Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de cultură și politică n Serie nouă n martie 2018 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Nr. 228

JUSTIŢIE 3‑4

Justiţia în tranziţieAdelina‑Liana Ţînţariu n

Adrian Păduraru

Cred n

MANIFEST 24

Ameninţările lui PutinDan Pavel

Anul XVIII

În plină campanie pentru ale­geri cu învingător predeter­minat, Vladimir Putin a făcut

o demonstraţie de forţă. În afară de promisiunile electorale legate de măsu­rile antisărăcie, de creștere a nivelului de trai, în cuvântarea televizată eternul președinte a prezentat o serie de filme video și de animaţie privind progresele rusești în materie de armament conven­ţional și nonconvenţional. Nici în timpul Războiului Rece nu au fost transmise pu­blic ameninţări atât de explicite la adre­sa rivalului nuclear, the United States of America. Seriozitatea lor este și mai gravă pentru statele din „prima linie” de apă­rare, precum România și Polonia. Putin a anunţat că Rusia a dezvoltat și testat o nouă linie de arme strategice nucleare capabile să străpungă toate sistemele de apărare antinucleare ale SUA (deci și ale NATO).

În anii din urmă, presa internaţio­nală  s­a concentrat mai mult asupra amestecului serviciilor secrete rusești în alegerile americane, europene, în refe­rendumuri, în manipularea și finanţarea formaţiunilor extremiste din ţările occi­dentale ș.a.m.d. S­a uitat că Rusia și­a mo­dernizat continuu arsenalul nuclear. În ciuda prăbușirii regimurilor comuniste de tip sovietic, cursa înarmării a conti­nuat. Iar când conducătorul unui stat cu un imens arsenal de arme de distrugere în masă face ameninţări, ele trebuie luate în serios.

Putin a prezentat secvenţe din tes­tarea rachetelor nucleare RS­28 Sarmat. Raza lor de acţiune este de 11 000 kilo­metri și poartă 15 focoase nucleare. Un alt sistem de rachete balistice este Satan 2. Agresivul lider rus a mai vorbit despre o armă laser funcţională, drone subacva­tice, rachete hipersonice și o rachetă de croazieră care poate zbura indefinit. Ra­cheta hipersonică (numită Kinzhal) are de zece ori viteza sunetului, iar Putin ave­rtizează că poate penetra orice sistem de apărare antibalistic. Unele arme sunt deja testate „pe teren”: primul bombardier ne­detectabil rus Su­57 a fost folosit recent în misiuni de luptă din Siria. Ar mai fi și alte exemple, însă ceea ce contează sunt semnificaţiile mesajelor transmise. Putin a declarat explicit că modernizarea arse­nalului militar rusesc este răspunsul la politica externă agresivă a SUA de după 2001. Iar candidatul la un nou mandat a insistat asupra consecinţelor retragerii americanilor în 1972 din tratatul privind rachetele antibalistice! Adică, din vremea Uniunii Sovietice.

Cursa înarmărilor n­a încetat după Războiul Rece, iar de această dată între adversari sunt și fostele state comuniste „satelit”. Cursa va continua indiferent dacă Donald Trump va supravieţui sau nu re­zultatelor investigaţiilor comisiei specia­le privind scandalul implicării Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016. Va con­tinua indiferent cine va fi viitorul preșe­dinte al Americii. Prin subminarea SUA și

discreditarea actualului președinte, Putin urmărește subminarea și discreditarea  în­tregii ordini mondiale instaurate și patro­nate de americani după cel de­al Doilea Război Mondial.

Ca și Germania de după Primul Răz­boi Mondial, Rusia nu s­a împăcat cu pier­derea Războiului Rece, a „imperiului ex­terior” al fostelor ţări comuniste­satelit (inclusiv România), a fostelor republici so­vietice. Revanșardismul s­a manifestat deja în Ucraina, Siria, Republica Moldova și chiar în Balcani. Semne de întrebare pri­vind amplitudinea amestecului Rusiei s­au ridicat în legătură cu Brexit, referendu­mul pentru separarea Cataloniei, alege­rile din Olanda, Franţa, Austria și din alte ţări. Una dintre ipotezele de notorietate din anii din urmă este că principalul efect al amestecului rușilor în politica internă a acestei ţări este bilanţul neîmplinirilor din aproape toate domeniile de activitate, de la alegeri și guverne ineficiente la sa­botarea politicilor din domeniul educaţiei, îngrijirii sănătăţii, infrastructurii ș.a.m.d.

Sună tentant să crezi că eșecurile noastre naţionale, faptul că România este pe ultimul loc în Europa și în Uniunea Europeană în multiple domenii, la dife­rite standarde, nu au fost cauzate doar de corupţia internă, ineficienţa guverna­mentală, clientelism, lipsa profesionalis­mului. Oricum, cu cât este mai precară consolidarea democraţiei unui stat, cu atât crește riscul subminării sale de către o putere ostilă.

Unirea Basarabiei cu RomâniaPetru Clej, Iulian Chifu, Eugen Tomac, Radu Găină și Sergiu Musteaţă n

UNIREA 5‑9

Un secol de istorie naţională şi europeană (1918‑2018)Dan Dungaciu și Victor Rizescu n

CENTENAR 10‑11

INTERVIU 12‑14

Nicolae Dabija:„Conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei acasă e favorabilă”Interviu realizat de Adriana Nazarciuc și Dan Pavel n

Cristina SimionTrei zile cu Eugen Raportoru n

CRONICI 23

Sursa foto: CNSC – Sectiunea Basarabia

Revistă de cultură şi politică martie 2018

Director:Dan Pavel

Redactor‑şef:Sabin Drăgulin

Secretar general de redacţie:Adina Scutelnicu

Redacţia:Maria Bilașevschi, Teodor Corban, Andrei Crăciun, Florina Rodica Hariga, Romeo Aurelian Ilie, Oana Maria Nicuță, Ursula Ollendorf, Adrian Păduraru, Ioana Scoruș, Cristina Simion, Mihaela Stanciu, Mihaela Toader, Dana Țabrea, Daniel Ungureanu

Departamentul tehnic:Cornelia Păduraru (șef departament tehnic & editor web), Anastasia Stoiciu, Teodora Diaconu (grafică),Andrei Cucu (fotoreporter),Simina Jitariu (director comercial)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597

E‑mail: adina.scutelnicu@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură şi politică editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii”(Decretul nr. 471/2016).

Partener media principal:

2 | ACTUALITATE

Repoziţionările Chinei şi noul dezechilibru mondial

Cronică internă

Cronică internaţională

Pe scut sau sub scutSabin Drăgulin

În viaţa Partidului Comunist Chinez s­au petrecut schimbări spectaculoase, care vor afecta raporturile de forţe la nivel plane­

tar. În ultimul sfert de secol, Occidentul și lumea liberă s­au complăcut în iluzia că ri­dicarea Chinei la statutul de supraputere și transformarea în lider al comunităţii inter­naţionale se petrec simultan cu procesele „ireversibile” de democratizare a ţării și de instaurare a economiei de piaţă. Dar acele iluzii s­au prăbușit. A devenit clar chiar și pentru filochinezi că s­a trecut de la un regim semiautoritar sau de soft authoritarianism la dictatură. Măsurile luate la ultimul congres al celui mai mare partid din lume și anunţa­rea procedurilor de permanentizare în func­ţia de președinte al ţării a lui Xi Jinping au risipit îndoielile. S­au scris sute de articole pe această temă. Una dintre cele mai sincere recunoașteri este în prestigiosul săptămânal britanic The Economist.

În fostele ţări comuniste, au fost mulţi care nu s­au lăsat păcăliţi nici de jocul perfid al Rusiei și nici de imensa operaţiune chine­ză de dezinformare. Occidentalii chiar îi acu­zau că sunt conspiracy‑minded. Ceea ce s­a petrecut însă în ultimele luni spulberă toate calculele strategice regionale și mondiale fă­cute după ce Donald Trump a compromis în mare parte statutul de lider mondial al SUA.

Să  amintim doar retragerea unilaterală din acordul planetar legat de schimbările clima­terice. China s­a grăbit să preia rolul de lider mondial, iar antiamericanismul din multe state i­a făcut pe liderii acelora să accepte situaţia.

Anul trecut, înaintea întâlnirii Trump­­Jinping de la Mar­a­Lago, la CNN, Fareed Zakaria anunţa profetic transferarea  leader­shipului mondial de la USA către China. Dar tocmai atunci, ca reacţie la folosirea de către guvernul lui Assad a armelor chimice împotriva civililor, Trump a ordonat bombar­darea Siriei. Ceea ce Barack Obama nu făcuse, în circumstanţe mult mai grave. Tot în ace­leași zile, în Afganistan a fost lansată împo­triva militanţilor ISIS the mother of all bombs (cea mai mare bombă convenţională din is­torie); în Somalia, trupele speciale americane s­au alăturat guvernului pentru combaterea al­Shabaab (organizaţie afiliată al Qaeda). Or, de la dezastrul din timpul administraţiei Clinton (s­au făcut filme pe această temă, ca să nu menţionăm bibliografia de specialitate), trimiterea de trupe în Somalia era un tabu pentru americani. Trump a demonstrat că, în materie de hard power, pentru multă vreme de acum încolo, America va rămâne singura supraputere militară. Și atunci chinezii au încercat să preia iniţiativa în alte domenii – în diplomaţie, în trimiterea de trupe de pace

ONU, în ajutorarea statelor pe care ameri­canii le­au pus pe lista neagră.

Acum, totul este compromis pentru China, deoarece lumea liberă nu va accepta ca lider mondial un stat dictatorial. Iar Trump nu va rămâne la putere o veșnicie. Reconcilierea Americii cu restul lumii a început. Simptoma­tic este că Trump a căzut iniţial în capcana ac­ceptării Chinei ca mediator în complicatele relaţii cu Coreea de Nord, iar de atunci încoace situaţia s­a înrăutăţit. Odată cu Jocurile Olim­pice de Iarnă, Coreea de Sud (unul dintre aliaţii strategici cheie ai SUA) a preluat ini­ţiativa tratativelor cu Coreea de Nord. O în­tâlnire între liderii american și nord­coreean ar fi fără precedent. China nu mai este naţiu­nea indispensabilă.

A doua zi după instalare, Trump a retras SUA din Trans­Pacific Partnership, construc­ţia instituţională căreia Obama i­a dedicat opt ani. Unul dintre scopurile strategice al acelei organizaţii era China’s containment. Dar evoluţiile Rusiei și Chinei din ultima jumă­tate de an l­au făcut pe Trump să­și reconsi­dere poziţia faţă de TPP. Acum este sfătuit de generalii din poziţiile­cheie să continue jocul geopolitic început de Obama în zona Asia­­Pacific. Dacă îi va asculta, China va rămâne doar o mare putere regională. Așa cum plă­nuiseră minţile strategice luminate. (Timpul)

Cronica internă a lunii martie se află, în opinia mea, sub semnificaţia expre­siei antice „sub scut sau pe scut”. Ma­

mele spartanilor, la momentul în care aceștia plecau la război îi întovărășeau cu acest re­fren. Sensul acestor cuvinte era că, la reîn­toarcerea în patrie, fie erai victorios și atunci erai sub scut, fie erai înfrânt și te întorceai pe scutul care era sicriu. Această impresie am avut­o urmărind mișcările liderilor celor două prin cipale partide politice din România, PSD și PNL.

În cazul PSD, „destinul” politic al parti­dului a fost „lipit”, greșit din punctul meu de vedere, de cel al lui Liviu Dragnea. Bazat pe un principiu de marketing electoral de bază, imaginea liderului, bună sau rea, influenţea­ză procentul în sondaje. Principiul este corect, însă istoria ultimilor aproape 30 de ani ne demonstrează că PSD, ca urmaș politic al FSN, beneficiază de un bazin electoral solid și un electorat captiv receptiv. Ca urmare, în alegerile politice, PSD nu a cunoscut un pro­cent mai mic de 30%. O altă observaţie este că, în afară de Ion Iliescu, nici un alt lider al partidului care i­a succedat nu a reușit să fie o locomotivă. Din acest punct de vedere, de­monizarea lui Dragnea în speranţa că scorul în alegeri al PSD va scădea este un rămă­șag, riscând mai degrabă să îl transforme pe acesta într­o victimă. Face bine la audienţele TV, dar mai puţin la procentele în alegeri. Cert este că în urma Congresului extraordi­nar care și­a închis lucrările în ovaţiile celor 4 000 de delegaţi ce au sprijinit fără crâcnire linia impusă de la centru, deviaţioniștii au fost pedepsiţi, iar schismaticii au fost trecuţi pe o linie moartă. În acest moment, orice dis­cuţie privitoare la posibila erodare a imaginii lui Liviu Dragnea în partid s­a încheiat. Reve­nind la refrenul iniţial, Dragnea s­a întors în patrie sub scut, alături de alţi tovarăși de lup­tă politică. Desigur, ca în orice partid, fiecare

criză poate produce o schimbare a situaţiei, dar, momentan, liderul este înconjurat de fideli. O singură tușă mai am de adăugat la acest subiect, este interesant că, la TVR, acest con­gres s­a bucurat de maximum de spaţiu de antenă, în timp ce alt eveniment politic im­portant, de această dată desfășurat în ograda PNL, respectiv organizarea Consiliului Na­ţional, s­a „bucurat” de doar câteva minute. „Libertatea” jurnalistică și­a spus cuvântul.

PNL, ca orice partid aflat în opoziţie, lup­tă prin mijloace proprii să revină la putere. Până acum, această luptă a părut să nu fie condusă cu motoarele turate la maximum, motivaţia principală fiind problema în justi­ţie pe care președintele partidului, Ludovic Orban, a avut­o. Odată cu achitarea definitivă primită la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, se așteaptă apariţia unui nou suflu. O schim­bare de atitudine este necesară pentru sănă­tatea democraţiei românești în condiţiile în

care raportul dintre putere și opoziţie trebuie să fie echilibrat. Nu va fi ușor, sprijinul me­diatic de care se bucură în acest moment par­tidul este minim, nu are bani și mai ales re­simte în ceafă poziţia USR­ului, care, deși nu a demonstrat mare lucru până acum, are un discurs suficient de zgomotos și populist pentru a putea să „aspire” un electorat im­portant, care în mod normal s­ar îndrepta spre PNL. Să nu uităm că la ultimele alegeri parla­mentare, cu toate că anumiţi lideri ai par­tidului de la acea dată afirmau cu suficienţă că electoratul USR este diferit de cel al PNL, rezultatele postelectorale au demonstrat con­trariul. Voturile pentru USR au provenit tot din bazinul electoral al PNL. Singurul avan­taj rezultă dintr­o bună organizare în terito­riu, unde filialele sunt puternice. De aceea, poate, Ludovic Orban, de pe scena Consiliu­lui Naţional, a trimis către membrii partidu­lui mesajul, ce a părut a fi un pic bizar pentru cei mai puţin obișnuiţi cu meandrele puterii în PNL: „Luaţi parul și daţi în liderii PSD”. Este un mesaj războinic, în care se dorește schimbarea atitudinii liderilor locali. Aceștia, de la nefastul moment al înfiinţării USL, care a reprezentat cel mai mare risc al disoluţiei partidului, disoluţie care venea de jos în sus, din teritoriu către centru, s­au obișnuit să nu se implice total sau chiar să facă un noncom­bat pe faţă în raport cu colegii din PSD. Con­cluzia în cazul domnului Orban este că și acesta a ieșit din sala Parlamentului în care au avut loc lucrările Consiliului Naţional tot sub scut, reușind să își întărească puterea personală în partid. Mai rămâne ca, alături de mesajul simbolic al parului, acesta să fie însoţit și de alte tipuri de acţiuni, cum ar fi acela, de exemplu, al reluării discuţiilor cu caracter teoretic și ideologic care să permită revenirea acestui partid în matca dreptei po­litice și a rediferenţierii faţă de PSD în ochii electoratului.

Sursa foto: fabriano.com

nr. 228 www.revistatimpul.ro

JUSTIŢIE | 3

Crimele comunismului, între uitare şi neuitare O perspectivă asupra justiţiei de tranziţie din România

Adelina‑Liana Ţînţariu

Viitorul României ca democraţie și stat de drept depinde de finali‑zarea reformei justiţiei. Tocmai de aceea va fi decisiv deznodămân‑tul luptelor privind reformarea justiţiei, eliminarea presiunilor politice, a neglijenţelor procedurale și erorile judiciare comise din diferite cauze. Deși este vorba despre probleme de interes public,

diverșii actori implicaţi nu înţeleg rolul crucial al construirii consensului. Fiecare crede că are dreptate și refuză să recunoască măcar dramul de adevăr din dis‑cursul  adversarului sau partenerului de discuţie. Prin modul cum administrează crizele legate de puterea judecătorească, actualul președinte dovedește fie că nu a înţeles semnificaţiile constituţionale ale rolului de moderator, fie că nu‑și poate depăși simpatiile personale și partizanatele de grup. Faptul că nici președinţii ante‑riori nu și‑au înţeles rolul de mediator este o simplă scuză. Cineva cu autoritate din interiorul sistemului va trebui la un moment dat să și‑l asume, indiferent de câte alegeri va fi nevoie; altminteri, exercitarea rolului de mediator ne va fi impus din afară, eventual prin funcţionarii diplo‑matici ai statelor occidentale atașaţi la București. Ceea ce este contraproductiv.

Politica are două jumătăţi: conflictul și consensul. Conflictul este natural în politică, se produce de la sine, dintr‑o multitudine de cauze. Construirea institu‑ţională a consensului este însă cea mai dificilă parte a construcţiei democratice (democracy building). În democraţiile consensuale trebuie găsite soluţii pentru ca fiecare să aibă ceva de câștigat. Dacă autorităţile nu au soluţii sau nu știu cum să le pună în practică, ele trebuie ajutate. Liberalizarea lumii moderne s‑a produs când activitatea autorităţilor statale și cea a asociaţiilor voluntare au devenit complementare.

Revista Timpul va publica în perioada următoare analize legate de funcţiona‑rea  principalelor instituţii componente ale puterii judecătorești și administrarea actului justiţiei. Scoaterea discuţiei din zona partizanatului politic este un impe‑rativ  metodo logic. Vom publica analize despre Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, tribunale, Procuratura Generală, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Avocatul Poporului. Curtea Constituţională a dat decizii importante de invalidare a unor legi votate de parlament, dar neconstituţionale. Nenumă‑raţi  politicieni aleși sau numiţi s‑au dovedit corupţi, fiind anchetaţi de DNA,

iar apoi condamnaţi; în legătură cu foarte puţini există bănuiala că a existat exces de zel ori amestec politic. Suficient cât să pună sub semnul întrebării o instituţie altminteri funcţională. Este interesant de văzut ce tipuri de cazuri au ajuns Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care au fost costurile pentru statul român.

La fel vom proceda și cu temele dedicate evoluţiei puterii legislative după 1989, iar în particular a parlamentului de după alegerile din 2016. Analiza funcţionării celor două Camere va scoate în evidenţă uriașele progrese făcute din 1990 încoace și mai ales semnificaţiile alinierii legislaţiei românești la standardele Uniunii Euro‑pene. Cei care critică sau chiar au încercat să submineze prestigiul parlamentului (în frunte cu unii dintre politicieni consideraţi responsabili), confundă cea mai im‑portantă instituţie a democraţiei cu majorităţile trecătoare din anumite perioade. Pentru ei, contează prea puţin că România a fost obligată să legifereze încă din perioada de preaderare în spiritul și litera legislaţiei europene, indiferent cine avea

majoritatea în parlament. Disfuncţio‑nalităţile majore ale democraţiei autoh‑tone provin din nerespectarea princi‑piului separării puterilor în stat. El a fost introdus explicit în textul constituţio‑

nal abia în 2003, dar nu se respectă. O mare parte dintre crizele sistemului politic au fost cauzate de excesul de putere legislativă al puterii executive. Nebunia or‑donanţelor de urgenţă a început cu guvernul Victor Ciorbea (din motive care merită analizate) și s‑a accen tuat cu fiecare guvern, astfel încât criza politică provo‑cată de OUG 13 a Guvernului Grindeanu a fost o bombă cu explozie întârziată. Iar excesul legislativ nu a încetat nici în timpul Guvernelor Tudose și Dăncilă.

O temă asupra căreia vom reveni constant va fi analiza puterii executive (în două componente separate  – guvernele României din 1989 până în 2018; președinţia din aceeași perioadă). Guvernele de după decembrie 2016 vor bene‑ficia de o atenţie aparte, mai ales că două dintre ele sunt deja istorie. Ne vom con‑centra pe analiza politicilor (dacă aspectele menţionate anterior ţineau de political analysis, cele care urmează ţin de policy analysis) din diferite domenii: cultură, sănă‑tate, protecţia mediului, educaţie, siguranţa cetăţeanului, armata, serviciile secrete, protecţia copilului și a mamei ș.a.m.d. Aceasta necesită atragerea unui număr mai mare de profesioniști ai analizei politice și eliminarea acelora care se pricep la orice și au „opinii” despre orice, fără a avea expertiză. Avem nevoie de profesioniști atât în politică, cât și în analiza politică. (Timpul)

Necesitatea analizei

Justiţia în tranziţie

Sursa foto: Mediafax

În decembrie 1989, România ieșea din comunism printr‑o revoluție sânge‑roasă, încheiată cu un bilanț tragic de 1 000 de victime, în mare parte tineri, care au plătit cu viața prețul libertății. România a fost singurul stat comunist

care alegea această cale, ca urmare a unui plan de legitimare bine pus la punct de către eșaloanele doi și trei ale puterii comuniste, care aveau să se organizeze în noua conducere a țării. Mai mult, noii lideri organizau în grabă procesul cuplului Ceaușescu, care printr‑un verdict rapid erau condamnați la moarte și executați pe 25 decembrie 1989. România intra într‑o tranziție dificilă și lungă.

Comunismul românesc fusese unul dintre cele mai agresive și etatiste re‑gimuri din regiune. Comunismul a lăsat în urma lui o imagine dezolantă a României, cu zeci de mii de victime, familii distruse și lipsuri economice ca‑tastrofale. Dacă în țări precum Polonia sau Germania tranziția spre democrație a fost într‑o formă sau alta negociată între forțele politice ale vremii, România avea să rămână tributară trecutului, prin alegerea în fruntea țării a unui neo‑comunist, Ion Iliescu, și parcurgerea unei tranziții marcate de incertitudine. Mai mult, fosta disidență din perioada comunistă nu a avut spațiul necesar să își impună în prima linie a puterii rerezentanții, așa cum s‑a întâmplat în Polonia sau Cehia cu Lech Walesa și Vaclav Havel. În România, prima decadă a tranziției spre democrație a continuat cu manifestări violente ale puterii po‑litice nou‑instalate, care nu s‑a sfiit să folosească violența de stat pentru înlătu‑rarea opozanților, fapt demonstrat prin evenimente ca Mineriada din 1990.

(continuare în pagina 4)

Revistă de cultură şi politică martie 2018

Decembrie 1989 a fost fo­losit de către Ion Iliescu ca formă de autolegiti­

mare, prezentându­se în faţa mul­ţimilor ca un adevărat salvator și factor de stabilitate naţională. Înconjurat de camarazi fideli, Ion Iliescu și­a construit rapid pro­pria platformă politică. Pentru Ion Iliescu, trecutul comunist ră­mânea un capitol închis al Ro­mâniei, de altfel sloganul său Un președinte pentru liniștea noas­tră anunţa „liniștea” ce avea să se aștearnă peste crimele comunis­mului odată cu preluarea puterii.

Justiţia de tranziţie a fost lipsită de finalitate

Pe de altă parte, opoziţia anticomunistă formată din par­tidele istorice PNŢCD și PNL regrupate în jurul unor persona­lităţi precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu, după mai bine de 40 de ani de ilegalitate, a încercat să pună pe agenda politică problematica trecutului. Pentru ei, rezolvarea trecutului era o prioritate, dar porneau dintr­o poziţie dezavan­tajată. Din păcate, prea puţin cu­noscuţi de către marele electo­rat, mesajul liderilor opoziţiei anticomuniste nu fost pe deplin înţeles și receptat. De asemenea, eforturile lor au fost constant blocate de Ion Iliescu și apro­piaţii săi.

Justiţia de tranziţie este un proces complex de democrati­zare a unei societăţi prin imple­mentarea unor mecanisme de analiză și investigare a regimu­rilor totalitare. Adoptarea unor politici de justiţie de tranziţie reprezintă o decizie a noului re­gim, prin urmare este o măsură, de cele mai multe ori, politică.

Justiţia de tranziţie din Ro­mânia a fost mai degrabă un cu­mul de măsuri episodice, fiind lipsită de o finalitate clară. Ro­mânia a alternat între măsuri punitive, precum procese împo­triva unor artizani ai regimului comunist, iniţiative de lustraţie menite să îi înlăture din viaţa publică pe cei are avuseseră le­gături cu pricipalele instituţii comuniste, măsuri compensato­rii pentru foștii deţinuţi politici, înfiinţarea unor comisii istorice pentru analiza regimului comu­nist, precum și iniţiative de me­morializare.

În cadrul acestui articol, vom analiza perspectiva punitivă a justiţiei de tranziţie din Româ­nia, cu precădere procesele pe­nale deschise împotriva unor res­ponsabili comuniști. Demararea proceselor penale împotriva res­ponsabililor comuniști a întâm­pinat multiple obstacole. Pe de o parte, încadrarea jurdică a fost potrivnică anchetelor, ţinând cont de lipsa unor legi speciale care să ajute demersul legal, dar a fost vorba și de o interpretare subiectivă a cadrului legal exis­tent. Pe de altă parte, actorii po­litici, mai ales cei care au fost im­plicaţi în conducerea ţării după 1989, s­au opus constant acestor demersuri.

