1Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

APLICAREA TEHNICILOR CALITATIVE LA STUDIUL CONVERSAŢIEI

ObservaţiaÎn cadrul conversaţiei, observaţia simplă face parte din tehnicile minimale de „aculturaţie”

în comunicarea socială. Din observaţia simplă sunt deduse modele de integrare prin imitaţie, prin sinteză sau dimpotrivă modele de refuz.

Observaţia participativă implică elemente de experiment. Pentru a fi aplicată, observatia participativă la conversaţie presupune înregistrarea conversaţiei propriu-zise.

Observaţia „etnografică” este cea mai răspândită metodă de studiere a conversaţiei. Componenta “etnografica” a conversaţiei presupune:

Delimitarea “tribului” pe care îl supunem observaţiei Delimitarea / alegerea situaţiei de observaţie Stabilirea mijloacelor de realizare a observaţiei

Conversaţia Elemente conversaţionale care pot face obiectul observaţieiÎn modelul etnometodologic, punctul de plecare este dat de felul în care participanţii înşişi

produc si interpretează conversaţia, ca formă de interacţiune socială.Cercetătorii au postulat existenţa a trei niveluri:

1. Nivelul local, reprezentat de intervenţia în curs şi de cea imediat următoare.

2. Nivelul secvenţelor recurente în care sunt incluse n intervenţii având in comun moduri specifice de prezentare a informaţiei.

3. Nivelul general care cuprinde ansamblul schimburilor verbale care compun o anumită conversaţie.

Pe baza observaţiilor deja făcute rezultă că în conversaţia curentă sunt puţine cazurile în care se produc suprapuneri între două intervenţii succesive. Statistic, gradul de suprapunere este de 5% (subiect de observaţie le TV: a se vedea dacă într-un talk-show politic, având o durată de circa 30 de minute, această normă implicită este respectată).

Sistemul implicit de organizare a conversaţiei presupune două componente:

1. Definirea caracteristicilor de structură ale intervenţiilor Complexitatea Componenta tematică

2. Defineşte regulile accesului la cuvântRegulile accesului la cuvânt permit predicţia unor fenomene printre care şi suprapunerile

unor intervenţii. Suprapunerea are de cele mai multe ori aspectul unei întreruperi.Situaţiile de bază pot fi analizate după apariţia mărcilor de încheiere a conversaţiei în

curs:(a) dacă locutorul îl desemnează pe următorul E, transferul de roluri apare imediat după

încheierea enunţului în care se efectuează această selecţie;(b) dacă locutorul nu-l selectează pe următorul E, atunci oricare dintre participanţii la

conversaţie se poate autoselecta primul ca E, primul care intervine putând fi automat ratificat ca E;

2Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

(c) dacă locutorul nu-l selectează pe următorul E şi nici un participant nu se selectează ca E, locutorul poate să continue (deci poate solicita dreptul la o nouă intervenţie).

În ultimul caz avem de-a face cu o redeschidere a ciclului de mai sus. Selectarea (vezi (a)) se poate face prin tehnici elaborate. Există însă şi un set de mijloace

directe:i. întrebări (inclusiv întrebările disjunctive);ii. solicitări;iii. oferte.Pentru (ii) şi (iii) expresia lingvistică poate include termeni formule de adresare.

Semnificaţia tăcerilorTăcerile pot fi legate de caracteristici ale intervenţiilor. În momentul în care se încalcă

regulile accesului la cuvânt, putem acţiona printr-o altă încălcare a conversaţiei.Sunt trei tipuri de tăcere:

a) Goluri de conversaţie. Apariţia acestora se datorează ezitării unui interlocutor de a se autoselecta ca emiţător.

b) Discontinuităţi. Ele apar atunci când nimeni nu-şi asumă rolul de emiţător.c) Tăceri semnificative. Există o dublă posibilitate de decodare:c.1. ca neînţelegere a mesajului;c.2. ca dezacord faţă de opiniile exprimate.

Tăcerea este semnificativă pentru atitudinea receptorului dar este în acelaşi timp un semnal pentru autorul replicii precedente.

Atitudinea cooperativă şi selectarea EmiţătoruluiPe baza regulilor se poate construi o motivare internă a atitudinii cooperative la o

conversaţie : fiecare participant urmăreşte interlocutorul pentru a vedea în ce moment este potrivită intervenţia lui.

