LOUIS CORMAN

Eu sunt

bunicul

Eu sunt

bunica

Eu sunt

tăticulEu

sunt unchiu

l

Eu sunt

mătuşa

Eu sunt

mămica

Eu sunt copilul ! pe mine nu mă

bagă nimeni în seamă?

Cuprins

CAPITOLUL I...................................................................................................3

DESENUL COPILULUI, EXPRESIE A INTELIGENŢEI ŞI AFECTIVITĂŢII LUI..............................................................................................3

DESENUL, TEST DE INTELIGENŢĂ............................................................................................3DESENUL, TEST DE PERSONALITATE.......................................................................................3PROIECŢIE ŞI SIMBOL..............................................................................................................3PSIHANALIZA............................................................................................................................4DESENEAZĂ FAMILIA TA..........................................................................................................4

CAPITOLUL II...............................................................................5

METODA PERSONALĂ. TEHNICA TESTULUI.....................................5

CAPITOLUL III..............................................................................7

INTERPRETAREA..........................................................................7

NIVELUL GRAFIC......................................................................................................................7NIVELUL STRUCTURILOR FORMALE.....................................................................................11SE CONSIDERĂ CĂ MODUL ÎN CARE DESENEAZĂ FIECARE COPIL OMULEŢUL EXPRIMĂ PROPRIA SCHEMĂ CORPORALĂ. ACEASTĂ VIZIUNE INTERIOARĂ A PROPRIULUI CORP NU SE CONSTRUIEŞTE DECÂT ÎNCETUL CU ÎNCETUL, PE MĂSURA DEZVOLTĂRII PSIHICE...................11NIVELUL CONŢINUTURILOR ŞI INTERPRETAREA PSIHANALITICĂ.......................................13APĂRAREA SINELUI CONTRA ANGOASEI...............................................................................14

CAPITOLUL IV............................................................................16

DESENUL FAMILIEI ÎN CLINICĂ.....................................................16

1. CUM SE EXPRIMĂ ÎN DESENUL FAMILIEI TENDINŢELE DE APĂRARE A SINELUI ?..........16A) Valorizarea.....................................................................................................................16B) Devalorizarea.................................................................................................................17C) Personajele barate.........................................................................................................18D) Deplasarea personajelor adăugate...............................................................................19E) Legăturile şi relaţiile la distanţă....................................................................................20F) Identificarea...................................................................................................................20

2. OBIECTIVITATE ŞI SUBIECTIVITATE..................................................................................20

CAPITOLUL V.............................................................................22

CONFLICTELE SPIRITULUI INFANTIL EXPLORATE PRIN DESENUL FAMILIEI RELAŢIILE FRATERNALE ŞI CONFLICTELE.......................22

REACŢIA AGRESIVĂ...............................................................................................................22REACŢII AGRESIVE DETURNATE............................................................................................22REACŢIA DEPRESIVĂ..............................................................................................................23REACŢIA REGRESIVĂ ŞI IDENTIFICAREA CU UN BEBE..........................................................23CONCLUZII..............................................................................................................................23

CAPITOLUL VI............................................................................25

RELAŢIILE CU PĂRINŢII. CONFLICTELE OEDIPIENE.........................25

I. STADIUL PREOEDIPIAN ŞI OEDIPIAN..............................................................................25II. DIFERENŢIEREA SEXELOR ÎN STADIUL OEDIPIAN....................................................25III. SITUAŢIA OEDIPIANĂ FRANCEZĂ...............................................................................26

1

Identificarea cu părintele de acelaşi sex.............................................................................26Apropierea în desen de părintele de sex opus.....................................................................26Agresivitatea geloasă împotriva părintelui de acelaşi sex.................................................27Devalorizarea părintelui de acelaşi sex..............................................................................27Eliminarea părintelui de acelaşi sex...................................................................................28

IV. SITUAŢIILE OEDIPIENE MASCATE..............................................................................28Agresivitatea oedipiană simbolizată printr-un animal.......................................................28Relaţiile de distanţă............................................................................................................28Replierea narcisică asupra sa însuşi..................................................................................28Inversul lui Oedip................................................................................................................29Tema tatălui care hrăneşte şi protejează ( are grijă de familie ).......................................29Concluzii.............................................................................................................................30

CAPITOLUL VII...........................................................................30

EVOLUŢIA DESENULUI FAMILIEI...................................................30

CAPITOLUL VIII..........................................................................30

Concluzii generale.......................................................................................30

Capitolul I

Desenul copilului, expresie a inteligenţei şi afectivităţii lui

Interesul pentru modelele de expresie în psihologia copilului sunt în creştere. S-a descoperit valoarea mare a desenului liber – impregnat de creaţie chiar când există şi elemente de imitaţie. Desenul liber ne dă

2

viziunea lumii înconjurătoare aşa cum este văzută de copil şi ne permite să descifrăm caracteristicile ale propriei sale personalităţi.

Desenul, test de inteligenţăCopilul desenează în general cu plăcere şi face bucuros omuleţi.

Aceştia sunt expresia gradului său de maturitate psiho-motrică. Este transparentă „schema sa corporală” în aceste desene, la orice vârstă.

Testul omuleţului ( Fl. Goodenough ) are în atenţie inteligenţa, gradul de perfecţiune, echilibrul general, bogăţia de detalii cu care este desenat omuleţul.

Testul Fay: „Desenarea unei doamne ce se plimbă prin ploaie”, care presupune o integrare complexă de elemente diferite; permite, de asemenea, măsurarea inteligenţei ca nivel.

Testul Francoise Minkowska – desen liber de reprezentare de personaje nu importă de ce fel; permite să se aprecieze mai ales lumea perceptivă a subiectului. Minkowska a diferenţiat tipul senzorial şi tipul raţional. La primul desen nu e prea precis, dar detaliile sunt legate unele de altele printr-un dinamism viu. Raţionalul are o factură precisă, fiecare persoană, fiecare obiect sunt desenate cu rigoare şi precizie, adesea simetric, dar izolate, imobile, fără interrelaţii.

Desenul, test de personalitateÎn conţinutul desenului se exprimă câte ceva din personalitatea

întreagă a subiectului. Mai transparente sunt aspectele afectivităţii. Chiar în testul Fl. Goodenough se pun în evidenţă dezacorduri între testele clasice BINET-SIMON sau WISC şi testul omuleţului, datorită elementelor afective.

Karen Machover a suplimentat solicitarea de a desena omuleţul (1949), cerând două desene de persoane de cele două sexe succesiv şi a elaborat prima lucrare: „Projection de la personnalite dans le dessin d’une figure humaine”.

Buck, propunând, în 1948 – 1949, Testul Casă – pom – persoană, a înţeles că desenul liber furnizează un excelent mijloc de apreciere a personalităţii copilului. Testul său cuprinde două momente: primul nonverbal creator, din cadrul instructajului HTP, al doilea verbal, interpretativ, subiectul fiind invitat să definească, să descrie şi să interpreteze obiectele desenate de el şi mediul lor, elaborând asociaţii cu privire la acestea.

Proiecţie şi simbolProiecţia personalităţii în desen este mai ales de elemente

subconştiente şi inconştiente – datorită libertăţii pe care şi-o ia subiectul.Testele proiective favorizează exprimarea tendinţelor inconştiente.

Se pune însă întrebarea: Ce parte a conştiinţei şi ce parte a inconştientului se exprimă în desenele libere ?

Nu este altfel ca în testele proiective – cum e de pildă cel al lui Murray, T.A.T. Povestirea copilului nu este altceva decât o situaţie sau un fapt divers trăit de el, deci şi a unui conflict sau a unei stări conflictuale conştientizate sau inconştiente, latente.

PsihanalizaInconştientul este domeniul profunzimilor personalităţii, de care s-a

ocupa psihologia abisală şi în special Freud. Profunzimile sunt obscure.Tehnica asociaţiilor verbale libere folosită de psihanalişti este

aproape inaplicabilă la copii. De aceea, pentru proiecţie, la nivelurile ontogenetice ale copilăriei se folosesc jucăriile şi desenele.

Sophie Norgenstern ( 1928 ) a avut prima ideea de a se servi de desenele libere ale copiilor. Ulterior metoda a fost folosită de numeroşi

3

autori ( Bandoin, Andre Berge, Madeleine Rambert şi Francoise Dolto-Marette ).

Desenează familia taAceasta este indicaţia în cazul testului desenului. Investigaţii legate

de această formă de a solicita proiecţia au realizat: Francoise Minkowska, Maurice Porot, Cain şi Gomila, N. Appel, F. Barcellos, N. Fukada.

CAPITOLUL II

Metoda personală. Tehnica testului

I. Se lucrează de obicei cu creion negru; se obţin rezultate interesante şi cu creioane colorate.

Instructajul este foarte simplu: „Desenează-mi o familie” sau „Închipuie-ţi o familie după cum îţi vine şi deseneaz-o.”