Dosare dezincriminate pentru crimă şi abuzuri

După 1989, în România au fost adoptate mai multe strategii punitive împotriva responsabili­lor pentru crimele și abuzurile comise în timpul fostului regim dictatorial, care au fost strâns le­gate de factorul politic. Câteva procese ale anilor ’90 atrăgeau

atenţia publicului, prin prisma faptului că cei incriminaţi erau apropiaţi ai fostului dictator Ni­colae Ceaușescu. Acestea au fost orientate către evenimentele din 1989, fără alte referinţe la fapte din perioada regimului comunist propriu­zis. După câștigarea ale­gerilor de către Convenţia  De­mocrată Română în 1996, pro­cesele au mers atât în direcţia anchetării represiunii din decem­brie 1989, dar au avut în vedere și faptele din alte perioade ale regimului comunist,  vorbindu­se tot mai mult de un Proces al co­munismului. După anul 2000, fluxul proceselor scade, urmând ca odată cu momentul 2004, când Alianţa Dreptate și Adevăr câș­tiga alegerile, problematica pro­ceselor să fie reluată.

În 2006, în timpul Alianţei DA, era înfiinţat Institutul de In­vestigare a Crimelor Comunis­mului, instituţie publică aflată în subordinea prim­ministrului, cu scopul de a investiga, dintr­o perspectivă știinţifică, cazurile de încălcări ale drepturilor omu­lui din perioada regimului co­munist. Unul dintre scopurile institutului era sesizarea orga­nelor abilitate în speţe ce ţineau de crime împotriva umanităţii. Institutul a depus mai multe se­sizări penale care făceau referi­re la cazuri de crime și abuzuri comise în anii de maximă  re­presiune 1948­1964, dar și din perioada târzie a regimului co­munist,  toate fiind respinse de parchete fie prin neînceperea urmăririi penale sau prin scoa­terea de sub urmărire penală. Procurorii au invocat lipsa ca­drului juridic.

În 2012, începea cel mai im­portant ciclu al proceselor de după Revoluţie. Conducerea In­stitutului de Investigare a Cri­melor Comunismului din acea

perioadă punea pe masa procu­rorului general, dar și a facto­rilor politici, problematica tre­cutului.

Vişinescu şi Ficior, condamnaţi pentru infracţiuni contra umanităţii

Pe 30 iulie 2013, Institutul de Investigare a Crimelor  Co­munismului și Memoria  Exilului Românesc anunţa public că a fost depusă la Parchetul Militar prima sesizare împotriva  fostu­lui comandant de penitenciar din perioada comunistă, Alexandru Vișinescu, sub acuzaţia de omor deosebit de grav. Curând după depunerea sesizării, Secţia Par­chetelor Militare și­a declinat competenţa către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, care reîncadra fap­tele în genocid, procurorii acu­zându­l pe Vișinescu de „exter­minarea colectivităţii  deţinuţilor politic de la Râmnicu Sărat”.

Era pentru prima dată după 1989 când fapte din perioada anilor ’50­’60 erau anchetate de către procurori,  înregistrându­se astfel o premieră pentru proce­sul de justiţie de tranziţie din Ro­mânia postcomunistă. Procesul Vișinescu devenea precedentul mult așteptat pentru investiga­rea altor cazuri, precum Dosarul Revoluţiei sau al Mineriadei. Mai mult, intrarea în vigoare a nou­lui Cod Penal în 2014 simplifica încadrarea faptelor comise de către responsabilii comuniști în infracţiuni contra umanităţii. Pro­cesul lui Alexandru Vișinescu a început în 2014, acesta primind sentinţa definitivă în 2017, când era trimis pentru 20 de ani în spatele gratiilor pentru infrac­ţiuni contra comunităţii. Curând,

lui Alexandru Vișinescu i­a ur­mat binecunoscutul comandant de la Periprava, Ioan Ficior, con­damnat definitiv tot în 2017 la 20  de ani de închisoare pentru exterminarea a 103 deţinuţi po­litici. După cele două procese și odată cu schimbarea conducerii IICCMER, intensitatea sesiză­rilor, dar mai ales a proceselor, a scăzut considerabil.

Prea târziu pentru justiţie?

Cu toate acestea, întrebarea care a rămas în memoria colec­tivă este: de ce nu s­a făcut un decont al regimului comunist în toţi acești ani? Răspunsul este simplu, nu a existat voinţă po­litică, multă vreme după căde­rea comunismului scena politică fiind ocupată de către cei apro­piaţi regimului comunist. De ase­menea, sistemul judiciar nu era încă pregătit pentru demararea acestor procese. România nu a avut o lege a lustraţiei, acest acest lucru îngreunând democratiza­rea societăţii, sau legi speciale care să ajute justiţia de tranziţie. În 2012, deja vorbim despre o înnoire a sistemului, mai ales cel judiciar, care a înţeles necesita­tea investigării trecutului comu­nist. Noua generaţie de procurori a avut rolul cel mai important pentru demarerea anchetelor,  iar politicienii au făcut un pas în spate, nu s­au mai opus deschi­derii acestui capitol din istoria noastră naţională. Poate unii vor spune că este prea târziu, însă România încă are nevoie de o analiză profundă a perioadei co­muniste, mai ales dacă vrem să înţelegem motivele pentru care astăzi suntem aici. Fără o înţe­legere a trecutului, societatea românească nu va putea merge înainte.

4 | JUSTIŢIE

Sursa foto: cugetliber.ro

nr. 228 www.revistatimpul.ro

UNIREA | 5

Republica Moldova: identitate naţională, limbă, Unire – 20 de ani de peregrinări la Est de Prut

Petru Clej

Unirea Basarabiei cu România

Primul contact cu Basarabia l‑am avut în 1995, când am fost să realizez un reportaj în sudul Basarabiei, actualmente în Regiunea Odesa din Ucraina. Prima oprire a fost în comuna Oziornîie, situată pe malul lacului Ialpuh, nu departe de Gurile Dunării. Comuna se numea în trecut Babele și este locul de naștere al mareșalului Alexandru Averescu; în 1856, cele trei judeţe din sud – Cahul, Izmail și Bolgrad – au fost atribuite Principatului Moldovei de marile puteri europene după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii și au făcut parte apoi din Principatele Unite

și România până în 1878, când aceleași mari puteri europene au reatribuit cele trei judeţe Rusiei, care de data aceasta câștigase războiul cu Imperiul Otoman. A fost în fapt prima unire a Basarabiei cu România (sau predecesoarele sale), dar urmele de românism, niciodată foarte puternice, s‑au cam șters aici. Când am intrat în sat pe o uliţă, am întrebat mai multe persoane: „Vorbiţi românește?”, de fiecare dată răspunsul fiind „Da, moldovenește”. Satul era 100% moldovenesc și, ca și în alte sate din regiune, aici legăturile păreau mai degrabă mai puternice cu oamenii de dincolo de frontiera de Nord cu Republica Moldova (apărută brusc în 1991, după destrămarea URSS și apariţia republicilor succesoare), decât cu cei din Vest, din România.

Desigur că existau și românofobii de serviciu, ca Anatol Fetescu, pre­ședintele Asociaţiei Moldovenilor

din Ucraina, pe care l­am cunoscut la Odesa, dar în general nu am întâlnit aici, acum 22 de ani, sentimente unioniste.

Sărăcie şi emigrareÎn 1996, am acoperit alegerile prezi­

denţiale din Republica Moldova, în care Petru Lucinschi l­a învins pe președintele fondator al statului, Mircea Snegur. Am descoperit atunci un stat cvasisovietizat, rusificat, în care discuţiile identitare nu stârneau prea mare interes, deși chestiunea identitară nu era niciodată prea departe de suprafaţă. Sărăcia era însă lucie și Re­publica Moldova își alegea drumul în mod șovăielnic, oscilând între statutul de fostă republică (colonie) sovietică și apropiere de Occident, via „fraţii de peste Prut”  – termen inventat în România și folosit în exces până a fost golit de tot conţinutul. Am revenit în următorii patru ani, uneori de mai multe ori pe an, și în 1998 am înfiinţat biroul BBC la Chișinău. Au fost de fapt anii cei mai grei pentru populaţia din Repu­blica Moldova, în care viabilitatea acestui stat a fost greu pusă la încercare, în care sărăcia și corupţia au devenit de­a dreptul sufocante. Nu este de aceea de mirare că în 2001 alegerile parlamentare au fost câș­tigate de Partidul Comuniștilor în frunte cu Vladimir Voronin, care milita pentru o reapropiere de Rusia. După acel an, a în­ceput emigrarea susţinută a populaţiei moldovenești la muncă în străinătate și cu banii trimiși de aceștia acasă statul a fost salvat de la faliment. Relativa stabili­zare economică de după 2001 a fost înso­ţită de o sporire a românofobiei oficiale, însoţită simultan de o creștere a atracti­vităţii României, care între timp devenise candidată la aderarea la Uniunea Euro­peană. Cu toate acestea, la recensământul din 2004, doar 2% din populaţia recenzată (în teritoriul controlat de Chișinău, nu și în Transnistria) s­au declarat români și problema unionismului aproape a dispă­rut din discursul public.

România devine atractivăDupă o scurtă lună de miere între

proaspăt alesul președinte al României, Traian Băsescu, și președintele Voronin, re­laţiile dintre cele două ţări s­au deteriorat vizibil, ajungându­se ca Republica Moldova

să impună vize de călătorie pentru cetăţe­nii României. Căderea regimului Voronin, ce a urmat demonstraţiilor de protest de la 7 aprilie 2009, a însemnat reapropierea Re­publicii Moldova de Uniunea Europeană și implicit de România. În același an, Ro­mânia a schimbat din nou legea cetăţeniei, la iniţiativa președintelui Băsescu, ușurând considerabil procedura de obţinere a cetă­ţeniei române pentru cetăţenii Republicii Moldova și de unde din 1991 până în 2001 (când legea a fost restricţionată exact cu două săptămâni înaintea ridicării de către UE a regimului vizelor de călătorie pentru cetăţenii români) au obţinut cetăţenia cir­ca 100 000 de persoane, după 2009 numă­rul acestora a depășit de câteva ori suta de mii, potrivit unor estimări neoficiale. Nu e de mirare că președintele Băsescu a devenit cel mai popular politician român în Republica Moldova, unde a fost plebis­citat în mai multe rânduri la alegerile din România, unde au votat cetăţenii români de la Est de Prut.

Bizara coaliţie proeuropeană aflată ne­întrerupt la putere din vara lui 2009 – un amalgam de politicieni pro­România, ro­mânosceptici și chiar românofobi – a dus o politică constantă de apropiere de UE și implicit de România, care a avut ca fina­litate nu doar ajutoare financiare impor­tante, ci și ridicarea în 2014 a vizelor de călătorie în ţările UE pentru persoanele care circulă cu pașaport moldovenesc.

Exodul moldovenilor – tot mai mulţi posesori de pașapoarte ale României – a luat proporţii și deși permite supravieţuirea financiară prin banii trimiși ca reticenţe

a celor rămași acasă și a statului, în general, duce la depopularea tot mai accentuată a ţării, unde mai ales la sate rămân doar vârstnicii și cei foarte tineri. Între timp, chestiunea identitară și­a făcut din nou apariţia cu acuitate în viaţa publică atunci când, în 2013, Curtea Constituţională a decis că limba de stat trebuie să se nu­mească „română”, și nu „moldovenească”, așa cum scrie în articolul 14 al Constitu­ţiei Republicii Moldova. Aceasta a accen­tuat conflictul dintre forţele pro­Europa (și România) și cele pro­Rusia și a facili­tat ascensiunea politică a liderului Parti­dului Socialiștilor (PSRM), Igor Dodon, care iniţial a ocupat locul întâi în alegerile parlamentare din 2014, iar mai apoi a câș­tigat alegerile prezidenţiale din 2016, pri­mul scrutin direct din 1996 pentru alege­rea șefului statului, și acum are o coabitare conflictuală cu guvernul.

Români şi moldoveniCeea ce este interesant este detabui­

zarea folosirii termenului „român” în pu­blic. Îmi aduc aminte că pe 27 august 2016 eram la Chișinău când a fost aniversat cu fast un sfert de secol de la declararea in­dependenţei Republicii Moldova. Și atunci am fost frapat de frecvenţa folosirii pe ca­nalele media a acestui termen. După mai puţin de trei luni însă, Dodon avea să câș­tige scrutinul prezidenţial, în bună mă­sură datorită campaniei electorale agre­sive  în care, o dată în plus, a apelat la teama de unirea cu România și la nostal­gia faţă de trecutul sovietic.

În ziua primului tur de scrutin am fost în Găgăuzia, unde Dodon a câștigat 91% din voturile exprimate (avea să câștige aproape 99% în al doilea tur). Am stat de vorbă cu câţiva alegători și mi­am dat seama că nimic nu­i poate desprinde pe acești oameni de Rusia, faţă de care au o loialitate de neclintit. Și nu doar găgăuzii și minori­tarii în general, ci numeroși moldoveni/români din Republica Moldova au acest sentiment pro­Rusia și anti­România. Mulţi români din România nu înţeleg această mentalitate cu rădăcini în trecutul de 200 de ani, timp în care Basarabia (sau mai corect Moldova de la Est de Prut) a fost cvasiper­manent ancorată de Rusia, iar atunci când a făcut parte din România (1918­1940 și 1941­1944) perioada a fost prea scurtă și politicienii de la București prea inepţi ca să poată atrage populaţia de acolo.

După obţinerea independenţei în 1991, Republica Moldova a fost legată cu fire vă­zute și nevăzute de Rusia, iar România nu a putut concura cu arme egale, fără să mai pomenim de cunoscuta inepţie (și igno­ranţă) a politicienilor de la București în privinţa Basarabiei. Limba rusă rămâne în continuare limba cea mai cunoscută printre cetăţenii Republicii Moldova, iar în mass­media este dominantă. Limba ro­mână se vorbește mai mult în public decât în trecut, dar influenţa limbii ruse rămâne și aici importantă, fie în topica frazei, fie în termenii folosiţi, adeseori traduși direct din rusește. Chestiunea identitară nu a dispă­rut și nici nu poate dispărea. Identitatea regională basarabeană e foarte puternică și nu e de mirare, dat fiind că în ultimii 200 de ani această provincie a ratat prac­tic participarea la formarea identităţii na­ţionale românești în secolul al XIX­lea.

Centenarul Unirii Basarabiei cu  Ro­mânia e un moment prielnic pentru re­flecţie. Vremea discursurilor patriotarde, a podurilor de flori sau a invectivelor („mol­doveni proști” sau „ţiganii de români”) a trecut. Românii și moldovenii de pe am­bele maluri ale Prutului, ca și cei din dias­pora (adeseori segregaţi) trebuie să înţe­leagă odată și pentru totdeauna ce au în comun și ce au diferit și să se accepte unii pe alţii așa cum sunt: cu accente diferite, cu culturi oarecum diferite, privind către Vest sau către Est, unioniști sau antiunio­niști. Și când vor înţelege că în pofida di­ferenţelor au multe în comun, atunci vor putea deveni cu adevărat prieteni. Și pen­tru asta nu e neapărat nevoie să trăiască în același stat.

Sursa foto: basarabia.md

Revistă de cultură şi politică martie 2018

6 | UNIREA

Unionismul modern în Republica Moldova. Umbra lui 27 martie. La ChişinăuIulian Chifu

Acţiunea a pornit de la ideea ca, la 27 martie 2018, să se semneze de­

claraţia de unire la nivelul sta­tului, după un document votat în Parlament. A fost, evident, o utopie. Apoi nivelul de ambiţie a fost redus la dimensiunea unor acte simbolice, semnate de cât mai multe localităţi din Repu­blica Moldova. Totul pe fondul unei creșteri sensibile a unionis­mului în stânga Prutului, acolo unde circa 30% din populaţie își dorește unirea cu România, un procent care nu a mai fost atins de la marile marșuri ale perioadei renașterii naţionale din 1989­1991 în Republica Moldova. Un pro­cent încurajator pentru perspec­tiva reprezentării parlamentare unioniste în viitorul parlament, ce va fi ales, cel mai probabil, la sfârșitul acestui an.

Reprezentare unionistă în viitorul parlament

Într­adevăr, dacă astăzi în Parlamentul Republicii  Moldova mai fiinţează Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu, perspectiva ca acest partid să mai intre în par­lament e nulă după arestarea lui Dorin Chirtoacă, nepotul și tâ­năra speranţă a PL, fost primar de Chișinău, ulterior demisionat, căruia liderul partidului nu i­a ce­dat ștafeta când era pe val, acum patru­șase ani. În schimb, avem o nouă formaţiune unionistă cu detentă, Partidul Unităţii Naţio­nale (PUN), care­l are drept pre­ședinte onorific pe fostul preșe­dinte al României și președinte al Partidului Mișcarea Populară, Traian Băsescu, și drept preșe­dinte executiv pe Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării și vete­ran al mișcării de eliberare naţio­nală de sub Uniunea Sovietică, încă din anul 1988.

Teza acestui partid este că in­tegrarea europeană a Republicii Moldova este moartă, perspec­tivele intrării în UE a celui de­al doilea stat românesc sunt nule, deci singura opţiune este unirea cu România. De aceea și dorinţa a numeroase persoane, mai ales tinere, de a se alătura acestui proiect. Cum fostul președinte al României calcă aproape săptă­mânal în câte o regiune a Repu­blicii Moldova și face campanie de la ușă la ușă, în mijlocul cetă­ţenilor, creșterea noului partid PUN în sondaje (Anatol Șalaru

a fost membru PL, desprins de acolo, ba chiar a fost fondatorul partidului pe care l­a confiscat Mihai Ghimpu) a fost una încu­rajatoare – că acesta va putea să atingă pragul de 6% și să pătrun­dă în parlament.

Traian Băsescu a făcut câteva lucruri în premieră în Republica Moldova. Mai întâi, a pus  stea­gul unionismului deschis și fără echivoc – cum nu l­a făcut în pe­rioade electorale chiar Mihai Ghimpu, în trecut. Apoi a venit cu numele și funcţia pe care a ocu­pat­o, așezând steagul României pe partidul unionist, evitând ast­fel canibalizarea cu alte partide unioniste de orgoliu, create de Rusia sau de conducerea admi­nistrativă a Republicii Moldova pentru a împărţi și risipi voturile acestui curent. În plus, i­a învă­ţat pe politicienii din Republica Moldova cum se face campanie electorală, iar aceștia au de învă­ţat, cu adevărat, fiind primul par­tid care­și face în mod real campa­nie fără resurse administrative.

Ce a rămas din Unirea de la 27 martie la Chişinău?

Efectul pervers al activităţii lui Traian Băsescu și PUN la Chișinău, al acţiunilor indivi­duale din diferite localităţi a fost crearea unei teme majore de dez­batere și creștere a partidului socialist prorus și a președintelui Igor Dodon, intrat în desuetu­dine deja și rizibil pentru agita­ţia sa proverbială, dar fără sens. A dat un subiect și un cal de bă­taie. Dacă amintim și recenta adunare a găgăuzilor din final de februarie, o adunare de susţinere a statalităţii  – au ajuns  separa­tiștii să susţină statalitatea Repu­blicii Moldova – vedem că unio­nismul a întărit curentul prorus și antiunionist deopotrivă.

De fapt, în Republica Mol­dova există două curente com­plementare care se suprapun. Primul este cel unionist, al PUN și al lui Traian Băsescu, care sus­ţine că nu mai există integrare

europeană pentru statele Parte­neriatului Estic, deci unica șan­să a Republicii Moldova de a se smulge din fostul imperiu – fără Transnistria, care e a rușilor, no­tează explicit Băsescu – este uni­rea cu România. Nu azi, ci peste opt­zece ani, când va fi posibilă, când se reunesc condiţiile ne­cesare, cu precădere pragul de 50% din populaţia Republicii Mol­dova care și­o dorește. O nara­ţiune cu propriile sale limite, efec­te secundare și greutăţi, pentru că e greu de acceptat ca stat să renunţi la o parte a teritoriului și cetăţenilor tăi, la Transnistria, pentru a te uni cu România și a­ţi salva majoritatea cetăţenilor din dreapta Nistrului.

Al doilea curent susţine in­tegrarea europeană a Republicii Moldova, folosirea banilor euro­peni și a know how­ului (cunoaș­terii) europene, a experienţei sale transformatoare pentru a construi instituţii, a adopta legi compatibile, din acquis, și a dez­volta cultura europeană, demo­cratică, a edifica statul de drept

și a pregăti administraţia din Re­publica Moldova în spirit euro­pean, iar ulterior, în funcţie de dorinţa UE de a se extinde și în Est, în spaţiul postsovietic, de a decide cu noul stat reformat și europenizat dacă se merge pe varianta integrării celui de­al doi­lea stat românesc în UE (varian­ta acceptării în UE a extinderii în Est) sau se face unificarea cu România.

Orizontul de timp ar fi com­parabil cu cel al unioniștilor, iar gesturile aparţinând constructi­vismului și vizează realizarea instituţională, adoptarea legis­laţiei europene, funcţionarea lor și crearea culturii instituţional, multiplicarea investiţiilor și co­nexiunilor naturale între locali­tăţi, administraţii, instituţii și oameni, pentru ca ulterior rein­tegrarea să fie un pas sigur. Acest curent nu  discută regiunea se­paratistă, dar asumă, în subsi­diar, nevoia edificării statului re­integrat Re publica Moldova (deci cu tot cu regiunea separatistă) care să opteze pentru unirea cu

În stânga Prutului, anul Centenarului a determinat o efervescenţă ciudată, odată ce localităţi întregi au adoptat declaraţii simbolice de unire cu România. Într‑o sarabandă ce se vrea nesfârșită, până la această oră, când scriem materialul, 90 de localităţi – din circa 900, e adevărat – și trei raioane din 32 au semnat aceste declaraţii. De remarcat aici locul de baștină al președintelui socialist prorus Igor Dodon, Sadova, care s‑a alăturat localităţilor declarat unioniste, în timp ce consilieri socialiști au votat și ei, prin ţară, în diferite localităţi, declaraţiile de unire.

În contrapartidă, Partidul Socialiștilor, declarat și asumat prorus, a obţinut semnături pentru a promova declaraţii stataliste alternative, antiunioniste, în 200 de localităţi. A fost o replică masivă, dar realizată instituţional și, cel mai interesant, fără mare priză și vizibilitate publică. Din contra, efortul migălos și bătăliile pas cu pas, localitate cu localitate, de a aduna voturile și a obţine aceste declaraţii unioniste sunt urmărite mai întâi cu surprindere, apoi cu interes; mai nou, au devenit un fapt cotidian, iar perspectiva este una mai degrabă încurajatoare pentru populaţia nemulţumită de propriii politicieni și care caută o alternativă.

Sursa foto: RFi

nr. 228 www.revistatimpul.ro

UNIREA | 7

La fel ca şi în 1918, elita politică poate determina, prin decizii curajoase, unirea cu Republica Moldova

Eugen Tomac

Pentru Rusia, Basarabia a fost mereu un obiectiv de interes major. Imperiul de

la Răsărit a avut, în ultimele două secole, un singur obiectiv strate­gic: să­și întărească și să­și spo­rească influenţa în Estul Europei, iar controlul Mării Negre făcea parte din acest plan imperial al Moscovei.

După 1812, când a fost ane­xată la Imperiul Ţarist, Moldo­va dintre Prut și Nistru avea o populaţie de 482 630 de  locui­tori, dintre care 84% erau români. Tocmai de aceea, ţinta Rusiei a fost deznaţionalizarea popula­ţiei majoritare prin diferite pâr­ghii – Biserică, educaţie sau ad­ministraţie. La toate acestea se adaugă și un vast proces de în­curajare a emigrării compacte a unor populaţii din alte zone ale Europei. Așa au ajuns, în regiu­nea de Sud a Basarabiei, colonii întregi de turci creștini, cunos­cuţi astăzi drept găgăuzi,  pre­cum și comunităţi compacte de bulgari sau germani. Această po­litică de asimilare masivă prin acordarea de facilităţi celor care se stabileau în noua gubernie a produs mutări puternice și ușor de sesizat în documentele vre­mii. Deja la recensământul din 1856 putem observa că în toată Basarabia aveam o populaţie de 990 274 de persoane, dintre care aproximativ 670 000 erau moldo­veni, însemnând 65,5%.

După Războiul din Crimeea, în urma Tratatului de Pace de la Paris, pe lângă noul statut pe care îl dobândesc Principatele Române, puterile Europei decid să îngrădească accesul Rusiei la Gurile Dunării. Astfel, Sudul Ba­sarabiei a revenit în graniţele Moldovei. Practic, judeţele Cahul, Bolgrad și Ismail au făcut parte din procesul de creare a statului român prin Unirea Principatelor la 1859, realizată prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al ţinutului românesc ce se întindea de la Orșova până dincolo de Ismail.

România modernă a cuprins și partea istorică a Basarabiei,  iar acest ţinut devenise un impor­tant centru cultural și spiritual pentru restul Basarabiei. Așa au apărut la Ismail, în 1864, Episco­pia Dunării de Jos, precum și pri­mele publicaţii ce reflectau viaţa întregii privincii.

Rusia însă nu s­a resemnat cu situaţia creată după pierderea Războiului din Crimeea și, mai ales, cu lipsa accesului la Gurile

Dunării. A așteptat momentul potrivit pentru a cere din nou puterilor europene să anexeze Sudul Basarabiei la Rusia. S­a în­tâmplat în martie 1878, după Răz­boiul ruso­turc în urma căruia am obţinut indepedenţa faţă de Imperiul Otoman. Rusia a  reu­șit, în urma Tratatului de pace semnat la San Stefano, să își sporească influenţa în Balcani, să reanexeze judeţele basarabe­ne de la Gurile Dunării – Ismail,

Cahul și Bolgrad. Pierderea celor trei judeţe basarabene, impusă de Rusia, a fost negociată prin prisma acceptării unirii Dobro­gei cu România. În vara anului 1878, marile puteri europene au convocat o conferinţă de pace la Berlin, prin care s­au stabilit condiţiile finale ale Războiului ruso­turc, precum și recunoaște­rea independenţei României. Și aici, Rusia a insistat să păstreze neschimbat statutul regiunii de

Sud a Basarabiei, Gurile Dunării rămânând în componenţa Im­periului Rus până la prăbușirea Imperiului Ţarist.

