MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII,
TINERETULUI ŞI SPORTULUI
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”SIBIU
TEZĂ DE DOCTORAT REZUMAT
COORDONATOR
PROF. UNIV. DR. PAUL NIEDERMAIER
DOCTORAND
FLORIN MĂRGINEAN
SIBIU 2011
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”SIBIU
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI PATRIMONIU
„NICOLAE LUPU”
ARHEOLOGIA HABITATULUI VĂII MUREŞULUI INFERIOR
ÎN EVUL MEDIU (SEC. X-XIII)
COORDONATOR
PROF. UNIV. DR. PAUL NIEDERMAIER
DOCTORAND
FLORIN MĂRGINEAN
SIBIU 2011
I. Introducere
Aparent, alegerea unei astfel de teme, privind arheologia habitatului unei
microregiuni bogate în vestigii medievale, care cuprinde o parte din spaţiul vestic al
României şi parţial cel estic al Ungariei actuale, este una inedită. Chiar dacă istoria
medievală a spaţiului de care ne vom ocupa a fost abordată din unghiuri de vedere şi
concepţii diferite, întreprinderea părea una facilă datorită studiilor şi lucrărilor de sinteză
care au vizat această zonă. Însă, aşa cum vom vedea o bună parte din informaţiile
obţinute pe cale arheologică au rămas inedite sau au fost publicate doar parţial (în special
descoperirile făcute pe actualul teritoriu al României şi mai exact cele din judeţul Arad).
Acesta a constituit de fapt punctul de pornire al lucrării de faţă, din dorinţa de a surprinde
formele de habitat uman, reflectate prin descoperirile arheologice. Prin ceea ce arheologic
s-a scos la lumină nu s-a putut recompune decât o mică parte din acest puzzle al
habitatului uman întâlnit în zona Mureşului inferior. Limitările sunt date, aşa cum vom
vedea, nu neapărat de lipsa acută a informaţiilor obţinute pe cale arheologică. Acestea
există, dar din păcate ele au fost valorificate prea puţin şi niciodată completate cu analize
complementare (de geoarheologie, arheozoologie, antropologie, pedologie, etc.).
Neimplicarea acestor ştiinţe în cercetarea arheologică nu va permite niciodată depăşirea
barierelor reprezentate de descrierea, tipologizarea şi datarea relativă a oricăror forme de
activitate umană. Este, în acelaşi timp, cunoscut faptul că nici în acest sens nu ne aflăm
într-un stadiu mulţumitor. Abia în anii din urmă am început să recuperăm teren prin
publicarea unor săpături şi materiale mai vechi din colecţiile muzeale sau ale altor
instituţii. Cum o astfel de abordare necesită timp şi resurse financiare consistente, scopul
imediat a fost acela de a crea o bază de date adusă la zi, despre o zonă bine delimitată în
timp şi spaţiu. În acest fel am surprins, cel puţin din perspectivă arheologică, evoluţia
habitatului uman din acest spaţiu pentru o perioadă cuprinsă între două evenimente
istorice majore. Fiind o zonă intens locuită a atras atenţia istoricilor deopotrivă, dar mai
ales arheologilor. Lucrările de sinteză care au vizat acest spaţiu s-au referit fie la
comitatul Arad şi Cenad separat, fie doar la o parte aflată la sud (Banatul) sau nord
(Crişana) şi în puţine cazuri doar strict valea Mureşului inferior pe întreaga ei lungime de
la Lipova şi până la Szeged. Şi repartiţia geografică a descoperirilor este sugestivă în
acest sens, cele mai multe descoperiri comparativ cu spaţii învecinate concentrându-se în
zona cuprinsă între ieşirea din defileul Mureşului şi până la vărsarea în Tisa.
Reconstituirea habitatului medieval a vizat astfel un spaţiu bine delimitat natural, dintr-o
zonă geografică care gravita în jurul râului Mureş şi care asigura, practic, prosperitatea
comunităţilor. Aria pe care o vom avea în vedere în cadrul analizei de faţă, delimitează
un spaţiu cuprins între 10 şi 30 de km, la sud şi la nord de cursul râului Mureş.
Temele predilecte de cercetare în privinţa acestui spaţiu au vizat cadrul istoric
general al comitatului sau judeţului Arad, naşterea instituţiile laice, dar mai ales
ecleziastice, aspecte legate de topografia fortificaţiilor, edificilor ecleziastice, aşezărilor şi
nu în cele din urmă al spaţiilor funerare. Din această perspectivă putem spune că
importanţa văii Mureşului inferior transpare din relativ bogata istoriografie referitoare la
temele amintite mai sus. Punerea în valoare a descoperirilor arheologice, coroborate cu
diferte surse istorice, cartografice etc. şi analize complementare (antropologie,
arheozoologie, topografie etc.) în spaţiul şi pentru perioada de timp cuprinsă între
secolele X-XIII, oferă premise importante pentru înţelegerea evoluţiei habitatului uman.
În ceea ce priveşte limitele cronologice ale lucrării de faţă, acestea corespund la
două evenimente istorice care au marcat mai mult s-au mai puţin acest spaţiu. Înfrângerea
catastrofală a trupelor maghiare la Lech (955), de către împăratul Otto constituie un reper
exact al perioadei de început alese spre analiză. Pentru noi importante au fost
repercursiunile acestui eveniment, după care raidurile maghiare spre vest au încetat, iar
aceştia şi-au îndreptat atenţia spre est şi sud-est, perioadă în care este ocupat şi spaţiul
nostru. Finalul analizei noastre este marcat de marea invazie tătară din anul 1241, care a
afectat direct spaţiul văii Mureşului inferior şi avut repercursiuni asupra politicii
ulterioare a Regatului arpadian aflat la apogeu. Ambele evenimente au produs bulversaţii
în întregul Bazin Carpatic, care s-au tradus prin modificări la nivel geo-politic, dar şi
religios, economic sau social. Apariţia maghiarilor şi populaţiilor satelitare în spaţiul
dintre Mureş, Tisa şi Dunăre a fost confirmată de surse la mijlocul secolului X. Prezenţa
acestor populaţii în zonă a putut fi dovedită mai ales prin descoperiri arheologice, în
special cele funerare pentru care am şi dedicat un capitol al acestei lucrări şi un
subcapitol (referitor la perioada secolelor XI-XIII). Importanţa acestor descoperiri nu se
rezumă doar la obiceiurile de înmormântare, deoarece aşa cum vom vedea mesajul
transmis de inventarele defuncţilor implică mai multe aspecte, în principal cele legate de
statutul social, dar şi de natura preocupărilor fiecărui individ în parte, iar ulterior de noua
ordine impusă de biserică. Ulterior anului O Mie, o dată cu adoptarea creştinismului de
către regele maghiar Ştefan I, lucrurile au început să se schimbe major, dar nu imediat,
fapt demonstrat atât de puţinele surse scrise din epocă, cât mai ales de descoperirile
arheologice. Impunerea noului Regat apostolic şi în acest spaţiu, poate fi demonstrată
prin prezenţa unor centre de putere politică şi apoi religioasă de primă mână (castre de
pământ, reşedinţe episcopale sau ale unor instituţii ecleziastice, mănăstiri). Apoi
identificarea pe teren a unor aşezări sau vetre de aşezare, coroborată cu informaţile scrise,
în cele mai multe cazuri mult mai târzii, a constituit suportul reconstituirilor reţelei de
aşezări din acest spaţiu. Cu toate că există un număr mare de aşezări identificate atât pe
teren cât şi menţionate documentar, cercetarea lor, strict în ceea ce priveşte acest spaţiu
lasă de dorit. Şi cele câteva exemple care ar putea fi amintite nu s-au bucurat de o
publicare a lor în literatura de specialitate. Cercetarea sistematică a unor astfel de aşezări,
dintr-o perioadă în care izvorul scris nu a păstrat prea multe informaţii se impune în
condiţiile date. Şansa ar putea fi reprezentată de lucrările de infrastructură întreprinse în
spaţiul adiacent văii Mureşului inferior, cel puţin pe tronsonul de autostradă ce va lega
Aradul de graniţa cu Ungaria. În această situaţie arheologiei îi va reveni rolul de primă
sursă istorică în ceea ce priveşte cunoaşterea satului medieval timpuriu.