Dacă copilul nu înţelege, se poate adăuga: „Desenează tot ce vrei: persoanele dintr-o familie şi, dacă vrei, obiecte şi animale.”

II. Maniera în care se lucrează este tot atât de importantă ca şi rezultatul final. De aceea, trebuie ca psihologul să fie de faţă când se face desenul. Să fie pe aproape, fără să dea impresia că supraveghează, fiind vigilent şi gata să adreseze un surâs sau un cuvânt de încurajare sau o explicaţie complementară dacă o cere copilul ( unii copii manifestă inhibiţie ).

III. Când desenul este gata se efectuează o convorbire. Se începe prin a lăuda discret copilul, indiferent de valoarea desenului.

- Este bine, să mai descrii ( povesteşti ) această familie pe care ai desenat-o ( imaginat-o ).

- Unde sunt ei ( familia ) ?- Ce fac ?- Descrie-mi toate persoanele începând cu primele pe care le-ai

desenat.

4

Pentru fiecare desen se întreabă numele, rolul în familie, sexul, vârsta.Se încearcă a se afla de la copil care sunt preferinţele afective ale

unora pentru alţii ( cei desenaţi ).Se obişnuieşte să se pună 4 întrebări standardizate care furnizează

date foarte interesante:1. Care este cel mai simpatic dintre toţi din această familie ?2. Care este mai puţin simpatic dintre toţi ?3. Care este cel mai fericit ?4. Care este cel mai puţin fericit dintre ei ?Pentru fiecare răspuns se întreabă : „de ce ?”.

Se întreabă apoi: - „Şi tu pe cine preferi în această familie ?”Se mai pun întrebări, oarecum circumstanţiale:

„Tata propune o mică plimbare cu maşina, dar nu era loc pentru toţi. Cine va rămâne acasă ?”„Copilul nu a fost cuminte. Care ? Cum va fi pedepsit ?”

Identificarea: o formă specială de proiecţie.„Să presupunem că faci parte din această familie. Cine vei fi tu ?”Dacă ezită, se adaugă: „ne jucăm, ne jucăm că faci parte din această familie, fii cine vrei.”. Dacă se identifică, este întrebat de ce a făcut alegerea respectivă ( principiul plăcerii acţionează în identificare ).

Testul astfel structurat diferă de alte teste ale familiei. Totuşi, Porot a presimţit ideea de identificare şi a considerat că se exprimă prin desenarea cu grijă a unei persoane, prima, care este persoana cea mai iubită, sau aceea cu care doreşte mai mult să se identifice, fie amândouă motivele.

Dacă copilul şi-a desenat propria lui familie este suficient să i se ceară identificarea ( a făcut-o, desigur ). Nu este rău să fie însă întrebat: „Ce alt personaj ai dori să fii din cei din familia ta ?” ( şi de cele mai multe ori copilul îşi va da şi o altă identificare ).

Se dă desenul lui Solange:Fig.1

Sunt 5 copii. Marylene este cea mai mică. Solange a aranjat fratria sa în ordine inversă ( de la cea mai mică, Marylene, cu care vrea să se identifice ). Ea s-a desenat ultima ( se devalorizează ). S-a făcut mai mică decât sora, ceva mai mică decât ea ( rivala directă ).

Reacţiile afective din timpul probei: inhibiţie ( până la refuzul de a desena), jenă, bucurie ( exclamaţii, uneori ), plăcere, tristeţe, mânie.

După ce a terminat de desenat, va fi întrebat copilul dacă este mulţumit sau nu de ce a făcut. După ce răspunde este întrebat cum ar face

5

dacă ar mai trebui să deseneze o dată, ar mai adăuga, ar face la fel, ar schimba ceva. Se obţin informaţii foarte interesante astfel.

Trebuie neapărat să fie notată compoziţia adevărată a familiei copilului pentru a controla fidelitatea cu care a reprodus propria sa familie, sub travestiul familiei inventate ( omisiunile, deformările unui personaj capătă astfel semnificaţie ).

CAPITOLUL III

Interpretarea

Este mai complicată decât execuţia.Începe cu o discuţie şi întrebări puse copilului spre a se extrage

maximum de informaţie de la subiect care ştie cel mai bine ce vrea să spună prin desenele sale.

Analiza trebuie să aibă în atenţie forma şi conţinutul.Elementele formale ale desenului sunt de două categorii diferite:

- trăsături izolate;- trăsături de ansamblu.

Ele se structurează la trei niveluri de interpretare:1. nivelul grafic2. nivelul structurilor formale3. nivelul conţinutului.

Nivelul graficRegulile generale ale grafologiei sunt în mare măsură aplicabile în

desen.Liniile trase cu gesturi ample şi care ocupă o bună parte a foii indică o

mare expansiune vitală, o facilă extraversie a tendinţelor. Dimpotrivă, gestul puţin amplu, trasând linii scurte ( sau chiar dacă trasează linii lungi, dar care formează mici linii haşurate din care se compune ) pune în evidenţa o inhibiţie de expansiune vitală, cu o puternică tendinţă de repliere asupra sa însăşi a subiectului.

Forţa liniilor se traduce în apăsare, gradul de înnegrire şi urma pe care o imprimă pe hârtie ( uneori până la ruperea ei ) sunt gradate ca exprimare a acestei caracteristici. ( Aceste aspecte sunt dependente şi de natura hârtiei şi a creionului. De aceea, se recomandă să se folosească totdeauna aceleaşi tipuri de creioane şi hârtie – ca şi în probele grafologice ). Standardizarea condiţiilor este foarte importantă. Ţinând seama de aceste aspecte – o linie puternică pune în evidenţa pulsiuni puternice, îndrăzneală, violenţă, liberaţie instinctivă; linii slabe ( subţiri ) înseamnă pulsiuni slabe, delicateţe, timiditate sau inhibiţie a instinctelor.

Cele două aspecte pot să se combine. Forţa exprimată prin tragerea liniilor poate fi amplă – dispersată spre mijloc, sau o forţă discontinuă inhibată concentrată în interiorul fiinţei sau alte variante. La fel pentru lipsa de vigoare a liniilor.

6

Se notează mai ales ca semnificative excesele de dispoziţie. De pildă, când amploarea expansiunii vitale conduce subiectul la desene de personaje mari ce au tendinţa de a deborda marginile foilor. Acesta poate fi un indiciu de expansiune excesivă, dezechilibrată. Când dimpotrivă, desenele sunt foarte mici în pagină, indică un defect de expansiune, o inhibiţie a tendinţelor. O linie trasă cu o energie disproporţionată indică pulsiuni uneori reacţionale faţă de o teamă de neputinţă.

Fig.2 a b

Felul liniilor – calităţiO trăsătură de linii excesiv de lejeră, dimpotrivă, poate indica

delicateţe de trăsături, sentimente şi de spiritualitate; înseamnă, de asemenea, foarte adesea tendinţe de timiditate morbidă, incapacitate de afirmare, nevroză de eşec chiar.

Şi mai semnificative sunt aceste trăsături când se localizează intr-o parte a desenului, asupra unui personaj sau obiect ( casă, de exemplu ), care sunt desenate mai mari decât sunt. Se poate considera că un elan deosebit adresat de acel personaj asupra subiectului se scontează cu valorizarea lui.

Ritmul trasării liniilor trebuie de asemenea analizat. Adeseori subiectul repetă de la un personaj la altul aceleaşi trăsături simetrice ( clişeul ), aceleaşi simetrii ( de exemplu, modul de a desena mâinile, corpul personajelor, etc. ). Tendinţele la repetiţie ritmică, ce pot merge până la un adevărat stereotip şi se află la extrema desenului liber trasat la voia imaginaţiei, semnifică faptul că subiectul a pierdut o parte din spontaneitatea sa, că trăieşte sub dominaţia regulii. În anumite cazuri, foarte pronunţate, poate fi vorba de o nevroză sau cel puţin de o structură de caracter obsesional.

În acelaşi sens subliniem grija, mergând până la meticulozitate, cu care anumiţi copii fac desenul lor.

Zona ocupată în pagină de desen are, de asemenea, o semnificaţie grafică prin referinţa la noţiunile clasice asupra simbolismului spaţiului. Alături de copiii care folosesc toată pagina se află copiii care folosesc în mod limitat o parte redusă a paginii, limitându-se la aceasta.

Zona de jos a paginii este zona instinctelor primare de conservare, zona electivă a oboselilor, a nevrozelor şi ale deprimării.

Zona de sus este aceea a expresiei imaginative, a visătorilor şi a idealiştilor ( cu idealuri înalte ), a celor ce idealizează condiţiile şi evenimentele, persoanele şi mobilurile acţiunilor lor.

7

Zona din stânga este aceea a trecutului, aceea a subiecţilor care au tendinţe regresive spre copilăria lor.

Zona din dreapta este zona viitorului. Desigur, această simbolistică a spaţiului are valoare relativă, condiţionată de coroborarea cu alte coordonate ale desenului.