Noul statut al României in­dependente a influenţat în mod direct soarta celorlalte  provincii, fie că ne referim la Transilvania, Basarabia sau Bucovina. Pentru liderii politici de la București, dar și din celelalte ţinuturi, obiecti­vul Unirii a devenit un scop pen­tru care întreagă elită politică și culturală luptă în mod asumat și deschis.

În Basarabia, după Primul Război Mondial, elita politică a adoptat o serie de decizii extrem de curajoase. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării de la Chișinău, forul legislativ al Guberniei Basara­bia, a proclamat crearea Repu­blicii Democrate Moldovenești, ca parte a Rusiei federative. Apoi, după ce la Chișinău a început să se instaleze tot mai mult hao­sul prin mișcările provocatoare ale bolșevicilor, Sfatul Ţării a de­cis, pe 24  ianuarie 1918, procla­marea Independenţei Republicii Democrate Moldovenești. Toc­mai aceste gesturi au fost  miș­cări esenţiale, cele care au stat la baza Actului din primăvara aceluiași an. La 27 martie 1918, tot Sfatul Ţării a fost cel care a făcut pasul decisiv: a votat, cu o largă majoritate, Unirea Basara­biei cu patria­mamă România.

Această decizie istorică tre­buie privită drept momentul de cotitură în evoluţia statului ro­mân. România de atunci, aflată într­o dificultate uriașă, cu un gu­vern retras la Iași, a primit din partea Moldovei dintre Prut și Nistru semnalul necesar pentru ca românii să își dorească cu și mai multă determinare accelera­rea procesului de unificare.

După Basarabia au urmat și celelalte provincii; Bucovina, pe 28 noiembrie, anul încheindu­se cu Declaraţia de la Alba Iulia, atunci când toate „ţările” din Transilvania au hotărât, pe 1 De­cembrie, Unirea cu România!

România, fără forţe militare ruse sau paramilitare separatiste, fără depozite de arme ale Moscovei în regiune, fără administraţie prorusă.

Reintegrarea Republicii Moldova cu România continuă natural şi implacabil

Unioniști se regăsesc în multe partide în Republica  Mol­dova. O parte mai sunt în Par­tidul  Liberal, firește, alţii prin Partidul Naţional Liberal al Vi­taliei Pavlicenco – un partid de buzunar ieșit din orice  perspec­tivă electorală de peste 10 ani, de trei mandate. Dar mult mai mulţi sunt în Partidul Liberal­De­mocrat  din Moldova (PLDM), fost al lui Vladimir Filat, condus

azi de un alt fost ministru al Apărării, Viorel Cibotaru, încă partid parlamentar asociat plat­formei proeuropene de opozi­ţie. Și mai mulţi sunt în Partidul Acţiunii Sociale (PAS), al fostu­lui finalist al competiţiei prezi­denţiale, Maia Sandu (47% în faţa lui Dodon și a sistemului administrativ de stat), dar și în Partidul Platformei Dreptate și Adevăr (PPDA) al lui Andrei Năstase. Ultimele trei sunt par­tide proeuropene, care însă res­ping explicit unionismul azi. Dar unioniști sunt și la putere, în PPEM – Iurie Leancă și în grupul popularilor, unioniști sunt și în Partidul Democrat din Moldova, e adevărat, și alături de antiuni­oniști celebri.

Unionismul și spiritul lui 27 martie îl regăsim și în nume­roase localităţi din stânga Pru­tului înfrăţite cu localităţi din

România, și în parteneriatele in­stituţionale ale ministerelor, agen­ţiilor, comitetelor și comisiilor de orice fel de pe cele două ma­luri ale Prutului cu omoloagele lor. Gesturi mai puţin ostenta­tive și declarate apar pas cu pas în viaţa de zi cu zi a Republicii Moldova. Iar reintegrarea Repu­blicii Moldova cu România con­tinuă natural și implacabil după obţinerea liberei circulaţii a ce­tăţenilor în UE, după acordul de liber schimb extins și aprofun­dat (DCFTA) al Republicii Mol­dova cu UE și după Acordul de asociere al Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Numai comerţul și schim­burile economice, dacă le luăm în consideraţie, vedem că sunt dominate de UE, cu precădere de către România, și dacă luăm în discuţie strict regiunea sepa­ratistă, raioanele de răsărit ale

Republicii Moldova denumite Transnistria, volumul schimbu­rilor cu România este mai mare decât schimburile cu Rusia și Ucraina luate împreună, de două ori mai mari, în fapt, decât cu ori­care din cele două state estice. Practic, în Transnistria,  cetăţenii proeuropeni cu pașapoarte bio­metrice ale Republicii Moldova – circa 350 000 dintr­un estimat de 500 000 în total în regiune – și companiile de acolo sunt mai integrate cu Uniunea Europeană și cu România, la graniţa de pe Prut, decât mai sunt cu spaţiul postsovietic și Rusia lui Putin.

Evident că reușita oricărei mișcări de integrare europeană sau unionistă depinde de refor­mele din Republica Moldova. De­pinde de orientarea strategică europeană și menţinerea ei – că tot se modifică Constituţia pen­tru a înscrie această orientare

precum și numele de limbă ro­mână. Depinde de susţinerea populaţiei pentru reforme, pen­tru independenţa justiţiei și sta­tul de drept și de gesturile poli­ti cienilor în a le adopta. Depinde de schimbările profunde în via­ţa de zi cu zi care vor avea loc în următorii 10 ani. Și chiar dacă nu vom avea unire la 27 martie 2018, spiritul Centenarului și al orientării occidentale a Repu­blicii Moldova, al unionismului și al apropierii de România se poate dezvolta și poate avea re­levanţă tot mai mare în viitorul deceniu. Fără termene ultima­tive, dar cu substanţa integrării și regăsirii fraţilor în aceeași en­titate politică. Dacă și alegerile generale din acest an vor men­ţine orientarea proeuropeană și coeziunea forţelor europene, și nu rivalităţi și bătălii fratricide pe alte teme.

Sursa foto: certitudinea.ro

R ecent, un jurnalist care urmărește cu atenție presa de la Moscova îmi spunea că dacă presa românească ar acorda aceeași atenție subiectului Republica Mol‑dova așa cum o face presa rusă, Unirea s‑ar fi produs demult. Atât timp cât,

la București, acest subiect va fi tratat cu mari rezerve, acest proces complex de cu‑noaștere și recunoaștere a românilor de dincolo de Prut va avansa mult prea lent. Acum 100 de ani, situația nu era cu mult diferită. Și atunci exista multă indiferență în societate, însă elita politică a acelor vremuri a avut o gândire vizionară și a acționat cu mai mult curaj. Așa s‑a creat România anului 1918.

Revistă de cultură şi politică martie 2018

8 | UNIREA

O geană de luminăRadu Găină

Nimic nu preconiza și anunţa după izbucnirea și în timpul Marelui Război unirea teritoriului dintre

Prut și Nistru cu Regatul României la 27 martie 1918. Basarabia părea pierdută pentru cauza românească.

„Un popor nu poate trăi fără un ideal”

Geopolitica vremii impunea statului român să aleagă alianţa cu Antanta, unde se regăsea și Imperiul Ţarist, și, pe cale de consecinţă, România trebuia să renunţe la pretenţia de a readuce în componenţa sa provincia răpită din trupul Moldovei de această putere, în anul 1812. Chestiu­nea a stârnit o vie dezbatere în societatea românească și la ședinţa parlamentului român de la sfârșitul anului 1915, cu prile­jul dezbaterilor despre Mesajul Tronului, în discursul său, Constantin Stere preciza: „Un popor nu poate trăi fără un ideal”.

În aceeași ședinţă, Take Ionescu dădea replica principalilor adepţi ai intrării în război împotriva Rusiei, Constantin Stere și P.P. Carp. Acesta din urmă invoca fap­tul că politica e o chestiune de morală, și nu de interes, iar Tăkiţă Gură de Aur, cum era denumit liderul conservatorilor demo­craţi din România, spunea că în acel mo­ment istoric se impunea „politica instinc­tului naţiunei”.

Anul 1917 a avut o sinusoidă aparte în ceea ce privește situaţia Regatului Româ­niei, nevoit să fiinţeze în condiţii compli­cate și pline de dificultate. Revoluţiile din Rusia, cea burghezo­democratică din fe­bruarie 1917 și cea bolșevică din noiem­brie al aceluiași an au influenţat situaţia politică și militară a României și au înrâurit într­un mod aparte starea de spirit în teri­toriul dintre Prut și Nistru. Aproximativ 300 000 de basarabeni au fost înrolaţi în armata rusă ţaristă la începutul războiu­lui, luptând pentru o cauză care nu era a lor și, sub impactul noilor idei generate de schimbările politice din Rusia, aveau propriile lor așteptări. Nu erau atât de in­fuzaţi de idealurile unităţii românești. O parte a lor erau radicalizaţi de propaganda bolșevică. Li se părea mai atractivă o or­ganizare republicană a societăţii, iar re­galitatea română era asociată, ca simbol, cu Casa Romanovilor.

Un război al nervilorLa rândul lor, cei mai mulţi dintre

fruntașii politici basarabeni erau ademe­niţi de obiective politice în cadrele unui stat reformat și democratizat rus. Ion In­culeţ a fost ales deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluţionar (ezerii) din Rusia și, în apri­le 1917, a revenit în Basarabia ca emisar al lui Alexadr Kerenski împreună cu un grup de studenţi și profesori din capitala Rusiei, pentru a adânci cuceririle revolu­ţiei din februarie.

În vara lui 1917, Gherman Pântea ob­ţine după multe peripeţii acordul lui Ke­renski pentru înfiinţarea armatei moldo­venești. Era un context extern extrem de complex, în condiţiile în care Ucraina do­rea să anexeze Basarabia, iar trupele ruse bolșevizate controlau Chișinăul. Panteli­mon Halippa (foto) și Gherman Pântea, două personalităţi cu un rol important în evenimentele ce se derulau cu repeziciune, au fost primiţi la Sankt­Petersburg, în mod conspirativ, chiar de Vladimir Ilici Lenin. Unii susţin că aceste întâlniri au fost in­ventate de istoriografia comunistă, dar ele sunt perfect verosimile în contextul frămân­tat al anului 1917. Era nevoie de prezenţă de spirit și hotărâre. În urma unei telegra­me false adresată lui Kerenski, Gherman Pântea și Ștefan Holban au convocat, între 20­27 octombrie 1917, Congresul ostașilor moldoveni, care a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Ţării.

Derularea evenimentelor în spaţiul dintre Prut și Nistru la sfârșitul anului 1917 și începutul lui 1918 stătea sub semnul unui război al nervilor, în condiţiile în care numărul soldaţilor bolșevizaţi s­a mărit în Chișinău prin crearea Front­Otdel­ului, o filială a RUMCEROD­ului de la Odesa. Sfatul Ţării, avându­l în frunte pe Ion In­culeţ, a proclamat înfiinţarea Republicii Democratice Federative Moldovene, dar starea de anarhie din Chișinău devenise extrem de periculoasă. Ajuns la Chișinău, Ilie Cătărău, autoproclamat colonel în prima ședinţă a Sfatului Ţării, lucra acum pentru Ceka și câștigând simpatia unei mari părţi a soldaţilor bolșevizaţi, deve­nise comandantul garnizoanei de aici, sub­minând autoritatea Sfatului Ţării și a Con­siliului Directorilor, guvernul moldovean. Cu sprijinul unei unităţi de cazaci plătiţi, Gherman Pântea îl arestează pe Cătărău în noaptea de Anul Nou 1918 și îl trimite

la Odesa, însă acolo, acest aventurier po­litic a fost eliberat de către comisarul ucrainean Poplavco, declarând că fusese arestat deoarece era militant pentru uni­rea Basarabiei cu Ucraina. Cătărău nu s­a mai întors la Chișinău, dar Front­Otdel a organizat o acţiune în forţă în 6 ianuarie 1918, în gara Chișinău, în urma căreia a fost dezarmat un batalion de voluntari ar­deleni veniţi de la Kiev, comandantul lor și o parte a acestora fiind omorâţi în con­fruntarea iscată de grupurile bolșevice. În fapt, voluntarii ardeleni trebuiau folo­siţi pentru întărirea autorităţii Sfatului Ţării, dar planul fusese deconspirat și s­au creat premisele organizării unui puci bol­șevic, văzut de istoriografia din fosta Re­publică Moldovenească Sovietică drept momentul instaurării regimului comunist la Chișinău.

Unirea, singura şansă reală pentru Moldova

Voluntarii ardeleni au fost scuipaţi și molestaţi pe stradă la Chișinău după ce s­au predat, iar situaţia era extrem de confuză și dramatică. Ion Inculeţ a trimis o telegramă de protest la Iași și a cerut oprirea înaintării trupelor române spre Chișinău. Ei au fost forţaţi să ordone tru­pelor moldovenești să lupte împotriva tru­pelor române. Mulţi dintre membrii Sfa­tului Ţării au fost arestaţi. Era un moment în care apele trebuiau să se limpezească. Consiliul Directorilor de la Chișinău a cerut, din nou, sprijinul armatei române. Regatul Român a obţinut acordul repre­zentanţilor Antantei și ai Puterilor Cen­trale de a restabili ordinea între Prut și Nistru. Guvernul de la Iași a trimis peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie în frunte cu generalul Ernest Broșteanu, asistat de șeful Misiunii Mi­litare Franceze, generalul Henri Mathias Berthelot.

În cursul lunii martie 1918, devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tâ­năra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare ale Ucrainei. În ca­drul ședinţei guvernului român de la Iași, din 23 martie 1918, la care au luat parte Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu și Constantin Stere, s­a decis trimiterea unei delegaţii la Chișinău, care să dezbată chestiunea Unirii în Sfatul Ţării.

În după­amiaza zilei de 27 martie 1918 s­a deschis ședinţa Sfatului Ţării, în care s­a hotărât unirea Basarabiei cu pa­tria mamă, dar cu anumite condiţii și în principal cu obligaţia Regatului Român de a realiza reforma agrară. Prim­minis­trul României, Alexandru Marghiloman, lua notă și spunea că acest act istoric de­finea „geniul rasei noastre”. O geană de lumină se prefigura într­un orizont des­tul de întunecat pentru România în acel moment...

În anii 1913‑1914, Ilie Cătărău, un personaj exotic și imprevizibil născut în Basarabia, dinamita statuia regelui Arpad de pe Muntele Tâmpa de la Brașov și trimitea un colet cu bombă episcopiei greco‑catolice de Hajdúdorog. Erau, după limbajul de astăzi, două acţiuni teroriste, iar în al doilea caz s‑a lăsat și cu victime. Ministerul de Interne al Dublei Monarhii îi acuza pe românii din America de comiterea atentatului, dar aceștia s‑au disculpat, adresând un viguros protest către Viena,

publicat în ziarele românești de peste Ocean. În scurt timp, se află identitatea făptașului, cu toate că scăpase să fie arestat cu ajutorul serviciilor secrete ale Regatului României. Putea fi un casus belli între România și Austro‑Ungaria, dar chestiunea a fost mușamalizată și, după cum știm, Primul Război Mondial a izbucnit în urma altui atentat, comis la Sarajevo.

Sursa foto: archiva.flux.md

nr. 228 www.revistatimpul.ro

UNIREA | 9

Unirea Basarabiei cu România în manualele şcolare din Moldova sovietică

Sergiu Musteaţă

Primul Război Mondial a complicat situaţia Rusiei ţariste, în general, și a guberniilor de Vest, în mod special. Printre acestea se numără și Basarabia, unde au crescut atât nemulţumirile militarilor, cât și cele ale populaţiei civile. Schimbările politice din februarie 1917 de la Petrograd au radicalizat și mai mult societatea. Activizarea bolșevicilor, susţinuţi în mare parte de autorităţile germane și americane, au condus la răsturnarea de guvern din 25 octombrie 1917 și instaurarea unei noi puteri, care a avut un impact larg

asupra istoriei secolului XX, atât asupra Rusiei, cât și asupra lumii întregi. Interpretările evenimentelor din 1917‑1918 au fost și rămân subiecte puternic politizate și ideologizate. În acest context, și manualele de istorie din perioada sovietică au fost dogmatizate și, de fapt, adaptate politicii generale a partidului bolșevic. Situaţia Basarabiei a fost un subiect aparte al politicii și respectiv istoriografiei sovietice. În decembrie 1917, este declarată independenţa Republicii Democratice Moldovenești. Basarabia nu a fost o excepţie în acest sens, deoarece mai multe foste gubernii ţariste (cum ar fi Finlanda, Ucraina, Statele Baltice și cele din Caucaz etc.) și‑au declarat independenţa. Dar, o problemă pentru bolșevici a fost hotărârea Sfatului Țării, organul legislativ al Republicii Democratice Moldovenești, care a hotărât pe 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Basarabiei cu România.

Acest fapt împlinit nu a fost recunoscut de pu­terea bolșevică; de­a lun­

gul perioadei interbelice, aceas­ta a întreprins mai multe măsuri provocatoare la adresa României, soldate în urma pactului Hitler­­Stalin cu ocuparea, la finele lu­nii iunie 1940, a Basarabiei, Bu­covinei, Ţinutului Herţa și celor trei State Baltice.

„Ziua biruinţei revoluţiei socialiste în Moldova”

Manualele de istorie din fos­ta URSS și respectiv RSS Mol­dovenești au interpretat aceste evenimente destul de tendenţios. Astfel, în manualul coordonat de E.D. Šemjakov (red.), Istoria RSS Moldovenești, manual pen­tru clasele IX­X, ediţia a șasea, Chișinău, Lumina, 1979, sunt mai multe afirmaţii care deseori nu corespund realităţilor vremii sau preamăresc rolul activităţii bolșe­vicilor în Basarabia în anii 1917­­1918, cum ar fi spre exemplu menţiunile de la paginile 45­46 – „Muncitorii, ţăranii și soldaţii din Moldova au întâmpinat cu entu­ziasm știrea despre biruinţa răs­coalei armate din octombrie și hotărârile Congresului II al So­vietelor… La sfârșitul anului 1917, întreaga putere a trecut în mâi­nile Sovietelor la Ungheni, Ti­raspol, Bender, Briceni, Ocniţa, Larga, Lipcani…” (sic!).

Cât privește congresul mi­litarilor moldoveni, autorii ma­nualului consideră că acesta a fost convocat „contrar voinţei po­porului”, deoarece „clasele ex­ploatatoare din Moldova căutau cu înfrigurare posibilităţi pentru a­și menţine puterea în ţinut… Din partea Basarabiei, au partici­pat la congres 120 de reprezen­tanţi, iar din partea raioanelor de pe malul stâng al Nistrului, 10  reprezentanţi ai burgheziei și moșierilor moldoveni. Munci­torii n­au avut nici un reprezen­tant, iar ţăranii, care constituiau 90 de procente din populaţia ţi­nutului, au avut doar 30  de re­prezentanţi. Acest congres a creat Sfatul Ţării. Prin astfel de afir­maţii, autorii se contrazic în mai

multe sensuri, printre care și faptul că ponderea clasei mun­citoare în Basarabia la începutul secolului XX în Basarabiei era destul de modestă, iar miza pe acest segment social este mai mult în contextul construcţiei puterii bolșevice.

În continuarea temei „Biru­inţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Instaurarea Puterii Sovietice în Moldova”, autorii manualului încearcă să demon­streze crearea și dezvoltarea so­vietelor bolșevice în Basarabia și eforturile lor de a instaura pu­terea sovietelor pe 1/14 ianuarie 1918 – „Această dată a intrat în istorie ca ziua biruinţei revolu­ţiei socialiste în Moldova” (sic!). Insistând și asupra faptului că o barieră în „instaurarea puterii sovietice în Moldova” a fost Sfa­tul Ţării, care „a trădat interese­le poporului său” și „intervenţia militară împotriva Basarabiei” a României regale. Un alt  impedi­ment este considerat faptul că

„…naţionaliștii burghezi estom­pau  interesele de clasă ale po­porului moldovenesc, propagau teoria «neburghezismului naţiei moldovenești, a unităţii ei»”. De altfel, data instaurării puterii so­vietice în Basarabia a fost un fapt inventat în birourile politice de la Chișinău și o negociere cu istoricii aflaţi în serviciul parti­dului comunist. Și, din nou, pen­tru a demonstra ponderea pre­zenţei bolșevice în regiune și pretenţiile lor teritoriale asupra Basarabiei.

Unirea Basarabiei cu România

Cât privește istoria Basara­biei din prima jumătate a anu­lui 1918, ea este dezbătută în manualul amintit mai sus în ca­drul temei „Moldova în perioa­da intervenţiei militare străine și a războiului civil (1918­1920)” de la paginile 52­56. De fapt, unirea Basarabiei cu România

este calificată drept „Cotropirea Basarabiei de către România re­gală”, iar „muncitorii și ţăranii au nimerit sub jugul apăsător al României regale”. De aceea, gu­vernul sovietic s­a lansat „împo­triva cotropirii Basarabiei”. Din afirmaţiile autorilor manualului reiese că „imperialiștii străini nu voiau să­i permită Rusiei să  iasă din componenţa sistemului mon­dial capitalist”, de aceea „primul stat început prin intervenţia mi­litară împotriva puterii sovieti­ce a fost România burghezo­mo­șierească. La ocuparea Moldovei Sovietice, România regală a fost ajutată de Antantă, de corpul generalilor Frontului român, de Sfatul Ţării și de Rada Ucrainea­nă. Ocupan ţii au lichidat în Ba­sarabia toate cuceririle Marelui Octombrie, au instaurat un nou regim de asuprire socială și na­ţională a popoarelor mai crunt decât cel din timpul ţarismului”. Deci, autorii încearcă să constru­iască o imagine a unor puteri dușmănoase faţă de Rusia bolșe­vică și să se victimizeze în cazu­rile unde unele popoare au dorit să fie independente sau în cazul Basarabiei, care a decis unirea cu România. Din relatarea de mai sus, se vede clar că și Rada ucrai­neană era un organ pe măsura Sfatului Ţării, care declarase și ea independenţa Ucrainei, a sus­ţinut schimbările din Basarabia, dar în februarie 1918 guvernul so­vietic „a trimis trupe în ajutorul oamenilor muncii din Ucraina, trupe care au zdrobit Rada Cen­trală burgheză”. Deci, prin această temă, istoricii sovietici încearcă să demonstreze un fapt care nu a existat – „instaurarea puterii bolșevice în Basarabia”  – și să construiască din România un „dușman cotropitor”, iar Sfatul Ţării – „un organ trădător.

Cât privește actul Unirii Ba­sarabiei cu România, autorii ma­nualului afirmă: „Clica militaristă română cu ajutorul căpeteniilor «Sfatului Ţării», aplicând teroa­rea, șantajul și mituirea deputa­ţilor, a obţinut ca la 9 aprilie 1918 «Sfatul Ţării» să adopte o hotărâre despre alipirea «condi­ţionată» a Basarabiei la Româ­nia. Dar România regală nu prea avea încredere în deputaţii «Sfa­tului Ţării». De aceea, în timpul

votării, în sala de ședinţe a «Sfa­tului Ţării» au introduși ofiţeri și soldaţi români înarmaţi, care­i ameninţau cu armele pe cei ce refuzau să voteze pentru alipi­rea cu România”. Autorii consi­deră că România nu a respectat înţelegerile cu Rusia bolșevică din martie 1918 și „încălcând în mod grosolan dreptul internaţio­nal și dreptul naţiilor la autode­terminare”. Este adevărat că pe teritoriul Basarabiei, la invitaţia Sfatului Ţării, staţionau trupe românești chemate să  restabi­lească ordinea în regiune de pe urma dezastrelor provocate de soldaţii ruși care se retrăgeau de pe frontul Primului Război Mondial. Dar, despre aceste eve­nimente și despre atacul solda­ţilor ruși asupra celor români ajunși la Chișinău nu se amin­tește nimic în acest manual, și nici de multe alte realităţi ale anilor 1917­1918, deoarece con­trazic teoriile de „instaurare a bolșevismului în Basarabia”.

ConcluziiManualul de istorie discutat

succint în rândurile de mai sus nu este altceva decât o mostră de speculaţie pe seama unor eve­nimente istorice care aveau ca scop justificarea pretenţiilor bol­șevice asupra teritoriului Basa­rabiei și invaziei Armatei Roșii din iunie 1940. De aceea, aceste subiecte sensibile din istoria Eu­ropei merită o abordare mult mai atentă, prin prisma spiritului ana­litic complex și critic al tuturor surselor istorice. Altfel, se sare dintr­o extremă în alta, iar edu­caţia istorică și manualele de is­torie trebuie să reflecte aceste realităţi adecvat, aducând în faţa elevilor pluralitatea de surse, de opinii și abordările multiper­spectivale. Din păcate, în anii de  independenţă a Republicii Moldova, anul 1918 rămâne un subiect care divizează în conti­nuare societatea noastră. Cel mai probabil din cauza dogmatizării și mentalităţii sovietice, care a impus o abordare unilaterală, iar politicienii, în loc să fortifice societatea, mai degrabă o dez­bină, speculând pe seama acelor evenimente.Sursa foto: WordPress.com

Revistă de cultură şi politică martie 2018

10 | CENTENAR

Republica Moldova la Centenar O radiografie identitară – de la moldovenismul sovietic la moldovenismul... unionistDan Dungaciu

Un secol de istorie naţională și europeană (1918‑2018)

Un rapid rezumat al isto­riei republicii din acest punct de vedere ar arăta

în felul următor.

