Promotor proiect Parteneri proiect Poveștile Caselor Vii ~ MANUALUL PARTICIPANTULUI ~ www.eeagrants.org | www.fonduri-diversitate.ro | www.vira.ro | www.maieuropean.ro „Case Vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi” este finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României în cadrul programul PA17/RO 13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European”.
„Case Vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi” este finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda,Liechtenstein și Guvernul României în cadrul programul PA17/RO 13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European”.
Poveștile Caselor Vii~ MANUALUL PARTICIPANTULUI ~
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea spațiilor de locuit din București și Împrejurimi”, implementat de asociația VIRA, în parteneriat cu Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană și Muzeul Național al Țăranului Român.
Proiectul se derulează în cadrul programului Pa 17/RO 13 „Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european”, program implementat de Ministerul Culturii din România, prin Unitatea de Management a Proiectului (UMP), în calitate de Operator de Program, în parteneriat cu Consiliul Artelor Norvegia (Arts Council Norway), în calitate de Partener de Program din statele donatoare și finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Lienchtenstein și Guvernul României.
Poveștile Caselor Vii - Manualul participantului este parte integrantă a atelierelor creative despre locuire dezvoltate de Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană.
Toate drepturile de autor privind manualul participantului aparțin Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană.Imaginile din manual sunt realizate în cadrul cercetării multidisciplinare desfășurate de Asociația Vira și Muzeul Național al Țăranului Român.Studiile de caz prezentate în cadrul manualului participantului se bazeză pe cercetarea multidisciplinară „De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan”, realizată de Asociația Vira și Muzeul Național al Țăranului Român.
În cadrul atelierelor creative Poveștile Caselor Vii, Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană își propune să antreneze participanții într-un proces de învățare inovativ, ce stimulează creativitatea, încurajează participarea activă, inițiativa și contribuie la dezvoltarea orizonturilor lor.
Atelierele creative adresate elevilor de liceu urmăresc crearea unui cadru propice pentru înțelegerea comunității din care aceștia fac parte, dar și a altor comunități din București.
Bazat pe rezultatele cercetării multidisciplinare „De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan”, modelul de educație non-formală utilizat oferă o imagine de ansamblu asupra locuirii în București, pornind de la aspecte generale și ajungând la analizarea rolului casei în viața fiecăruia dintre noi.
Structurate în patru secțiuni, intitulate (1) Să ne cunoaștem orașul, (2) O istorie a locuirii în București, (3) Vă invităm la noi acasă și (4) Locuirea. De la a avea la a fi, atelierele „Poveștile Caselor Vii” urmăresc prezentarea diversității culturale a Bucureștiului. Pe parcursul atelierului, participanții vor descoperi particularitățile orașului în care trăiesc, modul în care acesta s-a schimbat în ultimii ani, precum și modul în care casele în care locuim ne influențează viața.
Pornind de la universul divers al spațiilor de locuit construit prin cele opt situații prezentate în paginile următoare (ansamblul rezidențial, apartamentul în blocurile comuniste, căminele studențești, casele naționalizate, ghetoul, persoanele fără adăpost, spațiul periurban), participanții vor conștientiza diferitele tipuri de locuințe din București, dar și particularitățile celor ce le locuiesc.
Atelierele creative sunt realizate în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea spațiilor de locuire din București și împrejurimi” implementat de Asociația Vira, în parteneriat cu Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană și Muzeul Național al Țăranului Român și finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Liechtenstein, Islanda şi Guvernul României.
INTRODUCERE
Introducere
CE ESTE UN ANSAMBLU REZIDENȚIAL?Un ansamblu rezidențial (fr. ensemble – împreună, residence – locuință) reprezintă o grupare de locuințe noi, blocuri sau case și spațiile comune și alte facilități (parcări, parcuri, terenuri de joacă, grădinițe, piscine etc) care le deservesc, construite în general după anul 2000. De multe ori sunt concepute pentru a deveni comunități de sine stătătoare și sunt prevăzute cu măsuri de protecție, precum gard, barieră, paznic sau portar. Deseori, ansamblurile rezidențiale sunt amplasate la periferia orașului. Printre cauze se numără densitatea urbană ridicată din București și costurile scăzute ale terenurilor din marginea orașului.
Ansamblurile rezidențiale au caracteristici comune, însă și foarte multe diferențe în funcție de localizare, dimensiuni, facilități sau prestigiul social al zonei în care sunt construite.
DE CE AU APĂRUT ANSAMBLURILE REZIDENȚIALE?Ansamblurile rezidențiale au apărut ca răspuns la uniformitatea ofertei de locuințe existente, construite în timpul și înainte de perioada comunistă. Apariția acestor noi tipuri de locuințe încearcă să acopere nevoile și așteptările unei diversități cât mai mari de locuitori și, implicit, cumpărători.
Dorința de a achiziționa un alt fel de locuință a fost impulsionată de dezvoltarea pieței de consum, după 1989. În primul rând, apariția capitalismului a influențat românii, mai ales pe cei tineri, să caute estetica occidentală (prin accesul la reviste de decorațiuni interioare, filme etc) și standardele de trai europene (prin ceea ce au văzut și experimentat în călătorii). În al doilea rând, a apărut un interes de a investi banii mai ales în achiziții imobiliare văzute ca stabile și aducătoare de noi venituri pe termen lung, prin închirierea sau vinderea apartamentelor.
Un factor economic ce a favorizat dezvoltarea ansamblurilor rezidențiale și așa-numitul „boom imobiliar” a fost liberalizarea sistemului de creditare și programul guvernamental „Prima casă”. Datorită acestora, chiar și persoane care nu aveau toți banii pentru o locuință căpătau acces la cumpărarea uneia și, mai ales, puteau alege ce și unde să cumpere.
CINE LOCUIEȘTE ÎN ANSAMBLURILE REZIDENȚIALE?Locuitorii sunt majoritar tineri – cupluri, familii tinere sau familii în devenire – cu venituri peste salariul mediu (upper middle class) și în general cu educație superioară. Sunt oameni pentru care a avea o locuință este important, mai ales că majoritatea aleg să facă acest pas în momente-cheie ale vieții lor: căsătoria, apariția copiilor, împlinirea unei vârste simbolice (30 de ani) etc.
Valoarea familiei și a beneficiilor pe care aceștia simt că le au într-un ansamblu rezidențial depășește disconfortul inițierii unui credit imobiliar de lungă durată.
CUM ARATĂ ANSAMBLURILE REZIDENȚIALE?În ansamblurile rezidențiale toate clădirile sunt noi și respectă aceleași linii și reguli arhitecturale. În unele ansambluri există reguli stricte legate de ceea ce locatarii au, dar mai ales, nu au voie să pună pe balcon, însă în altele, ferestrele și balcoanele sunt încărcate cu diverse obiecte și culori. Au spații verzi mai mari sau mai mici, însă în general cu peluze și arbori tineri.
ANSAMBLUL REZIDENȚIAL
Ansamblul rezidențial
În ceea ce privește apartamentele, este greu de generalizat, deoarece acestea diferă mult între ele ca structură, dimensiune, număr de camere sau spații auxiliare (debara, balcon). Ceea ce au în comun este faptul că sunt noi și că au adesea spații largi care comunică între ele, cum ar fi bucătăria deschisă integrată în camera de zi.