Nu trebuie uitat că zonele albe nu sunt zone vide, despre care nu se poate spune nimic. Ele sunt zone de interdicţie care vor trebui interpretate în consecinţă. De exemplu, subiecţii care desenează doar în josul paginii, micii deprimaţi, astenicii sunt subiecţi cărora le este interzisă imaginaţia ( cenzură exterioară şi interioară), elanurile.

Fig.3

Desenul indică aceasta cenzură. La şcoală copilul este însă inteligent şi are reuşită şcolară, dar e emotiv, trist, preocupat. El a suprimat în test pe fraţii şi surorile lui şi s-a identificat cu un copil mic de 2 ani ( ideea latentă că dacă este mai mic este mai răsfăţat ). Această dorinţă de a fi copil mic pentru a putea fi fericit, neîmpărţind fericirea, a exprimat-o şi în alte teste – în testul satului ( de pildă ) în care copilul a exprimat dorinţa de a locui singur cu mama lui ( a mers până acolo încât a spus că toţi din sat – constituie familie cu un singur copil). Dar această dorinţă este însoţită de culpabilitate şi de teama anxioasă de a nu fi considerat egoist. În testul P.N., eroul nu este prea simpatic deoarece vrea să se încăpăţâneze mereu deşi este fericit pentru că este unic ( Preocupări orale exclusive – nu a atins stadiul oedipian – competiţia cu tatăl e interioară – zona din stânga jos.

Cei care limitează desenul lor în jumătatea stângă a foii sunt şi ei subiecţi în regresie dar cărora se pare că le este barat viitorul, reprezentat prin zona din dreapta şi, în fapt, ei recad în regresie.

Fig.4

8

În acest desen, stânga pomului şi a foii conţin familia – dreapta, nimic. El situează întreaga familie într-un plan regresiv şi într-o atitudine imobilă. Copilul, autor al desenului, este foarte regresiv, imobil ( copil mic ), fără iniţiativă, foarte fixat pe părinţii săi, pe care nu vrea să-i părăsească. Refuză efortul şi afirmarea de sine – doreşte protecţie eternă. Pomul pare aici a avea funcţia unei bariere de netrecut.

Dreapta şi stânga. Este necesar să se observe cei care desenează; dacă o fac de la dreapta la stânga ( semnificaţie regresivă ). Este posibil ca subiectul să fie stângaci ( stângaci contrariat ). Dacă subiectul este dreptaci, desenarea de la dreapta la stânga indică o tendinţă puternică regresivă a personalităţii ce poate avea consecinţe patologice. Subiectul din figura 6 are 17 ani şi este atinsă de schizofrenie. A desenat începând cu tatăl ( dreapta ) apoi spre stânga ( mama, băieţelul, fetiţa şi căţeluşul ).

Fig.5 Fig.6

Zazzo a semnalat faptul că dacă un dreptaci relatează personaje din profil le face în genere privind spre stânga în timp ce stângacii fac profilele spre dreapta. Există excepţii.

Nivelul structurilor formaleSe consideră că modul în care desenează fiecare copil omuleţul

exprimă propria schemă corporală. Această viziune interioară a propriului corp nu se construieşte decât încetul cu încetul, pe măsura dezvoltării psihice.

Ca atare, gradul de perfecţiune al desenului este expresia maturităţii celor care desenează – şi constituie măcar nivelul de dezvoltare

9

( de aceea a putut Fl. Goodenough să efectueze testul omuleţului). În acelaşi mod s-au efectuat studiile lui Karen Machover şi ale lui Jacques Thomas. E vorba de modul în care e desenată fiecare parte a corpului, cercetarea detaliilor proporţiilor diferitelor părţi între ele şi adaosul de vestimentaţie şi diferite ornamente.

Autorul testului ( Corman ) consideră că desenul copiilor exprimă mai mult decât inteligenţa, raliindu-se ideilor exprimate de Machover, Ada Abraham şi Juliette Bontoner, care atrag atenţia asupra factorilor afectivi şi a echilibrului întregii personalităţi. De altfel, subiecţii foarte inteligenţi apar foarte inferiori faţă de ceea ce sunt prin testul Goodenough. Acest fenomen se datorează intervenţiei inhibiţiei afective; şi în cazul solicitării de a desena o familie poate apărea inhibiţia inhibiţiei.

Iată un băiat de 11 ani şi jumătate; la prima consultaţie face un desen foarte schematic ce este ceva de nivelul desenelor copiilor de 4-5 ani. După o săptămână – cu acelaşi instructaj face desenul următor.

Fig.7 Fig.8

Al doilea caz este cel al dislexicilor. Aceştia au de obicei desene extrem de mediocre. Ei sunt adesea prost lateralizaţi ( dreptaci sau stângaci contrariaţi) Au tulburări de schemă corporală, au opoziţii evidente afective la ceea ce li se cere. Totuşi, de la mediocritatea desenului nu se poate conclude asupra mediocrităţii inteligenţei – contra proba este uneori elocventă; ameliorarea dislexiei se traduce printr-o ameliorare a desenului.

Se dă exemplul copilului Didier de 9 ani, dislexic.Fig.9-înainte de tratament (5 ani ) Fig.10-după tratament ( 9 ani )

10

În desenul familiei interesează structura formală a grupului personajelor figurate, interacţiunea mutuală dintre ei, cadrul imobil sau asimilat în care evoluează. Şi Corman consideră că tipul senzorial este un tip spontan, vioi, fapt ce se manifestă ca sensibilitate faţă de ambianţa de mişcare, căldură a legăturilor. Liniile curbe exprimă şi ele dinamism şi vitalitate ( după Minkowska, senzorialul este eliptoid, raţionalul – schizoid ). Raţionalul este dimpotrivă un tip a cărui spontaneitate a fost cel puţin în parte inhibată prin cenzori şi a făcut loc la o regulă de o anumită rigiditate, tinzând spre reproducerea stereotipă şi ritmică de personaje puţin mobile, izolate unele de altele, dar adesea desenele sunt făcute cu o grijă extremă pentru detalii precise. La raţionali predomină liniile drepte, unghiurile asupra curbelor.

Diferenţele de mai sus tentează la consideraţia că primii sunt mai inteligenţi – ceea ce este o eroare. Spontaneitatea şi prospeţimea desenelor copiilor tind să se anuleze la vârsta şcolară. De ce ? Pe de o parte pentru că şcoala este în genere pentru cultura artistică a tinerilor insuficient orientată spre creativitate ( consideră desenul ca aptitudinea de a copia cu exactitate – guma şi rigla joacă un rol important ). Pe de altă parte şcoala modifică atitudinea generală a copiilor, creând atitudinea critică raţională, disciplina ( contra copilului şi a simţului artistic rătăcitor – ceea ce exprimă sensul şi aspectul pozitiv al şcolii ).

Din punct de vedere freudian, perioada şcolară este marcată de dezvoltarea funcţiilor reacţionale ale sinelui care substituie regulile capriciului instinctiv şi fac să domine ordinea – exactitatea, ritmul şi curăţenia. Când aceste formaţiuni reacţionale sunt foarte dezvoltate, impun copilului rigiditatea regulii stricte şi interzic sau delimitează spontaneitatea. În cazul copiei, copiii devin foarte versaţi; în situaţia de desen liber, se simt descumpăniţi, deoarece regulile sale interioare îi interzic libertatea. Dacă nu merge până la a refuza de a face ceea ce îi cerem, el ne va produce cu efort un desen de figuri rigide, trasate cu grijă şi minuţiozitate.

Dacă avem alăturate un desen senzorial şi unul raţional, avem impresia că sunt realizate de persoane foarte diferite, total opuse. Dar nimic nu e mai puţin evident, deoarece aceste diferenţe ţin de variaţiile în apărarea de sine. Acelaşi copil trece de la vârsta spontaneităţii la vârsta formaţiunilor reacţionale, ceea ce va produce două tipuri de desene; chiar la gemeni, care oferă situaţii ideale de experimentare ( dată fiind redusa variaţie a variabilelor ) poate fi observat acest lucru. Corman prezintă desenele a două cupluri de gemeni care fac parte din cele două tipuri. Desenul senzorialului este mai viu, original, interesant; al raţionalului e schematic şi simplu. Ori în fapt, acesta din urmă are un nivel intelectual ceva mai ridicat. În plus, acest tip raţional are mai multă personalitate – este harnic, interesat de munca şcolară, mai plin de iniţiativă. Al doilea

11

( senzorialul ) este nervos, mai extravertit, mai spontan, coleric, iritabil, se lasă condus totdeauna de fratele său.

După vârsta de 8-9 ani este aşadar necesar să se ia în consideraţie influenta rigorilor intelectuale – cărora se supune mentalitatea generală a copiilor.

De fapt, cei mai mulţi copii şcolari au desene cu un caracter mai degrabă mixt - din care desigur unul sau altul din cele două stiluri – senzorial şi raţional.