Ca în orice încercare de reconstituire a trecutului, apelul la puţinele izvoare scrise
s-a impus, chiar dacă există o discrepanţă deja foarte mare între acestea şi ceea ce
arheologic s-a descoperit în ultima sută de ani. Printre primele surse care fac referire la
spaţiul nostru sunt cronicile bizantine (De administrando imperio a împăratului
Constantin Porfirogenetul) şi maghiare de limbă latină (Gesta Hungarorum a notarului
anonim, Chronicon pictum sau Gesta Hungarorum a lui Simon de Keza). O serie de
lucrări cu specific literar (Carmen Miserabile a canonicului Rogerius) sau hagiografic
(Legenda Sfântului Gerard) au înregistrat evenimente care au marcat spaţiul nostru pe
parcursul secolelor X-XIII. Încercările noastre de reconstituire a peisajului şi diverselor
aspecte legate de civilizaţia medievală timpurie ne-a determinat să apelăm şi la alte surse
dintr-o perioadă mai târzie decât cea care ne interesa în cazul de faţă (mai ales surse
cartografice).
Cercetarea unor zone bine delimitate administrativ sau microzone din perioada
medievală timpurie are antecendete serioase în acest spaţiu încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, având drept suport informaţiile istorice, etnologice, onomastice şi
cele oferite de descoperirile arheologice. Acumularea şi completarea lor permanentă ne
permite acum să abordăm din alte perspective aspectele legate de peisajul şi mediul
înconjurător în care şi-au desfăşurat viaţa comunităţile umane de pe valea Mureşului
inferior în intervalul cronologic cuprins între secolele X-XIII. Nu în cele din urmă vom
încerca completarea acestor informaţii cu rezultate venite dinspre ştiinţele complementare
arheologiei (geografie şi geologie, biologie cu ramurile ei, topografie etc.). În cadrul
studilor de caz, vom prezenta rezultatele parţiale ale unor analize antropologice realizate
în două necropole diferite atât din punct de vedere al practicilor funerare cât şi temporal,
descoperite pe cursul inferior al Mureşului.
Fiind vorba de o perioadă de trei secole, am ales să prezentăm în cadrul a două
capitole separat realităţile politice, sociale, economice şi spirituale din spaţiul Mureşului
inferior. Prima perioadă cuprinsă între a doua jumătate a secolului X şi prima parte a
secolului XI, am căutat să o prezentăm mai ales din perspectiva impactului pe care
populaţiile venite din stepele nord-pontice le-au produs, reflectate mai ales în practicile
funerare. Analiza acestor practici implică nu doar aspecte legate de lumea de apoi, ci şi
mesaje pe care cei morţi le-au dus cu ei din lumea celor vii. Repartiţia teritorială a
descoperirilor şi analiza acesstora ne va permite realizarea unor estimări demografice de
asemenea. Prin studii de caz vom încerca să surprindem aspecte legate de ritualurile
funerare, dispunerea mormintelor în cadrul necropolei, inventare funerare etc.
Al doilea interval, cuprins între secolul XI şi XIII, l-am analizat în cadrul unui
capitol separat, care urmăreşte oarecum principalele aspecte ale unei societăţi în plină
transformare mai ales sub impactul acceptării creştinismului. Spaţiul analizat,
binecuvântat de apele Mureşului a constituit atât o zonă prielnică aşezării unor comunităţi
umane, cât şi arteră de comunicaţii între spaţiul transilvan şi cel pannonic. Acest fapt a
permis ridicarea în acest sector a unor centre de putere politică şi ecleziastică de mare
importanţă în cadrul tânărului Regat arpadian. Toate acestea au fost completate cu o reţea
de aşezări la fel de importante în angrenajul tânărului regat, atestate documentar s-au
descoperite pe cale arheologică.
Tocmai de aceea, ne propunem să adunăm toate aceste informaţii într-o bază de
date care să cuprindă atât repartiţia teritorială a descoperirilor în teren, pentru care vom
realiza un repertoriu însoţit de localizări geografice cât mai exacte, dar şi aspecte legate
de cultura materială recuperată de-a lungul timpului în cadrul unor cercetări arheologice
sau doar de suprafaţă.
II. Cadrul geografic general şi factorii de influenţă asupra mediului.
Capitolul urmăreşte prezentarea limitelor geografice care au fost circumscrise
temei noastre. De asemenea urmăreşte să prezinte cât mai detaliat cadrul general de
evoluţie şi factorii care au avut influenţă asupra mediului. Fiind vorba de ultimul sector al
Mureşului înainte de vărsarea în Tisa, cadrul geografic circumscris acestui spaţiu este
relativ unitar şi nu foarte spectaculos, însă foarte propice vieţii. Mureşul a devenit în
această perioadă o axă de comunicaţie foarte importantă dinspre Transilvania spre câmpia
Pannonică şi apoi restul Europei. Mărturie în acest sens stau acele centre de putere
(Cenad, Vladimirescu, poate şi Bulci), numărul relativ mare de aşezăminte monastice,
precum şi simplele aşezări, strâns legate de Mureş şi care toate la un loc compuneau
habitatul uman al zonei. În linii foarte generale cadrul geografic, pentru perioada
medieval timpurie, prezenta aceleaşi caracteristici ca în zilele noastre, cu menţiunea că
acum există elemente care în urmă cu un mileniu aveau altă configuraţie şi alte trăsături.
