71.
România – Grecia. Relaţii istorice. Documente din arhiva Legaţiei române din
Atena (1941-1947). Vol. îngrijit de Georgeta PENELEA-FILITTI. [Bucureşti]: Edit.
Demiurg, 1997, 282 p. + 4 pl.
Românii balcanici în paginile „Gazetei Transilvaniei”. Vol îngrijit de Emil
ŢÎRCOMNICU [şi] Stoica LASCU. Bucureşti: Edit. Etnologică, 2012, 304 p. il.
Românii de la sud de Dunăre. Documente. Coord. Prof. univ. dr. Stelian
BREZEANU, dr. Gheorghe ZBUCHEA. Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 1997,
400 p.
Românii de peste hotare [1945], RL, II, p. 99-246.
Românii din afara graniţelor, ed. Corneliu-Mihail LUNGU. [Bucureşti]: Edit.
Viitorul Românesc (Arhivele Naţionale României), 2001, 336 p.
Românii din Timoc. Culegere de izvoare îngrijită de C[onstantin] CONSTANTE şi
A[nton] GOLOPENŢIA. III, Cu 8 schiţe în text şi 31 ilustraţii afară din text. Bucureşti:
Impr. Institutului Statistic (Societatea Română de Statistică), 1943, 149 p.
ROŞCA Iuliu I., „De prin Bucuresci”. Muzica la sfîrşit şi început de secol (1882-
1904). Ed. îngrijită, prefaţă, note şi indice de nume şi bibliografie de Despina Petecel.
Bucureşti: Edit. Muzicală, 1987, 224 p. il.
[ROZIA Georgiu C.], Cercetări despre Românii de dincollo de Dunare [1809].
Traduse din limba greacă de Sergiu Hagiadi. Craiova: Typ. Naţionale T. Macinca şi I.
Samitca, 1867, XV + 61 p.
SARAMANDU Nicolae, Aromâna vorbită în Dobrogea. Texte dialectale. Glosar.
Bucureşti: Edit. Academiei Române, 2007, LIII + 607 p. il.
Scrisori către N[icolae] Iorga, 6: (1919-1920). Partea I. Ed. îngrijită de Petre
Ţurlea. Documente literare. Bucureşti: Academia Română & Fundaţia Naţională pentru
Ştiinţă şi Artă & Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2002. 199 p.
Scrisori către Ovid Densuşianu, vol. IV. Ed. îngrijită, introducere, note, tabel
cronologic şi indici de Liviu ONU, Ileana VÎRTOSU şi Maria RAFAILĂ sub redacţia lui
Liviu ONU. Bucureşti: Edit. Minerva (Documente literare), 1989,
Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni nella
Penisola Balcanica. Bucureşti: „Bucovina” I.E. Torouţiu (Società di Cultura Macedo-
224
Romena), 1940, 31 p.
Shqipëri. Censusi popullsisë dhe banesave. Pjesa I: Rezultate Kryesore = Albania.
Population and Housing Census. Part I: Main Results. [Tiranë]: Republika e Shqipërisë:
Instituti i Statistikës / Census-AL, 2011, 176 p.
Statut şi Regulament. Bucuresci: Tip. „Viitorul” Nicolae A. Voicu (Societatea de
Cultură Macedo-Română), 1899, 23 p.
STOICESCU Virgiliu, NAUM Const[antin] I., PETRESCU-BIRINA Const[antin],
Românii din Macedonia (Anii 270-1901). Bucuresci: Tip. „Viitorul” Nicolae N. Voicu
(Societatea de cultură Macedo-Română), 1900*, XXXIX + 189 p. il.
Şcoala Ardeleană. Ed. critică de Florea FUGARIU. Studiu introductiv şi note finale
de Romul MUNTEANU. [Bucrueşti]: Edit. Albatros (col. Lyceum, nr. 88-89), [1970], vol.
I, 368 p.; vol. II, 400 p.
Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente. Adunarea şi
selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: Adina BERCIU-
DRĂGHICESCU [şi] Maria PETRE. Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale.
[Bucureşti]: Edit. Universităţii din Bucureşti. Vol. [I]: (1864-1948), 2004, 667 p. Vol.
II: (1918-1953), 2006, 709 p.
ŞINCAI Gheorghe, Elementele limbii daco-romane sau valachice [1805], ŞA, 1,
1970, p. 344-356; ELDR, p. 112-120.
ŞINCAI Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri cît au fost iale de
amestecate cu romînii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora, fără de ale altora, nu
se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de avtori, în cursul de 34 de ani culeasă şi
după anii de la naşterea Domnului nostru Is[us] H[ristoš alcătuită, ŞA, 2, 1970, p. 138-
181.
TANAŞOCA Nicolae-Şerban [ed.], Balcanologie şi politică în România secolului
XX. Victor Papacostea în documente din arhivele Securităţii şi din arhiva personală.
Bucureşti: Edit. Biblioteca Bucureştilor (Institutul de Studii Sud-Est Europene al
Academiei Române & Biblioteca Metropolitană Bucureşti: Biblioteca de Studii şi
Cercetări Sud-Est Europene, II), 2010, 328 p. il.
[TOPA Petre (Dr.), Situaţia elementului românesc din Dobrogea Nouă. s.l., s.e., s.l.
7 p.]1
1 Titlul i-a fost dat de personalul B.A.R. unde se află sub cota III. 171.225.
225
URECHIĂ V[asile] A[LEXANDRESCU], Interpelarea D-lui... în cestiunea şcoalelor
macedo-române. Şedinţa de la 26 februarie 1896. Bucuresci: Tip. Al. Lefteriu & C.
Ispăsescu, 1896, 38 p.
URECHIA V[asile] A[lexandrescu], Festivitatea Română de la Roma XII Octombre
1899. Dare de seamă..., Bucuresci: Inst. de Arte grafice şi Edit. „Minerva”, 1899, 126 p.
il. + 3 pl.
VÂLSAN George, Românii din Bulgaria şi Serbia [1918], [traducere din limba
franceză: O[rest] Trafrali]. Craiova: Scrisul Românesc (col. Românii uitaţi), 1996, 88 p.
ZBUCHEA Gheorghe, DOBRE Cezar [ed.], Români în lume. Vol. II: Documente.
Bucureşti: [Edit.] Colias (Imagines vocis), 2005, 260 p.
§ 41. PRESĂ2
„Apărarea”. Organ al Societăţii de Cultură Macedo-Română, Bucureşti, 1930-
1931.
„Apărarea naţională”, I, Bucureşti, 1900.
„Le Courrier des Balkans”, 1904-1911.
„Ecoul Macedoniei”, Bucureşti, 1904-1906.
„Foaia macedoromână”, Bucureşti, I: 1 (1 nr.), 1900. XII. 10, 4 p.
„Frăţilia întru dreptate”, Bucureşti, 1880.
„Glasul macedoromânilor”, Bucureşti, I: 1, 1948. VII. 15 (1 nr.), 12 p.
„Graiul”. Organ al Societăţii Studenţilor Macedo-Români, Bucureşti, 1931-1932.
„Le Messager d’Athènes”, Atena, 1878-1881.
„Peninsula Balcanică”, Bucureşti, 1900, 1923-1930.
„Revista Asociaţiei Corpului Didactic şi Bisericesc din Macedonia”, I, Salonic,
1914.
„Revista Pindului, Macedoniei şi a Timocului”, Bucureşti, 1929.
§ 42. INSTRUMENTE DE LUCRU
Aromânii în publicaţiile culturale, 1880-1940 (reviste, almanahuri, calendare).
Bibliografie analitică, [de Adina BERCIU-DRĂGHICESCU, Maria PARIZA], Bucureşti:
Sigma, 2003, 224 p. il. = APC.
2 Sunt indicaţi anii cercetaţi pentru întocmirea lucrării.
226
BALACCIU Jana, CHIRIACESCU Rodica, Dicţionar de lingvişti şi filologi români.
Bucureşti: Edit. Albatros (Dicţionarele Albatros), 1978, 264 p.
BERCIU-DRĂGHICESCU Adina, PARIZA Maria, Aromânii în publicaţiile culturale,
1880-1940 (reviste, almanahuri, calendare). Bibliografie analitică, vol. I. Bucureşti:
[Edit.] Sigma, 2003, 224 p.
Bibliografia istorică a României = Bibliographica historica Romaniae.
Bibliografie selectivă. Bucureşti: Edit. Academiei Republicii Socialiste România
(Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România: Institutul de
Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca). I: 1944-1969. Comitetul de Redacţie: Ştefan PASCU,
Ioachim CRĂCIUN, Bujor SURDU. 1970, XL + 387 p. − V: 1974-1974, sub redacţia
Acad. Ştefan PASCU. 1980. 455 p.
Bibliografia istorică a României = Bibliographia historica Romaniae. Bucureşti:
Edit. Academiei Române (Academia Română: Institutul de Istorie Cluj-Napoca), VIII:
1989-1994. Coordonator: Gheorghe HRISTODOL. 1996. 460 p.
Bibliografia istorică a României = Bibliographia historica Romaniae. Bucureşti:
Edit. Academiei Române (Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj Napoca;
Biblioteca Centrală Universitară „Lucia Blaga” din Cluj-Napoca). X: 1999-2004.
Coordonator: Gheorghe HRISTODOL. 2005. XIX + 1154 p. – XI: 2004-2006.
Coordonator: Stelian MÂNDRUŢ. 2007. XVI + 520 p.
Bibliografia istorică a României = Bibliographia historica Romaniae, II: Secolul
XIX, t. I: Cadrul general. Ţara şi locuitorii. Vol. îngrijit de Cornelia BODEA.
[Bucureşti]: Edit. Academiei Republicii Socialiste România (Academia de Ştiinţe
Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România: Institutul de Istorie „N[icolae]
Iorga”), 1972, XXXVI + 513 p.
Bibliografia românească modernă (1831-1918), coord. gen. Gabriel ŞTREMPEL.
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică & Societatea de Ştiinţe Filologice din R.S.
România (Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România). Vol. I: (A – C), 1984,
XXXI + 912 p. Vol. II: (D – K), XXIV + 896 p. Vol. III: (L – Q), 1989, XXIV + 1113
p. Vol. IV: (R – Z), [Bucureşti]: Edit. Academiei Române (Biblioteca Academiei
Române), 1996, XXI + 872 p.
Bibliografia românească veche, 1508-1830. Bucureşti: Atelierele Socec & Co.
S.A. – t. II: 1716-1808 de Ioan BIANU (Bibliotecarul Academiei Române. Profesor
universitar) şi Nerva HODOŞ (Bibliotecar-ajutor al Academiei Române), 1910, III + 570
227
pl. il. – t. III: 1809-1830, de Ioan BIANU († 13 Febr. 1935), Nerva HODOŞ († 1
Noem[brie] 1913) şi Dan SIMONESCU, 1912-1936, VIII + 779 p. il. + erată – t. IV:
Adăogiri şi îndreptări, de Ioan BIANU († 13 Febr. 1935) şi Dan SIMONESCU, 1944, XV +
375 p.
BREZEANU Stelian, IORDAN Constantin, MATEI Horia C., TEOTEOI Tudor,
ZBUCHEA Gheorghe, Relaţiile româno-elene. O istorie cronologică. Cuvânt înainte de
Virgil Cândea, membru al Academiei Române. Bucureşti: Edit. Omonia, 2003, 386 + 3
p.
BUJDUVEANU Tănase, Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor.
[Constanţa]: Edit. Cartea Aromână, 1997, 218 p.; [ed. II-a]: Romanitatea balcanică şi
civilizaţia aromânilor = La Romanité balkanique et la civilisation des Aroumains =
Balkanic Romanity and the Civilization of Aromanians. Constanţa: Ex Ponto, 2013, 239
p.
CACIUPERI Apostol N., Dicţionar român-aromân, editat de Katharina Caciuperi-
Titz şi Herbert Werner Mühlroth. Bucureşti: Edit. Atlas [Du Style], 1996, 368 p.
CARAGIU-MARIOŢEANU Matilda, Dicţionar aromân (macedo-vlah). DIARO. A-D.
Comparativ (român literar – aromân). Contextual. Normativ. Modern. Cu o PREFAŢĂ, o
INTRODUCERE –, o POSTFAŢĂ istorică, 76 de ilustraţii reprezentând principalele scrieri în
/ despre aromână şi pentru / despre aromâni (în ordine alfabetică). Bucureşti: Edit.
Enciclopedică, 1997, LXIV + 455 p. + 1 h. + 16 pl.
Casa Regală. Documente oficiale. Inventar arhistic. Vol. I (1866-1900).
Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României, 2003, XIV + 314 p.
Catalogul manuscriptelor româneşti, t. III: Numerele 729-1061, întocmit de Ioan
BIANU şi G[heorghe] NICOLAIASA. Craiova: „Scrisul Românesc” S.A. Institut de arte
grafice şi editură (Biblioteca Academiei Române), 1931, III + 658 p.
CERNAVODEANU Paul, Revista istorică română, 1931-1947. Bibliografie critică.
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 176 p. + 32 pl.
Convorbiri literare. Bibliografie. […elaborată […] de C. POMPILIAN şi H. ZALIS].
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică (Biblioteca Centrală Universitară –
Bucureşti), 1975, VIII + 540 p.
COSMA Viorel, Muzicieni români. Compozitori şi muzicologi. Lexicon. Bucureşti:
Edit. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1970, 475 p.
DAN Petre, Asociaţii. Cluburi. Ligi. Societăţi. Dicţionar cronologic. Bucureşti:
228
Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, 407 p.
DATCU Iordan, Dicţionarul etnologilor români. Autori. Publicaţii periodice.
Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii. Cronologie. Ed. III-a, revăzută şi mult adăugită.
Bucureşti: Edit. Saeculum I.O., 2006, 984 p.
Dicţionarul general al literaturii române. [Coordonator general: Eugen SIMION].
Bucureşti: Edit. Univers Enciclopedic (Academia Română): − A-B, 2004, XLVIII + 732
p. il. − C-D, 2004, XLI + 812 p. il. − E-K, 2005, XLI + 789 p. il. − L-O, 2005, XLI +
745 p. il. − P-R, 2006, XLI + 723 p. il. − S-T, 2007, XLI + 827 p. il. − Ţ-Z, 2009, XLI +
556 p. il.
Enciclopedia istoriografiei româneşti. Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. Ştefan
ŞTEFĂNESCU (membru corespondent al Academiei R[epublicii] S[ocialiste] România).
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, 472 p.
Făuritori ai unităţii şi independenţei naţionale, coord. Prof. dr. Florian
GEORGESCU şi Elena PĂLĂNCEANU. Bucureşti: Muzeul Naţional de Istorie ([col.] Pagini
de glorie), 1983, 359 p.
IONIŢOIU Cicerone, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi,
ucişi. Dicţionar. Bucureşti: Edit. Maşina de Scris. – Vol. 1: A-B. Lucrare revizuită de
prof. univ. Florin Ştefănescu, 2000, 320 p. – Vol. 2: C. Lucrare revizuită de dr. Mihaela
Andreiovici şi prof. univ. Florin Ştefănescu, 2002, 296 p. – Vol. 3: D-E. Lucrare
revizuită de dr. Mihaela Andreiovici, 2002, 232 p. – Vol. 4: F-G. Lucrare revizuită de
dr. Mihaela Andreiovici, 324 p. – Vol. 5: H-I-J-K-L, 2003, 416 p. – Vol. 6: M. Lucrare
revizuită de dr. Mihaela Andreiovici, 2004, 447 p. – Vo. 7: N-O. Lucrare revizită de dr.
Mihaela Andreiovici, 2005, 255 p. ‒ Vol. 8: P-Q. Prefaţă de Alex Ştefănescu. Lucrare
revizuită de Filip Lucian Iorga, 2006, 504 p.
Istoria lumii în date. Elaborată de Horia C. MATEI (ist[oria] veche), Florin
CONSTANTINIU, Marcel POPA (ist[oria] medie), Nicolae C. NICOLESCU, Gheorghe
RĂDULESCU (ist[oria] modernă şi contemporană) sub conducerea Acad. Prof. Andrei
OŢETEA. Bucureşti: Edit. Enciclopedică Română, 1972, XVI + 616 p.
Istoria României în date elaborată de Horia C. MATEI (istorie veche), Florin
CONSTANTINIU, Marcel D. POPA (istorie medie), Nicolae C. NICOLESCU, Gheorghe
RĂDULESCU (istorie modernă şi contemporană) sub conducerea lui Constantin C.
GIURESCU. Bucureşti: Edit. Enciclopedică Română, 1971, 527 p.
Istoria României în date elaborată de Dinu C. GIURESCU (coord.), Horia C.
229
MATEI, Nicolae C. NICOLESCU, Marcel D. POPA, Gheorghe RĂDULESCU, Alexandru
STĂNCIULESCU. Bucureşti: Edit. Enciclopedică, 2003, 1060 p.
NEAGOE Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 – până în
zilele noastre – 1999. Ed. II-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Edit. Machiavelli (Istorie
şi Politică: Sinteze. Monografii. Dicţionare. Enciclopedii), 1999, 318 p.
NEAGOE Stelian, Oameni politici români: enciclopedie. Bucureşti: Edit.
Machiavelli (col. Istorie & Politică: Sinteze, monografii, dicţionare, enciclopedii), 2007,
XVIII + 898 p.
NESTORESCU-BĂLCEŞTI Horia, Nicolae Bălcescu. Contribuţii biobibliografice. Cu
un studiu introductiv de Dan Berindei. Bucureşti: Edit. Enciclopedică Română & Edit.
Militară, 1971, XXXIX + 399 p. il.
PĂCURARIU Mircea (preot prof. univ. dr.), Dicţionarul teologilor români. Ed. a
doua, revăzută şi întregită. Bucureşti: Edit. Enciclopedică, 2002, 552 p.
PĂLTĂNEA Paul, Catalogul manuscriselor şi scrisorilor din Biblioteca „V.A.
