Suport de curs Preturi si concurenta_2009.doc

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Facultatea de Administraţie şi AfaceriSpecializarea: Administrarea Afacerilor

Preţuri şi concurenţă

Magdalena Platis

2009CUPRINS

INTRODUCERE

Unitatea de învăţare nr. 1Organizaţia contemporană şi mediul de afaceri

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 51.1. Afacerea: precizări conceptuale, etape, caracteristici, rol1.2. Marketingul afacerii1.3. Etapele prospectării unei noi afaceri1.4. Caracteristicile pieţei de afaceri1.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare1.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 11.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2Preţul în economia de piaţă contemporană

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 152.1. Modalităţi de abordare a substanţei şi mărimii preţului2.2. Nivelul, dinamica şi corelaţiile preţurilor2.3. Specificitatea pieţei bunurilor de consum2.4. Preţul posibil de piaţă2.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare2.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 22.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3Determinarea funcţiei ofertei şi a cererii

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 463.1. Analiza funcţiei de producţie şi a celei de utilitate3.2. Analiza funcţiei costurilor şi a celei a bugetului de consum3.3. Analiza izocuante-izocosturi şi a corelaţiei dintre curbele de utilitate şi liniile

bugetare3.4. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare3.5. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 33.6. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4Formarea preţurilor în diferite condiţii de piaţă

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 69

2

4.1. Preţurile în condiţii de concurenţă perfectă4.2. Preţul de monopol4.3. Preţul pe piaţa cu concurenţă monopolistică4.4. Preţul de oligopol4.5. Preţul în condiţii de monopol bilateral4.6. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare4.7. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 44.8. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 4

Unitatea de învăţare nr. 5Determinarea preţurilor în economia de piaţă

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 1015.1. Orientarea preţului după costuri5.2. Orientarea preţului după piaţă5.3. Preţurile discriminatorii5.4. Preţul actual ca preţ reglementat5.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare5.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 55.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 5

Unitatea de învăţare nr. 6Concurenţa şi mecanismele sale

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 1176.1. Concurenţa perfectă şi imperfectă6.2. Politica concurenţei şi bunăstarea consumatorilor6.3. Preţul ca instrument al practicii anticoncurenţiale6.4. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare6.5. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 66.6. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 6

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

3

INTRODUCERE

Prezentarea modululuiModulul “Preţuri şi concurenţă” reprezintă o disciplină de specialitate pentru

studenţii specializării Administrarea Afacerilor, domeniul Ştiinţe Economice. Această disciplină se regăseşte în planul de învăţământ cu 4 credite de studiu, fiind obligatorie, este structurată cu un conţinut practic-aplicativ.

Obiectivele generale ale modulului includ: cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor şi proceselor pieţei de afaceri; recunoaşterea modalităţilor concrete de determinare a preţurilor şi manifestare a

concurenţei; identificarea principalelor caracteristici ale comportamentelor de firmă; schimbarea modului de abordare a activităţii decizionale prin fundamentarea lor pe

analize pertinente de avantaj competitiv.Modulul este structurat în 11 unităţi de învăţare care prezintă atât elemente teoretice

cât şi practice necesare unui bun specialist pe piaţa de afaceri. De asemenea, cuprinde o structură a unităţilor de învăţare şi o bibliografie generală.

Unităţile de învăţare sunt concepute într-o manieră unitară care constă în prezentarea obiectivelor specifice, derivate din cele generale, precum şi a delimitărilor coneptuale şi principiilor generale de analiză economică corespunzătoare temei abordate. De asemenea, sunt utilizate aplicaţii practice şi mini-studii de caz care susţin temele de reflecţie şi testele de autoevaluare şi lucrările de verificare. Fiecare unitate de învăţare se sprijină pe o bibliografie inclusă la sfârşitul său, după orientările tutorelui cu privire la Testele de autoevaluare şi Lucrărilor de verificare.

Unităţile de învăţare se sprijină pe o abordare unitară , prin utilizarea de casete şi elemente text-grafice-tabele în aceeaşi manieră, astfel încât să faciliteze prezentarea ideilor principale şi a cerinţelor pentru studenţi.

Lucrările de verificare constituie modalitatea de realizare a evaluării continue. Evaluarea finală are loc la sfârşitul semestrului, prin examen şi nu va avea o pondere mai mare de 50% din nota finală. Lucrările de verificare vor fi transmise tutorelui, prin metoda convenită cu acesta şi vor cuprinde datele de identificare a studentului.

Argumente pentru înţelegerea mecanismului preţurilor şi concurenţeiÎn economiile contemporane, asistăm la un dinamism economico-social fără

precedent. Cunoaşterea mediului de afaceri intern şi internaţional este o necesitate impusă de complexitatea procesului decizional la orice nivel: individ, organizaţie, economie naţională.

Variabilele economice capătă evoluţii mai mult sau mai puţin anticipate în condiţiile fluctuaţiilor în economie. De aceea, mediul concurenţial şi preţul apar ca elemente de analiză obligatorie pentru fundamentarea deciziilor şi a strategiilor de piaţă. Formarea preţurilor, mecanismele concurenţiale, analizele comparative între organizaţii şi economii, recunoaşterea preţului ca variabilă multifactorială şi a concurenţei ca spaţiu complex de manifestare a comportamentului organizaţional susţin acţiunile eficiente. Astfel, organizaţia va putea promova o strategie de succes şi va beneficia de manageri acgtivi, performanţi.

Mult SUCCES!

4

Unitatea de învăţare nr. 1

Organizaţia contemporană şi mediul de afaceri

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 51.1. Afacerea: precizări conceptuale, etape, caracteristici, rol 51.2. Marketingul afacerii 81.3. Etapele prospectării unei noi afaceri 91.4. Caracteristicile pieţei de afaceri 121.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare 131.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 1 131.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1 14

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

Studiul unităţii de învăţare nr. 1 vă permite să: înţelegeţi contextul în care acţionează organizaţiile contemporane; recunoaşteţi diversitatea comportamentelor pe piaţa de afaceri; identificaţi cerinţele promovării unei afaceri într-un mediu concurenţial.

1.1. Afacerea: precizări conceptuale, etape, caracteristici, rol

Conceptul de afacere

Afacerea este un concept atractiv pentru agenţii economici care de cele mai multe ori este asociat cu idea de câştig sau cu procesul de investiţie. Afacerea poate fi definită în mai multe sensuri, astfel:

o tranzacţie menită să genereze un avantaj material, financiar sau informaţional pentru părţile implicate;

o acţiune antreprenorială care generează câştig; o activitate sau un set de activităţi cu un scop precis care

exprimă funcţionalitatea organizaţiei; o relaţie contractuală care se concretizează în operaţiuni pe

termen scurt sau lung generatoare de profit; o idee care generează una sau mai multe operaţiuni cu un

anumit grad de noutate (absolută sau relativă) pentru care există un ofertant şi un consumator.

Etapele afacerii

În general, o afacere este contractată parcurgându-se câteva etape, şi anume:

1. identificarea potenţialului partener;2. exprimarea intenţiei de colaborare;3. documentarea în vederea posibilităţii de colaborare;4. negocierea afacerii prin corelarea intereselor celor două părţi;5. contractarea afacerii;6. derularea afacerii;

5

7. finalitatea afacerii

Tema de reflecţie 1.1

Enumeraţi 5 afaceri, menţionând: partenerii de afacere, obiectul afacerii şi avantajul părţilor.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Caracteristicile afacerii

Principalele trăsături ale afacerii sunt: 1. are caracter unic → orice afacere este considerată unică cel puţin

dintr-un punct de vedere, chiar dacă se derulează prin continuitatea unei relaţii existente; este o idee nouă;

2. are ca motivaţie câştigul estimat → orice afacere trebuie să genereze un avantaj partenerilor de natură monetară şi/sau nemonetară;

3. este o provocare → orice afacere este considerată o aventură având un anumit grad de noutate şi de risc;

4. nu se încheie, ci se realizează, în sensul în care afacerea presupune un început al unei relaţii, colaborări, activităţi.

Rolul afacerii

În economia de piaţă, afacerea îndeplineşte un rol multifuncţional care poate fi explicat prin aceea că:

1. mobilizează activ, cu scop de multiplicare disponibilităţile băneşti;2. contribuie la dezvoltarea de reţele de agenţi, operaţiuni, activităţi

care simplifică realizarea afacerilor viitoare;3. stimulează concurenţa;4. contribuie la creşterea calităţii proceselor organizaţionale.

Afacerea nouă şi posibilităţile de începere

O nouă afacere poate fi exprimată în sens larg sau restrâns, astfel:a) în sens larg → o nouă afacere desemnează orice nou contract care

urmează să se deruleze între partenerii existenţi sau noi;b) în sens restrâns → o nouă afacere este o legătură, tranziţie,

activitate sau operaţiune între două părţi care: fie nu au mai încheiat nici un contract; fie au mai avut colaborări contractuale, dar în alte domenii sau

operaţiuni, astfel încât noua relaţie are un grad absolut de noutate;

Începerea unei afaceri se poate face prin trei modalităţi:

6

1. franciza; un agent economic numit francizor acordă altor agenţi sau indivizi

numiţi francizaţi dreptul şi licenţa, respectiv franciza de a vinde un produs sau serviciu, utilizând sistemul existent;

se practică în special în procesul de distribuţie a produselor într-o zonă geografică de către francizat, francizorul fiind cel care decide asupra metodelor de distribuţie şi criteriilor de calitate care caracterizează activitatea;

poate fi: de marcă → francizorul cumpără dreptul de identificare cu

numele francizorului; de distribuţie → acordarea dreptului de vânzare;

2. iniţierea unei afaceri; un agent economic se constituie cu scopul de a derula o afacere sau

un agent economic existent se lansează în noi contracte valorificând noi oportunităţi;

presupune îndeplinirea mai multor condiţii: identificarea locaţiei; analiza resurselor materiale; existenţa unui proiect de investiţii sau plan de afaceri;

3. cumpărarea unei afaceri existente; o afacere care s-a derulat o perioadă de timp îşi schimbă

proprietarul, prin vânzare; necesită o analiză amplă a afacerii, pentru ca decizia de cumpărare

să fie fundamentată pornindu-se de la cunoaşterea clară a propriilor interese şi a opţiunilor de finanţare.


Comentaţi în máximum 300 cuvinte avantajele şi dezavantajele iniţierii unei afaceri, comparativ cu celelalte modalităţi de începere a unei afaceri.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

1.2. Marketingul afacerii

7

Mixul de marketing al afacerii

Marketingul afacerii exprimă un concept relativ nou al marketingului care se concentrează asupra unui segment al activităţii organizaţiei care este afacerea la un moment dat: o idee, o operaţiune, un proiect, o activitate, un produs, o tranzacţie etc.

Marketingul afacerii poate fi definit:a) în sens restrâns, al mixului de marketing aplicat la nivelul afacerii,

respectiv ca ansamblu de instrumente prin care se asigură realizarea şi derularea afacerii: produs, preţ, distribuţie, promovare: „produsul” afacerii → obiectul afacerii, operaţiunile descriptive,

gradul de noutate, caracteristicile sale distinctive, posibilităţile de înnoire şi extindere, ciclul de viaţă şi etapele sale etc.;

„preţul” afacerii → elementele de cost material şi nematerial, eforturile corelate cu alte afaceri similare (concurenţă), potenţialul firmei (cost) şi posibilităţile cumpărătorilor (cerere);

„distribuţia” afacerii → manifestările procesului de plasare a afacerii prin mijloace directe sau prin intermediari;

„promovarea” afacerii → totalitatea tehnicilor şi instrumentelor de informare şi promovare a afacerii pe piaţă;

Clientizarea afacerii

b) în sens larg, al înţelegerii marketingului afacerii ca ansamblu de metode şi strategii de cercetare a pieţei în vederea adoptării ofertei la cerere, respectiv ca modalităţi de apropiere a ofertantului faţă de client, astfel încât acesta din urmă rămâne adeptul afacerii şi dezvoltă relaţii de durată cu ofertantul, ceea ce înseamnă că ofertantul: identifică în mod corect nevoile consumatorului; analizează cerinţele clienţilor în vederea orientării activităţii; adaptează afacerea la cerinţele specifice fiecărui client

(„customize”).

Test de autoevaluare 1.1

Prezentaţi sintetic cel puţin două situaţii de adaptare a ofertei la cerere în sensul “clientizării” afacerii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

8

1.3. Caracteristicile pieţei de afaceri; reguli comportamentale pentru agenţii economici

Trăsăturile pieţei de afaceri

Piaţa de afaceri nu trebuie confundată cu piaţa bunurilor de consum, obiectul pieţei de afaceri fiind însăşi afacerea în scop de contractare, iar pe piaţa bunurilor de consum, mărfurile sau serviciile destinate satisfacerii nevoilor.

Trăsăturile pieţei de afaceri includ:1. Pe piaţa de afaceri, cumpărătorii se regăsesc într-un număr mai mic

decât pe piaţa bunurilor de consum, dar sunt consideraţi mai importanţi din punctual de vedere al disponibilităţilor băneşti;

2. Volumul şi valoarea tranzacţiilor pe piaţa de afaceri sunt mai mari decât pe piaţa bunurilor de consum;

3. Cererea pe piaţa de afaceri este o cerere derivată, din cererea manifestată pe piaţa bunurilor de consum;

4. Cererea pe piaţa de afaceri are un character mult mai fluctuant comparative cu alte pieţe, în sensul că o creştere cu un procent anume (ex: 10%) a cererii de bunuri poate duce la o creştere mult mai mare a cererii pe piaţa de afaceri (50%), iar o scădere anume a cererii de bunuri (ex: 15%) poate genera prăbuşirea unor afaceri.

5. Cererea pe piaţa de afaceri are character inelastic care demonstrează că o mişcare a preţului antrenează o mişcare mai redusă a volumului afacerilor.

6. Accesul pe piaţa de afaceri este variabil în funcţie de gradul de dezvoltare a pieţei, astfel că pe o piaţă evoluată, intrarea noilor agenţi este mai dificilă, comparative cu o piaţă în dezvoltare.


Realizaţi un comentariu al aprecierii potrivit căreia cererea pe piaţa de afaceri are carácter derivat (max 300 cuvinte).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Comportamentul în afaceri se reflectă în procesul de comunicare

9

Comportamentul agenţilor economici

cu clientul; mai mult decât atât, pregătirea comunicării cu clientul trebuie să genereze constituirea unui ghid mental în ceea ce priveşte partenerul de dialog care cuprinde următoarele aspecte: Identificarea clientului (partenerului); Recunoaşterea metodelor de management practicate; Recunoaşterea gradului de înclinaţie faţă de risc; Identificarea orizontului de timp considerat esenţial pentru afacere,

depăşirea acestuia ducând la renunţarea colaborării, etc.Întâlnirea cu clientul se pregăteşte în planul celor două

componente ale sale: Contactul direct; Dialogul propriu-zis.

Contactul direct cu clientul necesită adoptarea unui comportament ferm, serios şi agreabil, în acelaşi timp. Principalele reguli comportamentale ale contactului cu clientul includ elementele din figura nr. 1.1.

Figura nr. 1.1: Reguli ale contactului direct

Dialogul propriu-zis reflectă capacitatea individului de a exprima interesul asupra afacerii şi de a valorifica informaţiile deţinute privind partenerul de afaceri şi afacerea propriu-zisă.

Creşterea eficienţei dialogului necesită eliminarea unor filtre ce apar în relaţia cu partenerul de discuţie, reprezentate de totalitatea elementelor de natură fiziologică şi psihologică care împiedică comunicarea cu clientul (vezi figura nr. 1.2).

Figura nr. 1.2: Neajunsuri în procesul de comunicare


10

Reguli ale contactului direct cu

clientulSă fii primul care

oferă cartea de vizită

Să fii o persoană agreabilă, deschisă

pe parcursul negocierii

Să nu accepţi superioritatea celuilalt, contracaând-o

diplomatic

Să nu fii agresiv în limbaj

Filtre în procesul de comunicarefiziologice psihologice

oboseala; deficienţa de auz; disconfortul fizic datorat stării

de sănătate;

capacitatea de concentrare; memoria; intuiţia; capacitatea de percepţie; abilitatea de comunicare directă;

Identificaţi câte 3 noi filtre de comunicare de natură fiziologică şi psihologică.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Maniera de exprimare în procesul comunicării poate fi:a) „a priori” – constă în lansarea unor teze, definirea de obiective,

identificarea unor metode posibile, intuirea unor concluzii, înaintea derulării afacerii;

b) „a posteriori” – constă în formularea unor concluzii şi explicarea unor situaţii, ulterior derulării evenimentelor;

c) „a contrario” – constă în constituirea unor aprecieri pe baza unor formulări pe bază de negaţii.

Mecanica exprimării este un ansamblu de caracteristici individuale şi de grup prin care omuzl de afaceri transmite un mesaj. Comportamentul eficient în afaceri urmăreşte constituirea celui de-al „6”-lea simţ: simţul afacerii.

Mecanica exprimării se concretizează în elemente care definesc forma verbală a unui mesaj, elemente corelate care generează un anume impact asupra partenerului de discuţie: volumul, debitul, articularea, inflexiunea, intonaţia, ritmul, pauzele, privirea, mimica, accentul.

Simbolul comportamentului în afaceri este personalitatea lui Napoleon, astfel încât orice om de afaceri tinde să devină asemenea acestui personaj istoric.


Pornind de la necesitatea conturării unui comportament adecvat în afaceri, enumeraţi 10 caracteristici ale comportamentului de afaceri eficient.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

1.4. Analiza tranzacţională

11

Conţinutul analizei tranzacţionale

Analiza tranzacţională reprezintă un ansamblu de metode şi tehnici de analiză a personalităţii umane care cercetează comportamentele indivizilor prin analiza stărilor emoţionale recunoscându-se simultan manifestări ale următoarelor trei stări:

părinte: normativ sau grijuliu; adult; copil: rebel, creativ, sentimental.

În 1965 a fost înfiinţată Agenţia Internaţională a Specialiştilor în Analiza Tranzacţională, iar în 1976 a fost creată Agenţia Europeană a specialiştilor în Analiza Tranzacţională.

Părintele „normativ” se regăseşte la omul de afaceri care vrea să domine dialogul, este autoritar, emite judecăţi cu caracter imperativ.

Părintele „grijuliu” se observă la individul preocupat de continuitatea relaţiei de afaceri, care face sugestii în acest sens.

Starea de adult se manifestă sub forma comportamentului de indivizi ocupaţi, preocupaţi de statistici şi rezultatele asupra afacerilor trecute şi asupra evoluţiei relaţiilor curente valorificând informaţiile prospective.

Starea de copil reflectă spiritul întreprinzător, dornic să-şi depăşească performanţele, astfel: copil rebel – omul de afaceri se bazează pe intuiţie şi instinct,

manifestă o oareceare dezordine în gândire, urmăreşte câştigul imediat;

copil creative – omul de afaceri urmăreşte dorinţele şi interesele partenerului, realizează propuneri de dezvoltare a colaborării;

copil sentimental – omul de afaceri manifestă temeri în sensul recunoaşterii neajunsurilor şi nesiguranţei pe piaţa de afaceri.