În cadrul acestui peisaj doar Mureşul şi-a schimbat în timp aspectul şi mai ales cursul,
datorită atât fenomenelor naturale, dar mai ales intervenţiilor antropice, fapt demonstrat
de „braţele moarte” încă vizibile în teren. Depunerile naturale sau artificiale au făcut ca
nivelul de călcare să crească considerabil în anumite zone.
III. Izvoarele cercetării.
În orice încercare de reconstituire a trecutului, fie că este vorba de lucrări de
sinteză sau unele care vizează spaţii limitate se face apel la o serie de izvoare scrise şi
surse din vremea respectivă sau apropiate cronologic. Ponderea lor diferă de la o epocă
istorică la alta. Pentru perioada şi spaţiul pe care ni l-am propus să îl analizăm aici rol
însemnat o deţin izvoarele arheologice, urmate îndeaproape de cele narative, cartografice,
numismatice etc.
Pentru cunoaşterea întregului habitat din perioada medieval timpurie, cu toate că
se poate face apel deja la documentul scris, cele mai multe informaţii vin mai ales dinspre
arheologie şi ştiinţele complementare (geologie, biologie, fizică etc). Din această cauză
ordinea aleasă în prezentarea acestor surse ţine în special de tema acestei lucrări, dar şi de
limitările izvoarelor scrise la care putem face apel. Apoi, celelalte surse vin să
completeze şi argumenteze în cel mai fericit caz informaţiile legate de cadrul geografic,
factorii de influenţă asupra mediului, localizări, datări etc.
IV. Repere istoriografice. Schiţă privind stadiul actual al cercetărilor.
În cadrul acestui capitol s-a urmărit pe lângă prezentarea stadiului la care s-a
ajuns din perspectiva istoriografică, creionarea celor mai importante repere legate de
stadiul cercetărilor arheologice întreprinse pe valea Mureşului inferior. Multe dintre
aceste cercetări au rămas inedite, fiind publicate aici pentru prima dată. Practic există
pentru fiecare capitol în parte câte un studiu de caz relevant temei alese.
V. Valea Mureşului inferior în secolele X-XIII. Repere istorice.
In prezentarea istoricului regiunii Mureşului inferior, pe lângă sursele scrise un rol
important a revenit şi descoperirilor arheologice. Pe lângă firul roşu trasat prin marcarea
celor mai importante evenimente menţionate documentar, am încercat prin analize
punctuale să reliefăm măcar în parte aspecte legate de habitatul acestui spaţiu.
VI. Orizontul cronologic al secolelor X-XI.
În cadrul acestui palier cronologic cele mai multe descoperiri sunt cele cu caracter
funerar. Formele de locuire de tipul aşezărilor sau fortificaţiilor sunt puţin documentate şi
în general discutabile în privinţa datării lor. Din acest motiv am căutat să cuprindem în
acest capitol mai ales problemele legate de practicile funerare, care pot reflecta măcar în
parte aspecte din viaţa celor decedaţi. Stadiul la care s-a ajuns în cercetarea necropolelor
permite la ora actuală emiterea unor păreri destul de pertinente în legătură cu spaţiile
ocupate de o populaţie la un moment dat, putând să ne ofere date legate de evoluţia
demografică şi aspecte legate de ritul şi mai ales ritualurile de înhumare. Pentru acest
orizont cronologic, ritualurile funerare sunt de o mare importanţă deoarece ne oferă
practic reacţia pe care au avut-o cei rămaşi în viaţă faţă de cel decedat. De asemenea,
inventarul funerar reflectă pe lângă aspectele familiale, poziţia şi rangul ocupat în cadrul
societăţii respective. La toate acestea un rol important avea şi situaţia economică a
regiunii unde se afla necropola, de contactele politice şi economice cu spaţiile învecinate,
toate acestea reflectate şi în inventarul funerar.
Pentru regiunea aleasă ca obiect de studiu situaţia nu se prezintă mult diferită din
punct de vedere al ritualurilor funerare faţă de teritorile învecinate. Astfel, dacă pentru
secolul al X-lea caracteristică este înhumarea defunctului cu inventar funerar, spre finele,
dar mai ales începând din secolul XI situaţia se schimbă trepat sub impactul religiei
creştine. Numărul necropolelor, mormintelor izolate sau al unor piese presupuse de
inventar descoperite disparat doar pentru spaţiul circumscris văii Mureşului inferior
depăşeşte 50 de puncte. O bună parte dintre ele au fost publicate în studii de mai mare sau
mică amploare, care au creat la ora actuală o imagine cât de cât clară în privinţa
dispersiei, ritualurilor şi influenţelor produse la un moment dat dintr-o parte s-au alta.
Aceasta nu înseamnă că nu se mai pot face nuanţări şi completări la studiile deja
menţionate. Uneori chiar analiza şi republicarea corectă a unor descoperiri poate să aducă
elemente noi, care să confirme s-au infirme unele teorii deja formulate.
În ceea ce priveşte amplasarea şi repartiţia teritorială în microregiunea noastră,
majoritatea spaţiilor funerare au fost aşezate pe terase sau grinduri, ferite de revărsările
periodice ale râului Mureş. Din datele prelevate până acum necropolele descoperite au
fost de mărime medie, numărul de defuncţi fiind cuprins între 1 şi 20. Pentru unele din
aceste descoperiri, datorită caracterului restrâns al cercetările se presupune un număr mai
mare de morminte. Avem şi situaţia când acelaşi spaţiu în care s-au făcut înhumări în
perioada secolului X şi poate început de XI s-au re/folosit din nou la finele secolului al
XI-lea până în secolul al XIII-lea. În aceste situaţii este greu de urmărit dacă există forme
de continuitate s-au pur şi simplu cei de mai târziu au ales acelaşi loc de veci.
Referitor la dispunerea mormintelor în cadrul necropolei s-a putut constata că
acestea erau depuse în şiruri paralele sau grupuri, probabil familiale. Pentru cazul
necropolelor cu morminte în şiruri cel mai bun exemplu, pe care îl voi şi prezenta ca
studiu de caz este cel de la Nădlac Lutărie.
Ritul de înhumare pentru perioada şi regiunea studiată a fost înhumaţia, cu
depunerea de inventar funerar în groapa sepulcrală sau fără. Atribuirea etno-culturală a
acestor descoperiri a iscat dispute şi încă mai are efecte asupra scrisului istoric, deşi de
cele mai multe ori este foarte greu ca prin câteva piese de inventar să poţi indica etnia
celui care le purta. Şi în acest caz descoperirile arheologice sunt mult mai relevate şi
cantitativ consistente decât sursele scrise, acestea din urmă prea puţine şi foarte lacunare.
Progresele înregistrate în cercetarea acestui segment cronologic au permis o datare şi
atribuire mai clară pentru mormintele maghiare din secolele IX-X, mai ales pe baza
inventarului lor. În acest sens s-a încercat să se facă o separare între acest orizont
cronologic vechi maghiar sau stepic şi necropolele aparţinătoare orizontului cultural de
tip Bjelo Brdo.