Urechia”. Galaţi: [Biblioteca „V.A. Urechia”] (Seria Cataloage), 1979, 324 p.
Politica externă a României. Dicţionar cronologic. Coordonatori: Ion
CALAFETEANU, Cristian POPIŞTEANU. Autori: Mircea BABEŞ, Ion CALAFETEANU,
Cristian POPIŞTEANU, Şterban RĂDULESCU-ZONER, Valeriu STAN, Nicolae STOICESCU.
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 416 p.
PREDESCU Lucian, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc.
Oameni şi înfăptuiri [1940]. Ed. anastatică. Bucureşti: Edit. Saeculum I.O. & Edit.
Vestala, 1999, 960 p.
Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste). Descriere bibliografică
de Nerva HODOŞ şi Al[exandru] SADI-IONESCU (din serviciul Bibliotecei Academiei
Române). Cu o introducere de Ioan Bianu (bibliotecarul Academiei Române), t. I:
Catalog alfabetic, 1820-1906. Bucureşti: Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea /
Leipzig: Otto Harrasowitz / Viena: Gerold & Comp. (Academia Română), 1913, XXIII
+ 812 p. – t. II: Catalog alfabetic: 1907-1918. Supliment: 1790-1906. Descriere
bibliografică de George BAICULESCU, Georgeta RĂDUICĂ şi Neonila ONOFREI.
[Bucureşti]: Edit. Academiei Republicii Socialiste România (Biblioteca Academiei
Republicii Socialiste România), 1969, XXIII + 870 p. – t. III: Catalog alfabetic, 1919-
1924. Descriere bibliografică de: Ileana-Stanca Desa, Dulciu Morărescu, Ioana Patriche,
Adriana Raliade, Iliana Sulică. Postfaţă de Gabriel Ştrempel. Bucureşti: Edit. Academiei
230
Republicii Socialiste România (Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România),
1987, 1096 p. – t. IV: Catalog alfabetic, 1925-1930. Coord. gen. Prof. dr. Gabriel
Ştrempel. Coordonare bibliografică: Ileana-Stanca Desa, Iliana Sulică. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 2003. 1099 p.
RĂDUICĂ Georgeta, RĂDUICĂ Nicolin, Calendare şi almanahuri româneşti, 1731-
1918. Dicţionar bibliografic. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, 800 p.
RĂDUICĂ Georgeta, RĂDUICĂ Nicolin, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918).
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1995, 560 p.
RĂDULESCU Mihai-Sorin, Elita liberală românească (1866-1900). [Bucureşti]:
Edit. ALL, [1998], 304 p.
Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească. Bibliografie selectivă.
Coordonator ştiinţific: Prof. dr. Ştefan ŞTEFĂNESCU. Bucureşti: Edit. Academiei
Republicii Socialiste România (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii
Socialiste România, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Institutul de Istorie
„N[icolae] Iorga” Bucureşti), 1986, 240 p. (p. 179-181).
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I: 1859-1917. Bucureşti: Edit.
Politică, 1967, 423 p.
RUSU Dorina N., Istoria Academiei Române. Repere cronologice. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 1992, 388 p.
RUSU Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-2003. Dicţionar. Ed. III-a
revăzută şi adăugită cu un cuvânt înainte de Acad. Eugen Simion, Preşedintele
Academiei Române. Bucureşti: Edit. Enciclopedică & Edit. Academiei Române, 2003,
1162 p. il.
SCURTU Ioan, ALEXANDRESCU Ion, BULEI Ion, MAMINA Ion, Enciclopedia de
istorie a României. Ed. III-a. Bucureşti: Edit. Meronia, [2002], 656 p.
ŞTREMPEL Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti. [Vol. 4]: B.A.R. 4414-
5920. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1992, 544 p.
VERESS Andrei (Dr.), Bibliografia română-ungară, vol. II: Românii în literatura
ungară şi ungurii în literatura română (1781-1838). Bucureşti: Cartea Românească
(Fundaţiunea „Regele Ferdinand I”), 1931, XII + 400 p.
231
§ 43. LUCRĂRI
ABELEANU Dem[etrie], Neamul Aromânesc din Macedonia. Cu o hartă a
Macedoniei. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1916, 80 p. + 1 h.
Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei
(1821-1923), coord. Viorica MOISUC, Ion CALAFETEANU. (Studii de istorie universală,
modernă şi contemporană, vol. I). Bucureşti: Edit. Academiei Republicii Socialiste
România (Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lîngă C[omitetul] C[entral]
al P[artidului] C[omunist] R[omân]), 1979, 277 p.
ANDREI Nicolae A., BARBU Paul-Emanoil, Ioan Maiorescu (1811-1864). Craiova:
Edit. Alma, 2003, 334 p.
ARGINTEANU Ion (Prof.), Istoria Românilor Macedoneni din timpurile cele mai
vechi până în zilele noastre. Bucureşti: Tip. „L’Indépendance Roumaine”, 1904, XV +
333 p.
ARMBRUSTER Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei. [1972]. Ed. II-a
revăzută şi adăugită. Bucureşti: Edit. Enciclopedică (col. Biblioteca enciclopedică de
istorie a României), 1993, 344 p.
Aromânii: istorie, limbă, destin [1990], coord. Neagu DJUVARA. Bucureşti: Edit.
Fundaţiei Culturale Române (col. Argumente), 1996, 200 p.
BARBER John R., Istoria Europei moderne [1993], Bucureşti: Edit. Lider (Seria
Cultură Generală), s.a., 556 + 2 p.
BARDU Nistor, Limba scrierilor aromâneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
(Cavalioti, Daniil, Ucuta). Partea I: Aspecte ale grafiei. Fonetica. Constanţa: Ovidius
University Press, 2004, 225 p.
BĂLUŢOIU Valentin, Istoria românilor din sudul Dunării. [Bucureşti]: Edit.
Didactică şi Pedagogică R.A. [2010], 168 p. il.
BERCIU-DRĂGHICESCU Adina (Dr.), Românii din Balcani: cultură şi spiritualitate.
Sfârşitul secolului al XIX-lea. Începutul secolului al XX-lea. A colaborat: Petru Dănilă.
[Bucureşti]: Edit. Globus, [1996]. 258 p.
BERINDE Aurel, Geneza romanităţii răsăritene. Din istoria dacoromânilor şi
macedoarmânilor (aromânilor). Timişoara: Edit. Bemirodan, 2002, 404 p.
BERINDEI Dan, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu. Bucureşti: Edit. Sport-Turism,
1984, 312 p. + 40 pl.
232
BERNSTEIN Serge, MILZA Pierre, Istoria Europei, vol. 4: Naţionalismele şi
Concertul european. Secolul XIX (1815-1919) [1992]. Trad. Monica Timu. Ed. îngrijită,
note şi comentarii de Ovidiu Pecican. Iaşi: Institutul European ([col.] Sinteze, [nr.] 30),
1998, 368 p.
BOGDAN Dan, Pe urmele lui Ion Ghica. Bucureşti: Edit. Sport-Turism, 1987, 224
p. + 16 pl.
BREZEANU Stelian, BÂRZU Ligia, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie
şi tradiţie istorică. Bucureşti: Edit. Enciclopedică, 1991, 364 p.
BUJDUVEANU Tănase, Moscopole: oraş aromânesc din Balcani = ville aroumaine
des Balkans = Aromanian Town in the Balkans. Constanţa: Edit. Cartea Aromână,
2006, 423 p.
BULEI Ion, Atunci cînd veacul se năştea... lumea românească, 1900-1908.
Bucureşti: Edit. Eminescu ([col.] Clepsidra, [nr.] 38), 1990, 432 p.
BULEI Ion, Lumea românească la 1900. Bucureşti: Edit. Eminescu ([col.]
Clepsidra, [nr.] 27), 1984, 338 p.
Bulgario. [Respondeca redaktoro kaj kompilinto: Bojan BALABANOV]. Sofia:
Eldonejo de Literaturo en Fremdaj Lingvoj, 1959, 283 p. + 65 pl.
BUŞĂ Daniela [Victoria], Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între
Congresul de la Berlin şi primul război mondial (1878-1914). Bucureşti: [Edit.] Paideia
([col.] Ştiinţe: Seria Istorie), [2003], 324 p.
Caleidoscop aromân, ed. îngrijită de Hristu CÂNDROVEANU. Bucureşti: Edit.
Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea părintească”, vol. 1, 1998, 384 p.; vol. 2,
1999, 428 p.; vol. 3, 1999, 426 p.; vol. 4, 2000, 554 p.; vol. 5, 2000, 345 p.
CANTEMIR Dimitrie (principele), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor
publicat sub auspiciile Academieĭ Române de pre originalul manuscris al autorului,
păstrat în Archivele principale din Mosc[o]va ale Ministerului de Externe de Gr[igore]
G. Tocilescu (membru al Academieĭ Române), cu un portret şi douĕ facsimile.
Bucuresci: Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl” S-sor Ion St. Rasidescu, 1901, LXXIII +
891 p. + 2 facs.
CANTEMIR Dimitrie, Opere complete. Ed. critică publicată sub îngrijirea lui Virgil
Cândea. IX, t. I: De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus şi Historia Moldo-
Vlachica. Prefaţă de Virgil Cândea. Ed. critică, traducere, introducere, note şi indici de
Dan Sluşanschi. Bucureşti: Edit. Academiei Republicii Socialiste România, 1983, 459
233
p. + 16 pl.
CAPIDAN Th[eodor] (Profesor universitar; membru corespondent al Academiei
Române), Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic [1932]. Ed. II-a [anastatică].
Cu o postfaţă de Hristu Cândroveanu. Bucureşti: Edit. Fundaţiei „Dimândarea
părintească”, 2005, 593 p.
CAPIDAN Th[eodor], Limbă şi cultură. Bucureşti: Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1943, [4] + 442 p. + erată.
CAPIDAN Th[eodor], Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă. Bucureşti:
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă ([col.] Biblioteca Enciclopedică), 1942, 275 p.
CAPIDAN Th[eodor] (Profesor la Universitatea din Cluj), Meglenoromânii.
Bucureşti, I: Istoria şi graiul lor, Cultura Naţională (Academia Română: Studii şi
cercetări, VII), 1925, VII + 225 p. + 6 pl. – II: Literatura populară la Meglenoromâni.
Cultura Naţională (Academia Română: Studii şi cercetări, VII), 1928, VII + 220 p. – III:
Dicţionar meglenoromân. Monitorul Oficial. Imprimeria Naţională (Academia Română:
Studii şi cercetări, XXV), [1936], 340 p. Republicare anastatică a celor 3 vol.: idem,
Meglenoromânii, ed. prof. dr. Diana Nedelcea-Cotescu. Prefaţă de prof. dr. Victor
Crăciun. Craiova: Fundaţia Scrisul Românesc (col. Românii uitaţi), 2007, 821 p. + 5 pl.
CARAGEANI Gheorghe, Studii aromâne. Cuvânt înainte de Nicolae-Şerban
Tanaşoca. Bucureşti: Edit. Fundaţiei Culturale Române ([col.] Argumente), 1999, 295 p.
CARAGIANI Ioan, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică
[1929]. Ed. îngrijită de Tudor Nedelcea. Notă biografică de Pericle Papahagi. Craiova:
Fundaţia Scrisul Românesc ([col.] Românii uitaţi), 2008, IX + 273 p.
CARAGIANI Ioan, Studii istorice asupra românilor din peninsula balcanică.
Publicare postumă însoţită de o notă biografică de Pericle Papahagi [1941], [Bucureşti]:
Profile Publishing, [2002], 299 p.
CARAGIU MARIOŢEANU Matilda, Aromânii şi aromâna în conştiinţa
contemporană. Bucureşti: Edit. Academiei Române, 2006, 637 p.
CARAGIU MARIOŢEANU Matilda, Compendiu de dialectologie română (nord- şi
sud-dunăreană). Bucureşti: Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, 1975, 303 p.
CARDULA Ioan M. (prof. dr.), Istoria aromânilor macedoneni. Transpunere în
limba română de prof. dr. Ecaterina Cardula. Bucureşti: Edit. Condor, 2004, 207 p.
CARTOJAN N[icolae], Istoria literaturii române vechi [1940-1945]. Prefaţă de Dan
Horia Mazilu. Bibliografii finale de Dan Simonescu. Ed. îngrijită de Rodica Rotaru şi
234
Andrei Rusu. Bucureşti: Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1996, 484 p.
CĂLINESCU G[eorge], Istoria literaturii române dela origini până în prezent.
Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, 949 p. il. Ed. anastatică:
Bucureşti: Edit. Semne, 2003.
CĂLINESCU G[eorge], Studii şi cercetări de istorie literară [1954]. Prefaţă şi note
de Al[exandru] Piru. [Bucureşti]: Edit. Tineretului (Biblioteca şcolarului), [1966], 215
p. il.
CÂNDEA Virgil, Stolnicul între contemporani. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1971,
180 p. + 40 pl.
CHIFĂR N[icolae] (Pr.), Istoria creştinismului, Iaşi: Edit. mitropolitană Trinitas,
vol. III, [2002], 257 p.; vol. IV, 2005, 391 p.
CIACHIR Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă
(1789-1923). Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, 408 p.
CIACHIR Nicolae (profesor universitar), Marile Puteri şi România (1856-1947).
Bucureşti: Edit. Albatros (col. Historia), 1996, 376 p.
CIACHIR Nicolae, Războiul pentru independenţa României în contextul european
(1875-1878). Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 343 p. + 16 p.
CIACHIR Nicolae, BERCAN Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă.
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 520 p. + 24 pl.
CIOBANU Ştefan, Istoria literaturii române vechi [1947], Chişinău: Hyperion,
1992, 704 p.
CIORBEA Valentin, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944. Contribuţii la cunoaşterea
problemelor geopolice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare.
Constanţa: [Edit.] Ex Ponto (Universitatea „Ovidius” Constanţa: Facultatea de Istorie:
Centrul de Studii şi Cercetări ale Istoriei şi Civilizaţiei Zonei Mării Negre, secolele
XIX-XXI), 2005, 557 p.
CLOGG Richard, Scurtă istorie a Greciei. [1992]. Traducere de Lia Brad Chisacof.
[Iaşi]: Polirom, 2006, 311 p.
CONSTANTE C[onstantin], Românii din valea Timocului şi a Moravei. Conferinţă
ţinută la Soc[ietatea] de Cultură Macedo-română, în primăvara anului 1925, la ciclul de
conferinţe organizat sub auspiciile D-lui I[on] Grădişteanu, pe atunci preşedintele
Soc[ietăţii]. Bucureşti: Inst. de Arte grafice Eminescu, 1929, 31 p.
CONSTANTINESCU N[icolae] A., Chestiunea timoceană. 1. Vechimea şi importanţa
235
blocului românesc din Dacia Aureliană (dintre Morava – Lom). 2. Istoricul regiunei
timocene. 3. Drepturile României. Bucureşti: „Bucovina” I.E. Torouţiu (Bibl.
„Historia”, [nr.] 3), 1941, 88 p.
CUŞA Nicolae, Macedo-aromânii dobrogeni. Constanţa: [Edit.] Ex Ponto, 2004,
218 p.
CUŞA Nicolae, Macedoromânii pe văile istoriei. Constanţa: Edit. Europolis
(Biblioteca Europolis), 1990, 100 p.
DIAMANDI Sterie, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor. Bucureşti: Edit.
„Cugetarea” P.C. Georgescu-Delafras, 1940, 414 p.
DIAMANDI-AMINCEANUL Vasile, Românii din Peninsula Balcanică. [Bucureşti:
Edit.] Domino ([col.] Balcanica), 1999, 288 p. Prima ediţie: Bucureşti: Institutul de Arte
Grafice „Tiparul Universitar”, 1938, 264 p.
DOBRESCU Marius, Momente din istoria Albaniei. Culegere de studii şi articole.
[Vol. 1]. Bucureşti: Edit. Privirea, 2011, 288 p. il.
DRĂGAN Josif Constantin, Istoria românilor. Bucureşti: Edit. Europa Nova, 1993,
336 p.
DUŢU Alesandru, Modificări ale statu-quo-ului teritorial european, 1938-1941:
preliminarii, conţinut şi consecinţe. Bucureşti: Edit. Fundaţiei România de mâine
(Universitatea „Spiru Haret”: Facultatea de Istorie), 2005, 212 p.
FALO Dhori, Traγedia ali Muscopuli (Tragjedia e një qyteti). Turnari p-
armãneshti: Anton Hristo shi Janu Gusho. [Syracuse, N.Y.]: Edit. Cartea Aromână,
2002, 195 p.
GEORGESCU-TISTU N[icolae], Ion Ghica scriitorul cu prilejul unor texte inedite.
Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională (Academia
Română: Studii şi cercetări, XXV), 1935, 201 p. + VII pl.
GIURESCU Constantin C., Istoria românilor, III: De la moartea lui Mihai Viteazul
până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821). Cu 233 de figuri în text şi 10 hărţi afară
din text. [1943]. Ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu. [Bucureşti]: ALL (Cărţi
fundamentale ale culturii române), X + 781 p. il. + 10 h.
GIURESCU Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă [1970]. Chişinău: [Edit.]
Universitas ([col.] Columna), 1992, 508 p. Reproducere anastatică a ed. a II-a,
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1970, 511 p. + 40 pl.
GOIA Vistian, V[asile] A[lexandrescu] Urechia. Bcureşti: Edit. Minerva ([col.]
236
Universitas), 1979, 264 p. + 13 pl.
HÂCIU Anastase N. (Profesor. Premiat cu „Marele Premiu Năsturel” 1937 al
Acadmiei Române), Aromânii. Comerţ. Industrie. Arte. Expansiune. Civilizaţie. [Cu]
„O mărturisire” [de] Simion Mehedinţi, profesor universitar [1936]. Ed. II-a. Constanţa:
Edit. Cartea Aromână, 2003, 598 p. + 3 p.
IORGA Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol.