PENTRU CE ALEG TINERII SĂ LOCUIASCĂ AICI?- Spațiul – le percep ca fiind mai mari decât apartamentele « comuniste »- Estetica – totul e nou, modern și poate fi personalizat după gustul noilor proprietari- Curățenia - Siguranța – dată de sistemele de securitate- Liniștea și sănătatea – amplasarea departe de centru și de zonele cu trafic, percepută ca benefică pentru sănătatea copiilor (aer curat)- Vecinii și spiritul de comunitate – se formează o comunitate de locuitori, cu vârste și caracteristici similare- Semnificația simbolică – noua casă este legată de familie, de un proiect de viață și reprezintă „ce e mai bun pentru copii, pentru viitor”
PERCEPȚII DIN INTERIOR ȘI DIN EXTERIORCeea ce locuitorii ansamblurilor rezidențiale percep ca avantaje, poate fi văzut din exterior ca dezavantaj. Dacă locatarii aleg aceste locuri pentru că sunt „noi, moderne și dau senzația de ordine”, există persoane cărora ansamblurile rezidențiale le displac tocmai pentru că le văd ca „lipsite de personalitate, uniforme, sterile și nerezistente în timp”. Pentru aproape fiecare caracteristică a unui ansamblu rezidențial pot fi găsite cele două tipuri de percepții contrastante – cea pozitivă, din interior, respectiv cea mai puțin pozitivă, a unora dintre persoanele din exterior.
ANSAMBLURILE REZIDENȚIALE CA INSULE Dacă privim Bucureștiul dominat de clădiri construite în timpul și înaintea comunismului ca pe o mare, ansamblurile rezidențiale construite după anul 2000 sunt insule – diferite și deseori izolate. Deși singura diferență vizibilă este, inițial, cea de vechime și aspect al construcțiilor, imediat apar diferențe și între modurile în care locatarii se văd pe sine și pe ceilalți. Atunci când aleg să se mute într-un ansamblu rezidențial, locatarii doresc, de fapt, să se desprindă de trecut, de ceea ce este vechi și murdar. Vechiul este asociat cu un trecut lipsit de estetism. Tinerii aleg un mod de viață „European” spre deosebire de cel „Comunist”.
O altă parte a trecutului pe care tinerii o lasă în urmă sunt bătrânii, percepuți uneori ca „polițiștii blocului”. În ansamblurile rezidențiale nu se încurajează mutarea bătrânilor, care nu apar nici în reclame, nici în strategiile de marketing. O altă categorie de persoane din trecut care au o pondere mai mică în viața tinerilor locatari ai ansamblurilor rezidențiale sunt părinții. Chiar și atunci când ajută la achiziționarea noului apartament, mutarea și instalarea acolo, implicarea lor este pur economică, financiară. Aceștia vin în vizită și ajută la creșterea nepoților, însă nu au putere de decizie.
Ansamblul rezidențial
foto: Cristina Boboc
Apartamentul la bloc
CE ESTE APARTAMENTUL LA BLOC?Apartamentul la bloc este tipul de locuință majoritar în orașele românești și, implicit, în București. Acest fapt se datorează modului de locuire stimulat de regimul comunist prin două strategii combinate: industrializarea și urbanizarea, care presupune creșterea populației orașelor, pentru a lucra în noile fabrici, dar și oferirea de locuințe eficiente, în blocuri înălțate pe verticală.
Apartamentele la bloc pot avea de la o cameră (garsonieră) la maxim 4 camere de locuit, care sunt deservite de baie, bucătărie și, cel mai adesea, un balcon. Locuirea într-un bloc de apartamente presupune apropierea fizică dintre locatari.
Blocurile în care se află apartamentele respectă același model de construcție și arată similar. Înălțimea blocurilor a crescut după anii 1980, când oamenii din decizie din regimul comunist au dorit să aducă din ce în ce mai mulți muncitori în oraș.
Distanțele dintre blocuri și implicit spațiile verzi sunt relativ reduse. Există situații (blocurile din jurul Parcului Tineretului) în care erau spații mari între blocuri, dar liderul comunist a cerut să se mai construiască alte blocuri noi în acele spații libere („pentru că încă mai e loc”), neținând cont de recomandările arhitecților. Parcările au fost proiectate pentru nevoile de automobile din perioada comunistă, fiind insuficiente pentru nevoile actuale.
UNDE SE GĂSESC BLOCURILE?Blocuri cu apartamente se află peste tot în oraș. În studiul ce stă la baza acestui articol autoral s-a concentrat pe zona Tineretului.
Numele cartierului Tineretului este împrumutat de la cel al parcului – cel mai mare din sudul oraşului – amenajat la sfârşitul anilor 1960. Parcul a fost amenajat pe locul uneia dintre gropile de gunoi a Bucureştiului (groapa lui Cocioc) prin muncă „patriotică” a elevilor şi studenţilor, adică a tineretului. Oficial, parcul primeşte numele de Parcul Tineretului în anul 1972.
CINE LOCUIEȘTE AICI ȘI DE CE?Construirea propriu zisă a cartierului Tineretului a început după cutremurul din 1977, când alte clădiri au fost dărâmate și când au început demolările. Astfel, prima generație de locuitori provine din case demolate sau din alte oraşe, prin repartiţie de la locul de muncă.
Locuitorii nou veniți în cartier sunt de obicei tineri cu posibilități financiare peste medie care își permit să plătească un preț mai ridicat pentru un apartament situat într-o zonă care le favorizează stilul de viață ce presupune timp liber de calitate, după muncă; de asemenea, noii locuitori țin cont de apropierea parcului și a altor facilități precum terase, magazine etc.
La modul general, în cartierul Tineretului locuiesc non-bucureșteni, fie veniți în perioada comunistă, fie mutați recent.
APARTAMENTUL LA BLOC ȘI LEGĂTURA CU ZONA ÎN CARE SE AFLĂ
CUM ARATĂ?Blocurile și apartamentele din zona Tineretului sunt similare ca aspect și seamănă și cu cele din alte cartiere.
Diferențele sunt date de personalizările și amenajările pe care fiecare locuitor le aduce apartamentului. Oamenii se mută, unii dintre ei cu cele mai de preţ posesiuni materiale pe care le au – televizoare, mobilier, covoare, electrocasnice, în timp ce alţii îşi construiesc spaţiul domestic al unui apartament de la 0, aducând cu ei doar lucruri simbolice, care le amintesc de persoane sau locuri dragi. Astfel, unele apartamente poartă semnele trecerii timpului, pe când altele au un aspect complet nou.
CUM SOCIALIZEAZĂ ÎN COMUNITATE?Locuitorii din prima generație formează o comunitate în zona Tineretului și calitatea de vecin este una importantă. Aceștia se vizitează unii pe alții, ies în parc împreună și participă și la unele evenimente de familie.