Prin lucrarea de faţă sperăm să ne aducem şi noi contribuţia la cunoaşterea
aspectelor legate de credinţele şi practicile funerare existente la finele mileniului întâi
într-un spaţiu în care Mureşul a avut un rol foarte important. Nu în cele din urmă sperăm
să putem arăta şi impactul pe care noile populaţii l-au putut avea asupra acestei regiuni,
atât din punct de vedere politic cât mai ales al modului de viaţă.
VII. Orizontul cronologic al secolelor XI-XIII.
Spre deosebire de perioada precedentă, după anul O Mie situaţia istorică a luat o
nouă turnură şi a fost marcată în spaţiul nostru de creştinarea lui Vajk (997-1000), fiul lui
Geza, devenit prin botez Ştefan I (1001-1038). Cu toate că a moştenit o putere destul de
solidă, prin care a reuşit să îşi impună autoritatea, în privinţa organizării statale, tânărul
regat medieval se afla la început de drum. Cam tot în această perioadă a luat fiinţă
sistemul politic, care a definit practic întreaga domnie a Arpadienilor. A fost un proces
amplu desăvârşit pe parcursul a trei secole.
În ceea ce priveşte aria noastră de cercetare, evenimentele şi personajele de care
se leagă evoluţia ulterioară a habitatului văii Mureşului inferior sunt Ahtum, ca
moştenitor şi stăpân al acestei regiuni (între Vidin, respectiv Dunăre şi Crişuri, Tisa şi
munţi) şi regele Ştefan I. Sursele istorice care au păstrat informaţii despre aceste
evenimente sunt cuprinse în cronica Notarului Anonim a lui Bela al III-lea şi în Legenda
Mare a lui Gerard.
Organizarea tânărului stat s-a bazat de la început pe întemeierea unor centre de
putere, fortificaţii în care rezidau acei comes (deminitari regali) şi reşedinţe episcopale.
Totalitatea acestor comiţi (ordo comitum) alături de episcopi constituiau principalul
sprijin al suveranului. Întemeierea acestor comitate, precum şi a diecezelor a fost un
proces care a durat ceva vreme, datorită fenomenului de trecere de la o societate în care
reminiscenţele formelor de organizare tipice unor populaţii nomade şi păgânismul erau în
opoziţie cu cele ale noi societăţi. Numărul estimat de castre şi comitate întemiate de
Ştefan se situează undeva între 40 şi 45. Cu toate acestea, pentru multe dintre acestea
primele atestări documentare sunt relativ târzi, ceea ce nu înseamnă că ele nu au existat
de timpuriu. Cazul nostru, din iniţialul comitat Cenad (pomenit abia la 1197) edificat
aproximativ pe scheletul teritoriului controlat anterior de Glad, dar mai ales Ahtum, s-au
desprins alte comitate în spaţiul care astăzi formează regiunea Banat. Dintre acestea şi cel
al Aradului (pomenit în 1214), care împreună cu ce a rămas din cel iniţial al Cenadului au
constituit formele administrative pe cuprinsul cărora se încadrează spaţiul avut în vedere
de noi aici, şi anume valea Mureşului inferior.
Spre sfârşitul secolului al XI-lea regalitatea începe să îşi revină datorită măsurilor
întreprinse în special de regii Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1116).
Acceptarea creştinismului de rit apusean nu a însemnat şi o impunere a sa încă de la
început. Influenţa bisericii răsăritene în spaţiul care ne preocupă s-a făcut resimţită şi
după anul O Mie. Felul în care aceasta s-a manifestat însă nu a lăsat prea multe urme şi
asta probabil din cauza lipsei unor forme de organizare girate de o autoritate politică. În
privinţa organizării ecleziastice, după întemeierea primelor centre episcopale, pe teritoriul
acum controlat de arpadieni au fost aduşi călugări pentru a întemeia mănăstiri. Ordinul
benedictin a fost cel care s-a bucurat de un puternic sprijin venit din partea regalităţii, fără
de care era practic imposibilă ridicarea unor înfloritoare aşeziminte monahale, asta şi
dacă ar fi să ne gândim numai la cele de pe valea Mureşului inferior. Un alt ordin care a
primit sprijin masiv în perioada de început a fost cel cistercian, cu toate că pentru spaţiul
nostru avem doar o mănăstire, cea de la Igriş. La acestea trebuie adăugat imediat
eforturile de organizare a sistemului de biserici parohiale, proces la fel de anevoios şi
greu de suprins pentru perioada medieval timpurie. Pe baza informaţiilor scrise, dar mai
ales arheologice putem considera secolul al XII-lea şi al XIII-lea infloritor în ceea ce
priveşte edificarea unor lăcaşuri de cult pe întreaga vale a Mureşului inferior. Avem în
vedere pe lângă reşedinţa episcopală de la Cenad şi capitlul de la Orod, şiragul de
mănăstiri şi biserici edificate fie cu ajutor regal, fie prin bunăvoinţa unor puternice familii
nobiliare.
Toate aceste eforturi au fost curmate brusc de invazia tătară, care pe lângă
impactul pe care la produs a avut urmări foarte profunde asupra reţelei de aşezări şi
aşezăminte monastice abia întemeiate. Pentru spaţiul nostru cele mai multe informaţii
scrise ni le oferă Rogerius în Carmen Miserabile.
Legat de formele de habitat întâlnite ne vom referi mai ales la cele legate de
centrele de putere, în funcţie de care s-au produs şi propagat celelalte forme de
organizare, fie ecleziastică sau laică. În acest sens ne-am propus pe lângă o prezentare
generală a situaţiei din regiunea Mureşului de Jos, prezentarea unor studii de caz rezultat
al unor cercetări arheologice mai vechi, aşa cum este cazul celor de la Vladimirescu sau
Bulci. Chiar dacă au fost discutate intens în literatura de specialitate, în special română şi
maghiară, rezultatele acestor săpături au rămas practic inedite, fiind publicate doar parţial
şi oarecum tendenţios în literatura de specialitate.
Încercările de reconstituire a geografiei ecleziastice din acest spaţiu a constituit un
alt subiect des abordat în literatura de specialitate şi care continuă să provoace, mai ales
datorită unor descoperiri arheologice mai vechi sau recente. Dacă în privinţa Cenadului,
practic punctul central şi de referinţă pentru întreaga vale a Mureşului inferior şi nu
numai există câteva studii deja consacrate, celelalte monumente nu s-au bucurat de
aceiaşi atenţie. Studiile de caz la care ne vom opri se leagă de cercetările arheologice, în
mare parte inedite, care privesc descoperirile de la Vladimirescu (Orod), Bulci, Chelmac
Eperies sau Frumuşeni Bizere.