II: Epoca lui Petru Maior. Excursuri [1928]. Ed. îngrijită de Barbu Theodorescu.
Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică, 544 p. il.
IORGA N[icolae], Istoria Românilor pentru poporul românesc [1908]. Chişinău:
Uniunea Scriitorilor, 1992, 224 p.
IORGA N[icolae], Locul românilor în istoria universală. [1935-1936]. Ed. îngrijită
de Radu Constantinescu. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică (Institutul de
Istorie „Nicolae Iorga”), 1985, 511 p. il.
Istoria militară a poporului român. Coord. princ.: gen. lt. dr. Ilie CEAUŞESCU.
Vol. IV: Epoca revoluţiilor de eliberare naţională şi socială. De la revoluţia populară
din 1784 la cucereirea independenţei depline, 1877-1878. Bucureşti: Edit. Militară
(Comisia Română de Istorie Militară, Centrul de Studii şi Cercetări de Studii şi
Cercetări de Istorie şi Teorie Militară), 1987, XIX + 1108 p. il. + 36 pl.
Istoria poporului român sub red. acad. Andrei OŢETEA. [Bucureşti: Biblioteca de
Istorie, 1972], 658 p. Ed. princeps: Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1970, 436 p. + 108 pl.
Istoria României redactată de: prof. univ. dr. Mihai BĂRBULESCU, prof. univ. dr.
Dennis DELETANT, Keith HITCHINS (m[embru] de onoare al Acad[emiei] Române),
Şerban PAPACOSTEA (m[embru] coresp[ondent] al Acad[emiei] Române), Pompiliu
TEODOR (m[embru] coresp[ondent] al Acad[emiei] Române). Bucureşti: Edit.
Enciclopedică, 1998, 620 p.
Istoria românilor, Bucureşti: Edit. Enciclopedică (Academia Română: Secţia de
Ştiinţe Istorice şi Arheologie): − vol. VI: Românii între Europa clasică şi Europa
Luminilor (1711-1821). Coordonatori: Dr. Paul Cernavodeanu (Membru de onoare al
Academiei Române), Prof. univ. dr. Nicolae Edroiu (Membru corespondent al
Academiei Române), 2002, XLIII + 1072 p. il. + 64 pl. + 14 anexe. − vol. VII, t. I:
Constituirea României moderne (1821-1878). Coordonator: Acad. Dan Berindei, 2003,
XLVI + 974 p. il. + 48 pl. + 6 pl. genealogice. − vol. VII, t. II: De la Independenţă la
Marea Unire (1878-1918). Coordonator: Acad. Gheorghe Platon, 2003, XIII + 694 p. il.
237
+ 40 pl. – vol. X: România în anii 1948-1989. Dinu C. GIURESCU, membru titular al
Academiei Române, coordonator, 2013, 1311 p. il.
JELAVICH Barbara, Istoria Balcanilor [1983]. Traducere de Mihai-Eugen
Avădanei. Postfaţă de I[on] Ciupercă. Iaşi: Institutul European, 2000. Vol. I: Secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea ([col.] Sinteze, [nr.] 37), 356 p. Vol. II: Secolul al XX-lea ([col.]
Sinteze, [nr.] 38), 432 p.
JELAVICH Charles şi Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920
[1977]. Traducere: Ioan Creţiu. Cuvânt introductiv şi control ştiinţific de prof. univ. dr.
Camil [Bujor] Mureşan. Cluj-Napoca: Edit. Dacia ([col.] Memento), 1999, 400 p.
KAHL Thede, Istoria aromânilor. [Traducere]. Bucureşti: Tritonic (Biblioteca de
istorie), 2006, 335 p. il.
KALUSTIAN L[eon], Facsimile. [Bucureşti]: Edit. Eminescu (Biblioteca
Eminescu), 1975, 312 p.
KOGĂLNICEANU M., Vlahii de la sud de Dunăre, trad. Hristu Cândroveanu [după
ed. 1854], CA, 1, p. 197-209.
KOGALNITCHAN Michel de, Histoire de la Dacie, de la Moldavie et des Valaques
transdanubiens, tome premier: Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de
la Valachie (1241-1792). Berlin: Librairie de B. Behr., 1837, XX + 471 p. Ed. II-a:
Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie, nouvelle édition.
Berlin: Librairie B. Behr, 1854, XVI + 471 p.
KYÇYKU Kopi, Istoria Albaniei. Prefaţă: Stelian Brezeanu. Bucureşti: [Edit.]
Corint ([col.] Istorie universală: Microsinteze, nr. 42), 2002, 198 + 2 p.
LAZAROU Achille G., L’Aroumain et ses raports avec le grec. Thessaloniki:
Institute for Balkans Studies, 1986, 304 p.
MATEI Pamfil, „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura
Poporului Român” (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională (1861-1950). Cluj-Napoca:
Edit. Dacia, 359 p. + 32 pl.
MEHMED Mustafa Ali, Istoria turcilor. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, 448 p. + 40 pl. + 1 h.
MURNU George, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre.
Ed. îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca. Bucureşti: Edit.
Academiei Republicii Socialiste România (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a
Republicii Socialiste România: Institutul de Studii Sud-Est Europene), 1984, 204 p.
238
MUŞAT Mircea, ARDELEANU Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea II-a:
noiembrie 1933 – septembrie 1940. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,
1583 p.
NEGOIŢĂ Cătălin, Ţara uitată. Cadrilaterul în timpul administraţiei româneşti,
1913-1940. Craiova: Edit. Fundaţiei „Scrisul Românesc”, 2008, 540 p.
NETEA Vasile, MARINESCU C.Gh., „Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu
România. Iaşi: Edit. Junimea, 1978, 375 p. il.
NISTOR Ionuţ, „Problema aromână” în raporturile României cu statele balcanice
(1903-1913). Iaşi: Edit. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, 308 p.
PAPACOSTEA Victor, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică: studii
istorice. Ed. îngrijită şi note de Cornelia Papacostea-Danielopolu. Studiu introductiv de
Nicolae-Şerban Tanaşoca. Bucureşti: Edit. Eminescu (Biblioteca de filozofie a culturii
româneşti), 1983, 528 p.
PAPAHAGI Tache, Aromînii. Grai. Folklor. Etnografie. Cu o introducere istorică.
Curs ţinut în noembrie şi decembrie 1931. Bucureşti: Facultatea de Filosofie şi Litere
(Dialectologie şi folklor romanic), 1932, 214 p. (multigrafiat).
PAPAHAGI Valeriu (doctor în Filosofie şi Litere, fost membru al Şcoalei Române
din Franţa), Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea. Prefaţă de D-l Prof. N[icolae] Iorga. Edit. Societăţii de Cultură Macedo-
Română, 1935, VI + 239 p. + 1 h.
PAPAHAGI Valeriu, Moscopole – Metropola comercială şi culturală a Românilor
din Peninsula Balcanică în secolul al XVIII-lea. Roşiorii de Vede: Tip. „Lumina
Poporului” M. Stănculescu, 1939, 16 p. + 1 h. Ediţie în armână: Muscopuli. Mitropulă
Cumirtsialã shi Culturalã a Armãnjlor dit Pininsula Balcanicã tu Seculu VIII.
[Transpuniri libirã tu limba armãnã... faptã la ridactsii di T[iberius] Cunia], „Rivista di
Literaturã shi Studii Armãnj”, t. V (anlu 3, num. 1), 1996, p. 5-18.
PAPATHANASIU Ianni A., Istoria vlahilor în imagini [1994], [trad. George
Varduli], Constanţa: Edit. Cartea Aromână, 2003, 176 + 14 p.
PARUSI Gheorghe, Cronologia Bucureştilor, 20 septembrie 1459 – 31 decembrie
1989. Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani. [Bucureşti: Edit.]
Compania, [2007], 896 p.
PASCU Ştefan, Istoricul Academiei Române: 125 de ani de la înfiinţare.
[Bucureşti]: Edit. Academiei Române, 1991, 332 p. il.
239
PAVLOV Plamen, IANEV Iordan, CAIN Daniel, Istoria Bulgariei. Bucureşti: [Edit.]
Corint ([col.] Istoria universală: Microsinteze, [nr.] 29), 2002, 189 + 3 p.
PĂCURARIU Mircea (Preot dr., profesor la Institutul Teologic Universitar din
Sibiu), Istoria bisericii ortodoxe române. Chişinău: Ştiinţa, 1993, 496 p. + 1 h.
PEYFUSS Max-Demeter, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până
la Pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei [1974]. Traducerea
autorizată de Nicolae-Şerban Tanaşoca. Bucureşti: Edit. Enciclopedică (col. Biblioteca
enciclopedică de istorie a României), 1994, 143 p.
PICOT É[mile], Les Roumains de la Macédoine. Paris: Ernest Leroux Éditeur,
1875, 47 p. Extras din „Revue d’Anthropologie”, 1875, no. 3.
PIRU Al[exandru], Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830. Bucureşti:
Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 752 p. + 56 pl.
POPESCU-SPINENI Marin, Românii din Peninsula Balcanică. Bucureşti: Tiparul
Universitar (Aspecte Geo-politice şi economice, V), 1941, 80 p. Republicat:
[Bucureşti]: Domino-R (Balcanica), 2006, 140 p.
POPILLIAN N[icolae], Româniĭ din Peninsula Balcanică. Bucurescĭ: Tip. Thiel &
Weiss, 1885, 60 p.
POPOVICI D[uşan] I., Despre Aromâni. O Ţinţarima. Contribuţiuni cu privire la
chestiunea formării negoţului nostru. În româneşte de C[onstantin] Constante.
Bucureşti: Tip. Dorneanu, 1934, 172 p. Republicat: ed. îngrijită şi postfaţă de Emil
Ţîrcomnicu. Bucureşti: Edit. Etnologică (col. Românii de la sud de Dunăre, nr. 5), 2007,
112 p.
PUŞCARIU Sextil, Studii istroromâne în colaborare cu M[ateo] Bartoli, A[lois]
BELULOVICI şi A. BYHAN. II: Introducere – Gramatică – Caracterizarea dialectului
istroromân. Cu 26 ilustraţii şi două hărţi. Bucureşti: Cultura Naţională (Academia
Română: Studii şi cercetări, XI), 1926, XVI + 370 p. + XII pl.
RĂMUREANU [= Pulpea] Ion (Pr. Prof. Dr.), Istoria bisericească universală.
Manual pentru seminariile teologice. Bucureşti: Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1992, 592 p.
RĂDULESCU Adrian, BITOLEANU Ion, Istoria Dobrogei [1979]. [Ed. II-a adăugită].
Constanţa: [Edit.] Ex Ponto, 1998, 536 p. il.
Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, II. Ed. îngrijită de Prof. dr. Tudor
NEDELCEA. Craiova: Fundaţia Scrisul Românesc (Academia Română & Centrul de
240
Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani), 2008, 318 p.
SARAMANDU Nicolae, Romanitatea orientală. Bucureşti: Edit. Academiei
Române, 2004, 345 p. + 2 h.
SARAMANDU Nicolae, Studii aromâne şi meglenoromâne, Constanţa: Ex Ponto,
2003, 298 p. + 2 h.
SCALCĂU Paula, Grecii din România. Ed. II-a, revăzută şi adăugită. Cuvânt
înainte: Georgeta [Penelea-] Filitti. Bucureşti: Edit. Omonia, 2005, 408 p. + 24 pl.
SCĂRLĂTOIU Elena, Istroromânii şi istroromâna. Relaţii lingvitice cu slavii de
sud: cuvinte de origine veche slavă. Bucureşti: Edit. Staff, 1998, 365 p.
STOICESCU Nicolae, O falsă problemă istorică – discontinuitatea poporului român
pe teritoriul strămoşesc. Bucureşti: Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1995. Ed. I:
Continuitatea românilor, Buc., 1981.
Studii de istorie, I, editori: Constantin BUŞE, Ionel CÂNDEA. Brăila: Muzeul
Brăilei & Edit. Istros (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România: Secţiunea de ştiinţe
istorice şi arheologice), 2012, X + 708 p.
TAMBOZI Justin, COSTEA Dumitru, TAMBOZI George Justinian, Rolul Societăţii de
Cultură Macedo-Română la sud de Dunăre. Personalităţi reprezentative până în anul
1914. Bucureşti: Fundaţia Societatea Academică Moscopolitană & Edit. Justin şi
George Justinian Tambozi (Societatea de Cultură Macedo-Română & Uniunea
Internaţională a Scriitorilor, Publiciştilor şi Traducătorilor Aromâni), [2009], 242 p.
TANAŞOCA Anca, TANAŞOCA Nicolae-Şerban, Unitate romanică şi diversitate
balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice. Cu un cuvânt înainte al autorilor.
[Bucureşti]: Edit. Fundaţiei PRO, 2004, 324 p.
TANAŞOCA Nicolae-Şerban, Balcanologi şi bizantinişti români. [Bucureşti]: Edit.
Fundaţiei PRO, [2002], 232 p.
TRAIKOV Veselin, Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare din
Balcani pînă în anul 1878 [1978]. Traducere: prof. dr. Constantin N. Velichi. Bucureşti:
Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 448 p.
Tratat de dialectologie românească. [Coordonator: dr. Valeriu RUSU]. Craiova:
Scrisul Românesc (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste: Institutul de Cercetări
Etnologice şi Dialectologice), 1984, 971 p.
Tratat de lingvistică generală. Redactori responsabili: acad. Al[exandru] GRAUR,
S[orin] STATI, Lucia WALD. Bucureşti: Edit. Academiei Republicii Socialiste România,
241
1971, 559 p. + erată.
TRIFON Nicolas, Aromânii pretutindeni, nicăieri [2005] urmat de Aromâna vorbită
la Metsovo de Stamatis Beis şi de Nomadismul la aromâni de Thede Kahl. Traducere
din franceză de Adrian Ciubotaru. [Chişinău]: Cartier istoric, [2012], 590 p. + 8 pl. + 8
h.
ŢÎRCOMUNICU Emil, Identitate românească sud-dunăreană. Aromânii din
Dobrogea. Sărbători, obiceiuri, credinţe, cultură şi viaţă comunitară. Bucureşti: Edit.
Etnologică (col. Românii de la sud de Dunăre), 2003, 244 p.
ŢÎRCOMNICU Emil, Minorităţi româneşti sud-dunărene. Studiu etnologic al
aromânilor. [Bucureşti]: Edit. Etnologică, 2007, 277 p.
ŢOVARU S[imion] (Docent universitar), Problema şcoalei româneşti din Balcani.
Bucureşti: Tip. „Cultura”, 1934, 119 p.
ŢUGUI Pavel, Grigore H[aralamb] Grandea (Omul şi opera). Craiova: Scrisul
Românesc, 1977, 284 p. + 16 pl.
VASILIU Amilcar (Academician), Ion Ionescu de la Brad. Bucureşti: Edit.
Agrosilvică (col. Înaintaşi ai agriculturii româneşti), 239 p. il.
VELICHI Constantin N., Conspiratorii. Bucureşti: Edit. Albatros (col. Memoria
pămîntului românesc), 1979, 223 p.
VELICHI Constantin N., Mişcările revoluţionare de la Brăila din 1841-1843.
Bucureşti: Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R., 1958, 431 p.
VELICHI Constantin N., România şi renaşterea bulgară. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1980, 335 p. + 24 pl.
VRANOUSSIS L[eandros], Rigas: un patriot grec din Principate [1963]. Traducere
[din limba greacă] de Atanasie Papapanu revăzută de autor. Bucureşti: Edit. Eminescu
(col. Clepsidra), 1980, 336 p.
XENOPOL A[lexandru] D., Istoria românilor. Ed. IV-a. I: Dacia anteromană,
Dacia romană şi năvălirile barbare, 513 înainte de Hr[istos] – 1290. [1913]. Text
stabilit, note, comentarii, postfaţă şi indice de V. Mihailescu-Bîrliba. Prefaţă şi studiu
introductiv de Al[exandru] Zub. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, 520
p. il. + 24 pl.
ZBUCHEA Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică: Secolul*
XVIII-XX. Bucureşti: Edit. Biblioteca Bucureştilor, 1999, 306 p.
ZBUCHEA Gheorghe, România şi Războaiele Balcanice, 1912-1913. Pagini de
242
istorie sud-est europeană. Bucureşti: Edit. Albatros ([col.] Historia), 1999, 458 p.
ZBUCHEA Gheorghe, DOBRE Cezar, Români în lume. Secolul XX, vol. I. Cuvânt
înainte de Victor Crăciun. Bucureşti: Colias (Imagines vocis), 2005, 254 p.
§ 44. STUDII ŞI ARTICOLE
BACU Mihaela, Între aculturare şi asimilare. Aromânii în secolul al XX-lea
[1990], AILD, p. 153-167.
[BATZARIA Nicolae], Andrei C. Bagav (schiţă). Bitolia: „Lumina”, II, 1904, nr. 6,
p. 175-179. Reluat în „transpuniri dit limba rumãneascã”. RLSA, t. XIII, 1999, p. 163-
167.
BERCIU-DRĂGHICESCU Adina, Iradeaua din 1905 a sultanului Abdul Hamid. CA,
1, p. 277-280.
BIRO Attila, Efectul cazului Vişinescu: procurorii au redeschis dosarul unui alt
torţionar al Securităţii după ce Gândul a relatat cazul, „Gândul.info”, 2013. IX. 19.
BODEA Cornelia, Prima societate a femeilor (a)române (1815) şi contemporanii
ei, CVM, p. 171-191.
BOLDAN Emil, Studiu introductiv la: A.I. Cuza & C. Negri, Corespondenţă, Buc.,
1980, p. V-XLV.
BOTORAN Constantin, Grecia, ASN, p. 44-73.
CALAFETEANU Ion, Turcia, ASN, p. 228-257.
[CANTEMIR Dimitrie], De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus = Despre
numele antice şi de astăzi ale Moldovei. D. Cantemir, Opere complete, IX-1, p. 26-123.
