Tema 3. GESTIUNEA ACTIVELOR IMOBILIZATE ALE NTREPRINDERIIPlan

1.Active imobilizate ale întreprinderii: noţiune, constatare, caracteristica2.Gestiunea activelor imobilizate în cadrul circuitului operaţional 3. Mijloacele fixe: esenţă, componenţa, clasificarea, evaluare4.Estimarea eficienţei utilizării mijloacelor fixe

Obiective de referinţă– să elucideze esenţa economică şi caracteristica activelor

imobilizate;– să identifice tipologia activelor imobilizate;– să posede aptitudini aferente gestiunii activelor imobilizate în

cadrul circuitului operaţional;– să documenteze etapele elaborării politicii de gestiune ale

activelor imobilizate;– să specifice mecanismul creării structurii raţionale a activelor

imobilizate;– să traseze procedeul asigurării componenţei optimale a activelor;– să caracterizeze influenţa procesului accelerării rotaţiei activelor

asupra rezultatelor financiare;– să evidenţieze elementele componente ale activelor fixe; – să caracterizeze criteriile de evaluare a eficienţei folosirii

mijloacelor fixe;– să calculeze indicatorilor ce stau la baza determinării

randamentului utilizării mijloacelor fixe;– să specifice factorii de incidenţă asupra eficacităţii folosirii

mijloacelor fixe şi rolul acestora;– să analizeze eficienţa investirii capitalului în mijloace fixe.

1.ACTIVE IMOBILIZATE ALE ÎNTREPRINDERII: NOȚIUNE, CONSTATARE, CARACTERISTICA

Activele imobilizate, fiind formate la prima etapă de activitatea întreprinderii, necesită gestionare permanentă, care îmbracă diferite forme şi este înfăptuită de diferite subdiviziuni ale firmei. O parte din aceste funcţii este îndeplinită de managementul financiar.

Activele imobilizate sunt bunuri de orice natura, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau produse de întreprindere, care intra in patrimoniul agentului economic ca urmare a deciziilor investiţionale fiind destinate sa servească o perioada îndelungata activitatea întreprinderii.

Diversitatea de tipuri şi elemente de active imobilizate determină necesitatea clasificării preliminare a acestora.

Din punct de vedere financiar sunt elemente stabile, care se uzează si se înlocuiesc lent si a căror depreciere se reflecta prin uzură sau amortizare, la formarea si asigurarea capacitaţii de autofinanţare a entităţii.

Activele imobilizate sunt cheltuieli ce nu sunt consumate dintr-o dată, ci se amortizează în fiecare an (după anumite metode) sau se stabilesc rezerve. Sub aspect financiar ele reprezintă o cheltuială recuperabilă pe mai multe exerciţii financiare.

Există trei tipuri de imobilizări: materiale, nemateriale şi financiare.

Imobilizările materiale cum ar fi terenuri, construcţii, utilaje, constituie substanţa unei agent economic si determina capacitatea de producţie a acestuia. Imobilizările corporale sunt prinse în inventarul întreprinderii, se înregistrează la preţul de achiziţie (valoarea contabilă) şi anual se supun uzurii.

Această valoare nu poate fi egalată cu valoarea financiară care, pe lângă valoarea contabilă depinde şi de rentabilitatea ei, de alte imobilizări, de fluxurile pozitive şi negative formate de activele contabile

Activele materiale pe termen lung, fiind active care îmbracă o formă fizică naturală, au o durată de funcţionare utilă mai mare de un an și se utilizează în activitatea întreprinderii sau se află în procesul creării, nu sunt destinate vânzării. Acestea pot fi:

1.Active materiale uzurabile (epuizabile) – active cu o durată de utilizare (exploatare) limitată, la care se calculează uzura (epuizarea). Uzura se calculează la mijloacele fixe, iar epuizarea – la resursele naturale.

2.Active neuzurabile sunt active ce au o durată de utilizare nelimitată sau se află în proces de creare. Acestea cuprind terenurile şi activele materiale în curs (investiţiile capitale).

Întrucât, acestea dețin o parte considerabilă din totalul activelor, întreprinderea este impusă permanent să examineze prezentarea lor în situaţia financiară şi să determine, dacă investiţiile capitale efectuate la achiziţionarea sau crearea unui obiect reprezintă activ sau cheltuială, fiindcă aceasta poate influenţa substanţial rezultatele activităţii.

La punerii în funcţiune a obiectului activelor materiale pe termen lung este necesar de a lua în considerare caracteristicele lui. De exemplu, piesele de schimb intrate împreuna cu activul achiziţionat se includ în valoarea lui de intrare, iar uzura se calculează, pornind de la valoarea ușurabilă a activului, inclusiv valoarea acestor piese de schimb.

La reparaţia acestui activ valoarea pieselor de schimb folosite (garnitură), nu se include în consumuri sau cheltuieli.

Activul achiziţionat de întreprindere poate să cuprindă câteva elemente componente cu diverse durate de funcţionare utilă. În acest caz, fiecare element se contabilizează separat, uzura se calculă de asemenea separat.

Întreprinderea poate să achiziţioneze activul pentru securitatea şi protecţia mediului din utilizarea căruia nu va obţine nemijlocit un avantaj economic. Însă o atare achiziţionare este necesară pentru obţinerea unui avantaj din activele aferente, de aceea aceasta se constată drept activ.

Un atare activ se constată numai în acel grad în care valoarea de bilanţ a acestuia şi a activelor legate de el nu depăşeşte valoarea lor totală de recuperare luate în ansamblu. De exemplu, întreprinderea din industria chimică este nevoită să perfecţioneze noile metode (forme) de transportare şi păstrare a produselor chimice. Aceste perfecţionări noi se constată drept active cu condiţia că ele se recuperează, deoarece fără ele întreprinderea nu este în stare să producă şi să vândă produsele.