Identificaţi câte o exprimare posibilă a unui om de afaceri care se recunoaşte în ipostazele de părinte normativ, părinte grijuliu, adult, copil rebel, copil creativ şi copil sentimental.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

12

1.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare

Test de autoevaluare 1.1Un răspuns posibil poate fi:1. Acceptarea unei comenzi la restaurant conţinând o combinaţie care un se

regăseşte în meniu;2. Design-ul de produse de vestimentaţie la un atelier de croitorie.

Test de autoevaluare 1.2Un răspuns corect se referă la recunoaşterea următoarelor caracteristici posible

ale comportamentului eficient în afaceri:1. Capacitatea de a lua decizii;2. Abilitatea de organizare;3. Elaborarea de strategii coerente;4. Capacitatea de planificare;5. Efectuarea unui control adecvat;6. Coordonarea corespunzătoare a membrilor de echipă;7. Capacitatea de derulare a obligaţiilor asumate cu responsabilitate;8. Promovarea eticii în relaţiile cu ceilalţi;9. Cunoaşterea mediului de afaceri;10. Capacitatea de muncă prin devotament profesional şi nu recompense

imediate.

Test de autoevaluare 1.3Un răspuns posibil poate fi:1. Părinte normativ: “Trebuie să finalizăm această negociere până la sfârşitul

lunii”;2. Părinte grijuliu: “Putem finaliza negocierea până la sfârşitul lunii”;3. Adult: „Având în vedere etapele de până acum, afacerea se va contracta până

la sfârşitul lunii”;4. Copil rebel: „Nu contează că semnalele sunt negative, afacerea noastră are

toate şansele de afirmare”;5. Copil creativ: „Propunem contractarea afacerii şi trecerea direct la

dezvoltarea produsului”;6. Copil sentimental: „Haideţi să contractăm afacerea noastră până la sfârşitul

lunii, altfel nu vom mai fi preferaţi de clienţii fideli”.

1.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 1

Răspundeţi cu Adevărat/Fals la următoarele aprecieri:1. Orice afacere are caracter unic. DA2. Concurenţa pe o piaţă generează ritmul realizării afacerilor. DA3. Franciza de marcă exprimă acordarea dreptului de vânzare la nivelul francizatului. NU4. O oportunitate de marketing poate fi furnizarea unui produs sau serviciu deja existent, într-un mod superior. DA5. Piaţa de afaceri înregistrează o valoare a tranzacţiilor în general inferioară celei de pe piaţa bunurilor de consum. NU6. Cererea pe piaţa de afaceri este elasitcă. NU7. Memoria este un filtru fiziologic în procesul de comunicare. NU

13

8. Starea de oboseală reprezintă un filtru fiziologic în procesul de comunicare. DA9. Trecerea de la o stare emoţională la alta se poate face numai în contextul unui alt partener de dialog. NU10. Starea de “Părinte grijuliu” este susţinută de fundamentarea afirmaţiilor pe baza statisticilor şi calculelor relevante. NU

Realizaţi un eseu de maxim 500 de cuvinte în care să comentaţi metoda de câştig a unor agenţi prin întrecerea aşteptărilor clientului.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

1.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1

1. Bruhn Manfred, Marketing, Noţiuni de bază pentru studii şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 1999;

2. Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;3. Zollandz Hans-Dieter, Fundamentele marketingului, De la ideea de

comercializare la conceptul de marketing, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007.

14


Preţul în economia de piaţă contemporană

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 152.1. Modalităţi de abordare a substanţei şi mărimii preţului 152.2. Nivelul, dinamica şi corelaţiile preţurilor2.3. Specificitatea pieţei bunurilor de consum2.4. Preţul posibil de piaţă2.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare2.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 22.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 2


Studiul unităţii de învăţare nr. 2 vă permite să: înţelegeţi esenţa preţului în economia contemporană; recunoaşteti particularităţile pieţei bunurilor de consum; observaţi preţurile contemporane ca preţuri posibile de piaţă.

2.1. Modalităţi de abordare a substanţei şi mărimii preţului

Conceptul de preţ

Analiza naturii preţurilor reprezintă o formă frecventă de investigare ştiinţifică a preţurilor; aceasta constă în abordarea conţinutului preţului şi în explicarea mărimii sale. Asfel, în literatura economică se întâlnesc numeroase formulări şi interpretări ale preţului.

Într-o primă definiţie preţul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile dată de cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor, pe de o parte şi de performanţele tehnice şi calitative, de importanţa şi raritatea lor, pe de altă parte.

Într-o a doua formulare, preţul este expresia valorii de schimb a mărfurilor obţinută prin transformarea valorii estimative medii pe care cumpărătorii o atribuie bunurilor dorite în funcţie de capacităţile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea şi raritatea lor, de dificultăţile de procurare de către consumator.

Într-o a treia abordare, preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei care depind în special de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de cumpărător, pe de o parte şi de costul de producţie, respectiv consumul de factori necesari producerii bunului oferit, pe de altă parte. Aşa cum afirmă Michel Didier în lucrarea "Economia. Regulile jocului", "preţul de vânzare al fiecărui bun rezultă, aşadar, dintr-un compromis între două riscuri contradictorii: pe de o parte riscul de a-şi pierde clienţii dacă preţul

15

creşte prea mult, pe de altă parte cel de a-şi compromite profitul dacă preţul scade prea mult."

Într-o a patra viziune, preţul este suma de bani care revine vânzătorului în schimbul cedării unui bun economic şi a cărei dimensiune măsurând "ceva", exprimă o realitate la un moment dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care dispun participanţii la schimb.

Aceste abordări ale preţului se regăsesc într-o accentuare a uneia sau a alteia în numeroase lucrări de specialitate, în care autorii aprofundează interpretarea preţului prin prisma teoriilor ai căror exponenţi sunt. Cu alte cuvinte, există mai multe teorii ale preţului care încearcă să explice substanţa preţului; cele mai controversate teorii sunt cea obiectivă şi cea subiectivă, cărora le corespund respectiv, primele două definiţii. În schimb, celelalte două abordări ale preţului aparţin unor puncte de vedere sintetizatoare care fără a neglija interpretările mai vechi urmăresc o permanentă raportare la realitate.

În perspectivă contemporană, toate accepţiunile preţului devin incomplete, interpretările oferite fiind depăşite de complexitatea actuală. "Într-o lume în care banii sunt "informaţionalizaţi" iar informaţia "monetizată", consumatorul plăteşte de două ori pentru fiecare achiziţie: mai întâi cu bani, iar a doua oară, oferind informaţii care valorează bani." Aceasta înseamnă că dubla plată pe care o suportă cumpărătorul - în bani şi informaţii - este premisa care stă la baza delimitării conţinutului preţului de forma sa de exprimare. Ignorarea sau confundarea acestei distincţii duce la aflarea unor soluţii diverse pentru ecuaţia preţului Preţ = Ceva, şi anume:

preţul = cantitatea de muncă; preţul = utilitatea mărfurilor; preţul = cantitatea de muncă + utilitatea mărfurilor; preţul = suma de bani;

soluţii care nu pot corespunde realităţii complexe actuale. În momentul de faţă, nivelul preţului se reflectă într-o cantitate de monedă oferită de cumpărător în schimbul unui bun economic, iar substanţa preţului este informaţia, ceea ce face ca ecuaţia preţului să sufere o transformare (figura nr. 2.1).

Figura nr. 2.1: Suma de bani


Căutaţi în literatura de specialitate câteva definiţii ale preţului (3-5) şi comentaţi esenţa acestora.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

16

Preţ = Ceva

Suma de bani = Informaţia

Relaţia preţ de piaţă - valoare

În economia contemporană, preţul posibil de piaţă capătă caracter monetar, iar conţinutul său nu se poate limita la cantitatea de muncă depusă pentru realizarea mărfii sau la utilitatea pe care aceasta o conferă cumpărătorului şi nici la ambele elemente. Atunci, ce exprimă preţul?

Pentru a răspunde la această întrebare, teoria economică apelează la conceptul de valoare, care îmbracă mai multe forme: valoare de întrebuinţare, valoare de schimb, respectiv valoare marginală, valoare muncă, valoare entropică, valoare adăugată. În economia contemporană, a considera că preţul exprimă valoarea muncă sau valoarea marginală, echivalează cu absolutizarea factorilor obiectivi sau subiectivi care influenţează formarea preţului, deci ignorarea celorlaţi. În contextul actual, al manifestării preţului pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, acesta exprimă o valoare determinată de forţa intereselor producătorului şi consumatorului, şi nu numai. Există un sistem de forţe care organizează comportamentul economic al structurilor vii ce aparţin câmpului social, pe care Paul Bran, în lucrarea "Economia valorii" îl numeşte "ecocâmp", şi cuprinde liniile de forţă ale naturii şi forţele consumului, procesului de producţie şi socialului. De aceea, la baza valorii contemporane se află un element complex, pentru a cărui identificare se impune o analiză profundă a raporturilor de schimb actuale. Dintre toate teoriile formulate, cea a valorii entropice se apropie cel mai mult de conţinutul actual al acesteia; în plus, în noua structură economică, a unei economii a serviciilor, valoarea contemporană este o valoare adăugată.

Aşadar, preţul posibil de piaţă exprimă valoarea contemporană a bunurilor care fac obiectul unui raport de schimb, valoare contemporană care se caracterizează prin două aspecte.

În primul rând, valoarea contemporană este o valoare entropică, în sensul că la baza manifestării sale se află potenţialul economic. Acesta din urmă, "intrat în zona vieţii economico-sociale este energia necesară sistemului biosocial pentru a-şi menţine poziţia departe de echibru, energie care "se emite" sub formă de substanţă, energie liberă sau înglobată în materiale, informaţie. Pe această cantitate de energie ne "batem" pe parcursul întregii noastre existenţe; şi, pentru a-i da o rezonanţă socială, o transformăm în valoare şi, mai departe, în preţ!". Cu alte cuvinte, valoarea contemporană exprimă în cele din urmă o cantitate de informaţii, sau informaţia este cea care conferă valoare mărfurilor. Cu cât un bun economic încorporează mai multă informaţie, cu atât acesta poate fi produs pe baza unei tehnologii superioare, poate avea o calitate sporită şi poate fi apreciat mai bine pe piaţă; invers, o marfă care întâmpină dificultăţi de realizare, are o valoare mai mică, deoarece volumul de informaţii încorporat în procesul de producere şi

17

comercializare este mai scăzut.În al doilea rând, valoarea contemporană este o valoare

adăugată. Aceasta înseamnă că dacă un automobil se vinde de exemplu, cu 1000 unităţi monetare, cele 1000 u.m. reprezintă valoarea de schimb a automobilului care în calitate de valoare adăugată cuprinde costurile de extracţie a materiilor prime care intră la fabricarea automobilului ( fier, cauciuc, etc.), costurile diverselor transformări necesare pentru construcţia diverselor părţi (motor, scaune, roţi, etc.), la care se adaugă costurile asamblării automobilului şi fabricării unui produs finit şi utilizabil, precum şi costurile de distribuţie (livrare, stocare, publicitate, marketing, etc.). Ca urmare, în condiţiile echilibrului clasic, valoarea adăugată totală ce exprimă costurile de fabricaţie a ofertei corespunde cu valoarea de schimb, adică cu preţul plătit de purtătorii cererii. În schimb, în condiţiile preţurilor posibile de piaţă, valoarea de schimb poate fi superioară celei adăugate, când o nouă concurenţă manifestată între producători va duce la scăderea acesteia, sau poate fi inferioară valorii adăugate, când producţia se va reduce. Aceasta înseamnă că valoarea contemporană oscilează în jurul valorii adăugate, evoluţie care se va reflecta în dinamica preţului posibil de piaţă, care la rândul său fluctuează în jurul nivelului de echilibru. Intervalul preţurilor posibile se determină deci, pe baza marjelor valorii contemporane. Dar, între preţul de echilibru şi valoarea adăugată, respectiv între preţul posibil şi valoarea contemporană, nu există o determinare unică. Aceasta, deoarece determinarea valorii contemporane şi a preţurilor posibile presupune încadrarea acestora într-un interval de mărime, nefiind recunoscută o dimensiune exactă a acestora. Cu alte cuvinte, dacă la nivelul preţului de echilibru interesele vânzătorilor coincid cu cele ale cumpărătorilor, iar valoarea de schimb se formează la nivelul valorii adăugate, respectiv al costurilor de fabricaţie a ofertei, la un preţ posibil de piaţă ce se manifestă în jurul preţului de echilibru, valoarea contemporană tinde să se manifeste în jurul valorii adăugate. Aceasta înseamnă că dacă preţul de echilibru corespunde valorii adăugate, preţul posibil de piaţă ce exprimă valoarea contemporană tinde spre acest nivel.

Există, aşadar, în economia actuală tendinţa formării preţului posibil de piaţă la nivelul valorii adăugate, nivelul său exprimând însă, valoarea contemporană a bunurilor ce se manifestă pe piaţă, la un moment dat.

Prin urmare, preţul exprimă valoarea contemporană a mărfurilor. Dar care este elementul care conferă produselor o valoare mai mare sau mai mică? De ce, chiar acelaşi produs, prin comercializare la preţuri diferite prezintă mai multe valori? Şi de ce, bunuri economice produse în acelaşi ciclu de fabricaţie se vând la preţuri diferite? Să fie valoarea contemporană cauza complexităţii formării preţurilor? Dacă da, atunci care este factorul care determină valoarea contemporană a mărfurilor?


Explicaţi aprecierea potrivit căreia preţul este un ansamblu de informaţii din punct de vedere calitativ şi structural (maxim 500 cuvinte).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

18

Teoria obiectivă a preţului

Teorie economică dominantă a epocii lui Adam Smith, teoria obiectivă a valorii este legată de sacralizarea muncii, în această viziune preţul exprimând consumul de muncă socială pentru producerea unei mărfi.

Ca fundament al valorii, munca este analizată în "Avuţia naţiunilor" în termeni de muncă - comandată. "Munca anuală a unei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului...". În acest fel, Smith se opune atât mercantiliştilor care considerau că singura bogăţie este moneda, avuţia fiind dependentă de abundenţa unei monede sănătoase, cât şi fiziocraţilor care susţineau că numai pământul este productiv. Pentru el, bogăţia unei naţiuni se bazează pe munca industrială, ceea ce asigură multiplicarea activităţilor industriale şi îmbogăţirea întreprinzătorilor. Această concepţie se aplică astfel în "acest prim stadiu primitiv al societăţii, care precede atât acumularea de capital, cât şi proprietatea asupra pământului", iar "proporţia dintre cantităţile de muncă necesare pentru dobândirea diferitelor obiecte pare a fi singura împrejurare care poate oferi vreo regulă pentru schimbul între aceste obiecte."

În schimb, în cazul unei economii avansate, în care la obţinerea unui produs participă şi factori de producţie capital şi pământ, în preţ se regăseşte şi profitul şi renta cuvenite posesorilor acestora, ceea ce modifică raporturile precise dintre preţurile naturale ale bunurilor şi costul lor în muncă. Cu toate acestea, A. Smith afirmă că "valoarea reală a tuturor diferitelor părţi constitutive ale preţului se măsoară prin cantitatea de muncă pe care fiecare dintre ele o poate cumpăra sau comanda". Concretizând, se poate interpreta că dacă pentru o oră de muncă, un lucrător primeşte 10 unităţi monetare, iar cumpărătorul achiziţionează bunul realizat de acesta cu 50 u.m., atunci consumatorul a "comandat" 5 ore de muncă. "Aceasta - spune G. A. Frois - nu constituie o explicaţie teoretică a valorii de schimb, ci o simplă constatare."

De aceea, David Ricardo propune explicarea valorii prin munca

19

încorporată. Pentru aceasta, el arată că valoarea mărfurilor nu este determinată numai de munca întrebuinţată direct la producerea mărfurilor, ci şi de munca întrebuinţată la producerea de instrumente cu care se ajută aceasta. Pentru demonstrare, Ricardo preia exemplul lui Smith, al animalelor doborâte de vânător şi consideră că "valoarea acestor animale era determinată, nu numai de timpul şi munca necesară pentru doborârea lor, ci şi de timpul şi munca necesară pentru producerea capitalului vânătorului, adică a armei cu ajutorul căreia a fost efectuată doborârea lor". El introduce distincţia între capitalul fix şi capitalul circulant şi afirmă că principiul potrivit căruia "valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a altui capital fix şi durabil". În această orientare, se înscriu multiple controverse între adepţii teoriei obiective a valorii cu privire la conţinutul muncii, în sensul determinării rolului tehnicii în procesul creării de valoare. "Substanţa valorii ca raport social - afirmă N.N. Constantinescu în lucrarea "Teoria valorii muncă şi lumea contemporană" - nu poate fi, deci decât un element social general - munca umană". Aceasta, deoarece "mijlocul de muncă, oricât de perfecţionat şi pregătit ar fi să înlocuiască eforturile creatorului său (...) nu este un creator de valoare în sine, ci, am putea spune, un purtător al valorii prin delegaţie."

Dacă se continuă analiza teoriei obiective se poate constata că deşi economia clasică subliniază că munca este singura măsură reală a valorii de schimb a mărfurilor, ea nu ignoră rolul utilităţii bunului (al valorii de întrebuinţare) în procesul schimbului. Aceasta se manifestă numai în momentul acceptării relaţiei de schimb prin care două mărfuri urmează a fi comercializate. Mai exact, consumatorul care renunţă la un bun economic în scopul procurării altuia ia în considerare la realizarea acestui schimb gradul de satisfacţie pe care îl poate obţine şi care rezultă din însuşirile produsului ca valoare de întrebuinţare, adică ţine cont de utilitatea mărfii dorite. Dar, aceasta din urmă nu este măsura schimbului, el desfăşurându-se pe seama cantităţilor de muncă încorporate în producerea celor două bunuri.

Înseamnă că fundamentele, explicaţiile şi măsura valorii se regăsesc în viziunea clasicilor englezi în caracteristicile obiective ale bunului considerat. Aceasta, face ca preţul să exprime consumul de muncă socială necesar pentru producerea unei mărfi. Mai exact, Smith face din costul de producţie "baza preţurilor reale într-o societate modernă", arătând că "preţul de piaţă al fiecărei mărfi este determinat de raportul între cantitatea adusă în fapt pe piaţă şi cererea celor dispuşi să plătească preţul natural al mărfii". Se recunoaşte în acest fel, că cererea şi oferta comandă preţul bunurilor reproductibile, dar că există un preţ minimal autorizat sub care nu trebuie să se producă schimbul, deoarece ar înceta producţia; acest preţ minim este constituit din costul de producţie.

O asemenea afirmaţie sprijină viziunea contemporană a preţurilor de piaţă ca preţuri posibile, prin identificarea limitei minime a marjei "posibilului" la nivelul costului de producţie. Însă, considerarea acestuia din urmă ca preţ minim posibil este numai o situaţie de piaţă specifică în economia contemporană, în care dinamismul şi diversitatea preţului de piaţă permit recunoaşterea unor limite de preţ posibil chiar mai mici decât costul de producţie, deşi pentru o perioadă relativ mică de timp şi uneori, chiar peste acest nivel, dacă piaţa suportă sau există puţini ofertanţi.