[CANTEMIR Dimitrie], Historia Moldo-Vlachica = Istoria Moldo-vlahica, idem,
Opere complete, IX-1, p. 124-427.
CANTEMIR Traian, Noi date istorice referitoare la istroromâni, Bucureşti: „Limbă
şi literatură”, XIX, 1968, p. 91-110.
CAPIDAN Emil Th., Biserici aromâne în Ungaria şi Transilvania, CA, 2, p. 61-64.
CAPIDAN Th[eodor], Ideile lui Ioan Eliade Rădulescu despre dialectul românilor
din Macedonia, RMR, III, 1931, nr. 1-2, p. 10-22.
CAPIDAN Th[eodor], Răspuns domnului Keramopoulos: Aromânii ca etnie, fac
parte din poporul român [1939], CA, 2, p. 202-231 (cu un comentariu de Hristu
Cândroveanu, p. 200-202).
243
CAPIDAN Th[eodor], Românii nomazi. Studiu din viaţa Românilor din sudul
Peninsulei Balcanice, Cluj: „Dacoromânia”, IV, 2, 1924-1926, p. 183-352. Şi extras,
Cluj, 1926.
CARAGIU-MARIOŢEANU Matilda, Biblia la aromâni [1990], CA, 2, p. 34-60;
AACC, p. 418-432.
CARAGIU MARIOŢEANU Matilda, Dialectul aromân, AACC, p. 388-417.
CARAGIU MARIOŢEANU Matilda, Literatura aromânească veche [1962], AACC, p.
377-387.
CARAGIU MARIOŢEANU Matilda, Un dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri
incontestibile, istorice şi actuale, asupra aromânilor şi asupra limbii lor [1993], AILD,
p. 168-183; AACC, p. 19-27. Prima ed.: „România literară”, XXVI, 33, 1993.IX.1-7.
CAZACU Matei, Vlahii din Balcanii occidentali (Serbia, Croaţia, Albania, etc.).
Pax ottomanica (secolele XV-XVII) [1990], AILD, p. 83-98.
CĂLINESCU G[eorge], Gr[igore] H[aralamb] Grandea, SCIL, p. 140-160.
CÂNDROVEANU Hristu, Iradeaua din 9/21 mai, anul 1905. CA, 3, p. 320-325.
CEAUŞESCU Anca (cerc. şt. III drd.), PĂUNOIU Diana (asist. cerc. drd., Institutul de
Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor” Craiova al Academiei Române),
Familii aromâneşti împământenite la Craiova: Peşicu şi Peşeacov, RLUE, 2, p. 140-
147.
CIUNGA Vangheli, În preajma răscoalei [anti]otomane. Ilinden. Ziua Sfîntului Ilie.
Ecourile răscoalei din 1903. CA, 1, p. 258-272.
COSMESCU C[onstantin] I., Biugrafia ãnvitsãtorlui Dimitrie Gou Ianci Cosmescu,
RLSA, t. I, 1994, p. 108-151. Şi extras: [Constanţa]: Edit. Cartea Aromână (nr. 16), 48
p. Ediţia princeps: Biografia învăţătorului Dimitrie Gou Ianci Cosmescu, făcută de C.I.
Cosmescu şi tipărită cu spsele D-lui Costa Concia Dabo negustor, Bucureşti: Tip.
„Vocea Poporului” Alexandru Agapie, 1912, 72 p. + 1 pl.
COSMESCU C[onstantin] I., Dimitrie Cosacovicĭ şi aromănismul, „Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiuni Literare”, s. II, t. XXV, 1902-1903, p. 285-340.
Şi extras: Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” S-sor Ion St. Rasidescu,
1903, 57 p.
CRAIA Sultana, Vechi reviste aromâne: „Ecoul Macedoniei”. DRA, 5, 1994, nr. 3
(48), p. 3.
CRAIA Sultana, Din Cultura aromânilor: „Calendarul aromânesc” [1910-1912].
244
DRA, 5, 1994, nr. 9 (54), p. 2; nr. 10 (55), p. 3; nr. 12 (57), p. 2.
DJUVARA Neagu, Diaspora aromână în secolele XVIII şi XIX [1990], AILD, p. 99-
131.
FLORA Radu, Despre stadiul actual al istroromînei. Contribuţia geografiei
lingvistice la chestiunea stabilirii poziţiei graiurilor istroromîne faţă de dacoromînă,
Buc.: „Fonetică şi dialectologie”, IV, 1962, p. 135-170.
HRISTODOL Gheorghe, Aromânii din Peninsula Balcanică, IR, VII, 2002, p. 107-
118.
HRISTODOL George*, Români macedoneni, ctitori de biserici în Transilvania, CA,
2, p. 64-69.
ILIESCU Crişan, Bulgaria, în: ASN, p. 111-128.
KALIMNIOU Dean, Alkiviadis Diamandis di Samarina: Prince of Pindus,
Melbourne: „Neos Kosmos”, English Edition Newspaper, 2006. X. 26 <diatribe-
column.blogspot.ro/2006/10/alkiviadis-diamandis-di-samarina>.
KÉRAMOPOULOS A., Que sont les Koutzovlaques? Un problème ethnologique.
Communication faite à l’Académie d’Athènes, „Le Messager d’Athènes”, no. 5193-
5200, [9 f.]
LASCU Stoica, De la populaţia romanizată la vlahi / aromâni / români balcanici,
SAI, LXX, 2005, p. 28-59.
LASCU Stoica, Împroprietărirea românilor balcanici în Cadrilater. Bucureşti:
„Dosarele istoriei”, VII, 2002, nr. 1, p. 28-40.
LASCU Stoica, Romanitatea balcanică în viziunea Şcolii Ardelene, SI, I, 2012, p.
45-100.
LĂZĂRESCU Dan [Amedeu], Gheorghe Constantin Roja [Viaţa. Opera], AMR,
1992, p. 76-77.
MAKSUTOVICI Gelcu, Albania, ASN, p. 129-144.
MAKSUTOVICI Gelcu, Pindo, terra Vala[c]horum. CA, 1, p. 315-319.
MAKSUTOVICI Gelcu, Raporturile dintre albanezi şi aromâni la începutul
secolului al XX-lea, CA, 1, p. 339-346.
MOISUC Viorica, Iugoslavia, ASN, p. 74-110.
MUŞI Vasile, Românii din dreapta Dunării şi unirea dela 1859. Madrid: „Destin.
Revistă de cultură românească”. Caietul Nr. 11: Comemorarea a o sută de ani dela
Unire, 1959, p. 214-235.
245
NĂSTUREL Petre Ş., Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc până la cucerirea
otomană [1990], AILD, p. 50-82.
NIAGULOV Blagoest (Dr.), Frontiera – un zid sau un pod?, trad. Mihai Popescu.
Bucureşti: „Magazin istoric”, a. XXXIV, 2000, nr. 1, p. 26-31.
PAPACOSTEA Victor, Cîteva note asupra familiei Sina (1788-1876) [1930], CRCB,
p. 411-415. Iniţial în: RMR, II, 1930, nr. 1, p. 78-83.
PAPACOSTEA Victor, Despre corporaţiile moscopolene [1939], CRCB, p. 358-364.
Iniţial în RIR, IX, 1939, p. 127-136.
PAPACOSTEA Victor, Pentaglosarul lui Nicolae Ianovici [1939], CRCB, p. 406-
410. Publicat în: RIR, 1939, p. 314-322.
PAPACOSTEA Victor, Povestea unei cărţi. Protopiria lui Cavalioti. „Ein unicum”
[1937], CRCB, p. 387-405. În: Omagiu lui Const[antin] Kiriţescu, Buc., 1937, p. 665-
674.
PAPACOSTEA Victor, Teodor Anastasie Cavalioti. Trei manuscrise inedite [1931-
1932], CRCB, p. 365-386. Publicat: Theodor Anastasie Cavalioti. Trei manuscrise
inedite, RIR, I, 1931, p. 383-402; II, 1932, p. 59-82.
PAPAHAGI Per[icle], Introducere: O pagină din viaţa aromânilor, în: M. Boiagi,
Gramatică, 1915, p. V-XXVIII.
PAPAHAGI Pericle N., Megleno-Româniĭ. Studiŭ etnografico-filologic. Partea II-a.
AARMSL, s. II, t. XXV, 1902, p. 136-269. Şi extras: Bucurescĭ: Inst. de Arte Grafice
„Carol Göbl” S-sor Ion St. Rasidescu, 1902, 135 p.
PAPAHAGI Valeriu, Din începuturile culturale ale aromânilor, CA, 2, p. 139-149.
PAPAHAGI Valeriu, Istoricul Societăţii de Cultură Macedo-Română, AMR, 1992,
p. 195-198.
PAPAHAGI Valeriu, Relaţiile dintre aromâni şi dacoromâni în trecut. DRA, an 6,
1995, nr. 1, p. 6; nr. 2, p. 6; CA, 2, p. 289-331.
PARASCHIV Constantin, Incidentul de la Ianina (1905): un episod al relaţiilor
româno-turce. Bucureşti: „Revista de istorie”, t. 39, 1986, nr. 10, p. 947-961.
PARIZA Cornelia, La 115 ani de la apariţie: un act cultural al confraternităţii
latine. Bucureşti: DRA, an 7, 1996, nr. 1 (70), p. 3.
PĂDUREAN Claudiu, Legenda principelui Diamandi. Bucureşti: „Aldine”
[supliment „România liberă”], 2011. IX. 29 <www.romanialibera.ro/aldine/history/
legenda-principelui-diamandi>, 2014. X. 25.
246
PĂDUREAN Claudiu, Superspionul care a devenit principe. Bucureşti: „Aldine”
[supliment „România liberă”], 2011. X. 6, <www.romanialibera.ro/aldine/history/
superspionul-care-a-devenit-principe>, 2014. X. 25.
PĂLTĂNEA Paul, Contribuţia lui V[asile] A[lexandrescu] Urechia la propaganda
pentru latinitatea românilor, în: In honorem Ioan Caproşu (Studii de istorie), vol.
îngrijit de Lucian Leuştean, Maria-Magdalena Szekely, Mihai Răzvan Ungureanu,
Petronel Zahariuc. [Iaşi: Edit.] Polirom, 2002, [536 p.], p. 397-405.
PĂLTĂNEA Paul, La aniversarea lui V[asile] A[lexandrescu] Urechia: 166 de ani
de la naştere. Albumul macedoromân, 1880. Galaţi: „Viaţa nouă”, 2000 febr. 28.
[cupură].
PĂLTĂNEA Paul, V[asile] A[lexandrescu] Urechia. Convorbiri cu felibrii,
„Danubius”, XXIX, Galaţi: Edit. Muzeului de Istorie (Muzeul de Istorie), 2011, p. 125-
148.
PEYFUSS Max-Demeter, Aromânii în epoca naţionalismelor balcanice [1989].
AILD, p. 132-152.
POGHIRC Cicerone, Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri
şi evoluţie [1990], AILD, p. 13-49.
RÉCATAS B. (professeur de Lettres), L’État actuel du biblinguisme chez les
Macédo-Roumains du Pinde et le rôle de la femme dans la langue. Avec cartes,
photographies, texte macédo-roumaines. Paris: Librairie E. Droz. MCMXXXIV, IX +
55 p. + IV pl. + 2 h.
SARAMANDU Nicolae, Aromâna şi raporturile ei cu greaca (pe marginea unei
lucrări recente). SCL, t. XXXVIII, 1987, nr. 5, p. 439-451; RO, p. 173-186.
SARAMANDU Nicolae, Gheorghe Constantin Roja şi Şcoala Normală a Naţiei
Româneşti din Pesta, Ungaria (1808-1810), SAM, p. 97-103.
SARAMANDU Nicolae, Pentru o limbă comună românilor nord- şi sud-dunăreni. O
încercare de la începutul secolului al XIX-lea, RO, p. 228-236.
TANAŞOCA Anca, Autonomia vlahilor din Imperiul Otoman în secolele XV-XVII.
Bucureşti: „Revista de istorie”, t. 34, 1981, nr. 8, p. 1513-1530.
TANAŞOCA Nicolae-Şerban, Christian Tell şi „chestiunea aromânească” în
lumina unor documente inedite [1996]. URDB, p. 197-210. Tipărit iniţial în: „Sud-estul
şi contextul european. Buletin”, V, Bucureşti (Academia Română: Institutul de Studii
Sud-Est Europene), 1996, p. 7-16.
247
TANAŞOCA Nicolae-Şerban, George Murnu – istoric al românilor de peste
Dunăre, în: George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste
Dunăre, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca. Bucureşti: Edit.
Academiei Republicii Socialiste România (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a
Republicii Socialiste România: Institutul de Studii Sud-Est Europene), 1984, p. 7-64.
Republicat ca: George Murnu (1868-1957). BBR, p. 19-80.
TANAŞOCA Nicolae-Şerban, Idealism şi realism în „chestiunea aromânească”: un
episod diplomatic din viaţa lui George Murnu în lumina corespondenţei sale inedite
(1913), URDB, p. 230-254. Publicat iniţial în: „Revista istorică”, s.n., t. VIII, 1997, nr.
11-12, p. 719-738.
TANAŞOCA Nicolae-Şerban, Spiru Haret, Take Ionescu şi criza şcolii româneşti
din Balcani la sfârşitul secolului al XIX-lea în lumina unor documente inedite [1997].
URDB, p. 211-229.
TĂNASE Eugen, Un document de mare valoare: V[asile] A[lexandrescu] Urechia:
Album Macedo-român. CA, 4, p. 268-281. Retipărit după: „Analele Universităţii din
Timişoara, a. XXXIII, 1995.
TEGA Vasile, Iradeaua imperială: Magna Charta Libertatum a aromânilor. CA,
1, p. 281-289.
TOPA Petru T. (Dr.), Înfiinţarea Societăţii de Cultură Macedo-Română, RMR, II,
Bucureşti, 1930, nr. 1, p. 33-35.
TRÂPCEA Th[eodor] N., Contribuţiuni la istoria Românilor din Peninsula
Balcanică. Românii dintre Timoc şi Morava. Bucureşti: „Balcania”, V, 1942, nr. 1, p.
208-364.
ŢÎRCOMNICU Emil, România şi Balcanii. Spaţiu geopolitic. Minorităţi sud-
dunărene, în vol. Etnologica. [Bucureşti: Edit.] Paideia (col. Ştiinţe Sociale), [2002], p.
243-272.
VELICHI Constantin N., Imperiul otoman şi statele din Balcani între 1878-1912.
SAI, XV, 1970, p. 171-198.
VELICU I.I., Institutul de la Sfinţii Apostoli şi începutul mişcării de redeşteptare a
românilor macedoneni. Bucureşti: „Revista istorică română”, vol. XI-XII, 1941-1942,
p. 272-286.
ZBUCHEA Gheorghe, Lupta pentru organizarea unei vieţi bisericeşti aromâne. CA,
2, p. 8-33.
248
ZBUCHEA Gheorghe, Nicolae Batzaria: omul politic. CA, 4, p. 20-25.
ZBUCHEA Gh[eorghe], Românii din dreapta Dunării, IR, VII-1, 2003, p. 227-229,
238-240, 798-801, 810-812.
ZBUCHEA Gh[eorghe], Românii din dreapta Dunării, IR, VII-2, 2003, p. 377-385,
392-393.
249
A N E X E
1. 1892-1950, 1990-2009. Preşedinţii Societăţii de Cultură Macedo-Română.
2. 1879-1990. Liste ale Consiliilor Societăţii de Cultură Macedo-Române
3. 1880-1912. Evoluţia financiară a S.C.M.R.
4. 1918 august 10. Copia memoriului înaintat de către Gh. Murnu contelui Bonin
Langara, amabasadorul Italiei la Paris.
5. 1919 mai 16, Paris. Scrisoarea lui Tache Papahagi către G. Murnu în chestiunea
aromânească la Conferinţa de Pace de la Paris.
6. 1919 iulie 20, [Bucureşti]. Scrisoarea lui Cezar Papacostea către G. Murnu
despre eforturile Societăţii de Cultură Macedo-Română pentru promovarea cauzei
aromâneşti.
7. [1920, Bucureşti]. S.C.M.R. solicită Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice să recunoască activitatea secretarului său Nicolae Buia în folosul propagandei
româneşti în Balcani.
8. 1920 februarie 24, Bucureşti. 22 de aromâni solicită S.C.M.R. să intervină spre
a li se recunoaşte drepturile pe care le au din partea statului român în calitatea lor de
internaţi de război în Bulgaria.
9. 1920 noiembrie 10, Bucureşti. Cerere şi certificat de internat de război pentru
(a) preotul Theodor Constantin din Bitolia şi (b) institutorul Petre Iuffu.
10. 1921 iunie 6, Bucureşti. S.C.M.R. finanţează participarea lui Tache Papahagi
la congresul din 1921 al Ligii Culturale.
11. 1925. Procedura de obţinere de acte oficiale din partea S.C.M.R.
12. 1940 martie 14, [Bucureşti]. Comitetul S.C.M.R. mulţumeşte Prof. dr. Nicolae
Minovici pentru donaţia sa de 1.000.000 lei făcută Societăţii cu scopul sprijinirii
tineretului macedo-român.
13. 1940 decembrie 8, [Bucureşti]. Proces verbal al Adunării generale a S.C.M.R.
în care s-a discutat problema aromânilor din Grecia.
14. 1947 martie 8. [Bucureşti]. Informare a poliţiei asupra activităţii Societăţii de
Cultură Macedo-Română.
15. 1947 martie 17, [Bucureşti]. Notă informativă asupra activităţii Societăţii de
Cultură Macedo-Română.
16. 1947 aprilie 23, [Bucureşti]. Referat întocmit de Brigada IV Siguranţă privind
conducerea Societăţii de Cultură Macedo-Română.
250
17. 1950 februarie 17, Bucureşti. Rolul S.C.M.R. de oficiu de stare civilă pentru
aromânii născuţi peste hotare.