Sursele documentare, dar şi descoperirile perieghetice relevă un număr destul de
mare de aşezări, mai ales pentru perioada secolelelor XI-XIII. Cercetări arheologice în
astfel de situri lipsesc aproape cu desăvârşire, iar acolo unde există au fost de mică
amploare. Cu toate acestea materialul arheologic recuperat este destul de abundent şi ne
poate oferi o imagine, este drept limitată a îndeletnicirilor şi preocupărilor din fiecare
aşezare sau vatră de aşezare în parte. Pentru perioada pe care o avem în vedere s-a
estimat un spor demografic, situaţie dată atât de condiţiile climaterice în general bune cât
şi a lipsei unor conflicte majore, care să o influenţeze negativ. Cele mai populate zone
erau cele situate pe lângă cursurile de apă. Cu toate că este vorba doar de o microregiune,
în ceea ce priveşte posibile estimări ale numărului populaţiei pentru spaţiul avut în vedere
de noi aici sunt destul de greu de făcut şi asta datorită lipsei mai multor indicatori care să
permită astfel de statistici. Şi în cazul acestui segment vom avea în vedere câteva studii
de caz, despre care se cunosc puţine lucruri în literatura de specialitate.
Un ultim subiect analizat în cadrul acestui orizont cronologic a fost cel legat de
practicile funerare ale perioadei, mult schimbate faţă de perioada anterioară. Avem în
vedere aici mai ales implicarea bisericii în ceea ce a însemnat ritul şi mai ales ritualurile
funerare, impuse o dată cu acceptarea creştinismului ca religie oficială. Chiar dacă pentru
început organizarea unor necropole nu s-a făcut în jurul unor biserici, impunerea regulilor
şi dogmelor creştine s-a reflectat mai ales în lipsa unor inventare foarte bogate în
morminte. Începând din a doua jumătate a secolului al XI-lea şi mai ales din secolul XII
fenomenul înhumării în jurul unor biserici devine regulă. Folosirea aceleiaşi necropole de
un număr mai mare de aşezări a fost în perioada medieval timpurie o practică des
întâlnită. În analiza noastră vom avea în vedere de la necropolele unor aşezări cu sau fără
biserică, până la cele organizate în mănăstiri. Cu toate că descoperirile funerare nu au fost
puţine pentru palierul cronologic vizat, acestea nu s-au bucurat de o atenţie deosebită în
literatura de specialitate de la noi. Cauzele ar fi diverse şi complexe, unele fiind legate de
cei care au făcut descoperirile, interesaţi de studierea altor epoci (v. cazul de la Pecica),
iar altele de lipsa de spectaculozitate a unor astfel de descoperiri în comparaţie cu
necropole în care inventarele funerare erau mult mai bogate. Toate aceste date coroborate
au făcut ca un aspect important al manifestărilor celor în viaţă faţă de cei trecuţi la cele
veşnice în perioada medieval timpurie să fie mai puţin cunoscute nouă acum.
VIII. Consideraţii finale.
Încercarea de reconstituire, măcar parţială, a formelor de habitat uman de pe
cursul inferior al Mureşului în secolele X-XIII, doar pe baza descoperirilor arheologice,
coroborate cu puţinele informaţii păstrate în sursele scrise sau cu studii complementare
(de topografie, antropologie, biologie etc.) s-a dovedit a fi o întreprindere nu uşor de
realizat. Chiar dacă analiza noastră s-a oprit asupra unei zone cuprinse între 10-30 km la
nord şi sud de Mureş, descoperirile şi siturile cartate, acoperă în general palierul
cronologic pe care am dorit să îl prezentăm aici. Pentru delimitarea spaţiului aflat la nord
şi la sud de Mureş limitele ne-au fost oferite de localităţile actuale Mâsca-Şiria-Sântana-
Macea-Variaş-Makó, respectiv Lipova-Şagu-Periam-Cenad-Kiszombor-Szöreg. Alegerea
noastră se bazează pe faptul că pe această linie se poate observa şi maxima extindere a
fostelor braţe ale Mureşului, vizibile pe fotografiile aeriene sau satelitare ale zonei.
Formele de habitat uman analizate reflectă doar o parte din ceea ce arheologic a fost scos
la iveală, fie în urma unor descoperiri întâmplătoare, fie prin săpături sistematice. Acest
fapt a fost posibil şi datorită faptului că de-a lungul timpului în spaţiul analizat au fost
efectuate săpături de mai mică sau mare amploare, care au surprins şi niveluri de locuire
din perioada medievală. Pentru foarte multe dintre acestea însă valorificarea ulterioară nu
s-a mai produs sau a fost restituită parcimonios în literatura de specialitate. Acesta a fost
şi unul din motivele care ne-au determinat să abordăm această temă, altfel destul de
complexă şi dificil de analizat într-un timp atât de scurt. Astfel, am ales să prezentăm
aceste realităţi pe două paliere cronologice distincte, primul cuprins între secolele X-XI,
iar al doilea între secolele XI-XIII.
Într-un astfel de demers am considerat necesară realizarea de la început a unui
capitol dedicat cadrului geografic. În cadrul acestuia am căutat să facem o prezentare cât
mai detaliată a peisajului, atât din perspectiva actuală, iar în măsura posibilităţilor şi din
perioada analizată în lucrarea de faţă. Şi în această situaţie lipsa unor cercetări
complementare, ne-a determinat să ne îndreptăm atenţia spre zone învecinate, mai ales
din spaţiul pannonic, unde s-au obţinut deja rezultate notabile în acest sens. Fiind un
spaţiu bine delimitat geografic, unele scenarii legate de peisajul zonei au putut fi
reconstituite pe baza hărţilor din perioada habsburgică şi mai nou cu ajutorul imaginilor
satelitare. Modificările produse încă din zorii epocii moderne, prin lucrările de canalizare
şi desecare a numeroaselor mlaştini din câmpia joasă, au determinat schimbări majore ale
peisajului existent în perioada medievală. În acest sens asocierea factorilor geografici
actuali cu cei ai perioadei analizate i-am făcut cu mare precauţie, în lipsa unor studii
referitoare la alţi factori, cum ar fi cei climaterici, regimul de precipitaţii, eolian etc.
Oricare a fost situaţia, rolul jucat de râul Mureş a fost unul major în ceea ce priveşte
dezvoltarea economică a zonei.