În timp, de când se mută tot mai multe persoane tinere, relațiile de vecinătate sunt din ce în ce mai absente. Astfel, deși locuitorii din bloc sunt aproape unii de alții din punct de vedere fizic, între ei există o distanță din punct de vedere social.
PERCEPȚII DIN INTERIOR ȘI DIN EXTERIORDeși zona Tineretului are clădiri asemănătoare cu cele din alte cartiere, cei care locuiesc aici o preferă pe aceasta datorită lucrurilor și locurilor care există în afara clădirilor: parcul, terasele, magazinele, apropierea de metrou și de centru. Astfel, percepția față de cartierul Tineretului este unanim pozitivă, atât din interior cât și din exterior. Singura percepție mai puțin favorabilă este legată de prețul ridicat al apartamentelor în această zonă, preț datorat tot avantajelor percepute ale cartierului.
Apartamentul la bloc
foto: Bogdan Cătălin Cazacioc
Camera de cămin studențesc
CE ESTE CĂMINUL STUDENȚESC?Căminul este o clădire de mari dimensiuni, de tip bloc, care oferă o locuință cu caracter temporar pentru studenții din afara Bucureștiului. Un ansamblu de mai multe cămine formează un campus.
UNDE SUNT CĂMINELE STUDENȚEȘTI ÎN BUCUREȘTI?Căminele sunt răspândite în multe zone ale Bucurestiului, de cele mai multe ori în afara centrului. Deși tendința este ca acestea să fie poziționate în apropierea facultăților din care provin studenții (și au fost construite ca atare), acest fapt nu reprezintă o regulă. Campusul Grozăvești este situat lângă Universitatea Politehnica, însă găzduiește studenți din mai multe universități. Studenții Universității București sunt cazați în diverse cămine, la distanțe mai mici sau mai mari de facultate – de la căminul de la Drept care este lipit de facultate, la cele din Brâncoveanu sau Theodor Pallady, care necesită folosirea unuia sau mai multor mijloace de transport în comun. În ceea ce privește viața studențească,centrale sunt considerate campusuri precum Grozăvești și Regie, pe când departe de centru sunt căminele din Leu, Fundeni, Panduri, Pallady.
CE FEL DE CAMINE EXISTA ȘI CUM ARATĂ ACESTEA?Majoritatea căminelor studențești sunt în proprietatea statului, însă există și cămine private (ex. Carpex). Căminele pot fi foarte diferite între ele, în funcție de tipul de clădire, de zona în care se află și facilități, dar și de elemente care țin de o anumită cultură proprie, cum ar fi posibilitatea de a personaliza sau nu camera, modul de folosire a spațiilor comune, socializarea, relaționarea cu personalul administrativ, legătura sufletească cu locul.
Căminele din Grozăvești și Tei sunt clădiri construite cu această destinație – camere de locuit cu două, patru sau șase paturi, mese și dulapuri, chiuvetă; toalete și dușuri comune la fiecare etaj; unele au o sală de lectură pe etaj. Mobilierul și obiectele sanitare au fost folosite de mai multe generații de studenți și sunt destul de degradate. De cele mai multe ori, studenții sunt nevoiți să intervină pentru a-și crea condiții de trai adecvate – își aduc frigider, cuptor cu microunde, fac mici reparații, pot fi situații în care trebuie să-și aducă propriul furtun de duș. Învățatul poate fi dificil în camerele cu mulți colegi, iar unii studenți se baricadează, la propriu, în sala de lectură. Căminul privat Carpex este similar cu acestea din punct de vedere al structurii, însă clădirea și mobilierul sunt noi; există, în plus, o bucătărie comună complet echipată; holurile și bucătăria sunt supravegheate cu camere de luat vederi. Cel din Brâncoveanu a fost construit în timpul regimului comunist drept cămin de nefamiliști, cu garsoniere pentru mai multe persoane. Condițiile de trai sunt la fel de modeste ca în celelalte cămine construite în comunism.
CAMERA DE CĂMIN STUDENȚESC
CINE LOCUIEȘTE AICI ȘI DE CE?Studenții locuiesc în camere pe care le închiriază la un preț sub cel mediu al pieței. Chiria la un cămin în proprietatea statului este de 130 lei, pe când în căminul privat chiria este de 450 lei. De cele mai multe ori, din pricina contextului socio-economic al multor studenți, căminul este singura opțiune pentru aceștia. Mulți dintre ei nu-și permit o masă la cantină, iar deseori gătesc în cameră sau pe hol sau mănâncă mâncarea primită de acasă de la părinți (pachetul de acasă).
PERCEPȚIA ASUPRA VIEȚII LA CĂMINÎn ciuda condițiilor modeste, studenților le este dragă viața de cămin, considerată adevărata viață studențească. Campusul din Grozăvești este favorit, datorită faptului că spațiile comune creează contextul pentru socializare, formându-se o adevărată cultură comună, cu petreceri sau aniversări, favorizată și de multitudinea de terase, cluburi și baruri din proximitate. În Brâncoveanu studenții se simt limitați în relaționare și posibilitatea de dezvoltare a unei comunități, din cauza structurii clădirii, iar în Carpex din cauza supravegherii. Deși sunt în general nepăsători față de spațiile comune (de pildă, fumează pe hol și aruncă mucurile pe jos), studenții se străduiesc să își personalizeze camerele.
Studenții ajung să aprecieze adevărata valoare a lucrurilor și a spațiului personal, însă învață multe și unii de la alții. Locuitul în comun cu persoane complet noi, reprezintă o provocare pentru tineri, însă oferă și lecții de viață și adevărate rituri de trecere înspre maturitate.
Camera de cămin studențesc
foto: Maria Mateoniu
Case naționalizate
CE SUNT CASELE NATIONALIZATE?Casele de acest tip au fost construite înainte de 1950 și se aflau în proprietate privată. Regimul socialist nou venit la putere a instituit în 1950 decretul 92 care, în numele principiului de „egalizare a claselor sociale”, a trecut proprietățile private ale cetățenilor (case, terenuri etc), în proprietatea statului. Acest fenomen s-a numit naționalizare. Toate aceste case deveneau acum ale statului și erau administrate de întreprinderea de stat ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă).
Foștii proprietari au fost fie evacuați, fie mutați într-un spațiu mult mai mic în nou construitele blocuri comuniste, fie li s-a permis să continue să locuiască în casele lor, cu condiția să plătească chirie la ICRAL și să accepte să își împartă locuința cu mai multe familii de obicei de necunoscuți, majoritatea muncitori atrași din mediul rural către platformele industriale nou construite în oraș.
Procesul de naționalizare a fost unul în mod evident abuziv, mutările forțate și încălcarea dreptului la proprietate provocând traume multor oameni, care au fost alungați din casele lor sau obligați să plătească chirie pentru a locui în propria casă, devenită supraaglomerată prin prezența unor familii de necunoscuți. Uneori locuiau și câte 5 familii în aceeași casă, fiecare în câte o cameră și aveau bucătăria și baia la comun. Există și cazuri în care familiile împărțeau aceeași cameră, despărțită printr-un cearșaf.
Multe case cu estetică arhitecturală deosebită au fost demolate în întregime, pentru a face loc nou apărutelor cartiere de blocuri comuniste, o importantă parte a patrimoniului cultural al Bucureștiului fiind astfel distrusă.