18. 1950 octombrie 29, [Bucureşti]. Componenţa Ansamblului Macedo-Român
care a participat la Festivalul folcloric din cadrul săptămânii româno-sovietice.
19. [1920]. – Regiuni din Peninsula Balcanică locuite de aromâni.
20. 1968. – Harta localităţilor din Dobrogea cu populaţie aromânească.
251
ANEXA 1
1892-1950, 1990-2009. Preşedinţii Societăţii de Cultură Macedo-Române.
1. Vasile Alexandrescu-Urechia, 1892-1901
2. Leonte Anastasievici, 1902-1914
3. Ion C. Grădişteanu, 1915-1927
4. Iuliu Valaori, 1927-1932
5. Petre Topa, 1932-1940
6. Sterie Petraşincu, 1940-1945
7. Mihail Fărşerotu, 1945-[1950]
8. Atanasie Nasta, 1990-1996
9. Mihai Bileca, 1996-[2000]
10. Hristu Cândroveanu, [2000-2004]
11. Gheorghe Zbuchea, [2004]-2008
12. Ion Caramitru, [2008-].
252
ANEXA 2
1879-1990. Liste ale Consiliilor Societăţii de Cultură Macedo-Române
1879
1. Iosif Gheorghian (episcopul Dunării de Jos), 2. Atanasie Stoenescu (episcopul
Râmnicului), 3. Dumitru Brătianu, 4. Dimitrie Ghica, 5. Ion Ghica, 6. Ion [I.]
Câmpineanu, 7. Tit-Liviu Maiorescu, 8. Iacob Negruzzi, 9. Alexandru Orĕscu, 10.
Menelas Ghermani, 11. Vasile Danu, 12. Nicolae Ionescu, 13. Dimitrie Sturdza, 14.
Christian Tell, 15. Constantin F. Robescu, 16. Ion M. Rîureanu, 17. Ioan Caragiani, 18.
C. Porumbaru, 19. Em. Creţulescu, 20. Vasile Paapa, 21. Iordache Goga, 22. Gheorghe
Cotadi, 23. D. Pişca, 24. Nicolae Kalinderu, 25. Rafael Hagiade, 26. Constantin A.
Rosetti, 27. Alexandru Lupaşcu, 28. George Cionea, 29. Gh. Misail, 30. Vasile
Alecsandri, 31. Petre Verussi, 32. Gh. Chiţu, 33. D. Caprianu, 34. A. Betolianu, 35. V.
Alexandrescu-Urechia1.
1892
1. V. Alexandrescu-Urechia (preşedinte), 2. Nicolae Gussi, 3. Vasile I. Danu2, 4.
Constantin Ioanide (casier), 5. Constantin F. Robescu, 6. Anastasie Blaţodima, 7.
Leonte Anastasievici, 8. Theodor Biciola, 9. Nicolae G. Puppa, 10. Steria Anastasiu, 11.
Ion M. Rîureanu, 12. Ion Rădoiu, 13. Dimitri Papian, 14. Mihail Pisa, 15. Mihail
(Mihalache) Chiriţă, 16. Ión Vera, 17. Pavel Naum, 18. Niculache Anastasiu, 19.
Theodor Dan, 20. Tănase G. Dabo, 21. C. Ioanidi (Roşiorii de Vede), 22. Vasile Papana,
23. Hristu Atanasiu, 24. Toma Buracu, 25. Ioan Rizescu, 26. Domenic Goma, 27. Gh.
Ionescu (Ohrida), 28. Gh. Simuleanu, 29. Nicolae G. Cosmescu (secretar), 30. Ştefan
Mihăileanu (idem), 31. Gheorghe* Murnu (ajutor de secretar), 32. Dimitri G. Dan, 33.
Dimitrie C. Puppa, 34. Hristu G. Mihi, 35. Toma N. Dinischiotu3.
1895
1. Vasile Alexandrescu-Urechia, 2. Nicolae Gusi, 3. Atanasie Blaţodim[a], 4.
Anastasievici Leonte, 5. Vasile I. Dan[u], 6. Nicolae G. Puppa, 7. Theodor D. Biciola,
8. Constantin F. Robescu, 9. Ion M. Rîureanu, 10. Ion Rădoiu, 11. C.G. Costaforu, 12.
Constantin Ioanidi, 13. N. Anastasiu, 14. St. Anastasiu, 15. Mihalache Kiriţă, 16. M.
Pisa, 17. M. Economu, 18. D. Papinian, 19. G. Murnu, 20. Vasile N. Zigura, 21. Tănase
G. Dabo, 22. G. Simuleanu, 23. G. Ionescu, 24. Nicolae G. Cosmescu, 25. Ioan D. 1 RM, p. 103. 2 Cei trei formau Comitetul diriginte. 3 A.N.R., S.C.M.R., ds. 8, f. 106.
253
Ghiulamila, 26. I. Verar, 27. P. Naum, 28. Vasile Hr. Tarpo, 29. G.E. Gheciu, 30. Toma
N. Dinischiotu, 31. D.C. Pup[p]a, 32. Nicolae Cogiaia, 33. Ión Mihailidi, 34. Hristu G.
Mihi, 35. Toma Constantin, 36. Petre Vulcan (ajutor)4
1896
1. Menelas Ghermani, 2. Mihail Kiriţă, 3. N[icolae] Poppa [= Puppa], 4. Pandele
H. Mussu, 5. Ionel Grădişteanu, 6. T[ănase] Dabo, 7. N[icolae] Fleva, 8. G. Simuleanu,
9. N[icolae] Filipescu, 10. I. Verra, 11. D. [= Constantin?] Dissescu, 12. C.T.
Grigorescu, 13. V[asile] H. Tarpo, 14. C[onstantin] F. Robescu, 15. C[onstantin]
Ioanidi, 16. I. Mitilineu, 17. D. Apostol, 18. I[on] Rădoiu, 19. G.E. Gheciu, 20. Leondia
Paciurea, 21. Dr. A[anastasievici] Leonte, 22. Ştefan Mihăileanu, 23. C. Scorţescu, 24.
C[onstantin] Cairette [= Cairetti], 25. [Nicolae] Gussi, 26. [indescifrabil], 27.
A[nastasie] Blaţodima, 28. [indescifrabil], 29. Hr[istu] Goga, 30. N[icolae] Puppa, 31.
Th. Biciola, 32. I[oan] M. Rîureanu, 33. V[asile] A[lexandrescu-] Urechia, 34. P[etru]
Vulcan, 35. Theohari Nicolau5.
1912
1. Dr. Leonte [Anastasievici], 2. Ep[aminonda] Balamace, 3. D.T. Biciola, 4.
Hristu Bomba, 5. Vanghele Hristu Ciamba, 6. Th[eodor] Chiale, 7. G[heorghe] Cionga,
8. N[icolae] Coculescu, 9. N. Covata, 10. M.T. Craja, 11. M[ihalache] Chiriţă, 12. N.
Cogeae, 13. T[ănase] G. Dabo, 14. Th[oma] N. Dinischiotu, 15. Dr. V[asile] Dudumi,
16. Eftimie Economu, 17. P. Eftimiu, 18. Dr. I[oan] D. Ghiulamila, 19. Ilie* Taşcu, 20.
M. Lega, 21. T. Militari*, 22. Gh. Murnu, 23. T. Metta, 24. Păr[intele] Prot[oiereu]
F[otie] Balamace, 25. Dr. P[ericle] Pucerea, 26. I.N. Pateli, 27. I.D. Papinian, 28. Gh. N.
Pup[p]a, 29. C[onstantin] F. Robescu, 30. G.I. Rizescu, 31. T[aşcu] Şunda, 32.
Vangh[elie] Ţovar, 33. I[uliu] Valaori, 34) Zotu Paşula [= Taşula], 35. [Arghir] Culina6.
1919
1. Ioan C. Grădişteanu, 2. Iuliu Valaori, 3. Dr. V[asile] Dudumi, 4. Thoma N.
Dinischiotu, 5. Nicolae Batzaria, 6. Constantin Brăileanu, 7. Steriu Cheale, 8. Sterie C.
Ciumetti, 9. Vanghele Ciamba, 10. Vasile Cianescu, 11. dr. Ioan D. Ghiulamila, 12.
Dumitru Cionga, 13. Theodor Craja, 14. Matei Gherassi, 15. Constantin Iotzu, 16.
Mihalache Kiriţă, 17. dr. C. Leonte, 18. Matei Lega, 19. Contantin Metta, 20. Nicolache
4 A.N.R., S.C.M.R., ds. 8, f. 115; Stoica LASCU, Documente arhivistice privind membrii şi situaţia Societăţii de Cultură Macedo-Române (1895), în: vol. Permanenţele istoriei. Profesorului Corneliu-Mihail Lungu la 70 de ani, coord. S.L. Damean, M. Cârstea, M. Damean, Lucian Dindirică, [Târgovişte, 2013], p. 295-296. 5 A.N.R., S.C.M.R., ds. 5, f. 249. 6 A.N.R., D.P.S.G., 1912, ds. 77, f. 9.
254
Puppa, 21. Cezar Papacostea, 22. Nicolachi Papahagi, 23. dr. Pericle Pucerea, 24. D.
Papinianu, 25. col. Anastasiu Pefca, 26. gen. Papana, 27. Ioan Gh. Rizescu, 28. Ioan
Sterian, 29. Zottu Taşula, 30. George Murnu, 31. Epaminonda Balamace, 32. Arghir
Culina, 33. Nicolae Tacit, 34. Iorgu Steriu, 35. Pandele Evanghele7.
[1920?]: 1. Constantin F. Robescu, 2. Iuliu Valaori, 3. dr. V[asile] Dudumi, 4.
Toma N. Dinischiotu, 5. D. Papinian, 6. Nicolae Coculescu, 7. Gh. Murnu, 8. dr. Ioan
D. Ghiulamila, 9. dr. Pericle Pucerea, 10. arhimandrit Fotie Balamace, 11. Nicolae G.
Puppa, 12. Teodor M. Craja, 13. Teodor Biciola, 14. N[icolae] I. Pateli, 15. Zottu
Taşula, 16. Ioan Gh. Rizescu, 17. Guşu Cionga, 18. Vangheli Ţovar, 19. Vasile Covata,
20. Virgil Gussi, 21. Epaminonda Balamace, 22. Constantin Iotzu, 23. Arghir Culina,
24. D. Şadima, 25. Petre Gârboviceanu, 26. C. Leonte, 27. col. Anastasiu Pefca, 28. I.
Simu, 29. Sterghiu* Ciumetti, 30. arhimandrit Scriban, 31. Nicolae Cugeae, 32. Em.
Antonescu, 33. Gh. Biciola, 34. [C.] Rădulescu-Motru, 35. Nicolae Romanescu8.
1929
1. Iuliu Valaori, 2. Nicolae Batzaria, 3. dr. Ioan Ghiulamila, 4. Nicolae Tacit, 5.
Constantin Noe, 6. Gheorghe* Murnu, 7. Sterie Ciumetti, 8. Nicolae Papahagi, 9. Dr.
T[aşcu] Trifon, 10. Dr. Petre Topa, 11. Dr. Sterie Petraşincu, 12. Tuliu Peaha, 13. Dr. I.
Zamani, 14. Iorgu Steriu, 15. Vasile Muşi, 16. Arghir Culina, 17. Ahile Ghiaciu, 18. Ion
Foti, 19. Dumitru Babuş, 20. Mihail Negru, 21. Nasi Diamandi, 22. Zottu Taşula, 23.
Matei Gherasi, 24. Demetru Chihaia, 25. Nicolae Paia, 26. Ioan Naum, 27. Constantin
Cicma, 28. Constantin Mihadaşi, 29. Sterie Hagigogu, 30. Vanghele Ciamba, 31. Toma
Prifti, 32. Nuşi Tulliu, 33. Tache Papahagi, 34. D. Dionisie, 35. T. Moscu9.
1932
1. Iuliu Valaori, 2. dr. Petre Topa, 3. dr. Ioan Ghiulamila, 4. Nicolae Tacit, 5. dr.
Taşcu Trifon, 6. Toma Dinischiotu, 7. dr. Sterie Petraşincu, 8. arh. Constantin Iotzu, 9.
arh. Arghir Culina, 10. arh. Petrescu-Gopeşi, 11. arh. Achile Ghiaciu, 12. dr. I. Zamani,
13. Constantin Noe, 14. Cristache Iuţa, 15. dr. Vasile Caracotta, 16. Vasile Muşi, 17.
Sterie Hagigogu, 18. Constantin Cicma, 19. Ioan Rizescu, 20. Zottu T. Taşula, 21.
Toma Prifti, 22. Tuliu Peaha, 23. Teodor Prita, 24. Dumitru Babuş, 25. Naum
Apostolescu, 26. Taşcu Ciomu, 27. Nicu Metta, 28. Lache Stere, 29. Ioan Foti, 30.
7 A.N.R., S.C.M.R., ds. 94, f. 3 8 A.N.R., S.C.M.R., ds. 96, f. 4. Se pare că e vorba de propuneri întrucât din listă lipseşte preşedintele Ion C. Grădişteanu. 9 Proces verbal (S.C.M.R., Nr. 1 / 1929.XII.8): A.N.R., S.C.M.R, ds. 119, f. 23v. Au mai candidat: 1. Teodor Nărti, 2. Hristu Iuffu, 3. Teodor Craja, 4. Ioan Rizescu, 5. Ion Bura, 6. Ion [C.] Grădişteanu, 7. ing. Vovu, 8. D. Petrescu, 9. Dr. [Simion] Ţovaru, 10. Xifta – ibidem, f. 23v-24.
255
Dumitru Şimu, 31. Sava Saru, 32. Epaminonda Balamaci, 33. Ştefan Nicutodi, 34.
Tache Papahagi, 35. Haralamb Prosi10.
1936
1. dr. Petre Topa, 2. Naum Apostolescu, 3. Constantin Babuş, 4. Epaminonda
Balamaci, 5. Taşcu Ciomu, 6. Arghir Culina, 7. Nicu T. Dinischiotu, 8. dr. Constantin
Dumitriu, 9. George N. Exarhu, 10. Ahile Ghiaciu, 11. dr. Ioan Ghiulamila, 12. Sterie
Hagigogu, 13. I. Isaia, 14. Hristu Iuffu, 15. Cristache* Iuţa, 16. Nicolae Metta, 17.
Constantin Mihadaş, 18. Vasile Muşi, 19. Dumitru Neciu, 20. Ştefan Nicutodi, 21.
Victor Papacostea, 22. Valeriu Papahagi, 23. Tuliu Peaha, 24. George Peristeri, 25. D.
Petrescu-Gopeşi, 26. Toma Prifti, 27. Theodor Prita, 28. Ion Rizescu, 29. Nicu* Saru,
30. Leonida Simu, 31. Lache Stere, 32. dr. Taşcu Trifon, 33. Zottu Taşula, 34. dr. I.
Zamani, 35. dr. Atanase Zega11.
1940
1. dr. Sterie Petraşincu, 2. Anastasie Hâciu, 3. dr. Virgil Caracota, 4. Leon T.
Boga, 5. Ion Foti, 6. Petre Papacostea, 7. Hristu Iuffu, 8. Isaia Isaia*, 9. Valeriu
Papahagi, 10. Ahile Pinetta, 11. Theodor Craja, 12. Constantin Mihadaş, 13. Nulli
Pateli, 14. Gh. Ghiţea, 15. Sterie Ficăta, 16. Cola Ciumetti, 17. Ion Zeana, 18. Costache
Tega, 19. Sterie Duliu, 20. Ion Nacu, 21. Dumitru Pascu, 22. dr. Haralambie Prozzi, 23.
Anton Lega, 24. Apostolică* Cristea, 5. dr. Dumitru Zeana, 26. Gh. Pariza, 27. Leonida
Simu, 28. C.Caranica, 29. Goga Zarma, 30. Dumitru Pariza, 31. ing. G.A. Rizescu, 32.
avocat Tanasache Tanaşoca, 33. Gh. Belimace, 34. Gh. Zima, 35. Vanghele
Petraşincu12.
[1942?]
1. Sterie Petraşincu, 2. Theodor Biciola, 3. dr. Virgil Caracotta, 4. George
Constantinescu, 5. Gheorghe Celea, 6. arh. Taşcu Ciulli, 7. Dumitru Chihaia, 8. Teodor
Craja, 9. Constantin Dabo, 10. Nicolae Dinischiotu, 11. Dumitru Dionisie. 12. Gheorghe
Exarhu, 13. Triandafir Fundi, 14. Naum Ghica, 15. Sterie Hagigogu, 16. Hristache
Iutza, 17. Gheorghe Martu, 18. Nicolae Metta, 19. Constantin Mihadaş, 20. Nicolae
Papahagi, 21. Gheorghe Papahagi, 22. Valeriu Papahagi, 23. Gheorghe Peristeri, 24.
10 Proces verbal (S.C.M.R., Nr. 2 / 1932.XI.20): A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 35v. 11 Proces verbal (S.C.M.R., Nr. 1 / 1936.I.10): A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 56v. 12 Proces verbal al Adunării Generale a Societăţii de Cultură Macedo-Română ţinută în data de 8 Decemvrie 1940: A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 72v. În afara acestora erau confirmaţi ca senator de drept: 1. gen. Papană, 2. P. Madrini, 3. gen. Darvari, 4. George Murnu, 5. Victor Papacostea, 6. Nicolae Batzaria, 7. Constantin Papanace, 9. Nicolae Tacit, 10. Constantin Iotzu, 11. Constantin Metta, 12. Ion Bura – ibidem, f. 72v.