Obiectul constatat drept activ este evaluat la valoarea de intrare a acestuia. Valoarea de intrare a obiectului activelor materiale pe termen lung constă din:

– valoarea de cumpărare, inclusiv taxele vamale şi taxele pentru import;– impozitele pentru obiectele cumpărate, prevăzute de legislaţie;–cheltuielile de aducere a activului achiziţionat în starea de lucru pentru

utilizarea previzibilă a lui. Rabaturile comerciale şi scontul (înlesnirile) la cumpărare se scad la

determinarea valorii de cumpărare a activului. Cheltuielile de aducere a activului în stare de lucru, precum şi cele aferente

achiziţionării acestuia cuprind:–cheltuielile pentru pregătirea şantierului de construcţie;–cheltuielile de transport şi achiziţionare;–cheltuielile de montaj, instalare;–cheltuielile de salarizare a specialiştilor, de exemplu, a arhitecţilor şi

inginerilor. La intrare activele materiale pe termen lung se reflectă la valoarea de

intrare care este egală pentru:1.obiectele create la întreprindere cu costul efectiv, inclusiv impozitele;2.clădirile şi construcţiile speciale executate după metoda de construcţie în

antrepriză cu valoarea contractuală a obiectului, inclusiv impozitele;

3. obiectele achiziţionate contra plată de la întreprinderi şi terţe persoane: - clădiri şi construcţii speciale – cu valoarea de cumpărare plus

cheltuielile legate de reparaţie şi aducerea acestora în stare de lucru;- terenuri cu valoarea de cumpărare plus cheltuielile de achiziţionare;- maşini şi utilaje cu valoarea de cumpărare diminuată cu rabatul acordat,

reducerea acordată plus cheltuielile pentru procurarea acestora (asigurarea, taxele vamale, impozitele şi taxele, cheltuielile de transport), cheltuielile pentru montare, instalare, experimentare etc;

- mijloace fixe, preţul unitar al cărora depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, planificate pentru utilizare mai mult de peste un an în activitatea de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, sau sunt destinate închirierii sau pentru scopuri administrative.

- active materiale în curs (investiţii capitale) – cheltuieli pentru achiziţionarea şi crearea activelor la beneficiarul construcţiei în decursul unui proces îndelungat (achiziţionarea utilajului care necesită montaj, construcţia clădirilor şi construcţiilor speciale, plantarea şi cultivarea plantaţiilor).

- terenuri – un tip special de imobil care are o durată de utilizare nelimitată în desfăşurarea activităţii întreprinderii sau poate fi destinat închirierii.

- resurse naturale, care are formă naturală de rezerve de petrol, gaze, piatră, material lemnos etc., extrase (explorate) în cursul unei perioade îndelungate.

Imobilizările nemateriale sunt alcătuite din cheltuieli care, ca și cele materiale, se recuperează pe mai multe exerciţii financiare, dar sunt lipsite de substanţă. Acestea sunt active, sub formă de cheltuieli de cercetare dezvoltare, licenţe, mărci, procurări de brevete și altele și care pot mări substanţial valoarea financiară a întreprinderii (Samsung)

Imobilizările nemateriale nu îmbracă formă materială se utilizează mai mult de un an în activitatea de producţie, comercială şi alte activităţi (în scopuri administrative sau destinate chiriei).

Aceste imobilizări sunt fragile şi necesită o atenţie deosebită, întrucât pot fi fictive (cum sunt cheltuielile de cercetare). Ele se înscriu în activ doar pentru a putea fi amortizate, în perioadele următoare.

Active nemateriale în curs de execuţie – cheltuieli aferente creării activelor nemateriale (invenţiilor, diverselor formule, soluţiilor tehnice, elaborărilor de tehnologii noi, mostrelor industriale etc.) de însăşi întreprindere în decursul unei perioade mai mare de un an.

Amortizarea – repartizarea sistematică a valorii activului nematerial în decursul întregii durate de exploatare utilă a acestuia. Durata de folosire utilă reprezintă perioada de timp în decursul căreia se prevede utilizarea lui, sau cantitatea de unităţi de produse (volum de servicii) care se planifică să fie obţină de la utilizarea activului nematerial.

Imobilizări nemateriale cuprind posturi ce nu sunt omogene, precum: 1.Cheltuieli cu constituirea structurii antreprenoriale – reprezintă

cheltuieli ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea întreprinderii concretizate in: pregătirea documentelor pentru înregistrare; executarea ştampilelor; taxe si alte cheltuieli de înscriere si înmatriculare; cheltuieli privind emiterea si vânzarea de acţiuni si obligaţiuni; plata serviciilor prestate de consultanţi, cheltuieli de prospectare a pieţei si de publicitate; cheltuielile de constituire se recuperează pe calea amortizării pe o perioada de cel mult cinci ani;

2.Cheltuieli de cercetare-dezvoltare cuprind cheltuieli ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare, însa pentru a fi înscrise in bilanţ trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: proiectele de cercetare sa fie foarte bine individualizate şi să aibă şanse de reuşita tehnica si de rentabilitate economica ca si cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt amortizate intr-o perioada de cel mult cinci ani;

3.Cesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabricaţie etc:- cesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu in

patrimoniu de întreprindere si se pot referi fie la ocuparea sau exploatarea unei proprietăţi a domeniului public fie la acordul primit de la o firma de a fi reprezentantul sau pe un teritoriu geografic precis, in legătura cu comercializarea anumitor produse sau servicii. Cesiunea se amortizează pe o durata egala cu cea a contractului de cesiune;

• licenţele – drepturi juridice pentru practicarea unui gen de activitate. Pentru proprietatea intelectuală licenţa este un contract conform căruia o persoană (licenţiat) în anumite condiţii (comision) permite altei persoane (licenţiat) să folosească drepturile la proprietatea intelectuală;

• brevetele – drepturi exclusive garantate de stat pe o anumită perioadă, pentru fabricarea unui fel de produse, utilizarea sau vânzarea unui produs specific, de exemplu, drepturile ce rezultă din brevetele care aparţin întreprinderii privind invenţiile, noile soiuri de plante etc;

• know-how-urile sunt cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, tehnologice, comerciale, financiare, de gestiune şi de altă natură, acumulate care constituie secret comercial şi aduc avantaj economic (profit);

• copyright – drepturi de autor garantate de stat pentru publicarea, editarea, vânzarea operelor literare, muzicale, video şi de cinema, precum şi a altor opere de artă pe întreaga durată;

• francizele – drepturi acordate de o întreprindere (deţinător de drepturi) altei persoane juridice sau fizice pentru utilizarea unei anumite formule a produsului sau tehnologii a procesului de producţie pentru un comision stabilit;

• programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi complexul de programe pentru sisteme de prelucrare a informaţiei. Ele nu se refera la elementele materiale, ci la prestaţia intelectuala de elaborare a programelor, fiind considerate bunuri necorporale, create de unitate sau achiziţionate de la terţi si supuse amortizării, in funcţie de durata probabila de utilizare, insa nu pe o perioada mai mare de trei ani;