20

În acelaşi timp, recunoaşterea oscilaţiei preţului de piaţă în jurul preţului natural care corespunde cu valoarea mărfurilor apare ca o acceptare a fluctuaţiei preţului real în jurul costului de producţie. Ori, în economia contemporană, în care preţul pieţei tinde spre nivelul preţului de echilibru şi oscilează în jurul acestuia prin forţa "comisarului-preţuitor", teoria obiectivă a preţului apare necorespunzătoare din moment ce acceptarea ei ar însemna că preţul de echilibru ar fi chiar costul de producţie, în jurul căruia se formează preţul pieţei. Preţul de echilibru este cel la care cantitatea ce poate fi vândută dintr-un bun economic este cea mai mare, când cererea şi oferta acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări pe piaţă, costurile de producţie ale ofertanţilor fiind în general, inferioare acestui nivel. De aceea, teoria obiectivă nu se poate regăsi în practica formării preţurilor contemporane, decât ca un caz particular, al unei producţii simple, pentru a cărei realizare se combină câţiva factori de producţie.

Tabelul 2.1: Modelul teoretic obiectiv versus situaţia reală de piaţă

Nr. crt.

Modelul teoretic al realizării schimbului de bunuri A şi B, potrivit teoriei obiective a valorii de schimb şi a preţului

Situaţia reală a schimbului de bunuri A şi B

1Producţiile celor două bunuri se presupun a fi rudimentare, astfel încât munca este singurul factor de producţie antrenat; astfel, pentru cele două procese de producţie LA şi LB reprezintă cantităţile de muncă (exprimate în ore) necesare pentru realizarea unei unităţi de marfă A, respectiv B.

Activitatea productivă este în realitate foarte complexă, în aşa fel încât, indiferent de natura bunului de produs, sunt necesari şi alţi factori de producţie de o anumită cantitate, calitate şi structură (F1,F2,...Fn), elemente de natură şi mai ales de capital, cu care munca în cantităţile respective LA şi LB să se combine pentru realizarea unei producţii.

2Munca are caracter omogen în cele două activităţi de producţie ceea ce înseamnă că preţul acesteia, respectiv salariul acordat lucrătorilor din ambele domenii este acelaşi; dacă nu ar fi acelaşi salariu, concurenţa dintre lucrători ar duce în cele din urmă la egalizarea nivelului său din producţiile mărfurilor A şi B. În acest fel cantităţile de muncă depuse în cele două producţii sunt perfect comparabile, salariul unic fiind S.

Munca este diversificată şi neomogenă chiar dacă mărfurile aparţin aceluiaşi domeniu de activitate (de exemplu mărfurile A şi B sunt produse agricole); cu atât mai mult cu cât dacă schimbul se realizează între bunuri de diferite naturi. În aceste condiţii comparabilitatea orelor de muncă consumate în producţiile celor două bunuri este dificilă; ca urmare, salariile lucrătorilor sunt diferite în cele două activităţi productive, respectiv SA, SB.

21

3Ca urmare, costul de producţie se reduce la cuantificarea consumului de muncă pentru cele două mărfuri; acestea sunt WLA şi respectiv WLB.

Aici, costul de producţie cuprinde toate cheltuielile făcute cu producerea mărfurilor, respectiv pentru procurarea tuturor factorilor de producţie (PF1, PF2, ..., PFn). Concret, elementele reale de cheltuieli suportate în general, de un agent economic vizează materiile prime şi materialele directe (din ţară şi din import), materialele recuperabile obţinute în procesul de fabricare, salariile directe, cotizaţiile pentru asigurări sociale şi cele privind ajutorul de şomaj, cota pentru cheltuielile de întreţinereşi funcţionare a utilajelor, cota pentru cheltuielile comune ale secţiilor de producţie, cheltuieli generale, alte cheltuieli. Deci, costul de producţie este WALA+ PF1A+ PF2A+ ...+ PFnA pentru marfa A şi WBLB+ PF1B+ PF2B+ ...+ PFnB pentru marfa B.

4Teoretic, se admite că preţurile practicate sunt egale cu costurile în ambele producţii. Aceasta deoarece, se presupune că produsul realizat aparţine în totalitate lucrătorilor săi, iar aceştia urmăresc prin comer-cializarea mărfurilor recuperarea cheltuielilor de producţie. Concret preţurile P, pentru cele două bunuri sunt PA= WLA şi PB= WLB.Dacă însă lucrătorii nu sunt singurii proprietari ai produsului, iar cel care le avansează fonduri pentru a începe activitatea urmăreşte obţinerea de profit proporţional cu valoarea sumelor avansate, atunci dacă r este rata profitului de asemenea aceeaşi în cele două producţii, preţurile practicate se modifică astfel:PA= SLA+ r*SLA= SLA*(1+r) şiPB= SLB+ r*SLB= SLB*(1+r).

În mod obişnuit, prin preţul practicat, orice agent economic urmăreşte să obţină nu numai recuperarea cheltuielilor de producţie, dar şi un anumit profit. Acesta este proporţional cu volumul fondurilor investite înaintea obţinerii de venituri din vânzarea mărfurilor şi rata profitului diferă în condiţii de produc-ţie diferite. Astfel, dacă ratele de profit sunt rA şi rB preţurile practicate de firmele producătoare de bunurile A şi B sunt:PA= SALA+ PF1A+ PF2A+ ...+ PFnA+ rA*(SALA+ PF1A+ PF2A+ ...+ PFnA)= (1+ rA)* (SALA+ PF1A+ PF2A+ ...+ PFnA) şi respectivPB= (1+ rB)* (SBLB+ PF1B+ PF2B+ ...+ PFnB).

5În aceste condiţii preţul mărfii A exprimat în funcţie de preţul bunului B este: PA/PB= SLA/SLB= LA/LB dacă muncitorii sunt în totalitate proprietarii bunurilor respective şi PA/PB= (SLA*(1+r))/(SLB*(1+r))= LA/LB dacă aceştia nu sunt singurii proprietari ai produselor.

Aici, preţul bunului A în funcţie de preţul celeilalte mărfi este:PA/PB= ((1+ rA)* (SALA+ PF1A+ PF2A+ ...+ PFnA))/ ((1+ rB)* (SBLB+ PF1B+ PF2B+ ...+ PFnB)).

22

6Rezultă că preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul altui bun este egal cu raportul dintre cantităţile de muncă solicitate de producerea celor două mărfuri; astfel, dacă pentru producerea mărfii A este necesară de k ori mai multă muncă decât pentru realizarea unei unităţi din bunul B, adică LA/LB= k, atunci şi preţul mărfii A va fi de k ori cel al bunului B. Astfel, potrivit teoriei obiective a valorii de schimb, munca încorporată în producerea mărfurilor supuse schimbului este singurul determinant al raportului de schimb. Dar, pentru ca aceasta, să se manifeste şi în condiţii reale, este necesar să se respecte

Rezultă că preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul altui bun este influenţat, practic de numeroşi factori: ratele de profit şi mărimea salariilor acordate în cele două activităţi de producţie concretizate în mărfurile care fac obiectul relaţiei de schimb, cantităţile de muncă consumate în cele două producţii şi preţurile factorilor de producţie antrenaţi în fiecare activitate. Aceasta înseamnă că "munca încorporată nu este singurul factor determinant al structurii preţurilor, al raporturilor de schimb".

ipotezele teoriei: producţia să fie rudimentară şi munca singurul factor de producţie, antrenat, munca să fie omogenă şi să se practice un salariu unic, prin preţ să se urmărească numai acoperirea costurilor şi doar dacă lucrătorii nu sunt singurii proprietari ai produsului, prin preţ să se asigure şi obţinerea de profit, în condiţii de rată a profitului similară în cele două producţii.

Teoria subiectivă a preţului

Adepţii teoriei subiective consideră că în procesul schimbului fiecare participant ataşează bunurilor dorite o valoare estimativă; de obicei, se consideră că unul din cei doi parteneri doreşte mai puţin realizarea actului de vânzare-cumpărare şi caută să-l determine pe celălalt să se apropie de preţul său, realizându-se egalizarea valorii muncii lor pentru o unitate din produsul respectiv. Astfel, valoarea estimativă se transformă în valoare de schimb.

Criteriul unic al comparaţiilor pe care le fac vânzătorii şi cumpărătorii - utilitatea bunurilor ce reprezintă obiectul schimbului - este completat de susţinătorii concepţiei utilităţii finale; ei aşează la baza formării valorii de schimb şi a preţurilor, pe lângă utilitate şi raritatea mărfurilor. Aşa se explică şi unele situaţii aparent paradoxale ale unor produse cu utilitate mare, dar valoare de schimb mică sau ale unor mărfuri de utilitate mică dar valoare de schimb mare, cum este paradoxul apă-diamant. Se observă deci, că valoarea de schimb apare ca rezultat al raportului dintre două elemente: unul subiectiv (trebuinţa), deoarece utilitatea exprimă capacitatea unui bun de a satisface o trebuinţă şi altul obiectiv (raritatea). Dacă raritatea influenţează valoarea de schimb direct proporţional, în sensul că cu cât un bun este mai rar, cu atât preţul său este mai ridicat, deoarece satisfacerea cererii este îngreunată, în cazul acestei teorii se impune introducerea în analiză a corelaţiei dintre utilitatea unui bun şi cantitatea consumată sau utilizată din acesta. Concret, din moment ce nu toate părţile aceluiaşi produs au utilităţi egale, pe măsură ce se asigură o suficientă acoperire a trebuinţelor, orice cantitate suplimentară are un grad de utilitate diferit, respectiv mai mic. De aceea, se face

23

distincţie între utilitatea totală dată de întreaga cantitate consumată dintr-o marfă şi utilitatea ultimei unităţi care este cel mai puţin dorită şi se numeşte utilitate finală sau marginală. La baza formării preţurilor, în lumina teoriei subiective, se află utilitatea marginală, într-o influenţă direct proporţională; cu cât utilitatea marginală scade, cu atât se consumă o cantitate mai mare din bunul respectiv pentru care însă a fost plătit un preţ mai mic pe unitate de produs.

Ca urmare, consumatorul alege bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor sale pe baza legii utilităţii marginale descrescânde care presupune că utilitatea finală pe unitate de cheltuială ar fi aceeaşi la toate produsele ce ar urma să fie cumpărate; altfel spus, cheltuirea veniturilor corespunde raporturilor egale între utilităţile marginale şi preţurile produselor, adică: UMx/Px= UMy/Py= ... = UMn/Pn= UM comună pentru o unitate monetară venit, în care UM = utilitatea marginală, P = preţul bunurilor x ,y,..., n.

Rezultă că fiecare bun este cerut până la punctul la care utilitatea marginală a unei unităţi monetare cheltuite este exact aceeaşi ca utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite cu oricare alt bun.

Susţinătorii teoriei subiective sunt numeroşi. Între aceştia, recunoscuţi sunt K. Menger şi E. von Böhm-Bawerk, reprezentanţi ai şcolii marginaliste de la Viena; primul s-a remarcat îndeosebi, prin tabloul-exemplu ce ierarhizează zece nevoi de bunuri de consum personal în funcţie de intensitatea resimţită de consumator în scopul evidenţierii rolului utilităţii marginale în luarea unei decizii de cumpărare - consum, iar cel de-al doilea prin surprinderea unui caracter dual al mărfii - subiectiv, dat de însemnătatea pe care o are un bun sau un complex de bunuri pentru acoperirea nevoii şi obiectiv, explicat prin capacitatea unei mărfi de a permite obţinerea prin schimbul său a unei cantităţi din alt bun, adică a preţului;

De asemenea, reprezentant al şcolii marginaliste engleze, S. Jevons a arătat că munca nu are alt rol decât de a influenţa oferta, aceasta aflându-se de fapt la baza gradului de utilitate care determină raportul de schimb: "Costul producţiei determină oferta. Oferta determină gradul final al utilităţii. Gradul final al utilităţii determină valoarea". Alături de el, A. Marshall a analizat determinanţii preţului, aratând că pe termen scurt, rolul primordial aparţine cererii, iar pe termen lung se recunoaşte influenţa costului de producţie.

Tabelul 2.2: Modelul theoretic subiectiv versus situaţia reală de piaţă

Nr. crt.

Modelul teoretic al realizării schimbului de bunuri A şi B potrivit teoriei subiective a valorii de schimb şi a preţului

Situaţia reală a schimbului de bunuri A şi B

24

1Scopul cumpărării, cu alte cuvinte, justificarea deciziei de achiziţie a unui bun constă pentru orice individ în maximizarea utilităţii acestuia; uneori se vorbeşte despre maximizarea con-sumului, sau a satisfacţiei consumatorului; alteori, se dau alte formulări, cum ar fi maximizarea alegerii, sau calităţii vieţii. Ori, indiferent de exprimare, aceasta presupune mani-festarea trăsăturilor unui comporta-ment raţional de cumpărare care sunt: comparaţia. Un consumator raţional care compară două alternative (bunuri) trebuie să ajungă numai la una din următoarele concluzii: preferă marfa A faţă de marfa B; preferă bunul B faţă de bunul A; este indiferent în cumpărare între marfa A şi B. tranzitivitatea. Dacă un consumator raţional preferă marfa B faţă de C şi pe A lui B, atunci el preferă pe A faţă de C; la fel în situaţia indiferenţei între A şi B.

În practică, scopul cumpărării este satisfacerea unei nevoi, dar nu întot-deauna este maximizarea acesteia. Aceasta, deoarece axiomele comporta-mentului raţional al consumatorului pot fi de multe ori încălcate, mai ales trăsătura care presupune luarea unei decizii de cumpărare pe baza comparaţiei. Aceasta înseamnă că: adeseori, cumpărătorul acţionează sub impulsul momentului şi achiziţio-nează o marfă fără să ezite, poate chiar în virtutea tendinţei de imitaţie a altor cumpărători, şi poate chiar fără a utiliza sau consuma ulterior bunul respectiv. alteori, cumpărătorul acceptă primul produs a cărei destinaţie este satisfa-cerea nevoii sale, dacă urgenţa momentului o impune. în plus, mai există deciziile obişnuite în baza cărora consumatorul apelează la o soluţie considerată satisfăcătoare, şi cumpără fără o evaluare prealabilă a bunurilor. în categoria bunurilor care nu respectă trăsăturile comportamentului raţional de

înclinaţia către cantităţi mari. achiziţie mai intră şi mărfurile a căror cumpărăre este o încercare, altfel spus, la care motivul cumpărării este testarea lor, dacă consumatorul nu l-a cunoscut până atunci (se foloseşte adesea expresia "cumpăr marfa să văd şi eu cum e").

2Potrivit teoriei subiective, preţul unui bun A exprimat în funcţie de preţul altui bun B (PA în funcţie de PB) este egal cu raportul dintre utilităţile marginale corespunzătoare celor două bunuri (UMA,UMB), adică PA/PB= UMA/UMB.

În condiţiile pieţei reale, preţul unui bun A exprimat în funcţie de preţul altui bun B este determinat de numeroşi factori, atât din planul cererii cât şi al ofertei cum ar fi: mărimea şi intensitatea cererii pentru cele două mărfuri, gradul de elasticitate al acesteia, obiceiurile, gusturile şi preferinţele consumatorilor, moda, factorii sezonieri.

25

3Raportul de schimb apare astfel determinat în funcţie de relaţia dintre utilităţile marginale ale celor două mărfuri care fac obiectul schimbului. Ca urmare, punându-se problema măsurării utilităţii în general, a celei marginale în special, adepţii teoriei subiective au făcut distincţie între utilitatea ordinală, cardinală şi marginală: Prima dintre acestea acceptă măsu-rarea utilităţi numai sub forma ordonării raţionale a preferinţelor şi pe baza unor unităţi abstracte de utilitate (utili) se poate stabili un clasament de preferinţe pentru două sau mai multe mărfuri, fără a se cunoaşte însă mări-mea diferenţelor dintre preferinţele respective; În schimb, utilitatea cardinală admite că aceasta este o mărime reală măsurabilă şi determinabilă pentru fiecare cumpărător în parte, de exemplu, dacă utilitatea unei cantităţi de marfă A este apreciată la 100 de utili, iar cea a unei cantităţi din bunul B la 20 utili, rezultă că prima utilitate este de 5 ori mai mare decât a doua; Utilitatea marginală se calculează ca suplimentul de utilitate ce se obţine ca rezultat al majorării cu o unitate a con-sumului din marfa respectivă. Astfel, pentru 3 unităţi de bunuri A şi B, un consumator face următoarele aprecieri de utilitate totală (UTA, UTB):

În realitate, posibilităţile de măsurare a utilităţii nu găsesc teren adecvat, cel puţin din două motive: primul constă în faptul că utilitatea, având caracter subiectiv, a fi conside-rată criteriu de formare a preţurilor înseamnă că acelaşi bun se vinde la atâtea preţuri câţi consumatori o solicită, fiecare stabilindu-i o utilitate proprie; al doilea se referă la interdependen-ţa dintre utilităţi care face ca pentru acelaşi consumator, aceeaşi unitate consumată dintr-un bun să prezinte utilităţi diferite în funcţie de celelalte mărfuri al căror consum se realizează în aceeaşi perioadă de timp. Cu alte cuvinte, utilitatea unui bun nu este independentă de posesia altor bunuri, astfel că utilitatea dată de consumul unei anumite combinaţii de mărfuri nu este aceeaşi cu suma utilităţilor gene-rate de fiecare bun în parte, adică u(x1, x2,..., xn)¹ u(x1)+...+ u(xn) unde x1, x2, ..., xn sunt bunurile, iar u(x1), ..., u(xn) utilităţile corespunzătoare. De exemplu: utilitatea pe care o primeşte un consumator este de 200 unităţi dacă consumă 3 portocale şi 4 prăjituri şi 225 unităţi la un consum de 4 portocale şi 4 prăjituri, ceea ce înseamnă că utilitatea marginală a celei de-a patra portocale este de 25 unităţi de utilitate; dar, dacă acelaşi individ alege 3 portocale şi 2 prăjituri obţine o satisfacţie totală de 150 utili, iar la un consum de 4 portocale şi 2 prăjituri, o utilitate de 180 unităţi, ceea ce înseamnă că cea de-a patra portocală are o utilitate marginală de 30 unităţi. Deci, acelaşi produs (cea de-a patra portocală) prezintă

Rezultă utilităţile marginale cores-punzător relaţiei UM= DUT/DQ unde D reprezintă sporul, iar Q cantitatea.

două utilităţi marginale pentru acelaşi consumator (25 şi 30 unităţi) sau chiar mai multe. Dacă formarea preţurilor ar avea

26

Deci,UMA/UMB= 90/15= 6 pentru cea de-a doua unitate de marfă A, respectiv B şiUMA/UMB= 40/5= 8 pentru cea de-a treia unitate de marfă A, respectiv B.

drept criteriu utilitatea, atunci acelaşi bun ar prezenta mai multe preţuri chiar pentru acelaşi consu-mator în funcţie de celelalte mărfuri pe care le posedă. Practic, aşa ceva nu se întâlneşte.Raportul de schimb se apreciază în practică de multe ori apelându-se la tehnica analizei valorii care se bazează pe: compararea atributelor celor două (sau mai multe) mărfuri care fac obiectul schimbului; acordarea fiecărui atribut o impor-tanţă (pondere) specifică (valori între 0 şi 10); acordarea fiecărui atribut pentru cele două bunuri a unei valori cuprin-se pe o scală de la 0 la 10 reprezen-tând aprecierea consumatorului (nota dată de acesta) a atributului respectiv; calcularea scorului pentru fiecare atribut în parte prin înmulţirea ponderii acestuia cu nota primită; însumarea unui scor total pentru fiecare marfă; alegerea bunului cu scorul total cel mai ridicat.De exemplu, dacă se compară două mărfuri A şi B în funcţie de trei atribu-te, de pildă calitate (1), condiţii de livrare (2), garanţie (3), atunci:

Decizia consumatorului care a acordat note diverselor atribute este în favoarea mărfii A. Dacă scorurile totale ar fi fost egale, consumatorul ar fi fost indiferent în cumpărarea mărfurilor A sau B.

