TESTUL DE FRUSTRAŢIE

ROSENZWEIG

Rosenzweig

A avut o formare eclectică, inclusiv psihanalitică. În 1935 a prezentat prima dată acest studiu al

frustrării prin imagine. A construit o teorie generală a frustrării ce stă

sub semnul psihanalizei experimentale, încercând să reformuleze unele aspecte ale psihanalizei. Metoda iniţială constituia un procedeu restrâns pentru a releva tipurile de reacţie la stress, pornit de la imaginile TAT, cu alte conţinuturi şi cu cerinţa de a completa spaţiul lacunar. Ea avea şi un sistem mai restrâns de cotare.

Zece ani mai târziu a revenit asupra teoriei, păstrând ideea că psihicul şi organismul alcătuiesc un tot unitar.

Organismul se apără la trei niveluri: nivelul celular imunologic: reacţia imunitară a

organismul de producere de anticorpi sub acţiunea agenţilor infecţioşi,

nivelul autonom de urgenţă: reacţia sistemului nervos vegetativ şi a glandelor suprarenale, pregătirea pentru luptă sau fugă, ce la nivel psihologic se exprimă prin reacţii de teamă, durere, mânie,

nivelul cortical de apărare: Eul se implică în apărarea faţă de agresiunea psihologică – teoria frustrării.

Cele trei niveluri se întrepătrund: durerea (toate trei nivelurile), teama (ultimele două), anxietatea (ultimul).

Frustrarea

Apare atunci când organismul întâlneşte un obstacol în calea satisfacerii unei trebuinţe vitale.

Astfel, stressul reprezintă situaţia care constituie acest obstacol.

Tipuri: Primară (privaţiunea): insatisfacţia este determinată de

absenţa situaţiei finale necesare satisfacerii trebuinţei active (nu am mâncare în casă să mănânc),

Secundară: când intervine un obstacol în calea satisfacerii (nu pot mânca din cauză că am un vizitator nedorit).

Toleranţa la frustrare

Aptitudinea unei persoane de a suporta o frustrare fără să-şi piardă apărarea psihobiologică, adică fără a face apel la moduri de reacţie inadecvate.

Există diferenţe interindividuale privind nivelurile de toleranţă la frustrare: în funcţie de gradul de gravitate al stresului, fiecare individ are o zonă între două intensităţi ale stimulului în limitele cărora răspunsul este adecvat.

Implică operarea unui proces de inhibiţie astfel că dacă frustrarea este urmată de creşterea tensiunii, satisfacerea este urmată de descărcarea acesteia. Aptitudinea de a inhiba descărcarea imediată înseamnă susţinerea acestei tensiuni şi evitarea descărcării ei. Această aptitudine este în legătură cu maturizarea intelectuală, care facilitează operarea ei. În acest context, regresia înseamnă apariţia unei reacţii catastrofice în lipsa acestei aptitudini.

Toleranţa la frustrare

La dezvoltarea ei contribuie factori: Biologici (oboseala, boala etc.) care sunt înnăscuţi, Psihogenetici printre care: absenţa oricărei frustrări în

copilăria mică, frustrarea în exces (în acest caz, datorită imaturităţii, persoana este constrânsă să reacţioneze inadecvat prin reacţii de apărare ale eului care-i inhibă dezvoltarea ulterioară).

Dacă stresul este situaţia care constituie obstacolul, starea organismului ce răspunde acestui stres poate fi concepută ca o creştere a tensiunii.

Tipuri de reacţii la frustrare şi de manifestare a agresivităţii

Orice frustrare determină o creştere a tensiunii şi a agresivităţii.

În funcţie de direcţia agresiunii

Răspunsuri: Extrapunitive: în care agresivitatea este dirijată

spre exterior, mai ales spre individul care este în cauză,

Intrapunitive: persoana se autoacuză, Nonpunitive: situaţia frustrantă este

minimalizată iar responsabilitatea oricui negată.

Combinat cu tipul de reacţie:

Reacţii de dominare a obstacolului (OD) subiectul insistă pe situaţia frustrantă Extrapunitive, E’ Intrapunitive, I’ Nonpunitive, M’

Reacţii de apărare a Eului (ED) (articulate întregii personalităţi) persoana insistă pe ceea ce simte ea: Răspunsuri extrapunitive, E: atribuirea agresivă a frustrării unui

obiect exterior, emoţii asociate: furia, iritaţia (la nivel patologic proiecţia din paranoia),

Răspunsuri intrapunitive, I: autoatribuirea agresivă a frustrării cu emoţii asociate de culpabilitate, remuşcare, ca mecanisme deplasarea şi izolarea (patologic depresie şi comportament obsesional),

Impunitive, M: agresiunea nu apare ca forţă generatoare, se încearcă concilierea şi evitarea reproşurilor, mecanism de apărare – reprimarea (patologic isteria de conversie).

Reacţii de persistenţă a trebuinţei (PT)

Accentul se pune pe soluţionarea pe orice căi. Se pot manifesta: extrapunitiv, e, celuilalt i se cere să realizeze

satisfacerea trebuinţei, intrapunitiv, i, subiectul îşi atribuie satisfacerea

trebuinţei, nonpunitiv, m, trebuinţa se va rezolva de la

sine, din întâmplare sau cu ajutorul divinităţii.

În funcţie de caracterul direct sau indirect

Reacţii directe: răspuns bine adaptat situaţiei frustrante, continuând pe linia trebuinţei iniţiale,

Reacţii indirecte: răspuns substitutiv în diferite grade,

După adecvarea reacţiei: răspunsurile leagă subiectul de trecut sau sunt inadecvate, faţă de cele care îl lasă liber să rezolve noua situaţie.

În funcţie de persistenţă: Persistenţă adaptativă: comportament clar

direcţionat spre scop, Persistenţă neadaptativă: comportament

repetitiv, stupid.