• goodwill (fond comercial) reprezintă depăşirea valorii de procurare a întreprinderii în ansamblu asupra valorii de piaţă a tuturor activelor, dacă acestea ar fi fost procurate separat, diminuată cu suma datoriilor. Este partea fondului ce nu se găsește în alte elemente de patrimoniu, dar concura la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activităţii. Se constituie numai prin achiziţie sau ca aport şi se evaluează cu ocazia determinării preţului de vânzare al întreprinderii ca diferenţa intre valoarea de achiziţie a fondului de comerţ si valoarea contabila a acestor elemente;

• emblemele comerciale şi mărcile de deservire – simboluri (denumiri) înregistrate, protejate de stat, cu drept exclusiv de utilizare a lor pentru identificarea mărfurilor, serviciilor unor persoane juridice şi fizice de mărfurile şi serviciile identice ale altor persoane juridice şi fizice;

• desenele şi mostrele industriale – un nou tip de articol înregistrat, cu funcţie de utilitate care acordă deţinătorului drept exclusiv de utilizare;

• drepturile de utilizare a activelor materiale pe termen lung - rezultă din documentele de protecţie a întreprinderii, pentru invenţii, mostre, denumirea locurilor de origine a mărfurilor, soiurilor noi de plante şi rase de animale, realizări de selecţie, drepturi şi privilegii de monopol, inclusiv dreptul de rulare a filmelor, dreptul de utilizare şi înregistrare a locului de broker procurat, drepturile de marketing, drepturile pentru desene şi mostre industriale, alte tipuri de proprietate intelectuală.

Activul nematerial se constată ca activ dacă:–există o certitudine întemeiată că întreprinderea, ca urmare a utilizării

activului, va obţine avantaj economic; –valoarea lui poate fi estimată cu un grad înalt de certitudine. Aceasta

se determină în baza documentelor la cumpărare sau schimb, iar la crearea lor în baza cheltuielilor materiale, retribuţii şi altor cheltuieli. Dacă este imposibilă determinarea valorii, ea nu poate fi identificat de alt activ material sau nematerial, utilizat în acelaşi fel de activitate.

Dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, consumurile aferente procurării (creării) lui se constată ca cheltuieli ale perioadei de gestiune.

Certitudinea în obţinerea viitoarelor avantaje economice din utilizarea acestuia este echivalentă cu constatarea că activul nematerial:

–va fi utilizat pentru obţinerea unui anumit avantaj economic (profit);–dispune de suficiente capacităţi potenţiale pentru afluxul viitor de

avantaje economice (profit). De exemplu, la dobândirea drepturilor de franciză valoarea acestora se

constată ca activ nematerial, dacă întreprinderea care procură franciza este în stare să argumenteze că:

–ea va asigura obţinerea unui avantaj economic (profit); –drepturile de franciză pot fi utilizate conform destinaţiei; –se planifică utilizarea ei conform destinaţiei; –întreprinderea a procurat sau poate să procure resursele, utilizarea

cărora va permite să obţină avantaj economic (profit) din franciză.

Faptul existenţei activelor nemateriale în formă de proprietate intelectuală (drepturi de folosire a invenţiei, descoperirii, desenelor industriale, emblemelor comerciale şi mărcilor de deservire, a denumirilor locurilor de origine a mărfurilor, a denumirii de firmă şi semnelor comerciale, protecţiei contra concurenţei necorecte) trebuie să fie reflectat, semnat, fixat pe purtătorii de informaţie.

Asemenea purtători pot fi: documentaţia tehnologiei procesului de producţie; documentaţia de proiectare; desenele cu imaginea mostrelor industriale; programele informatice.

Nu se consideră active nemateriale: – licenţele, procurate pe o perioadă de până la un an, şi programele

informatice, elaborate de întreprindere în decursul unei perioade, copiate pentru vânzare în decursul a mai multe perioade şi contabilizate în componenţa produselor;

– fondul comercial, brevetele, emblemele comerciale şi alte active nemateriale incluse în componenţa proprietăţii investiţionale.

La determinarea posibilităţii obţinerii din activul nematerial a viitoarelor avantaje economice întreprinderea trebuie să fie certă că le va obţine. Avantajul economic, care urmează a fi obţinut în viitor, poate fi exprimat sub formă de micşorare a descreşterii profitului. De exemplu, utilizarea proprietăţii intelectuale poate să reducă cheltuielile de producţie sau să majoreze venitul viitor.

Imobilizările financiare sunt creanţe, titluri, obligațiuni acţiuni, care sunt evaluate cel puţin o dată pe an şi se înscriu în patrimoniu. Ele pot fi evaluate la valoarea de cumpărare, la valoarea economică actuarială sau la valoarea pieţei. Ele sunt formate din:

1.titluri de participare reprezintă drepturile sub forma de acţiuni sau alte titluri de valoare in capitalul altor unităţi patrimoniale, care asigura unităţii deţinătoare exercitarea unui control, respectiv realizarea unui profit. Deţinerea titlurilor de oferă posibilitatea de a avea reprezentanţi in structurile de conducere a unităţilor emitente sau de a întreţine relaţii tehnice sau comerciale privilegiate cu aceasta.

2.titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu sau dobândite in vederea realizării unor venituri financiare, fără ca acestea sa poată interveni in gestiunea unităţii patrimoniale care le-a emis.

3.creanţele imobilizate sunt formate din: creanţe legate de participaţii (acordarea de împrumuturi întreprinderilor la care deţin titluri de participaţii); împrumuturi acordate pe termen lung şi alte creanţe imobilizate (garanţii si cauţiune depuse de unitate la terţi in vederea garantării bunei execuţii a unei obligaţii).

Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinata de:–Creşterea valorii prin: investiţii financiare in noi titluri de

participare; dobândirea de titluri imobilizate; acordarea de împrumuturi şi activarea creanţelor imobilizate

–Diminuarea valorii prin: vinderea titlurilor de participare; restituirea împrumuturilor; lichidarea creanţelor imobilizate

Totalitatea de active imobilizate se evaluează la: 1. Valoarea de intrare (valoarea de procurare sau valoarea istorică) –

suma mijloacelor băneşti achitate sau a echivalentelor acestora sau valoarea venală sub altă formă de compensare, acordată la achiziţionarea sau crearea activelor imobilizate.