4În aceste condiţii, preţul bunului A exprimat în raport cu preţul celeilalte mărfi este PA/PB= 6 pentru cea de-a doua unitate şiPA/PB= 8 pentru cea de-a treia unitate,

Agenţii economici practică diferite strategii de preţ şi este posibil ca pentru două unităţi dintr-o marfă să fie percepute nivele diferite de preţ; de exemplu, o pereche de pantofi costă 9,99$, dar dacă un consumator cumpără în cadrul aceluiaşi act de vânzare-

27

ceea ce arată că pentru două unităţi diferite ale aceluiaşi produs sunt practicate preţuri diferite.

cumpărare două perechi de pantofi, cea de-a doua este vândută la jumătate de preţ, respectiv la 4,99$. Însă, aceasta nu se întemeiază nicidecum în totalitate pe teoria utili-tăţii, ci pe considerente impuse de stimularea vânzărilor şi crearea unor clienţi fideli.

5Determinarea preţului presupune deci îndeplinirea următoarelor condiţii: consumatorul acţionează numai în mod raţional; comportamentul tuturor consumato-rilor este generalizat în forma consu-matorului tipic;

Aici, determinarea preţurilor se desfăşoară în următoarele condiţii: consumatorul nu apelează întotdea-una la un comportament raţional; consumatorul tipic este o abstracţie ştiinţifică, în realitate fiecare individ având propriile motive de achiziţie şi luând decizii individuale;

utilitatea mărfurilor care fac obiectul raportului de schimb este estimată de consumator pe baza aprecierilor proprii; utilitatea marginală devine funda-mentul formării preţurilor.

deşi în general consumatorii conşti-entizează necesitatea unui bun, nici unul nu estimează utilitatea marginală a acestuia, ci cel mult, elaborează o listă de priorităţi de achiziţie, dar toate în funcţie de nivelul veniturilor de care dispune.

Teoria sinteză a preţurilor

Dacă formarea preţului este dictată de latura ofertei în teoria obiectivă şi de cerere în cea subiectivă, într-o teorie sintetizatoare a factorilor de influenţă asupra mărimii, dinamicii şi corelaţiilor dintre preţuri, acestea din urmă apar ca expresie a confruntării intereselor dintre vânzători şi cumpărători. Aşa cum apreciază Mihail Manoilescu în capitolul "Producţia netă şi teoriile valorii" din lucrarea "Forţele naţionale productive şi comerţul exterior": "Noi înţelegem să luăm în considerare toţi factorii, atât obiectivi cât şi subiectivi care contribuie la formarea valorilor şi ne situăm pe terenul teoriei moderne a echilibrului care, de asemenea are în vedere multilateralitatea factorilor constituenţi ai valorii". De altfel, circuitul economic sub forma completării reciproce a fluxului monetar de venituri şi cheltuieli cu cel fizic al factorilor de producţie şi mărfurilor surprinde legăturile dintre agenţii economici ca exponenţi ai cererii şi ofertei şi preţurile formate pe piaţa factorilor de producţie şi a mărfurilor şi serviciilor. Aceasta înseamnă că preţurile bunurilor de consum sunt efectele semnalelor trimise din partea ofertei (producţiei) şi cererii (consumului), la care acestea răspund prin nivele corespunzătoare. O schemă generală a integrării preţurilor în activitatea economică de ansamblu, în fazele procesului reproducţiei sociale pune în evidenţă aceste corelaţii* astfel:

* O schemă mai amplă a corelaţiilor cerere-ofertă şi preţ este prezentată de Tatiana Moşteanu în lucrarea "Preţuri şi tarife", Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1993, p. 13.

28

(1) Relaţia cerere-ofertă în sensul reprezentat reflectă transmiterea informaţiilor din planul cererii spre agenţii economici producători, care numai având ca punct de plecare gusturile şi preferinţele consumatorilor, intensitatea cererii şi segmentele de consumatori îşi pot orienta producţia în direcţia realizării de mărfuri în cantitatea, calitatea şi structura cerută pe piaţă;

(2) Relaţia ofertă-preţ pe de o parte şi cerere-preţ pe de altă parte simbolizează preţul ca rezultat al confruntării dintre cerere şi ofertă, altfel spus interacţiuni care se concretizează într-un anumit nivel de preţ;

(3) Relaţia ofertă-preţ-cerere pune în evidenţă mecanismul de control al formării preţului în condiţiile prezentate (2) prin realizarea actului de vânzare-cumpărare şi transferul efectiv al bunurilor de la ofertant la consumator la preţul respectiv;

(4) Relaţia preţ-ofertă, pe de o parte şi preţ-cerere, pe de altă parte reflectă influenţa pe care o exercită mişcarea preţului asupra dinamicii ofertei şi cererii.

Analizând mai în detaliu implicaţiile cererii şi ofertei asupra formării preţului se observă imposibilitatea neglijării vreunei influenţe, atât din partea cererii, cât şi a ofertei. Într-o bine cunoscută analogie, Alfred Marshall explică importanţa ofertei şi cererii, asimilându-le cu lamele unei foarfeci: "Pe bună dreptate se poate discuta dacă este lama superioară sau inferioară a unei foarfeci cea care taie o foaie de hârtie, ca şi dacă valoarea este guvernată de utilitate (cererea consumatorului) sau costul de producţie (oferta)". Totuşi, autorul recunoaşte că dacă se ia în considerare factorul timp, pe termen scurt, o importanţă relativ mai mare are cererea, deoarece consumatorii, ca purtători ai săi manifestă comportamente flexibile şi imprevizibile, iar pe termen lung, o însemnătate relativ mai mare revine ofertei, datorită rigidităţii mai scăzute a factorilor de producţie.

De altfel, o strictă delimitare între teoria obiectivă şi cea subiectivă este greu de realizat, iar dificultatea constă în regăsirea unor factori determinanţi ai preţului în ambele variante, dar având importanţe diferite.

În acest moment, o analiză comparativă între teoria obiectivă şi cea subiectivă este în măsură să reflecte deosebirile dintre acestea şi necesitatea de considerare a tuturor influenţelor asupra pieţei pentru înţelegerea preţurilor reale.

29

Tabelul 2.3: Teoria obiectivă versus teoria subiectivăElementul

(criteriul) de comparaţie

Teoria obiectivă Teoria subiectivă

1. Esenţa preţului

Exprimarea bănească a consu-mului de muncă necesar pentru producerea unui bun.

Aprecierea consumatorului asupra utilităţii mărfii care face obiectul schimbului.

2. Momentul apariţiei teoriilor

A fost elaborată în perioada înlocuirii feudalismului şi a generalizării producţiei de mărfuri, când au circulat banii de aur.

A apărut pe o treaptă superioară de evoluţie a economiei de schimb, în contextul contradicţiei dintre producţie şi consum.

3. Sferele economice care

fac obiectul preocupărilor

Producţia. Circulaţia mărfurilor şi consumul.

4. Susţinători de seamă

A. Smith D. Ricardo

K. Menger S. Jevons L. Walras

5.Factorii care influenţează raportul de

schimb între două bunuri economice

Factori obiectivi: cantitatea de muncă folosită; puterea de cumpărare a banilor.

Factor subiectiv: utilitatea marginală.

Factor obiectiv: raritatea produsului.

6. Aspecte ale preţului care se

cer explicate (acestea au

aceeaşi interpretare, dar

formulări diferite)

preţul pieţei,respectiv

preţul natural.

preţul pe perioadă scurtă,respectiv

preţul pe perioadă lungă.

7. Poziţia factorului muncă

Munca: prezintă un rol central,

determinant în formarea preţului; are un caracter omogen; poate fi comensurată.

Munca este acceptată ca factor de influenţare a ofertei (costul de producţie determină oferta care influenţează apoi utilitatea marginală), dar rolul hotărâtor este al utilităţii.

8. Poziţia factorului utilitate

Utilitatea este abordată sub forma importanţei caracteristicilor obiective ale bunurilor în stabilirea costului de producţie; ori utilitatea este o reflectare tocmai a caracteristicilor intrinseci ale mărfurilor; de altfel utilitatea este recunoscută ca element al oricărui bun, sub denumirea de valoare de întrebuinţare.

Utilitatea mai exact cea marginală (finală) este fundamentul preţului.

30

9. Rolul ofertei în formarea preţurilor

Oferta are un rol direct, evident, producătorul fiind cel care suportă costul de producţie.

Oferta are un rol indirect, de influenţă a gradului final de utilitate; pe de altă parte este recunoscut efectul costului de producţie asupra nivelului preţului, dar pe termen lung.

10. Rolul cererii în formarea preţurilor

Preţul pieţei este explicat în termenii unui mecanism al cererii şi ofertei, acceptânduse că atunci când cererea (C) depăşeşte oferta (O), există factori de partea cererii care determină în mod efectiv preţul; desigur, şi invers. Deci, este recunoscută influenţa cererii numai în situaţia C > O.

Cererea are un rol primordial în procesul de formare a preţului, dar pe termen scurt.

11.Exprimarea preţului (P) al

unui bun (A) în funcţie de preţul altei mărfi (B)

PA/ PB= LA/ LB, unde LA, LB sunt cantităţile de muncă necesare pentru realizarea unei unităţi de marfă A, B.

PA/ PB= UMA/ UMB, unde

UMA, UMB sunt utilităţile finale

generate de consumul unei unităţi de marfă A, B.

12. Caracteris-ticile preţului

o anumită unitate (cantitate) dintr-un bun are un preţ unic;

raportul de schimb între două bunuri are caracter obiectiv, static, dat de raportul cantităţilor de muncă folosite în producerea mărfurilor.

aceeaşi unitate dintr-un bun poate avea preţuri deferite;

raportul de schimb între două bunuri are caracter subiectiv, dinamic, în funcţie de comportamentul cumpărătorului şi de celelalte mărfuri pe care le mai achiziţionează.

13. Premise necesare pentru

formarea preţului

producţia să fie rudimentară; munca să aibă caracter omogen

şi să conducă la practicarea unui salariu unic în diferite domenii productive;

rata profitului să fie aceeaşi în diferite producţii.

consumatorul să acţioneze numai pe bază de raţionamente;

utilitatea mărfurilor care fac obiectul raportului de schimb să poată fi estimată de consumator.

Rezultă că cele două teorii cu privire la valoarea de schimb şi la preţ, deşi sunt aparent contradictorii, ele au multe puncte comune care se datorează faptului că nici una dintre ele nu elimină influenţa factorilor consideraţi primordiali de cealaltă teorie; diferă numai poziţia deţinută de aceştia, ponderea lor în influenţarea preţului.


Dacă preţul posibil de piaţă admite un nivel minim şi un nivel maxim, poziţionaţi dimensiunea acestuia în relaţie cu nivelul costului de producţie şi nivelul cererii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

31

2.2. Nivelul, dinamica şi corelaţiile preţurilor

Aprecieri generale asupra nivelului şi dinamicii preţurilor

Toţi participanţii la viaţa economică percep preţul sub forma nivelului său*, care se exprimă cel mai frecvent procentual, cu ajutorul indicilor de preţ; abordarea în timp şi spaţiu a acestora din urmă reflectă dinamica preţurilor, iar evoluţia lor în strânsă legătură cu cele mai multe aspecte ale activităţii economice conduce la surprinderea a numeroase corelaţii între preţuri.

Despre preţul bunurilor de consum se spune că este mare sau mic, exagerat sau convenabil, dar aprecierea este relativă, deoarece subiectul raportează mărimea preţului la venitul său disponibil sau la obiectivele pe care le urmăreşte. Mai exact, consumatorul dă interpretări diferite unui nivel mic, respectiv unei reduceri de preţ, cum ar fi: produsul este fie pe punctul de a fi înlocuit cu alt model, fie are anumite defecte, întreprinderea producătoare se află în dificultăţi financiare şi nu poate rezista să furnizeze produsul în viitor, sau a fost redusă calitatea bunului, etc; un nivel mare, respectiv o creştere de preţ este percepută de către cumpărător, de asemenea, diferit: fie produsul este recent sau are o calitate ridicată, fie vânzătorul doreşte o îmbogăţire rapidă şi acţionează cerând un preţ mare, pentru a primi în ultimă instanţă atât cât stabileşte piaţa. La rândul său, şi agentul producător-vânzător este preocupat de mărimea preţului. La un preţ prea scăzut al produselor sale, firma ar putea să se afle în situaţia nerealizării nici a unui profit, nici măcar normal, adică a acelui profit care ar fi tocmai suficient pentru continuarea activităţii. La cealaltă extremă, a unui preţ prea înalt, există riscul inexistenţei cererii pentru produsele firmei. De aceea, în definirea strategiei de preţ, aceasta trebuie să pornească de la costurile de producţie - care înglobează cheltuielile contabile şi profitul normal -, dar şi de la percepţia consumatorului cu privire la bunurile sale. Se poate spune că dacă preţul acoperă costul de producţie, la baza formării sale stă munca, iar teoria obiectivă a raportului de schimb îşi demonstrează valabilitatea; pe măsură ce nivelul preţului creşte ca expresie a majorării cererii, utilitatea mărfii devine factorul determinant al preţului şi aplicabilitatea teoriei subiective este dovedită.

În contextul economiei romăneşti, nivelul preţului este o * Nivelul preţului este un indicator care reflectă cât de ridicate sau de scăzute sunt preţurile într-un an, comparativ cu cele din anul de bază considerat (David Hyman, Economics, Irwin Homewood Il., 1989, p. 581).

32

manifestare a condiţiilor concrete de desfăşurare a activităţii economice, în care liberalizarea preţurilor, pe de o parte şi lanţul de indexări periodice ale salariilor, pe de altă parte s-au concretizat în majorarea preţurilor, în creşterea nivelului lor; cauzele sunt numeroase: oferta se situează sub nivelul cererii, nu se manifestă concurenţa între producători, productivitatea muncii este scăzută, iar agenţii economici lucrează sub capacitatea maximă de producţie, etc.

Preţul, fiind practic o sumă de bani, înseamnă că nivelul său este influenţat de cantitatea de monedă existentă în circulaţie. Deşi moneda nu intervine în determinarea raporturilor de schimb, a preţurilor relative, ea îşi manifestă influenţa în stabilirea nivelului absolut al preţurilor. Corelaţia evidentă dintre nivelul preţului şi cantitatea de monedă care circulă în economie la un moment dat poate fi analizată din două puncte de vedere, în funcţie de rolul diferit pe care se consideră că îl deţine moneda în funcţionarea economiei. Primul se referă la abordarea clasică, în care circuitul economic se desfăşoară după legea debuşeelor a lui J. B. Say, considerându-se că singura funcţie a monedei este de a fi un intermediar al schimbului, iar cel de-al doilea vizează fixarea preţului după J. M. Keynes, când moneda poate fi cerută pentru ea însăşi şi nu întreaga cerere de monedă se transformă în cerere de bunuri.

Nivelul preţului în teoria clasică

În concepţia clasică, consumatorii au pentru veniturile lor o dublă destinaţie: pentru consum şi pentru economii, dar acestea din urmă nu reprezintă decât o altă modalitate de a cheltui veniturile, astfel încât veniturile care nu au fost cheltuite pentru cumpărarea bunurilor de consum sunt integral folosite pentru investiţii, iar întregul flux de venituri este recheltuit de consumatori. Ca urmare, reglarea automată a economiei nu permite existenţa şomajului involuntar, iar cererea agregată de mărfuri este strâns legată de cantitatea de bani disponibilă pentru a fi cheltuită. Grafic, relaţia aceasta este uşor de demonstrate (figura nr. 2.2).

în care: Q = producţia;

P = preţul;Oagr = oferta agregată;

Cagr = cererea agregată.

Figura 2.2: Nivelul preţului în teoria clasică

În condiţiile menţinerii nivelului ocupării depline, oferta agregată de bunuri şi servicii are caracter inelastic, iar preţul de echilibru (P0) se formează la nivelul de producţie (Q0) la care cererea agregată coincide cu oferta agregată de mărfuri (Cagr0 = Oagr).

Dar, dacă consumatorii micşorează cheltuielile pentru consum, datorită unei reduceri a cantităţii de monedă care circulă în economie sau datorită dorinţei de a economisi, cererea agregată se reduce (la Cagr1), iar menţinerea preţului iniţial se asigură numai în condiţiile unei scăderi a producţiei (la Q1), adică ale apariţiei şomajului involuntar. Ori, aşa ceva nu se admite în concepţia clasică. Înseamnă că producţia, respectiv oferta

33

agregată fiind rigidă, dacă se reduce cantitatea de monedă, echilibrul dintre cererea şi oferta totală de bunuri şi servicii se restabileşte la acelaşi nivel de producţie (Q0) numai dacă nivelul de preţ scade.

Similar, într-o situaţie de sens invers, al majorării cantităţii de monedă care circulă în economie ce se concretizează într-o creştere a cheltuielilor de consum (la Cagr2), menţinerea preţului iniţial se asigură numai dacă producţia creşte la nivelul Q2; aceasta, având însă un caracter inelastic şi producătorii realizând aceeaşi cantitate de bunuri Q0, dacă se măreşteşte cantitatea de monedă, echilibrul dintre cererea şi oferta totală de mărfuri se restabileşte la acest nivel de producţie, numai dacă nivelul de preţ creşte.

Adaptarea rapidă a cererii la mărimea ofertei de bunuri şi servicii se realizează astfel, automat, fără intervenţia statului, iar nivelul preţului pe piaţă este direct dependent de cheltuielile de consum, respectiv de cantitatea (oferta) de monedă existentă la un moment dat.