256
Nicolae Paia, 25. av. Atanase Tanaşoca, 26. Tache Tasse, 27. Sterie Teju, 28. Gheorghe
Urseanu, 29. Virgil Vaşotti, 30. Atanase Vovu, 31. Atanasie Zega, 32. Gheorghe Zarma,
33. Taşcu Zottu.13
1945
1. Mihail Fârşerotu, 2. Atanase Caracâciu, 3. Mihai Dumitru, 4. Ştefan Cutulescu,
5. Sotir Haiduli, 6. Petre Biacă, 7. Sterie Papahagi, 8. Zizi Fârşerotu, 9. Constantin
Biacă, 10. Ovidiu Caragiali, 11. Constantin Cătuleanu, 12. Dumitru Ciani.14
1990
1. Constantin Bara, 2. Mariana Bara, 3. Stere Bara, 4. Gheorghe Beca, 5.
Gheorghe Bujduveanu, 6. Dumitrache Caracota, 7. Nicolae Caracota, 8. Hristu
Cândroveanu, 9. Dumitru Cârniciu, 10. Nicolae Celea, 11. Mihai Chendrea, 12. Gicu
Coadă, 13. Margareta Costea, 14. Florica Crăcea, 15. Corina Cucoli, 16. Ion Cutova, 17.
Stelian Damov, 18. Dumitru Fişta, 19. Stere Gulea, 20. Nicolae Guli, 21. Hristu Mila,
22. Sultana Mina, 23. Camelia Mişu, 24. Stere Muceanu, 25. Dumitru Nacea, 26.
Atanasie Nasta, 27. Stere Paris, 28. Dumitru Pariza, 29. Dumitru Pelican, 30. Liviu
Pendefunda, 31. Dan Piţa, 32. Nicolae Popescu-Vaidomir, 33. Nicola Pşanu, 34. Enache
Puiu, 35. Mirela Raftu, 36. Nicolae Saramandu, 37. Ion Simiti, 38. Anton Stamboli, 39.
Drosu-Dan Şaguna, 40. Vasile Todi, 41. Ion Tugearu, 42. Vernica Vanghele, 43.
Romulus Vulcănescu, 44. Corneliu Zeană, 45. Ionel Zeană15.
13 A.N.R., S.C.M.R., ds. 129, f. 1v = RSD, doc. 153, p. 332-333. 14 Nota nr. 3310 / 1947. III. 8 către D.G.P., Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, Serviciul II Informaţii, Biroul 4: A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 120-120v. 15 AMR, 1990, p. 201.
257
ANEXA 3
1880-1912. Evoluţia financiară a Societăţii de Cultură Macedo-Române16.
Încasări Lei Plăţi Lei
Donaţii şi subscripţii pentru mobilier 26.889,05 Cheltuieli cu construcţia imobilului 68.876,15
Cotizaţii de la membri 105.949,75 Burse pentru studenţi, ajutoare, publicaţii, subvenţii pentru şcoli şi biserici
40.136,95
Venituri din serbări şi publicaţii 32.691,00
Cheltuieli generale, întreţinere imobil, remize, salarii şi dobânzi, efecte
69.523,40
Venituri din închirierea spaţiilor societăţii
13.825,00 Cheltuieli cu mobilierul, biblioteca şi diverse obecte 4.445,00
Creditori şi dobânzi 1.200,58 Diverşi debitori şi dobânzi 14.165,58 Diverşi debitori Debitori ai Societăţii 4.478,85 Sold în 1912 februarie 8 1.089,85
Total 202.715,38 Total 202.715,38
16 A.N.R., S.C.M.R., ds. 80, f. 30.
258
ANEXA 4
1918 august 10. Copia memoriului înaintat de către Gh. Murnu contelui Bonin
Langara, amabasadorul Italiei la Paris.
Mémoire presenté en 1919 par les Valaques du Pinde à Son Excellence le Comte
Bonin Longare ambassadeur d’Italie à Paris
10 août 1918
Excellence,
Encouragé par le désir que vous avez exprimé dans votre conversation avec le
Minisre de Roumanie, j’ose vous addresser les lignes qui suivent, tant en qualité de
Roumain du Pinde, de publiciste et historien qui s’occupe depuis longtemps de la
question des Roumains balkaniques, et connaît leur langue et leurs moeurs, qu’en
qualité de membre de la mission des professeurs de l’Université de Bucarest et de Jassy,
envoyés à l’étranger pour la propagande nationale.
Les seuls Latins qui vivent parmis les Grecs, les Albanais et les Serbes, les
Macédo-Roumains sont aujourd’hui le peuple le plus menacé dans son existance
ethnique. Déjà les conséquences de la guerre balkanique ont été pour eux désastreuses.
Comme on sait, le plus grand nombres de ces Roumains se trouvait, avant cette guerre,
dans la Turquie européenne, mai après le traité de paix de Bucarest, le territoire habité
par eux, ayant été cédé à la Grèce et à la Serbie, ils sont devenus des sujets grecs et
serbes. Il est vrai que le gouvernement de la Roumanie a eu le soin d’assurer à ces
conationaux une autonomie scolaire et ecclésiastique; pourtant, malgré l’engagement
formel et solennel qu’a pris égard le gouvernement grec et serbe, cette autonomie,
comme le prouvent de nombreux faits des plus authentiques, est devenu illusoire grâce à
la mauvaise foi des autorités administratives grecques et serbes. Si cette situation se
continuera aussi après cette guerre, c’est absolument sûr que les // Macédo-Roumains,
empêchés de frequenter leurs propres écoles et églises, perdront leur conscience
nationale et disparaitront comme nationalité distincte.
Celui qui connait les circonstances politiques actuelles ne puet pas se permettre
l’illusion que cela pourra être autrement dans l’avenir; c’est possible que le principe de
nationalité qui est valable pour totu le monde n’apporte aucun avantage à la population
roumain du royaume[s] grec et serbe. Je sais que la Roumanie, étant donné l’état actuel
dans lequel elle se trouve, ne peut rien faire pour que ce principe triomphe aussi en
259
faveur des Macédo-Roumains. Je crois que c’est l’Italie qui a le devoir et le plus
d’intérêt de s’occuper du sort de ces proches parents.
Malheuresement ses rapports avec la Grèce et la Serbie sont de nature à ne point
lui permettre d’intervenir avec efficacité pour changer la situation déjà créée aux
Roumains dans ces deux rayaumes, mais au moins elle, a quand même, d’après notre
conviction les moyens et la possibilité d’assurer le salut sinon intégral, au moins partiel
de ses malheureux Roumains.
Vous savez que de nombreux groupes roumains se trouvent aussi sur le territoire
épirote et albanais, c’est-à-dire sur le terr[a]in même qu’occupe actuellement l’armée
italienne et que les Grecs détiennent ou revendiquent.
Et comme ici la volonté italienne en a la décision, on pourrait prendre des mesures
afin que, au cours même de cette occupation militaire, l’élément roumain soit renforcé
avec des connationaux émigrés de la Grèce et de la Serbie, dans des contrées peu
habitées, une telle émigration étant très favorisée par les conditions actuelles et
particulièrement par les mécontentement et l’état matériel tout à fait précaires des
Roumains de ces deux royaumes; outre cela il ne faut oublier que la plupart de ceux-ci
sont des nomades et peuvent facilement se déplacer et s’établir pour s’adonner à la
culture des // Terres*, si l’on juge d’après l’exemple que nous voyons dans beaucoup de
contrées en Grèce. Sans doute cette opération doit être exécutée ave la plus grande
discrétion et le plus tôt possible pour que le moment de la paix générale y trouve un fait
accompli. Le résultat de cette oeuvre serra double: d’abord ce sera la conservation sûre
de l’élément roumain sous la puissante protection de l’Italie; la présence d’un fort
élément latin donnera un caractère plus légitime à la domination italienne non seulement
sur Valons [= Valona] et le littoral épirote d’une partie importante de l’Albanie.
Je ne crois pas nécéssaire de vous donner des détails sur les modalités qui
s’imposent afin d’obtenir ce résultat d’une manière pratique; je ne le ferai qu’après que
ma proposition soit acceptée en principe.
D’ailleurs cette proposition n’est pas nouvelle; j’ai eu l’honneur de l’avoir faite,
pendant la guerre balkanique au Ministre des affaires étrangères d’Italie, en qualité de
membre de la commission envoyée par la Société Macédo-Roumaine de Bucarest et
soutenue par le Gouvernement roumain, qui était alors de faire entres dans les limites de
l’Albanie du sud la plus grande partie des territoires habités par des Roumains pour
servir comme base à la création d’une province autonome sous la rapport administratif
et ecclésiastique.
260
J’estime que le moment actuel est le plus opportun pour la réalisation de ce projet,
car c’est maintenant que l’Italie est maîtres du territoire dans lequel on peut faire la
concentration de l’élément roumain.
Si vous considérez que cette proposition n’est pas dénuée d’une importance réelle
pour l’Italie, je vous prie respectuesement de bien vouloir la transmettre au
Gouvernement que vous représentez, pour qu’il puisse saisir l’occasion qui lui permet
d’en faire un réalité. //
Le soussigné, ayant le concours de mes compatriotes, j’attends impaciement son
réponse affirmative et je serai heureux de saisir le moment propice pour me mettre à sa
disposition et le servir avec tout mon devouement.
Prof. G. Murnu
de l’Université de Bucarest17.
17 B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, M. III. Inv. 141.
261
ANEXA 5
1919 mai 16, Paris. Scrisoarea lui Tache Papahagi către G. Murnu în chestiunea
aromânească la Conferinţa de Pace de la Paris.
Paris, 16 mai 1919
Domnule Murnu,
Aseară am comunicat verbal şi d-lui N[icolae] Tacit părerea mea pe care dator mă
simt ca să vi-o reamintesc şi în scris.
Ora cînd se va hotărî, poate definitiv, de soarta neamului nostru, a aromânilor, se
apropie. Situaţia este extrem de delicată pentru ca să ne mai pretăm la tergiversări şi
nehotărîri condamnabile, stînd astfel, ca şi pînă acum, la răspîntii.
Cred că e momentul cînd trebuie să ştim formal, urgent şi precis: ridica-va pentru
dezbatere şi susţine-va oare dl. prim-ministru I.I.C. Brătianu în faţa Congresului Păcii
cauza noastră naţională?
Dacă nu, atunci, conform voinţei coloniei macedo-române din Bucureşti, ca şi a
hotărîrilor-program ale Consiliului Naţional al Românilor din Pind – hotărîri luate şi
prin ordinul de zi al Adunării Naţionale a Românilor din Pind din 10 ianuar* st[il] n[ou]
1919 de a cere protecţia Italiei – să ne grăbim a da Preşedintelui delegaţiei italiene la
Conferinţa Păcii, d-lui prim-ministru Orlando, deplin mandat de prezenţă şi viitoare
tutelă politică a Italiei faţă de cauza naţională pe care o reprezentăm astăzi pe lîngă
Conferinţa Păcii.
Altmintreli, riscăm totul, inclusiv cauza.
Dixit, sed non salvavi animam meam.
Take* Papahagi.18
18 B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, M. VIII, Inv. 203.
262
ANEXA 6
1919 iulie 20, [Bucureşti]. Scrisoarea lui Cezar Papacostea către G. Murnu despre
eforturile Societăţii de Cultură Macedo-Română pentru promovarea cauzei aromâneşti.
Iubite Domnule Murnu,
De multă vreme nu ne-am văzut şi nici [nu] am putut comunica! De atunci toate s-
au schimbat, încît pare că ne vom întîlni într-o lume cu totul alta. Cu mare mîhnire am
aflat vestea că d[oam]na Murnu, superioara soţie şi mamă, eminenta profesoară, te-a
părăsit şi pe d[umnea]ta şi pe iubitele ei copile, tocmai cînt era cel mai de folos să fie în
viaţă. Ne închipuim prin ce clipe trebuie să fi trecut d[umnea]ta acolo, în mijlocul
haosului, departe de ai familiei, care ar fi fost atît de necesari în asemenea împrejurări.
Şi mama, şi toţi ai casei noastre luăm parte din suflet la această durere şi nu dorim
decît să ai puterea de a duce mai departe povara suferinţei ce vă apasă.
Pe acasă la d[umnea]ta este sănătate pe toată linia.
Multe sunt de spus şi de comentat în toate privinţele, şi, în ce ne priveşte mai ales,
multe de susţinut în chestiunea noastră naţională ca să nu ne ducem la fund.
Nu mai departe, deacă* momentul acestea ne găsea cu două-trei episcopate în
Macedonia, în fiinţă, ce bine ar fi prins. Poate că ai cetit prin vreun jurnal că Societatea
noastră într-una din şedinţele ei plenare a ales ca membri în Consiliul de 35 pe vreo 5-6
dintre cari şi d[umnea]ta cu unanimitate de voturi. Într-o altă şedinţă au ales o
delegaţiune care, alături cu dumneavoastră, să urmărească mai de aproape desfăşurarea
evenimentelor în legătură cu problema naţionalităţilor din Balcani şi, de data aceasta
adunarea şi-a precizat punctul de vedere prin formula pe carei ai mai susţinut-o şi în
1913 „Macedonia macedonenilor”. În consecinţă, avînd între noi şi pe unul din comisia
care împreună cu d[umnea]ta aţi fost atunci port-cuvîntul Societăţii, s-a alcătuit din nou
un memoriu în acelaşi sens ca la // 1913.
Punctul de legătură între susţinerile memoriului ce acum cîtva timp aţi formulat
d[umnea]voastră acolo şi acesta este destul de clar în soluţia ce aţi cerut ca să se adopte:
un regim politic compatibil cu libera dezvoltare şi conservarea individualităţii etnice a
aromânilor; regim care, după părerea Societăţii, nu poate fi altul decît autonomia
Macedoniei şi organizarea ei politico-administrativă oarecum după chipul Elveţiei. În
acest sens deci Societatea, prin noi, vă roagă să faceţi demersurile ce sunt posibile, şi
prin viu grai, şi prin presă şi prin răspândirea însăşi a memoriului ce vă trimitem şi pe
care urmează, natural, să-l semnaţi şi d[umnea]voastră.
263
Punîndu-ne din acest punct de vedere, (mai ales după naufragiul* independenţei
Pindului) avem marele merit de a susţine singura soluţie care este în stare să dea linişte
Europei în sud-estul ei, să mulţumească la maximum competiţiunile reciproce ale
statelor limitrofe şi, pe lîngă acestea, să ne dea şi nouă putinţa la o viaţă nesiluită în
fiecare zi de spiritul intoleranţei, cunoscut în Peninsula Balcanică. Suntem, cu alte
cuvinte, în curentul intereselor generale – dacă ar fi bine înţelese, iar nu împotriva lui; şi
suntem convinşi că, dacă nu imediat, dar curînd, ideea aceasta îşi va face loc, căci este
singura care poate trăi în linişte, pe pămîntul aşa de împestriţat al „Macedoniei”.
Cu acestea, te rog primeşte cele mai distinse şi calde salutări de la mine şi de la
mama mea şi transmite şi prietenilor dd. [Nicolae] Tacit şi [Arghir] Culina salutări de la
mine. Prietenii noştri d[om]nii dr. [Ioan D.] Ghiulamila şi [Pericle?] Pucerea, dl.
Nic[olae] Papahagi şi d[omnul Constantin] Brăileanu vă transmit de asemenea cele mai
bune salutări.
Al dumitale, cu toată stima şi afecţiunea.
C[ezar] Papacostea.
1919, iulie 2019.
19 B.A.R. Cluj, Arh. G. Murnu, M. VIII, Inv. 203.
264
ANEXA 7
[1920, Bucureşti]. S.C.M.R. solicită Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice
să recunoască activitatea secretarlui său Nicolae Buia în folosul propagandei româneşti
în Balcani.
Domnule Min[istru],
Dl. N[icolae] Buia, actual secret[ar al] societăţii [de cultură] Macedo-Rom[ână] al
cărei Prezident sunt... [indescifrabil] şi vechiu lupt[ător] în Maced[onia] a servit sf[ânta]
cauză din P[eninsula] Balc[anică] timp de 20 de ani de zile şi anume de la 1885-1905.
Aceasta se poate const[ata] f[oarte] uşor din Cartea D[omnu]lui [Mihail-Virgiliu]
Cordescu intit[ultată] „Istoricul Şc[oalelor] Rom[âne] din Turcia” [1906], în care se va
vedea pe lângă anii săi de serv[iciu] şi diferitele local[ităţi] unde fusese permutt în tot
timp[ul] apostolatului său.
În anul 1905-1906 forţat de împrej[urări] f[oarte] critice a plecat din Macedonia şi
a venit a[i]ci în Ţară, părăsind cu multă părere de rău patria* sa şi cariera sa de apost[ol]
al Rom[ânismului].
De la anu[ul] 1905 până la an[ul] 1912 s’a ocupat cu comerţul însă neputându-se
de* a se împăca cu cerinţele.... [indescifrabil] s’a lăsat de această branşă şi la 1912 i s’a
încredinţat postul de Secret[ar] al [Societăţii de Cultură] Mac[edo-] Rom[ână] unde se
găseşte actualm[ente].
Pentru că susmenţionatul* D[om]n care după inform[aţiile] ce avem a jucat un rol
însemnat în chestiunea rom[ână] din Maced[onia] să nu şi piardă dreptul său de pensie
pentru anii săi de servicii* din Turcia am on[oare] a vă ruga să bine voiţi a disp[une] ca
să se facă drept D-lui Secret[ar] al Soc[ietăţii] n[oa]s[tre], acordându-i-se dreptul de
pensie proporţională cu anii lui de serviciu din Maced[onia] la cari ar fi logic şi în drept
a se adăoga* şi cei 8 ani... [indescifrabil] cât timp a foncţionat* în calitate de Secr[etar]
la Soc[ietatea de Cultură] Mac[edo-] Rom[ână], la Biroul căreia a lucrat şi lucrează
pe[ntru] binele şi folosul şcoalelor rom[âneşti] şi chest[iunea] rom[ânească] în genere
din Pen[insula] Balcanică.
[Ion C. Grădişteanu].20
20 A.N.R., S.C.M.R., ds. 97, f. 28 (ciornă deteriorată scrisă cu creionul).
265
ANEXA 8
1920. II. 24, Bucureşti. 22 de aromâni solicită S.C.M.R. să intervină pentru a li se
recunoaşte drepturile pe care le au din partea statului român în calitatea lor de internaţi
de război în Bulgaria.