Timp de peste 50 de ani, casele naționalizate au fost locuite fie de vechii proprietari și de familiile celor nou mutați cu ei, fie, în cazurile în care proprietarii au fost evacuați sau mutați în alte părți, de familiile noilor veniți. Acești oameni și urmașii lor au trăit jumătate de secol în casele respective, acesta fiind locul pe care l-au considerat „acasă”, de el legându-se multe amintiri, experiențe comune împărtășite, obiecte adunate de o familie în decursul unei vieți.
CASE NAȚIONALIZATE, RETROCEDĂRI, EVACUĂRI
CE S-A ÎNTÂMPLAT CU CASELE NAȚIONALIZATE DUPĂ 1990?După căderea regimului comunist în 1989, noul regim democratic a început procesul de retrocedare, adică de restituire a proprietăților (case, terenuri, clădiri) către foștii proprietari care fuseseră deposedați de bunurile lor în mod abuziv de către regimul comunist. În cazul în care foștii proprietari nu mai trăiau, retrocedarea s-a făcut către urmașii acestora, copii sau alți membri ai familiei.
Așadar, există două părți prinse în această dispută locativă: pe de o parte cei care au locuit în aceste case timp de 50 de ani și pentru care acel spațiu reprezintă „acasă” și pe de altă parte, foștii proprietari ai caselor respective sau urmașii lor, care au fost pe nedrept dați afară din propria casă în anii `50. Un al treilea actor important în această dispută este statul, care ar trebui să poată gestiona procesul de retrocedare, astfel încât acesta să fie un act de justiție, care să respecte două drepturi fundamentale egale ca valoare: dreptul la proprietate al foștilor proprietari și dreptul la locuire al celor care în urma retrocedărilor și-au pierdut locuința unde au stat 50 de ani. Din păcate, statul român a gestionat defectuos procesul de retrocedare, restituirile au fost haotice, oamenii fiind prinși în procese care au durat și peste 20 de ani, unii încercând să își recupereze casele, alții încercând să își păstreze locuințele.
Acest lucru a avut ca efect degradarea caselor naționalizate, lucru care este vizibil de exemplu la casele din Centrul Vechi al Bucureștiului, care sunt acum în paragină și gata să cadă. Explicația este simplă: nici proprietarii, nici locatarii nu au mai fost interesați să investească în lucrări de consolidare, întreținere, întărire, reparație a caselor, unii pentru că știau că oricum la sfârșitul procesului le pot pierde, alții pentru că încă nu erau din nou complet în posesia lor. Acest lucru a dus la un fenomen dezastruos de distrugere lentă, dar sigură a patrimoniului cultural, mai ales în centrul orașului, echivalat de unii specialiști cu dezastrul demolărilor din perioada comunistă, care s-a întâmplat brusc, dar a avut cam acealași efect.
Case naționalizate
foto: Bogdan Pălici
EVACUĂRILEMulte procese s-au finalizat în anii 2000 cu repunerea în drepturi a foștilor proprietari iar cei care locuiau de ani de zile în casele respective au fost efectiv dați afară în stradă, adică evacuați.
Astfel, în anii 2000, pe trotuarele și străzile din centrul Bucureștiului apar așa numitele case-fantomă. O casă-fantomă este lipită de fosta casă sau se află pe strada din fața acesteia, nu are pereți, uși, ferestre sau acoperiș, ci reprezintă o îngrămădire de mobilier, perne, covoare, ficuși, veselă, practic tot ce adună o familie în decursul vieții în interior, toate împachetate cu carton, acoperite cu folie de plastic, prelate, bannere reciclate și mesaje de protest, prin care oamenii evacuați își exprimă nemulțumirea față de autorități pentru felul defectuos în care au gestionat procesul de retrocedare.
Retrocedarea s-a dorit a fi un act de justiție, pentru că le dădea înapoi foștilor proprietari casele luate pe nedrept de autoritățile comuniste, deci respecta dreptul la proprietate. Însă pentru a respecta și dreptul la locuire, egal ca importanță, statul ar fi trebuit să ofere oamenilor evacuați o alternativă de locuire după ce au ajuns în stradă, eventual locuințe sociale. Acest lucru nu s-a întâmplat decat în prea puține cazuri, autoritățile motivând că nu dispun de suficiente locuințe sociale. Astfel, familii întregi cu copii au ajuns în stradă în urma evacuărilor, nu de puține ori în sezonul rece, fără a avea nicio soluție.
Mai mult, evacuările din 2000 până în 2015 au devenit din ce în ce mai violente și colective (zeci de familii aruncate în stradă simultan), cu intervenția Jandarmeriei. Evacuările de pe strada Vulturilor, Lanariei, Carol, Hala Matache sau zona Sabinelor-Uranus au lăsat sute de oameni în stradă. Lucrurile lor, adunate în baloți și pachete în fața casei (casele-fantomă) au fost ridicate de autorități cu basculantele și aruncate la groapa de gunoi de la Glina, întrucât ocupau spațiul public. Astfel, un act de justiție pentru o categorie de cetățeni a devenit un act de injustiție pentru alții, care au fost lipsiți de dreptul la locuire.
Autoritățile au gestionat defectuos criza acestor oameni, oferind familiilor din stradă așa-zise „soluții” care par absurde pentru oricine: femeile și copiii să stea în centre pentru femei abuzate, iar bărbații să stea pe stradă peste zi, iar noaptea să doarmă în centrele de noapte pentru persoane fără adăpost, familiile fiind astfel separate. Mai multe organizații nonguvernamentale s-au aliat în Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, mișcare care încearcă să pună presiune pe autorități să aloce familiilor evacuate locuințe sociale.
În mare parte, cei evacuați consideră că vinovăția aparține statului, manifestând înțelegere și empatie față de foștii proprietari care și-au recăpătat casele, spunând că „era dreptul lor” și că și ei „ar fi procedat la fel”.
Case naționalizate
Ghetou
CE SUNT? Zonele de tip ghetou sunt caracterizate prin sărăcie, nivel ridicat de violență și boală, trafic și utilizare de droguri, condiții precare de locuire, acces redus la educație și servicii: piață, școală, spital, zone de unde îți poți face cumpărături mai diversificate etc. În alte țări, ghetourile sunt formate din locuințe improvizate, cu caracter temporar, însă în București acestea s-au format în cartiere de blocuri, după 1990.
Acestea sunt formate din blocuri de apartamente cu confort redus, construite în comunism pentru muncitorii din fostele întreprinderi, având inițial rol de cămine de nefamiliști (nefamilist = o singură persoană, necăsătorită). Acum sunt fie în proprietate privată, fie aparțin Primăriei care le atribuie ca locuințe sociale persoanelor foarte sărace, pentru o chirie mică (30 lei/lună).
UNDE SUNT?Cartierele mai sărace (Ferentari şi Rahova, urmate de Berceni, Militari, Giuleşti, Pantelimon şi Colentina) reprezintă paravanul în spatele căruia iau naştere ghetourile. În București sunt 5 zone, toate localizate în aria Ferentari – Rahova din Sectorul 5, care sunt considerate ghetouri propriu-zise: străzile Zăbrăuţi, Aleea Livezilor, Tunsu Petre, Amurgului şi Valea Cascadelor.