Nivelul conţinuturilor şi interpretarea psihanaliticăPrintre diferitele aspecte proiective, desenul familiei este prin însăşi

natura sa orientat spre lumea socială şi convenienţele ei şi subiectul se va îndepărta de realitatea obiectivă pentru a da prioritate propriilor sale tendinţe, concepţiei sale personale cu privire la viaţa familială.

Ne putem aştepta ca, cerând subiectului desenul unei familii, el să ne-o prezinte pe a lui, renunţând la imaginaţie şi fantezie şi va prezenta pe hârtie ordinea ierarhică a vârstelor şi importanţei: tatăl, mama, fraţii, surorile. Dar subiectivitatea lui realizează în desen nu exact familia sa ci o familie după dorinţa sa. Ne va fi de ajuns să comparăm această familie cu propria sa familie spre a surprinde deformările, sub- şi supraaprecierile – care toate ne indică în ce sens şi în ce măsură transformă tendinţele proprii subiectului viziunea sa privind realul.

Tendinţele sale afective sunt de două feluri: pozitive si negative.Tendinţele pozitive sunt sentimente de admiraţie sau de dragoste

care fac subiectul să investească în obiectul privilegiat mai multă atenţie, dându-i valoare ( distanţa psihanalitică ).

Tendinţele negative sunt sentimente de nemulţumire şi ură ce determină dezinvestiri privind persoane şi obiecte – devalorizare a acestora care generează nemulţumirea şi ura.

Dacă subiectul reproduce familia sa adevărată se conformează principiului realităţii – cel ce inventează o familie imaginară se conformează principiului plăcere-neplăcere, urmând regula de a-şi procura prin desen un maximum de plăcere şi un minim de neplăcere.

Se ştie că aceste două principii opuse sunt fundamentale conduitei umane şi sunt mai mult sau mai puţin în echilibru şi că, începând a acţiona conform principiului plăcerii, copilul trece treptat spre ţinerea în evidenţă a principiului realităţii. În cazurile patologice această trecere nu se face uşor. În cazul unor conflicte puternice psihice, obligaţia de a accepta realitatea aşa cum este suscită o atât de mare neplăcere că subiectul resimte o angoasă insuportabilă. Sinele, instanţa de adaptare, elaborează conduite care reduc angoasa, ducând la o adaptarea satisfăcătoare.

Echilibrul unei personalităţi depinde pe de-a întregul de reuşita acestui compromis. Dacă apărarea de sine împotriva angoasei poate supravieţui adaptarea, echilibrul este asigurat şi subiectul poate fi considerat ca normal. Dacă, dimpotrivă, pentru a reduce angoasa la un grad suportabil – când ea este foarte intensă – Sinele trebuie să pună în acţiune mecanisme de apărare foarte brutale, adaptarea nu este bună. Apărarea Sinelui duce aici la regula primitivă „tot sau nimic”; ceea ce este provocat de angoasă este pur şi simplu reprimat.

A nega o realitate penibilă este un efect al procesului de apărare din cele mai arhaice. „Nu eu am făcut asta” – atât de frecvent la copiii mici prinşi în culpă – este o apărare provocată de o angoasă puternică de

12

culpabilitate. Când aceasta apare la subiecţii mai în vârstă – manifestă semn sigur de imaturitate afectivă şi o inadaptare la real.

Bertrand – un băieţel de 14 ani, nu a mai voit să meargă la şcoală. Părinţii sunt divorţaţi de 5 ani. El ţine mult la tatăl său, pe care îl vede mult până la plecarea lui în colonii. Desenul său e al unei familii inventate, în care: a) nu figurează fraţii şi surorile lui, ci doi copii mai tineri ( probabil două identificări ale sale la vârste la care era mai fericit pentru că era şi tatăl lui; b) tatăl şi mama sunt împreună şi se ţin de braţ la o vârstă la care era aşa ( 30 ani ). El a negat realitatea traumatizantă, raportându-se la ( vârsta ) epoca trecută mult mai fericită ( regresiune – ce poate duce la psihoză ).

Apărarea sinelui contra angoaseiApărarea sinelui în situaţii patologice derivă mai mult sau mai puţin

din acest mecanism de refuz, de negare a unei realităţi prea sensibile pentru a fi suportată.

1.1. Când ameninţarea primejdioasă care generează angoasa vine din exterior, subiectul o suprimă pur şi simplu din desen. Un copil gelos pe un frate mai mic pentru dragostea părinţilor poate să-l ignore ( elimine ) din desen ( negarea existenţei ) sau îl face mare iar el se face mezinul ( inversând rolurile ori simplu, se pune în locul lui – identificare cu rivalul ).

La fel, dacă un copil se teme de o pedeapsă pentru neascultare, se va declara împotriva realului, se face ca cel mai drăguţ dintre toţi ori se va situa în desen la o vârstă mai mică la care nu era considerat „rău” ( regresie ) sau ( dacă este băiat ) se va reprezenta cu trăsături de fetiţă cuminte şi simpatică sau invers, dacă este fetiţa, se va reprezenta ca băiat ( deplasare ).

2.2. Când primejdia care suscită angoasa vine din interiorul subiectului, a sinelui, a supraeului.

Sinele este domeniul forţelor instinctive, mai ales ale sexualităţii şi agresivităţii. Când presiunea intensă a acestor forţe se proiectează în test, ia forme brutale, poate provoca subiectului o angoasă foarte vie şi apărarea sinelui va fi alertată ca în cazul pericolului exterior. Si în această situaţie, acţionează aceleaşi mecanisme de apărare ( negarea culpabilităţii ). Pulsiunea e interioară şi nu poate fi ştearsă pur şi simplu. E refulată în interior ( în inconştient ) şi eliminată din conştient; cu acest dublu rezultat, tendinţa refulata nu are acces la realizare. În acelaşi timp, tendinţele refulate nu încetează să fie active şi să caute să se realizeze. Ele pot parveni în conştiinţă doar travestite, folosind căi de deturnare, pe o cale care nu mai suscită angoasa. Două mecanisme pot acţiona: deplasarea ( prezentă mai ales când angoasa este mai refulată) şi proiectarea în sens freudian ( tendinţa culpabilă este atribuită persoanei sau obiectului producător de angoasă ).

Copiii încărcaţi de agresivitate împotriva tatălui sau mamei, vor imagina teme în care aceştia se vor uita cu severitate la el. Copilul scapă astfel de culpabilitatea tendinţelor sale şi poate chiar să se identifice cu acest părinte sever şi să-şi exercite astfel acţiunea represivă ( identificarea cu agresorul ). În astfel de situaţii desenul se realizează sub semnul principiului plăcerii maxime şi a neplăcerii minime.

3.3. Angoasa în faţa supraeului sau angoasa de culpabilitate.

13

La început este o angoasă în faţa severităţii părinţilor. Dar, ca urmare a ei, idealurile şi interdicţiile parentale sunt introiectate în personalitate şi constituie instanţa supraeului. Chiar în lipsa părinţilor, supraeul operează din interior în mod critic, cenzor şi pedepsitor al acţiunilor culpabile le acestuia.

Include refulările pulsiunilor comprehensibile, dezvoltând în Sinele conştient tendinţe exact contrarii pulsiunilor refulate ( returnare în contrariu şi formaţiuni reacţionale ale sinelui ).

Deoarece mai toată lumea tinde să se prezinte ca personaj sub trăsăturile pe care le reprezintă, cei care sunt în opoziţie cu angoasele Sinelui se umilesc, se fac mici în faţa acestei instanţe redutabile ( returnări agresive contra sa ), cu scopul de a-si atrage iertarea. Ca atare, ori de câte ori un copil se devalorizează ( fie că se face mai mic sau distanţat, sub ceilalţi, fie declarându-se sau desemnându-se mai puţin drăguţ ) o face pentru că resimte angoasa de culpabilitate. În alte cazuri aceasta poate conduce subiectul să renunţe la situaţia pe care o ocupă pentru a accepta de la sine una mai modestă; de exemplu, sub forma unui copil mic în leagăn. La băieţi se întâmplă ca manifestările şi tendinţele vii să suscite o teamă de castrare, care poate decide subiectul să abdice de la sexul său şi să se reprezinte ca fetiţă.

La prima vedere, angoasa antrenează în faţa supraeului reacţii care sunt contrarii principiului plăcerii, dar, la o analiză mai aprofundată a acestor reacţii, putem vedea că nu e aşa. Pedeapsa acceptată şterge greşeala şi suprimă angoasa de culpabilitate; ea este deci verigă într-un masochism moral prin care se iubeşte autopedepsirea, suferinţa şi pedeapsa şi în care subiectul se complace.

Capitolul IV

Desenul familiei în clinică

Aşadar, Sinele se apără împotriva angoasei exterioare şi interioare intense prin diferite mecanisme, dintre care valorizarea şi devalorizarea.