2. Valoarea de bilanţ – suma cu care activele sunt evaluate la data întocmirii bilanţului. Ea este egală în dependență de tipul activului cu:

– mijloacele fixe şi resursele naturale –valoarea de intrare, corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura acumulată;

– terenurile – valoarea de intrare sau reevaluată;– activelor materiale în curs - suma cheltuielilor efective sau valoarea

reevaluată;– active nemateriale – valoarea de intrare corectată sau reevaluată

diminuată cu suma amortizării acumulate. 3. Valoarea corectată – valoarea activului determinată după efectuarea

investiţiilor capitale ulterioare în cazul ameliorării stării activelor, sau după efectuarea cheltuielilor ulterioare aferente sporirii sau restabilirii viitorului avantaj economic.

4. Valoarea venală (cu preţ curent) – suma cu care un activ ar putea fi schimbat în procesul operaţiei comerciale între părţile independente (participanţii afacerii).

5. Valoarea reevaluată – valoarea activelor determinată ca urmare a reevaluării acestora. în baza valorii venale.

6. Valoarea uzurabilă – valoarea de intrare a obiectului de mijloace fixe sau o altă sumă, care substituie valoarea acestuia în rapoartele financiare, diminuată cu valoarea probabilă rămasă în momentul achiziţionării activului.

7. Valoarea epuizabilă a resurselor naturale – valoarea de intrare sau altă valoare a resurselor naturale diminuată cu valoarea probabilă rămasă.

8. Valoarea de recuperare – suma pe care întreprinderea prevede să o recupereze ca urmare a utilizării activului.

9. Valoarea rămasă – suma netă (valoarea bunurilor materiale utilizabile), pe care întreprinderea prevede să o obţină la expirarea duratei de funcţionare utilă a activului, care se determină conform:

– perioadei în decursul căreia întreprinderea prevede utilizarea activului;

– cantităţii de unităţi de producţie, volumului de lucrări, servicii pe care întreprinderea prevede să le obţină din utilizarea obiectului.

10. Epuizarea resurselor naturale – repartizarea proporţională a valorii lor epuizabile în raport cu volumul rezervelor extrase.

11. Suma (valoarea) de recuperare – suma pe care întreprinderea presupune să o recupereze ca rezultat al utilizării activului, inclusiv valoarea rămasă în cazul ieşirii acestuia.

2. GESTIUNEA ACTIVELOR IMOBILIZATE ÎN CADRUL CIRCUITULUI OPERAŢIONAL.

Gestiunea activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale reprezintă o parte a strategiei financiare a întreprinderii şi constă în asigurarea modernizării şi utilizării eficiente a totalității de active implicate în procesul de obținere a rezultatului financiar.

Pentru a stabili necesarul de imobilizări corporale, respectiv mijloace fixe, trebuie avut în vedere volumul estimat al producției și randamentul utilajelor direct productive.

Asigurarea cu active se realizează prin proces de investiție. Aceasta este o alocare a unor lichidități prezente în scopul obținerii unor fluxuri de numerar viitoare.

Activele imobilizate, fiind formate la prima etapă de activitate a întreprinderii, necesită o gestionare permanentă, care îmbracă diferite forme şi este înfăptuită de diferite subdiviziuni ale întreprinderii.

O parte din aceste funcţii este îndeplinită de managementul financiar. Diversitatea de tipuri şi elemente de active imobilizate determină necesitatea clasificării preliminare a acestora.

Sub aspect funcţional se evidenţiază

Clasificarea activelor imobilizate

Sub aspect funcţional:

Mijloace fixe

Imobilizărinemateriale

Investiţii capitale în curs de execuţie

Investiţii capitale pe termen lung

Utilajul care necesită montare

Alte forme ale activelor imobilizate

Mijloacele fixe, sunt active preţul unitar al cărora depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, planificate pentru utilizare mai mult de peste un an în activitatea de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, sau sunt destinate închirierii sau pentru scopuri administrative

Imobilizările Imobilizările nematerialenemateriale – caracterizează activele imobilizate care – caracterizează activele imobilizate care nu au formă materială şi asigură înfăptuirea principalelor activităţi ale nu au formă materială şi asigură înfăptuirea principalelor activităţi ale întreprinderii.întreprinderii.

Investiţiile capitale în curs de execuţieInvestiţiile capitale în curs de execuţie – cuprind cheltuielile pentru – cuprind cheltuielile pentru construcţia şi montarea mijloacelor fixe aparte.construcţia şi montarea mijloacelor fixe aparte.

Utilajul care necesită montareUtilajul care necesită montare – se reflectă acele utilaje care sunt – se reflectă acele utilaje care sunt destinate instalării şi montării. destinate instalării şi montării.

Investiţii capitale pe termen lungInvestiţii capitale pe termen lung – caracterizează toate – caracterizează toate instrumentele financiare cu un termen de utilizare mai mare de un an instrumentele financiare cu un termen de utilizare mai mare de un an indiferent de mărimea lor.indiferent de mărimea lor.

Active imobilizate care deservesc activitatea operaţionalăActive imobilizate care deservesc activitatea operaţională – – cuprind activele pe termen lung, utilizate nemijlocit în procesul de cuprind activele pe termen lung, utilizate nemijlocit în procesul de realizare a activităţii de producţie.realizare a activităţii de producţie.

Active imobilizate care deservesc activitatea de investiţiiActive imobilizate care deservesc activitatea de investiţii – – caracterizează grupa activelor pe termen lung, formate în procesul caracterizează grupa activelor pe termen lung, formate în procesul investirii reale şi financiare.investirii reale şi financiare.

După caracterul deservirii diferitor tipuri de activitate

ale întreprinderii avem:

Active imobilizate care deservesc activitatea

operaţională

Active imobilizate care satisfac nevoile

sociale ale angajaţilor

Active imobilizate care deservesc activitatea

de investiţii

După apartenenţă:

Active imobilizate proprii

Active imobilizatearendate

După forma de garantare a creditului şi particularităţile asigurării:

Active imobilizate

mobile

Active imobilizate nemobile

Active imobilizate proprii – la ele se referă activele pe termen lung ale întreprinderii, care-i aparţin cu drept de proprietate, reflectate în bilanţul acesteia.

Active imobilizate arendate – caracterizează grupa activelor folosite de întreprindere în conformitate cu contractul de arendă încheiat cu proprietarul acestora.

Activele imobilizate mobile – caracterizează activele care în procesul creditării pot fi în orice moment folosite ca mijloc de acoperire a acestuia (maşini şi utilaje, mijloace de transport etc.)

Activele imobilizate nemobile – la ele se referă terenurile, clădirile, construcţiile, adică activele care în procesul creditării nu pot fi folosite pentru rambursarea creditelor.

Active imobilizate care satisfac nevoile sociale ale angajaţilor – caracterizează grupa obiectelor de menire social-culturală, formate în scopul deservirii lucrătorilor acestei întreprinderi.