Controlul asupra transportului de sare a dus la conflictul dintre Ahtum şi primul
rege creştin maghiar Ştefan I. Se pare că a fost doar unul din motivele declanşării acestui
conflict, atitudinea de independenţă arătată de acest personaj nefiind singulară în cadrul
tânărului regat. Cert este că Ahtum şi-a exercitat puterea şi în spaţiul nostru, descoperirile
funerare din secolele X-XI fiind tocmai ale unor comunităţi aflate cel mai probabil sub
ascultarea acestuia. Cu excepţia celor două săbii descoperite la Kiszombor-E şi Ceala,
care au aparţinut probabil unor căpetenii, în rest celelalte necropole indică o populaţie din
categoria de mijloc şi de rând. Atât din ceea ce ne relevă izvorul scris, cât şi din
inventarele funerare se poate aprecia că aceste comunităţi s-au aflat în contact cu spaţiul
bizantin. Nu putem şti exact ce impact a avut adoptarea creştinismului răsăritean de către
conducătorul lor asupra populaţiei din acest spaţiu şi mai ales cât de mult a fost el
receptat de aceste comunităţi. Prezenţa în morminte a unor piese de poadoabă din mediul
bizantin, monete şi cruciuliţe pectorale, ne indică faptul că acţiunile de convertire au avut
un efect oarecare asupra populaţiei din această zonă. Se pare că prezenţa acelui episcop al
“Turciei” Hierotheos a lăsat urme nu numai în ce priveşte inventarele funerare, ci şi în
ceea ce priveşte unele aşezăminte monastice localizate la Mureşul de Jos. Alături de
mănăstirea de călugări greci de la Morisena, mănăstirea localizată la Semlac în punctul
Hăblău, Ahtonmonostura ar putea sugera un astfel de scenariu, însă din păcate acesta nu
poate fi decât presupus în lipsa unor dovezi clare.
Densitatea descoperirilor funerare sugerează o locuire intensă pe ambele maluri
ale Mureşului, cele mai mari necropole fiind identificate la gurile de vărsare ale râului.
Din punctul de vedere al orizonturilor funerare s-a putut observa faptul că în această
perioadă în spaţiul văii Mureşului inferior domină descoperirile de tip stepic sau maghiar
şi cele zise Bjelo Brdo. Din punct de vedere etnic situaţia din spaţiul analizat s-a
diversificat o dată cu apariţia triburilor maghiare cu populaţiile care i-au însoţit. La
sosirea maghiarilor în acest spaţiu, documentele îi pomenesc aici pe slavi, populaţii
romanice şi bulgari. Pe lângă izvorul scris, de multe ori unele piese de inventar pot oferi
indici legate de etnia celui care le-a purtat. Aşa cum am văzut un astfel de caz a fost
documentat la Sânpetru German, pe baza cerceilor de tip Saltovo descoperiţi în mormânt.
Este foarte posibil ca după înfrângerea lui Ahtum de către Csanadinus, populaţia din acest
spaţiu să nu fi fost afectată foarte mult, continuându-şi modul de viaţă tradiţional. Din
analiza practicilor funerare nu s-au putut desprinde schimbări bruşte în ceea ce priveşte
ritualurile de înmormântare, iar amprenta noii religii adoptate de regele Ştefan a fost uşor,
uşor acceptată şi de aceste comunităţi. Renunţarea treptată la obiceiurile funerare care
implicau depunerea de ofrande (părţi de cal în special) sau piese de inventar (podoabe,
arme, ustensile etc.) poate fi observată şi arheologic în cadrul necropolelor din secolul XI.
În foarte puţine cazuri descoperirile au fost documentate încât să ne ofere
informaţii legate de planimetria şi dispunerea mormintelor. Cazul descoperirilor de la
Nădlac Lutărie este oarecum fericit, la fel şi cel de la Szőreg Homokbánya unde avem
dispunerea mormintelor în cadrul necropolei. Pe baza inventarelor funerare s-a putut
evalua şi poziţia socială a defuncţilor. În cazul câtorva morminte de la Nădlac Lutărie am
putut beneficia şi de analiza lor antropologică, destul de relevantă în ceea ce priveşte
modul de viaţă al acestor comunităţi. În privinţa amplasamentelor alese, am văzut că
majoritatea necropolelor s-au aflat în apropierea Mureşului sau a unor braţe secundare, pe
terase şi grinduri sau pe telluri şi tumuli preistorici. În afara faptului că astfel erau
protejate de revărsările apelor, altă explicaţie nu s-a mai dat până acum. Cele mai multe
probleme sunt legate însă de localizarea aşezărilor acestor comunităţi. Datorită modului
de viaţă semi-nomad, încă legat de găsirea unor păşuni pentru turmele de animale, aceste
vetre de aşezare nu pot fi decât presupuse în apropierea necropolelor cercetate din această
perioadă. În spaţiul cercetat situaţia este încă departe de a fi clarificată, deoarece numărul
descoperirilor funerare îl depăşeşte cu mult pe cel al aşezărilor contemporane.
Schimbările în cadrul comunităţilor de pe valea Mureşului s-au produs treptat. Din
această cauză, sedentarizarea comunităţilor şi aspectele legate de evoluţia ritualurilor
funerare sunt de cele mai multe ori greu de observat doar pe baza descoperirilor
arheologice. Adoptarea creştinismului de către regele Ştefan I a produs importante
mutaţii la nivelul tânărului Regat arpadian. Însă, aşa cum o arată şi descoperirile
arheologice din necropole datate după anul O Mie, adoptarea noilor norme impuse de
biserică nu s-a realizat decât treptat.
Aşa cum am văzut, naşterea unor centre de putere în spaţiul analizat a fost dată
probabil de importanţa strategică, atât politică cât mai ales economică a văii Mureşului
inferior. Întemeierea comitatelor şi a castrelor regale a produs modificări profunde în
cadrul societăţii cuprinse în graniţele tânărului regat, în care diferenţele sociale au devenit
din ce în ce mai evidente. În analiza asupra centrelor de putere am ales să prezentăm
cazul descoperirilor de la Vladimirescu, unde a fost localizată o forticaţie de pământ şi
lemn. Pentru epoca în discuţie, fortificaţia este un argument clar ce se leagă de prezenţa
aici a unui centru de putere, despre a cărui datare şi atribuire în literatura de specialitate
mai mult s-a speculat, decât s-a oferit argumente clare. Acest lucru a fost posibil, ca de
altfel şi în cazul altor monumente de acest fel, datorită modului foarte subiectiv de
publicare a rezultatelor descoperirilor. Din această cauză ne-am propus în cadrul lucrării
de faţă o analiză mai atentă asupra rezultatelor acestor cercetări, având ca punct de
pornire documentaţia păstrată în arhiva muzeului, coroborată cu ceea ce s-a scris până
acum pe această temă. La aceasta am adăugat o parte importantă din cultura materială
recuperată arheologic şi care s-a păstrat în cea mai mare parte inedită. Concluzile la care
am ajuns sunt doar preliminare şi nu au pretenţia unor rezolvări definitive, însă diferă din
anumite puncte de vedere de ale autorilor cercetărilor. Dezbaterile pe această temă au dus
la crearea a două curente de opinie, unul care plasează fortificaţia în secolele IX-XI (în
special istoriografia românească, atât cea veche, cât şi o parte din cea nouă) şi altul care
localizează aici castrul comitatului de Arad. Pornind de la această idee, după părerea
noastră apariţia şi funcţionarea fortificaţiei nu se putea face decât în cadrul unei entităţi
statele sau prestatale bine închegate. După cum se ştie, naşterea comitatului regal Arad s-
a făcut la o dată care ne scapă, acesta desprinzându-se din comitatul mai mare, întemeiat
anterior, al Cenadului. Semnalarea în anul 1131 a 15 gospodării existente în cetate (in
castro Orodiensi sunt 15 mans-es), ar putea fi legată de descoperirile arheologice făcute
pe latura de nord şi de vest a fortificaţiei, unde au fost delimitate locuinţe care prin formă,
dar şi material pot fi datate în secolele XI-XIII. Prezenţa în jumătatea estică a fortificaţiei
a unei necropole, poate să sugereze scoaterea treptată din uz a acesteia pe parcursul a
câtorva generaţii. Este însă cert că în secolul al XIII-lea fortificaţia era scoasă din uz,
motiv pentru care cel mai important izvor, contemporan evenimentelor (Carmen
Miserabile al canonicului Rogerius) nu o menţionează. Şi arheologic s-a putut constata că
locuirea nu depăşeşte limitele secolului al XIII-lea. Situaţia nu este singulară, fiind
semnalată şi în alte fortificaţii similare (poate cel mai bun exemplu ar fi cel al fortificaţiei
de la Bulci, aflate mai în amonte pe Mureş). Acolo însă, situaţia schimbărilor a ţinut de
alte resorturi şi a fost probabil puţin mai timpurie, fortificaţia fiind “ocupată” de o
mănăstire benedictină.