1. Cum se exprimă în desenul familiei tendinţele de apărare a sinelui ?

A) ValorizareaValorizarea prin atenţie ( amănunte şi expresivitate ) pentru

persoanele pe care le admiră, invidiază sau îi este teamă de ele. În acestea se investeşte o încărcătură afectivă, cu acestea se identifică:

persoana valorizată este adesea desenată prima ( la ea se gândeşte copilul mai întâi ). Ocupă de obicei stânga familiei – desenul se construieşte de dreptaci de la stânga la dreapta. De obicei e un părinte. În acest prim personaj copilul înseamnă că a investit afectivitatea şi aspiraţiile – consideră rolul primului personaj ca privilegiat în inima lui şi ar dori să ocupe acel loc. Când primul desenat e el însuşi – este semn de tendinţa narcisistă accentuată – trebuie văzută cauza. De obicei se află în faptul că este imposibil să se investească mai întâi imaginea parentală din cauza

14

unui conflict care obligă reluarea investiţiilor şi să facă o repliere narcisică asupra sa însuşi. Situaţia trebuie analizată dinspre laturile patologice.

personajul valorizat este de talie mai mare decât celelalte. Dacă un copil are tendinţe narcisice, dar nu se desenează pe primul loc, faptul ca atare se va vedea în caracteristicile de investire asupra desenului propriei figuri ( mărime, detalii ) chiar dacă locul este cel real în familie. Şi alte persoane de investiţie mare pot să fie pe locul doi sau trei, dar adeseori prin jocul de perspectivă se află mai în faţă şi mai mari.Se dă exemplul unei fetiţe, Jacqueline, de 11 ani care separă mama ( prima ) de tată, iar ea se pune mai departe. Braţele tatălui sunt îndreptate mai mult spre fetiţă decât spre mamă. Ea însăşi se desenează mai mare.

desenul personajului de maximă investiţie se face cu multă grijă, trăsăturile sunt surprinse ( timpul acordat este mai mare ) la acesta, se acordă de aceea mai multe puncte. Dacă se dau şi culori – personajul valorizat este mai bine colorat dintre toţi ( ca la Goodenough ).

este, de asemenea, bogat în amănunte şi lucruri supraadăugate, ornamente vestimentare, posedă adesea pălării, umbrele, pipe, poşetă etc.

se întâmplă ca acesta să fie în opoziţie centrală ( figurat vorbind, privirile tuturor converg însă spre el ).

personajul valorizat cu cele mai multe investiţii este pus în valoare şi prin ancheta suplimentară, care relevă rolul lui privilegiat.

adesea el este o personificare a testatului, fie că copilul declară deschis dorinţa de a se identifica, fie că apărarea de sine intervine pentru ceea ce i se interzice. Mai mulţi indici convergenţi ne fac să vedem dacă copilul doreşte să se identifice în fundul inimii sale.

B) Devalorizarea. Mecanism primitiv care constă în a nega realitatea faţă de care se

simte incapabil de adaptare. Această negare a realului se exprimă în desen prin regresia pur şi simplu a ceea ce suscită angoasa. Persoana din familie care lipseşte – ( şi celelalte sunt ) inclusiv subiectul – se poate presupune că subiectul doreşte dispariţia acestui personaj ( cel ce lipseşte este adesea un frate sau o soră – o supraapărare apare în cazul în care copilul mărturiseşte că „nu au încăput în desen” ). Poate lipsi şi un părinte, fapt ce evidenţiază dificultăţi cu acesta. Poate lipsi subiectul însuşi din desen, ceea ce înseamnă că este nemulţumit de el şi ar vrea să fie cu totul altul – trebuie cu atenţie văzut în ce direcţie a mers identificarea ( cu cine s-a efectuat ).

Scotomizarea are loc uneori numai asupra unei părţi a unui personaj. De obicei, lipsesc detaliile feţelor, braţele, picioarele. Corpul fără braţe se consideră că indică sentiment de culpabilitate, legat de funcţia de a prinde, a apuca, a atinge – dar semnificaţia acestei scotomizări trebuie analizată de la caz la caz.

Devalorizarea unui personaj ( când nu lipseşte ) se poate exprima în mai multe feluri:- persoana este desenată mai mică decât altele, proporţiile fiind păstrate (

mai mică din punct de vedere al vârstei );- este plasată pe planul ultim – la marginea foii, ca şi cum nu ar fi avut la

început intenţia de a integra-o;- plasată distanţat de celelalte sau mai jos;- mult mai puţin bine desenată ca alte personaje – cu detalii importante ce

lipsesc;- depreciată printr-o estimaţie peiorativă sau o schimbare de vârstă ( de

pildă, un părinte mult mai bătrân decât celălalt );15

- desenată nu sub numele său, în timp ce celelalte au numele lor.Manuel, de 11 ani, desenează mama pe prim plan, deşi tatăl este

primul. Mama este mare, urmează leagănul cu un copil de 6 luni şi 5 fraţi ( lipsesc 2, cel mare de 15 ani şi un altul de 7 ani ). Manuel este al treilea din cei 8 copii, cu tulburări de caracter foarte accentuate, cu o mamă dură şi voluntară. În desen, el este foarte mic, ultimul, sus în dreapta, posedă un arc ( se devalorizează ). El valorizează verbal pe mamă, pe care o declară gentilă ( aşa ar dori să fie ). O valorizează şi pe surioara de 6 luni, desenând-o aproape de mamă.

Pascal, de 7 ani – în desen lipsesc părinţii, sunt prezenţi cei 5 copii ai familiei cu numele real. Pascal este al doilea, ca în realitate. Ceea ce surprinde este micuţa Annie, de 2 luni, desenată ultima, dar tot atât de mare ca şi primii copii ( mari ). Investiţia este clară. Pascal dă ca vârstă de aur 2 luni. Deşi învaţă bine, Pascal este acasă violent, nervos, bruschează părinţii – această stare datează de la naşterea lui Dominique ( Pascal avea 18 luni ). Trimis de acasă trei săptămâni din cauza acestei naşteri, Pascal a reacţionat violent, a devenit anorexic şi a început să aibă enurezis nocturn. 6 luni după nu a voit să doarmă fără biberon.

În P.N. s-a identificat ca un băiat mic ( simţ de rivalitate foarte mare ). Doar micuţa Annie are valoare în ochii săi, dar din cauza unei identificări regresive.

Renne, de 15 ani, cu o nervozitate marcată şi bâlbâială – În desen se face de 20 ani, încadrat de două femei: mama ( desenată prima ) şi bunica ( desenată a treia ). Tatăl este reprezentat pe al patrulea loc, la stânga, la marginea foii şi mult mai mic. Renne este fiu unic. P.N. a confirmat acelaşi caracteristici de rang în familie. Renne devalorizează mama care a fost severă cu el, la fel pe bunica, în schimb tatăl este declarat preferatul şi cel mai drăguţ. Atitudinea ambivalentă faţă de mama este evidentă şi alimentează fie atracţia, fie rebeliunea.

C) Personajele barateUn mod de devalorizare este bararea – fenomen mai rar.Francoise ( 8 ani ) desenează familia – mama, tatăl, 3 fraţi, o soră;

se evită pe sine, în schimb desenează jos central un leagăn pe care îl barează ( spune că în leagăn se află o fetiţă de 6 luni – aceasta a fost identificarea, fapt evidenţiat de conversaţia cu el ). În familie a fost născut un copil care a murit după 10 zile. Faptul s-a întâmplat cu 6 luni înainte de aplicarea testului ( în aplicarea testului se interzice folosirea gumei ).

Brigitte ( 9 ani ), stângace, desenează de la dreapta la stânga cu profile inverse. Întâi tatăl, apoi două schiţe nerealizate, pe care le declară „eu” şi „mama”, dar spune că vrea să bareze ce a făcut şi să facă altfel. I s-a dat alta foaie, în care a făcut un desen diferit, valorizând mai ales propria persoană ( pomul ), devalorizând locul ce şi-l dă ( se pune a patra ori a treia ). Are un complex fraternal şi unul oedipian forte. În primul desen s-a pus între mamă şi tată, dar poziţia interzisă şi cenzurată nu a fost menţinută. În convorbire a declarat că ar vrea să fie în locul mamei.

Alain, 16 ani, inteligent, nu are reuşite şcolare, lipsă de caracter. Are o soră mezină de 14 ani, care este mult mai adaptată ca el la studii şi mediu şi faţă de care are un sentiment de inferioritate intens. Într-un prim desen, el plasează sub părinţi doi copii, unul de 6 ani, care se joacă fericit şi o fetiţă de 25 de ani, care se odihneşte şi cu care se va identifica în conversaţie deoarece ea a terminat studiile, are o situaţie şi e liberă.