Gestiunea activelor imobilizate fiind parte a activităţii operaţionale și respectiv a strategiei financiare a întreprinderii se efectuează în baza unui studiu care cuprinde o totalitate de etape, principalele fiind

1.analiza activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale în perioada precedentă;

2. optimizarea volumului şi componenţei activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale ;

3. asigurarea la timp a reînnoirii lor;4.asigurarea folosirii eficiente a acestora;5. formarea principiilor şi optimizarea structurii surselor de

finanţare a activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale .1, La prima etapă se efectuează analiza activelor imobilizate

operaţionale în perioada precedentă se înfăptuieşte în scopul studierii dinamicii volumului şi componenţei acestora, data expirării valabilităţii, intensitatea reînnoirii şi eficienţa utilizării. Această etapă include așa faze ca:

1.1.În prima fază a analizei se cercetează dinamica volumului activelor imobilizate operaţionale în raport cu volumul producţiei fabricate şi realizate. În procesul de analiză se studiază schimbarea coeficientului participării activelor în suma totală a activelor imobilizate operaţionale ale întreprinderii conform formulei:

AIAIOAIOCAIO

unde:CAIO – coeficientul participării activelor în suma totală a activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale;AIO – valoarea medie a activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale în perioada studiată;AI – valoarea medie a activelor imobilizate în perioada studiată.

1.2. În faza a doua se studiază componenţa şi dinamica structurii activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale.

1.3. La cea de-a treia fază se apreciază situaţia activelor imobilizate după gradul de uzură.

1.4. Faza a patra presupune determinarea perioadei de rotaţie a activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale ale întreprinderii.

2. Etapa a doua ţine de optimizarea volumului şi componenţei activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale. Ea se realizează cu luarea în consideraţie a rezervelor posibile ce pot apărea pe parcursul activităţii.

3. La a treia etapă se analizează problemele privitor la asigurarea la timp a reînnoirii activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale – în acest scop:

- se determină nivelul necesar de reînnoire pe grupe; - se calculă volumul total al activelor reînnoite în perioada

prezentată; - se stabilesc principalele forme şi costul reînnoirii diferitor

grupe de active ale întreprinderii.

Finanţarea reînnoirii activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale poate fi efectuată prin două metode. Prima se bazează pe faptul ca tot volumul de active se finanţează din contul capitalului propriu. Cea de-a doua constă în contopirea finanţării din contul capitalului propriu cu finanţarea din capitalul împrumutat. Alegerea variantei corespunzătoare se face ţinând cont de următorii factori:

1.suficienţa resurselor proprii pentru asigurarea dezvoltării economice a întreprinderii în perioada de prognoză;

2. costul creditelor contractate în raport cu profitul;3. realizarea corelaţiei de utilizare a capitalului propriu şi

împrumutat, care determină stabilitatea financiară a întreprinderii;

4. accesul întreprinderii la piaţa financiară.În procesul finanţării activelor imobilizate, o problemă

importantă este alegerea variantei alternative – cumpărarea sau arendarea lor. În condiţiile actuale, operaţiile de arendare (leasing) pot fi realizate sub forma leasing-ului financiar, întoarcerea acestora şi alte forme de leasing a activelor imobilizate.

4. La etapa a patra se analizează posibilităţile de folosiră eficientă a activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale – constă în perfecţionarea sistemului de măsuri orientate spre majorarea coeficientului rentabilităţii şi reîntoarcerii activelor de producţie.

Optimizarea volumului şi componenţei activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale se realizează cu luarea în consideraţie a rezervelor posibile ce pot apărea pe parcursul activităţii.

5. Ultima etapă prevede formarea principiilor şi optimizarea structurii surselor de finanţare a activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale.

Reînnoirea şi majorarea activelor imobilizate aferente activităţii operaţionale pot fi finanţate din contul capitalului propriu sau celui împrumutat, precum şi prin îmbinarea ambelor.

3. MIJLOACELE FIXE: ESENŢĂ, COMPONENŢA, CLASIFICAREA, EVALUARE

Mijloacele fixe caracterizează totalitatea activelor materiale ale întreprinderii sub formă de mijloacele de muncă, care participă la procesul de producţie de multe ori, treptat îşi transferă valoarea iniţială pe măsura uzurii asupra produsului finit şi nu-şi schimbă sau îşi schimbă neesenţial forma sa natural-substanţială.

Activele fixe au o pondere mare în cadrul bunurilor care formează patrimoniul agenţilor economici si au o durată mai mare de transformare în lichidităţi.

Acestea se structurează in: terenuri şi mijloace fixe propriu – zise. Se face distincţie intre cele doua, deoarece in timp ce mijloacele fixe, prin utilizare, se uzează si îşi pierd din valoare, valoarea terenurilor poate chiar creste datorita unor factori precum: amplasament, apropierea de pieţe de desfacere, grad de fertilitate. Mijloacele fixe se uzează, terenurile nu se uzează.

Mijloacele fixe sunt bunuri materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, aflate în sfera producţiei, comercializării şi prestaţiilor de servicii o perioadă mai mare de un an. Obiectele se consideră incluse în componenţa mijloacelor fixe din momentul punerii în funcţiune a acestora în baza documentelor.

În practica contabilă la ele se referă toate mijloacele de muncă cu un termen de utilizare mai mare de un an şi o valoare mai mare de plafonul stabilit.

În componenţa mijloacelor fixe se includ: clădirile, construcţiile speciale, instalaţiile de transmisiune, maşinile şi utilajele (instalaţiile şi echipamentele de forţă, de măsurare, reglare şi utilaje de laborator, calculatoarele, alte maşini şi utilaje, mijloacele de transport, instrumentele, inventarul de producţie şi de uz casnic, plantaţiile perene, cheltuielile capitale privind ameliorarea terenurilor, alte mijloace fixe (cheltuieli capitale pentru mijloacele fixe luate cu chirie etc.).

Nu se includ în componenţa mijloacelor fixe şi se raportă la investiţii sau la stocuri de mărfuri şi materiale: clădirile, construcţiile speciale şi alte obiecte care nu se utilizează în activitatea operaţională şi sunt destinate pentru scopuri investiţionale; animalele tinere şi la îngrăşat; obiectele destinate închirierii.

Investiţiile capitale în plantaţiile perene şi ameliorarea terenurilor sunt incluse în componenţa mijloacelor fixe anual, până la intrarea în perioada de rodire, în suma cheltuielilor aferente suprafeţelor date în folosinţă, indiferent de încheierea întregului complex de lucrări.