Concomitent puterea regală a pus bazele organizări ecleziasitice şi în acest spaţiu,
prin implantarea instituţiilor ecleziastice ale bisericii occidentale. Întemeierea reşedinţei
episcopale de la Cenad s-a făcut în acelaşi timp cu aducerea primilor călugări benedictini
aici. Aceştia au deschis şirul altor mănăstiri întemeiate fie cu ajutor regal, fie de către
familii foarte bogate. Există şi păreri care susţin că acest fapt s-a realizat având la bază
structuri ale biserici răsăritene, astăzi din păcate destul de greu de sesizat documentar sau
arheologic. Cu toate acestea, coroborat cu izvoarele scrise, descoperirile arheologice din
ultima vreme vin să completeze vidul de informaţie în ceea ce priveşte aşezămintele
monastice din zona Mureşului inferior. Cazul descoperirilor de la Bulci, Frumuşeni sau
Chelmac sunt edificatoare, acestea fiind unele dintre cele mai importante mănăstiri
benedictine dintre cele pomenite de izvoarele scrise. Un alt ordin important ajuns pe
valea Mureşului inferior a fost cel cistercian, pe seama cărora s-a pus o anume revigorare
a vieţii monastice şi de asemenea li s-au atribuit merite în ceea ce priveşte descoperirile şi
inovaţiile aduse în agricultură, creşterea animalelor, comerţ, etc. Mănăstirea întemeiată la
Igriş, ca filie şi cu ajutorul unor călugări din mănăstirea Pontigny (Franţa), a fost una din
cele mai importante întemeiate în cadrul Regatului arpadian, bucurându-se de sprijinul
regelui Andrei al II-lea şi a soţiei Yolantha de Courtenay.
Ca organizare ecleziastică spaţiul nostru se afla sub cârmuirea diecezei de Cenad,
implantată aici deja în anul 1030. La fel ca în cazul altor dieceze, Cenadul s-a organizat
în arhidiaconate şi decanate, probleme ce ne sunt mai puţin cunoscute pentru perioada de
început (sec. XI-XII). O astfel de organizare presupune o reţea de biserici, însă aşa cum
am văzut numărul bisericilor din perioada timpurie nu este foarte mare. O altă structură
ecleziastică importantă care a luat fiinţă în ambianţa văii Mureşului inferior, probabil la
începutul secolului XII, a fost prepozitura Aradului. Localizată în preajma castrului de la
Vladimirescu, noua instituţie avea să joace un rol important în istoria ecleziastică a
regiuni văii Mureşului, ca for emitent de acte. Cele peste 600 de acte emise aici până la
mijlocul secolului al XVI-lea (transcrieri de donaţii, acte de înzălogire, testamente, acte
de vânzare-cumpărare etc.), constituie o dovadă în acest sens. În ceea ce priveşte ruinele,
încă păstrate în centrul comunei mai sus menţionate, cercetările de până acum nu permit
stabilirea tuturor etapelor de evoluţie ale monumentului, certe fiind doar două faze
majore, la care se pot adăuga probabil alte intervenţii. Pe baza aceloraşi cercetări
arheologice se pare că biserica avea ridicat un deambulatoriu în jurul absidei bisericii în
secolul al XIII-lea, iar spre sud se aflau clădirile anexe, surprinse prin două sondaje. În
ceea ce priveşte bisericile de sat, numărul mic al descoperirilor, a fost oarte posibil
suplinit de mănăstirile deja menţionate mai sus. În lipsa surselor scrise, care se
generalizează abia spre sfârşitul secolului al XII-lea, arheologiei şi istoriei artei îi vor
reveni în continuare un rol important în investigarea începuturilor vieţii ecleziastice în
acest spaţiu.
Strâns legat de organizarea ecleziastică s-au produs treptat modificări şi în ceea ce
priveşte obiceiurile funerare. Din această cauză, de multe ori descoperirea unor necropole
datate pe baza inventarului (în special monete, dar nu numai) după anul O Mie, constituie
un indiciu preţios, dar nu obligatoriu, al prezenţei unei biserici. Arheologic s-a putut
constata că prezenţa unei necropole nu trebuie asociată imediat cu un edificiu de cult
creştin. Aşa cum arătam mai sus frecvenţa unor biserici atât de timpurii este încă slab
documentată. Chiar şi după sfârşitul secolului XI şi începutul celui următor unele
necropole au continuat să fie folosite fără edificiu de cult. Situaţia s-ar putea datora
faptului că respectiva comunitate nu îşi permitea un edificiu de cult, dacă ar fi să ţinem
seama de legile regelui Ştefan I. Apoi, în cazul unor aşezări cu necropole preexitente, s-a
putut observa că cei care au ridicat o biserică au preferat alt amplasament, considerândul
pe cel vechi nepotrivit (exemple în acest sens ar putea fi descoperirile de la Pecica Şanţul
Mare sau Vladimirescu Cetate). Sunt însă şi cazuri în care peste vechiul spaţiu funerar au
fost edificate biserici (un exemplu relevant ar putea fi cel de la Cladova Dealul Carierei
s-au cel de la Tauţ La Cetate, aşezare situată dincolo de munţii Zărandului). Apariţia
ordinelor călugăreşti şi ridicarea primelor mănăstiri a dus la apariţia unui nou tip de
necropole, cele mănăstireşti. Dintre acestea unul din cele mai bine cercetate a fost cel de
la Frumuşeni Mănăstirea Bizere, unde au fost investigate peste 200 de morminte. Analiza
antropologică realizată pe un eşantion însemnat dintre mormintele descoperite, ne-au
adus informaţii inedite despre cei care s-au înhumat în necropola mănăstirii.