CUM ARATĂ GHETOURILE DIN BUCUREȘTI?Ghetourile sunt slab conectate la mijloacele de transport în comun, zonele de recreere din împrejurimi sunt puține, iar accesul la oportunități culturale (teatru, cinema etc) lipsește cu desăvârșire. Salubrizarea și canalizarea sunt problematice, locuințele nu sunt racordate la gaze, oamenii folosind încă butelia. Apa caldă lipsește cu desăvârșire și de multe ori se oprește și alimentarea cu apă rece, dacă mai mulți locatari dintr-un bloc nu sunt la zi cu facturile. Camerele nu erau prevăzute inițial cu baie, băile fiind pe hol, pentru folosire la comun. Majoritatea oamenilor și-au sacrificat 5 metri pătrați din camera și așa foarte mică (15 mp.) și și-au construit baia în casă. Multe din băile comune unde erau toalete și dușuri au fost transformate în camere în care acum locuiesc familii. Pentru că nu aveau bucătărie, mulți și-au construit balcoane și și-au improvizat acolo bucătăria. În timpul iernii scot frigiderul de tot din priză și îl țin deschis, ca să nu mai consume electricitate, alimentele rezistând datorită frigului din bucătărie/balcon. În aceste locuințe înghesuite stau de multe ori trei generații în aceeași cameră: bunicii, părinții și copiii, 5-6 persoane.
În zonele de tip ghetou blocurile sunt înconjurate de munți de gunoaie, tomberoane neridicate cu lunile de serviciile de salubrizare, care reprezintă focare de infecție, printre care mișună câinii vagabonzi și șobolanii „mari cât o pisică”.
CINE SUNT LOCUITORII GHETOURILOR?În cazul ghetourilor din Ferentari - Rahova, mulți locuitori sunt cetățeni români de etnie rromă, care se confruntă cu un nivel mare de marginalizare și discriminare din partea populației majoritare și cu dificultăți socio-economice: venituri reduse, poziții vulnerabile sau marginale pe piața muncii, nivel scăzut de educație, rate ridicate ale abandonului școlar etc.
ZONELE DE TIP GHETOU
În ghetou rata șomajului este foarte mare, majoritatea locuitorilor lucrând în construcții, la negru, cu ziua, în salubrizare sau sezonier în străinătate. Salariul mediu este de 700 lei/lună, în foarte multe dintre cazuri fiind mult mai mic sau lipsind cu desăvârșire. O altă sursă de venit este indemnizația de 600 de lei pe care o familie o primește pentru copilul nou-născut. Rata natalității este mare, atât pentru că planning-ul familial lipsește, cât și pentru că multe familii se bazează pe banii din indemnizație pentru a supraviețui.
Aproape niciun copil nu merge la grădiniță, în mare parte stau cu mamele acasă, ele însele casnice în majoritate. De obicei copiii abandonează școala sau nu promovează în repetate rânduri, făcând în medie 6-7 clase, puțini fiind aceia care intră la liceu și îl finalizează. Ca urmare, se intră într-un cerc vicios, pentru că nu își vor găsi ușor locuri de muncă bine plătite.
CUM SE SOCIALIZEAZĂ, CUM E VIAȚA COMUNITARĂ?În zonele de tip ghetou există o solidaritate foarte mare, oamenii sunt foarte uniți și se ajută reciproc, atât cu bani și cu produse, cât și cu servicii: cine are mașină ia listele de cumpărături și de la vecini și face piața pentru toată lumea, dacă cineva este bolnav și are nevoie de bani pentru doctor, vecinii îl ajută, femeile de multe ori își ajută vecinele la treburile mai grele, ca spălatul covoarelor, mutatul mobilei, copiii sunt supravegheați în timp ce se joacă pe afară de cel puțin un adult etc. De asemenea, gătesc în comun sau își fac baie unul altuia.
Această solidaritate este și un răspuns la sărăcie, însă este motivată și de faptul că în cultura rromilor este foarte importantă datoria de a împărți ceea ce ai cu ceilalți. De multe ori există situații în care rromii care se îmbogățesc sprijină cu bani membrii familiei aflați în situații mai dificile. Acesta nu este un act de caritate mereu voit, ci mai degrabă o datorie, pe care dacă nu și-o duc la îndeplinire riscă să fie excluși din categoria de rromi, devenind „asemenea albilor”. A împărți ține deci de identitatea rromă.
Dat fiind că locuințele sunt foarte mici, majoritatea activităților de socializare se petrec în spațiul comun, iarna înăuntru și vara afară. În anotimpul rece vecinii petrec mult timp împreună pe holurile blocurilor amenajate cu scaune, măsuțe de cafea etc. Când e cald, stau în fața blocului, unde există invariabil bănci și mese. Zilele de naștere, nunțile, petrecerile și alte evenimente de socializare se petrec în curtea blocului și fiecare vecin contribuie cu ceva.
În ghetou, locuirea nu este doar o experiență individuală, ci are un aspect social/comunitar foarte pregnant. Într-un fel, spațiul public devine o extindere a celui privat, de aceea nu e deloc neobișnuit să vezi oameni făcând în spațiul public activități care în general ar ține de sfera privată: femeile se epilează, își fac manichiura pe hol sau în fața blocului. De multe ori oamenii au un atașament mai mare față de blocul în care stau decât de propriul apartament.
DE CE STAU AICI?În primul rând oamenii locuiesc în aceste condiții precare pentru că nu își pot permite un apartament într-o zonă mai bună. Însă un alt motiv pentru care aleg să rămână aici ține de sentimentul de solidaritate și întrajutorare caracteristic ghetoului: simt că aparțin unei comunități, unde toți sunt la fel, împărtășesc o cultură comună și se pot manifesta liber, atât ca limbaj, cât și ca mod de viață. În ghetou pot fi ei înșiși, fără să fie nevoie să se comporte după normele sociale ale majorității și fără a se simți judecați sau discriminați.
Unele mame tinere povestesc că s-au mutat în alte cartiere, însă încă nu s-au acomodat cu viața din afara ghetoului, așa că vin de dimineață cu copiii în ghetou și petrec toata ziua acolo, iar seara iau tramvaiul și se întorc în casa lor din cartier.
Ghetou
PERCEPȚIA INTERIOARĂ ȘI EXTERIOARĂDin exterior, ghetoul este perceput ca un spațiu periculos și rău famat, majoritatea oamenilor stigmatizându-i și marginalizându-i pe cei ce stau acolo. Din interior însă, percepția este alta: locuitorii ghetourilor consideră această zonă ca o comunitate unită, cu un grad ridicat de coeziune și solidaritate, pe care le valorizează.
foto: Vlad Cătună
Ghetou
Locuirea în rate - Casa pe datorie
CE ESTE CASA PE DATORIE?Casa pe datorie este o expresie care indică o locuință cumpărată prin credit imobiliar. Cumpărătorul nu este încă proprietar deplin, deoarece împarte cu banca dreptul de proprietate, ci se află într-un proces de a deveni proprietar. Se referă mai puțin la caracteristicile fizice ale locuinței, ci la forma de proprietate și modul de achitare a costului acesteia.