Investiţiile capitale pentru ameliorarea terenurilor formează o categorie separată de mijloace fixe. Indiferent de valoare mijloacele fixe cuprind maşinile şi uneltele agricole, animalele adulte de lucru şi cele productive, instrumentele de construcţie şi mecanizate.

Mijloacele fixe se clasifică în dependenţă de aşa particularităţi ca:1.În dependenţă de forma naturală – substanţială:

– clădiri – blocuri ale secţiilor de producţie,birourile întreprinderii şi a subdiviziunilor;

– construcţii speciale – sonde de petrol, poduri, drumuri speciale, îngrădituri, fântâni arteziene;

– instalaţii de transmisie – reţele electrice, telecomunicaţii, conducte;– maşini şi utilaje: – maşini şi utilaje de forţă – generatoare, transformatore;– maşini şi utilaje de lucru – liniile tehnologice automate;– aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator;– tehnica de calcul – computere, calculatoare;– alte maşini şi utilaje – maşini şi utilaje care nu întră în grupele

enumerate.– mijloace de transport – transportul auto, căile ferate, aerian, nave

maritime;unelte şi scule, inventar de producţie şi gospodăresc,– alte mijloace fixe – fondurile de bibliotecă, valorile muzeale;2. în dependenţă de rolul în procesul de producţie se împart în:– mijloace fixe active – mijloace fixe participă nemijlocit la procesul de

producţie, transformând obiectul muncii în produs finit (maşini, utilaje);

– mijloace fixe pasive – creează condiţii pentru realizarea procesului de producţie (clădiri, mijloace de transmisie).

Divizarea mijloace fixe productive pe grupe (pe elemente) permite de a determina structura mijloace fixe şi de a analiza nivelul sau gradul de progresivitate al acestei structuri. Structura mijloace fixe este ponderea (%) fiecărei din grupele sau elementele mijloacelor fixe către valoarea totală a lor. Divizăm structura: generală; productivă, tehnologică.

3. după caracteristicile tehnice:–clădiri si construcţii speciale;–maşini, utilaje si instalaţii de lucru;–aparate de măsura, control, reglaj;–mijloace de transport;–animale si plantaţii;–birotica si inventar gospodăresc. In funcţie de caracteristicile tehnice, legea prevede duratele normale de

funcţionare pentru fiecare dintre mijloacele fixe. In funcţie de acestea se calculează anuitatea uzurii

4 În funcţie de regimul de utilizare:–mijloace fixe in funcţiune;–mijloace fixe in conservare.Mijloacele fixe se pot afla, pe durata unui exerciţiu, in conservare, fie

datorita reducerii temporare a volumului producţiei, fie datorita schimbării sortimentului produselor vândute sau produse, fiind cesionate.

Pe perioada conservării nu se înregistrează amortizarea lor, urmând ca in ultimul an de funcţionare aceasta sa fie suportata din profitul net al întreprinderii.

5. In funcţie de patrimoniul cărora aparţin:• mijloace fixe proprii;• mijloace fixe luate cu chirie6. În dependenţă de modul de participare la procesul de

producţie:• mijloace fixe productive – participă nemijlocit la procesul

de producţie sau creează condiţii pentru realizarea procesului de producţie (strunguri, clădiri, maşini, instrumente);

• mijloace fixe neproductive sunt destinate pentru satisfacerea necesităţilor sociale a lucrătorilor întreprinderii (spital, profilatorii, săli sportive, grădiniţe, ospătării ect.).

Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii. Mărimea activelor fixe influenţează rentabilitatea, deoarece sunt purtătoare de cheltuieli de amortizare, întreţinere, chirii, sarcini financiare, astfel că la stabilirea volumului imobilizărilor este necesar să se ţină seama de criteriul rentabilităţii.

Evaluarea mijloacelor fixe Subevaluarea şi supraevaluarea mijloacelor fixe au efect

nedorit asupra costurilor, rezultatelor financiare şi a profitului. În evidenţa agenţilor economici, mijloacele fixe sunt înregistrate la o anumită valoare de inventar.

Se evidenţiază aşa metode de evaluare a mijloace fixe:1. valoarea iniţială – valoarea mijloace fixe la momentul

introducerii în funcţiune. Mijloace fixe la valoarea iniţială (MFvi) se determină:

MFvi = Pc + Cht + Chm, unde–Pc - preţul unitar de cumpărare a mijloacelor fixe;–Cht - cheltuielile de transport;–Chm - cheltuielile de montare. În evidenţă, activele fixe

sunt înregistrate la valoarea de inventar care poate fi: valoarea iniţială sau de origine şi valoarea de înlocuire sau actualizată.

Valoarea iniţială a activelor fixe este volumul cheltuielilor cu investiţiile în activele fixe plus cheltuielile ocazionate de transportul, montarea şi punerea în funcţiune a acestora.

După constatarea iniţială, activul trebuie să fie contabilizat la valoarea de intrare a acestuia, diminuată cu uzura acumulată. De aceea în perioada de exploatare a obiectului trebuie diminuată permanent valoarea acestuia până la valoarea de recuperare.

Dacă activul a pierdut parţial valoarea de intrare, prin urmare şi avantajul economic, rezultat din calamităţile naturale sau avarii, deteriorări, o parte din valoarea de bilanţ a acestuia în mărimea pierderii valorilor trebuie să fie trecută la cheltuieli. O atare casare a valorii se efectuează pe fiecare obiect separat.

Întreprinderea poate să aplice metoda alternativă de evaluare a mijloacelor fixe, potrivit căreia: dacă după constatarea iniţială activul a fost evaluat, acesta trebuie să fie contabilizat la valoarea reevaluată, care constituie valoarea venală la data reevaluării diminuată cu suma respectivă a uzurii acumulate.

Valoarea venală a mijloacelor fixe este valoarea de piaţă. Ea se determină prin expertiza estimativă. Dacă la unele obiecte lipseşte valoarea de piaţă confirmată, evaluarea acestora se efectuează la valoarea de recuperare.

Valoarea venală a obiectului mijloacelor fixe se determină, ţinând cont de destinaţia utilizării acestuia la data evaluării. Când se prevede utilizarea activului conform altor destinaţii, acesta va fi evaluat, ca şi celelalte obiecte utilizate, în aceleaşi scopuri. Frecvenţa reevaluării activelor depinde de gradul modificărilor survenite în valoarea venală a activului respectiv supus reevaluării.