Cercetătorii vorbesc de perechi de adiacenţă. Într-o pereche de adiacenţă primul enunţ identifică autorul următoarei intervenţii. Această identificare se poate face cu ajutorul unor termeni de adresare ( manifestaţi verbal sau incluşi în comportamente non verbale )

În cadrul perechilor de adiacenţă există structuri preferenţiale. Deşi unele enunţuri pot funcţiona ca parte secundă ai unei perechi, ele nu au acelaşi statut: unele, nemarcate, apar ca fireşti (corespondenţe evidente ale primei părţi) şi intră în orizontul de aşteptare al participanţilor la dialog, altele sunt marcate explicit. Acestea din urmă pot include elemente de prefaţă a enunţului, pot semnaliza ezitarea, pot motiva neemiterea alternativei aşteptate. Refuzul de a răspunde uneri solicitări intră în categoria alternativelor marcate.

Tipologia mişcării interacţionaleCea mai mare dificultate a cercetării constă în a distinge între structura interacţională de

adâncime (SIA) şi structura interacţională de suprafaţă (SIS):SIA defineşte cadrul interacţional şi descrie configuraţiile de structură posibile;SIS este reprezentată de secvenţele reale de acte ale intervenţiei interacţionale, cele

efectiv produse în cursul unei conversaţii.Elementele unei structuri interacţionale sunt organizate ierarhic: fiecare unitate de rang

superior este o combinaţie de unităţi de rang inferior. Unitatea minimală a acestei structuri este ac tu l in terac ţ ional . Punerea lui în secvenţă are următoarele forme:

3Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

i. Mişcarea – serie de acte performate de acelaşi E;ii. Schimbul – secvenţă de mişcări perfromate alternativ de interlocutori;iii. Faza – mai multe schimburi subordonate unui schimb de bază sau coordonate între

ele;iv. Confruntarea – succesiunea ordonată de faze.

În ceea ce priveşte mişcarea interacţională, este acceptată o clasificare de bază relativ simplă:

i. Ofertarea – (engl.: Proffer) prin care se introduce o temă de conversaţie;ii. Satisfacerea – (engl.: Satisfy) se comunică Emiţătorului precedent faptul că

intenţia sa perlocuţionară a fost eficientă;iii. Respingere – (engl.: Contra) prin care E încearcă să-l determine pe

partener să-şi retragă oferta iniţială; este vorba de marcarea neconcordanţei cu intenţiile parlocuţionare ale partenerului;

iv. Contracarare (engl.: Counter) prin care E încearcă să amendeze conţinutul mişcării precedente, determinându-l pe partener să revină parţial asupra spuselor sale; oferta este acceptată numai după modificarea ei;

v. Re-ofertare (engl.: Re-offer) prin care iniţiatorul unui schimb propune o versiune modificată a primei sale oferte; substanţa noii versiuni nu mai este identică însă cu cea a versiunii originare.Scenariile posibile pe baza acestor mişcări diferă în complexitate. Ele au fost reprezentate

sub forma unor scheme grafice.

Schimburile se caracterizează prin unitate tematică. Acestea se diferenţiază în schimburi de bază şi schimburi auxiliare, care pot fi preliminare (având rol premergător), ulterioare (cu funcţii diverse) şi inserate (asemănătoare propoziţiilor incidente din frază).

Schematizând, dispozitivul numit schimb are forma de mai jos.

4Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

Schimb de bazăPre-exchages (S.

preliminarePre-responding

(S. inserate)Post-exchanges (S. ulteriorare)

Funcţii1) măsuri de siguranţă pentru cel

care iniţiază conversaţia pentru a evita un rezultat negativ al schimbului de bază;

se testează atitudinea colocutorului, verificându-se posibilitatea ca acesta să producă o mişcare de respringere sau de contracarare.

2) mijloc strategic de asumare a rolului de Emiţător ca iniţiator al schimbului de bază.

De obicei aparţin altui interlocutor.

Precedă intervenţia care aduce rezolvarea schimbului de bază.

Validează rezultatele schimbului de bază

Faza se poate construi după două modele:i. în lănţu i re (cumul de informaţii legate de aceeaşi temă);ii. rec iproc i ta te (colocutorii reiau rezultatul unui schimb precedent) cu puternic rol de

ritual; sunt satisfăcute cerinţe ale politeţii (manifestare a interesului pentru colocutor).

Confruntarea (encounter în terminologia anglo-saxonă) este definită ca o secvenţă ordonată de faze.

Relaţia dintre enunţare şi interacţiune

1. Referinţă metodologicăE n u n ţ v s E n u n ţ a r e

Enunţul este un produs al actului de Enunţare.