UNDE SE AFLĂ CASELE PE DATORIE, ÎN BUCUREȘTI?Aceste locuințe sunt răspândite în întregul oraș și la periferii. Din motive legate de prețul zonei, multe dintre locuințele cumpărate prin credit se află în zone considerate „medii”, respectiv Berceni, Vitan și Militari. De asemenea, o parte dintre locuințe se găsesc în zonele considerate „bune” și mai exact, „sigure”, cum sunt zona Primăverii, Floreasca, Herăstrău, Aviației, Băneasa, 1 Mai, Cotroceni, Drumul Taberei, Tineretului, Titan, Balta Albă și Centru.
CINE SUNT CEI CARE LOCUIESC ÎN CASE PE DATORIE? ȘI DE CE?Vârsta medie a celor care locuiesc în case pe datorie este de 25-35 de ani. Cei mai mulți sunt tineri necăsătoriți, fără copii, din clasa medie, cu studii superioare și locuri de muncă plătite la un nivel cu mult peste salariul mediu.
Pentru bucureșteni, această opțiune de locuire este mai mult legată de căutarea independenței față de familie, însă tentația este mai mică decât pentru cei veniți din afara capitalei. Decizia de a se muta într-o casă cumpărată prin credit este legată de o anumită etapă a vieții, de un moment major – un nou serviciu, nașterea unui copil, pragul psihologic al vârstei.
CUM ARATĂ CASA PE DATORIE?Casa pe datorie este cel mai adesea un apartament la bloc, fie acesta nou construit, fie construit în perioada comunistă. Mult mai puțini tineri își permit să cumpere o casă, asta și datorită pragului financiar impus de creditul „Prima casă”.
Indiferent de vechimea blocului, de obicei noii proprietari se străduiesc să renoveze și/sau să decoreze casa cu lucruri noi, confom propriilor gusturi.
CARE SUNT PAȘII PENTRU A CUMPĂRA O LOCUINȚĂ ÎN RATE ȘI CE SENTIMENTE AU CUMPĂRĂTORII ÎN FIECARE ETAPĂ? Decizia de a se muta într-o casă proprie - pe care o vor plăti în aproximativ 20-30 de ani - nu este una ușoară. Pe de o parte, oferă un sentiment de stabilitate (să am casa mea), pe de altă parte, apare stresul legat de plata ratei la bancă. De când apare ideea de a cumpăra o casă și până în anii locuirii în această nouă locuință, cumpărătorii au sentimente diferite, dar de cele mai multe ori puternice.
Pasul 1: Decizia de a cumpăra. În această perioadă, viitorul cumpărător se documentează: își stabilește criteriile, compară oferte, se informează despre bănci și credite, își calculează finanțele și sursele alternative de finanțare (ajutor de la părinți, o moștenire, un al doilea credit etc).
LOCUIREA ÎN RATE – CASA PE DATORIE
Când iau în calcul această decizie, viitorii cumpărători caută un sentiment de stabilitate pe care simt că îl pot dobândi prin intermediul unei locuințe proprii. Acest sentiment ține și de cultura proprietății specifică României, unde a avea o casă este asociat cu siguranță și confort. În alte țări, politicile statului încurajează locuitul în chirie, de aceea în Germania, de pildă, 47.4% dintre cetățeni închiriază locuința, iar în Austria, 56%. În contrast, în România, doar 4.4% dintre cetățeni locuiesc în chirie.
Cel mai adesea, ei consideră că această achiziție imobiliară reprezintă o investiție. De asemenea, a avea o casă proprie le dă un sentiment de independență.
Pasul 2: Cumpărarea propriu-zisă. Este timpul pentru contactul direct cu banca și cu proprietarul locuinței. Experiențele și sentimentele pe care cumpărătorii le au sunt diferite de la situație la situație și depind mult de oamenii cu care interacționează. Pentru unii, poate fi un proces destul de lin, pe când pentru alții poate fi frustrant, mai ales atunci când descoperă că nu au primit toate detaliile necesare de la bancă.
Pasul 3: Etapa lungă de după cumpărare. Perioada aceasta cuprinde mutarea propriu-zisă în noua locuință, mobilarea și acomodarea, dar și gestionarea datoriei la bancă. Plata ratei devine noua prioritate și acest fapt poate duce la schimbări ale stilului de viață („Economisim, strângem cureaua ca să plătim rata”).
În noua casă, noii proprietari au sentimente și percepții variate și oarecum contrastante. Pe de o parte, apare stresul rambursării datoriei la bancă și factorul psihologic legat de îndatorarea pe termen lung („Voi mai avea din ce plăti peste 10 ani?”, „Cum voi face rost de bani de rată în fiecare lună?” etc). Pentru a putea merge mai departe, noii proprietari dezvoltă metode de auto-încurajare („Oricum ar fi trebuit să plătim chiria. Ne descurcăm noi cumva. Măcar avem o casă”).
În același timp, ei se simt mândri, se simt realizați, împliniți datorită achiziției importante pe care au făcut-o. Deși este locuința proprie, sentimentul de „acasă” nu apare din prima, ci se formează treptat. Pe măsură ce trece timpul, noii locatari reușesc să mobileze casa atât cu obiecte, cât și cu amintiri.
Locuirea în rate - Casa pe datorie
foto: Oana Iftode
Persoane fără adăpost
CINE SUNT?În România există între 11.000 și 14.000 de persoane fără adăpost, dintre care 5000 trăiesc în București. De obicei ele își transportă în genți sau sacoșe de rafie tot ce au: hainele de vară, hainele de iarnă, păturile etc. Nu au unde să le lase, de multe ori fiindu-le furate, deseori tot de oameni săraci, fără locuință.
UNDE SUNT?În București, oamenii fără adăpost pot fi văzuți peste tot, atât în centru, cât și la periferie. Ei trăiesc pe stradă sau în spații improvizate și improprii locuirii: corturi, locuințe neconvenționale din cartoane și alte materiale găsite în gunoaie, blocuri nefinalizate unde construcția a fost abandonată, case părăsite și aflate într-un stadiu avansat de degradare, canalizări etc. Ei mai pot locui în adăposturi de urgență puse la dispoziție de stat în sezonul rece, care sunt deschise de la ora 17 la ora 7 dimineața a doua zi (aici pot face duș și dormi fără niciun cost). Această măsură a fost luată pentru că anual, aproximativ 300 de persoane fără adăpost mor înghețate în timpul iernii. Există, de asemenea, centre pentru persoane fără adăpost, care sunt construite de diferite organizații nonguvernamentale, spre exemplu Casa Ioana sau Samusocial, însă acestea au capacitate limitată și oferă găzduire pentru maxim un an.