Discursul unionist proromânesc

La începutul anilor ’90, cel mai coerent a fost discursul (pro)ro­mânesc/unionist. Niciodată asu­mat până la capăt de toată elita politică, ocolit, abordat fariseic de prea mulţi lideri, a fost totuși prezent pe scenă. Anii ’90 l­au adus în prim­planul spaţiului public, în faţa unei tabere dezo­rientate, sovietică și nostalgică, dar fără un proiect coerent în afară de revenirea sau menţine­rea URSS­ului. Anul 1994 a în­semnat, cu intermitenţe, ieșirea discursului (pro)românesc din zona discursului oficial sau chiar oficios. În ciuda absenţei publice de la mesele oficiale, latenţele acestuia sunt încă prezente și, probabil, nu vor putea fi extir­pate niciodată până la capăt în stânga Prutului. Are de partea lui demografia și academia, chiar dacă nu politica oficială. Ca orice latenţă însă, pentru a se expli­cita, are nevoie de cadre de ma­nifestare (lideri și partide credi­bile), circumstanţe și impulsuri favorabile. Și tot ca orice latenţă, ieșirea lui imediată la rampă nu e garantată sută la sută. Așa cum poate deveni primordial, poate să și sucombe. Este ceea ce au  în­ţeles autorităţile de la Chișinău când, explicit sau implicit, încer­cau sau chiar blocau contactele de orice tip  – în special media­tice – între cele două maluri ale Prutului.

Moldovenismul sovietic

După cum îi spune și denu­mirea, provenienţa lui este so­vietică, cu vagi rădăcini preso­vietice, și a fost forjat și impus ca discurs politic și identitar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – RSSM (azi Re­publica Moldova) – după ocupa­ţia sovietică și includerea  aces­tui teritoriu în Uniunea Sovietică. După căderea URSS și obţine­rea  independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), a fost relansat, în 1994, dar a atins apo­geul în perioada guvernării Par­tidului Comuniștilor din Moldova (2001 ­2009). Astăzi, este reluat cu

același aplomb de președintele Igor Dodon și Partidul Socialiștilor.

În esenţă, acreditează simili­tudinea dintre cetăţenie și etnie, producând un discurs moldove­nist etnicist, cu pretenţii de le­gitimare istorică de 650 de ani, asumându­și nonșalant și, nu o dată, rizibil, istoria întregii Mol­dove medievale Acest tip de dis­curs este și fundamentul unor producţii ilare de tipul Vasile Stati, Dicţionarul moldovenesc românesc, Chișinău 2003. Asta,

cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei me­dievale se află în România) și is­toric (capitala Moldovei medie­vale, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moșteni­rea etnosimbolică a unui terito­riu constitutiv al Vechiului Re­gat și, ulterior, al României Mari. Este mai degrabă un discurs al resentimentului, nu al realităţii.

Discursul polietnic şi multicultural. „Naţiunea civică”

Dacă e coerent, discursul moldovenist sovietic, trebuie să renunţe la Transnistria. „Solu­ţia”  – tot oficială!  – la Chișinău a fost adoptarea altui tip de dis­curs, oficial și el: discursul poli­etnic și multicultural. În acest caz, asimilarea identitară a Trans­nistriei sau a Găgăuziei sunt mai

ușor de realizat. Dar asta s­ar face cu preţul ieșirii din scenă a dis­cursului moldovenist de formulă iredentistă („Moldova Mare”). Iar preţul pentru abandonarea lui va fi oficializarea parţială sau totală a limbii ruse la nivelul  statului și, ca o consecinţă, amplificarea influenţei „minorităţii  imperiale” ruse și a limbii acesteia la nive­lul întregului teritoriu  „reîntre­git”. Practic, o reîntoarcere iden­titară a Imperiului, de data asta prin „rămășiţele” (minorităţile) acestuia. Discursul polietnic și multicultural, garnisit numai pe ideea asumării subiective a  iden­tităţii, mai ascunde o capcană relativ la Transnistria, respectiv apariţia și perpetuarea acolo a unui discurs identitar regiona­list de tipul „noi suntem trans­nistrieni!”. Astăzi, el este vehicu­lat la nivel „oficial” la Tiraspol, dar consistenţa lui publică este greu de estimat în realitate.  To­tuși, „naţiunea civică” (apanajul partidului PD de guvernare,  as­tăzi) rămâne ca o alternativă iden­titară în regiune și potenţialul său nu trebuie neglijat în even­tualitatea unor confruntări po­litice electorale.

Moldovenismul europenist

Este forma cea mai „sofisti­cată” și pregnantă de patriotism localist, „moldovenesc”. Spre deo­sebire de moldovenismul sovietic promovat de regimurile de ex­tracţie comunistă de la Chișinău, moldovenismul europenist are câteva virtualităţi și  caracteris­tici principale. Nu este obligato­riu prorusesc, fără să aibă radica­litatea discursului proromânesc în această direcţie. În relaţia cu Moscova acceptă, eventual, prag­matismul, inclusiv tăcerea pe su­biectele istorice contondente, chiar dacă nu este clar de fiecare dată care sunt reperele și limitele acestui pragmatism. Din punct de vedere geopolitic, acest tip de atitudine și de discurs încearcă să se justifice, la nivel popular, inclusiv printr­un soi de autar­hie geopolitică greu de definit, ceea ce se traduce de obicei în formula care răbufnește nu odată la nivel public  – „și fără ruși și fără români” –, respectiv un soi de „prin noi înșine”, vag și nerea­list,  firește. În relaţia bilaterală cu România, moldovenismul eu­ropenist va fi tot pragmatic, va pedala pe cooperare și colabo­rare, fără însă să individualizeze Sursa foto: www.dol.ro

Proiectul „Basarabia e România” împlinește, pe 27 martie 2018, 100 de ani. Centenarul este despre identitate. A noastră și a lor. A basarabenilor, adică. Identitatea acestora rămâne însă o enigmă pentru multă lume. Inclusiv, din păcate, și pentru ei. În Republica Moldova, incapacitatea de a‑și asuma o identitate

(altminteri spus evitarea obsesivă a celei românești) înseamnă incapacitatea de a te dezvolta și prospera. De‑a lungul scurtei istorii a R. Moldova, au fost încercate mai multe soluţii.

nr. 228 www.revistatimpul.ro

CENTENAR | 11

Elitele şi masele: o reconsiderare din unghiul Centenarului

Victor Rizescu

Printre detaliile anecdotice savurate meditativ de per­sonajul principal, Hans Cas­

trop, din romanul Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, se numără și faptul că, în restaurantul sa­natoriului de la Davos, unde ză­bovește sub pretextul unei afec­ţiuni pulmonare în ultimii ani de dinaintea Primului Război Mon­dial, reprezentanţii fiecărei na­ţiuni europene sunt grupaţi în jurul unei singure mese. Cu o ex­cepţie: alături de masa „rușilor bine” există și o alta, a celor de rând. O asemenea deviere de la tiparele continentale ale monde­nităţii, în curs de elaborare pe fundalul democratizării lente, dar indubitabile a regimurilor poli­tice organizate în formatul con­stituţionalismului liberal era  mo­tivată, desigur, de distanţele mai mari dintre categoriile sociale din cadrul înapoiatului și cvasiauto­craticului imperiu răsăritean,  dar și de fractura dintre cultura occi­dentală a celor de sus și reflexele culturale mai puţin afectate de contactul cu Occidentul ale stra­turilor mijlocii.

Scriitorul german participa la analiza de factură tocquevilliană a democratizării definite ca pro­ces de „egalizare a condiţiilor”, și nu doar ca dezvoltare a unui an­samblu de proceduri capabile să dea glas suveranităţii  populare prin dispozitive de reprezentare. Însușindu­și aceeași accepţiune lărgită a noţiunii de democra­tizare, teoria modernizării din secolul XX a consacrat și ideea că starea de democraţie înţelea­să ca atenuare a distanţelor și estompare a diferenţelor poate progresa – la fel ca și nivelurile de urbanizare, industrializare,  ra­ţionalizare și secularizare înre­gistrate în interiorul unui corp

social – și în conjuncţie cu eclip­sa, degenerarea sau falsificarea democraţiei procedurale. Totali­tarismele și alte experimente au­toritare cu origini revoluţionare au contribuit în modul cel mai au tentic la fenomenul repertoriat ca atare, deopotrivă în etapele lor de purism ideologic și în fazele lor de regres, pragmatism tulbure și degringoladă. Acţiunea lor a avut, deci, rezultate similare ce­lor produse de comercializarea progresivă a tuturor segmente­lor vieţii sociale din acele părţi ale lumii unde preceptele demo­cratice formale s­au bucurat de o soartă mai bună.

Imaginea sciziunii de o pro­funzime aparte dintre elite și mase din Rusia de dinaintea co­munismului, reflectată în roma­nul citat, a fost consacrată ca paradigmatică pentru o stare a societăţii aptă să dea naștere unor convulsii revoluţionare de

uriașă magnitudine (și, deci, unor transformări omogenizatoare nu mai puţin eficiente). Ideologia culpabilităţii profesată de intelec­tualii populiști, animaţi de dra­goste pentru popor, dar incapa­bili să se perceapă ca făcând parte din el, este doar expresia cea mai pregnantă și mai des in­vocată a realităţilor menţiona­te, după cum postura elitismului revoluţionar adoptată de teoria marxistă în forma sa leninistă nu trebuie considerată  – împre­ună cu toate consecinţele sale – decât ca una dintre manifestă­rile unui sindrom plurivalent (și ca o dovadă că, în mediul îna­poierii, noile elite contestatare au tendinţa de a repeta, cu dife­renţe specifice, comportamentul vechilor grupări privilegiate cu rădăcini tradiţionale).

Nu putem decât să reflectăm cu amărăciune că Thomas Mann nu a găsit potrivit să aloce spaţii,

în restaurantul său exemplar, micilor naţiuni situate în vecină­tatea Rusiei, spre Vest. Fără îndo­ială că i­a privit pe ruși ca repre­zentativi pentru întreaga regiune de la Est de lumea germană, dar avem toate motivele să credem că, dacă ar fi fost mai scrupulos, el ar fi prevăzut tot câte două mese, și separate pe aceleași te­meiuri, pentru fiecare grup na­ţional din categoria respectivă. Presupunerea nu poate fi decât întărită dacă ne gândim la felul cum istoricul britanic Hugh Se­ton­Watson observa, în anii ’40, că în nici o ţară din zonă, cu ex­cepţia Rusiei, falia dintre pătu­rile occidentalizate – oricât de superficial și distorsionant – și popor nu era mai adâncă decât în România. Sau dacă reflectăm, altminteri, la felul cum polito­logul Ghiţă Ionescu stăruia tot asupra cazului românesc, în anii ’60, pentru a sublinia progresul

realizat de politica agrariană in­terbelică din Europa de Est faţă de populismul rus prerevoluţio­nar, în sensul unei evoluţii de la retorica paternalistă desfășurată în numele poporului la discursul adresat chiar electoratului ţără­nesc, tratat ca un actor social pe cale de conștientizare și matu­rizare (un progres relativ, ane­voios și grăitor pentru inerţia structurilor implicate).

Lăsând la o parte inadecva­rea ei la peisajul schimbării so­ciale din ultimele decenii, nos­talgia generalizată de după 1989 faţă de elitele dislocate, decimate și dizolvate în creuzetul comu­nist nu s­a armonizat niciodată cu opiniile critice de tipul celor amintite mai sus, formulate în legătură cu ele (cu precădere din afara contextului). Pe lângă nu­mita înclinaţie de a accentua mar­cajele simbolice cu origini pre­moderne ale distanţei dintre clase multă vreme după ce moderni­tatea le erodase considerabil în alte locuri, categoriile atât de nă­păstuite sub comunism au mai înfăţișat și năravul de a exploata spre folos lor exclusiv  – și spre dauna maselor atât de hulite în orizontul căutărilor postcomu­niste  – mai întâi împrejurările stăpânirii imperiale străine și ale dependenţei economice, apoi ambivalenta configuraţie a  mo­dernizării accelerate cristalizată ca remediu al relelor străvechi. Vom continua, desigur, să ne gân­dim la ele nostalgic, în starea de dezarticulare socială sub impe­riul căreia trăim. Dar poate că articularea unui mod de a vorbi despre ele cu luciditate critică este o precondiţie pentru forma­rea unor noi elite veritabile, în vremuri bântuite de spectrul masificării.

Sursa foto: Argumente si fapte

explicit relaţia bilaterală în par­cursul european al Republicii Moldova, decât dacă nu are în­cotro. În strictă legătură aspec­tul geopolitic, din punct de  ve­dere ecleziologic, respectiv al apartenenţei religioase, moldo­venismul europenist este cel mai bine plasat pentru a susţine, per­fect coerent din perspectiva sa, a treia „soluţie” pentru Biserica din R.  Moldova, respectiv auto­cefalia, care ar valida, prin recul, existenţa „etniei moldovenești”, pe care acesta nu o promovează ca atare. Din punct de vedere al glotonimului și al etnonimului, este forma de patriotism a celor care recunosc că vorbesc „limba română”, dar menţin ideea unei diferenţieri între cele două ma­luri ale Prutului, chiar dacă nu din raţiuni explicit etnice, dar, oricum, istorice și culturale. Din punct de vedere al identităţii statale, moldovenismul europe­nist nu este antiromânesc, așa cum nu este nici „proromânesc”, iar ideea de „două state româ­nești” este refuzată programatic

(ar putea fi acceptată mai degra­bă ca abordare tactică, de etapă, nicidecum ca proiect).

Moldovenismul unionist

Moldovenismul unionist  este ultima formă identitară pe care o capătă moldovenismul din Re­publica Moldova, după cea sovie­tică și europenistă. Este o specie identitară relativ nouă, neasu­mată public explicit – un oximo­ron politic.

Despre ce e vorba? În primul rând, despre intrarea într­o criză evidentă după 2014 a moldove­nismului europenist, care devine astăzi tot mai greu de susţinut. Eșecurile guvernării zis proeuro­pene au lăsat urme adânci, iar ideea de integrare europeană a devenit astăzi, mai degrabă, un slogan fără viaţă: luminiţa de la capătul tunelului abia mai există ca iluzie.

De aici și apariţia acestui oximoron politic:  moldovenismul

unionist. Incapabil să îl mai res­pingă aprioric și decisiv, moldo­venismul tot găsește, în raport cu unionismul, explicaţii în a nu îl asuma plenar sau activ. Nu îl mai respinge din raţiuni de ina­decvare, așa cum făcea ieri, când steagul integrării europene mai avea cât de cât justificare, ci și­l asumă parţial și condiţionat.

Moldovenismul unionism de la Chișinău vrea să „împace” oxi­moronul prin următoarele stra­tegii discursive pe care le găsim în nenumărate declaraţii politice, chiar programe politice declarat unioniste:

1. Nu ne putem uni cu Româ­nia până nu rezolvăm „ches­tiunea transnistreană”. Deci haideţi să ne concentrăm cu toţii pe acest dosar. De unde și invitaţiile aberante la tot felul de iniţiative: schimba­rea formatelor de negocie­re 5 plus 2, discuţii directe București­Chișinău pe ches­tiunea transnistreană etc.

2. Nu ne putem uni înainte de a „recupera” teritoriile de la

Ucraina: Bucovine de Nord, ţinutul Herţei și Bugeacul, pe care Republica Moldova ar trebuie să le negocieze înainte (?) cu Kievul și le schimbe cu… Transnistria.

3. Nu ne putem uni înainte de „a face ordine” în R. Moldova, de a lupta cu corupţia, de a europeniza republica, de a o aduce la un nivel relativ com­patibil cu UE etc.

4. Nu ne putem uni dacă nu se acordă, iniţial, un statut special „Basarabiei”/Repu­blicii Moldova, în care să fie menţinute chiar și o serie de atribute specifice Moldovei – neutralitate, organizare teri­torială etc.  – cel puţin pe o perioadă de timp.

5. Nu se poate face unirea până nu se face un referendum pentru asta, în care să se ex­prime „voinţa populară”. În absenţa unui asemenea refe­rendum, orice unire ar fi ne­legitimă (?).

În realitate, suntem într­o situaţie aproape schizofrenică.

Ideea că înainte de unire trebuie să rezolvi chestiunea transnis­treană, să faci bunăstare și euro­penizare în Republica Moldova etc. este bizară. În primul rând, de ce nu s­au făcut până acum? Iar în al doilea rând, apetenţa pentru unire este și o consecinţă a acestor nerealizări! O soluţie ultimă! Căci dacă s­ar fi îndepli­nit toate cele de mai sus, pur și simplu nu se mai discuta despre eșecul proiectului Republicii Mol­dova (eșecul integrării euroatlan­tice) și, implicit, despre unire. Iar alte precondiţii legate de un tip de „reglementare” a chestiunii transnistrene, schimburi de teri­torii etc., nu au darul decât de a justifica și bloca, de fapt, asuma­rea proiectului unionist.

Moldoveniștii unioniști își găsesc de fiecare dată altceva de făcut decât să promoveze sau să susţină public unirea, fie că înţeleg sau nu în ce eroare sau contradicţie profundă se află. În realitate, moldovenismul unio­nist este un antiunionism. Așa cum au fost și sunt toate mol­dovenismele.

Revistă de cultură şi politică martie 2018

12 | INTERVIU

Nicolae DabijaSu

rsa

foto

: Blo

gosf

era.

md

Interviu realizat de Adriana Nazarciuc şi Dan Pavel

Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, Codreni, raionul Cimișlia, RSS Moldovenească) este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al

Academiei de Știinţe a Moldovei. Este președintele Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova (organizaţie neguvernamentală de cultură și drept, la care au aderat peste 150 de organizaţii culturale, uniuni de creaţie, asociaţii neguvernamentale) și președinte al asociaţiei nonguvernamentale Mișcarea „Sfatul Țării – 2”, care și‑a propus unificarea naţiunii române. Printre cele mai recente volume publicate de Nicolae Dabija amintim: Manifest de unire (2013); Umbra sârmei ghimpate (2013); Psalmi de dragoste (2013); Mihai Eminescu – un poet de mâine. Asasinarea lui Eminescu (2014); Tăceri tălmăcite‑n cuvinte (2014); Biserica pe roţi (2014); Tema pentru acasă (2015); Pe urmele lui Orfeu (2016); Reparatorul de vise (2016); Te blestem să te îndrăgostești de mine (2017).

Care sunt forţele favorabile ideii unirii Republicii Moldova (o parte a Basarabiei) și României? Cine sunt intelectualii publici favorabili unirii, de‑o parte și de alta a Prutului?

De multe ori sunt întrebat: câţi unio­niști există în Republica Moldova?! Răs­punsul meu e: sunt aproximativ atâţia unioniști câte persoane au sau au avut acces la informaţie. Intelectualii, de re­gulă, exceptând cozile de topor, sunt unioniști. Basarabeanul care a aflat că el este român și neamul lui e cel româ­nesc nu poate să nu fie unionist. Mai cred că limba vorbită de­o parte și de alta a Prutului ne­a unit de mult. Mai rămâne să­și facă datoria lor și politicienii.

Cine se împotrivește unirii Basa‑rabiei cu România?

Nu atât cine, cât ce: ignoranţa, pros­tia fudulă, ura de sine (moldovenii care afirmă că nu­s români), dezinformarea, frica, amnezia. Cu mai mulţi ani în urmă un om de la ţară mi­a vorbit:

„— Nu­mi plac românii.— De ce?— Pentru că l­au bătut pe tata.— Și unde e tatăl tău acum?— L­au împușcat rușii.”

Deci el nu­i ura pe rușii care l­au omorât, ci pe românii care l­au bătut.

Basarabeanul, nu vorbesc aici de toţi, mai e bolnav de sindromul Stockholm, când victima începe să­și simpatizeze călăul și să­și urască aproapele. El nu­i va ţine minte pe cei care l­au împușcat, aruncat în gropi cu var sau în copcile din Nistru – morţii nu au memorie! –, ci pe cei care, în loc să­l pună la dubă pen­tru anumite încălcări, i­au tras o palmă, „pentru ca altă dată să nu mai facă”.

De ce, din ce motive există această împotrivire?

Timp de peste cincizeci de ani, ba­sarabeanului i s­a spus că românul e duș­manul lui, în manualele școlare găsea enormităţi pe care trebuia să le creadă, precum: în anul 1812 rușii i­au eliberat pe moldoveni... de moldoveni, din 1856 și până în 1878 Sudul Moldovei (de Est) a fost cotropit de Moldova (de Vest), în 1918 Moldova (noastră) a fost anexată de Moldova (cealaltă, numită împreună cu Muntenia România) etc. Noroc de ruși, care au știut mereu să­l salveze pe

Toată speranţa mea e în generaţiile de azi, educate în spiritul discernământului, care cresc scuturate de frică, cu conștiinţă de sine și cunoaștere a Adevărului.

moldovean de fraţii lui moldoveni și să­l deporteze în Siberii, să­l trimită să moară în Afganistanuri sau Mozam­bicuri etc.

Aceleași argumente pentru  recu­noștinţa pe care urmează să i­o poarte Imperiului de la Răsărit sunt preluate azi de mass­media rusească, de cele peste o sută de posturi radio și de televiziune rusești etc. Toată speranţa mea e în ge­neraţiile de azi, educate în spiritul dis­cernământului, care cresc scuturate de frică, cu conștiinţă de sine și cunoaștere a Adevărului.

Cum privesc ideea unirii statele importante (și cele mai puţin impor­tante) din Uniunea Europeană (Ger­mania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania) și din Europa?

În 1989, am fost invitat, ca deputat în fostul Soviet Suprem al URSS, în SUA. Am fost solicitat atunci să vorbesc într‑o comisie a Senatului SUA despre Republica Moldova. La sfârșitul discuţiei am remarcat cu o anume părere de rău: „SUA a uitat de Republica Moldova”. Și atunci un senator, Raul Costa, a spus: „Noi n‑am uitat niciodată de Republica Moldova. Noi n‑am știut niciodată de Republica Moldova”. Nici celelalte state europene  – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania  – nu cunoșteau pe atunci, dar nici acum prea multe des‑pre noi. Ei ne cred în continuare mai degrabă ruși decât români. N‑a existat nici o preocupare, dar de fapt nici un interes al politicienilor din Republica Moldova și nici din România să se cu‑noască adevărul despre noi. Iar acesta poate fi rezumat într‑o singură frază: Republica Moldova este o așchie de te­ritoriu românesc ruptă de la România în urma Pactului Ribbentrop­Molotov.

Dacă s‑ar cunoaște această evidenţă, reunirea ar fi privită cu alţi ochi de către cei care identifică dorinţa noastră de re‑venire la locul din care am fost rupţi cu aceea a intrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană pe ușa ei din spate. Iar această misiune ar trebui să le re‑vină, în primul rând, celor două minis‑tere de Externe, al României și al Repu‑blicii Moldova.

Am avut mai multe întâlniri în capi‑talele europene cu diverși demnitari – am fost o vreme reprezentantul Republicii Moldova în Adunarea Interparlamentară a Ţărilor din Bazinul Mării Negre –, ca să mă conving că marile puteri ne‑ar dori

nr. 228 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Conjunctura politică necesară revenirii Basarabiei acasă e favorabilă”și în continuare un popor fărâ­miţat pe hărţile lumii. Or, fiind un stat mare (întins), România are toate șansele să devină și un stat puternic. Un argument în acest sens ar fi perioada interbe­lică. Atunci România împărţea cu Danemarca locurile 6 și 7 după venitul naţional. Astăzi, sa­lariul mediu în Danemarca e de 5 800 de euro, în România și Repu­blica Moldova – din cauza comu­nismului și a ocupaţiei sovietice – e de 400  de euro și, respectiv, 40 de euro. Dacă n­ar fi fost cei doi criminali – Hitler și Stalin –, care ne­au forfecat harta în 1940, sunt convins că poporul român ar fi fost astăzi unul dintre cele mai prospere din lume.

Care este poziţia Statelor Unite ale Americii?

La 27 iunie 1991, doi senatori americani, Larry Pressler și Jesse Helms, cu care mă întâlnisem la New York, au iniţiat în Senatul SUA rezoluţia nr. 148 prin care cereau Uniunii Sovietice dreptul Republicii Moldova de se reuni cu România. Era cu două luni mai înainte de proclamarea in­dependenţei Republicii Moldo­va, când aceasta făcea parte din URSS. De atunci a trecut mai bine de un sfert de secol. Acum câteva zile, ambasadorul SUA la Chișinău, James D. Pettit, refe­rindu­se la Declaraţiile de Unire cu România ale celor peste o sută de primării (câte erau la 7 mar­tie  2018), a afirmat că gesturile disperate ale acestora ar fi niște „provocări”. Tot Excelenţa Sa sus­ţinuse acum un an pe un ton ca­tegoric că „...este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte”, si­tuându­se în acest subiect pe poziţiile Federaţiile Ruse.

Mă întrebam atunci dacă avea dreptul un ambasador, deci un diplomat, să se exprime to­tal  nediplomatic și să se ames­tece brutal în probleme atât de sensibile cum sunt etnia, isto­ria,  naţiunea, limba unui popor (Excelenţa Sa, apropo, și­a însu­șit o foarte bună „limbă moldo­venească” la București)? Și­mi răspundeam că declaraţiile  res­pective veneau dintr­o necunoaș­tere a unor realităţi. Dar mă mai întrebam: aceste declaraţii ofen­satoare la adresa adevărului is­toric n­or fi oare o consecinţă a întrevederilor dese pe care le­au avut într­o perioadă cei doi  mi­niștri de Externe, rus și  ameri­can, la care să fi convenit un alt Ribbentrop­Molotov de reîmpăr­ţire a lumii, în care SUA să se arate satisfăcută de faptul că ei îi revine România, unde să­și poată instala bazele militare, iar cealaltă Românie, numită Repu­blica Moldova  – cu identitate falsă, acceptată și de ambasado­rul Pettit  – să rămână ancorată, ca fostă republică sovietică, cu tot cu Armata a 14­a, Transnistria, în zona de influenţă a Federaţiei Ruse?!

Ar fi trist de tot, dacă ar fi așa.

Cum definiţi unionismul în anul 2018?

Cuvântul „unire” face parte din vocabularul lui Dumnezeu. În Psalmul 132, parcă, se spune despre noi:

„Iată ce­i frumos nespus,Iată vestea cea mai bunăDorită de Cel de Sus:Fraţii să fie împreună!”

Iisus se ruga astfel: „Părinte, Mă rog ca toţi să fie una...” (Ioan, 17, 21).