Enunţarea este actualizarea frazelor într-un context determinat. Este vorba, în primul rînd, de asumarea, de către subiectul vorbitor, a virtualităţilor limbii. În al doilea rând, această activitate implică instanţele sociale cu care subiectul vorbitor se află în relaţie în mod explicit (prin intermediul normelor) sau implicit (ca urmare a existenţei lui într-o comunitate culturală).

2. Axe posibile ale enunţării într-o interacţiune.

2.1. Enunţarea este o acţiune . Din aceast principiu pot fi derivate două analize:a) enunţarea priveşte opera ţ iuni le pe care subiectul vorbitor le pune în mişcare pentru a

produce discursuri; este vorba dfe o perspectivă ambiţioasă, care depăşeşte limitele observaţiei şi presupune simularea unor procese cognitiv-discursive;

b) enunţarea se referă la ac t iv i tă ţ i le pe care subiecţii le pun în mişcare în schimburile lor verbale; este o perspectivă mai apropiată de nevoile cercetării în Relaţii Publice.

Aceste activităţi, la rândul lor, pot fi raportate la ac te de l imbaj .

5Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

Cadru de referinţă minimalOcupându-se de relaţiile dintre utilizatorii semnului (locutor/auditor) pragmatica ne aduce dincolo de domeniul

strict al lingvisticii. În fapt, relaţia dintre utilizatori (subîntinzând relaţiile fiecăruia dintre ei cu semnul în procesul de emisie/recepţie), implică definirea unui cadru deontologic, de gen de minima moralia specifică domeniului comunicării.

Când verbele performează, ele nu descriu nici o acţiune, o situaţie, ci împlinesc, dau naştere unui fapt. Locutorul nu formulează o afirmaţie, nu constată, ci se angajează. Generic această manifestare este, la nivelul competenţei, act de limbaj dar el ne este cunoscut prin performanţă, ca act de vorbire: “promit”, “declar că”. În fiecare limbă şi în fiecare civilizaţie există seturi de performative care pot fi explicite (verbe ca a boteza, a numi, a întreba, a ierta, a mărturisi, a nega) sau implicite în relaţia dintre interlocutori şi se pot manifesta prin gesturi (ridicarea mâinilor când “te predai”) afirmând “sunt învins” şi angajându-te “nu mai lupt”) sau mimică (o modificare a configuraţiei faciale poate spune “nu te cred”).

Actele notariale, certificatele de orice natură, procesele verbale, anunţurile (vânzare-cumpărare-închiriere, matrimoniale, ofertă servicii) sunt exemplele cele mai evidente de organizări ale discursului performativ, în general reglementate fie prin texte de lege, fie în virtutea unei tradiţii (legea nescrisă, cutuma).

O frază constativă poate “performa” Spunând “e frig în cameră” când sunt la cineva în vizită, îi pot sugera să închidă geamul (dacă este deschis) sau să pună în funcţie radiatorul (dacă ştiu că are aparatul şi dispoziţia psiho-financiară de a o face).

Distincţiile pot fi extrem de complexe în domeniul facerii prin vorbă, unele dintre ele fiind intuite de vechii retoricieni (a se vedea Quintilian, Arta retorică, bpt, 792-794, vol. II). Ele nu pot fi însă formulate în termeni lingvistici, astfel încât ne vom limita la cea mai simplă dintre ele:

Enunţuri constative vs. enunţuri performative(enunţuri «care spun ceva») (enunţuri « care fac ceva)Simplificând, putem spune că un cuvânt are sens fie prin ceea ce spune enunţul în care apare, fie prin ceea ce

face acelaşi enunţ. În realitatea comunicării însă cele două serii se intersectează: susţinând afară e frig (constativ) îi transmit interlocutorului injoncţiunea (de forţă variabilă, în funcţie de relaţiile dintre noi): ia-ţi fularul (căciula, paltonul). Dacă lansez constatarea X nu vine la şedinţa de partid (sau: duminică la slujbă) amorsez un performativ (sancţionaţi-l, mustraţi-l).

Mai importante decât distincţiile de grade privind forţa unui enunţ şi efectul acestuia (dependente de contextul cultural şi de abilitatea comunicaţională a unui individ sau exersată în grup) rămân condiţiile de succes.