Identificaţi două produse şi observaţi dinamica acestora în timp (pe o perioadă de cel puţin 10 ani).Realizaţi un eseu privind stabilitatea preţurilor în economía românească (500 cuvinte).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Pentru Keynes, decizia de a economisi nu coincide cu decizia de

34

Nivelul preţului în viziunea keznesistă

a investi, economiile nefiind o altă modalitate de a cheltui veniturile, ci o non-cheltuială, care duce la dezechilibrul dintre cererea şi oferta agregată; soluţia pentru acesta este dată de investiţiile efectuate prin intervenţia statului, iar cererea îşi crează propria ofertă,contrar legii lui Say.

Modelul lui Keynes porneşte de la realitate şi admite şomajul involuntar. Astfel, el arată că la nivelul ocupării depline, oferta agregată este într-adevăr rigidă, dar de regulă, economia funcţionând în condiţii de şomaj, producţia este realizată sub nivelul maxim al ocupării depline. Mai mult decât atât, adaptarea ofertei la nivelul cererii se face fără modificarea nivelului de preţ (figura nr. 2.3).

Notaţiile anterioare se menţin.Figura 2.3: Nivelul preţului după Keynes

Rezultă că o creştere a cantităţii de monedă sau o majorare a cheltuielilor guvernamentale duce la o creştere a cererii agregate (de la Cagr la Cagr1) şi a producţiei în mod corespunzător (de la Q0 la Q1), dar nivelul preţului se păstrează.

Aceasta înseamnă că o modificare a cererii de mărfuri este urmată de adaptarea ofertei astfel încât preţul să nu se modifice. Cu alte cuvinte, "cererea efectivă este o anticipare a întreprinzătorilor. Ea corespunde cu cea pe care aceştia vor efectiv să o satisfacă prin începerea producţiei."

Dar, arată Keynes în "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor", "odată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investiţiile va declanşa o tendinţăde creştere nelimitată a preţurilor curente, oricare ar fi înclinaţia marginală spre consum, adică ne vom afla într-o situaţie de inflaţie autentică. Până la atingerea acestui punct însă, creşterea preţurilor va fi însoţită de o creştere a venitului real global."

În această concepţie, relaţia dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi nivelul preţului apare reflectată în ecuaţia lui Keynes din care rezultă că nivelul preţului (y) exprimat prin indicele costului vieţii este influenţat de volumul monedei lichide şi scripturale (n) furnizat de sistemul bancar, de cererea publică de încasări (k) constând în moneda lichidă (numerar), de moneda scripturală (k’) măsurată în unităţi de consum şi de rata rezervei băncilor de depuneri (r), adică n = y(k+ rk’), deci y = n/ (k+ rk’).

Nivelul preţului nu depinde însă numai de cantitatea de monedă aflată în circulaţie la un moment dat, ci de o multitudine de factori. Jean Fourastie propune clasificarea lor în trei grupe: factori tehnici, factori juridici şi factori economici, exemplificând în prima categorie procesele de tratare-ameliorare, descoperirea de zăcăminte de materii prime şi de proceduri de extracţie, organizarea eficientă a muncii, folosirea energiei

35

mecanice, în cea de-a doua, legislaţia în vigoare şi reglementările statului privind practicarea de taxe, impozite şi în domeniul fiscalităţii, iar în grupa factorilor economici, concurenţa comercială, acordurile şi monopolurile, rata dobânzii şi toate elementele care nu pot fi încadrate în primele grupe. Dar, Jean Fourastie ajunge la această structurare pe baza analizei de amploare pe care o realizează asupra preţurilor unui număr mare de produse (2000 de articole) şi pe termen lung (aproximativ 100 ani), pe exemplul economiei franceze, concluzia fiind că pe termen lung, în evoluţia preţurilor se constată o tendinţă generală de creştere.

Prin urmare, observarea dinamicii preţurilor în general, a evoluţiei preţurilor bunurilor de consum, în special contribuie la înţelegerea procesului de formare a acestora.

Preţurile "au fost, de-a lungul timpului, într-o permanentă mişcare", dar ritmurile şi sensurile acestei evoluţii au fost diferite de la o perioadă la alta, atât pe plan internaţional, cât şi naţional.

Mişcarea preţurilor este valabilă şi în limitele preţurilor interne ale diferitelor ţări. Dar, în timp ce în unele ţări marcate de inflaţie şi instabilitate economică, preţurile au evoluat ascendent şi într-un ritm accelerat, în altele, ritmul a fost mai scăzut şi uneori mişcarea preţurilor a fost de sens opus tendinţei pe plan mondial.

Rezultă că mişcarea preţurilor interne reflectă dinamica preţurilor internaţionale şi că nivelul preţurilor de consum cade sub incidenţa acţiunii atât a unor numeroşi factori generali care izvorăsc din raportul cerere-ofertă, cât şi a altora specifici, care vizează natura produsului, caracteristicile şi tipul pieţei, reglementările statului în domeniul preţului, etc. Din studierea dinamicii preţurilor reiese că acestea evoluează pe o tendinţă generală de creştere, atât preţurile internaţionale ale diferitelor mărfuri, cât şi preţurile interne. De asemenea, se pot înregistra abateri de sens invers, în anumite perioade, pe pieţele unor mărfuri, dar reducerile de preţ se constată numai pe termen scurt şi nu se generalizează. Astfel, evoluţia reală contrazice tendinţa preţurilor din viziunea clasicilor care afirmă că "teza generală este că preţurile la produsele agricole cresc în cursul progresului economic, în timp ce preţul mărfurilor industriale tinde să scadă în mod obişniut". În plus, dacă pe plan intern majorările de preţuri se pot accentua odată cu redresarea economica, sau se poate realiza o blocare a creşterii preţurilor de consum şi chiar o supraveghere strictă a acestora, pe plan mondial, legea cererii şi ofertei acţionează mai puternic.

Aşadar, apare evidentă necesitatea corelării preţurilor interne cu cele externe. Dar, în afara acestei interdependenţe, preţul este obiectul multor legături şi interconexiuni, cum ar fi relaţia dintre preţuri şi cererea populaţiei în diferite ipostaze, ca de exemplu: stabilitatea preţurilor şi a veniturilor, stabilitatea lor şi modificarea preţurilor şi a veniturilor nominale, precum şi corelaţia dintre diferite preţuri interne.

În cadrul ultimului tip de corelaţie se situează şi aşa-nimitul "foarfece" al preţurilor, care exprimă raportul dintre indicii preţurilor produselor agricole şi indicii preţurilor produselor industriale cumpărate de agricultori, reflectând starea de echilibru între cele două sectoare ale economiei. În acest sens, interesantă este analiza pe care o face Traian Lazăr în studiul "Foarfecele preţurilor taie astăzi mai cu milă" în care apreciază că "după o stare disproporţională foarte acută în anii 1991-1992, raportul de preţuri înregistrează în prezent un proces de îmbunătăţire" în economia românească. Dar, autorul atribuie analizei de preţuri o tentă

36

descriptivă şi nu urmăreşe cauzele acestei evoluţii care ar fi cerut probabil o cercetare asupra formării preţurilor respective.

Desigur, şi între preţurile bunurilor de consum există numeroase corelaţii, în special de nivel. Ele apar în contextul manifestării relaţiilor dintre agenţii economici care în condiţii concurenţiale determină sau ar trebui să determine preţul propriilor produse, ţinând cont nu numai de cererea pieţei, dar şi de nivelurile de preţ practicate de concurenţă; în funcţie de obiectivele urmărite, firma îşi elaborează astfel, strategia de preţ.

Pentru aceasta însă, este bine ca toţi agenţii economici să pornească de la analiza concretă a pieţei, respectiv a condiţiilor cererii şi ofertei în cadrul cărora funcţionează şi se formează preţul bunurilor de consum.

2.3. Specificitatea pieţei bunurilor de consum

Trăsăturile pieţei bunurilor de consum

Piaţa bunurilor de consum are ca obiect mărfurile şi serviciile pe care indivizii, în general, menajele le achiziţionează pentru folosul personal şi se diferenţiază de bunurile industriale (prod-factorii) care participă la un nou proces de producţie pentru obţinerea de mărfuri sau servicii.

Dar, deşi făcută distincţia respectivă, delimitarea ariei pe care o acoperă piaţa bunurilor de consum personal rămâne o sarcină dificilă, cel puţin din două motive; unul se referă la numărul foarte mare de produse care se realizează astăzi, ceea ce face imposibilă analiza destinaţiei a sute de mii de articole pe piaţa bunurilor de consum personal sau pe piaţa bunurilor de capital, iar celălalt constă în posibilitatea ca unele mărfuri să prezinte o dublă destinaţie, deci să făcă obiect al ambelor pieţe, cum ar fi maşinile de scris, corpurile de iluminat, etc., care servesc atât consumului personal, cât şi industrial.

Totuşi, specificul pieţei bunurilor de consum este evident.În primul rând, piaţa bunurilor de consum este puternic

segmentată pe baza particularităţilor de formare şi manifestare a cererii din partea cumpărătorilor, a intensităţii cererii, a nivelului de exigenţă faţă de calitatea şi structura ofertei.

În al doilea rând, piaţa bunurilor de consum are o dimensiune geografică dată de distribuţia în spaţiu a diferitelor segmente de consumatori. Aşa se explică diferenţierile dintre piaţa rurală şi urbană de bunuri de consum asupra cărora îşi pun amprenta gusturile consumatorilor, tradiţiile zonei, etc.

În al treilea rând, piaţa bunurilor de consum are un obiect specific de comercializare care servind consumului personal poate avea o durată scurtă de folosinţă sau mai lungă şi constă atât în mărfuri, cât şi în servicii.

Preţurile bunurilor de consum se formează în strânsă legătură cu natura acestora, cu alte cuvinte, comportamentul consumatorului este un punct de plecare atât pentru înţelegerea ariei bunurilor de consum personal, cât şi a formării preţurilor lor.

Astfel, în funcţie de comportamentul consumatorului, bunurile de consum pot fi mărfuri de convenienţă, bunuri de selecţie, bunuri de

37

specialitate şi mărfuri necăutate.

2.4. Preţul posibil de piaţă

Importanţa preţului

Importanţa preţului a crescut în ultimul timp, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic, atât în plan naţional, cât şi internaţional, ajungând la un punct "critic". În sprijinul acestei afirmaţii se pot enumera câteva argumente:

preţul apare în toate tranzacţiile de piaţă ("marketing transaction");

dereglementarea din unele industrii a condus la dezvoltarea concurenţei prin preţ;

agenţii economici şi cumpărătorii au devenit mai conştienţi de existenţa şi rolul preţului;

modificarea valorii monetare intensifică concurenţa prin produs.

Ca urmare, împortanţa concurenţei prin preţ a devenit mai ridicată, în cadrul mixului de marketing, iar consecinţele manevrării preţului au putut fi identificate. Astfel, dacă în contextul unei concurenţe non-preţ, (adică bazate pe orientarea pe piaţă prin alte instrumente în afara preţului), rolul acestuia este minim, iar accentul cade pe crearea unui bun/serviciu distinct, în cazul concurenţei prin preţ, vânzătorii pot influenţa cererea prin variaţia aplicată nivelului de preţ. De asemenea, în condiţiile unei concurenţe non-preţ, firmele acţionează în vederea accentuării caracterului de unicitate a produsului, iar imitatea firmelor rivale este o dificultate, preţurile înalte pot fi menţinute, iar percepţia cumpărătorului privind produsul devine critică în decizia de cumpărare. În schimb, concurenţa prin preţ generează reacţii mult mai rapide şi mai flexibile din partea consumatorilor şi permite cu uşurinţă o adoptare similară a acţiunii iniţiate de o firmă în domeniul preţului.

Fiecare agent economic urmăreşte ca prin politica de marketing în general, cea de preţ, în special, pe care o promovează să beneficieze de cât mai multe avantaje pe piaţă în vederea atingerii obiectivelor propuse, a extinderii şi dominării sale. Pentru aceasta, elaborarea strategiei de preţ necesită adoptarea mai multor decizii de preţ privind aria lui de manifestare, gradul de flexibilitate, dimensiunea sa, caracterul activ al preţului, corelarea nivelului său cu alte preţuri, etc.

În asemenea condiţii, formarea preţurilor cade sub incidenţa unor facori endogeni, impuşi de obiectivele firmei, dar şi a unor elemente exogene, cum ar fi cadrul legislativ din domeniul preţurilor. Cu alte cuvinte, raportul specific de piaţă dintre cerere şi ofertă se manifestă în contextul unor reglementări legale în domeniul preţurilor, ceea ce conferă acestora din urmă un caracter concret, în timp şi spaţiu.

Preţul posibil de piaţă

Nu toate preţurile exprimă acelaşi volum de informaţii, iar nivelele diferite de preţ reflectă diferenţele dintre calitatea şi cantitatea de informaţii pe care participanţii la schimb le furnizează reciproc. În acest fel, coordonatele preţului se identifică într-un interval de mărime ale cărui limite variază în funcţie de specificul cererii şi ofertei, respectiv al pieţei pe care se manifestă. Dacă din punct de vedere teoretic, se poate extinde dimensiunea unui preţ până la limita minimă de zero unităţi monetare, ca

38

în situaţia unui bun economic oferit gratuit cumpărătorului, sau până la cea maximă, impusă de interesele vânzătorului, ca în cazul unui bun economic care poate deveni nevandabil, din punct de vedere practic, preţul trebuie acceptat de piaţă. Cu alte cuvinte, în economia contemporană, preţul se formează în limitele unui interval de mărime, într-o zonă a "posibilului" creată pe fiecare piaţă de condiţiile specifice ale cererii şi ofertei. La un preţ prea scăzut, inferior costului de producţie, nu este posibil nici un profit pentru vânzător, în timp ce la un preţ prea ridicat, superior percepţiei valorii de către consumator, nu este posibilă nici o cerere.

Astfel, preţul real, recunoscut în calitate de preţ de piaţă este un preţ posibil care poate oscila între limite de piaţă, aceasta din urmă acceptând întotdeauna un preţ minim posibil şi un preţ maxim posibil. Aceasta înseamnă că situaţiile care depăşesc marginile intervalului de mărime, ori nu sunt reale, ori preţurile sunt ascunse neputând fi observate în intervalul posibil acceptat de piaţă.

În acest sens, se poate înscrie sistemul produselor gratuite pe care unii vânzători le oferă cumpărătorilor care au achiziţionat o cantitate mai mare de bunuri, în scopul încurajării desfacerii de cantităţi ridicate, prin mijloace promoţionale anunţând clienţii că la n produse cumpărate, cel de-al n+1 bun este oferit gratuit. Aici, preţul de zero unităţi monetare este ireal, adevăratul preţ al bunului gratuit fiind suportat de cumpărători, nivelul său fiind ascuns, respectiv inclus în mărimea preţurilor conştient plătite de cumpărători. Totodată, un preţ prea scăzut care poate fi oferit de un cumpărător este ireal, deoarece ar fi un preţ fără ofertă, iar un nivel prea ridicat ce ar fi solicitat de un vânzător este de asemenea, ireal, fiind un preţ fără cerere. Ori, preţul pieţei reflectă întotdeauna corespondenţa dintre cerere şi ofertă, respectiv dintre cantitatea cerută şi cea oferită. "Se spune că există "echilibru al pieţei", atunci când este satisfăcută atât oferta totală, cât şi cererea totală, ceea ce determină în acelaşi timp un preţ şi o cantitate: ţinând seama de ipoteze, este vorba despre singurul preţ şi singura cantitate pentru care există compatibilitate a dorinţelor cumpărătorilor şi vânzătorilor."

Rezultă că indiferent de piaţa pe care se formează, preţul real acceptat atât de cumpărător a cărui cerere exprimă puterea sa de cumpărare, cât şi de vânzător care consideră nivelul de preţ compensatoriu pentru efortul depus la realizarea bunului, este un preţ posibil.

Astfel, problema determinării preţului de piaţă (real) devine explicarea formării preţului în cadrul limitelor preţurilor posibile. Dar ce este preţul posibil?

În primul rând, preţul posibil este cel acceptat de participanţii la schimb: vânzători şi cumpărători, interesele contradictorii generându-le reacţia în general, de acceptare a procesului de vânzare, respectiv de cumpărare a unui bun. Aceasta înseamnă că se pot întâlni situaţii de piaţă în care preţuri înscrise în marja posibilului nu generează automat achiziţionarea produsului, ci numai posibilitatea de vânzare-cumpărare.

În al doilea rând, preţul posibil nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de forţa economică a producătorului care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scăzut.

În al treilea rând, preţul posibil oscilează în jurul preţului de

39

echilibru al pieţei, la care nivel posibilitatea de achiziţie a bunului se transformă în certitudine, cantitatea cerută fiind identică cu cea oferită.

În al patrulea rând, mişcarea preţului posibil în limitele pieţei este asigurată de aşa numita "ipoteză a comisarului - preţuitor", procedură care este numită astfel în mod tradiţional şi permite informarea participanţilor la schimb. Procedura poate fi "cea a afişajului, a strigării, a licitaţiei" intervenţia aceasta fiind necesară pentru a asigura unicitatea preţului de echilibru. Astfel, la un preţ al pieţei superior nivelului de echilibru, la care există un excedent al ofertei asupra cererii "Comisarul evaluator" scade atunci preţul anunţat: pentru consumatorii care încheiaseră contracte la preţul anterior va fi mai avantajos să le anuleze pentru a încheia altele. Datorită scăderii preţului propus, cantitatea cerută creşte (fiecare consumator cere mai mult), în timp ce cantitatea pe care producătorii îşi propun să o ofere scade. Procesul contractelor încheiate şi anulate continuă până la atingerea preţului de echilibru." Invers, dacă preţul pieţei este sub nivelul de echilibru la care există un excedent al cererii asupra ofertei: se manifestă o concurenţă între cumpărători care tinde să sporească oferta până la atingerea preţului de echilibru. Cu alte cuvinte, mişcarea preţului posibil este dată de raportul dintre cerere şi ofertă.

În al cincilea rând, preţul posibil are un conţinut bogat de informaţii. El arată producătorului care este bunul solicitat şi cantitatea cerută, categoria de consumatori pentru marfa respectivă, veniturile cumpărătorilor, acestora din urmă preţul posibil oferindu-le informaţii privind condiţiile ofertei, numărul producătorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea oferită pe piaţă, etc. Alvin Toffler demonstrează că informaţiile oferite de client sunt gratuite, acesta devenind un colaborator, chiar coproducător al propriilor sale cumpărături, între elementele furnizate, el enumerând: tipul de produs pe care urmează să-l utilizeze, marca acestuia, dimensiunile sau cantitatea, preferinţele sale, ora achiziţiei, ce alte produse a cumpărat în acelaşi timp, suma completă de plată, informaţii despre locul unde este acum disponibil spaţiu suplimentar pe raft, eventual informaţii de credit dacă plata se face electronic, inclusiv numele, adresa şi codul poştal, o bază de deducţie a venitului familial şi multe altele.