Dacă valoarea venală a obiectului deja reevaluat diferă considerabil de valoarea de bilanţ a acestuia (ca rezultat al inflaţiei, modificării preţurilor la obiectul respectiv pe piaţă etc.), acesta trebuie să fie supus din nou reevaluării. Obiectele mijloacelor fixe, a căror valoare venală este instabilă şi se modifică considerabil, se reevaluează anual. Obiectele mijloacelor fixe (clădirile, construcţiile speciale), a căror valoare venală se modifică neînsemnat, sunt supuse reevaluării o dată în trei-cinci ani.

Dacă un obiect dintr-o grupă oarecare de active (totalitate de obiecte omogene prin conţinutul şi modul de utilizare sau prin componenţa naturală şi materială) este reevaluat, este necesară reevaluarea întregii grupe de obiecte.

La reevaluarea obiectelor, care alcătuiesc o grupă de active, toate obiectele se reevaluează simultan. În caz contrar, sunt inevitabile reevaluarea selectivă a activelor şi reflectarea rezultatelor în rapoartele financiare, ceea ce conduce la trecerea cheltuielilor şi valorii lor la date diferite, şi la incomparabilitate indicatorilor.

La reevaluarea obiectului mijloacelor fixe este necesar a calcula şi suma uzurii acumulate a acestuia la data reevaluării care se determină:

–prin produsul sumei uzurii obiectului până la reevaluare şi a coeficientului modificării valorii de bilanţ după reevaluarea acestuia, care se calculează prin raportul dintre valoarea de înlocuire (reevaluată) a activului şi valoarea de bilanţ a acestuia până la reevaluare;

–din valoarea de bilanţ a obiectului după reevaluarea acestuia se scade uzura acumulată, calculată după reevaluare, în acest caz uzura este egală cu zero. Rezultatele reevaluări obiectului mijloacelor fixe după constatarea acestuia ca activ se reflectă în felul următor:

–suma majorării valorii de bilanţ se trece la majorarea capitalului propriu;

–suma reducerii valorii de bilanţ se trece la micşorarea capitalului propriu.

Aceste modificări ale valorii de bilanţ sunt reflectate pe fiecare activ în parte.

Este interzisă compensarea reducerii valorii de bilanţ din reevaluarea unui activ pe seama majorării valorii de bilanţ a altui activ. Când mijloacele fixe şi alte active pe termen lung sunt scoase din z sumele majorării şi micşorării valorii de bilanţ sunt trecute respectiv la venituri şi cheltuieli ale activităţii de investiţii.

Valoarea inițială este influenţată în timp de deprecierea monedei aferente (înregistrate la acel mijloc fix), iar pentru aceasta este necesară reevaluarea activelor în vederea stabilirii valorii actualizate rămase. Valoarea actualizată rămasă (Var) în funcţie de valoarea de investiţii actualizată (Via), durata consumată (Dc) si durata rămasă (Dr), după relaţia

unde:•Var = valoarea actualizată rămasă;•Via = valoarea de intrare actualizată;•Dr = durata de funcţionare rămasă;•Dc = durata de funcţionare consumată.Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în

care are loc această operaţiune. Cu ocazia reevaluării se stabilesc şi noi durate normate de

serviciu concomitent cu duratele rămase şi cele consumate. Durata de serviciu (normată) este o perioadă medie de timp în care activele fixe vor putea să funcţioneze.

DrDcDrViaVar

La stabilirea acestea trebuie să se ţină seama de :– uzura fizică, deprecierea datorată folosirii, timpului, factorilor

naturali – demodarea(uzura morala), adică învechirea tehnologiei – care

poate face necesară înlocuirea unui sistem încă în stare de funcţiune cu altul mai modern.

– condiţiile de folosire date de mediul în care funcţionează activele fixe, numărul de ore de lucru într-o zi.Valoarea de înlocuire este dată de totalitatea cheltuielilor care s-

ar efectua de un agent economic pentru a înlocui un activ fix cu altul, identic sau echivalent. Această valoare se stabileşte prin operaţiunea de evaluare a activelor fixe.

2. valoarea de bilanţ – este egală cu valoarea iniţială diminuată cu uzura acumulată; valoarea mijloacelor fixe la finele anului:

MFvb = MFvi – Uac, unde •MFvb - mijloacele fixe după valoare de bilanţ;•Uac - uzura acumulată.3. valoarea uzurabilă – este egală cu valoarea iniţială diminuată

cu valoarea rămasă MFvuz:MFvuz = MFvi – MFvr

4. valoarea medie anuală iniţială (MFma) – este valoarea iniţială reală, ce exprimă utilizarea reală a mijloacelor fixe:

MFma = MFîa + (MFînt x n1/12) - (MFexl x n2/12), unde–MFîa exprimă valoarea iniţială a mijloacelor fixe la începutul anului curent,–(MFînt x n1/12) - valoarea medie a mijloacelor fixe introduse (MFînt) în anul curent;–(MFexl x n2/12) – valoarea medie a mijloacelor fixe excluse din funcţiune (MFexl) în anul curent;–n1(2) – numărul de luni întregi de funcţionare (ne funcţionare) a mijloacelor fixe introduse (excluse) din momentul introducerii (excluderii) până la finele anului.–12 – lunile anului. Dacă achitarea activului este amânată după termenul obişnuit de acordare a creditului, valoarea acestuia la momentul achiziţionării este egală cu echivalentul mijloacelor băneşti. Diferenţa dintre această sumă a echivalentului şi plăţile generale se consideră drept cheltuială aferentă plăţii dobânzilor pentru credit, dacă aceasta nu se capitalizează în conformitate cu metoda alternativă admisibilă

Durata de funcţionare utilă se determină conform: • perioadei în decursul căreia întreprinderea prevede utilizarea

activului;• cantităţii de unităţi de producţie, volumului de lucrări, servicii pe care

întreprinderea prevede să le obţină din utilizarea obiectului. Uzura mijloacelor fixe – repartizarea sistematică a valorii uzurabile a

mijloacelor fixe în decursul duratei de funcţionare utilă.Epuizarea resurselor naturale – repartizarea proporţională a valorii

epuizabile a resurselor naturale în raport cu volumul rezervelor extrase.

Suma (valoarea) de recuperare – suma pe care întreprinderea presupune să o recupereze ca rezultat al utilizării activului, inclusiv valoarea rămasă în cazul ieşirii acestuia.