A. Condiţii preliminare . Persoana care duce la îndeplinire actul trebuie să aibă dreptul sau/şi autoritatea de a o face. În unele cazuri sunt reglementate, prin lege sau cutumă, în virtutea bunului simţ, coordonatele spaţiotemporale (parametri cronotopici) în care actul este valid, eventual şi derogări pentru cazul în care acele cerinţe nu pot fi strict respectate (căsătoria sau vânzarea prin procură, când una dintre părţi nu este fizic prezentă, dar este reprezentată în termenii legii).

B. Condiţii de sinceritate . Dacă persoana nu crede în actul îndeplinit, actul său nu este în mod automat nul, putând fi însă calificat drept abuz: minciună, mărturie falsă. Uneori minciuna putând avea efecte economice (asupra concurenţei, asupra cumpărătorului) poate fi sancţionată (există prevederi pentru publicitate mincinoasă în unele ţări), la fel ca şi uzurparea de titlu (denumire)-cazul cooperativelor de credit autodeclarate bănci şi beneficiind de imaginea de marcă a acestora.

6Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

C. Condiţii esenţiale . Persoanele implicate în făptuirea prin cuvânt sunt legate, prin forţa de acţiune a enunţului (vorbit, scris) de anumite credinţe sau intenţii. Ceea ce vor spune, ceea ce vor face ulterior (cu vorba sau faptul) trebuie să fie conform angajamentului asumat.

Exemplu: cel intrat într-o confesiune prin botez nu poate trece la altă confesiune decât anulând un act (înfăptuit fără voinţa sa) prin convertire (adică un alt botez sau o altă formă de intrare cerută)

Persoana care a dat numele de botez înregistrat la starea civilă nu poate reveni asupra celor spuse, vânzătorul nu poate denunţa actul de vânzare decât în condiţii precise etc.

2.2. Enunţarea este o evidenţiere a urmelor subiectivităţii. Centrată asupra subiecţilor, această perspectivă este relativ riscantă în măsura în care cercetătorul este supus unei duble tentaţii:

i. de a se centra asupra subiectului psihologic, asupra individului şi de a identifica orice altă instanţă de enunţare (cele de tip organizaţional, de exemplu) cu acest model (comod dar inedecvat);

ii. de a lua ca model al acestui subiect psihologic imaginea ideală a sinelui şi de a luneca în narcisism, astfel încât tot ceea ce nu intră în această construcţie să fie eliminat (în mod constşeint sau prin neglijenţă).

2.3. Enunţarea es te ieş i rea la suprafa ţă (emergenţa) unui enunţ . Avantajul acestui model constă în posibilitatea aplicării unor instrumente validate de lingvistică (reconstituirea unei fraze de sistem, completă, pornind de la producţiile din vorbirea curentă).

Model de referinţăPentru a reuşi să sistematizeze faptele de comunicare din vorbire, lingviştii recurg la o

serie de operaţii.A. Regularizarea. În cadrul acestui tip de idealizare, lingvistul înlătură ca non pertinente (adică fără rolul de

trăsături distinctive) fenomene cum ar fi lapsusul, erorile de pronunţie, pauzele de ezitare, bâlbâiala. Adică perturbări de comportament lingvistic datorate limitelor memoriei, neatenţiei sau deficienţelor fiziologice şi neuronale care pot afecta comportamentul unui locutor. Temeiul metodologic al regularizării este distincţia dintre COMPETENŢA PERFORMANŢA, introdusă de lingvistul american CHOMSKY1.

B. Standardizarea. Aceasta presupune că se face abstracţie nu doar de diferenţe întâmplătoare (ca în cazul regularizării) ci şi de diferenţe sistematice, cum ar fi dialectul sau accentul. Dar şi de variaţii din comportamentul lingvistic determinate de sex, vârstă, statut şi rol social, profesie. Acesta fenomene pot fi abordate ca variabile contextuale şi uneori centrul de interes al cercetărilor aplicate din domeniul dialectologiei şi al sociolingvisticii.

1 COMPETENŢA – ansamblul posibilităţilor deţinute de un locutor în virtutea faptului că stăpâneşte o limbă: posibilitatea de a construi şi de a recunoaşte infinitatea frazelor corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe acelea dintre ele (infinite la rândul lor) care au sens, de a repera frazele ambigue, de a simţi că anumite fraze, chiar diferite prin realizarea fonică, au similitudini gramaticale iar altele, foarte apropiate acustic, sunt diferite din punct de vedere gramatical. Aceste posibilităţi sunt comune tuturor subiecţilor vorbitori ai unei limbi, diferenţele dintre ei manifestându-se la nivelul performanţei (a) prin exces, (b) prin deficit.PERFORMANŢA – manifestarea individuală a competenţei lingvistice determinată de:

a.variabile personale cum ar fi vârsta, memoriab.variabile socioculturale determinând cunoaşterea lumii şi a celuilaltc. practica relaţiilor umane.

7Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

John Lyons, căruia îi datorăm prezentarea de mai sus, nu ezită să spună că într-un anume sens fiecare vorbitor nativ al unei limbi date vorbeşte o limbă diferită de cea a celorlalţi locuitori:apare un sistem propriu care se singularizează,într-o anume măsură, din punct de vedere lexical, gramatical şi fonologic. Mai mult chiar, acelaşi locutor poate utiliza numeroase varietăţi ale aceleiaşi limbi în situaţii diferite.

Lingvistul nu poate da seama însă de toate aceste variabile, astfel încât, “standardizând”, elimină: b.1. toate trăsăturile de fonologie, gramatică şi vocabular proprii unui singur individ b.2 orice trăsătură din comportamentul de limbaj al unui mic grup de locutori dacă acest grup nu are statul

geografic sau sociocultural determinabil într-o comunitate.C. Decontextualizarea. “Frazele de sistem” (cele corespunzând modelului abstract al limbii) sunt rezultatul eliminării

tuturor trăsăturilor care depind de context. În fapt uneori “eliminarea” înseamnă reconstruirea lor după modelul frazelor complete din punct de vedere

gramatical. Este cazul frazelor eliptice, frecvent întâlnite în conversaţie. Alături de elipsă, decontextualizarea are în vedere şi alte fenomene cum ar fi utilizarea pronumelor, articolului hotărât, ordinea cuvintelor, conectorii de frază sau trăsături prozodice (accentuarea, intonaţia) dependente de situaţia de enunţare.

Cercetarea interacţiunii constă în căutarea unor reguli care explică neregularităţile (vezi A), să vadă cum se constituie pluralitatea de standarde (B) şi care elemente ale contextului sunt pertinente pentru o situaţie dată.

Este însă limpede că el nu poate face acest lucru dacă nu are în faţă un model funcţional al instrumentului lingvistic utilizat în conversaţie.

Activităţi discursive manifestate în interacţiunea verbală şi susceptibile de a fi observate şi analizate

A. Cadrarea referentului

A f a c e r e f e r i n ţ ă înseamnă a alege, din totalitatea „evenimentelor” posibile o serie de obiec te a le d iscursulu i . În faţa diverselor posibilităţi de a relata „acelaşi” eveniment, fiecare enunţător care trebuie să-l verbalizeze (transpună în vorbe) este obligat să opereze o selecţie de personaje, de fapte, de ordine de cauzalitate. Prin lectura pe care o dă evenimentului, el stabileşte o serie de afirmaţii privind existenţa şi non-existenţa, adevărul şi non-adevărul bazate pe alegerile sale intersubiective şi pe datele sale personale.În afară de alegerea obiectelor de discurs, cadrarea referinţei presupune şi de a (re)selecţiona, pentru fiecare dintre ele, un mod de a-l „pune în cuvânt” pe fiecare dintre ele (de a-l lexicaliza). Acest act ar putea fi pus în relaţie cu noţiunea de lume construită de subiectul vorbitor: dând viaţă prin discurs la ceeea ce putea rămâne nespus, el crrează o lume care, înaintea acelei verbalizări, nu putea pretinde că ar exista.Comunicarea este posibilă însă numai în cazul unei co-referenţialităţi, adică pe o corespondenţă între „lumile” astfel construite de colocutorii dintr-o conversaţie. La rândul ei însă, această corespondenţă se bazează pe un set de ipoteze ontologice de bază, despre care se vorbeşte în lingvistică.

8Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

Sunt presupuse trei categorii de entităţi.

Entităţi de ordinul I: obiectele fizice. În interiorul acesteia distincţia dintre persoane şi non-persoane are expresie gramaticală sau/şi lexicală diferită în multe limbi dar ar putea fi prezentă în toate. Problematică rămâne identificarea dintre persoană şi entitate umană atât timp cât nu există criterii gramaticale pentru ierarhia a ceea ce, într-o frază, poate să apară ca persoană (grad de individuaţie diferit pentru oameni, animale, lucruri).

Entităţile de gradul II: evenimente, procese, stări ale lucrurilor localizate în timp despre care se spune că apar (survin) sau că au loc, nu că există.