E un îndemn și pentru noi, românii: ca toţi să fie una. Nu­mai așa vom izbăvi. Numai astfel noi vom putea deveni noi (chiar și în sens de înnoire). Noţiunea de unionism descinde din cea de unire. A te uni înseamnă a face o lucrare plăcută Domnului. Și doar cel rău lucrează ca să dez­bine, să învrăjbească, să disper­seze, ca astfel să poată stăpâni mai ușor.

Unionismul, in Anno Domini 2018, presupune a conlucra, a te

apropia, a te înfrăţi nu doar la nivel de indivizi, ci și la cel de ţări sau părţi de ţară.

Partizanii reunirii Basa­rabiei cu România se deose­besc între ei prin diferite idei, iniţiative, scenarii? Care ar fi scenariile realiste și cele ne­realiste?

În ultimele trei decenii, au fost identificate mai multe solu­ţii pentru ca Republica Moldova și România să poată fi împre­ună. Una dintre ele ar fi plebisci­tul. Constituţiile celor două ţări subliniază în mod expres faptul că modificările teritoriale pot fi efectuate doar în urma unui refe­rendum (plebiscit). Aici intervi­ne o întrebare firească: dar cei care au intrat cu oștile peste noi în 1812, apoi în 1940 au făcut­o cumva în urma vreunui referen­dum? Evident că nu.

Ar fi lipsit de logică un ple­biscit în cadrul căruia cei care ne­au deportat părinţii, ne­au

condamnat intelectualii la moar­te, ne­au persecutat bunicii, ne­au deznaţionalizat, au interzis să ne vorbim limba și să ne rugăm lui Dumnezeu, ei și urmașii lor să decidă dacă să fim cu fraţii de care chiar ei ne­au rupt sau să le fim, noi cu copiii și nepoţii noștri, ostatici în continuare? În Republica Moldova avem și su­ficientă lume derutată, rătăcită, manipulată, de aceea desfășura­rea unui plebiscit pe acest su­biect este riscant.

Reunirea se mai poate face pe cale parlamentară – prin vo­tarea Declaraţiei de Unire a Parla­mentelor celor două state  româ­nești. Dar, conform Constituţiei Republicii Moldova, și­n acest caz hotărârea de reunire, adop­tată de cele două foruri legisla­tive, urmează a fi confirmată de către votul majorităţii cetăţeni­lor înscriși pe listele electorale. Nici aici nu va putea fi evitat re­ferendumul.

O soluţie sigură de reunifi­care o găsiseră oamenii politici

Sursa foto: www.vicovia.ro

din România și Republica Mol­dova, care ceva mai încoace ne­au promis că ne vom uni în Uniu­nea Europeană. În 1998, comisa­rul  eu ropean Romano Prodi ne asigura, când vorbea de șansele de reintegrare a Republicii Mol­dova, că acest lucru se va în­tâmpla „peste douăzeci de ani”. Adică în 2018, anul în care ne aflăm. Iar un alt comisar, Günter Verheugen, cu nu prea mulţi ani în urmă avea să afirme ceva mai metaforic următoarele: „Șansele de integrare în UE pentru Repu­blica Moldova sunt egale cu cele ale Tanzaniei”. Adică, odată cu stoparea extinderii UE, nu avem nici o șansă să ne întâlnim în fa­milia statelor europene în urmă­torii vreo cincizeci de ani. Dar noi am vrea să ne reunim cu Ţara în timpul vieţilor noastre, nu în timpul vieţilor altora.

Reîntregirea, dacă s­ar dori acest lucru de către oamenii po­litici din cele două ţări, ar putea deveni realizabilă și într­o lună­­două. Congresul Mișcării Unio­niste „Sfatul Ţării­2”, asociaţie nonguvernamentală de cultură  și drept, la 27 martie 2016, a apro­bat ideea creării unui stat comun România­Republica Moldova. Sta­tul comun va fi o asociaţie a două state suverane, independente, uni­tare și indivizibile. Această aso­ciaţie de state este conformă dreptului internaţional și e o for­mă a vieţii internaţionale care ţine numai de competenţa state­lor componente. Statele au între ele doar raporturi de drept inter­naţional, și nu de drept constitu­ţional (drept intern). Statul co­mun va lua naștere printr­un tratat internaţional ratificat de către parlamentele statelor com­ponente. El va fi bazat pe princi­piile și normele unanim recunos­cute de dreptul internaţional, de legislaţia Republicii Moldova, a României, precum și de norme­le  Uniunii Europene. Statul co­mun va avea, pentru o perioadă de tranziţie, două guverne, două parlamente, două capitale, două constituţii, urmând să­și unifice structurile în timp. Este esenţial de subliniat că acest tratat nu aduce atingere constituţiilor sta­telor membre, ceea ce înseamnă că nu este necesară organizarea de referendumuri pentru apro­barea acestuia.

Scopul înfiinţării Statului România­Republica Moldova îl constituie apărarea intereselor comune așa cum sunt ele defi­nite de fiecare dintre părţi, între care amintim: respectarea  De­claraţiei universale a drepturilor omului și a drepturilor și liber­tăţilor fundamentale ale omului prevăzute în constituţiile state­lor membre; asigurarea securităţii naţionale; consolidarea statului de drept și lupta reală cu corup­ţia; propășirea economică, al că­rei rezultat direct va fi eradicarea sărăciei; armonizarea legislaţiei statelor membre etc.

(continuare în pagina 14)

Revistă de cultură şi politică martie 2018

14 | INTERVIU

Din punct de vedere istoric și al dreptului internaţional și ţi­nând cont de faptul că Pactul Ribbentrop­Molotov a fost con­damnat și declarat nul ab initio de întreaga comunitate interna­ţională, iar în Actul final de la Helsinki din 1975, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 și alte acte internaţionale este stipulat clar că frontierele dintre state pot fi modificate pe cale pașnică cu acordul părţilor, nimeni nu ne poate interzice să scoatem graniţa dintre români și români de pe râul Prut. Și, sunt convins, nici o ţară din lume nu se va opune. Nici chiar Rusia, care printr­o declaraţie din 10 sep­tembrie 2015 a dlui Maxim Șev­cenko, consilier al președintelui V. Putin, recunoaște că „Moscova nu exclude eventualitatea unei reuniri a Republicii Moldova cu România, care sunt o naţiune și vorbesc aceeași limbă, acest lu­cru nu ar face decât să îmbu­nătăţească relaţiile Moscovei cu Chișinăul și Bucureștiul”.

Numai așa am putea evita ca­tastrofa care ne așteaptă într­un viitor ce vine ca parte a unui tre­cut blestemat, numai așa i­am putea face pe copiii și nepoţii noștri să evite, odată cu intrarea Republicii Moldova în Uniunea Vamală Euroasiatică a  Federaţiei Ruse, eventualele deportări, ca­lamităţi sufletești, pericole pen­tru viaţa lor și a urmașilor aces­tora de peste ani.

Menţionăm în mod special faptul că crearea statului comun România­Republica Moldova ex­clude pericolul federalizării Ro­mâniei, din motiv că atât Transil­vania, cât și Transnistria nu sunt subiecte de drept internaţional.

Domnule Nicolae Dabija, explicaţi ideile și iniţiativele pe care le favorizaţi dumnea­voastră în problema unirii Ba­sarabiei cu România. Care ar fi primii pași? Ce urmează?

Întrucât Basarabia (actuala Republică Moldova) și Nordul Bucovinei au fost invadate de Rusia comunistă în urma unei înţelegeri dintre doi criminali, Hitler și Stalin, cunoscută cu nu­mele Pactul  Ribbentrop­Molotov, cu încălcarea mai multor tratate internaţionale, pe care, atât URSS, cât și Germania, le semnaseră din 1920: Tratatul de pace de la Paris din 1920, Carta Ligii Naţiu­nilor din 1920, Tratatul renunţă­rii la război din 1928, Pactul de asistenţă mutuală dintre Româ­nia și URSS încheiat în 1933, Con­venţia pentru definirea agresiunii din 1933 ș.a. am propus urmă­toarele: conducerile celor două state ro mânești să solicite Orga­niza ţiei Naţiunilor Unite, state­lor Uniunii Europene, ale Consi­liului Europei, Conferinţei pentru Securitate și Cooperare în Eu­ropa, dar și Germaniei Federale și Fe deraţiei Ruse, ca succesoare de drept ale statelor semnatare, să recunoască dreptul la reuni­ficare pașnică a actualelor teri­torii ale Republicii Moldova, Bu­covinei și Basarabiei de Sud, așa cum au arătat acestea până la 23 august 1939, momentul sem­nării Pactului Ribbentrop­Molo­tov cu România, ţara de la care au fost rupte în urma acestuia, dar și a ultimatumurilor și ame­ninţărilor de război din partea URSS. Sunt iniţiative lansate de

Mișcarea „Sfatul Ţării­2”, al cărui președinte sunt, ca un prim pas pentru rectificarea unor greșeli ale istoriei.

În același timp, conducerea Republicii Moldova, intelectua­litatea, televiziunile, presa etc. vor trebui să explice populaţiei, inclusiv minoritarilor, beneficii­le pe care le vor avea devenind parte integrantă a unui stat al Uniunii Europene. Dacă ratăm această șansă de a fi împreună și de a șterge frontiera care mai stă trasă prin mijlocul neamului nostru, nu ne vor ierta nepoţii și strănepoţii, dar nici bunii și stră­bunii rupţi cu sila de fraţii și su­rorile lor și trimiși să moară în Siberiile de gheaţă. La ora ac­tuală, conjunctura politică nece­sară revenirii Basarabiei româ­nești acasă e cea mai favorabilă, s­o fructificăm!

„Fără România, Republica Moldova nu are nici un viitor!”

Am locuit câţiva ani în Republica Moldova (Adriana Nazarciuc). În perioada 2005­­2009. Am simţit atunci că deși există aici două Mitropo­lii, la un anumit nivel părea să nu existe nici un Dumnezeu. Deși erau legiferate două limbi ca fiind oficiale, niciuna nu era vorbită corect. Cu alte cuvinte,

lipsea caracterul unitar. S­a schimbat ceva între timp? Se impune acest caracter unitar la nivel de naţiune pentru a putea vorbi despre unire?

Cei care s­au lăţit peste noi în 1940 au creat o nouă naţiune, naţiunea „moldovenească”, or, cum putea altfel glorioasa arma­tă sovietică să­i elibereze pe ro­mâni de sub jugul „românilor”?! Tot atunci a apărut și o nouă lim­bă romanică  – „limba moldove­nească”.

În concepţia ideologilor vre­mii, Eminescu, Creangă, Alec­sandri ș.a. au scris dintr­odată în două limbi: română și „moldove­nească”, iar în Serbia, aflu vara trecută că toţi clasicii noștri au scris în trei limbi – și­n „valahă”!

Unii atei întreabă de ce naţio­nalitate e Dumnezeu? Iată însă că recent patriarhul Kiril al Mos­covei a sugerat că Cel de Sus e rus. Iar mitropolitul Vladimir al Moldovei îl crede. Ca și ceilalţi preoţi ai lui.

Pe când eu sunt convins că El e român. Atotţiitorul nu poate fi de altă naţionalitate decât cea a Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, a Sfinţilor Ștefan cel Mare, Varlaam, Dosoftei, Da­niil Sihastru, Constantin Brân­coveanu, Valeriu Gafencu de la Sângerei, „Sfântul închisorilor” ș.a. El e al Neamului nostru. Un grec îmi spune că Dumnezeu e grec. Un evreu mi­a vorbit că au

existat martori care au asistat la discuţiile dintre patriarhii lor și Savaot. Și­atunci de ce l­aș crede pe Kiril că Atotţiitorul ar fi unul de­al lor, care i­ar iubi doar pe ei și i­ar urî pe toţi ceilalţi?

Din păcate, nici o Biserică n­a fost pusă să servească mai mult o ţară, o ideologie, un regim ca aceasta. Iar Mitropolia mos­covită a Moldovei e ostatica ei. Ea e obligată să facă în Bisericile noastre politica Imperiului de la Răsărit. De aici ne vin multe din relele care au dat și mai dau peste noi. Caracterul unitar al Basara­biei va lipsi atât timp cât politi­cienii noștri vor vrea să fie și­n CSI, și­n UE, și cu România, și cu Federaţia Rusă, și cu Iisus, și cu Iuda. E drama „marginii” așe­zată, cum spunea Grigore Ureche, în „calea tuturor răutăţilor”, iar această stare de lucruri va conti­nua atâta vreme cât Basarabia va mai orbecăi pe drumul ei, se pare fără sfârșit, către Acasă.

Aţi militat dintotdeauna pentru unire, ceea ce condus la ideea că sunteţi ultranaţiona­list. Încă mai există controver­se legate de articolul dumnea­voastră intitulat „Rusoaicele”. De ce credeţi că a trebuit să fie atât de greu acest demers, ca­lea spre unire?

Am declarat nu o dată: eu sunt naţionalist, dar nu sunt xe nofob. Îmi iubesc ţara, dar nu

urăsc alte ţări. Din păcate, la noi adevărul e naţionalist și doar min­ciuna e internaţionalistă. Dacă spuneai că ești român, că limba e română, că neamul tău e cel românesc, că în 1812 ţara ne­a fost ruptă în două, iar în 1940 – în patru, Stalin te împușca sau, în cel mai bun caz, te deporta la Polul Nord; azi, pentru aceleași lu­cruri nu te mai împușcă, ci ești „doar” etichetat ca naţionalist sau ultranaţionalist. Semn că trăim în democraţie.

Într­o perioadă, la radio și televiziune eram rugaţi să nu­i spunem limbii noastre că­i ro­mână. De ce? „Ca să nu se su­pere rușii.” Dar de când adevărul ar trebui să supere pe cineva? Apoi am mai auzit că din cauza noastră, a celor care dorim uni­rea cu România, rușii ne­au mă­rit preţurile la gaze. Eu îi înţeleg pe rușii care doresc ca Republica Moldova să se unească pentru vecie cu patria lor, Federaţia Rusă. Nu­i înţeleg deloc însă pe moldo­venii care doresc același lucru. De ce atunci aceștia mă condam­nă pe mine și pe alţi intelectuali care împărtășesc aceleași idea­luri, când doresc ca ce a mai ră­mas din fosta Basarabie, azi Re­publica Moldova, să revină la ţara de la care a fost ruptă?

Calea spre unire e cu spini și ea amintește drumul lui Moise prin pustie, când libertatea în­seamnă schimb de mentalităţi.

În articolul „Rusoaicele” am pus degetul pe rană: în toate fos­tele republici sovietice avansau doar persoane căsătorite cu ru­soaice și cu copii ruși (M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin ș.a. ar fi câteva exemple). Și acum, în in­dependenţă, ele își continuă mi­siunea: unde vezi un moldovean care­și urăște neamul și limba, să știi că are o soţie de etnie rusă.

Voci de dincolo de Prut spun că nu există cale de în­toarcere. Unirea se va realiza. Dacă ar fi să suprapuneţi iden­titatea românilor de dincolo și de dincoace de Prut, care ar fi tabloul rezultat?

Unirea e inevitabilă. De asta se tem cel mai mult Dodon și Moscova. Zilele trecute, circa o sută de localităţi au adoptat De­claraţii de Unire cu România. Generaţiile tinere își văd locul lor în Europa, în România. Fără România, Republica Moldova nu are nici un viitor. Ea se mai află încă într­o dureroasă căutare de sine, unii basarabeni, care încă n­au ieșit din localităţile lor, nu vor unirea. E și firesc acest lucru. Pentru că nu poţi iubi ceea ce nu  cunoști. Un consătean care era contra unirii, după ce a vizi­tat România, m­a căutat prin tot Chișinăul ca să mă anunţe uimit că „Tot Bucureștiul vorbește mol­dovenește”. Chiar dacă folosise un nume impropriu pentru limba noastră, el descoperise, după o călătorie de câteva zile prin ţară, că noi suntem aceiași cu cei de dincolo de Prut.

Întrebarea consăteanului meu era, după ce a văzut frumuseţile Ţării, el referindu­se și la prăpă­dul din stânga Prutului: „Dar o să vrea oare românii să se mai unească cu noi?”. I­am spus: „Tre­buie să­i convingem să vrea!”, pentru că fără de ei nu avem nici un viitor nici noi, nici copiii și nici copiii copiilor noștri.

Sursa foto: www.vicovia.ro

nr. 228 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Sergiu Musteaţă – Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981‑1990

Mihaela Toader

La aproape un veac de la ziua istorică 27 martie 1918, „drumurile basarabene” din fascinanta lucrare a lui Mihail Sadoveanu scrisă în 1919‑1920 despre „ţara de pământ” descrisă într‑o metaforă uneori prea tristă de Geo Bogza în 1939 ne descoperă o lucrare de istorie publicată recent la Editura ARC în 2017, Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981‑1990, ce ne amintește de Basarabia și ţelurile unor oameni plecaţi Occident ce nu au uitat realităţile de‑o parte și de alta a Prutului din timpul

Războiului Rece. Cartea, cuprinsă în două volume, este semnată de istoricului Sergiu Musteaţă și este realizată pe baza unei documentări consistente în arhivele publice și private din Republica Moldova, Ungaria, Germania, SUA prin valorificarea bibliografiei istorice existente și apelul la istoria orală, reușind să‑l intervieveze pe Efrim Crimerman cunoscut la Radio Europa Liberă cu pseudonimul de Grigore Singurel.

În iunie 1948, președintele SUA Harry Truman semna Decizia NSC 10/2 prin care

lua fiinţă în cadrul CIA un de­partament destinat angajării efec­tive în „propagandă; război eco­nomic; acţiuni directe de natură preventivă, inclusiv sabotaje, con­trasabotaje, măsuri de demolare și evacuare; acţiuni subversive contra statelor ostile, inclusiv ajutor acordat mișcărilor de re­zistenţă acţionând în clandesti­nitate, de gherilă și grupurilor de refugiaţi luptând pentru liberta­te, sprijin pentru elementele na­ţionale anticomuniste din ţările ameninţate de acest flagel”.

„Vocea celor fără de voce”

În acest conflict, un rol de seamă a revenit mijloacelor care puteau livra mesajul lumii libere dincolo de Cortina de fier, mai exact posturilor de radio. Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle Radio, Europa Liberă, Radio Li­bertatea etc. au reprezentat arme redutabile într­un război psiho­logic care s­a întins pe mai bine de patru decenii. Mulţi din gene­raţiile noastre cunosc istoria sau importanţa posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, care au avut rolul de a demasca regi­murile politice din ţările de din­colo de Cortina de fier și ale re­publicilor unionale din Uniunea Sovietică. Emisiunile acestora au reprezentat „vocea celor fără de voce” a miilor de ascultători care sperau în răsturnarea puterii co­muniste și curajul unora de a transmite mesaje pe diferite căi, pentru a fi citite la microfonul acestor posturi.

Ceea ce se știe mai puţin și acest lucru ni‑l face cunoscut Sergiu Musteaţă în lucrarea sa este faptul că cele două posturi aveau departamente pentru toate ţările din Europa de Est și repu‑blicile unionale și mai puţin Re‑publica Sovietică Socialistă Mol‑dovenească de atunci, care nu a beneficiat de un serviciu sau departament. Acest fapt a deter­minat interesul unor personali­tăţi de la Chișinău aflate în exil de­a organiza emisiuni dedicate românilor din Republica Sovie­tică Socialistă Moldovenească atât la postul de radio Europa Liberă, cât și la radio Libertatea. Printre personalităţile care au co­laborat sau au avut emisiuni la aceste posturi de radio se numără Nicolae Lupan, Vladmir Socor și

Grigore Singurel. Despre perso­nalitatea și activitatea  acestuia din urmă ne vorbește în cartea sa istoricul Sergiu Musteaţă. Vo­lumul are avantajul, graţie talen­tului autorului, să prezinte ade­vărul istoric nu numai pentru specialiștii în domeniu, ci și pu­blicului larg.

Un fost comunist dezamăgit fuge în RFG

Sergiu Musteaţă prezintă ci­titorilor o biografie interesantă,

strâns legată de bătăliile pur­tate pentru „minţile și inimile” oamenilor din lagărul socialist: biografia lui Efrim Krimerman, evreu basarabean, cunoscut  as­cultătorilor Europei Libere  drept „Grigore Singurel”. Un veritabil believer, la numai 17 ani Krimer­man fuge în vara anului 1940 din faţa persecuţiilor rasiale în ceea ce considera pe atunci „pa­tria tuturor celor ce muncesc”: de la Galaţi pleacă la Chișinău, unde toc mai se instalaseră auto­rităţile sovietice. Face parte din

Armata Roșie, iar după război își pune energiile în slujba ideo­logiei comuniste. Încă din pe­rioada când urma cursurile Fa­cultăţii de Filologie la Chișinău, Krimerman scrie poezii și po­vestiri apreciate de autorităţi și răsplătite cu premii. Ulterior, ca redactor literar­muzical la Filar­monica de Stat din Chișinău, a exercitat atribuţii de cenzor, dar a scris și peste 200 de texte pen­tru diverse piese muzicale, obţi­nând numeroase premii naţio­nale și internaţionale.

Dezamăgit treptat de regi­mul comunist, Krimerman a su­ferit un proces de alienare care a sfârșit prin luarea unei decizii radicale – de a pleca, în 1981, în R.F. Germania. După sosirea în Occident, începe o colaborare de durată cu posturile Europa Liberă și Libertatea, aducând în atenţia ascultătorilor discrepan­ţele tot mai mari dintre propa­ganda oficială și viaţa cotidiană a locuitorilor din Basarabia. Efim Krimerman putea fi ascultat de două­trei ori pe săptămână atât la Radio Svoboda, cât și la Radio Europa Liberă. Temele  prezen­tate la radio de Grigore Singurel au vizat informaţii și dezbateri despre Moldova Sovietică, Ro‑mânia și situaţia evreilor din re‑giune. La Radio Svoboda, Efim Krimerman a fost susţinut de Lev Roitman, în calitatea de re­dactor în acea vreme, iar la Ra­dio Europa Liberă a colaborat cu Doina Șneider, de la emisiunea Lumea comunistă, redactor fiind Neculai Constantin Munteanu.

Politica de deznaţionalizare a românilor, penuria de  produse alimentare, măsurile abuzive ale autorităţilor, cenzura și dogma­tismul cultural au fost analizate cu talent și vervă în textele sem­nate cu pseudonimul „Grigore Singurel”.

Lucrarea istoricului Sergiu Musteaţă aduce o contribuţie semnificativă la cunoașterea te­melor, interzise de regimul co­munist, care au fost abordate de către Efim Krimerman la Radio Europa Liberă în perioada 1981­­1990. Efim Krimerman, deși a pu­blicat în anul 2008 cartea Golos iz‑za bugra, a rămas mai puţin cunoscut în Republica Moldova. Contribuţia lui Sergiu Musteaţă de a readuce în actualitate con­tribuţiile lui Grigore Singurel de la Radio Europa Liberă este im­portantă, iar textele publicate re­flectă modalitatea în care au fost percepute și prezentate eveni­mentele din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească la un post de radio din Occident, con­siderat dușman al regimului co­munist și interzis pe teritoriul URSS, semnalul fiind bruiat.

Volumul Basarabeanul bru‑iat de KGB le aduce cititorilor nu doar o extraordinară poveste de viaţă, ci le oferă și prilejul unei meditaţii asupra libertăţii, a puterii cuvintelor și a menta­lităţilor politice și sociale din acea perioadă.Sursa foto: Stiinta pentru toti

Revistă de cultură şi politică martie 2018

16 | POEZIE

Teodor Corban

Mihaela Stanciu

Despre ploi

***în lumea dinăuntru suntemeștiintimizarea unor scene cu pete negredă rod pe umeridoar atunci când refuzsă privesc mai mult la inimă decât la mintecilindrul în care ne imersăm în fiecare zie scurtătura în situații de urgențăieșim vizibili

orașul cu păstrăviscena asta care te face pe tine personajo, scena în care agenda mea de telefoneste și nu esteeforturi de memorie creierul trebuie solicitatce pot să‑ți spun?

Lansare de carte la Târgul de moarte

Ioana Scoruş

te ascult sunt de‑acordîmi spun că te pricepi să alegi cuvintelescena asta care te readuce în ochii meiam uitat numele orașuluiah, dar știu că mașina vecheavea un carton ca să‑i protejeze

radiatorulah, cât de frig era și ție‑ți ardea să stai la coadă la peștela marea dezlegareda, era un oraș de munteeu te petreceam cu privirea

și nu mi‑e dor de orașul cu păstrăvicât mi‑e dor de frigul care‑nghețase

păcatele.

***a, bunăîți răspund în timp ce inima‑mi palpitămă gândesc la tot ce e mai răunebulizator cu ultrasunetecautmasca mea de „oxigen”să nu mi se zdrelească nici măcar un gândsă elimin stresul în mijlocul lumiivremea violentă e șalul meu caldîmi place ploaiasă mă doară până‑n vârful carpienelorîmi placesă‑mi pătrundăveneleuite că n‑am ajuns la limită

Și, într‑adevăr, nu mi‑era frică, de‑acum puteai să mă prezințiLa cititori, la părinți și la sfințiOamenii te recunoșteau și‑ntorceau capul pe stradeleCu brațe pline de roșii și albe laleleIar ochii lor transparenți se măreau de uimire și ciudăRealitatea le era, deodată, prea crudăVedeau că ții de mână o femeie cu cizme negre și colanți mulați pe fundȘi mai ales vedeau că fundul e apetisant și rotundCredeau că e doar o extravaganță de‑a ta, deloc o noutateGândeau că nu se face așa ceva când ești în etateȘi mai ales când ieși în societateDar cu toții știau că adori orhideea sălbaticăAcvatică, roșiatică, lipsită de orice gramaticăȘi totuși erau uimiți. Așa o blondăAșa o rotondă, așa o frondăNu foarte tânără, doar foarte coaptăȘi asta se vedea de la șapte poște, că blonda nu ți‑e moartă

Adunam în urma noastră oameni în valuriFemei uluitoare cu strălucitoare șaluriPe cerul cupolei uriașe străluceau nebunește cristaluriSe zvonise deja că e ultima lansare de carteDe aici, de la târgul de moarteCu toții voiau să știeCe‑a mai pus Poetul pe hârtieSe transmitea în direct, la televiziuni și pe internetȘi în Kamceatka, evident

Și am ajuns, ținându‑ne de mână, la standul de carteUnde nu mai era loc de atâta moarteSe stătea pe scaune, se stătea în picioare, se stătea grămadăPriveam, îngrozită, a morții plămadăOamenii erau atât de curioși, atât de nerăbdătoriPriveau cu ochii însângerați, curgătoriCa niște fiare hămesite de pofte și foameFiecare suflet cântărea 1,4 grameNu știai ce se întâmplă, nu înțelegeai dar era suspectSă ai, deodată, un public atât de deșteptMă întrebai, din ochi, ce se‑ntâmplă?Și viața îți pulsa sub tâmpla stângă

Nu se auzeau din stradă cârdurile de ciori croncănind în zborCoborând pe caldarâm ca un mare și întunecat soborSub cupola uriașă străluceau candalebre stinghereȘobolani slăbănogi așteptau prin limpezi unghereToată planeta privea, așteptând înfrigurată, duminicaMarele ecran pe care deocamdată nu se întâmpla nimica

(Textul integral poate fi citit pe Timpul online, www.revistatimpul.ro)

Ştiaţi că fluturii sunt de trei feluri?