16

Tânăra e îmbrăcată băieţeşte ( „întâi am voit să fac un om, apoi am făcut bustul de fată; aşa este o fată” – ambivalenţa sexuală ). În al doilea desen, după 6 săptămâni, a mai pus două personaje alături de un camping. Primul desenat este un băiat - barat – apoi al doilea, văzut din faţă este o femei îmbrăcată bărbăteşte ( este şi schiţa unei fuste în dreapta ) – ambivalenţa sexuală. În conversaţie bărbatul a fost devalorizat pentru că nu a ascultat de soţia sa şi este mai puţin fericit pentru că trebuie să lucreze. Femeia este fericită, are vacanţe adevărate. În testul P.N. eroul este o fetiţă de 3 ani, care vrea să devină fetiţă adevărată pentru a cunoaşte viaţa, a face călătorii, studii mai lungi ( situaţia surorii lui Alain ).

D) Deplasarea personajelor adăugate. Se referă la sex, vârstă, situaţie ( sau la toate trei ). Situaţia cea mai

simplă este de autoatribuire a caracteristicilor cenzurate ale unui frate / soră şi mai rar a părinţilor. astfel, subiectul se încarcă de virtuţile dorite sau de însuşirile ce îi produc angoasă. Se întâmplă însă ca subiectul să introducă în familie câteva persoane imaginare, care permit identificarea pe care altfel nu îndrăzneşte să o facă. Câteodată subiectul lipseşte din desen, persoanele adăugate preluând toate caracteristicile de identificare.1. Personajele adăugate pot fi bebe ( tendinţe regresive ), proiectate

( vârsta de aur la copiii unici ). În cazul lui Loic, două desene la interval de 3 săptămâni sunt aproape identice – în sensul descris de tendinţele regresive.

2. Personajele supraadăugate pot fi persoane mai în vârstă, adulte ( Raphael, cu eşecuri şcolare – desenează membrii familiei fără el. În schimb, un avion, o paraşută – în comentariu spune că toată lumea priveşte paraşutistul. În viaţa reală el nu e fericit, e devalorizat în ochii tuturor, nici nu s-a desenat. Când i s-a cerut să spună ca cine ar vrea să fie l-a denumit fratele său de 18 ani, ca fiind mai fericit deoarece are o motoretă nouă. Dar paraşutistul ? – Travestire.

3. Personajele adăugate pot fi un fel de dubluri – nu substituţii ci dubluri ce ţin de subiect şi îl asociază în toate ( este un frate geamăn ). Există şi dubluri de sexe şi vârste diferite. Dublura pare deci a nu fi înţeleasă la întâmplare ci ea reprezintă în situaţia particulară de vârstă şi sex o tendinţă a subiectului, tendinţă ce poate să se exprime direct.

4. Personajul adăugat este uneori şi un animal. Travestirea este maximă, trebuie însă văzut dacă nu cumva subiectul iubeşte într-adevăr câinii şi pisicile. Când copilul nu figurează în desen cazul este mai complicat. În cazul animalelor sălbatice este vorba şi de agresivitate exprimată prin prezenţa animalelor.

Desenul lui Filip, cu vedere proastă fără leziune – constă în aşezarea la masă a tatălui, mamei, un platou cu mâncare şi alături o pisică mare, ce aşteaptă să i se dea de mâncare. Nu e nici un copil. Copilul se identifică cu tata care câştigă bani, pisica e un băiat de 10 ani. În alt desen a dat o mamă uitată într-un colţ ( mama e moartă ) şi o pisică tigru – pe care o identifică cu un copil de 10 ani – dar consideră că animalele nu prea sunt favorite pentru că nu li se dă mâncare, sunt bătute, etc. Tendinţa de oralitate, fixaţie orală sadică, până la 8 ani a fost anorexic ( deci conflicte cu mama ). În P.N. s-a arătat doar ca având probleme de oralitate, dar conflictuale de dilemă – a fi nutrit ori a se nutri singur. La anorexici aviditatea orală sadică este foarte importantă. În testul P.N., la întrebarea zânei ( ce să-l facă ? ), vrea lup ca să poată mânca toate animalele din cale.

17

Anorexia determinată de teama de a nu deveni mare şi a pierde protecţia mamei – activă, copilul fiind mezin. Filip activează complexul Oedip, nu are nici o identificare cu tatăl, soţ al mamei. În Nutt – în mod mai intens evocator al camerei părinţilor scotomizează mama şi tatăl, în cameră rămânând doar copiii care au noaptea teamă de lupi. Aşadar, expresia regresivă a unei relaţii oedipiene cenzurată.

Când apar animale în teste este de asemenea evident un fenomen de regresie, mai ales dacă în desenul animalului apar trăsături umane, care trădează originea veritabilă a proiecţiei.Fig.11 - Desenul lui Francoise – întreaga familie pisici.

E) Legăturile şi relaţiile la distanţă.Apropierea dintre două personaje echivalează cu legături afective.

Dacă se ţin de mână sau se îmbrăţişează, afecţiunea este mai intensă, intimitate. Mulţi copii se desenează mai tineri, la vârsta la care au fost fericiţi.

În cazul lui Jean Paul s-a aplicat P.N. şi în 7 imagini cu tema în care eroul este rănit sau omorât – nu vrea să fie erou. Are o problemă de distanţare puberală faţă de mamă ( opoziţionism, de care suferă ). Se desenează de 4 ani, identificat fetiţă şi de mână cu mama. Părinţii, separaţi în desen, pun în evidenţă distanţe reale ori dorinţa secretă de a-i desparţi ( gelozie oedipiană ). Situaţiile oedipiene normale pun în evidenţa o apropiere a copilului de părintele de sex opus.

F) Identificarea.După desenare se cere copilului identificarea. Există mai multe

nivele de identificare: conştient, inconştient.Conştient: a) identificarea realităţii ( de sine ) cu vârsta şi situaţia

reală; b) identificarea dorinţelor, tendinţelor ( identificarea de sine – identificarea de apărare a supraeului – copilul desenează un băiat „rău” – agresivitatea sa – cu cei ce pedepsesc ).

Identificări mai profunde: în ordinea desenării, mărimea persoanelor, planul pe care sunt redate, amănunte personale, persoanele supraadăugate, cadrul desenului.

Este bine să se compare identificarea conştientă cu celelalte forme pentru a se analiza dinamica conflictuală a personajelor.

2. Obiectivitate şi subiectivitateÎn instructaj se cere să se deseneze o familie; din 1000 de cazuri,

150 au fost ale familiei reale, 660 de familii imaginare şi 390 de cazuri intermediare. Ordinea în cazul familiei reale este semnificativă.

Familia reală pune în evidenţă investirile şi conflictele.

18

Familia imaginară permite să domine subiectivitatea. Tendinţele afective ale subiectului se proiectează. Piotrowski a propus aceeaşi analiză pentru T.A.T. ca pentru vise, ceea ce s-ar potrivi şi pentru testul familiei imaginare. Cu cât familia imaginară este mai îndepărtată de cea reală ca structură, este mai intensă reprezentarea proiectiva a propriei structuri de personalitate.

Familiile intermediare pun numeroase probleme – fineţe de diagnostic.

Sinteza interpretativă – Se folosesc în primul rând metodele de convergentă a indicilor de natură documentară proiectivă suplimentară. Convergenţa este intratest şi extratest. Convergenţa intratest – mai multe desene de familie succesive. Convergenţa extratest – cu alte teste de personalitate ( este greu de stabilit şi cere experienţe numeroase ).

Sinteza interpretativă valida e posibilă doar în cazul în care se ţin în evidenţa şi rezultatele clinice. Copilul proiectează în test modul în care trăieşte, relaţiile, tendinţele, angoasa, culpabilitatea.

Capitolul V

Conflictele spiritului infantil explorate prin desenul familiei Relaţiile fraternale şi conflictele

Două instincte sunt primordiale în copilărie – dragostea şi agresivitatea. Ele sunt asociate.

19

Mai gravă este indiferenţa – exprimă relaţii rupte ( şi posibile laturi patologice ). Frustrările se suportă greu în copilărie. Ele apar în viaţa de familie mereu, fără îndoială. Printre acestea interesează:

rivalitatea fraternală – agresivitate vizibilă sau mascată; culpabilitatea inerentă descărcărilor de agresivitate, fapt ce duce la o

pulsiune agresivă faţa de sine şi la stări depresive; apărarea de sine şi formele ei când în situaţii sunt diferenţe de vârstă

( cu rivalul ), regresia şi identificarea.

Reacţia agresivă Tema psihotraumatică ( evidenţiată din povestire ).

Reacţia agresivă asumată de un animal ( simbolizare ). Este rară în desenul familiei.

Deformări de vârstă ( ale părinţilor, întinerire sau îmbătrânire ) ca să distanţeze ca agresivitate ( travestirea agresivităţii ).

Agresivitate sadic – orală. Nivelul proiectiv al desenului familiei se află într-o zonă conflictuală în care conştientizarea şi dinamismul sunt foarte active, foarte cenzurate şi ascuţite.

Reacţii agresive deturnate devalorizarea rivalului; eliminarea rivalului ( angoasa eului – „nu vreau să am nimic de-a face cu

el, nu-l cunosc ! ); regresie de vârstă; identificare cu sexul opus.