Înreg[istrat] la No. 102 din 24 / II / [1]920
Domnule Preşedinte,
Subsemnaţii, români macedoneni aflători în ţară, cu onoare vă rugăm să binevoiţi
a lua în considerare următoarele:
După liberarea noastră din lăgările* bulgăreşti unde am fost internaţi în timpul
războiului, a[m] făcut şi noi, în calitate de cetăţeni români, declaraţii de despăgubiri pe
baza dispoziţiunilor publicate de Comisia Generală a despăgubirilor. Cum însă în timpul
din urmă vedem că noile dispoziţiuni relativ la verificarea şi justificarea despăgubirilor,
nu ating categoria noastră de macedoneni, supuşi români, şi ştiind că nu-i nimeni care să
se intereseze de soarta noastră ca unii ce am suferit atâtea pagube materiale, ne temem
ca nu cumva să se treacă cu vederea peste declaraţiile noastre de despăgubiri.
Aşa fiind deci, D[omnu]le Preşedinte, credem că e de drept rugându-vă să
binevoiţi a convoca Onor. Consiliul de treizeci şi cinci al Societăţii pentru a discuta
această chestiune şi a se hotărî asupra modialităţii intervenirii pe lângă cei în drept,
cerând în acelaşi timp a ni se acorda un acont pe baza declaraţiilor făcute în primăvara
anului trecut.
Primiţi, vă rugăm, D[omnu]le Preşedinte, asigurarea distinsei noastre stimi*. /
Bucureşti, 24 Febr[uarie] 1920.
D[omniei] Sale
Domnului Preşedinte al Soc[ietăţii] de cultură / Macedo-Română. / Loco //
[semnatari:]
1. Hristea T. Ţovar 12. Naum St. Ciomu 2. Naum T. Ţovar 13. Teodor T. Nanca 3. Zaharia Hr[istu] Velciu 14. Ioan D. Nanca 4. Ión Z. Biţaracu 15. Trifon T. Roată 5. Hrista D. Nanca 16. Uncio N. Ciomu 6. Simeon Ţovar 17. Coste M. Peca 7. Vasilichia Gh. Ţovar 18. Nicolae C. Velo 8. Taşcu Nauca [Nanca?] 19. Gheorghe M. Peca 9. Ştefan T. Ţovar 20. Apostol Pârde
10. Maria C. Buşuecu 21. Anastasi S. Păpadame 11. Mihail Chendimenu 22. Petre M. Naum21
21 Către S.C.M.R. (Nr. 102 / 1920.II.24): A.N.R., S.C.M.R., ds. 98, f. 21-21v. (ms.)
266
ANEXA 9
1920 octombrie 30 – noiembrie 10, Bucureşti. Cereri şi certificate de internaţi de
război pentru institutorul Petre Iuffu şi, respectiv, preotul Theodor Constantin.
Bucureşti, în 30 Octomvrie 1920
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, institutor-director la şcoala primară română din Usküb [= Scopia],
avînd* nevoie de un certificat prin care să pot dovedi faţă de tribunalul local în chestia
despăgubirilor de războiu, că am fost printre cei internaţi în Bulgaria, respectuos Vă rog
să binevoiţi a dispune să mi se libereze susmenţionatul* act, care îmi este absolut
necesar.
Primiţi, Vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele stimi şi
consideraţiuni ce Vă păstrez.
[ss] Petre Iuffu.
Domniei Sale / Domnului Preşedinte al Societăţii de Cultură Macedo-Română /
Loco. //
Certificat
Se atestă că Dl. Petre Juffu*, refugiat de profesiune Institutor, născut în com[una]
Ghevgheli[,] Salonic[,] Macedonia[,] domiciliat în Com[una] Bucureşti Ilfov, a fost
într’adevăr internat de către Bulgari timp de 2 ani în Bulgaria.
Drept care etc.
Preşedinte, / [ss] Ion C. Grădişteanu Secretar, / [ss] N[icolae] Buia. /
No. 735 / 30 Oct[ombrie] 1920 / Buc[ureşti].22
Dos[ar] No. 3 / Înreg[istrat] la No. 751 / 10 Nov. 1920
Domnule Preşedinte,
Cu onoare, Vă rog să bine voiţi a dispune să mi se elibereze un act doveditor că
am fost internat de către Bulgari la Filipopole timp de 2 ani de zile.
Cu stimă, / Protoiereul Theodor Constantin /
D[omni]ei Sale
Domnului Preşedinte al Soc[ietăţii] de Cultură Macedo-Română. //
22 A.N.R., S.C.M.R., ds. 98, f. 60-60v.
267
Certificat
Se atestă că Părintele Protoiereu Theodor Constantin de profesie Preot naţional*,
născut în com[una] Bitolia, Jud[eţul] Monastir, Macedonia, domiciliat azi în Com[una]
Bucureşti, jud[eţul] Ilfov, a fost într’adevăr internat de către Bulgari în oraşul
Filipopole, Bulgaria timp de 2 ani de zile.
Drept care etc., etc.
Preşedinte, / [ss] Ion C. Grădişteanu Secretar, / [ss] N[icolae] Buia.
No. 751 / 10 Noembrie 1920 / Bucureşti.23
23 Ibidem, f. 38-38v.
268
ANEXA 10
1921 iunie 6, Bucureşti. S.C.M.R. acordă lui Tache Papahagi o finanţare pentru a
participa la congresul anual al Ligii Culturale.
Bucureşti, 6 Iunie 1921 /
D[omnu]le Buia
Delegatul societăţei noastre la Congresul Ligei Culturale la Târgu Jiu este Dl.
Take* Papahagi.
Te rugăm să-i faci adresă către Preşedintele Ligei şi tot o dată să-i dai 800 lei ca
cheltu[i]eli de drum.
[ss] St[erie] Ciumetti, [Nicolae] Tacit, N[icolae] Batzaria, V[aleriu] Papahagi,
[ssi].
Chitanţă
Am primit de la Dl. N[icolae] Buia, secretarul Soc[ietăţii] de Cultură Macedo-
Română, suma de lei opt sute (800), drept cheltuieli pentru calitatea de representant al
Societăţei la Congresul Ligei Culturale dela Tîrgu*-Jiu din iunie 1921.
[ss] Tache Papahagi / 9, Str. Amzei. /
Buc[ureşti], 7 iunie 1921.24
24 A.N.R., S.C.M.R., ds. 99, f. 70.
269
ANEXA 11
1925. Procedura de obţinere de acte oficiale din partea S.C.M.R.
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, român, născut în com[una] Doliani Zagor Jud[eţul] Ianina Grecia
[...] şi membru al soc[ietăţii] de cultură Macedo-Română, respectuos Vă rog, să
binevoiţi să mi se elibereze un act de botez în baza actului de naţion[alitate] No. 993 /
[1]925.
Primiţi, Vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
[ss] A. Nicolau
Domniei-Sale / Domnului Preşedinte al Societăţii de cultură Macedo-Română.
[Rezoluţie] Posedă Certif[icatul] No. 993 / [1]925.
Certificat
Se atestă că D-l A. Nicolau de profesiune Artist născut în Com[una] Doliani
(Zagor) Jud[eţul] Ianina (Grecia) [...] [în] 1890 Maiu 1, domiciliat azi în Com[una]
Bucureşti Jud[eţul] Ilfov este român de naţionalitate fiind botezat după ritul oriental
ortodox.
Drept care în urma cererii d-sale înreg[istrată] la No. .... i s’a eliberat prezentul
Certificat spre a-i servi la trebuinţă.
Preşedinte, / [ss] Ion C. Grădişteanu
Secretar, [ss] N[icolae] Buia.
No. .... / Bucureşti Noembrie 1925.
Domnule Preşdinte,
Subsemnatul, A. Nicolau, de profesiune artist lyric, român Macedonean născut în
comuna Doliani (Zagori) Judeţul Ianina şi membru al Societăţei de cultură
Macedoromână respectuos vă rog să bine voiţi a mi elibera un certificat de naţionalitate
şi un proces verbal pentru recunoaştere.
Toată stima.
[ss] A. Nicolau / Str. Antim 61 / Loco.
Domniei Sale Domnului Preşedinte al Societăţei de Cultură Macedoromână.
No. 993-994
270
Subsemnaţii membri ai Societăţii declarăm că cunoaştem pe Dl. A. Nicolau că este
român din comuna Doliani (Zagori) ţinut vecin cu noi.
[ss] Dimitrie Moruşi / M. Botta [?] / Gheorghe Botta.
Având în vedere recomandaţia şi declaraţia de mai sus a membrilor soc[ietăţii]
noastre pe care îi cunosc personal Rog pe Dl. secretar al societăţii a-i elibera certificatul
şi proces[ul]-verbal al solicitantului care după actele arătate face şi propagandă
naţională fiind în serviciul Ligei Culturale.
[ss] Christu [indescifrabil].
Certif[icat]
Se atestă că Dl. Anastase Nicolau, român Macedonean, născut în Com[una]
Doliani Zagor, este român de naţionalitate.
Drept care etc.
Membrii Com[isiei] p[entru] certif[icate]
[Urmează 2 semnături indescifrabile]
Preşedinte, / [ss] Ion C. Grădişteanu
Secretar, / [ss] N[icolae] Buia.
No. 993-994 / Noembrie 1925.25
25 A.N.R., S.C.M.R, ds. 98, f. 32-33v.
271
ANEXA 12
1940 martie 14, [Bucureşti]. Comitetul S.C.M.R. mulţumeşte Prof. dr. Nicolae
Minovici pentru donaţia sa de 1.000.000 lei făcută Societăţii.
Proces-Verbal / al Şedinţei / Comitetului General din 14 Martie 1940
Prezidează D-l Dr. P[etre] Topa.
D-l preşedinte aduce la cunoştinţa comitetului pierderea fostului membru şi distins
român, Dr. [Taşcu] Trifon; adunarea păstrează un minut de tăcere.
Deasemenea* aduce la cunoştinţă că D-l Prof. Dr. N[icolae] Minovici a donat
societăţii suma de lei 1.000.000 (un milion) – cu destinaţia de a încuraja elementul
macedo-român în câmpul ştiinţei şi al muncii şi propune ca să se formeze o delegaţie să-
i prezinte mulţumiri.
Dl. N[icolae] Batzaria spune că D[omnia]-sa a fost inspector şcolar, a cunoscut
f[oarte] bine pe locuitorii com[unei] Tetova, de unde [Nicolae] Minovici este originar şi
spune că acolo era o frumoasă organizaţie românească.
Delegaţia va fi compusă din Dr. [Petre] Topa, Prof. [Theodor] Capidan, N[icolae]
Batzaria, Cionga, // [Theodor] Craja şi Zottu.
[ss] Dr. [Petre] Topa, [Toli] Hagigogu, Ion Foti, Cazana, [Sava] Saru, Gogu [?],
[Fotie?] Balamace, Zottu, Petrescu-Gopeş.26
26 A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 67-67v.
272
ANEXA 13
1940 decembrie 8, [Bucureşti]. Proces verbal al Adunării generale a S.C.M.R. în
care s-a discutat şi problema aromânilor din Grecia.
Proces-verbal al Adunării Generale a
Societăţii de Cultură Macedo-Română ţinută la data
de 8 Decemvrie* 1940
Astăzi, Duminică 8 Decemvrie* 1940, orele 17, se ţine Adunarea generală a
Societăţii de Cultură Macedo-Română. Aceasta este a doua convocare; prima adunare
ce a avut loc în ziua de 1 / XII / [1]940 nu a putut delibera ne întrunîndu-se numărul de
membri cerut de statutele Soc[ietăţii].
Sunt prezenţi, din numărul de 209 membri la curent cu plata cotizaţiei, un număr
de 174 de membri. //
Adunarea este rezidată de Dl. Ministru Constantin Papanace.
Ordinea de zi
1) Situaţia românilor din Grecia, în urma [intrării] acestei [ţări] în războiu.
2) Alegerea Consiliului de 35 al Societăţii.
D-l ministru Const[antin] Papanace roagă adunarea să aibă un minut de reculegere
pentru bătrânul învăţător macedoromân Iuliu Zdrula, care şi-a dat sufletul într’un lagăr
de concentrare din Corint, unde fusese internat de autorităţile greceşti.
După ultimele ştiri primite în acest lagăr au fost internaţi până acum 124
intelectuali şi fruntaşi macedoromâni printre care se se găsesc d[omnii] M. Teguiani,
Zicu Araia, [George?] Ghiţea, Murnu [?], Pitulia, Hagigogu [?], etc.
Dl. Papanace recomandă păstrarea calmului. Trebuie să avem încredere în
guvernul legionar condus de Dl. Gen. [Ion] Antonescu. „Fiţi siguri că acest guvern va
şti să ocrotească în mod eficace elementul românesc din Grecia, dacă asigurările date
de guvernul grec pentru îmbunătăţirea soartei lor nu vor fi respectate.
Faţă de această situaţie oricât de mare şi îndreptăţită va fi revolta acelora cari au
fraţi şi părinţi închişi găsesc inutil şi chiar dăunătoare orice acţiune [i]eşită din cadrul
statului. Asemenea acţiuni erau de [ne]conceput când la cârma ţării se găseau guverne
înstrăinate de aspiraţiile naţionale unde influenţa fanariotă avea un rol hotărâtor. Atăzi
sub un regim cu solide baze autentice cum este regiumul legionar care are în fruntea sa
un mare ostaş ca generalul [Ion] Antonescu, chestiunea nu se poate pune.
273
De altfel sper că nici guvernul grec nu va stărui într’o politică greşită faţă de
populaţia românească din Pind şi Macedonia, fiind[că] o asemenea // politică nu poate
da rezultate bune pentru raporturile româno-greceşti.
În călătoriile făcute în străinătate, mi-am făcut convingerea că la noua organizare
a Europei problema minorităţilor etnice va căpăta o rezolvare mult mai realistă ca în
trecut şi fâră îndoială într’un cadru [adecvat] legitimile interese naţionale ale
românilor din Balcani, astăzi atât de oropsiţi şi prigoniţi, vor fi asigurate.
Pentru aceasta vă rog să daţi linişte şi răgaz Conducătorului Statului Legionar*”.
După aceste declaraţii ale min[istrului] Papanace se trece la al doilea punct de
ordine de zi.
În conf[ormitate] cu art. 20 din Statutele Soc[ietăţii] se trece la alegerea Coniliului
General de 35 al Soc[ietăţii] care se face prin vot secret.
În urma acestui vot sunt aleşi consilieri ai Societăţii noastre domnii:
Consilieri de Drept:
1) Gen. Papană 2) [Gen.] Madrini P. 3) [Gen.] Darvari 4) Prof. George Murnu 5) [Prof.] Victor Papacostea 6) Nic[olae] Batzaria 7) Constantin Papanace 8) Nic[olae] Tacit 9) Const[antin] Iotzu
10) Const[antin] Metta 11) Prof. sec. Ion Bura
Consilieri noi aleşi:
1) Dr. Sterie Petraşincu 2) Anastase Hâciu 3) Dr. Virgil Caracota 4) Leon T. Boga 5) Ion Foti 6) Petre Papacostea 7) Cristea* Iuffu 8) Isaia Isaia 9) Valeriu Papahagi
10) Ahileia [= Ahile] Pinet[t]a 11) Theodor Craja 12) Const[antin] Mihadaş 13) Nulli Pateli 14) Gh. Ghiţea
274
15) St[erie] Ficăta 16) Cola Ciumetti 17) Ion Zeana 18) Costache Tega 19) St[ere] Duliu 20) Ion Nacu // 21) Dumitru Pascu 22) Dr. Haralambie Prozzi 23) Anton Lega 24) Apostolică Cristea 25) Dr. Dum[itru] Zeana 26) Gh. Pariza 27) Simu Leonida 28) C. Caranica 29) Gogu Zarma 30) Dum[itru] Pariza 31) Ing. G.A. Rizescu 32) Av[ocat] Tanasache Tanaşoca 33) Gh. Belimace 34) Gh. Zima 35) Vangheli Petraşincu
D-l Ministru Papanace ridică şedinţa. Se intonează imnul Macedo-Român
Părinteasca Demândarea* [= Dimândare]. /
Preşedinte, [nss] Secretar General, [nss]27
27 A.N.R., S.C.M.R., ds. 119, f. 71v-73.
275
ANEXA 14
1947 martie 8. [Bucureşti]. Informare a poliţiei asupra activităţii Societăţii de
Cultură Macedo-Română.
LA DOSAR
No. 3310 / 8 Martie 1947
C Ă T R E
DIRECŢIUNEA GENERALĂ A POLIŢIEI
DIRECŢIUNEA POLIŢIEI DE SIGURANŢĂ
Serviciul II Informaţii Bir[oul] 4
Referindu-ne la ordinul Dvs. Nr. 41434 S din 27 Februarie a.c. cu privire la
Societatea de Cultură „MACEDO-ROMÂNĂ” cu sediul în Bucureşti Cal. Rahovei No. 29,
avem onoare a raporta următoarele:
Societatea denumită mai sus, a luat fiinţă la 15 Aprilie 1880 fiind recunosută
persoană juridică prin legea promulgată prin Înaltul Decret D[om]nesc No. 1298 din 15
Aprilie 1880 publicat în Mon[itorul] Of[icial] No. 93 din Aprilie 1880 şi înscrisă în
registrul pentru persoane juridice sub Nr. 53 / [1]933 dos. 7211 / [1]933 Trib[unalul]
Ilfov S[ecţia] I C.C.
Comitetul de conducere se compune din următoarele persoane:
PREŞEDINTE: Mihail Fârşerotu, născut la 15 Maiu 1914 în comuna Perivole-
Grecia, absolvent al Academiei Comerciale, director general al Casei Centrale de
Asigurări, domiciliat în Bucureşti Str. Vlădeescu No. 11
VICEPREŞEDINTE: Carachiu* Atanase, născut la 8 iunie 1913 în comuna Meţoba[=
Meţova]-Grecia – funcţionar la Ministerul Afacerilor Interne, domiciliat în Bucureşti
Str. Bujorului 2.