Entităţile de ordinul III: abstracţiuni, în genul propoziţiilor care se află în afara spaţiului şi timpului.

Statutul ontologic al entităţilor de ordinul II şi III rămâne problematic, dat fiind existenţa unor variaţiuni legate de structura limbii studiate.

B. Reluări şi reformulări

Noţiunea de reluare se aplică de fiecare dată când o secvenţă discursivă anterioră se găseşte reprodusă ca atare, fără modificări care să-i afecteze compoziţia. Pot fi reperate mai multe tipuri de reluare (repetare). Unul dintre criterii se bazează pe sursa secvenţei repetate: se vorbeşte despre au to - re lua re când apare repetarea propriului discurs, de re lua re d ia fon ică atunci când secvenţa repetată aparţine interlocutorului.Fiecare dintre ele poate fi pur i t e ra t ivă (când se manifestă fără a fi pusă în evidenţă de utilizator) sau coda tă (când apare o marcă de evidenţiere a fenomenului de reluare).La rândul lor, reluările pot fi auto-declanşate (la iniţiativa locutorului) sau hetero-declanşate (când secvenţele sunt preuate de la partener). Primele joacă un rol important întrucât servesc la stabilirea unor borne şi respectiv a unor limite în înteriorul schimbului verbal. Unele reluări intervin ca modalitate de construire a relaţiei. Ele joacă astfel un rol de feed-back întrucât manifestă prezenţa co-enunţătorului în interacţiune. Intră în aceasdtă categorie semnalele de ascultare, a căror funcţie, la nivelul relaţionării, poate fi extrem de complexă.Există, de asemenea, reluări cu funcţie discursivă dominantă, având funcţia de de l imi ta re faţă de interlocutor. Reformularea înseamnă reluare+modificare. Este foarte greu de evaluat gradul de apropiere semantică dintre secvenţa de origine şi cea la care se ajunge. Sigur este doar faptul că persoana care reformulează stabileşte o anumită relaţie şi crede în validitatea ei. În ceea ce priveşte manifestarea reformulării, mijloacele sunt de o mare diversitate:i. sinonimii parţiale (nivelul cel mai uşor de reperat);ii. explicitarea;iii. încadrarea într-o lume mai generală sau mai specifică;iv. modificarea modalităţii sau a tipului de implicit existent în secvenţa de origine.Este vorba de fenomene cu un puternic caracter metalingvistic/metacomunicaţional asupra limbajului şi a interacţiunii. Există o mare diversitate a reformulărilor pe care specialiştii au încercat să o reducă la câteva modele funcţionale.

9Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

a. Auto-reformulările pot avea trei funcţii.1. Auto- reg la rea con ţ inu tu lu i – legată de căutarea lexicală sau de modificarea codajului şi implicit de cadrajul referenţial.2. Auto- reg la rea re la ţ i e i – în cazul în care se încearcă o mai bună adaptare la interlocutor şi la aşteptările acestuia.3. Auto- reg la rea p rocese lo r de d i scurs când, cu ajutorul inserţiei unor argumente, teza iniţială este transformată în concluzie.

b. Hetero-reformulările nu implică reglări ci negocieri la aceleaşi paliere1. Negocierea conţinutului poate facilita adoptarea unei strategii de aşteptare. Reformularea (Rf) poate însă fi punctul de plecare pentru intervenţia în cele spuse de partener iar în acest caz apare o specializare pe funcţii:a) Rf ca marcă de in te rcomprehens iune (marcare a faptului că fiecare parte înţelege ceea ce spune cealaltă);b) Rf ca l eg i t imare a p ropr ie i vorb i r i atunci când – dând o altă formă celor spuse de interlocutor – arăţi că eşti activ prezent în schibul verbal şi că te înscrii în logica proprie a acelui discurs;c) Rf ş i căutarea consensulu i atunci când, pentru reformulare, este interpelată sursa formulei iniţiate: „afirmând că...vreţi să spuneţi că”. Este un domeniu extrem de delicat, fiind minat de calculul oportunităţii neacceptării unei reformulări.d) Rf ca modal i ta te de in t roducere a d ivergenţe i : orice divergenţă poate fi reformulată în termeni atenuaţi, care să lase deschisă poarta unui eventual acord; prin reformulare, d ive rgen ţa devine d i fe ren ţă .