În al şaselea rând, preţul posibil are o dublă determinare - internă şi externă -, stabilirea zonei "posibilului" fiind un rezultat al confruntării la nivel naţional şi internaţional al cererii cu oferta de bunuri economice. Astfel, pe plan intern este concurenţa dintre agenţii economici producători, pe de o parte, şi dintre consumatori, pe de altă parte care determină intervalul de mişcare a preţului pieţei. În anumite situaţii, o mică variaţie a cererii sau a ofertei pe plan internaţional poate determina importante mişcări ale preţului. "Este de exemplu, cazul pieţei internaţionale a petrolului. Creşterea puternică dinainte de 1973 a dezechilibrat piaţa şi a făcut posibilă prima cvadruplare a preţului petrolului. Din 1975 până în 1978, odată cu criza economică şi a economiei de energie, cererea s-a diminuat şi cursurile au scăzut. În 1979, limitarea ofertei, parţial dorită, parţial impusă de evenimentele din Iran a provocat o nouă creştere a cursurilor care a antrenat o nouă recesiune şi apoi o prăbuşire a cursurilor. Mecanismul pieţei nu a împiedicat mişcări importante ale preţului. Aceste mişcări ale preţului au permis în permanenţă aprovizionarea ţărilor consumatoare. Dacă nu ar fi existat

40

fluctuaţiile preţului, s-ar fi creat alternativ excedente şi penurie de petrol şi s-ar fi impus raţionalizarea benzinei. Tocmai această supleţe a pieţei este invocată de partizanii economiei de piaţă."

În al şaptelea rând, preţul posibil are caracter dinamic, divers şi reglementat. Dinamismul preţului posibil se referă la capacitatea acestuia de încadrare între alte marje atunci când condiţiile pieţei se modifică. Mai exact, preţul minim posibil se reduce atunci când puterea economică a cumpărătorului este mai mare şi se majorează când forţa acestuia de negociere este mică. De asemenea, preţul maxim posibil creşte dacă producătorul dispune de o poziţie puternică pe piaţă şi scade atunci când forţa economică a acestuia se reduce. Diversitatea preţului posibil se referă la existenţa mai multor intervale de mărime în care oscilează preţurile bunurilor de consum, diversitate impusă de specificul concurenţei de piaţă; astfel, zona posibilului pe o piaţă de monopol este alta decât cea corespunzătoare preţului de oligopol, etc. Caracterul reglementat al preţului posibil este impus de orientarea pe care diferite pieţe o capătă în contextul cadrului legislativ corespunzător unei perioade date.

Aşadar, preţul posibil reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piaţă şi exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte şi cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi reglementat.


Comentaţi (maxim 300 cuvinte) caracterul “posibil” al preţului pieţei şi exemplificaţi manifestările sale într-un caz concret pentru economia românească.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Valoarea contemporană trebuie interpretată ca expresie a interdependenţei dintre cele două trăsături ale sale. Astfel, valoarea contemporană este nu numai o valoare adăugată, ea reflectând cheltuielile de producţie ocazionate de realizarea unui produs, dar şi o valoare

41

Relaţia preţ posibil de piaţă – valoarea bunurilor

entropică, ale cărei componente – energie, substanţă, informaţie – pot fi reduse la ultima; de altfel, energia se emite sub formă de substanţă, care este înglobată în materiale sub formă de informaţie.

Informaţia este elementul care dictează acestui "comisar-preţuitor" mişcarea preţului pe piaţă, ea determină intervalul de variaţie a valorii contemporane în jurul valorii adăugate, respectiv intervalul preţurilor posibile şi fluctuaţiile acestora în jurul preţului de echilibru. Cu alte cuvinte, informaţia dă valoare mărfurilor (figura nr. 2.4).

Figura 2.4: Valoarea contemporană

Conceptul de informaţie este însă, dificil de definit. Se recunoaşte totuşi, capacitatea acesteia de a reprezenta o potenţială sursă de putere. Explicată sub forma unui ansamblu de cunoştinţe, informaţia reflectă "noua traiectorie a puterii". "Cunoaşterea - susţine Alvin Toffler - nu se epuizează. Putem oricând genera mai multă cunoaştere", aceasta "poate fi accesibilă şi celor slabi şi săraci. Cunoaşterea este cea mai democratică sursă de putere." De aceea, "controlul cunoaşterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituţiile omeneşti."

Alături de mijloacele de muncă şi de obiectele muncii, informaţia se dovedeşte a fi o componentă biomaterială, realizată de om, a sistemului economic; ea "este principala materie primă şi unul din cele mai eficace mijloace de muncă.(...) Componenta "informaţii" ne va arăta cum să lucrăm obiectele muncii, ce transformăm, iar mijlocul de muncă, cu ce realizăm transformarea." De aceea, - consideră Paul Bran în "Economia valorii" - produsul, ca rezultat al unei prelucrări este o informaţie implementată în substanţă, cu ajutorul energiei. Cu alte cuvinte, deţinătorul unei informaţii rafinate se poate afla într-o poziţie de avantaj comparativ faţă de alţi agenţi economici care nu reuşesc să înregistreze rezultate la fel de bune, fie din lipsă de tehnologie sau din necunoaşterea tehnicilor de promovare şi distribuire, fie dintr-o utilizare eronată a acestora, adică din lipsă de informaţii. În schimb, întreprinzătorul care deţine informaţii privind tehnica avansată, instrumentele de marketing, reacţiile concurenţei poate stăpâni mai bine piaţa şi îşi poate forma o poziţie solidă pe piaţă în funcţie de dinamica, structura, schimbările, exigenţele sau concurenţa de pe piaţa respectivă. "Întreprinderea modernă, angajată în dinamismul pieţei, preocupată să joace în cadrul acesteia un rol activ, are nevoie de un flux de informaţii cu mult mai bogat. Cunoaşterea fenomenelor pieţei nu numai prin intermediul semnalelor - uneori insuficient de semnificative, alteori înşelătoare şi întotdeauna ulterioare -, ci în mod direct, prin cercetarea rădăcinilor lor adânci, a întregului complex de relaţii cauzale, oferă întreprinderii perspective cu

42

Valoarea contemporană

Preţul posibil

Valoarea adăugată

Preţul de echilibru

Informaţia

mult mai clare asupra politicii pe care urmează să o adopte. În acelaşi timp, (...) întreprinderea utilizează piaţa şi ca laborator de cercetări, studiindu-i structura, cuantificându-i parametrii, simulându-i evoluţia ulterioară - toate acestea în scopul anticipării reacţiilor posibile ale pieţei (de pildă, atitudinea consumatorilor, a concurenţei) în cazul unor viitoare acţiuni ofensive ale întreprinderii."

Dacă preţul posibil de piaţă exprimă valoarea contemporană a bunurilor care reflectă la rândul său un complex de informaţii în funcţie de care se manifestă comportamentul producătorilor şi cumpărătorilor, înseamnă că la baza explicării preţului se află informaţia. Aceasta nu înseamnă însă, că preţul are o determinare unică. Dimpotrivă, informaţia reflectată prin preţ este diferită datorită neuniformităţii de cunoaştere a pieţei de către agenţii economici, şi deci datorită intereselor lor deosebite. Aşa se explică de ce acelaşi produs poate fi achiziţionat la preţuri diferite. Mai mult decât atât, caracterul complex al informaţiei face ca două preţuri de nivele egale să poată exprima o informaţie totală diferită din punct de vedere structural. Pe această bază, agenţi economici care urmăresc finalităţi diferite, adică au obiective diferite pot practica preţuri diferite; de exemplu, un producător poate practica preţul P datorită structurii de cost proprie, în timp ce un altul poate oferi produsele la acelaşi preţ P în contextul unei strategii de imitaţie a concurenţei. De asemenea, dacă un volum de informaţii se concretizează într-un nivel de preţ, corelaţiile cantitative dintre informaţii şi preţ nu pot fi identificate, în sensul că nu întotdeauna mai multe informaţii duc la un preţ mai mare. Este cazul, de exemplu, al unui producător care dispune de o tehnologie superioară care îi permite realizarea unei producţii cu cheltuieli mai mici şi deci, poate practica preţuri mai scăzute decât rivalii săi care nu se află în posesia acestei informaţii. Aceasta înseamnă că preţul este dat de calitatea informaţiei reflectate în valoarea pe care o exprimă, o informaţie superioară putând genera posibilitatea practicării unui preţ mai scăzut şi o mai bună recunoaştere a produsului pe piaţă.

Prin urmare, preţul exprimă un ansamblu de informaţii, din punct de vedere calitativ şi structural. În condiţiile actuale, el este un preţ posibil de piaţă care reflectă valoarea contemporană a mărfurilor pe baza informaţiei care asigură oscilaţia acestora în interiorul limitelor posibile de piaţă şi în jurul preţului de echilibru, respectiv al valorii adăugate.


Comentaţi situaţiile de piaţă pe care se întâlnesc produse care generează pentru consummator, preţ redus şi valoare mare sau preţ mare şi valoare mică.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

43


Test de autoevaluare 2.1Un răspuns corect poate include referiri asupra următoarelor aspecte:1. Un preţ mare poate însemna:

O calitate ridicată; O justificare pentru tehnologia avansată utilizată; Un indiciu asupra tipului de consumator; Un produs care se află în etapa de lansare; Un produs de marcă, etc.

2. Preţul transmite participanţilor la piaţă diverse informaţii în funcţie de caracteristicile receptorului de mesaj, astfel că ceea ce percepe un consumator poate fi mai mult sau mai puţin faţă de ceea ce înregistrează alt consumator. Prin urmare, diferenţele de înţelegere a corelaţiilor dintre preţuri, iau în considerare factori individuali şi de grup, precum: Veniturile individuale şi puterea lor de cumpărare; Preferinţele şi obiceiurile de consum; Grupul de apartenenţă şi de referinţă, etc.

Test de autoevaluare 2.2Un răspuns corect înseamnă recunoaşterea următoarelor corelaţii posibile:1. Preţ minim posibil (= Cost de producţie) < Preţ maxim posibil (= Nivelul

cererii);2. Preţ minim posibil (= Cost de producţie) < Preţ maxim posibil < Nivelul

cererii;3. Cost de producţie < Preţ minim posibil < Preţ maxim posibil < Nivelul

cererii;4. Cost de producţie < Preţ minim posibil < Preţ maxim posibil (= Nivelul

cererii);5. Preţ minim posibil < Cost de producţie < Preţ maxim posibil (= Nivelul

cererii);6. Preţ minim posibil < Cost de producţie < Preţ maxim posibil < Nivelul

cererii;

Test de autoevaluare 2.3Un răspuns posibil înseamnă:1. Identificarea a două produse;2. Recunoaşterea limitelor de preţ la care se comercializează produsele

respective (limita minimă şi limita maximă) în relaţie cu spaţiul;3. Compararea preţului pe dominanta cu limítele de preţ recunoscute.

44


Răspundeţi A (adevărat) sau F (fals):

1. Preţul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile. A2. Valoarea contemporană a mărfurilor este o valoare adăugată. A3. A. Smith este exponent al teoriei subiective a valorii. F4. Întotdeauna, scopul cumpărării este maximizarea satisfacţiei. F5. Atât teoría subiectivă, cât şi cea obiectivă a valorii şi preţului încearcă să rezolve problema măsurării valorii. A6. Preţul exprimă un set de informaţii. A7. Preţul un apare în tóate tranzacţiile de piaţă. F8. Factorii exogeni care influenţează formarea preţului sunt impuşi de obiectivele firmei. F9. Toate preţurile exprimă acelaşi volum de informaţii, dar un de aceeaşi importanţă. F10. Preţul real se mai numeşte preţ de piaţă. A


1. Michel Didier, Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;

2. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995;3. Paul Bran, Economia valorii, Editura Oeconomica, Bucureşti, 1990, cap. 2;4. C. Florescu (coord.), Marketing, Marketer, Grup Academic de Marketing şi

Management, Bucureşti, 1992;5. Orio Giarini, Dialogue sur la richesse et le bien-etre, Rapport au Club de

Rome, Economica, Paris, 1981;

45

6. Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei RPR, 1962, vol. I;7. G. Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;8. D. Ricardo, Opere alese, Editura Academiei RPR, 1959, vol. I;9. N. N. Constantinescu, Teoria valorii muncă şi lumea contemporană, Editura

Politică, Bucureşti, 1984;10. A. Vela, Civilizaţia industrială în confruntare cu sine însăşi, Editura

Politică, Bucureşti, 1986;11. J. M. Albertini, A. Silem, Comprendre les theories economique, Edition du

Seuil, 1983, Cap. 9;12. W. Stanley Jevons, The Theory of Political Economy, Ediţia a III-a, Londra,

1888;13. Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;14. Alfred Marshall, Principles of Economics, Eighth Edition, Macmillian,

London, 1920;15. Jean Fourastie, L’Evolution des prix a long terme, Presses Universitaires de

France, Paris, 1969;16. Victor Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1981;17. Ilie Marinescu, Preţurile şi interdependenţele lor, Editura Academiei,

Bucureşti, 1982, cap. al X-lea;18. Traian Lazăr, "Foarfecele" preţurilor taie astăzi mai cu milă, în Economistul

nr. 493;19. Ph. Kotler, Principles of Marketing, Prentice Hall International, Third

Edition, New Jersey, 1986;20. Note de curs "to accompany Marketing", 5/e by Joel R. Evans and Barry

Berman, Macmillian Publishing Company, 1992;

46


Determinarea funcţiei ofertei şi a cererii

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 463.1. Analiza funcţiei de producţie şi a celei de utilitate 463.2. Analiza funcţiei costurilor şi a celei a bugetului de consum3.3. Analiza izocuante-izocosturi şi a corelaţiei dintre curbele de utilitate şi liniile

bugetare3.4. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare3.5. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 33.6. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 3


Studiul unităţii de învăţare nr. 3 vă permite să: identificaţi fundamentele ştiinţifice care stau la baza comportamentelor

producătorilor şi consumatorilor; recunoaşteţi restricţiile economice care influenţează deciziile producătorilor şi

consumatorilor.

3.1. Analiza funcţiei de producţie şi a celei de utilitate

Scopul agenţilor economici

Comportamentul oricărui agent economic este justificat de scopul pe care acesta îl urmăreşte. Din acest punct de vedere, teoriile contemporane se diferenţiază în teorii comportamentale (organizaţionale) potrivit cărora firma apare ca o entitate complexă în care luarea deciziilor se supune unor forţe multiple de natură economică, politică, sociologică şi psihologică, accentul punându-se pe factorii economici sau noneconomici care determină deciziile la nivel microeconomic şi teorii marginaliste (de maximizare) în care se porneşte de la ipoteza că orice agent economic este un maximizator raţional care adoptă decizii pentru schimbarea factorilor de producţie, pentru determinarea cantităţii de realizat sau a preţului, etc. numai la acele nivele la care un indicator este maxim; acesta din urmă poate fi profitul, cota de piaţă, volumul vânzărilor, etc. Astfel, spre deosebire de teoreticienii din prima categorie care se pronunţă pentru angajarea firmei în acţiuni justificate de un comportament organizaţional satisfăcător, adepţii concepţiei marginaliste urmăresc acţiunile economice maximizatoare, în mod tradiţional de profit.

Comportamentul ex post / ex ante

În practică, firma care analizează comportamentul său ex post explicând factorii care au stat la baza deciziei pentru acţiunile deja întreprinse îşi găseşte suport în teoria organizaţională, dar de cele mai

47

multe ori, agentul economic încearcă să prevadă acţiunile pe care le va desfăşura în scopul maximizării profitului, ceea ce înseamnă că un comportament ex ante este o manifestare a teoriei marginaliste. Desigur, firma poate urmări şi alte obiective în afara realizării profitului maxim; aceasta, cu atât mai mult cu cât astăzi funcţionarea pe baza separării management-ului de subiectul proprietăţii face posibilă distincţia între interesele manager-ului şi cele ale proprietarului. De exemplu, primul poate fi preocupat de consolidarea poziţiei sale, creşterea publicităţii firmei, vânzarea mărfurilor într-un mediu economic stabil, etc. în timp ce celălalt continuă să păstreze profitul maxim drept un obiectiv fundamental în activitatea economică a firmei.

Astfel, scopul final al activităţii fiind cunoscut, agentului economic îi revine obligaţia adoptării celor mai avantajoase decizii. Dar, realitatea economică arată că există o multitudine de posibilităţi de producţie, respectiv de combinare a factorilor de producţie, de alegerea uneia dintre ele depinzând profitul firmei şi toate celelalte obiective derivate ale sale. De aceea, dinamismul şi complexitatea vieţii economice contemporane impun o analiză profundă a procesului de producţie pentru afirmarea şi succesul firmei pe piaţă. Astfel, se pot afla răspunsurile la întrebările de tipul: care este cea mai eficientă variantă de combinare a factorilor de producţie, cât trebuie să producă firma pentru ca mărimea cheltuielilor sale să fie minimă, care este combinaţia optimă a factorilor de producţie?

Pentru aceasta, în literatura economică se apelează la informaţiile oferite de legea tehnică a corelaţiei input-output, dintre calitatea, cantitatea şi structura factorilor de producţie şi bunul economic realizat, care se exprimă printr-o funcţie de producţie.


Comentaţi în maxim 500 cuvinte următoarea schemă:

[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

48

Funcţia de producţie şi optimul producţiei

Într-o activitate productivă sunt antrenaţi numeroşi factori de producţie dar în general, ei pot fi consideraţi elemente de muncă sau de capital. Dacă numai unul dintre acestea (munca sau capitalul) are caracter variabil, procesul de producţie se supune unei anumite funcţii de producţie, dar dacă procesul combinării resurselor se desfăşoară în condiţiile variaţiei atât a factorului muncă cât şi capital, rezultatul obţinut este altul iar funcţia de producţie este mai complex.

Tabelul 3.1: Funcţia de producţie şi optimul producţieiElementul de Funcţia de producţie obţinută în condiţiile variabilităţii acomparaţie 1 Factor de producţie 2 Factori de producţie1. Identificarea factorului variabil

În general munca (L), respectiv numărul de lucrători antrenaţi într-un proces de producţie diferă, iar factorul capital (K) rămâne constant.

Dacă produsul realizat este complex, poate fi admisă variaţia atât a muncii (L) cât şi a capitalului (K), iar posibilităţile de producţie se multiplică.

2. Exemplificare Un laborator de cofetărie care produce cantităţi diferite de prăjituri numai pe baza modificării numărului de lucrători sau a numărului de ore lucrate.

O firmă producătoare de asemenea de prăjituri dar care modifică nu numai factorul muncă dar şi elementele de capital.