Administrare

Individuală sau colectivă: scopul este de a obţine prima asociaţie a subiectului (care se identifică cu personajul).

Se citeşte subiectului prima pagină cu instrucţiuni, se priveşte desenul, psihologul citind cuvintele personajului din stânga; se cere subiectului să reţină prima replică pe care ar da-o şi s-o scrie în locul liber, să continue în acelaşi mod; se notează timpul total.

Ancheta (individual) – subiectul citeşte răspunsul cu voce tare, se notează inflexiunile pentru lămurirea intenţiei, se pot pune întrebări scurte, neimperative, pentru clarificare.

Cotarea răspunsurilor

Direcţia agresiuniiTip de reacţie

extrapunitivă intrapunitivă impunitivă

Dominanţa obstacolului OD

E’ I’ M’

Apărarea Eului ED E sau E I sau I M

Persistenţa trebuinţei

e i m

Sublinierea E sau I: când subiectul nu este total convins de atribuirea vinovăţiei şi aceasta se vede în răspunsuri.

Semnificaţia celor nouă factori:

E’ – prezenţa obstacolului frustrant este subliniată I’ – obstacolul frustrant este indicat ca non-frustrant,

favorabil, subiectul este necăjit că a frustrat altă persoană,

M’ – obstacol minimizat, chiar negat, E – ostilitate împotriva persoanei sau obiectului extern, E – subiectul neagă agresiv răspunderea, I – auto-culpabilizare, I – subiectul îşi admite culpa, dar nu în întregime, M – situaţia este considerată ca inevitabilă, fără

culpabilitate, indiciul frustrant nu are nicio vină, e – soluţia este aşteptată din partea altcuiva, i – soluţia este prezentată culpabil de către subiect, m – timpul va soluţiona.

Factori de cotat

În general se cotează sensul propoziţiei, afirmaţiei, negaţiei subiectului. În situaţia în care avem o singură propoziţie sau, deşi avem o frază, ambele propoziţii semnifică aceeaşi poziţie a subiectului, se cotează cu un singur factor.

În fraze complexe, în care subiectul poate exprima două sau mai multe afirmaţii şi propoziţii, toate acestea sunt cotate ca factori de sine stătători; se înscriu între bare de demarcaţie pentru a le indica unitatea: / E; I/ - agresiune externă datorată propriei incapacităţi (Item 20:

Nu este destul de bun pentru ea) M’/ E/ reducerea frustraţiei prin deprecierea scopului originar.

Alegerea cotărilor

În cazul răspunsurilor ambigui, se favorizează factorul care apare ultimul în desfăşurare; dacă răspunsul este din propoziţii distincte se folosesc ambii factori.

Înjurăturile pe: Obiecte neînsufleţite sau pe soartă: E’ Persoane: E

Ajutorul solicitat –e, 3: “Aş dori ca ea să-şi scoată pălăria” – E’, “Îi voi cere să-şi scoată pălăria” – e.

M’: “Pe ploaia asta voi întârzia la lucru.” e: “Dar plouă şi am nevoie de ea.” Răspunsuri umoristice:

E: în care subiectul încearcă să-şi facă interlocutorul de râs, I: subiectul se ridiculizează pe sine, M: răspunsuri non-agresive (Perfect, în orice caz a trebuit să mă

scol, aşa că şi răspund la telefon.)

Tipuri de interpretare

Indicele de conformitate cu grupul – GCR Conformitatea răspunsurilor subiectului cu răspunsurile

cele mai frecvente ale populaţiei (cu diferenţe semnificative).

E şi I se asimilează cu E şi I: 1pct: răspunsul corespunde total GCR ½ pct: răspunsul este combinat, dar conţine şi GCR; 1/3 pct: dacă coincidenţa este valabilă pentru o treime

din cele trei cotări ale replicii complexe. Se face totalul punctelor GCR şi se exprimă în

procente – total maxim GCR este de 16. Se trece în note T.

Profile

O - D E - D N - P total % Nota T

EIMTotal

%

Nota T

Se trece în tabelul de profil frecvenţa apariţiei fiecăruia dintre cei 9 factori (cu asimilarea E şi I la E şi I) înmulţită cu nota GCR corespunzătoare, urmărind coloanele de despuiere.

Ex: E’ a ieşit de 4 ori dar mereu însoţit de alt factor, fiind punctat cu 1/2 pct., în tabelul profil se trece 4 x 0,5, adică 2, în dreptul lui E’ (E intersectat cu O-D)

Se fac sumele (Total), se transformă în procente – celule % (în raport cu maximul de 24) şi note T

Pattern-uri

Se notează cele 4 subprofile (1, 2, 3 şi unul suplimentar referitor la valorile E şi I).

Patternul 1: frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de răspuns indiferent de tipul de reacţie. Ex: E cel mai frecvent în coloana E – D (9), I (3,5) şi M (2,5) tot în această coloană. Se ordonează după frecvenţe şi obţinem patternul 1: E I M (9; 3,5; 2,5).

Patternul 2 exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de răspuns indiferent de direcţia agresiunii. Ex.: le fel pe coloana O – D E’=M=2, în E-D E=9 în N-P avem m=2. Patternul 2: E=M’=m

Patternul 3 frecvenţa relativă a celor 3 factori cei mai frecvenţi indiferent de direcţia agresiunii şi tipul de reacţie: E (9), I (3,5), M(2,5) Patternul 3: E I M

Item O-D E - D N - P GCR

1 M

2 I

3

4 M m

5 i

6

7 E

8

9 E

10 E

11 E

12

13 E

14

15

16 E, I

17 E

18

19 I

20

21 I’

22 M’

23 E

24

GCRGCR%=

TotalNota T