C. Problema implicitului

În orice interacţiune vom putea distinge, cu o acurateţe mai mare sau mai mică, spusu l (partea explicită) de ceea ce rămâne nespus (partea implicită). Clasificările permit o bună observare a fenomenelor de ne-spunere prezente într-un dialog.a. Implicitul discursiv se pot manifesta la mai multe nivele.Nive lu l f r aze i . Cel mai frapant este cel lexical când verbele având ca referent opinia implică o iinformaţie care nu este prezentată în mod explicit. Cel manifestat prin sintaxă şi prozodie depăşeşte necesităţile de analiză curente pentru Relaţii Publice dar poate fi esenţial în fenomene de manipulare tocmai pentru că este mai puţin vizibilImpl ic i tu l co- textua l este acela care asigură coeziunea textuală prin jocul trimiterilor şi al co-referinţelor.Impl ic i tu l in te r - t ex tua l este reperabil atunci când „densitatea” unui aserţiuni este bazată pe aluzii la produse exterioare (este cazul replicilor în care E face trimitere la un fragment pe care-l presupune cunoscut lui R deşi nu face parte din situaţia de comunicare dată)Impl ic i tu l s i tua ţ iona l priveşte legăturile dintre o activitate şi contextul inter-enunţiativ al E şi R. Aceasta se regăseşte la două nivele distincte:(i) ancora rea s i tua ţ iona lă , reperabilă fie prin deictice (coordonate spaţiale, temporale, personale evidente pentru cei co-prezenţi la o conversaţie), fie prin ansamblul de referinţe comune privind obiectele prezente în faţa co-enunţătorilor. În primul caz intră „aici”, „tu”,

10Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală„,mâine”, în cel de-al doilea cuvinte ca „schema” sau „chestia” („dă-mi schema aia roşie” poate fi o haină, un creion saau orice altceva, în funcţie de ceea ce văd E şi R).(ii) impl ic i tu l compor tamenta l , bazat pe limitarea situaţională a conţinutului şi a formelor; el presupunea un sistem comun de reguli de bună-purtare al cărui rezumat ar fi „a nu vorbi de funie în casa spânzuratului”.În ultimul caz intră şi presupoziţii legate de norme de interacţiune, de norme de înţelegere şi – prin extensie – proceduri de selecţie a alocutarului. Astfel, în baza politeţii care se cuvine a fi adoptată faţă de persoanele de sex feminin sau/şi de cele vârstnice, există reguli privind prioritatea la „luarea de cuvânt” a căror încălcare este prompt sancţionată de preopinenţi.

b. Impl ic i tu l „cu l tu ra l” poate cuprinde o serie extrem de largă de fapte din cele prezentate mai sus. Într-o accepţie restrânsă (pentru a fi operaţională în observare şi analiză) el se reduce la dimensiunea intersubiectivă a cunoştinţelor şi se referă lai. Cunoş t in ţe le ş i modur i l e de cunoaş te re despre care se presupune că ar fi împărtăşite de ceilalţi participanţi („Ştefan cel Mare” sau „sârba” pentru locuitorii din arealul cultural românesc);ii. „Greu ta tea cu l tu ra lă” a cuv in te lo r ş i a l modur i lo r de a l e spune . Este vorba, de exemplu, de referinţele la instanţa maternă în contexte bine delimitate şi cu moduri specifice de articulare şi de modulare vocală. Dar poate fi vorba şi de cuvinte care denotează stări ale trupului sau ale sufletului a căror prezentare publică este considerată indecentă sau insultătoare. iii. D imens iunea cons t rânger i lo r de t ip „ savo i r - fa i re” , mai ales când acestea sunt formalizate prin tradiţie fără a fi cunoscute de un public foarte larg: modul de închinare într-un lăcaş de cult, sărutul mâinilor sau formulele de „complimentare” a unei persoane intră în această categorie, fiind uneori sistematizate de coduri de bunele maniere.

D. Modalizări şi modulări

Prin modalizare se înţelege atitudinea pe care subiectul o adoptă faţă de cele spuse de sine însuşi. Există numeroase clasificări însă, pentru a asigura un sistem de co-referinţe ştiinţifice pentru spaţiul cultural autohton, trimitem la capitolul corespunzător din secţiunea Organizarea discursivă din cel de-al doilea tom al Gramaticii limbii române elaborată de Academia Română (673-697 în ediţia din 2005, existentă în biblioteca de filologie). Observarea lor poate fi esenţială pentru a determina unele componente de strategie în interacţiunea verbală precum şi în analiza fenomenelor de manipulare.