Există situaţii în care gelozia agresivă nu se adresează doar fraţilor sau surorilor ci întregii fratrii. E cazul copilului ce se vrea mic. Din 1200 de teme, aceasta a apărut în 290 cazuri; dacă se scot adevăraţii copii mici, rămân 269 care s-ar voi copii mici; băieţii mai mult ( 27% ), fetiţele mai puţin ( 19%). Între 6-11 ani procentele sunt mai apropiate între cele două sexe în ceea ce priveşte dorinţa de a fi mici. Între 12-16 ani- băieţii 33%, fetiţele 22%.Pregnanţa acestei însuşiri pune în evidenţa şi lipsa de maturitate.Prezentarea regresiva se face adesea la vârsta la care celălalt copil nu era încă.

Desenele fără copil ( cam 5% ) – mai mult băieţii – apar doar părinţii ( care nu vor copii ) – este de fapt dorinţa lor de a nu avea fraţi şi, ulterior, când se vor căsători nu vor avea copii – pentru a păstra legăturile cu părinţii.

Deprecierea rivalului – eliminarea completă a rivalului este semn de imaturitate – supusă principiului plăcerii şi nu al realităţii.Odată cu creşterea şi maturizarea, eliminarea s-ar însoţi de sentimente de culpabilitate, de aceea începe să acţioneze devalorizarea şi deprecierea (devalorizarea verbală: copilul spune despre fratele său „nimicul acela” sau despre fraţii săi „zero, zero, zero”. )Devalorizarea poate să se exprime şi prin desenarea deformată, desene mici, amputate, fără ochi, nas etc. – până la un fel de hidoşenii ce nu seamănă a oameni.

Reacţia depresivăConversiunea agresivităţii în agresivitate de sine şi culpabilitate -

stare depresivă prin:1. eliminarea sa din desen – e gravă uneori;

20

2. devalorizarea de sine ( prezentare dezavantajoasă a persoanei proprii în raport cu ceilalţi – mai departe şi singură ).

Reacţia regresivă şi identificarea cu un bebeÎn 1200 de cazuri a apărut o mare incidenţă a acestei forme de

regresie: 282 cazuri ( 22% la băieţi, 26% la fete – când în familie există un bebe, îl reprezintă doar 148 cazuri, dintre care 11% la băieţi şi 15% la fete; în restul de 134 de cazuri copilul elimină bebe-ul din desen pentru că nu-l acceptă. 225 desene cu bebe care nu există în familii ( 20% la băieţi, 23% la fete ). Există mai multe tipuri de situaţii:

1. subiectul declară că vrea să se identifice ( 54 băieţi şi 28 fetiţe );2. identificarea secretă cu bebe ( îl reprezintă primul în desen );3. bebe-ul, personaj supraadăugat – identificarea unei dorinţe oprite cu

cenzura de sine.

ConcluziiDesenul familiei permite să se descifreze modul în care rezolvă

copilul rivalitatea fraternală în interiorul său.Rezolvarea poate să aibă caracteristici patologice – în orice caz are

caracteristici variate.Agresivitatea dominantă – se exprimă prin reacţii violente care

evidenţiază conflictele acute dar şi tulburări de caracter, gelozie, acte agresive ce alterează raporturile.

Cu cât agresivitatea este mai inhibată cu atât se converteşte mai mult în reacţii depresive ( contra sa însăşi ).

Rezolvarea prin regresiuni şi identificări cu ultimul născut – proiecţie şi imaturitate ( dificultăţi şcolare ).

Este mai bine ( pedagogic ) să se exteriorizeze agresivitatea; reacţia depresivă este nevrotică şi nu rezolvă nimic.

Băieţii exprimă mai des forme de agresivitate deschisă, tind să elimine rivalii şi să se prezinte drept copii mici şi să prezinte părinţi care nu vor copii.

Fetiţele au mai multe stări depresive şi reacţii regresive – desenele fetiţelor sunt mai bogate în personaje. Ele desenează adeseori şi veri, verişoare, prieteni, dându-le adesea şi nume – fapt rar la băieţi.

21

Capitolul VI

Relaţiile cu părinţii. Conflictele oedipiene

I. Stadiul preoedipian şi oedipian La 6-7 ani, vârsta de debut a desenului familiei, copilul este deja

afectiv şi sexual dezvoltat relativ. Doreşte să fie mângâiat, este atras de intimităţi afective – curios de tot ceea ce este legat de sexualitate, de intimitatea dintre părinţi, de misterul fecundaţiei şi al naşterii copiilor. Conflictele fraternale sunt strâns amestecate cu conflictele oedipiene – ca atare rivalitatea faţă de un nou născut nu e doar atât ci în mod egal şi faţă de părinţi care acordă atenţie bebe-ului.

Stadiul preoedipian şi oedipian sunt stadii de maturizare.În stadiul preoedipian are relaţii binare cu părintele care îl nutreşte

( mama ). Aceasta este singurul obiect al afecţiunii, rivalitatea fraternală este legată în acest stadiu de refuzul de a împărţi afecţiunea mamei cu alţi fraţi.

În stadiul oedipian relaţia binară devine terţiară – mama şi tata reprezintă două persoane distincte, cu roluri opuse în mare parte. Ataşarea de mamă devine regresivă ( nematurizare ); ataşamentul faţa de tată este progresiv deoarece tatăl reprezintă în familie factorul dinamic care detaşează copilul de dependenţa materială şi îl împinge spre o disponibilitate afectivă mai largă şi diversificată.

Există în acest stadiu o latentă atracţie sexuală – atracţia spre părintele de sex opus. La băieţi schimbarea este mai facilă, la fetiţe mai grea. Alt element al complexului Oedip este rivalitatea cu părintele de acelaşi sex. Băiatul vrea inconştient să fie în locul tatălui faţă de mamă, iar fiica în locul mamei în afecţiunea tatălui. Acestea sunt situaţii oedipiene normale.

Laturile semnalate se observă în imitaţia mai mult sau mai puţin conştientă a părintelui pe care copilul vrea să-l egaleze ( această aspiraţie creează la băieţi virilitatea, iar la fete feminitatea ).

22

În cazuri patologice toate acestea se accentuează şi devin paroxistice, încorporându-se fie în conflicte exterioare, fie în conflicte interioare ( când cenzura este prea mare ).

Complexul Oedip nu este numai gelozie agresivă ci şi atracţie sexuală faţa de părintele de sex opus şi conflicte interioare generatoare de angoasă. Toate sunt însă inconştiente. Complexul este încărcat afectiv intens.

Există foarte multe şi diverse situaţii oedipiene. Cele mai uşor de interpretat sunt sentimentele de agresivitate sau dragoste – necamuflate – complexul Oedip fără refulare. Când este refulare nu se vede nimic. Cele două sentimente sunt mascate. Apărarea de sine devine foarte activă.

La un anxios obişnuit copilul se distanţează de unul din părinţii săi şi aceasta pentru că este interzisă o mare intimitate între ei sub influenţa apărării se sine.

II. Diferenţierea sexelor în stadiul oedipian Aflat în situaţia triunghiulară ca poziţie afectivă, copilul desenează

distinct mama de tată. În cazul în care nu este evidentă diferenţiere este vorba de un indiciu de imaturitate ( la 6-7 ani, 50% din desene prezintă diferenţierea; la 10 ani, 75%, iar la 14 ani, 90% ). Foarte rar diferenţierea se exprimă printr-o figurare naivă a organelor sexuale, pentru că dezvoltarea generală psihică a copilului de 6 ani a dobândit formaţiuni reacţionale decente ( blamează exhibiţionismul ). Nu este vorba în astfel de cazuri de deficit de inteligenţă.

De obicei, persoanele mature sunt prezentate îmbrăcate şi diferenţele sexuale se exprimă prin vestimentaţie şi prin caracteristici sexuale secundare ( picioare lungi la bărbaţi, umeri largi, faţă pătrată, păr scurt, barbă, mustaţă, iar pentru femei – torace specific, membre mai scurte, faţa rotundă, păr mai abundent şi mai îngrijit ).

Persoanele mari se prezintă de obicei din faţă, ca fiind în repaus la fotograf. La băieţi sunt în 32% din cazuri în profil şi în mişcare; la fetiţe abia în 12% din cazuri.

Virilitatea la băieţi se exprimă simbolic prin pipă, ţigară, cuţit, sabie, revolver; apar şi simbolurile feminine: poşetă, flori, etc.

III. Situaţia oedipiană franceză Exprimarea intensităţii complexului Oedip este dependentă de

încărcătura lui ( dar se observă prin cenzură ); în caz de mascare, complexul este refulat.

Temele franceze indică lipsă de refulare; pot exprima şi un conflict oedipian intens sau o apărare de sine insuficient dezvoltată – uneori anxietate.