Fluturele inspirat este viermele înfluturat de ideea de sine: „Dă‑mi Doamne aripi, că de aere mă ocup eu!”Fluturele expirat este molia pârguită de naftalină, care‑şi doreşte un concediu pe „Coasta de Samur”. Şi mai este fluturele suprimat. E acela care moare când îi iei cerul şi apoi îl mai şi rupi de context.

Știați că fluturii sunt de trei feluri? Nu din punct de vedere lepidopterologic, uman vorbind, adică vorbind așa, ca băieții, despre fluturi. Da. Sunt trei categorii: fluturi inspirați, fluturi expirați și fluturi suprimați.

scrisoaretu – doifilă în coloaneeu mă plimb printre rânduriciupesc din ele când cu mintea, când cu inimaalerg în zigzagfac salturi în diagonalăîmi țin inima înfiptă dreptși capul îmi joacă festee gestiunea unui om care nu știe matematicănu mă îndur să rup foaiaprivesc în gol și aleg doar ce e de bineafară fulgerădau paginaplouă.

Autostrăzi de halogeni deveniseră potecile de printre standuriNoi pășeam prin gânduri, prin rânduri ca prin mirifice landuriEram deținătorii unei vieți secrete, dragostea și Amuleta ne‑nsoțeauIar morțile celor din jur abia ne‑atingeauSimțeam ardoarea în palma stângă strângând‑o pe a ta în palma cea dreaptăO simțeam în centrul plexului, acolo unde stă sufletul, cum așteaptă„Liuba, Liuba, ți‑e frică, Liuba mea mică?”De‑ngrijorare mâna ta nu mai știa ce să zică„Dragostea mea, avem dragostea și avem AmuletaȘi întreagă planeta.Nu mi‑e frică, Liuba ta micăVa ști la lansare ce să zică”

nr. 228 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 17

Cronică de teatru

Teatrul ca pregătire pentru moarteDana Ţabrea

R ambuku este o mostră de teatru ca rugă, un poem dramatic despre fiinţă și nefiinţă, despre realitate și irealitate, despre invizibil și deitatea ce nu poate fi numită prin atributele pe care le folosim pentru a ne referi la existenţa sensibilă, dincolo de afirmaţie ori negaţie, mai presus de tot și de toate, eliberat în mod absolut. Deopotrivă ceva, cineva și undeva, loc și personaj, dar mai presus de orice conceptualizare de acest tip, Rambuku presupune experienţa sacrului,

iar nu cunoașterea acestuia pe cale raţională. Experienţa sacrului, a inefabilului și copleșitorului ca mysterium fascinosum et tremendum, despre care vorbesc autorii mistici la care se raportează Jon Fosse, este surprinsă ca atare de regizorul Mihai Măniuţiu la nivelul întregii construcţii artistice, în intervalul dintre atracţie și respingere, dintre înfiorare și captivare.

Apoi, defalcat, elementele spectaco­lului plasticizează conceptul de teatru ca experimentare mistică

a tainei înfricoșătoare și fascinatoare.

Storytelling‑ul ca poetry telling

Muzica este deopotrivă armonie (o notă la pian sau o vioară) și scrâșnet (so­norităţi aproape dizarmonice, resimţite fizic, trimiţând spre o senzaţie de durere insuportabilă), vocea Claudiei Ieremia  – șoaptă și urlet îngemănate (șoaptă urlată ca­n prima scenă și urlet șoptit ca mai apoi). Iar coregrafia semnată de Andrea Gavriliu are momente când experienţa numinosului ca mysterium tremendum e redată explicit prin tremor, contorsionări, mișcări sacadate ca de păpușă mecanică, dar și mișcări de închinăciune. Mai mult, mișcările robotizate de dans, feţele vop­site­n alb, ploaia cu jet de lumină, înfrigu­rarea, lacrimile, repetarea replicilor­cheie (aducerea cărţii în scenă, storytelling de­venit poetry telling), accentul pe simţul au­ditiv (ca atunci când se aude viforul  tă­cerii), conflictul dintre poezie și tensiune, cânturile religioase, silabele ori zicerile având forţă ritualică, contradicţia dintre ceea ce se poate rosti și acel ceva despre care nu se poate spune nimic, toate aces­tea contribuie la restituirea experienţei sacrale.

Rambuku sau teatrul ca pregătire pentru moarte

În același timp, Rambuku este o mos­tră de teatru ca pregătire pentru moarte și un spectacol filosofico­poetic despre pregătirea pentru moarte. Una dintre cele mai frumoase definiţii ale filosofiei – pre­gătire pentru moarte  – se referă la puri­ficarea sufletului de patimi și la a deveni o fiinţă contemplativă. Apa ca simbol al purificării și ideea de spălare ritualică apar în prima scenă cu replici (spectaco­lul se construiește prin alternarea scene­lor din tăceri și replici, în care intervin El și Ea, și a scenelor coregrafice, indivi­duale sau de grup cu Rambuku, existând însă și scene mixte, sincrone coregrafice pe muzică sacră, cu amestecul actorilor printre dans­actori). Transformarea în fiinţă contemplativă este desfășurată pe tot cuprinsul spectacolului prin scenele în care se spune, prin intermediul poe­ziei, povestea din Cartea Vieţii, prin par­cursul Lui/Ion Rizea (un personaj absurd, perplex), sub îndrumarea Ei/Claudia Iere­mia (de un dramatism tulburător), de la tăcere și interiorizare la repetarea mime­tică a replicilor Ei, și mai apoi la expri­marea prin cuvânt a ceea ce iniţial înţe­legea doar intuitiv (privire expresivă); în paralel cu momentele de coregrafie geo­metrizată și, în același timp, semnificând

sensuri prin gesturi, acompaniind, înci­frând și descifrând discursul. Cei doi se pregătesc pentru a locui „în cântecul lui Rambuku”, în ceea ce e altceva decât dis­curs, în nefiinţa care ascunde și revelează fiinţa, dar, pentru a ajunge dincolo de con­cept și verbalizare, El trebuie mai întâi să depășească stadiul de dincoace de con­cept și verbalizare. Se pregătesc pentru un sfârșit și un nou început, pentru o tre­cere. Rambuku sau Shambala sau tărâ­mul de dincolo reprezintă deopotrivă o întâl nire și imposibilitatea unei întâlniri. Pen tru că a trece dincolo anulează orice senzaţie, concreteţe, atribut ori categorie valabilă în termenii existenţei noastre. De aceea, spectacolul este sfâșietor de frumos prin simboluri (sfera solară, locul nelocuirii din Rambuku, încercările de atingere în imposibilitatea atingerii ori în absenţa simţului tactil, chiar a concep­tului de a atinge mâna celuilalt).

O zi cât o viaţă de omDe la intro­ul coregrafic cu Andrea

Gavriliu într­un spaţiu geometrizat (care se deschide și închide alternativ), desprins parcă dintr­o operă de artă de James Tur­rell, mișcări de dans la fel de geometriza­te, robotizate, din linii frânte, contorsiuni, contrazise de mimica expresivă și de sem­nalarea unor zone de interes (cea religi­oasă, anumite gesturi ale dans­coregrafei

Sursa foto: Teatrul Naţional București

Rambuku de Jon Fosse, adaptare de Anca Măniuţiu, regie: Mihai Măniuţiu, distribuţie: Ion Rizea/El, Claudia Ieremia/Ea, Andrea Gavriliu/Rambuku şi Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Andreea Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Maria Danciu, Ioana Repciuc, Ionuţ Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânaţă, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan (Ceilalţi Rambuku), decor: Adrian Damian, costume: Luiza Enescu, muzica: Mihai Dobre, video: Lucian Matei, light design: Lucian Moga, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, premiera: 15 iulie 2017, prezentat în FNT 2017.

și muzica) și până la finalul cutremurător a trecut o zi cât o viaţă de om. Între timp, spectacolul s­a încărcat de energie și gra­vitate. Astfel încât interpretări și referiri la tragedia greacă devin posibile. În final nu regăsesc atât de mult o trimitere la Holocaust, cât sensul unei eliberări spiri­tuale ultime (pe intonarea cântului­rugă­ciune de pregătire pentru moarte Hineni – Here I am). Un Laocoön imens, cât toată omenirea, devorată nu de șerpi (există anterior un moment coregrafic în care

mișcările la orizontală ale dans­actorilor creează impresia unor șerpuiri ce­mi sus­ţine trimiterea la mitologie), ci care se autodevoră. O încadrare sculpturală de trupuri goale spiritualizate repetă din mișcările de dans deja cunoscute. După ce scenele se transformaseră, după apro­ximativ două treimi din spectacol, în ve­ritabile tablouri. Asistăm astfel la o este­tizare exemplară a definiţiei filosofiei ca pregătire pentru moarte și la o redefinire a teatrului.

Revistă de cultură şi politică martie 2018

18 | CRONICI

Cronică de arte vizuale

Suzana Fântânariu: Despre om ca documentMaria Bilaşevschi

Încătușat în prezent, vezi tre­cutul în proiecţia viitorului, uitat în manuscris ești tu, pri­

vitor, pierdut și regăsit, fiindcă asta aduce Suzana Fântânariu prin marea instalaţie evocată prin manuscris, o interogaţie cu privire la uitare și un pretext pentru stimularea văzului acor­poral, un procedeu subtil ce de­clanșează autocunoașterea,  resus­citează un timp interior anonim și universal.

O semiotică personală ce porneşte dintr‑o hartă a unui peisaj afectiv‑metafizic

Suzana Fântânariu și­a fău­rit și asumat un alfabet, de fapt o întreagă semiotică personală ce pornește dintr­o hartă a unui peisaj afectiv­metafizic pe care îl desfășoară asemenea unui sul de hârtie sau îl compactează într­o sferă sau triunghi, lăsând atribu­tele intrinseci să vorbească cu și între ele.

Expoziţia poate fi văzută ca un jurnal de o intimitate ce te tulbură, dar fără a te stingheri. Evocarea ar putea debuta cu por­tretul realizat în 1975, gravură, primul experiment cu expresivi­tatea materiei rezultată nu atât din subiect, cât din suprapune­rea mai multor întreguri ce vor da, separat, corpul artei Suzanei Fântânariu.

Pentru a citi xilogravurile, stratificate astfel încât le poţi par­curge funcţia tectonică, ori ele­mentele de atmosferă, trebuie să le înţelegi drept partituri pentru câte un instrument anume, parte anatomică sau spirituală a  omu­lui. Asemenea unui compozitor, Suzana Fântânariu alege plăcile de lemn destinate matriţelor, tă­iate în sensul sau în curmezi­șul fibrei, în funcţie de cerinţele de ritmare a grafemelor în sec­venţe distincte. Cocon­sarcofag, germinaţie și moarte, prezenţă și absenţă, personajele xilogravuri­lor sale însumează tot atâtea per­sonalităţi pe cât de multe destine s­au prins în manuscrisul ome­nirii. Fiecare în parte are încrus­tat în derma funerară un semn sau simbol (triunghiul scară spre ascensiune, ochiul egiptean al inimii sau metaforă a trinităţii, spirala – aripă a urechii) ce­i redă umanitatea tranzitorie. Prin  în­depărtarea fâșiilor monocrome,

rămâne centrul în faţa unei bu­sole în care punctele cardinale, sângerii, sunt deschideri, total și în parte, canale spre care și prin care nucleul caută să comunice. Cu toate acestea, personajele mumificate nu sunt văzute ca un întreg, ci individualizate prin so­litudine. Există un grad subtil de sacralitate, silueta amprentă făcându­și apariţia ca un aver­tisment, premoniţie, alegorie a trecerii pe obiectele tridimen­sionale, ispitind privitorul cu tactilitatea imediată.

Receptarea înţelesurilor

Alături de aceste fiinţe, se înalţă o piramidă din coloane, colate la rândul lor cu xilogra­vuri ce întăresc simbolismul axial al verticalităţii, dar dintr­o per­spectivă a reperelor contempo­rane, ce nu unesc fizicul cu spi­ritualul, ci interiorul de exterior, hedonismul de corespondentul său vizual.

Suzana Fântânariu te invită să receptezi înţelesuri. Bidimen­sionalitatea gravurii alături de tridimensionalitatea obiectului ramă în lucrări precum Palimp­sest te trimit cu gândul la un me­lanj al caligrafiei pe verticală, translată pe orizontală în pagini de mari dimensiuni, într­un dia­log al tipurilor și subtipurilor parte a unui organism, mai pre­sus de toate, viu. Mai mult decât atât, această tehnică  tradiţională în ceea ce privește instrumenta­rul este resemnificată prin trans­portarea unor însemne corespon­dente din xilogravură pe forme cilindrice (sucitor, bare de lemn), probând versatilitatea  funcţiona­lităţii structurii, concepută iniţial prin gravura în lemn prin alipi­re pe suportul­materie din lemn, sub forma unei restituiri către natură a naturii însăși.

În camera „vitraliilor” con­temporane, omului mozaic mo­numental, incandescent, emană o lumină edificatoare prin feres­trele culoare­oglindă­text. Inser­ţiile de colaje sunt fragmente din lucrări ale artistei cu care aceasta scrie litere, cifre, imagini­semn, dezascetizând prin sintetizare substanţa.

Omul religios, omul mistic, omul ispitit, omul ce pendulea­ză între veneraţia exteriorului și propriile ispite este pus faţă în faţă cu simbolurile faţă de care se raportează. Deasupra acestora,

ferigile­fierăstrău învelite în foiţe de aur își continuă ascensiunea.

Un procedeu asemănător, de resemantizare a obiectului se ob­servă în oda adusă Palatului Ba­roc din Timișoara. Preluarea de fragmente brute și transformarea în vibraţii, în pulsaţii ce se dezic de decorativ, aduce în prim­plan necesitatea de a repune în circuit istoria prin activarea relicvelor sociale și cele personale, de a le purifica printr­un ritual. De aceea, fiecare petic, fragment,  cusătu­ră­însemn­scriere este prin el însuși o destăinuire și o intero­gaţie. Din ogivele realizate prin imprimarea suprafeţei cu fierul de călcat, diferite broderii, care rupte din context ar friza derizo­riul, sunt antropomorfizate și ex­puse dialogului. Fragilitatea struc­turii, a elementelor compuse  din multiple fire de aţă suprapuse creează senzaţia unei matrice efemere, care se poate desface până la urzeală. În fapt, cred, cheia de lectură a anumitor lu­crări pornește de la motivul fe­restrei care captează energiile și le proiectează în afară, apropiin­du­se de Constantin Noica, cel care considera că singurul lucru

de încercat în această monado­logică lume este să punem fe­restre peste tot, dar nu pentru a privi în lucruri, căci așa ne­am depărta și mai mult de noi în­șine, ci pentru a face lucrurile să ne vadă.

Rescrierea propriei poveşti

Abia în faţa Jurnalelor uto­pice observi o întreagă recuzită de obiecte însufleţite (perii, frun­ze, broderii, nasturi, monede, fo­tografii, dopuri, texte, papură) desfășurându­se sub forma fizică a unui manuscris. Înrămate în casete distincte, semnate fiecare în parte, asemenea unor radio­grafii, pictor­obiectele sunt o documentare intimă, sumativă, portaluri către un moment ire­petabil. Trecerea dinspre trecut spre viitor se oprește în prezent. Uitat în manuscris, cea mai re­centă lucrare a artistei, o retrăire a Revoluţiei, fără nostalgie sau brutalitate, factual și scriptic, în care creionul devine lumânare, o cumpănă imobilă ce nu mai în­registrează, ci doar acumulează.

Manuscrisul contemporan, alungit asemenea unei lăzi cu la­teralele căzute, dezvăluie intes­tinele metalice, aproape robo­tizate (cipuri, lanţuri, chei) ale contemporaneităţii. Etichetate  și numerotate, dispuse cu răceală, ca pe o masă de operaţie, obiec­tele și­au pierdut din caracterul estetizant, amintind de coabita­rea alienată, artistul­colecţionar documentând modul în care aces­tea transcend locul sau timpul, devenind simboluri universale ale prezentului.

Manuscrisul în alb, aseme­nea unei perdele, sită ce cerne și delimitează două lumi, cea pu­blică și cea intimă, oferă speran­ţa și posibilitatea rescrierii pro­priei povești. Această graniţă după care se rostogolește ciclic un bulgăre de foc lasă „un gol”, cum spunea Kandinsky, plin de bucuria unei apropiate renașteri, a începuturilor.

Onestitatea ca profesiune de credinţă

Din seria portretelor, a chi­purilor arhetipale, se desprinde un mic autoportret. Prin frag­mente de porţelan banal, nas­turi care închid laterala, acesta aduce prin simplitatea sa coche­tărie și oferă o senzualitate ce palpită viaţă.

Cărţile obiect ale Suzanei Fântânariu pot fi citite. Nu nu­mai conţinutul, ci subtextul, ma­terialul propriu­zis din care sunt realizate, carcasa vie ce poartă povestea conceperii. Fiecare li­teră,  fotografie, incrustaţie,  relief devine o operă în sine și o măr­turie asupra lor prin ele însele. Cu o încărcătură aparte este pre­zentată povestea familiei. Inser­ţia fotografică a tatălui integrată în lemn astfel încât nu­ţi mai dai seama dacă aceasta emerge din lemn sau i­a fost suprapusă, în spatele unui grilaj, scrisoarea ne­terminată adresată mamei, foto­grafia­copertă a surorii de pe car­tea­obiect sunt mai mult decât naraţiuni, sunt moșteniri ale omu­lui Suzana Fântânariu.

Cu o inteligenţă imuabilă, Suzana Fântânariu a convins di­versitatea să devină un stil. Mul­tiplele tehnici potenţează recep­tarea aceluiași mesaj, a aceluiași cod. Memoria ca axă verticală a spiritului, materia ca receptacul și eliberator al energiilor, onesti­tatea ca profesiune de credinţă.

Suzana Fântânariu te copleșește. Artista construiește o legendă, fiecare lucrare fiind o documentare a unui document artistic ca reper spaţio‑temporal, fizic și metafizic. Te uiţi la creaţia sa, la persoana sa, te uiţi în jur și tot ce exista înainte – străzi, colţuri, chipuri, coperţi sau pagini – prind o viaţă, eterică și ermetică în același timp. Parcurgi prezenta expoziţie apăsat de propria imposibilitate sau incapacitate de a culege, absorbi din pădurea de simboluri ţesută în lemn tot ce ţi se deschide

sau închide în grafii, umbre și penumbre, scoarţe, ferestre, în esenţă, corpuri resemantizate sau dematerializate. Alături de artistă, curatoarea Galeriei „Dana” ce găzduiește expoziţia sugestiv intitulată Uitat în manuscris, Smaranda Bostan, se metamorfozează într‑un veritabil scenograf ce dirijează lucrările, formele, obiectele.

Sursa foto: Radio Reșiţa

nr. 228 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 19

Regatul prusac era o monarhie abso­lută condusă de Frederic Wilhelm al IV­lea de Hohenzollern, iar clasa

diriguitoare era alcătuită din membrii bi­rocraţiei și ai Statului Major al armatei, care la rândul său era alcătuit din membrii marilor proprietari de pământ ( junkerii). În același timp, localizarea Prusiei în cen­trul continentului european împreună cu discontinuitatea sa teritorială (provinciile de vest, Renania și Westfalia, nu aveau fron­tieră directă cu partea central­estică) nece­sita o capacitate mare de apărare. În plus, alte state germane (Bavaria, Sassonia, Han­nover, Baden, Württemberg) preferau să se afle sub protecţia statului austriac pen­tru a le fi garantată independenţa, decât să riște o dominaţie prusacă ce să conducă la unificarea statului german.

Mișcările revoluţionare de la Paris din anul 1848 și­au făcut simţită influenţa și la Berlin, ceea ce a condus la promulgarea unei Constituţii liberal­democratice care a fost rapid retrasă la presiunea junkeri­lor, fiind înlocuită cu un alt act juridic care prevedea împărţirea societăţii în trei clase: nobilimea, burghezii și poporul. Noua lege fundamentală garanta exercitarea votului universal, dar puterea politică se afla în mâinile junkerilor. La moartea regelui, i­a urmat la tron Frederic I, care era reprezen­tantul curentelor conservatoare din socie­tate, ale căror valori le­a aplicat în cadrul raporturilor instituţionale. Odată cu veni­rea la tron al noului suveran, s­a pus în aplicare un plan politic ce prevedea unifi­carea Germaniei de sus în jos. Un anume Albrecht Graf von Roon, în calitate de mi­nistru de Război a propus crearea unei armate bazată pe principiul recrutărilor,

care să se regăsească în afara oricărui control democratic. Pentru a pune în apli­care acest plan, care impunea declanșarea unei lupte politice cu parlamentul fiindcă implica violarea prevederilor Constituţiei, von Roon a considerat că este necesar să îl aducă pe Otto von Bismarck în funcţia de șef al guvernului.

Viaţa politică a lui Otto von Bismarck

Începând cu luna august 1851, Bis­marck a fost reprezentantul Prusiei în ca­drul Confederaţiei Germane de Nord, în­deplinind și funcţia de ambasador la San Petersburg.

Izbucnirea unui conflict cu caracter constituţional între parlament și rege pe tema finanţării armatei și eșecul politicii regale în faţa puterii legislative a cerut adu­cerea unei mâini de fier în fruntea execu­tivului prusac. Cel ales a fost Bismarck. Noul prim­ministru a aplicat legea fără ca aceasta să fie votată de parlament, iar la momentul în care, ani mai târziu, efectele acesteia și­au dovedit roadele, conducând la înfrângerea Austriei, aceiași deputaţi

au adoptat­o. Aceasta a fost cartea de vi­zită a unui politician a cărui politică a fost caracterizată de nerespectarea regulilor și a propriilor cetăţeni. Recunoașterea de­plină a calităţilor sale a cunoscut valori maxime după victoria împotriva Franţei (1870­1871), care l­a ajutat să devină pri­mul cancelar al noului imperiu. Odată ce liberalii naţionaliști au ajuns să își înde­plinească programul politic, criticii săi au devenit din ce în ce mai puţini.

Noul imperiu era o monarhie consti­tuţională în care rolul principal îi revenea împăratului, iar principalul inamic guver­namental era considerat a fi burghezia li­berală. Măsurile represive aplicate împo­triva acesteia a condus la interzicerea social­democraţilor prin lege (1878), după ce împotriva împăratului fuseseră deju­cate două atentate. Însă legile nu puteau să oprească avântul schimbărilor sociale, iar Bismarck a tentat să impună din ce în ce mai multe reforme sociale care au de­venit baza statului social de astăzi.

Cu trecerea timpului, în sânul con­temporanilor săi apărea din ce în ce mai evident că efectele politice introduse de cancelar erau din ce în ce mai depășite, iar la momentul în care Wilhelm al II­lea

l­a demis în anul 1890, vestea a suscitat un sentiment de ușurare generală.

Rămâne să ne mai întrebăm cum a influenţat „Cancelarul de fier” apariţia republicii?

Bismarck a murit în anul 1898, însă odată cu moartea sa s­a dezvoltat un cult al personalităţii care a atins niveluri neaș­teptate, acesta datorându­se și publicării volumului său de memorii intitulat Gân­duri și amintiri. Mitul bismarckian s­a des­prins din ce în ce mai mult faţă de persoana reală, iar în sânul burgheziei naţionale s­a născut (1914) sentimentul că opera Can­celarului de fier ar trebui să fie încheiată prin intermediul altui război.

La încheierea Primului Război Mondial, o revoltă a marinarilor s­a extins de­a lungul imperiului, dând naștere astfel Revoluţiei din noiembrie. Prevederile constituţionale ulterioare variantei impuse de Bismarck transformaseră Imperiul German într­o monarhie parlamentară, guvernul fiind  ex­presia voinţei Reichstagului, și nu a împă­ratului. Această schimbare a permis ca îm­păratul Wilhelm al II­lea să fie detronat.

Am putea spune că dacă facem o com­paraţie între cei doi cancelari, Bismarck și Merkel, observăm că asemănările nu există, dar ar fi bine ca oamenii politici germani să asculte și să pună în practică măsuri atunci când oamenii politici francezi sau de altă naţionalitate își exprimă o nemul­ţumire, plecând de la ideea că obiectivul nostru comun este realizarea unei Europe unite pe principiul diversităţii.

Traducere realizată de Sabin Drăgulin

al tatălui ei, prin desene completate de text, fragile, parcă în contradicţie cu conţinutul lor. Tot spre o construcţie metaforică se în­dreaptă lucrările Mălinei Moncea Night at the Office sau Criogenare. Obiectul devine aici o extensie certă a artistului, iar înghe­ţarea spaţiului intim prin colectarea și fi­xarea obiectelor personale devine actul de afirmare către public a propriei persoane. Apelul la memorie și cadru intim ne con­struiește un mesaj concret pentru noi, dar mental pentru artistă.