CUM AU AJUNS ÎN STRADĂ?- 1% au ajuns în stradă ca urmare a alcoolismului, dependenței de droguri sau jocuri de noroc- 5% provin din case de copii orfani- 20% sunt victime ale unor înșelătorii imobiliare de pe urma cărora și-au pierdut locuința- 6% dintre ei nu și-au mai permis să plătească chiria sau întreținerea- Unii au locuit în case naționalizate și au fost evacuați ca urmare a retrocedării - 50% au ajuns în stradă în urma pierderii locului de muncă, a divorțului sau a altor conflicte familiale CÂT TIMP STAU ÎN STRADĂ?A) 80% dintre ei experimentează viața pe stradă doar pentru o scurtă perioadă, după care reușesc să găsească soluții pentru o locuință.
B) Alții ajung în stradă din când în când, în majoritatea timpului mutându-se dintr-o instituție în alta, după caz (centre de dezintoxicare, închisori). Aceștia, în majoritate tineri, sunt deseori dependenți de droguri sau de alcool.
C) Există și oameni fără adăpost care petrec ani de zile în stradă, acesta devenind modul lor de viață. Sunt în general în vârstă, șomeri, cu diferite boli sau tipuri de handicap și multe dependențe. Mulți au avut în perioada comunistă o meserie care nu mai este căutată în contextul economic actual.
PERSOANE FĂRĂ ADĂPOST
CUM ESTE VIAȚA ÎN STRADĂ?Fiecare om are o identitate înainte de a ajunge în stradă: el poate fi soț, tată, angajat la instituția X, cinefil, colecționar de timbre, microbist etc. Practic, orice om se identifică în același timp cu mai multe grupuri, așa cum un tânăr poate fi elev, fiu sau fiică, pasionat de un anumit tip de muzică etc. Cu cât petrece mai mult în stradă, o persoană fără adăpost încetează să se mai identifice cu mai multe grupuri și ajunge să se perceapă doar ca aparținând unui singur grup, acela al oamenilor străzii. Stima de sine scade foarte mult, majoritatea oamenilor străzii suferind de depresie și alte afecțiuni psihice sau psihologice. Un alt sentiment pe care îl încearcă oamenii străzii este plictiseala, ceea ce îi face să circule zilnic pe diferite trasee, să privească la televizoarele din vitrine sau să citească ziare și cărți vechi, de la anticari.
Pe lângă lipsa mijloacelor de supraviețuire, trăind pe stradă se confruntă cu pericole în fiecare zi, fiind adesea victimele violenței sau furturilor. De aceea, de multe ori preferă să își petreacă timpul în cartierul în care au avut locuința pe care au pierdut-o, acest lucru dându-le un sentiment de securitate și de familiaritate.
PERCEPȚIA INTERIOARĂ ȘI EXTERIOARĂOamenii străzii sunt frecvent stigmatizați de ceilalți, adică priviți cu desconsiderare, suspiciune, respinși sau chiar excluși, din cauza categoriei sociale din care fac parte. Ei nu își pot ascunde stigmatul, condiția lor fiind mereu vizibilă, prin hainele pe care le poartă și bagajele pe care le transportă mereu cu ei. Un stigmat poate deveni un stereotip de tipul «oamenii străzii sunt hoți, leneși și nu vor să muncească». Realitatea contrazice aceste stereotipuri, 50% dintre persoanele fără adăpost lucrând cu ziua, la negru, fie în construcții, fie colectând materiale reciclabile pe care le vând. Din păcate, stereotipurile sunt foarte puternice și ele duc deseori la discriminare, mulți oameni fără adăpost având dificultăți în a-și găsi un loc de muncă și implicit o locuință. Marginalizarea poate începe cu propria familie, care întrerupe legătura cu ei. Singurii prieteni sunt alți oameni ai străzii sau «din vreo asociație».
Este important să tratăm oamenii fără adăpost cu respect, fără a le leza demnitatea, mai ales că nu cunoaștem circumstanțele care i-au adus în această situație limită. De multe ori ei sunt tratați ca făcând parte dintr-o categorie generală, cea a oamenilor fără adăpost, neținându-se seama de identitatea lor specifică. Alte ori sunt tratați cu superioritate, „ca niște copii sau ca niște animale”, sau pur și simplu sunt invizibili pentru ceilalți, care îi ignoră total. Adesea, simplul fapt de a fi tratați cu umanitate îi ajută să găsească resursele să se reintegreze social. Organizațiile nonguvernamentale care lucrează pentru oamenii fără adăpost au multe povești de succes în acest sens.
Persoane fără adăpost
foto: Matei Budeș
Spațiu periurban
DE LA GOSPODĂRIA ȚĂRĂNEASCĂ LA SPAȚIUL PERIURBAN
SATUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂÎn perioada interbelică mediul rural era populat aproape în totalitate de case tradiționale. Casa tradițională rurală (gospodăria țărănească) se afla în proprietatea unei familii ai cărei membri aveau de obicei ocupații agricole și o legătură strânsă cu pământul pe care îl cultivau. Gospodăria rurală era formată din casa propriu-zisă, curtea cu diferite dependințe (pentru animale, pentru colectarea instrumentelor agricole etc), grădina de legume, grădinița cu flori etc. De obicei, familiile erau unite și locuiau împreună. Casele copiilor erau ridicate cu efortul întregii familii în curtea gospodăriei, iar mezinul familiei rămânea de obicei în casa părintească și avea grijă de părinți la bătrânețe. Oamenii duceau un trai liniștit, în ritmul muncilor agricole, iar relațiile cu orașul erau strict comerciale, când se duceau să își vândă produsele la piață.
SATUL ÎN PERIOADA COMUNISTĂComunismul (anii 50-60) a adus o ruptură profundă în viața țăranilor, prin două fenomene majore: - colectivizarea (țăranilor li se iau abuziv pământurile și animalele, care intră în proprietatea statului, fiind înființate Cooperativele Agricole Comune-CAP-urile)- industrializarea și urbanizarea masivă (în orașe se construiesc multe fabrici, uzine și cartiere întregi de blocuri de locuințe)
Ca efect al colectivizării oamenii nu mai pot scoate venituri din munca agricolă, așa că mai ales tinerii încep să se orienteze spre găsirea unui loc de muncă la oraș, apărând astfel o nouă categorie: țăranul navetist. Părinții, legați de modul de viață tradițional, percep noua alegere a copiilor ca un act de dezonoare și trădare. Tinerii din sate fac naveta zilnic la oraș și aduc banii din salariu în gospodărie, schimbând treptat aspectul casei; de pildă apare „odaia bună” dinspre stradă, o camera unde se pun mobilele și lucrurile cele mai de valoare și unde nu se intră decât când au loc evenimente importante sau când se primesc oaspeți (adesea covorul chiar e acoperit de o folie de plastic să nu se deterioreze).
În perioada comunistă se îmbunătățește infrastructura satelor, se asfaltează, se iluminează stradal, însă regimul impune și o uniformizare, obligând țăranii să construiască doar după un proiect architectural tip, toate casele ajungând să arate la fel.
Tinerii din sate care fac naveta la oraș găsesc ușor locuri de muncă în întreprinderile nou apărute, însă suferă moral de pe urma etichetei de „țăran”. În plus, sunt din ce în ce mai mult atrași de mirajul apartamentelor din blocurile nou construite, care se anunță ca o promisiune a modernității: apă caldă, baie și toaletă în casă, încălzire la calorifere etc. Mulți dintre ei se înscriu pe listele de așteptare și primesc apartamente, devenind orășeni.