Identificarea cu părintele de acelaşi sexSe exprimă astfel virilitatea / feminitatea. Dacă identificarea se face

cu părintele de sex opus – se pune problema dacă ceva nu este în regulă. Cam 80% din copii fac identificările cu părintele de acelaşi sex ( în testul Machover se cere să se deseneze o persoană, ceea ce pune în evidenţă identificarea sau apărarea de sine ). În testul Porot primul desenat este cel privilegiat pentru identificare; identificarea cu primul desenat este de 390 cazuri din 1200, adică aproximativ 1/3 din subiecţi. Când primul desenat este tatăl, băieţii se identifică în 38% din cazuri, adică ceva mai mult de

23

1/3; fetiţele se identifică în 45% din cazuri, adică aproape 1/2. Cam 14% din băieţi şi 8% din fetiţe nu se identifică cu persoana desenată prima.

Se poate considera că primul desen este al identificării de dorinţe – identificarea declarată este mult mai supusă cenzurii eului decât identificarea inconştienta, investirea inconştientă.

Apropierea în desen de părintele de sex opus.Identificare cu părintele de acelaşi sex este frecventă, în schimb

apropierea de părintele de sex opus este rară ( cenzura de sine ). Este frecventă apropierea de părintele de sex opus cu o împărţire de copii între ei – poziţional, apar aspecte interesante.

Fig.12 Fig.13Fig.14

Agresivitatea geloasă împotriva părintelui de acelaşi sexOstilitatea prea mare este cenzurată de apărarea eului. Psihodrama

poate pune în evidenţă situaţiile complexe. Desenele în care copilul este distanţat de părinţi, care se ţin de

mână ( frustrare ). Totuşi, în desenul lui Henry, care este nevrotic, această persoană distanţată cu care se identifică este un jandarm – agresivitate.

Desenele cu teme de gelozie sunt puţine. Totuşi, poate apărea situaţia în care tatăl vine de la lucru, mama îi face un semn de salut, băieţelul ( Joel ) este după casă, pândeşte un copil de 12 ani ( vârsta reală a

24

lui Joel ), vine cu bicicleta. De fapt, identificarea mascată este cu cel ce umblă cu bicicleta, iar cea reală este cu cel ce pândeşte.

Devalorizarea părintelui de acelaşi sexFiind rivalul, şi acesta este devalorizat. Jaqueline desenează pe mama la mijloc, tata se uită la ea, fiind

puţin distanţat, ea însăşi este ultima, este mai frumoasă ca mama şi mai pregnantă plasarea pe prim plan ( în faţă ). Anxietatea ascunsă este încorporată în distantele de plan şi de mărime. Povestirea, explicaţiile lămuresc multe. Şi desenele pot avea teme dramatice.

Devalorizarea se face şi prin îmbrăcăminte, lipsa unei părţi din corp, lipsa feţei etc.

Eliminarea părintelui de acelaşi sexChiar daca el există nu este desenat. Este o formă de devalorizare.

La fetiţe mama este de două ori mai adesea eliminată din desene decât tatăl. La băieţi tatăl este eliminat de trei ori mai des decât mama. Aceasta este forma extremă de devalorizare ( dorinţa arzătoare a copilului de a lua locul părintelui de acelaşi sex, eliminând sexul opus – subiect-dorinţă ).

În situaţia de apărare a eului ( culpabilitate puternică ) copilul se elimină pe el însuşi.

IV. Situaţiile oedipiene mascate Situaţiile oedipiene franceze s-au exprimat prin atenuare, deplasare,

eschivări, care scot în evidenţa existenţa unei anumite cenzuri a eului.În temele mascate, interdicţiile oedipiene sunt mai profunde.

Formaţiunea reacţională este foarte diversă.

Agresivitatea oedipiană simbolizată printr-un animalTravestitul este cu cheie ( un desen ca nişte case, un om şi un câine

care este agresiv, copilul spune „câinele va mânca pe tata” – desenul este al unui copil anxios ). Un alt desen, al unui copil de 12 ani, cu un retard şcolar de 2 ani, constă într-un şarpe care vrea să ajungă la tatăl său .

Relaţiile de distanţăÎn 6% din desene, părinţii ( cuplul ) lipsesc la băieţi şi în 10% din

fete; dar pot lipsi şi altele. Între părinţi se află obiecte ( masă, garduri, case, ziduri, sobe, scări ). Temele psihodramatice – erotism, infantilism. Fetiţa spune că se va căsători cu tata, băiatul cu mama.

Replierea narcisică asupra sa însuşiÎn rare cazuri copilul se desenează el primul, cu grijă ( 4,5% din

cazuri la băieţi şi 7 % la fetiţe ). Tendinţele narcisiste exprimate astfel pot să fie secundare, după Corman, câteodată din imposibilitate de a se decide pe cine să aleagă primul sau datorita unei decepţii datorată relaţiilor afective cu părinţii – decepţie cu punct de plecare în frustraţii din faza oedipiană. Persoanele supraadăugate pot deveni elemente de investire mascată. Devalorizările din desen pot permite descifrări mai profunde.

Uneori copiii care se reprezintă primii îşi creează o dublură de acelaşi sau de alt sex, cu care întreţin relaţii strânse şi identificări. De obicei, prezentarea narcisică pune persoana proprie în stare de solitudine. Deşertul afectiv este evident. Uneori pot să se cumuleze: regresia,

25

inversiunea sexuală, relaţia de distanţa faţă de mamă, alegerea tatălui ca protector şi cel ce hrăneşte, apărare şi inversiune oedipiană.

Inversul lui OedipApare sub mai multe forme:

- dragostea tandră pentru părintele de sex opus este înlocuită cu indiferenţă şi ostilitate;

- rivalitatea agresivă faţă de părintele rival este înlocuită cu afecţiune tandră;

Este o veritabilă formaţiune reacţională a eului. Acestea sunt, în acelaşi timp, situaţii ambivalente.

Se poate considera că Oedipul negativ este la suprafaţă, în conştient, iar Oedipul pozitiv în profunzime, în inconştient. Acesta este Oedipul refulat. În astfel de cazuri acţionează adeseori o bisexualitate nativă sau traumatisme afective în raport cu complexul Oedip sau amândouă.

Identificarea declarată a unui copil cu alt sex este de:- 8% la băieţi ( 64 cazuri ) plus ambivalenţele care sunt foarte multe;- 6% la fetiţe ( 24 cazuri ).

Este descris Pierre ( 14 ani ) care evită pe mama lui, care bea, ataşat aparent de tată, care are un fel de pareză. Mama este însă mereu pe lângă el. În desen, mama este pe prim plan, Pierre este regresiv prezentat – fetiţă de 7 ani, lipsesc mâinile celor trei, tatăl este devalorizat. Copilul a făcut o pareză isterică şi o tentativă de suicid. E ambivalent – T.A.T. a pus în evidenţă culpabilitatea lui Pierre faţă de tată, care este fără personalitate. Mama este aceea care conduce menajul, câştigă, lucrează.

T.A.T.-ul trebuie analizat ca fiind în termeni de relaţii interpersonale. Devalorizarea propriei persoane duce uneori la inversia lui Oedip. Idealul Eului este erodat. Copiii ar dori să fie de alt sex decât cel pe care îl posedă.

Tema tatălui care hrăneşte şi protejează ( are grijă de familie ).O astfel de figuraţie pune probleme de imaturitate afectivă, dacă nu

este reală. Există şi teme în care tatăl face copii, le dă să sugă, etc. Testul P.N.

a pus în evidenţă astfel de figurări.În desenul lui Xavier, tatăl este lângă leagăn, o fetiţă se joacă cu

sfoara, mama lipseşte ( deci distanţă de mamă, identificare cu bebe-ul – regresivă ); bebe-ul este desenat cu grijă.

Fig.15 – desenul lui Jean Francois

26

ConcluziiTemele deschise dau mai puţin decât cele mascate, care pun în

evidenţa şi formele de apărare ale eului.Apar relaţii de distanţă semnificative ( de apărare ).Apare Oedipul invers şi investiţia narcisică, refulări, fixaţia orală la

mamă.

Capitolul VII

Evoluţia desenului familiei

În seriile de desene ( ce se pot da ) interesează elementele constante şi trăsăturile variabile – evoluţia personalităţii longitudinale apare astfel. Desenele succesive pun în evidenţă evoluţia oedipiană şi fraternală, evoluţia personalităţii complexe şi a afectivităţii.

Capitolul VIII

Concluzii generale

Testul familiei ocupă un loc important.Este rapid si cu aplicaţie uşoara.Exprimă activitatea imaginativă, creatoare a copilului.Permite explorări de profunzime complexe.Evidenţiază conflictele fraternale şi complexul oedipian, modul în care

se situează un copil în familie, alegerile sale, dificultăţile.Autorul insistă asupra ideii că psihologia relaţiilor interpersonale nu

poate fi înţeleasă fără referinţe permanente la psihanaliză.Conflictele pe planurile sondate de test au efecte grave în conduita

şcolară.Subiectul este foarte vast şi poate studia caracterul, tipul maturizării

psihomotrice, caracteristicile diferenţiale ale celor două sexe.

27