3. Forma funcţiei de producţie (Q)

Q= f(L) Q= f(K,L)

4. Reprezentarea funcţiei de producţie

5. Interpretarea funcţiei de producţie

Deşi din punct de vedere tehnic firma poate produce orice cantitate corespunzătoare mărimii de factor variabil, economic, este justificată numai producţia care foloseşte între 4 şi 7 unităţi de muncă. La acest rezultat se ajunge prin compararea produsului fizic marginal cu cel mediu, astfel:

Suprafaţa de producţie astfel obţinută reflectă o mulţime de posibilităţi de combinare a factorilor de producţie. Dar, ca şi în situaţia alăturată, deşi din punct de vedere tehnic toate aceste variante sunt posibile, economic se justifică numai o parte a lor. Pentru a vedea care variante se află în atenţia agentului economic

49

Se observă pe de o parte că dacă cea de-a 8 unitate de muncă ar fi utilizată s-ar înregistra scăderea nivelului de producţie (produs marginal negativ) iar pe de altă parte intervalul 0- 4 unităţi de

se realizează o secţionare a aşa-numitului "deal de producţie" (production hill) pe mai multe nivele:

muncă corespunde unor câştiguri crescătoare în care condiţii, suplimentarea cantităţii de muncă se desfăşoară pe măsura creşterii eficienţei producţiei.De aceea, aria producţiei optime este cea a randamentelor (câştigurilor) descrescătoare (intervalul 4-7 unităţi de muncă). Grafic acest segment se poate evidenţia astfel:

unde

M = nivelul maxim al producţiei;x0, x1, x2= producţiile măsurate pe axa verticală la trei nivele de secţionare, astfel că x2> x1> x0.Se consideră că un factor de producţie este folosit eficient dacă suplimentarea lui duce la creşterea producţiei; invers, dacă creşterea cantităţii de factor duce la scăderea producţiei, acesta este folosit ineficient. Acest raţionament aplicat celor patru cadrane duce la următoarele rezultate:Cadran I: L folosit eficient (producţia creşte de la x0 la x1 dacă se majorează cantitatea de muncă de la l1 la nivelul l2 corespunzătoare aceleiaşi cantităţi de capital K1); K folosit eficient (producţia creşte de la x0 la x1 dacă se majorează cantitatea de capital de la k1 la k2

corespunzătoare aceleiaşi cantităţi de muncă l1).Cadran II: L folosit ineficient (producţia scade de la x1 la x0 dacă se majorează cantitatea de muncă de la nivelul l3 la l4 corespunzătoare aceleiaşi cantităţi de capital K1); K folosit eficient.Cadran III: L folosit ineficient; K folosit ineficient.

50

Cadran IV: L folosit eficient; K folosit ineficient.Ori cheltuielile cu un factor de producţie nu se justifică dacă acesta nu este folosit eficient. De aceea, posibilităţile de producţie oferite de cadranele II, III, IV sunt evitate de producători.Ca urmare, aria producţiei eficiente se manifestă numai în situaţia combinării cantităţilor de factori de producţie între care există o relaţie invers propor-ţională: creşterea unuia atrage automat reducerea celuilalt.

6. Aria de aplicabilitate a funcţiei de producţie

În practică, cazurile în care producţia diferă în funcţie de mărimea numai a unui factor de producţie, ceilalţi fiind consideraţi constanţi sunt rare, iar cele care se întâlnesc sunt ale unor producţii rudimentare.

În general, deşi în economia contemporană producţia unui bun economic se desfăşoară pe baza combinării a numeroşi factori de producţie: materii prime, materiale, combustibili, maşini, utilaje, echipamente industriale, resurse de muncă aceştia pot fi grupaţi în elemente de capital şi de muncă. În contextul adaptării agenţilor economici la cerinţele pieţei, se impune necesitatea modificării condiţiilor de producţie în diferite variante ceea ce se manifestă prin variaţia factorului muncă împreună cu capitalul sub aspect cantitativ sau calitativ.

Aşadar, analizând informaţiile furnizate de funcţia şi suprafaţa de producţie agentul economic poate alege varianta optimă de producţie în concordanţă cu care îşi elaborează o strategie de piaţă avantajoasă; aceasta însă trebuie să facă parte din domeniul utilizării eficiente al factorilor de producţie folosiţi pentru ca toate cheltuielile cu factori – muncă şi capital – să fie justificate economic. Prin urmare, nivelele producţiei care fac obiect de analiză în continuare reflectă relaţia indirectă dintre factorii de producţie. De aceea, acelaşi nivel de producţie poate fi obţinut fie cu mai multă muncă şi mai puţin capital, fie cu mai puţină muncă şi mai mult capital, aceasta în virtutea ratei marginale de substituire între cei doi factori de producţie. În teoria economică ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie care permit obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei este dat de curba izoprodusului (izocuantă), astfel:

51

unde Q0, Q1, Q2= nivelele de producţie;

L= munca; K= capitalul.În acest moment producătorul îşi propune să

răspundă la întrebările: Care este producţia care îi asigură profitul maxim şi Care este combinaţia de factori de pro-ducţie pentru care optează în vederea realizării nivelului de producţie maximizator de profit?


Prezentaţi sintetic două situaţii de acţiune a legii randamentelor marginale descrescătoare.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Funcţia de utilitate

Indiferent de mobilul de cumpărare sau de comportamentul adoptat, consumatorul urmăreşte satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor care-i asigură cea mai mare satisfacţie. Scopul urmărit de consumator este identificat în literatura de specialitate, sub mai multe forme: maximizarea utilităţii, maximizarea consumului, maximizarea satisfacţiei, maximizarea alegerii, maximizarea calităţii vieţii.

Toate informaţiile privind satisfacţia consumatorului oferită de diferite cantităţi de bunuri sunt exprimate cu ajutorul funcţiei de utilitate (U); ea reprezintă o descriere a preferinţelor pentru diferite combinaţii de mărfuri, fiind dependentă de cantităţile acestora (x1, x2, ... xn), adică U= U(x1, x2, ... xn) . "Scopul funcţiilor de utilitate este de a aduce un plus de cunoaştere permiţând construirea unor tablouri simplificate asupra actelor omului. Asemenea modele nu urmăresc să descrie realitatea; ele caută să stabilească o situaţie simplificată cu aceeaşi structură logică ca mult complicata realitate, în scopul folosirii primeia pentru înţelegerea celeilalte." Desigur, atunci când alegerea consumatorului este limitată la două bunuri sau grupe de mărfuri, utilitatea depinde de cantităţile

52

consumate din bunurile respective: U= U(x1, x2). Mai mult decât atât, utilitatea resimţită de un cumpărător diferă în funcţie de cantităţile de bunuri combinate; de exemplu, o combinaţie de mărfuri poate genera utilitatea totală U(x1,x2)= 3x1+2x2, în timp ce o altă combinaţie de aceleaşi bunuri poate conduce la funcţia de utilitate U(x1,x2) = 6x1+4x2. Rezultă de aici, că U(x1, x2)= 2U(x1, x2), ceea ce înseamnă că un consumator resimte diferite satisfacţii totale dacă bunurile consumate se combină în mărimi diferite. Astfel, fiecare individ beneficiază de o suprafaţă de utilitate, adică de un ansamblu de satisfacţii totale diferite, atunci când alegerea sa este limitată la două bunuri sau categorii de produse:

Evident, utilitatea creşte pe măsură ce se majorează consumul fiecărui bun, proiecţia nivelelor de utilitate în planul orizontal definind curbele de izoutilitate, adică totalitatea combinaţiilor de bunuri care generează aceeaşi satisfacţie consumatorului:

Astfel, pentru toate combinaţiile A, B şi C care presupun cantităţile (x1A, x2A), (x1B, x2A), şi respectiv (x1B, x2C), consumatorul resimte aceeaşi satisfacţie, ele generând acelaşi nivel al utilităţii, U3; dar, individul nu este indiferent faţă de aceste alternative, deoarece la un nivel dat al preţurilor, el nu va cumpăra niciodată acea combinaţie de bunuri de cantităţi mai mari în schimbul alteia, pentru care ar plăti mai puţin. Cum între variantele A şi B, cumpărătorul va alege întotdeauna prima alternativă, deoarece x1A < x1B, iar între variantele B şi C, acesta va prefera de asemenea, prima alternativă, deoarece x2A< x2C, rezultă, în virtutea principiului tranzitivităţii, că între A şi C, consumatorul alege prima variantă. Aşadar, consumatorul raţional optează numai pentru o combinaţie de tipul A, ceea ce înseamnă că din punct de vedere economic, interesează numai alternativele situate pe porţiunea descrescătoare a curbelor de utilitate. Astfel, curbele de indiferenţă corespund unor nivele diferite de utilitate, existând o multitudine de nivele, respectiv de combinaţii de bunuri generatoare de satisfacţii diferite:

53

Ca şi în cazul teoriei producătorului, la acelaşi nivel de utilitate, consumatorul poate opta, fie pentru o cantitate mai mare din marfa 1 şi mai mică din bunul 2, fie invers, adică bunurile sunt substituibile cantitativ.

În acest moment, consumatorul îşi propune să răspundă la întrebările:

Care este utilitatea care îi asigură satisfacţia maximă? Care este combinaţia de mărfuri pentru care optează în

vederea obţinerii nivelului de utilitate maxim?


Realizaţi o analiză comparativă între funcţia de producţie şi funcţia de utilitate, identificând cel puţin 5 elemente de comparaţie (criterii).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

3.2. Analiza funcţiei costurilor şi a celei a bugetului de consum

Funcţia costurilor

Odată ce producătorul cunoaşte care îi sunt posibilităţile tehnice de producţie, procedează la analiza economică a acestora pentru a alege cea mai eficientă variantă de combinare a factorilor de producţie. Condiţia de eficienţă este cea a costului minim al producţiei şi îmbracă una din următoarele forme echivalente:

rata produselor fizice marginale ale oricăror doi factori de

54

producţie trebuie să egaleze rata preţurilorPFML/ PFMK= PL/ PK

produsul fizic marginal pe unitate monetară cheltuită trebuie să fie acelaşi pentru fiecare factor productiv

PFML/ PL= PFMK/ PK= ... preţurile factorilor de producţie şi produsele fizice

marginale trebuie să fie proporţionale, factorul de proporţionalitate fiind costul marginal (CM) al producţiei:

CM * PFML= PL ; CM * PFMK= PK

Aşadar, cheltuielile totale (CT) ale producătorului fiind date me suma produselor dintre cantităţile de factori de producţie (L, K) şi preţurile corespunzătoare, (PL, PK) rezultă relaţia matematică a costurilor de producţie:

CT= L* PL+ K* PK sau K= - PL/ PK* L+ CT/ PK Într-o reprezentare grafică în planul (L, K) funcţia costurilor ia

forma următoare:Dacă un agent economic îşi

propune să nu cheltuiască mai mult decât mărimea CT pentru procurarea de factori de producţie, cunoscând preţurile unei unităţi de muncă şi de capital (PL, PK), atunci el poate cel mult să cumpere CT/ PL unităţi de muncă dacă renunţă complet la factorul capital, sau cel mult CT/ PK

unităţi de capital dacă renunţăcomplet la factorul muncă; desigur, în practică asemenea situaţii extreme nu se întâlnesc, ci producătorul alege o variantă de combinare intermediară. Dar, cu aceeaşi sumă de bani (CT) el poate alege o multitudine de soluţii fie combinaţia A căreia îi corespund cantităţile L1 şi K2 fie B care constă în unirea altor mărimi L2 şi K1 fie alte variante.

Astfel, dreapta izocostului "defineşte ansamblul de combinaţii posibile ale factorilor de producţie pe care producătorul are posibilitatea să le obţină ţinând seama de constrângeri deja precizate".

Dar care este varianta cea mai avantajoasă dintre cele care necesită acelaşi cost total? Altfel spus, problema producătorului devine maximizarea producţiei la un cost dat sau minimizarea costului pentru o producţie determinată.

Funcţia bugetului

Consumatorul, deşi cunoaşte combinaţiile de mărfuri pentru care resimte satisfacţii mari, el practic, nu poate opta pentru o utilitate oricât de ridicată, datorită restricţiei bugetare, adică capacităţii sale limitate de achiziţie a mărfurilor, respectiv nivelului venitului pentru consum. Astfel, suma produselor dintre preţurile mărfurilor şi cantităţile solicitate trebuie să coincidă cu bugetul de consum, adică V=P1*Q1 +P2*Q2+ ... +Pn*Qn , unde V= venitul consumatorului, P1, P2, ... Pn preţurile mărfurilor şi Q1, Q2, ... Qn cantităţile solicitate din mărfurile 1, 2, ... n; desigur, pentru două bunuri A şi B: V= PA*QA+ PB*QB sau QB = - (PA / PB)* QA + V/PB .

Într-o reprezentare grafică, funcţia bugetului ia forma următoare:

55

Figura 3.1: Funcţia bugetului

Deci, dreapta bugetului defineşte ansamblul combinaţiilor de mărfuri pe care consumatorul le poate obţine ţinând seama de constrângerea sumei de bani destinate consumului.


Exemplificaţi numeric limitele de cheltuire a resurselor pentru producător (CT/PK şi CT/PL) şi pentru consumator (V/PA şi V/PB).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

3.3. Analiza izocuante-izocosturi şi a corelaţiei dintre curbele de utilitate şi liniile bugetare

Optimul producătorului

Logica producătorului poate fi structurată pe două planuri:Plan De la combinarea factorilor la funcţia de producţie.tehnic De la funcţia de producţie la izocuante. De la veniturile disponibile şi preţurile factorilor la Plan mărimea costului de producţie.economic De la costul total la izocosturi.

pentru ca apoi, de la izocuante şi izocosturi să se determine funcţia ofertei.Astfel, un agent economic nu poate depăşi o mărime dată a

56

cheltuielilor de producţie, fără a înregistra scăderea profitului şi chiar pierderi. De aceea, restricţia bugetară, dată de veniturile sale şi de preţurile factorilor de producţie, îl obligă să opteze pentru un nivel specific de producţie:

Figura 3.2: Nivel specific de producţie

Deşi tehnic se pot realiza fie nivelele Q0, Q1, Q2 de producţie, fie altele, economic se impune cerinţa încadrării costului de producţie în limita bugetară.

Aceasta înseamnă că economic este posibilă orice producţie care nu depăşeşte dreapta costului.

Dar optimă pentru producător este producţia maximă care poate fi obţinută în condiţiile unui cost dat; altfel, fie resursele nu ar fi valorificate în întregime, fie ar necesita cheltuieli mai mari.

Despre nivelele Q0, Q1, Q2 se poate afirma că: producţia Q2 este tehnic posibilă, dar economic de nerealizat; producţia Q0 este tehnic posibilă, dar din punct de vedere economic ineficientă; producţia Q1 este tehnic posibilă şi eficientă din punct de vedere economic.

Aşadar, optimul producătorului se atinge la nivelul maxim al producţiei care poate fi realizată în condiţiile limitei costurilor, restricţie impusă de preţurile cantităţilor necesare de factori de producţie şi de veniturile firmei. Grafic, acest optim corespunde punctului de tangenţă între dreapta izocostului şi izocuantele înregistrate.

Echilibrul producătorului

În timp, nivelul optim al producţiei se modifică, iar factorii care generează schimbarea acestuia ţin de modificarea izocostului, respectiv a preţului factorilor sau a venitului disponibil pentru achiziţionarea lor, deci a cantităţii de factori antrenaţi în producţie.

Astfel, faţă de o situaţie iniţială, considerată de referinţă, a unor costuri CT= L* PL+ K* PK producţia de echilibru (Q0) se modifică astfel:

Tabelul 3.2: Producţia de echilibruFactorul generator de schimbarea optimului în producţie

Noua formă a izocostului

Reprezentarea grafică a echilibrului producătorului

Consecinţa asupra nivelului producţiei optime

57

1. Cresc preţurile factorilor de producţie în aceeaşi proporţie (de n ori)

CT= n*L* PL+ n*K* PK

Panta dreptei nu se modifică

Producţia scade (Q1<Q0)

2. Scad preţurile factorilor de pro-ducţie în aceeaşi proporţie (de m ori)

CT= L* PL/m+ K* PK/mPanta dreptei nu se modifică

Producţia creşte (Q2>Q0)

3. Cresc cheltuielile de producţie de n’ ori, adică firma este dispusă să suporte de n’ ori mai multe cheltuieli

n'* CT= L* PL+ K* PK



4. Scad cheltuielile de producţie de m’ ori, adică firma reduce cheltuielile cu factori de m’ ori

CT/m’ = L* PL+ K* PK



5. Creşte preţul muncii de r ori, preţul celuilalt factor nemodificându-se

CT= r* L* PL+ K* PK

Panta dreptei se modifică


6. Scade preţul muncii de r’ ori, preţul celuilalt factor nemodificându-se

CT= L* PL/ r’+ K* PK



58

7. Creşte preţul capitalului de S ori, preţul muncii nemodificându-se

CT= L* PL+ s* K* PK



8. Scade preţul capitalului de S’ ori, preţul muncii nemodificându-se

CT= L* PL+ K* PK/ s’Panta dreptei se modifică


9. Creşte preţul muncii mai mult decât scade preţul capitalului (de t ori creşte primul, de v ori scade celălalt)

CT= t* L* PL+ K* PK/ vPanta dreptei nu se modifică

Aici produc-ţia se menţine la nivelul Q0. Dar ea poate creşte sau se poate reduce în funcţie de raportul de mărime dintre creşterea unui preţ şi scăde-rea celuilalt.

10. Scade preţul muncii mai mult decât creşte preţul capitalului (de t’ ori scade primul, de v’ ori creşte celălalt)

CT= L* PL/ t’+ v’* K* PK

Şi aici, producţia se menţine la nivelul Q0, dar ea poate creşte sau se poate reduce în funcţie de raportul de mărime dintre modificările celor două preţuri şi sensurile acestor modificări.

Prin urmare: dacă preţul unui factor de producţie creşte sau cresc preţurile ambilor

factori antrenaţi în producţie indiferent de proporţia dintre aceste majorări, nivelul optim al producţiei scade; aceasta deoarece scumpirea unuia sau mai multor factori de producţie reduce cantitatea folosită în procesul combinării şi deci şi volumul bunurilor realizate. Acelaşi efect îl are şi scăderea nivelului cheltuielilor posibil de suportat de firmă.

invers, scăderea preţului unuia sau mai multor factori de producţie duce la majorarea producţiei optime deoarece ieftinirea lor oferă posibilitatea antrenării în producţie de cantităţi suplimentare de

59

factori. Acelaşi efect îl are şi creşterea veniturilor disponibile ale firmei, respectiv majorarea cheltuielilor de producţie.

Expansiunea producţiei

Problema producătorului devine nu atât minimizarea costurilor la o producţie dată, cât mai ales ajustarea mărimii cheltuielilor pentru ca producţia generată de acestea să fie considerată eficientă. În plus, întrebarea cu cât trebuie să-şi mărească cheltuielile o firmă care doreşte să majoreze producţia la un anumit nivel îşi găseşte răspuns în analiza izoprodus-izocost.

Aşadar, cea mai evidentă modalitate de creştere a producţiei este alocarea de fonduri suplimentare pentru cumpărarea de factori de producţie; în aceste condiţii echilibrul producătorului evoluează pe o traiectorie (curbă) de expansiune (expansion path):

Figura 3.3: Curba de expansiune pentru echilibrul producătorului

Dar o asemenea adaptare a factorilor de producţie care să conducă la sporirea nivelului producţiei cere un timp relativ îndelungat; cu alte cuvinte, extinderea producţiei pe termen scurt se poate desfăşura pe seama antrenării numai de unităţi suplimentare de muncă, factorul capital fiind rigid. Dacă faţă de nivelul iniţial de producţie Q1 obţinut prin combinarea cantităţilor L1 şi K1 firma antrenează în producţie o cantitate de muncă mai mare (L2) la aceeaşi mărime a capitalului, producţia poate fi realizată în condiţii optime dacă sporul cheltuielilor (DCT) suportate de firmă justifică sporul de factor muncă folosit. Se observă deci, că forma traiectoriei de expansiune este orizontală pe termen scurt.