VICEPREŞEDINTE: Dumitru Mihai, născut la 12 Aprilie 1902 în comuna Nevrocop-
Bulgaria – intendent la B[anca] N[aţională a] R[omâniei], domiciliat în Bucurşti Str.
V[asile] Lascăr No. 8
VICEPREŞEDINTE: Cutulescu Ştefan, născut la 16 Maiu 1910 în comuna Perivole-
Grecia – funcţionar în Ministerul Sănătăţii domiciliat în Bucureşti Str. Polonă Nr. 42 //
SECRETAR GENERAL: Haiduli Sotir, născut la 8 iulie 1916, în comuna Veria-Grecia
– licenţiat al Facultăţii de Drept, domiciliat în Bucureşti Str. Brezoianu No. 20
276
CASSIER GENERAL: Biacă Petre, născut la 15 Aprilie 1914 în comuna Magavo[=
Magarova]-Serbia – funcţionar în Ministerul Economiei Naţionale, domiciliat în
Bucureşti Str. Ocolului No. 10.
CENZOR: Papahagi Sterie, născut la 12 August 1916 în comuna Avedela[= Abela]-
Grecia – funcţionar la soc[ietatea] „ROMÂNIA FORESTIERĂ”, domiciliat în Bucureşti
Aleea Romioară* No. 6.
CONSILIER: Fârşerotu Zizi, născut la 7 ianuarie 1916 în comuna Perivole-Grecia –
farmacist în Serviciul Ministerului Sănătăţii, domiciliat în Bucureşti Str. Eroului* No.
18.
CONSILIER: Biacă Constantin, născut la 11 Aprilie 1914, în comuna Bitolia-Serbia
– secretar la Legaţia Română din Belgrad, domiciliat în Bucureşti Bd. Regina Maria No.
60.
CONSILIER: Caragiali Ovidiu, născut la 25 Martie 1912 în comuna Acvela[=
Abela]-Grecia – funcţionar la soc[ietatea] „FORESTA ITALO-ROMÂNĂ” domiciliat în
Bucureşti Str. Bradului No. 36.
CONSILIER: Cătuleanu Constantin, născut la 14 Maiu 1910 în Salonic-Grecia –
solist la Opera de Stat, domiciliat în Bucureşti Str. Bujorului No. 2.
CONSILIER: Ciani Dumitru, născut la 25 Martie 1913, în comuna Veria-Grecia –,
funcţionar la „GAZ ŞI ELECTRICITATE” domiciliat în Bucureşti Str. Traian No. 16.
Toate persoanele denumite mai sus nu au evidenţă la această Prefectură de Poliţie
şi sunt cunoscute că activează politiceşte pe linia democrată.
Odată cu prezentul se înaintează două exemplare din Statutul şi regulamentul
societăţii de cultură „Macedo-Română”, binevoind a cunoaşte că Mon[itorul] Of[icial]
din 15 Aprilie 1880, unde s’a publicat actul constitutiv nu a putut fi găsit.
DIRECTORUL POLIŢIEI DE SIGURANŢĂ [nss]
ŞEFUL SERVICIULUI [nss]28
28 A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 120-120v.
277
ANEXA 15
1947 martie 17, [Bucureşti]. Notă informativă asupra activităţii Societăţii de
Cultură Macedo-Română.
OPERAT LA FIŞE / 02841
17 Mar[tie] 1947 / Nr. 2749
NOTĂ
Societatea de Cultură Macedo-Română
Această Societate cu sediul în Bucureşti, Calea Rahovei nr. 29 a luat fiinţă în anul
1861* din iniţiativa unui grup de persoane dintre care notăm pe I.C. BRĂTIANU,
CRISTIAN* TELL, C.A. ROSETTI, CEZAR BOLIAC*, şi alţii.
Scopul asociaţiei a fost de a sprijini şi ridica nivelul cultural al românilor
macedoneni şi a acorda drepturi acestora. Societatea a fost recunoscută ca persoană
juridică de lege în anul 1880 şi a fost condusă succesiv de DIMITRIE BRĂTIANU, ION C.
GRĂDIŞTEANU, PROF. IULIU VALAORI, DR. PETRE TOPA şi până după 23 August 1944 de
Dr. STERIE PETRAŞINCU.
Din punct de vedere politic, membrii societăţii au fost grupaţi în toate partidele
politice, astfel că societatea să-şi găsească sprijin la orice guvern, menţinându-se astfel
în echilibru până la venirea regimului legionar, când Dr. PETRE TOPA a fost înlăturat şi
întronându-se un comitet în frunte cu Dr. STERE* PETRAŞINCU şi alte elemente
legionare. N. BATZARIA şi alţi români macedoneni au căutat să tempereze agitaţiile
românilor macedoneni legionari.
La 25 Mai 1945 fostul comitet de conducere a fost înlocuit cu elemente tinere dar
democrate şi care se compun* din:
FÂRŞEROTU MIHAIL, preşedinte,
CARACHICIU ATANASE, profesor, vicepreşedinte,
Sotir Haiduli, avocat, secretar general, domiciliat în Bucureşti, str. Tunari nr. 3 //
1. FÂRŞEROTU ŞT. MIHAIL, director general la Ministerul Asigurărilor Sociale,
născut la 25 Mai 1914, de naţionalitate română, religie ortodoxă, căsătorit cu Margareta,
născută Meloni la 10 Mai 1913 la Dvornik-Bratislava, fost[ă] funcţionară particulară,
actualmente casnică, căsătorie din care a rezultat compilul Vladimir, născut la
26.VI.1943 în Bucureşti.
Din cele stabilite reese* că Fârşerotu St. Mihail domiciliază la adresa de mai sus în
imobilul socrilor săi din Str. Vlădescu nr. 11, posedă postul telefonic nr. 2.28.14; duce o
278
viaţă îndestulată dar fără abuz, om corect, se bucură de frumoasă reputaţie printre
vecini, iar din punct de vedere politic este cunoscut ca membru activ al partidului
comunist.
În toată atitudinea ssa la minister, lasă să se vadă că este un democrat convins.
2. CARACHICIU ATANASE, vicepreşedintele Societăţii [de Cultură] Macedo-
Română*, de profesiune profesor, se spune că are o misiune la Ministerul de Interne;
din punct de vedere politic s’a stabilit că face politică comunistă.
3. HAIDULI SOTIR, avocat, secretar general al Societăţii [de Cultură] Macedo-
Română.
OPERAT LA FIŞE.29
29 A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 113-114.
279
ANEXA 16
1947 aprilie 23, [Bucureşti]. Referat întocmit de Brigada IV Siguranţă privind
conducerea Societăţii de Cultură Macedo-Română.
OPERAT
BRIGADA IV SIGURANŢĂ
23 Aprilie 1947 / Nr. 4936 / 638
Grideanu Radu / Comisar Ajutor
R E F E R A T
Serviciul Studii şi Coordonare cu adresa Nr. 57457 / [1]947 ne înaintează o notă
informativă, prin care se semnalează că în rândurile Societăţii [de Cultură] „Macedo-
Română”, din cauza politicei, au izbucnit mari neînţelegeri în rândurile membrilor.
***
În baza delegaţiei primite dela Domnul Şef al Brigăzi[i] IV siguranţă, am onoare a
raporta, că în urma verificărilor efectuate, s’au stabilit cele ce urmează:
Societatea [de Cultură] „Macedo-Română” a fost constituită în anul 1880 Aprilie
18, cu sediul în Calea Rahovei 29 şi recunoscută ca persoană morală prin decret
domnesc Nr. 1289* / 1880.
Scopul acestei Societăţi este de a răspândi peste hotare învăţătura în limba română,
a interveni pentru a întreţine în bună stare a bisericilor, a urmări mersul şcoalelor
româneşti din acele ţinuturi, a le dota cu cărţi, biblioteci şi de [a] întări elementele
macedoromâne, stabilite în ţară.
În prezent Societatea [de cultură] „Macedo-Română” funcţionează cu un comitet
de conducere compus din 12 membri, după cum urmează:
Mihail Farşirotu – preşedinte, domiciliat în Bucureşti, str. Vlădescu 11, absolvent
al Academiei Comerciale. Numitul e născut în anul 1913 în Mecropa [= Nevrokop?]
(Bulgaria), fiul lui Sterie şi Vasilichia, membru în Partidul Comunist Român.
Carachioiu* Atanasie – vicepreşedinte, domiciliat în Bucureşti str. Bujorului Nr.
2, funcţionar [al] M[inisterului] A[facerilor] I[nterne], născut la data de 8 iulie 1913 în
comuna Metzova (Grecia) din părinţii Constantin şi Ecaterina, membru al Partidului
Comunist Român.
Dumitru Mihai – vicepreşedinte, domiciliat în Bucureş[t]i str. Vasile Lascăr Nr. 8,
intendent la Banca Naţională din Capitală. Numitul este născut la 12 Aprilie 1902 în
280
comuna Mevrocoff [= Nevrokop] (Bulgaria) din părinţii Paraschiva şi Dumitru. Numitul
este membru al partidului Social Democrat [Lothar] Rădăceanu.
Cuţulanu Ştefan – vicepreşedinte, domiciliat în Bucureşti, str. Polonă Nr. 42 [?],
de profesie funcţionar în Ministerul Sănătăţii, născut în anul 1920 luna Mai 14, în
comuna Paihoc [?] (Grecia), din părinţii Ioan şi Mari. Este membru al partidului Social
Democrat Rădăceanu.
Haidulis Sotir – secretar general, domiciliat în Bucureşti str. Brezoianu 20,
licenţiat la Facultăţii de Drept, născut la 8 iulie 1916, în comuna Beria [= Veria]
(Grecia) din părinţii Dumitru şi Smirna. Numitul este membru al partidului Social
Democrat Rădăceanu. //
Bearca Petre – casier general, domiciliat în Bucureşti str. Ocolului Nr. 10,
funcţionar la Ministerul Economiei Naţionale, născut în anul 1916 luna Aprilie 15, în
comuna Mag[a]rova (Serbia) din părinţi[i] Naum şi Maria. Membru al partidului Social
Democrat.
Papahagi Sterie – cenzor, domiciliat la Bucureşti Aleea Rumeoară* Nr. 6,
funcţionar la Societatea Română-Forestieră*, născut la 12 August 1916, în comuna
Avdela* (Grecia) din părinţ[i] Leonida şi Maria. Membru al partidului Social-Democrat.
Farserotu Zissi – consilier, domiciliat în str. Eroului* Nr. 18, farmacist în
Ministerul Sănătăţii, născut la 7 ianuarie 1916 în comuna Perivoli (Grecia9, din părinţii
Sterie şi Vasilichia. Numitul este membru al partidului Social Democrat
Beca Constantin – consilier, domiciliat în Bd. Regina Maria Nr. 60 [90?], secretar
al Legaţiei din Belgrad, născut la 11 Aprilie 1914 în Bitolia (Serbia).
Caragiani Ovidiu – consilier, domiciliat în Bucureşti str. Bradului Nr. 38,
funcţionar al Societăţii Foresta Română, născut la data de 25 Martie 1912 în comuna
Avdela* (Grecia), din părinţi[i] Sterie şi Caliopi. Numitul este membru al partidului
Social Democrat.
Cuţuleanu Ovidiu – consilier, domiciliat în Bucureşti str. Bujorului Nr. 2, de
profesiune artist – solist la Opera Română de Stat din Bucureşti, născut la data de 14
Martie 1910 în Salonic (Grecia), din părinţi[i] Stavru şi Caliopi. Membru al partidului
Social Democrat.
Orientarea politică în trecut a acestei Societăţi a fost legionară, iar în prezent –
prin noua formaţiune* luptă pentru democraţie şi democratizarea membrilor acestei
Societăţi.
281
Majoritatea procentajului în comitetul de conducere îl au membrii partidului
Social Democrat.
Semnalările făcute prin nota trimisă nouă n’au putut fi verificate, deoarece acestea
nu au un caracter permanent.
Fapt cert este că există anumite disensiuni în rândurile membrilor, provocate de
faptul că nu toţi au aceeaşi culoare politică.
Personalul ce formează comitetul de conducere al Societăţii [de cultură] „Macedo-
Rommâne”, verificat la fişele P.P.C. nu sunt cunocutţi.
Propuneam ca susnumita Societate să fie ţinută în evidenţă, spre a se urmări
activitatea desfăşurată de către membrii acestei Societăţi, operaţiune ce urmează a fi
efectuată de către Domnul Şef al Grupei Asociaţiei din Brigada IV.
Rezultatul constatărilor făcute de noi să fie înaintat Serviciului de Studii şi
Coordonare.
COMISAR AJUTOR,
[ss] R. Grideanu.30
30 A.N.R., D.G.P., 1947, ds. 106, f. 118-118v.
282
ANEXA 17
1950 februarie 17, Bucureşti. Rolul Societăţii de Cultură Macedo-Română de
oficiu de stare civilă pentru aromânii născuţi peste hotare.
SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO-ROMÂNĂ
PERSOANĂ JURIDICĂ FUNDATĂ ÎN 1879
SEDIUL CENTRAL: CALEA RAHOVEI, Nr. 29 – BUCUREŞTI
Nr. 310 Bucureşti, 17 Februarie 1950
copie Telefon 3.79.69
Tov[arăşe] MINISTRU,
Societatea de cultură Macedo-Română, în baza dispoziţiilor cuprinse în
Comunicatul Direcţiei Generale a Miliţiei din 5 August 1949, − privitor la eliberarea
Buletinului de Identitate, a deplasat în lunile Octombrie, Noembrie, Decembrie 1949 în
judeţele Tulcea şi Constanţa comisiunea Societăţii pentru efectuarea lucrărilor eliberării
de acte de naştere pentru locuitorii macedoromâni născuţi în străinătate.
În luna Decembrie şi Ianuarie Comisiunea şi-a întrerupt lucrările, fiind necesară
lămurirea situaţiei acestor certificate faţă de dispoziţiunile Legii reconstituirii actelor de
stare civilă din Decembrie 1949.
Întrucât s’audat dispoziţiune ca pe baza certificatelor de naştere eliberate de către
Societatea noastră să se poată face reconstituirea actelor de naştere ale macedoromânilor
născuţi în străinătate, Comitetul de Direcţie al Societăţii a dispus trimiterea unei comisii
în comunele locuite de macedoromâni în judeţele Tulcea şi Constanţa pentru a efectua
lucrările necesare eliberării de certificate de naştere locuitorilor macedoromâni cari nu
au astfel de acte.
În acest scop, delegaţia Societăţii, având nevoie de concursul organelor de miliţie
şi al Sfaturilor populare locale, vă rugăm să binevoiţi a ne pune în posesia unei
autorizaţii-ordin pentru a se permite efectuarea lucrărilor comisiei, acordându-i-se tot
sprijinul din partea autorităţilor locale.
TRĂIASCĂ REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ.
PREŞEDINTE, / [SS] MIHAIL FÂRŞEROTU. /
Tov[arăşului] Ministru al Afacerilor Interne31.
31 A.N.R., S.C.M.R., ds. 165, f. 1.
283
ANEXA 18
1950 octombrie 29, [Bucureşti]. Componenţa Ansamblului Macedo-Român care a
participat la Festivalul folcloric din cadrul săptămânii româno-sovietice.
Componenţa Ansamblului Macedo-Român la Festivalul din cadrul săptămânii
româno-sovietice, 29 octombrie 1950.
A. Corul: 1. Mircea Sverca, 2. Ştefan Văduva, 3. Nicolae Celea, 4. Valentin
Vitcovschi, 5. Onisifor Buzuliac (absent), 6. Dumitru Zega, 7. Ovidiu Ghiuţă, 8. Ion
Iorgulescu, 9. Vanghele Leolea, 10. Celea Ferdu, 11. Costel Simionescu, 12. Savu
Rădulescu, 13. Doru Dimitriu, 14. Constantin Huhulescu, 15. Gh. Bujduveanu (absent),
16. Apostol Buicliu, 17. Hristu Cuşa (absent), 18. Grigore Cononovici, 19. Dan
Popescu, 20. Ion Bucătaru, 21. Mihail Nibi, 22. Gh. Dumitrescu, 23. Ehia Papazisu, 24.
Paul Dimitriu, 25. Chirilă Ispas, 26. Dimitriu Panait.
B. Echipa de dansuri: 1. Constantin Puireu, 2. Apostol Buicliu, 3. Hristu Cuşa, 4.
Sotir Bajdechi, 5. Marcu Hristea, 6. Aspasia Papahagi, 7. Nulica Agnula, 8. Valeria
Chelefa, 9. Nuşca Perdichi.
C. Orchestra: 1. Nicolae Cireş, 2. Nicolae Apostolescu, 3. Constantin (Nicolae)
Bârsan, 4. Beno Hudes, 5. Ion Vlădescu, 6. Luca Bănăţeanu, 7. Iliuţă Rudăreanu, 8.
Iulius Faghiura, 9. Ştefan Niculescu.
D. Solişti: 1. Aristide Caramitru, 2. Deciu Celea, 3. Ileana Irod-Buicliu, 4. Aurel
Vello, 5. Traian Nanu (pian), 6. Valeria Chelefa.32
32 Ansamblul Macedo-Român: Tabel cu onorarii pentru Festivalul din 1950.X.29: A.N.R., S.C.M.R., ds. 163, f. 44-44v.
ANEXA 19 ‒ Sursa: Nicolae SARAMANDU, Aromâna vorbită în Dobrogea. Texte dialectale. Glosar, Bucureşti, 2007, p. 607.
ANEXA 20
Sursa: Nicolae SARAMANDU, Aromâna vorbită în Dobrogea. Texte dialectale. Glosar,
Bucureşti, 2007, p. 605.