Viziunea privată a artistei Francesca Ignat ţine de asemenea de timp, înţeles

fragmentar, secvenţial, ca o dimensiune a gândurilor personale. O serie de ochelari de soare imprimaţi cu imaginea unui peisaj, cu variaţiuni cromatice, este arhivată pe rafturi de colţ. Așa cum afirmă și artista, „scopul empiric al fotografiei este cel de revizualizare a momentelor trecute”, iar această idee este subliniată de obiectul multiplicat.

Vlaicu Bunduchi ne vorbește în foto­grafia sa, reprezentând două ipostaze ale aceluiași personaj despre ambiguitatea au­tocunoașterii și cea a autodefinirii ca ar­tist, iar Binomul se activează între creaţie și

existenţă. Tot despre procesul de cunoaș­tere a sinelui aflăm detalii în videoul multi­chanel ASMR BDSM al Larisei Danilov, un video performance în fapt. Artista ne vorbește despre cunoaștere ca reacţie, ca experienţă, ca exerciţiu și efort, ca relaţie permanentă cu celălalt.

Jurnalul fiscal al lui Mihai Florea ne poartă prin intermediul contrastului și a tensiunii care se creează între casa de mar­cat folosită pentru înregistrările fiscale și mesajul poetic scris în fapt cvasiautomat pe hârtia specifică către descoperirea ca­racterului confesiv al construirii mesajului. Acesta mută obiectul din sfera lui sema­tică, îl apropie și îl „domesticește”.

Vlad Onescu vine în Miles cu o critică personală la adresa instituţiilor artistice care nu răspund întru totul necesităţilor sociale și economice actuale, de interme­diere între artist și public. Un monitor pe care rulează niște imagini este obturat de scufundarea într­un acvariu unde apa este înlocuită de bile opace, care ne fac imposi­bilă lecturarea vizuală a mesajului original.

Deși poate părea eclectică în ansam­blul ei, expoziţia rămâne un exerciţiu nece­sar tânărului artist pentru care descoperirea diversităţii mediale ţine nu doar de latura experimentală, cât mai ales de corelarea conceptuală a mesajului structurat, subiec­tiv și dinamic.

Ursula Ollendorf

Rolul lui Otto von Bismarck pentru realizarea tranziţiei de la monarhie la republică

De la artist la obiect şi înapoiOana Maria Nicuţă

Galeria ieșeană apARTe ne‑a propus la sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie o expoziţie de grup care reflectează asupra relaţiei între semiotica obiectului artistic și artist, înteles nu ca

producător al acestuia, ci ca „o încărcătură de materie intelectuală an‑corată în realitatea palpabilă”. Obiectul devine astfel o realitate puternic subiectivă, o materie intimă deschisă către ochii publicului. Expoziţia P.F.  Artist, coordonată de Bogdan Teodorescu, meditează de asemenea prin lucrările expuse de cei 10 tineri artiști asupra cotidianului, a psiho‑logiei percepţiei sau a aspectelor interacţiunii sociale prin interme‑diul tehnologizării rapide și multiple a obiectelor vieţii înconjurătoare. Suntem surprinși și de varietatea mediilor utilizate de artiști – de la desen, instalaţie, obiect ready‑made sau fotografie la video performance.

Oana Gociman în lucrarea Conform statisticilor realizează un studiu cu valenţe antropologice prin colec­

tarea unor imagini corespunzătoare celor mai populare căutări prin motorul Google din ultimii ani. Le așază într­un dulap cu sertare tip fișet, privitorul având acces fa­cil la răsfoirea lor. Procesul de căutare de­vine unul de tip clasic, manual și vizual într­o arhivă bine stabilită. Interogarea prin­cipală este cea asupra modului în care sunt construite, gestionate sau distribuite sis­temele de informaţie, fie ele de natură vi­zuală, politică sau socială, iar lucrarea se definește în sfera largă a antropologiei, ca experienţă vizuală.

O arhivă de coduri ne pune la dispozi­ţie și imaginea fotografică a unui peisaj, realizată de Andrei Botnaru. Informaţia se construiește aici dintr­un alt tip de mesaj, cel al codurilor digitale. Ca o anexă a aces­tui peisaj, o cameră fotografică focalizează o parte a informaţiei, un cod misterios pe care privitorul este invitat să­l vizualizeze urcându­se pe o scară de lemn care ne conduce către dispozitivul cu pricina. Stra­tificarea și gestionarea informaţiei devine cheia de lectură a lucrării Ecuaţia. Lucra­rea Intrare dihotomică a lui Robert Boariu ne invită de asemenea la interacţiunea cu o instalaţie în care mediul informaţional complementar, cel scris și cel vizual, este închis de cadrele unui culoar scurt. Oglin­zile ne pun în ambiguitate spaţială, iar textele despre fractali ne duc cu gândul la dorinţa de a organiza, clasifica și analiza informaţia din altă perspectivă.

Silvia Constantin ne propune o in­cursiune metaforică în jurnalul de armată

Pe 30 noiembrie 2011, ministrul socialist Arnaud Montebourg afirma că „Doamna cancelar Angela Merkel va aplica o politică bismarckiană” în cadrul politicii monetare europene. Această

afirmaţie ne invită să aruncăm o privire fugară în istoria Germaniei, tocmai în perioada istorică a monarhiei prusace dintre anii 1871‑1918, în care a activat „Cancelarul de fier” Otto von Bismarck, pentru a vedea care sunt originile susceptibilităţilor ministrului francez.

Revistă de cultură şi politică martie 2018

20 | CRONICI

Mergem împreună în călătorie? Spre Pământul Făgăduinţei în corabia abatelui BrendanFlorina Rodica Hariga

de fapt un pește, Iasconius, motiv prezent atât în Talmud, cât și în Fiziologul grec, ulterior cel latin. Întâmplările sunt capti­vante, iar întâlnirile descrise sensibilizea­ză lectorul prin morala exprimată, atent împletită cu umanitatea care transpare într­o reevocare a tensiunii milă­dreptate divină. În acest sens, aș aminti doar păsă­rile întâlnite pe o insulă, care sunt de fapt duhuri ce nu au asumat o poziţie clar defi­nită și au avut o atitudine indiferentă sau „călduţă” în momentul răzvrătirii lui Lu­cifer, iar acum sunt private de vederea lui Dumnezeu, dar totuși nu sunt damnate în Infern; călugărul care își mărturisește pă­catul de a fi furat un colier și este iertat, primit ulterior după moarte in patria; și chiar Iuda care are parte de bunăvoinţa lui Dumnezeu prin pedepse alternative cu grad redus în anumite zile de sărbătoare. Succesiunea acestor insule amintește de Visio Sancti Pauli, text apocrif de care am amintit anterior, ea însăși o îndepărtată sursă de inspiraţie pentru bolgiile din Di­vina Commedia. Farmecul călătoriei des­crise suscită mirarea cititorului care e în­dreptăţit să se întrebe dacă Brendan a realizat cu adevărat o astfel de incursiune în mod real sau dacă totul trebuie înţeles și tălmăcit alegoric. Rafinamentul inter­pretativ al traducătorului este decisiv în menţinerea atmosferei din originalul lu­crării și în limba română. Emanuel Grosu reușește ingenios să ofere cititorului de limbă română un text clar, simplu, concis, dar atât de bogat prin semnificaţiile sur­prinse și prin subtilitatea cuvintelor alese

pentru a desemna uneori ceva de necu­prins. Cum este, spre exemplu, termenul scalta redat prin „fruct” cu o trimitere spre o specie de dovleac sau fruct exotic de pe coastele Americii sau din vecinătatea acestui continent – posibil indiciu al unor călătorii norocoase întreprinse de celţi? Alegorie sau prefigurare a marilor  expe­diţii ulterioare? Tendinţa studiului  reali­zat de traducător este conformă orientări­lor actuale: se înclină spre o interpretare

alegorică a textului la alegoriile deja de­criptate în diverse studii­referinţă, adău­gând chiar o „alegorie a personajelor”. Notele, atât cea asupra ediţiei, cât și cele explicative sau comentariile surprind cu acurateţe efortul cercetătorului de a iden­tifica relaţia de dependenţă a Călătoriei Sfântului abate Brendan de sursele sale patristice latine  – mai mult decât lămu­ritoare, plasate strategic, desăvârșesc tex­tul fără să îl încarce. Volumul este împli­nit de studiul introductiv realizat în mod exemplar de profesorul Corin Braga des­pre immrama irlandeze: prezentarea ele­mentelor de mitologie precreștină celtică alături de cele creștine recurente în po­vestiri oferă lectorului un alt unghi de analiză (și un nou prilej de a rămâne sur­prins) al unor ţinuturi de dincolo, precum Mag Mell sau Mag Mor corespondente Câmpiilor Elizee sau Insulelor Fericiţilor. Studiul „navighează” printre genurile lite­rare specifice culturii tradiţionale celtice, precum echtrai (aventuri supranaturale în insule magice sau în lumea subterană) sau fisi („viziuni” care îmbină teme din mitologia celtică păgână cu tradiţia testa­mentară, accentul fiind plasat pe tema Apocalipsei). Sunt amintite și comparate lucrări precum Călătoria lui Mael Duin sau Călătoria lui Snegdus și Mac Rigala cu Aventura călugărilor Sfântului Colom­ban și cu cea realizată de abatele Bren­dan. O peregrinatio în mitologia celtică, un studiu captivant scris ce reușește să tenteze pe cel care îl parcurge la fel de mult ca textul despre care se scrie.

În final, cititorul acestui minunat volum nu poate decât să se predea. Dacă nu nea­părat voinţei divine, precum o face abatele Brendan pe parcursul navigaţiei sale, atunci călătoriei propuse de acesta împreună cu traducătorul și comentatorul lucrării. În­chizând paginile cărţii, lectorul călător a atins destinaţia. Fără tăgadă, a pregustat Terra Repromissionis Sanctorum.

parcă ar dori atenţie și compasiune. Spec­tatorul, redus la o poziţie de putere absolu­tă și totodată construind lumea simbolică a imaginilor, devine privire pură (C. Nae, Moduri de a percepe). Laura este în căuta­rea femeii care i­a furat bărbatul, iar Marina, aparent impersonală, este o susţinătoare a cauzei ce a adus chiar și un copil. Prezenţa acestuia denotă lipsa unui sprijin pentru a­l înlocui pe cel al femeii. Acţiunea este delimitată în timp de durata unei zile. In­triga nu poate fi prevăzută, ci doar savu­rată. Locurile retrase și pe alocuri abando­nate sunt înfăţișate fără a se încerca să se ţină o predică despre acestea ori despre ex­perienţele trăite de personaje aici. Pămân­tul apare ca o formă ce râvnește a fi satu­rată cu material. La barul unde lucrează cealaltă femeie din viaţa lui Marius, Laura o va întâlni pe Andreea, o tânără blondă care dă impresia că plutește atunci când,

în pași de dans, preia comanda. Corpul și modul lui de afișare stânjenește. Schim­bul de replici nu duce nicăieri și nu vom afla dacă ea este persoana căutată. Laura își va continua drumul cu ajutorul auto­mobilului vișiniu, care de altfel le­a și adus aici pe cele trei personaje, și se va depărta de ceilalţi pentru autoconservare. Dintr­un foișor care joacă rolul unui spaţiu de pro­iectare al convingerilor lăuntrice, în mij­locul unui câmp ce nu are nimic special, dar care este perceput ca un loc diferit, Laura va dezvălui adevăratul ei scop.

Coloana sonoră încapsulează  senti­mentul de melancolie la limita nebuniei. În încadrarea și compoziţia imaginii, echi­librul încărcăturii vizuale este folosit pen­tru asigurarea ori distrugerea stabilităţii mediului înconjurător. Scenele flirtează pe platou și în designul de producţie cu jocul de culori pentru a crea o lume ușor diferită

de cea a spectatorului, lărgindu­și pe alocuri orizontul prin utilizări capricioase de cu­loare, ce dau impresia unei ultrarealităţi. Kandinsky, vorbind despre culori, a spus că acestea au puterea de influenţa direct su­fletul (Hajo Düchting, Wassily Kandinsky, 1866‑1944: A Revolution in Painting). Călă­toria este una cathartică, iar povestea este cea a unor oameni simpli, ce duc lipsa ca­pacităţii de a se distinge ca individualităţi conștiente și libere, pentru care viaţa și­a pierdut din farmec și peste care iarna toc­mai s­a abătut. În final personajele, plauzi­bil construite, convingătoare și suave vor fi parcurs un rit de trecere la capătul căruia se vor găsi cu o revelaţie în minus.

Prezent în 2016 la Festivalul de Film de la Cannes și la Next Film Festival de la București, articulând în termeni vizuali multiplele restricţii întâmpinate de  femeie în urma limitărilor patriarhale și vorbind despre cum plasarea patriarhatului în lu­mea ideilor este o problemă care împiedi­că identificarea sursei, Ipoteze și predicţii bazate pe teorii nu este ușor de abordat și nici perfect, însă cu siguranţă este un film care necesită mai multă atenţie și recunoaștere.

Cronică de film

Sufăr, deci existDaniel Ungureanu

Sursa foto: LibHumanitas

Anonim, Călătoria Sfântului abate Brendan, ediţie (bilingvă) îngrijită, notă asupra ediţiei, tabel cronologic, traducere, note și comentarii de Emanuel Grosu, studiu introductiv de Corin

Braga, Colecţia Biblioteca medievală, Editura Polirom, Iași, 2018, p. 259.

„Biblioteca medievală” a Editurii Po­lirom propune prin Călătoria Sfân‑tului abate Brendan o incursiune

în imaginarul lumii celeilalte condimentat cu elemente ce amintesc de istorisirile celtice despre călătorii iniţiatice. Motivele creștine ce rediscută teme clasice, precum aflarea unui Paradis terestru, pendularea bine­rău, pedepse juste și profile morale umane exemplare reușesc doar să spo­rească savoarea lucrării anonime ce amin­tește de Apocalipsa sau Viziunea Sfântu‑lui Pavel (Visio Sancti Pauli), Vita Sancti Pauli primi Eremitae sau Purgatoriul Sfân‑tului Patrick.

Lucrarea îmbină două genuri literare, imramm și echtra, povestiri celtice care descriu călătorii extraordinare pe mare pentru răzbunarea unei persoane, pentru descoperirea unei insule magice sau, în ca­zul naraţiunilor modelate de gândirea creș­tină, pentru aflarea paradisului terestru. Abatele Brendan hotărăște să întreprindă o călătorie pentru a afla Pământul Făgădu­inţei al celor Sfinţi (Terra Repromissionis Sanctorum), de care auzise vorbindu­se cu ocazia vizitei Sfântului Barinthus. Acesta realizase călătoria pe insula amintită îm­preună cu discipolul său Mernocatus. Bren­dan alege paisprezece călugări pentru a­l însoţi cărora li se adaugă încă alţi trei călu­gări care își vor afla sfârșitul pe parcursul călătoriei care va dura șapte ani (deși Ba­rinthus și Mernocatus navigaseră o sin­gură oră pentru a ajunge la destinaţie). În peregrinările lor, eroii străbat diferite insule fecunde (unde își fac provizii de hrană și apă), insule inaccesibile (accesul este re­fuzat vizitatorilor dintr­un motiv anume pe o durată temporară sau nedetermi­nată), insule monstruoase (cum e cea a fie­rarilor demonici), dar și insule unde sunt prezente gazde ospitaliere (eremiţi sau „oa­meni puternici” de diferite vârste, care sunt exemple de desăvârșire și probitate), chiar și o pseudoinsulă care se dovedește a fi

Filmul Andreei Păduraru Hristescu este o întrezărire a unui road‑movie ce ilustrează și sărbătorește, cu un

mix de copilărie, maturitate și nostalgie, re­laţia dintre două femei împovărate de griji. Acestea sunt construite în baza relaţiilor pe care le au cu Bărbatul ca element vital al existenţei lor: una din perspectiva relaţiei cu un bărbat afemeiat, incapabil de a avea o relaţie stabilă, iar cealaltă, cu un bărbat care vede femeia ca pe o fiinţă subumană, făcută doar pentru a fi tolerată. Tot așa, una este proiectarea în viitor ori în trecut a celeilalte, fiind posibil a le cataloga drept personaje proiectate ori coprezenţe  pro­iectate datorită anonimatului, a felului în care acestea sunt dispuse pe ecran și în cadrul poveștii. Deși poartă un nume, Băr‑batul este aici fie inexistent, pasager ori sub forma unui copil. Însoţite de vocea lui Andrew Whitfield interpretând compozi­ţia „Noapte bună” din ciclul Călătorie de iarnă a lui Schubert, dar departe de a fi considerate o extravaganţă vizuală a spa­ţiilor rurale, imaginile tăinuiesc scopul și rolul femeii în această ecuaţie.

Chiar la început, privirea voyeuristă mediată de cameră este oprită de a se de­părta de personaje, acestea acţionând de

nr. 228 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 21

Lilith + Eva = ViaţăRomeo Aurelian Ilie

Poeta Liliana Filișan este fără doar și poate o figură prea puţin cunoscută publicului român cititor de poezie. Dar aceasta se întâmplă doar pentru că preferă cu asupra de măsură, discreţia în locul pozei și a emfazei și, mai mult decât atât, este prea ocupată să trăiască și să moară, adică să creeze, pentru a se preocupa și de imaginea sa în lume, mai cu seamă că nu dă doi bani pe părerea lumii exterioare, universul său fiind mai degrabă unul aparent interior, dar, în fond, unul destinat transcendenţei.

Egofobia Lilith Evei este titlul penultimului volum de poezie al domniei sale, apărut în vara anului 2017 la editura Grinta din Cluj‑Napoca. Un titlu în egală măsură surprinzător și revelator. Surprinzător pentru că la prima vedere șochează prin alăturarea dintre numele unei stări psihice și acest nume inventat prin alipirea a două figuri legendare antagonice, aduse acum la un loc. Și revelator pentru că, așa cum se va vedea din conţinutul volumului, titlul acesta surprinde cum nu se poate mai bine chintesenţa gândirii și a simţămintelor pe care eul liric al poetei le oferă cititorului spre lectură și spre reflecţie.

Poemul ce deschide acest volum, având întrucâtva rolul de artă poe­tică, este de fapt poarta de intrare

în „purgatoriul” spiritual ce o locuiește pe poetă, deasupra căreia scrie următoarele cuvinte: „am locuit cu Dumnezeu într­o pâine/ împărţind smerenia spicelor/ am ieșit să îi dau morţii o cană cu apă/ îm­brăcată doar în semnul nașterii mele/ și mi­am uitat ţipătul pe lama cuţitului”. Din aceste versuri se vede cum, prin prezenţa obsesiei morţii, chiar și vecinătatea intimă cu divinitatea este aruncată în mormân­tul îndoielii, străjuit apoi de străjerii fricii și ai disperării. Aceasta este de altfel și definiţia egofobiei. Pentru că omul, odată

despărţit de Dumnezeu, rămâne în mod fatal singur cu sine însuși. Iar în momen­tul în care își conștientizează izolarea de izvorul vieţii sale, îl cuprinde frica de sine.

Dar de unde identificarea în egală mă­sură cu Lilith și cu Eva, cele două femei primordiale croite fiecare după un alt ca­lapod? Tocmai din conștientizarea faptu­lui că, pentru a fi întreagă, deplină sau de­să vârșită ca experienţă de viaţă, o femeie trebuie să fie atât Lilith, cea capricioasă și neroditoare, cât și Eva, dătătoarea de viaţă, dar nu mai puţin rebela, femeia care, vrând să afle sensurile vieţii s­a lăsat ispi­tită și a ispitit la rândul ei. Atunci când se simte Lilith, poeta declamă: „Sunt Lilith/

oglinda în care fecioarele păgâne/ își pri­vesc inocenţa cu ochii înroșiţi ai desfrâu­lui// sunt Lilith/ femeia fugită din paradis pentru a stăpâni patul bărbatului/ trupul meu e calea iadului care duce la cămările morţii// sunt Lilith”. Iar când Eva își  ri­dică glasul, se aude stins: „Mă așez de­a dreapta liniștii tale/ cum Fiul născut din femeie de­a dreapta Tatălui// între mine și El/ neînţeleasa taină a nașterii// între mine și tine/ o femeie dormind în plânsul unui clopot de oase// între mine și umbra mea un copil își strigă mama/ într­o limbă de moarte”. Așadar, două voci distincte, complet diferite ale aceleiași femei, me­reu împărţită între cele două jumătăţi ale

sinelui său. În vocea lui Lilith se simte aparenta asumare a păcatului și exclude­rea de bună voie a problemei mântuirii din ecuaţia vieţii, în glasul Evei își face sim­ţită prezenţa nostalgia după paradisul pierdut, aparenta asumare a stigmatului de a da naștere vieţii departe de izvorul vieţii și o tristeţe blândă, ca o resemnare. Dar, așa cum am spus, ambele atitudini sunt doar aparente, pentru că în esenţă, nici Lilith, nici Eva, luate separat, nu sunt împăcate cu nimic. Ele sunt într­o perpe­tuă căutare a sinelui sau mai degrabă a celeilalte, cu care să redevină un întreg, să reitereze viaţa femeii desăvârșite.

Faptul că așa stau lucrurile o dove­dește poemul din finalul volumului, în care poeta invocă spre mântuirea sinelui ei, co­pilăria, adică firescul vieţii: „Doamne lasă copilăria să vină la mine/ să­mi arunce cu piatra în geam/ nu mai pot să dorm în som­nul celeilalte încă o viaţă// an­tan­te”. Iar mantra din jocul de­a v­aţi ascunselea din finalul poemului și al volumului vine ca o confirmare a faptului că în joc și în copilă­rie, în acea vârstă a „fericirii fără minte”, cum o numea poetul Panait Cerna, se gă­sesc toate răspunsurile noastre existenţiale.

În continuare, voi spune câte ceva despre tehnica poetică a Lilianei Filișan și voi sublinia aici două aspecte definitorii. Primul ar fi legat de faptul că aceasta alege să recurgă la intertextualitate, citând in­termitent atât din Biblia Ortodoxă, cât și din scriitorii profani ca Anaïs Nin, Franz Kafka, Victor Hugo sau L. Frank Baum (lista completă a citatelor utilizate se află la finalul cărţii) și face aceasta atât pen­tru  a­și fundamenta gândurile pe piloni puternici, dar și dintr­un gest de smere­nie artistică, vrând să arate că nu are aro­ganţa de a crede despre sine că revoluţio­nează poezia sau limbajul poetic, ci este doar încă o voce ce scrie pentru că nu poate altfel, pentru că fără scris ar pieri în braţele disperării.

Al doilea aspect legat de tehnica poe­tică se referă la grija autoarei pentru cu­vânt, pentru valoarea intrinsecă a acestuia. Iar aici aș spune că, dincolo de faptul că poezia sa este perfect șlefuită, niciun cu­vânt nefiind în plus, grija aceasta se  re­marcă mai cu seamă prin faptul că  reu­șește să dozeze perfect cuvintele grele și pe cele ușoare, pe cele de ocară și pe cele de alint, astfel încât ţipătul și liniștea, în­jurătura și rugăciunea se împletesc în li­rica sa ca într­un cântec ce face legătura discret între om și Dumnezeu, între ima­nenţa vieţii tangibile și transcendenţa vie­ţii viitoare, neatinsă, dar trăită din plin în suflet și în cuget.

Așadar, poeta Liliana Filișan ne vor­bește prin lirica sa despre viaţă, în general, așa cum este ea, în egală măsură umană și divină, iar în particular, despre fiinţa fe­meii așa cum este ea, și Lilith, și Eva deo­potrivă, adică femeie deplină.Sursa foto: Arhiva personală Liliana Filișan

Revistă de cultură şi politică martie 2018

22 | ATITUDINI

Asistăm, așadar, la o luptă acerbă pentru suprema­ţie în toate cetăţile: și în

cetatea literelor, și în cetatea fil­mului, pretutindeni (nici  epigra­miștii, dacă vreţi să știţi, nu se simt prea bine).

Din Băicoi până în Vișeu de Sus ni se întrec marii creatori mai rău ca la Cântarea României. Talente în stare pură, talente la­tente, talente care explodează, talente în ansambluri folclorice, n­ai cum să le ocolești.

Fiind noi și mai slobozi la gură, arta noastră de căpătâi e sudalma. La imprecaţie suntem maeștri, ceea ce nu ne împiedică să sfârșim tot cu pupat tot Piaţa Endpendenţi. Așa suntem noi: sfârșim cerând muzica! muzica! Ne exprimăm sulfuros, folosin­du­ne de cuvintele grele, dar ne împăcăm spectaculos înainte de generic.

Poemele involuntareNu știm a dialoga decent,

facem aversiune la om (cine se mai obosește să parcurgă opera? că obosim repede și oricum știm noi mai bine, fiindcă suntem ne­îndoielnic deștepţi), ne depă­șește retorica, nici gramatica nu ne pasionează, nu stăpânim raţio­namentele întemeiate chiar pe raţiune, logica nu e, deci, punc­tul nostru forte, moderaţia ne jenează, noi suntem vulcanici, noi – vorba marelui nostru poet involuntar Gică Hagi  – când spunem, spunem!

Și nu trebuie să vă amărâţi din atâta lucru. Pentru că inevi­tabil o să fie tot bine – la noi e mereu foarte bine. Dacă nu ar fi, nici nu s­ar mai povesti.

Omul român de cultură cel adevărat nu poate pentru ca să trăiască și fără o patimă, fără o pasiune politică, fără un crez

care să­l vâre într­o congregaţie care să­l cocoaţe până ajunge la funcţie. Și luaţi cuvintele ca ata­re  – chiar nu poate să trăiască. Fiindcă dacă nu e piaţă, înseam­nă că nu sunt cumpărători și dacă nu sunt cumpărători, nu e papa bun. Și dacă nu e papa bun…

Îi deplâng mai ales pe poeţi, pentru că, așa cum știu toţi cine­filii care s­au delectat cu filmul Poștașul, mare dreptate avea și poetul Pablo Neruda când spu­nea că „noi, poeţii, suntem toţi obezi”…

Dar, lasă, că de bine, de rău, tot e bine.