Dimensiunea strategică

1. Preliminarii

Elaborarea strategiilor este dependentă de cunoaşterea/acceptarea/respectarea constrângerilor de sistem. O inventariere a acestora este necesară în cazul observării comportamentului conversaţional în cadrul comunicării publice.

Goffman ne dă o astfel de enumerare, susceptibilă de amendamente dar utilă pentru demersurile cercetării privind interacţiunea verbală în PR şi mass-media.

11Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală1. Capacitatea bidirecţională de a transmite şi de a primi mesaje adecvate din punct de vedere acustic şi interpretabile pe loc (fără interval important de la momentul receptării).2. Capacităţi de retroacţiune permiţând obţinerea de informaţii asupra receptării în momentul când aceasta are loc.3. Existenţa unor semnale de contact permiţând să se anunţe căutarea unui canal, ratificarea deschiderii lui începând de la un moment şi închiderea lui.4. Prezenţa unor semnale de rotaţie, rolul acestora fiind de a indica sfârşitul unui mesaj şi preluarea rolului de Emiţător de celălalt locutor iar atunci când numărul colocutorilor este mai mare de doi, semnale de alegere a celui care urmează să fie Emiţător, fie bazate pe modelul „cel care vorbeşte acum alege”, fie după modelul „cine are de vorbit să o facă”.5. Semnale de afirmare a unei priorităţi pentru a incita la o repetare a celor spuse, pentru a suspenda o cerere de deschidere a unui canal, pentrru a întrerupe un locutor pe parcursul acţiunii acestuia.6. Existenţa unor capacităţi de recadrare, adică a unor indici care să permită:i. distingerea unor lecturi speciale aplicabile la segmente de tip „inserţie” (paranteze, citate);ii. reconstruirea sensului după astfel de secvenţe pe baza unor convenţii specifice (ironie, citat, glumă etc.);iii. semnalarea confirmării faptului că aceste transformări au fost urmate de colocutori.7. Norme care obligă la a spune în mod cinstit, pe baza a ceea ce este cunoscut în mod pertinent, fără nimic în plus.8. Măsuri privindu-i pe cei neincluşi în procesul de interacţiune, având ca scop evitarea indiscreţiilor, zgomotele parazite şi blocarea căilor de trecere a semnalelor oculare.

2. Strategii locale

La nivelul acţiunii pot fi avute în vedere trei categorii de mişcări strategice:

(a) Mişcăr i de mot ivare a ac tu lu i in terac ţ ional . Ele însoţesc adesea actele de solicitare şi previn cererea de explicaţii sau justificări din partea Receptorului.

(b) Mişcăr i de ampl i f icare . Rolul lor este de a aduce claerificări asupra temei în discuţie. În paralel însă, ele pot avea o funcţie fatică, de întreţinere a bunelor raporturi sociale dintre interlocutori. Informaţiile oferite – de obicei pe teme neangajante sar presupuse a fi în orizontul de aşteptare al Receptorului – au rolul de a demonstra disponibilitatea pentru conversaţie. Acest tip de mişcare este semnalat prin repetiţii, tautologii, glosări. Evitarea lor este un indice al unei atitudini necooperative din partea interlocutorului.

(c) Mişcăr i le de dezarmare a in ter locutorulu i , comportând două funcţii:i. controlarea comportamentului Receptorului (prin limitarea posibilităţii de a racţiona la

Oferta emiţătorului);ii. auto-protejarea Emiţătorului.

3. Strategii globale

Dintr-o perspectivă mai largă, comportamentele care indică prezenţa în subtext a unor strategii de bază (disponibile pentru un mare număr de combinaţii) ar fi următoarele:

12Cercetarea în ştiinţele comunicăriiObservaţiaDomeniul de aplicaţie: interacţiunea verbală

I . Inves t i rea minimală : poziţionarea în situaţie de ascultare mai mult sau mai puţin binevoitoare. Postura nu este cea mai simplă întrucât semnalele prin care te manifeşti ca „auditor activ” trebuie să convingă.

II. Căutarea avanta ju lu i este în general înţeleasă ca făcând parte din natura unui sistem social bazat pe competiţie.

III. Căutarea unui consens figurează printre cerinţele etice pioase, pe de o parte, în discursul celor care urmăresc controlul partenerului pe de altă parte („celălalt” fiind, prin definiţie, potrivnic consensului întrucât „urmăreşte obţinerea de avantaje”).