SATUL DUPĂ 1990 După căderea comunismului în 1990 are loc un amplu proces de dezindustrializare în marile orașe, multe fabrici și uzine desființându-se. Un alt fenomen care influențează aspectul satelor este cel de decolectivizare: are loc restituirea pământurilor care fuseseră luate abuziv de la țărani când s-au înființat CAP-urile.
Mulți vând pământurile recuperate și cu banii obținuți își măresc și transformă casele sau își fac case noi, care nu mai au arhitectura tradițională. Dispar din ce în ce mai mult și adăposturile pentru animale, apărând grătarul, foișorul, grădinița cu flori și obiecte de decor. Casa (aspectul, dimensiunea ei) începe să fie din ce în ce mai mult un indicator al unui statut economic și social. Acest lucru duce la apariția unor diferențe mari între membrii aceleiași comunități și la ruperea unității satului.
Casa nu mai este gospodărie, ca în trecut, adică un spațiu al întregii existențe a unei familii unite și nici satul nu mai este comunitatea coezivă și familiară dinainte. Casa devine din ce în ce mai mult o marcă a imaginii personale, a statutului, a individualismului. Așa se explică și schimbarea calității materialelor din care se face casa și expresia „nu se mai fac case trainice ca înainte”. Casele tradiționale se făceau trainice pentru că în ele urmau să locuiască generații după generații, se făceau „pentru viitor”. Acum casele se fac mai mult pentru prezent, pentru „aici și acum”, fiind o marcă a modului de viață consumist.
ZONA PERIURBANĂZona periurbană este zona limitrofă a unui oraș mare, pe o rază de 10-15 km, care reunește activități și fenomene atât ale spațiului rural, cât și urban. În trecut cele două spații erau delimitate mult mai clar, însă în ultimii ani urbanul a luat din ce în ce mai mult în posesie ruralul.
De exemplu, demarcația dintre orașul București și comuna Chiajna de lângă București este insesizabilă, dacă nu ar exista un indicator.
Spațiul periurban este un amestec care cuprinde: case tradiționale rurale vechi, ansambluri rezidențiale uniforme construite de dezvoltatori imobiliari, case de vacanță sau de week-end ale orășenilor mai înstăriți, sedii ale unor firme etc. Toate acestea plătesc taxe și impozite la primăria comunei, astfel încât bugetele acestor primării au devenit foarte mari, permițând dezvoltarea comunității rurale: au fost asfaltate drumurile, construite piscine, săli de sport, stadioane etc.
Într-un fel, situația s-a inversat: în vreme ce în perioada comunistă mulți tineri plecau de la sate pentru a locui la oraș și sufereau din cauza stigmatului de țăran, acum ruralul de lângă oraș a devenit un spațiu „cool” de locuire, mulți tineri orășeni sperând să își poată face o casă aici.
Spațiu periurban
Despre proiect
DESPRE PROIECT
Atelierele creative „Poveștile Caselor Vii” fac parte din proiectul „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi”, implementat de Asociația Vira, în parteneriat cu Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană și Muzeul Național al Țăranului Român.
Proiectul îşi propune să crească gradul de conştientizare a varietăţii formelor şi expresiilor de locuire, ca expresie a diversităţii culturale.
Forma şi felul în care spaţiul de locuit este folosit reflectă idei şi valori culturale, iar experienţele de locuire sunt influenţate de istoria comunităţilor şi grupurilor de oameni. La nivel public, numărul redus de abordări se traduce printr-un grad scăzut de cunoaştere a varietăţii spaţiilor de locuit şi, astfel, a diversităţii culturale încorporate.
În acest context, în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi”:- vom documenta și analiza diversitatea culturală din București și localitățile limitrofe prin prisma varietății formelor și experiențelor de locuire; - vom promova diversitatea culturală prin crearea unor noi opere de artă vizuală ce utilizează instrumente multimedia;- vom dezvolta un model de educație non-formală care va contribui la înțelegerea și aprecierea formelor și experiențelor de locuire ca expresii a diversității culturale de către 150 de liceeni cu vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani.
Principalele rezultate ale proiectului: - cercetare multidisciplinară pe tema locuirii, însoţită de un volum colectiv şi dezbatere publică (Asociaţia VIRA în parteneriat cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român);- un webdocumentar dedicat diversităţii culturale a formelor de locuire din Bucureşti şi împrejurimi (Asociaţia VIRA);- ateliere creative adresate elevilor de liceu (Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană).
Proiectul „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi” este finanțat printr-un grant din partea Norvegiei, Islandei și Lienchestein, dar și din partea Guvernului României prin programul PA17 Promovarea diversității în artă și cultură în cadrul Patrimoniului European.
Despre inițiatorii proiectului
DESPRE INIȚIATORII PROIECTULUI
Atelierele creative Poveștile Caselor Vii sunt dezvoltate de Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană, o organizație nonguvernamentală dedicată susţinerii tinerilor prin promovarea valorilor europene. Creată în 2012 cu scopul de a contribui la transformarea României într-o țară în care tinerii să își manifeste potenţialul creativ, Asociația MAIE se implică activ în comunitate. Proiectele dezvoltate până acum au reuşit prin cultură şi artă să le creeze tinerilor participanţi sentimentul de identitate europeană şi să-i ajute în dezvoltarea lor individuală. Echipa asociației MAIE este formată din tineri profesionişti în domeniul managementului cultural, marketingului, educaţiei, comunicării, psihologiei şi administraţiei publice. Această echipă multidisciplinară a stat la baza proiectelor MAIE, fiecare membru contribuind cu experienţă şi pasiune în dezvoltarea asociaţiei.
Promotorul proiectului Case Vii. Diversitatea spațiilor de locuit din București și împrejurimi este Asociaţia Vira, o organizaţie nonguvernamentală cu profil cultural înființată la Bârlad în anul 2006. Activitatea acesteia este structurată pe cinci direcţii: organizare comunitară, educaţie nonformală, documentare vizuală, cultură şi patrimoniu, dezvoltare locală prin cultură. Cu o echipă alcătuită din sociologi, documentariști vizuali ai fenomenelor sociale și specialiști în producție de film, Asociația Vira s-a remarcat de-a lungul timpului prin proiecte de cercetare și documentare vizuală inițiate și implementate cu succes. Se axează pe înțelegerea faptelor sociale din jurul nostru, identificarea problemelor și soluțiilor specifice comunităților cercetate.
Efortul continuu al Muzeului Național al Țăranului Român de a conserva şi restaura patrimoniul cultural din România are mai multe direcţii: conservarea patrimoniului și restaurare, cercetare etnologică, arhivare etnologică prin mijloace multimedia – text, sunet și arhive vizuale, precum şi activități educaționale. Proiectele de cercetare în antropologie culturală includ: muzică tradițională, costume și tradiții, colecții țărăneşti, etnologie urbană, diversitate culturală.
Proiectul „Case Vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi” este finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda,Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul programul PA17/RO 13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European”.