Lăsăm închisă paranteza islandeză

Și iată de ce: freamătă ţara pe partea culturală, mai ales acum că se desprimăvărează și încep iar festivalurile cele mai exotice și banii publici blând vor mângâia buzunarele culturnicilor locului.

Se joacă la teatru, se rupe pe la opinci, saltă spre ceruri călcâ­iele călușarilor  – cum să nu fie frumos? Cum să nu fie bine? Mai avem și centenarul acesta…

Desigur, se ridică obiecţia: au oare nu e tot așa și la bulgari? Bineînţeles că e tot așa și la fraţii noștri de la sud de Dunăre, cum să fie altfel? Ce, sunt bulgarii mai cu moţ decât noi?

Și, la o adică, așa e peste tot unde trăiesc oameni (bine, mai puţin la islandezi, dar islandezii sunt o altă poveste – nu e timpul acum să deschidem paranteza islandeză).

Atenţie la buzunare, au venit specialiştii

Ăștia suntem. Ne învârtim pe pietroiul care se învârte la rândul lui prin spaţiu (și, poate, și timp),

transformăm prin nobila artă a utilizării colonului alimentele în postalimente, punem la suflet și ne răţoim unii la alţii. Ce să fa­cem? Atât ne duce capul. Atât ne duce inima.

Ce face și mai ridicolă împă­unarea românească în faţa ideii de cultură (cultura noastră!) e moftul însoţitor. Specialiștii.

Specialiștii noștri. Figuri apar­te, cu morgă. Riguroși. Docţi. Seriozitate! Nu te joci chiar așa cum vrei tu cu impostorii. Spe­cialiștii  – ei sunt. Avem specia­liști, cum să n­avem noi specia­liști?

Și nu e vorba doar de artiștii care creează fel de fel. Îi mai avem pe cap și pe cei care îi cri­tică pe artiști (vorba vine). Tot acest simulacru care însoţește o piaţă reală a ideilor – avem!

Lucrări de specialitate chiar și studii de specialitate în facul­tăţi de specialitate (n­are a face că nu e niciuna în prima mie din univers, nici măcar din statul pa­ralel, tot diplomă eliberează). Pă­reri de specialitate, semnale de alarmă de specialitate, degete apodictice de specialitate ridi­cate din vreme, rivalităţi ridico­le de specialitate, prieteșuguri de specialitate și, firește, grupări de specialitate, în care se adună ce­tăţenii de specialitate să­și dea unii altora dreptate de specia­litate, să se aplaude aplauze de specialitate și să urle peste gard la ăilalţi urlături de specialitate.

Fără MomuloaieȘi nici măcar nu mai poţi să

râzi de ei, că unii sunt excesivi în progresismul de divizia B și ceilalţi sunt excesivi în semănă­torismul secolelor apuse, căci însăși recursul la ideologie într­o lume din asta de bufet de

gară e caraghios. E caraghios în așa măsură că te lasă fără hohot. Stăm rău, stimabililor.

Și – vai! – nu ne mai salvează nici Exilul, că n­avem noi toţi Momuloaie (unde n­aveam noi o Momuloaie…) să trăim și să murim pe la Berlin pe banii tu­șicii, slăvit în veci fie­i numele.

Și – vai! – nu ne mai salvează nici Exilul interior, că suntem tot aici, în prag de 1984, și ime­diat vine călare peste noi Mili­ţia  Gândului Intim (n­aţi văzut și acum, cu congresul ăsta…).

Totuși, străinătatea! Visul nos­tru cel mai mare. Cea mai mare bucurie la români este succesul pe plan internaţional. Fiind, la bază, fii și fiice de ţărani trimiși la oraș, primind povaţă în gară să nu ne facem baștina de râs pe acolo, crește în noi pipota la lauda de dincolo de hotare. Ne place să ni se ducă vestea, ne place să ni se ducă buhul.

Nu mai contează că nu cu ba­gajul carpato­danubiano­pontic s­a înregistrat succesul. N­are a face. El – succesul! – trebuie ad­judecat, el este al poporului, ca Nadia Comăneci. Dar staţi așa, că nu e chiar așa.

Fiindcă românii au foarte multe păreri, există și părerea că nu ne trebuie nouă așa ceva (parcă e și așa, prea…), ducă­se învârtindu­se! ne strică nouă străi­nătatea rostul, ne strică nouă da­tina (și se știe ce datină bogată în arte avem).

MonologurileAcesta e cercul în care ne

învârtim. El se tot strânge și se tot strânge, ca un stomac de divă obeză operată după cele mai mo­derne tehnici pentru a­și  redo­bândi supleţea și iluzia tinereţii fără bătrâneţe (cea mai pericu­loasă dintre iluzii).

Cultura sudalmeiAndrei Crăciun

Sursa foto: editiadedimineata.ro

Deși dramatici din fire, nu putem să înaintăm dincolo de monolog. Conversaţia la  români, atât în spaţiul public, cât și în cel privat, se desfășoară dintr­o singură replică. Nu are mare im­portanţă care este replica des­chizătoare a balului. Are impor­tanţă că următoarea e: ba pe‑a mă‑tii. Mai departe se dezvoltă motivul întreţinerii de raporturi sexuale nefirești cu persoanele decedate din ramura maternă a familiei interlocutorului.

Noi nu, niciodatăȘi acum, ce­am vrea? Să fim

europeni, cu papion? Să fim snobi? Să ne dăm lebede când noi suntem gâște? Să avem pur­tări pariziene (în înţelesul veacu­rilor de altădată), să nu mai avem prieteniile noastre balcanice, să nu mai ascultăm de cumetri, să nu ne mai bălăcim în grup, să nu mai trăim în triburi stupide fă­când gargară cu pseudoidei, să ne punem pe umeri mantaua brumei de civilizaţie?

Cum am putea oare să re­nunţăm la ceea ce ne definește cel mai adânc – arta de a­l pizmui și de a­l îngropa în sudalmă pe aproapele? Nu! Noi nu, nicio­dată!

Nimic din ce i s­a dat de în­durat culturii n­am ocolit: s­a cen­zurat și la noi vârtos, s­a  auto­cenzurat cu succes. Dar cel mai mare dar al zeilor către români (cred românii) este că au fost în­zestraţi cu știinţa pamfletului. Iro­nia, parodia, sarcasmul, umorul mușcător – le fumăm înainte de grădiniţă!

Pamfletul – aceasta este ca­tedrala spiritului nostru, între speciile care intră în arenă pam­fletul e cel mai iubit. Pentru a lămuri cu o comparaţie defini­tivă, pamfletul este pentru cul­tură ce e micul pentru grătar.

Pe partea culturală, direct

Pamfletari! Așa ne­am născut. Are și pamfletul nostru nuanţa lui. El înseamnă, în esenţă, că poţi camufla sub el orice îţi trece prin cap. Poţi să faci albie de porci, poţi să înjuri după pofta inimii. Pentru că nu ești doar o vidanjă care umblă prin lume – ești un pamfletar.

Nu știu dacă aţi remarcat, dar, de fapt, omul de cultură cel mai popular la noi e cel care le zice, domnule, de la obraz. Care poartă pe umeri povara sudal­mei ca artă parafină.

Nu e ușor, nu e deloc ușor, dar cineva trebuia să culeagă și laurii civilizaţiei noastre origi­nale. Curaj! Și mâine e nouă zi în care poţi spurca, pe partea culturală, direct.

Și se vor găsi destui proști să stea cu gura căscată, admirân­du­ţi, se înţelege, neicusorule, valoarea.

Trăind în lumea noastră foarte mică, în care n‑ajunge sinecura la tot artistul, orgoliile ne sunt mereu inflamate. Și unde mai pui că românul s‑a născut și geniu și dacă nu era perfidul  Occident, încă de pe vremea dacilor, noi, ai noștri, neamul…

nr. 228 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 23

Îl întâlnisem prima oară la Palatul Parlamentului, în urmă cu doi ani, unde reușise să umple perfect un

spaţiu imens și rece cu peisajele lui urba‑ne, alternând cu nonșalanţă frânturi din mahalalele bucureștene sau din pitores‑cul Balcic cu imagini ușor recognoscibi‑le din Paris sau Veneţia.

„Negrul Raportoru”, un element identitar

Mi‑a povestit cum a realizat o lucrare de mari dimensiuni (un peisaj din Veneţia, pictat pe panouri înalte de trei metri, cu o lungime totala de nouă metri) la faţa locului, în doar cinci zile. Am vorbit, de atunci, de multe ori la telefon sau pe Face‑book, încercând să găsim, pentru „perso‑nala” din Germania, o formulă expoziţio‑nală care să nu‑i trădeze stilul, dar care să se adapteze unui spaţiu de dimensiuni mici. N‑a vrut, în ruptul capului, să mă tutuiască, așa cum nu m‑a lăsat să‑l invit, ca o gazdă bună ce încercam să fiu, în cele trei zile, la nici o masă. Eugen Raportoru are idei clare despre maniere și un apetit insaţiabil pentru artă. Aveam să desco‑păr, în maratonul nostru german, că acest apetit e dublat de o energie aproape ine‑puizabilă și de o exigenţă profesională tăioasă ca o lamă de cuţit.

Cu o biografie artistică foarte bogată, comprimată însă în relativ puţini ani în circuitul artistic profesionist și încercând parcă să recupereze în forţă timpul pier‑dut, cunoscut pentru hărnicia și discipli‑na cu care lucrează, Raportoru s‑a impus rapid între artiștii români contemporani, prin energia picturii sale și prin expresi‑vitatea viziunii sale artistice, de sorginte expresionistă, cu o excepţională folosire a negrului – până într‑acolo, încât criticii vorbesc deja despre „negrul Raportoru”. Așa cum vorbesc despre spontaneitatea lucrărilor sale, despre forţa și acurateţea tușelor sale, despre precizia cu care aco‑peră spaţii de mari dimensiuni, despre energia și sinceritatea pe care le degajă lucrările sale. Când vorbesc despre arta lui Raportoru, vorbesc și despre omul Raportoru. Fiindcă personalitatea  artistu‑lui e „la vedere”, deși nu pe de‑a‑ntregul.

Izbânda artistului asupra culorii

În 2011, primea premiul Uniunii Ar‑tiștilor Plastici pentru Pictură. De atunci, a avut expoziţii personale și colective în fiecare an. Dar, în 2016, „fenomenul Ra‑portoru” avea să explodeze: o lucrare ac‑ceptată la Londra, în Royal Academy of Arts Summer Exhibition, o „personală” la Palatul Parlamentului, participarea la expoziţia organizată de Muzeul Intercul‑tural din Oslo, participare la seria de ex‑poziţii‑manifest‑happening Arta la  Fe-reastră (Galeria Simeza București). Acum, are pe simeze, practic concomitent, două expoziţii personale: una, în România, cea‑laltă – în Germania. Și un film despre el, aproape gata.

Graba cu care se mișcă e uimitoare. Întorci capul să spui ceva și nu‑l mai găsești. Crezi ca a uitat deja de tine în timp ce te grăbești și tu, gâfâind, încercând cu stângăcie să‑l reperezi și să‑l ajungi din urmă. Peste câteva secunde, îţi face semn, jovial, iţindu‑se de undeva, mai întotdeauna cu ţigara în mână, înnodând o conversaţie pe care o poartă continuu cu sine și de care te apropii precaut, fiindcă nu ești sigur unde‑a ajuns. E frig, frig cum n‑a mai fost niciodată în martie. Îi sunt gazdă și totodată ghid lui Eugen Raportoru, artist român, venit în Germania pentru

trei zile. Trei zile, trei orașe – Nürnberg, München și Würzburg – și un vernisaj, cel al primei sale expoziţii personale în afara României, la Tiny Griffon Gallery. Asta după ce, cu doar câteva zile în urmă, deschisese o altă expoziţie, de mari dimensiuni, la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești (Palatul Mogoșoaia).

Eugen Raportoru, Peisaje subiective, expoziţie personală, or‑ganizată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești – Mogoșoaia, în parteneriat cu Centrul Naţional de Cultură a Romilor Romano Kher. Deschisă între 3 și 31 martie 2018. Curator Marcel Bunea.

Eugen Raportoru, Mic Tratat despre culoare, expoziţie per‑sonală, organizată la Tiny Griffon Gallery Nürnberg. Deschisă între 9 martie și 26 aprilie 2018. Curator Cristina Simion.

Dreptul la chip  – Eugen Raportoru, documentar de artă, regizor Ovidiu Darian, produs de Studioul VideoArt al MCIN, în postproducţie. Lansarea e prevăzută pentru luna aprilie 2018.

Peisaje Subiective, expoziţia de la Pa­latul Mogoșoaia, e o nouă incursiune în genul care l­a consacrat: peisajul, cu pre­cădere peisajul urban. Deși, în câteva (rare) ocazii, artistul s­a dovedit un mi­nunat portretist (memorabil portretul pe care i l­a făcut lui Johnny Răducanu), peisajul rămâne tema sa favorită, pentru că, după cum spune de multe ori, „mai bine să faci ceea ce îţi place cel mai mult”. În peisajele sale, Raportoru elimină con­știent senzaţionalul, anecdota, facilul, es­tetica de sorginte folclorică, reușind să transmită emoţie sinceră și profundă cu tușe puţine (dar ferme) și cu o paletă co­loristică restrânsă.

Mic tratat despre culoare, la Tiny Griffon Gallery din Nürnberg, are o expli­caţie concretă pentru acest titlu neobiș­nuit: „mic”, pentru că, având în vedere limitările spaţiului, include relativ  puţine lucrări, cele mai multe de mici dimensi­uni, iar „tratat despre culoare” (nu este o expresie ironică), pentru că această ex­poziţie este o poveste despre „izbânda artistului asupra culorii”, despre efortul lui Eugen Raportoru de a se redefini, de a se reinventa, de a se impune, în cele din urmă, drept un colorist redutabil.

Nu că artistul nu s­ar fi exprimat până acum prin culoare (pentru că a făcut­o), însă nu pentru aceasta e recunoscut Ra­portoru, ci pentru perfecta stăpânire a negrului și a tonurilor de gri, precum și pentru forţa tușelor largi, pentru surpriza uneori iritată a privitorului în faţa lucră­rilor sale de mari dimensiuni.

Dreptul la chipÎn Mic tratat despre culoare, Eugen

Raportoru schimbă registrul său obișnuit de expresie, parcă pentru a ne convinge că un artist adevărat își poate păstra sem­nătura vizuală și atunci când experimen­tează teme, culori și dimensiuni nefami­liare. Rămân constante și proprii, chiar și atunci când pictează flori, principalele caracteristici ale artei sale: dramatismul și spontaneitatea.

Împrumutând, poate, ceva din tehni­ca vitraliului, învăţată în tinereţe de la „meșterul său”, Ion Brodeală, Raportoru reușește să păstreze sensibilul echilibru

dintre corporalitatea straturilor groase de culoare și transparenţa sugestivă, care surprinde efemerul și fragilitatea florilor.

Deși Eugen Raportoru e artistul anti­oportunist par excellence, nu doar arta sa emoţionează, ci și felul în care o trăiește, astfel încât filmul documentar care îi este dedicat, Dreptul la chip, a devenit o transcriere firească a crezului și actului artistic într­o naraţiune cinematografică despre căutările artistului, despre singu­rătatea actului de creaţie, despre deveni­rea lui Eugen Raportoru ca artist, în ochii săi, ai criticilor, dar și ai prietenilor și co­lecţionarilor. Filmul, regizat de Ovidiu Darian, va fi lansat probabil în luna apri­lie și face parte dintr­o serie dedicată ar­tiștilor plastici contemporani.

Cincizeci de kilometri de artă şi arhitectură, pe jos

Am fost, trei zile, călăuza lui Eugen Raportoru prin trei orașe germane. Dar numai prin orașe, pentru că, prin muzee, călăuza a fost el. Deși istoria artei n­a în­văţat­o în muzee, pentru că a călătorit puţin, recunoaște stilurile personale ale marilor maeștri cu o precizie rapidă și care nu lasă loc de îndoieli. Surprinzător de cosmopolit, Raportoru e foarte departe de naivitate. Știe ce se întâmplă pe scena internaţională a artei, înţelege cu rafina­ment strategiile de brand personal ale artiștilor contemporani, deși alege să ig­nore nobil și (auto)ironic orice l­ar putea îndepărta de actul creaţiei, singurul care, în opinia sa, susţine recunoașterea de durată. Cea la care aspiră un artist cu am­biţia unei construcţii așezate dincolo de modă, de topurile de vânzări la licitaţii, de celebritate.

Lista muzeelor și expoziţiilor  vizitate împreună, în cele trei zile, ar umple un paragraf îndesat. Cincizeci de kilometri de artă și arhitectură, pe jos. Dar Raportoru e antiteza turistului care „bifează”. Îl văd cum analizează concentrat, ca pentru un examen, nu tot ceea ce vede, ci tot ceea ce­l interesează. Cum filtrează. Cum ju­decă. Cum reţine. Cum oftează. Învăţ dife­renţa dintre oftatul admirativ și cel lipsit de înţelegere. Învăţ cum învaţă un artist.

Cristina Simion

Trei zile cu Eugen Raportoru

Revistă de cultură şi politică martie 2018

24 | MANIFEST

Revista de cultură și politică Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

Cred

Din sumarul numărului viitor al revistei Timpul:• Politica externă americană în era Trump;• Alegerile din Italia și consecinţele lor;• Interviu cu Dinu Zamfirescu.

Norme ortografice la revista TimpulRevista Timpul respectă normele ortografiei Academiei Române, în conformitate cu Dicţionarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, publicat de Institutul de

Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română (Univers Enciclopedic, București, 2005), ediţia a II­a revăzută și adăugită. De pildă, unii autori folosesc în limba română normele ortografice ale limbii engleze, în particular prin introducerea cratimei în cuvinte care se scriu în limba română fără cratimă.

Printre cele mai des întâlnite cuvinte scrise greșit după model anglo­saxon se numără: antiamerican; anticapitalist; antimodernist; anticomunist; antifeminist; antifascist; antibisericesc; antisovietic; neoliberal; neocomunist; neoconservator; noncontradicţie; nonpersoană; nonprofit; nonvaloare; postmodern; postrevoluţionar; postcomunism; postuma‑nism; postfeminism; precreștin; preistorie; premodern; prerevoluţionar; proamerican; procomunist; proeuropean; profeminist; pronaţional; profascist; pseudocultură; pseudodemo‑craţie; pseudoprofet; ultraconservator; ultracunoscut; ultrasecret; ultraconcurenţial.

Când a fost cazul, revista Timpul a operat aceste schimbări. Îi rugăm pe autori să ne ușureze sarcina corecturii textelor prin luarea în considerare a acestor norme. (Timpul)

PrecizareCV‑urile autorilor

pot fi citite pe Timpul online –

www.revistatimpul.ro

Puncte de vedere de peste Ocean

Pericolul pierderii spiritului identitar

Simona Hodos

După 1989, libertatea s­a transformat repede în haos. Valoarea fiind peste

tot înlocuită de succes, nu mai exista nici o demarcaţie între cul­tura de consum și aceea de auten­tică valoare. Diferenţa dintre cul­tură și subcultură o face spiritul critic. Dar spiritul critic  presu­pune ideea de autoritate și de ie­rarhie. Paradoxal, în comunism, cel puţin de la o vreme încoace, a existat spirit critic. Are mai pu­ţină importanţă faptul că el se năștea din opoziţie, din reacţie la un sistem de valori. „Societatea de tranziţie, de după Revoluţia din 1989, este o societate lipsită de spirit critic. La fel și cultura. Cultura parcurge un proces de schimbare a tablei de valori, de transformare a mentalităţilor so­ciale și a conduitelor practice”, remarcă Mihaela Gligor, cercetă­tor la Institutul de Istorie „G. Ba­riţiu” din Cluj­Napoca, în studiul intitulat Consideraţii asupra iden‑tităţii culturale în România îna‑inte și după 1989. În acest haos al libertăţii prost înţelese în care se poate ușor contesta sau pur

și simplu înlătura adevărata va­loare, nu poate fi neglijat  feno­menul alarmant al extinderii cul­turii de consum și al deplasării preferinţelor culturale spre pro­dusele de calitate îndoielnică.

Referindu­se la semnificaţia deosebită a culturii pentru iden­titatea unui popor, Alexandru Paleologu afirma, imediat după 1989, că „apărarea culturii e la fel de importantă ca apărarea teri­toriului naţional”. Fapt care ne aduce înapoi în istorie, reamintin­du­ne de anii de început ai afir­mării naţionale prin promovarea limbii și culturii românești prin teatru.

Acest lucru este valabil și în zilele noastre atât în cazul comu­nităţilor românești din afara ţării, dar și în contextul globalizării, care are ca efect sigur diminua­rea, dispersarea și în ultimă  in­stanţă pierderea acestui spirit uni­tar, solidar, identitar. Cu toate acestea, de­a lungul anilor, în ca­drul emi graţiei românești în Ca­nada s­au afirmat câteva perso­nalităţi despre care putem spune cu certitudine că, în epoci diferite, din trecutul de acum peste 40 de ani până în prezent, au marcat profund sau măcar au adus și continuă să aducă un suflu nou, diferit artelor spectacolului din Canada.

Între valoare şi nonvalori, riscul asimilării şi pericolul „politicii corecte”

În Canada, identitatea cultu­rală este o preocupare și o temă de discuţie pentru ambele părţi: nou­veniţi (nouveaux‑arrivants) și societate primitoare (société d’accueil), căci între aceste două părţi trebuie să se producă o aco­modare preferabil armonioasă.

Societatea care primește emi­granţii se străduiește să le ofere noilor veniţi programe de susţi­nere care să corespundă nevoi­lor acestora de adaptare, în care să aibă loc și manifestarea de tip identitar­comunitar. Concret, există legi care permit înfiinţarea de organizaţii comunitare,  există înlesniri de natură legislativă și suport financiar de bază care să potenţeze viaţa și activităţile cu caracter comunitar.

Comunităţile culturale, în ge­neral, nu sunt profund satisfă­cute de aceste oportunităţi și de foarte multe ori apar situaţii care trădează faptul că nevoile identi­tare ale comunităţilor culturale sunt destul de departe de oferta la faţa locului. În aceste situaţii apar tensiuni, duse uneori până

la conflicte puternice în sânul so­cietăţii. Cel mai puternic dintre acestea a fost în „Canada france­ză” între francofoni și anglofoni, care s­a încheiat prin retragerea vorbitorilor de engleză în provin­ciile anglofone, fapt cu profunde consecinţe economice, sociale, dar și culturale pe termen lung.

Un conflict istoric, transfor­mat într­un război civil nu mai departe de sfârșitul anilor ’80, a izbucnit între populaţiile autoh­tone (premières nations) și cei naturalizaţi canadieni, descăle­cători francezi sau coloniști bri­tanici. Toate aceste experienţe istorice și culturale au adus în Canada o deschidere mai mare faţă de identitatea culturală.

Mingea este aruncată în acest caz direct comunităţii, care tre­buie să își definească propriul traseu, să elaboreze propriile pro­grame, să își afirme și să promo­veze pro priile valori, să determi­ne și să folosească cele mai bune mijloace pentru a­și face cunos­cută și respectată și, mai ales, pentru a­și putea perpetua pro­pria identitate, fără însă a intra în cel mai mic conflict cu socie­tatea canadiană, care își are, de asemenea, legile, specificul și va­lorile ei. În acest caz, legătura

comunitară este aspectul esenţial pentru perenitatea diasporei.

Identitatea unui grup, restrâns sau numeros, constă în această solidaritate comunitară,  manifes‑tată prin aderarea, respectarea și promovarea unor valori comune. Cheia solidarităţii între membrii grupurilor lipsește de cele mai multe ori comunităţilor culturale; diasporei indiferent de origine.

Structura dispersată, lipsa ie­rarhiilor într­o comunitate cultu­rală – alias diaspora – generează mai multe nuclee în sânul  ace­leiași grupări, care își arogă sau chiar își dispută întâietatea. Fap­tul creează conflict, dezbinare și în cele din urmă îndepărtarea de comunitate, dezrădăcinarea, alienarea.

Limba, religia, cultura de ori­gine se manifestă fără excepţie în cadrul comunităţii, de aceea sunt vitale în diaspora școlile româ­nești, bisericile, institutele cultu­rale. Fără una dintre acestea nu poate exista o pretenţie serioasă de a avea o diaspora puternică, o comunitate românească respec­tată în ţările de adopţie. Aceștia sunt în esenţă cetăţeni români din afara ţării, care este de dorit să păstreze și mai ales să transmită urmașilor un spirit românesc.

Memoria  – devenită în spa­ţiul colectiv memorie culturală – joacă un rol important în structura comunităţii și în păstrarea identi­tăţii, indiferent dacă această me­morie se referă la un teritoriu real – ţara părăsită  – sau la un spaţiu mitic, care nu există decât în min­tea sau în sufletul celui plecat.

Aceasta memorie afectivă poate și este de cele mai multe ori transmisă la a doua generaţie. Copiii emigranţilor tânjesc după ţara de origine a părinţilor și chiar a bunicilor, deși nu au vizitat­o niciodată sau chiar dacă au pier­dut limba maternă a acestora, dar care copii au fost crescuţi și hră­niţi cu dorul de casă.

(Textul integral poate fi citit pe Timpul online,

www.revistatimpul.ro)

Sursa foto: Guerilla Marketing

Deși evoluţia sau involuţia culturii par în acest moment impredictibile, există totuși semne în civilizaţia către care încercăm

să ne îndreptăm, cu nuanţe vest‑europene sau ale Americii de nord, pentru ceea ce va urma și la noi, măcar pe termen mediu.

Astăzi vă invit la reflecţie catalizată de ideile unui om de cultură român stabilit în Canada.

Cred că trebuie să cunoaștem și să analizăm ceea ce se petrece în restul lumii pentru a ne ra‑corda la valorile nou create, dar și pentru a stopa alunecarea în greșeli deja experimentate prin alte părţi.

Cred că acum este Timpul. (A.P.)

Pagină realizată de Adrian Păduraru