Prin cele câteva studii de caz am căutat să prezint din perspectiva descoperirilor
arheologice aspecte legate de obiceiurile funerare. Chiar dacă numărul descoperirilor nu
este foarte mare, am încercat o clasificare preliminară pe tipuri de spaţii funerare. Este
vorba practic de două tipuri majore în acest interval cronologic, cu sau fără edificiu de
cult, ambele fiind marcate de impactul produs de impunerea creştinismului asupra
comunităţilor localizate aici.
Importanţa aşezărilor în cadrul structurilor oricărei forme de organizare statală
este reflectată de densitatea dintr-un spaţiu dat. Numărul relativ mare de aşezări atestate
documentar sau reperate arheologic în spaţiul văii Mureşului inferior sunt un indiciu al
unei densităţi de locuire comparabilă cu a altor regiuni bine populate din Regatul
arpadian. Din păcate, în foarte puţine cazuri cercetările arheologice au urmărit punctual
aceste forme de locuire, ceea ce a făcut practic imposibilă orice încercare de organizare
spaţială a oricărui tip de aşezare identificat în spaţiul analizat. În cazul de faţă, rezultatele
obţinute la Bodrogu Nou, Felnac, Vladimirescu, Zăbrani, Zimandu Nou, Cladova, etc.
(unele sunt prezentate ca studii de caz) sunt departe de a fi mulţumitoare. Dacă în această
privinţă cercetarea arheologică nu a realizat progrese semnificative, nici în ceea ce
priveşte cultura materială lucrurile nu stau la fel de fericit. Informaţiile prezentate în
cadrul lucrării de faţă sunt în cea mai mare parte inedite şi ne oferă doar o mică parte din
ceea ce a reprezentat fiecare aşezare în parte. Cea mai mare parte este reprezentată de
ceramică, pentru care încă nu avem o cronologie foarte strânsă, datările fiind largi pe
cuprinsul a două, trei secole. Pe lângă piesele produse local, reflecţie a nivelului
tehnologic atins, s-au descoperit şi piese de import provenite din spaţii mai mult sau mai
puţin apropiate.
În cazul nostru se poate spune că, naşterea reţelei de aşezări nu s-a făcut la
întâmplare şi aşa cum am putut vedea cele mai multe aşezări s-au concentrat în jurul
unor centre de putere politică, dar şi ecleziastică. Majoritatea aşezărilor şi-au păstrat
aspectul rural, iar naşterea unor adevărate oraşe nu o putem urmări decât după limita
superioară (mijlocul secolului XIII), pe care ne-am propus aici să o analizăm. Cazul
Cenadului este unul special, acesta fiind menţionat de izvoare ca urbs sau civitas,
importanţa lui fiind dată de faptul că aici se afla centru de comitat şi o reşedinţă
episcopală. Unele aşezări au reuşit să devină mai răsărite şi să aibe un statut privilegiat
datorită rolului avut în transportul de sare pe Mureş (cazul Sâmbăteniului, menţionat ca
târg de timpuriu, poate şi Şeitinul), un fapt atestat de izvoarele scrise. Se poate vedea că,
pe lângă factorul politic şi religios, nu poate fi neglijat factorul economic în apariţia şi
mai ales dezvoltarea acestor aşezări. Unele au devenit importante centre meşteşugăreşti,
care deserveau cu precădere populaţia din spaţiile învecinate (v. Cladova, probabil şi
câteva aşezări din jurul Pecicăi).
Considerăm că reconstituirea formelor de habitat uman din spaţiul văii Mureşului
inferior, doar pe baza descoperirilor arheologice sunt departe de a fi încheiate.
Informaţiile adunate în lucrarea de faţă reprezintă doar stadiul la care s-a ajuns în
cercetarea acestei perioade şi ele cuprind eforturile mai multor generaţii de arheologi,
care au întreprins săpături în situri din această perioadă, la care se adaugă propriile
investigaţii. În stadiul actual considerăm că, doar o cercetare aplicată, pentru fiecare sit în
parte, coroborat cu analize complementare vor putea aduce date noi şi edificatoare despre
diversele forme de habitat uman întâlnite în spaţiul văii Mureşului inferior.
IX. Repertoriul descoperirilor.
Repertoriul cuprinde localităţile aflate pe cursul inferior al Mureşului, ordonate
alfabetic. În ceea ce priveşte fiecare tip de descoperire în parte şi cronologia acesteia, s-a
căutat să se ordoneze în listele anexe pentru o mai clară delimitare a fiecărui tip de
habitat. Pe lângă hărţi, în ilustraţie s-au prezentat mai ales aspectele de cultură materială
mai puţin cunoscute şi acolo unde a fost cazul, planuri de săpătură, în cea mai mare parte
inedite. Pentru restul s-a preferat să se dea trimitere spre sursele unde au fost publicate,
pentru a nu încărca inutil lucrarea de faţă.
Acest repertoriu reprezintă practic baza de la care s-a pornit în analiza tipurilor de
habitat uman, întâlnite pe valea Mureşului inferior din prisma descoperirilor arheologice.
Plecând de la izvorul scris, în această analiză pe care ne-am prospus-o asupra habitatului,
materialul cel mai accesibil pentru cunoaşterea acestor realităţi a fost oferit de
descoperirile arheologice, pe care am căutat să le coroborăm atât cât a fost posibil cu
datele oferite de cercetările auxiliare, cum ar fi topografia, geologia, antropologia,
biologia, zooarheologia etc.
Însumate numărul descoperirilor databile în perioada secolelor X-XIII cuprinde
peste 150 de puncte, care reflectă doar în parte din ceea ce s-a putut surprinde arheologic
despre habitatul văii Mureşului inferior. Publicarea cercetărilor rămase inedite şi reluarea
punctuală a unor săpături în situri care mai au nevoie de clarificări ar putea fi baza de
pornire în editarea unor noi lucrări de sinteză, atât legate de istoria acestui spaţiu cât şi
legat de alte aspecte cum ar fi cultura materială, viaţa spirituală, obiceiurile şi practicile
funerare, distribuţia şi evoluţia aşezărilor etc.
X. Anexe.
Capitolul cuprinde tabele şi statistici care reprezintă foarte sintetic stadiul actual
al cercetărilor principalelor forme de habitat întâlnite pe valea Mureşului inferior. Toate
acestea le-am completat cu ilustraţia care cuprinde pe lângă contexte din diverse săpături
arheologice un bogat material ilustrativ în ceea ce priveşte practicile funerare, cultura
materială etc. din perioada timpurie a evului mediu.