Unitatea (obiectul) activelor materiale se constată ca activ în cazul în care:

• există o certitudine întemeiată că în urma utilizării acestuia întreprinderea va obţine un avantaj (profit) economic;

• valoarea activului poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine. Dacă aceste două condiţii nu pot fi satisfăcute, activul se consideră drept

cheltuială a perioadei de gestiune.

4. ESTIMAREA EFICIENŢEI UTILIZĂRII MIJLOACELOR FIXE

Gradul de utilizare eficientă a mijloacelor fixe poate fi determinat în baza anumitor indicatori grupaţi în două categorii de indicatori.

Prima grupă cuprinde indicii particulari printre care se evidenţiază:I. Indicatorii utilizării mijloacelor fixe – pentru aprecierea

utilizării părţii active a activelor fixe:Coeficientul extensiv al folosirii a mijloacelor fixe (Kex)

caracterizează folosirea mijloacelor fixe în dependenţă de durata de funcţionare şi se determină ca raportul dintre fondul de timp real de folosire a lor (Fn1) şi fondul de timp calendaristic maxim posibil (Fn0)

Kex = Fr / FnFr – fondul real de utilizare

Fn – fondul normat (nominal) de utilizareDin formula se stabileşte durata de rezervă care este diferenţa dintre

potenţialul folosirii mijloacelor şi durata reală de folosireTr = Fn – Fr

Fondul normat presupune trei tipuri: –calendaristic – presupune aprecierea duratei reieşind din numărul de

zile pe an şi numărul de ore într-o zi –nominal – ţine cont de regimul de lucru, adică numărul de schimburi

într-o zi, precum şi de zilele de odihnă şi sărbători–efectiv – ţine cont de reparaţiile capitale

2.Coeficientul intensiv de folosire a mijloacelor fixe (Kin) – caracterizează utilizarea activelor după productivitatea lor de producţie şi se determină ca raportul dintre productivitatea reală a mijloacelor fixe (Qr) şi productivitatea nominală de proiect (Qmax)

Kin = Qr / Qmax, undeQr – volumul real de fabricareQmax – potenţialul de fabricare3. coeficientul integral (Kint) – caracterizează în ce

măsură sunt folosite mijloacele fixe din punct de vedere a duratei de utilizare şi a capacităţii de fabricare:

Kint = Kex x Kint

II. Indicatorii dinamicii mijloacelor fixe:1.coeficientul de înnoire (Kînt) – se determină ca

raportul dintre mijloacele introduse (MFînt) şi mijloacelor fixe la sfârşitul anului (Vmf s.a):

Kînt = Vmf într / Vmf s.a.Vmf într – valoarea mijloacelor fixe întrateVmf s.a. – valoarea mijloacelor fixe la sfârşitul anului

Care se apreciază Vmf î.a. + Vmf într – Vmf exVmf î.a. – valoarea mijloacelor fixe la începutul anuluiVmf ex – valoarea mijloacelor fixe ieşite

2. coeficientul sporirii (Ksp)Ksp = (Vmf într – Vmf ex) / Vmf s.a.

3. coeficientul de schimb (Ks) – se calculă Ks = T1 + T2 + T3 / Tmax

T1 , T2 , T3 - durata de lucru în schimbul 1 , 2, 3Tmax – durata posibilă de funcţionare într-un

schimb Ks = n1 + n2 + n3 / n0

n1 , n2 , n3 – numărul de unităţi de utilaj care funcţionează în schimbul 1, 2 şi 3n0 - numărul de unităţi instalate în secţie

IV. Indicatorii stării mijloacelor fixe:1. coeficientul de uzură (Cuz) – caracterizează

gradul de uzură a mijloacelor fixe şi se determină ca raportul dintre uzura acumulată (Uac) şi valoarea iniţială a mijloacelor fixe (MFvi):

Cuz = Uac / MFvi2. coeficientul utilizării (Cut) – caracterizează

gradul de utilizare a mijloacelor fixe şi se determină ca raportul dintre valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe (MFVB) şi valoarea iniţială a mijloacelor fixe (MFvi):

Cut = MFVB / MFvi.

A doua grupă include indicii generalizatori, şi anume:1.randamentul mijloacelor fixe (RMF) – este indicator economic

generalizator, care caracterizează nivelul eficienţii utilizării mijloacelor fixe. Se determină în formă de coeficient, ca raportul dintre volumul anual a producţiei şi valoarea medie anuală a mijloacelor fixe. El ne arată cantitatea de producţie (lei) ce revine la 1 lei de mijloace fixe.

Produs (VCM; VPG; VPM; VPC; VPN; VPCN; VPNN)Rmf = ---------------------------------------------------------------------------Vmf m.a.Aprecierea valorică depinde de scopul analizei şi poate fi următoarea: VCM – caracterizează volumul circulaţiei mărfurilor VPG – valoarea produsului global – reflectă volumul producţiei

fabricate pe parcursul anumitei perioade, se calculă: VPG = VPM + (Ws.a. – Wî.a),

unde: W – caracterizează volumul producţiei în execuţieVPM – volumul producţiei marfă – reflectă volumul producţiei

fabricate în perioada corespunzătoare în scopul vânzării, se calculă: VPM = PF + Sv + LCI ,

unde: PF – produs finit;Sv – semifabricate pentru vânzareLCI – lucrări cu caracter industrial VPC – volumul producţiei comercializate – reflectă volumul producţiei

vândute pe parcursul unei perioade, se calculă

VPC = VPM + (Sdep î.a – Sdep s.a.) + (Sme î.a. – S me s.a.) VPN – volumul producţiei nete VPN = VPM – Chelt mat - AmortVPCN – volumul producţiei convenţional neVPCN = VPM - Chelt matVPNN - volumul producţiei normativ nete

VPNN = Salariu bază n + K x Salariu bază + Profit normatsau

RMF = PM (VN) / MFmaPM (VN) – producţia marfă sau vânzările nete, lei;MFma – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.2.capacitatea mijloacelor fixe (CMF) – indicator generalizator invers

randamentului, care indică ce volum de mijloace fixe (lei) revine la un leu de vânzări sau de producţie:

CMF = MFma / VN (PM) sau CMF = 1 / RMF3.capacitatea de înzestrare cu mijloace fixe Cînz – caracterizează gradul de înzestrare a muncii cu mijloace fixe şi se calculă ca raportul dintre valoarea medie anuală a activelor fixe (MFma) şi numărul de lucrători Nl sau PIP (personalul industrial productiv) 3. Compoziţia mijloacelor fixe:

KMFactive = m.f. active / m.f. totale