În practică, adaptarea producţiei la cerinţele pieţei se asigură cu bune rezultate pe termen lung. Astfel, traiectoria de expansiune (pe termen lung) care exprimă producţiile maxime ce se pot obţine pentru diferite volume totale de cheltuieli poate fi transpusă în curba costurilor totale corespunzătoare producţiilor optime care reflectă deci mărimea cheltuielilor suportate de firmă cu varianta de combinare a factorilor de producţie generatoare de producţii optime. Pentru aceasta, planul de reprezentare se modifică din (L,K) în (Q,CT):

60

Figura 3.4: Modificare plan de reprezentare pentru curba de expansiune

Astfel determinat, costul total nu este suficient pentru ca decizia de creştere a producţiei să fie adoptată; aceasta deoarece producătorul este preocupat de nivelele costului mediu (C) şi ale costului marginal (CM) precum şi de raportul dintre acestea. Concret, relaţia CM - C reflectă acţiunea legii randamentelor descrescătoare de la nivelul de producţie căreia îi corespunde un cost marginal crescător. Cu alte cuvinte producătorul este interesat să producă peste dimensiunea caracterizată de randamente crescătoare şi economii de scară în care costul marginal descreşte. Astfel, producţia oferită de producător se supune unor câştiguri descrescătoare; altfel, activitatea firmei ar fi ineficientă din punctul de vedere al combinării factorilor de producţie.

Aşadar, cantitatea oferită de producător la diferite nivele de preţ capătă în virtutea legii randamentelor descrescătoare o evoluţie ascendentă, iar curba ofertei se suprapune cu cea a costului marginal crescător:

Desigur, la un moment dat, cantitatea ofertei este în funcţie de preţul pieţei, iar dacă nivelul acestuia nu depăşeşte costul de producţie, agentul economic înregistrează pierderi. De aceea, la un preţ al pieţei generator de profit economic, firma va fi interesată să producă acele

nivele pentru care şi costul mediu este crescător, adică cantităţi mai mari. Însă, identificarea ofertei cu ansamblul cantităţilor oferite în condiţii de costuri unitare ascendente, adică a ofertei creată în condiţii de combinare eficientă a factorilor de producţie cu oferta dorită de producător în

61

condiţiile unui preţ al pieţei peste costul mediu este greşită; aceasta deoarece, dacă producătorul poate decide asupra variantei de combinare a factorilor de producţie, el nu poate în general decide asupra preţului pieţei, care este o variabilă exogenă activităţii sale şi în funcţie de care îşi elaborează strategia de piaţă. De aceea, construirea funcţiei de ofertă a producătorului aşa cum o face G. Abraham-Frois în maniera în care "curba ofertei întreprinderii este reprezentată prin porţiunea din curba costului marginal situată deasupra curbei costului total mediu" nu este decât un caz particular al ofertei în care firma are certitudinea că funcţionează eficient, adică îşi recuperează cheltuielile de producţie ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă aceasta dispune de capacitatea de a influenţa în mod hotărâtor preţul pe piaţă.

Astfel, prin analiza izocuante-izocosturi producătorul determinând mai întâi producţia optimă posibil de realizat în condiţii de combinare eficientă a factorilor de producţie, stabileşte traiectoria de expansiune a producţiei în condiţiile creşterii cheltuielilor cu factori pentru ca pe baza costurilor totale aferente diferitelor nivele de producţie să poată apoi analiza cheltuielile unitare şi costurile marginale în funcţie de care îşi elaborează funcţia ofertei.


Interpretaţi în baza graficului relevant, relaţia dintre costul marginal şi costul mediu.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Optimul consumatorului

Consumatorul, ca şi producătorul se confruntă cu situaţia de a decide asupra combinaţiei de bunuri maximizatoare de satisfacţie. Astfel, nivelul optim de cumpărare este înregistrat pentru acea cantitate de mărfuri la care utilitatea totală resimţită de consumator corespunde cu utilizarea întregului venit al acestuia; altfel spus, maximul de satisfacţie în condiţiile restrictive de venit se atinge atunci când sunt achiziţionate acele cantităţi pentru care întregul venit a fost cheltuit. Din punct de vedere grafic, linia venitului este tangentă la o curbă de indiferenţă, punctul de tangenţă corespunzând combinaţiei optime.

62

Nivelul optim al consumatorului, faţă de o situaţie iniţială, în care utilitatea maximă U este generată de cantităţile QA0 şi QB0 ale mărfurilor A şi B vândute la preţurile PA şi PB, când venitul consumatorului este V= PA*QA+ PB*QB se modifică, după cum urmează:

Tabelul 3.3: Nivelul optim al consumatoruluiFactorul generator de schimbarea optimului în consum

Noua formă a liniei venitului de consum

Reprezentarea grafică a echilibrului consumatorului

Consecinţa asupra nivelului utilităţii (satisfacţiei) optime

1. Cresc preţurile mărfurilor în aceeaşi proporţie (de n ori)

V= n*QA* PA+ n*QB* PB


Utilitatea scade (U1<U0)

2. Scad preţurile mărfurilor în aceeaşi proporţie (de m ori)

V= QA* PA/m+ QB* PB/mPanta dreptei nu se modifică

Utilitatea creşte (U2>U0)

3. Creşte venitul consumatorului de n’ ori, adică este dispus să cheltuiască de n’ ori mai mult pentru consum

n'* V= QA* PA+ QB* PB



4. Scade venitul consumatorului de m’ ori, adică este dispus să cheltuiască de m’ ori mai puţin pentru consum

V/m’ = QA* PA+ QB* PB



5. Creşte preţul bunului A de r ori, preţul celeilalte mărfi rămânând la acelaşi nivel

V= r* QA* PA+ QB* PB



63

6. Scade preţul bunului A de r’ ori, preţul mărfii B fiind acelaşi

V= QA* PA/ r’+ QB* PB



7. Creşte preţul bunului B de s ori, preţul mărfii A nemodificându-se

V= QA* PA+ s* QB* PB



8. Scade preţul bunului B de s’ ori, preţul mărfii A rămânând la acelaşi nivel

V= QA* PA+ QB* PB/ s’Panta dreptei se modifică


9. Creşte preţul bunului A mai mult decât scade preţul mărfii B (de t ori creşte primul, de v ori scade celălalt)

V= t* QA* PA+ QB* PB/ vPanta dreptei nu se modifică

Utilitatea se menţine la nivelul U0. Dar aceasta poate creşte sau se poate reduce în funcţie de raportul de mărime dintre creşterea unui preţ şi scăderea celuilalt.

10. Scade preţul bunului A mai mult decât creşte preţul mărfii B (de t’ ori scade primul, de v’ ori creşte celălalt)

V= QA* PA/ t’+ v’* QB* PB

Şi aici, utilitatea se menţine la nivelul U0, dar aceasta poate creşte sau se poate reduce în funcţie de raportul de mărime dintre modificările celor două preţuri şi sensurile acestor modificări.

Rezultă că: dacă preţul unui bun creşte sau preţurile ambelor mărfuri care fac

obiectul cumpărării cresc, indiferent de proporţia dintre aceste majorări, nivelul optim al consumatorului se reduce; aceasta, deoarece scumpirea unui bun sau a ambelor produse generează scăderea cantităţii de mărfuri ce poate fi achiziţionată cu acelaşi venit. Acelaşi efect îl manifestă şi reducerea venitului de consum;

64

invers, scăderea preţului unui bun, sau a ambelor preţuri determină creşterea nivelului optim al satisfacţiei, deoarece ieftinirea mărfurilor oferă posibilitatea cumpărării de către consumator a unor cantităţi suplimentare de mărfuri. Acelaşi efect îl generează şi creşterea veniturilor disponibile pentru consum.

Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia venitului

Atunci când bugetul de consum se modifică, raportul dintre preţuri fiind acelaşi, echilibrul consumatorului se restabileşte la un nivel superior de utilitate, dacă sensul acestei variaţii este de creştere. Ca urmare, totalitatea combinaţiilor de bunuri care corespund maximului de satisfacţie, în condiţiile variaţiei venitului, când raportul dintre preţuri nu se schimbă, defineşte curba veniturilor consumatorului (consumer-income curve). Ea exprimă sensibilitatea consumatorului concretizată în modificarea cantităţilor de bunuri cumpărate la variaţia veniturilor, iat din punct de vedere grafic, reprezintă ansamblul tuturor punctelor de tangenţă dintre toate liniile bugetare generate de veniturile crescătoare şi curbele de indiferenţă; evident, proporţiile dintre preţurile produselor sunt neschimbate.

CVC = curba veniturilor consumatorului

U1, U2,U3 = curbe de utilitate

V1, V2, V3 = veniturile consumatorului

Figura 3.5: Curba veniturilor consumatorului

De aici, răspunsul consumului unui bun (A) la o schimbare a venitului (V1, V2, V3 ) se reflectă în reprezentarea curbei anterioare din planul (QA, QB), în planul (V,QA), adică a curbei Engel:

Figura 3.6: Curba Engel

În acest context, o marfă este considerată: normală (superioară), dacă consumul său creşte ca răspuns la o

majorare a venitului şi invers, scade ca răspuns la reducerea bugetului; în acest caz, elasticitatea cererii în funcţie de venit este cuprinsă în intervalul (0, 1);

inferioară, dacă consumul bunului descreşte ca răspuns la creşterea venitului şi invers, dacă creşte, ca răspuns la reducerea acestuia; aici, elasticitatea cererii faţă de venit este negativă;

65

ultrasuperioară, dacă elasticitatea cererii faţă de venit este supraunitară, bunurile intrând în categoria celor de lux.

Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia preţurilor

Atunci când bugetul de consum se modifică (cu modificarea proporţiilor dintre preţuri), echilibrul consumatorului se restabileşte de asemenea, la un nivel superior de utilitate. Ca urmare, totalitatea combinaţiilor de bunuri care corespund maximului de satisfacţie, în condiţiile variaţiei venitului, când raportul dintre preţuri se schimbă, defineşte curba preţurilor consumatorilor (consumer-price curve). Ea exprimă sensibilitatea consumatorului concretizată în modificarea cantităţilor de bunuri cumpărate la variaţia preţurilor, iar din punct de vedere grafic, reprezintă ansamblul tuturor punctelor de tangenţă dintre toate liniile bugetare care au un punct comun cu axa cantităţilor bunului B (al cărui preţ nu s-a modificat) şi curbele de indiferenţa din planul (QA, QB).

CPC = curba preţurilor consumatorului;V1, V2, V3 = curbele veniturilor generate de scăderea preţului bunului A când preţul

bunului B nu se modifică.Figura 3.7: Curba preţurilor consumatorului

Pornind de la curba preţurilor consumatorului, răspunsul consumului unui bun (A) la o schimbare a preţurilor sale (PA1, PA2, PA3) se reflectă cu uşurinţă, prin reprezentarea corelaţiilor cantitate-preţ, în planul (QA, P), adică a curbei cererii. Astfel, se pot determina cantităţile de marfă A ce pot fi cumpărate la preţuri diferite, într-o perioadă de timp.

S-a pus întrebarea de ce curba care descrie consumul sau cererea unei mărfi în funcţie de venit se numeşte curba Engel şi nu curba cererii. Explicaţia porneşte de la factorul a cărui variaţie determină cele două reprezentări: venitul sau preţul. Astfel, corelaţia dintre cantitatea ceruta dintr-o marfă de un consumator şi preţul acesteia se evidenţiază cu ajutorul curbei cererii, aceasta din urmă definindu-se drept ansamblul de cantităţi cerute la diferite nivele de preţ şi nu la diferite nivele ale venitului cumpărătorului. Desigur, cererea este influenţată de acesta din urmă, dar formarea sa are loc în baza corelaţiei cantitate-preţ.

La un sens descrescător al cererii, se ajunge şi prin mecanismul interpretării utilităţii marginale tipice, pe care William Baumol şi Alan Blinder au explicat-o prin cantitatea maximă de bani pe care un cumpărător este dispus să o plătească pentru o unitate suplimentară dintr-un bun. Asigurând corelaţia preţ unitar – cantitate suplimentară cerută pe piaţă, utilitatea marginală coincide într-o reprezentare grafică cu o curbă a cererii, iar legea cererii apare ca o interpretare a legii utilităţii marginale descrescătoare. În acest caz, echilibrul consumatorului se atinge pe baza

66

regulii de cumpărare optimă: "Un consumator va cumpăra mai mult dintr-un bun a cărui utilitate marginală (exprimată în bani) este mai mare decât preţul său şi va cumpăra mai puţin din marfa pentru care utilitatea marginală este mai mică decât preţul. Uneori, când P=UM, este îndeplinită condiţia de utilitate marginală maximă."


Identificaţi între 5-7 elemente de comparaţie care explică principalele condiţii de formare a ofertei şi cererii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]


Test de autoevaluare 3.1Un posibil răspuns poate fi:1. Situaţia 1: factor fix – pământul; factor variabil – capitalul (îngrăşământul).

La combinarea acestor factori de producţie, producţia creşte descrescător până la nivelul producţiei marginale zero;

2. Situaţia 2: factor fix – cantitatea de materia de învăţat de către studenţi; factor variabil – numărul de studenţi. La combinarea acestor factori, rezultatul optim se atinge identificându-se numărul de studenţi optim pentru asimilarea cunoştinţelor.

Test de autoevaluare 3.2Un posibil răspuns poate include ca elemente de comparaţie pentru funcţiile de

producţie şi utilitate:1. Variabilele rezultat (dependente);2. Variabilele independente;3. Factorii de influenţă;4. Optimul funcţiei utilitate;5. Reprezentarea grafică;6. Importanţă;7. Semnificaţie;8. Frecvenţa de practică.

67

Test de autoevaluare 3.3Un posibil răspuns:

Nr. Condiţiile de formare acrt. Elementul de comparaţie OFERTEI (Teoria

producătorului)CERERII (Teoria consumatorului)

1. Tipul agentului economic ale cărui interese sunt exprimate pe piaţă

Vânzător Cumpărător

2. Scopul fundamental al agentului economic

Maximizarea profitului

Maximizarea utilităţii

3. Instrumentul economic care surprinde ansamblul posibilităţilor de desfăşurare a activităţii definitorie (producţie/achiziţie)

Funcţia de producţie (izoprodus)

Funcţia de utilitate (izoutilitate)

4. Legi economice specifice pentru evoluţia producţiei/utilităţii

Legea randamentelor descrescătoare

Legea utilităţii marginale descrescătoare

5. Domeniul de manifestare a funcţiei de producţie/utilitate

Suprafaţa de producţie

Suprafaţa de utilitate

6. Procesul generator al suprafeţei de producţie/utilitate

Combinarea factorilor de productie

Combinarea de bunuri economice cumpărate

7. Restricţiile fundamentale în alegerea producţiei/consumului maximizator de profit/utilitate

costul de producţie preţurile factorilor de producţie

venitul cumpărătorului preţurile mărfurilor

8. Instrumentul economic care surprinde factorii restrictivi

Linia costului (izocostul)

Linia bugetului de consum (izovenit)

9. Formarea punctului de echilibru al producătorului / consumatorului

La nivelul pro-ducţiei la care izocostul este tangentă la curba funcţiei de producţie

La nivelul utilităţii la care linia bugetară este tangentă la curba utilităţii.

10. Ansamblul punctelor de echilibru ale producatorului/ consumatorului în condiţiile în care restricţia de cost/de venit se modifică datorită creşterii fondurilor destinate producţiei/ ca urmare fie creşterii venitului, fie scăderii preţului unui bun.

Curba de expansiune obţinută în planul (L, K).

Curba veniturilor consumatorilor; Curba preţurilor consumatorilor; obţinute în planul (QA, QB)

11. Proiecţia nivelelor de cost/venit sau preţ în planul (Q,CT)/(V,QA) sau (QA,P)

Curba costului total Curba Engel sau Curba cererii

12. Alegerea funcţiei care exprimă corelaţia preţului cu cantitatea oferită/cerută

Curba ofertei Curba cererii


1. Căutaţi în literatura de specialitate comportamente ale unor mari societăţi comerciale (doi) decise pe piaţă în baza orientărilor producţiei sau utilităţii. Comentaţi apoi aceste comportamente.

68

2. Elaboraţi un eseu de maxim 300 de cuvinte pornind de la aprecierea potrivit căreia profitul maxim se atinge la acel nivel al funcţiei care corespunde producţiei pentru care venitul marginal coincide cu nivelul costului marginal.


1. David Friedman, Price Theory, South Western Publishing Co., Cincinnati, 1990;

2. G. Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;3. W. Baumol, A. Blinder, Economics, Principles and Policy, Fifth Edition,

Harcourt Brace Javanovich Publishers, 1991;4. P. Samuelson, Economics, Twelfth Edition, Mcgraw-Hill Book Company,

1985.

69


Formarea preţurilor în diferite condiţii de piaţă

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 694.1. Preţurile în condiţii de concurenţă perfectă 694.2. Preţul de monopol4.3. Preţul pe piaţa cu concurenţă monopolistică4.4. Preţul de oligopol4.5. Preţul în condiţii de monopol bilateral4.6. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare4.7. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 44.8. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 4


Studiul unităţii de învăţare nr. 4 vă permite să: înţelegeţi mecanismul de formare a preţurilor pe piaţa perfectă; cunoaşteţi factorii determinanţi ai preţurilor în condiţiile principalelor forme de

concurenţă imperfectă.

4.1. Preţurile în condiţii de concurenţă perfectă

Importanţa analizei costurilor

Pe piaţa perfectă, numărul foarte mare al participanţilor la viaţa economică, atât vânzători cât şi cumpărători face ca acţiunile de influenţare a preţului pieţei ale oricărei firme, în mod individual să se dovedească zadarnice. În consecinţă, orice cantitate produsă este vândută la preţul de echilibru al pieţei, iar determinarea ofertei devine un proces pur endogen în care decizia producătorului se bazează numai pe analiza costurilor, subordonată cerinţei de maximizare a profitului.

Relaţiile dintre costuri

În contextul corelaţiilor dintre cheltuielile medii şi costul marginal, orice producător este interesat să obţină acele nivele de producţie care corespund randamentelor descrescătoare şi deci unui cost marginal crescător; grafic, acţiunea acestei legi se manifestă peste nivelul Q0.

Dar, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă a firmelor care este o caracteristică fundamentală a concurenţei perfecte obligă producătorii, pentru a-şi putea contiua activitatea să producă în condiţiile unui cost mediu inferior preţului pieţei; altfel, de exemplu dacă preţul este la nivelul P1 şi

70

firma produce cantitatea Q1, ea obţine pierderi şi este eliminată automat de pe piaţă.

Cerinţa minimă pentru ca firma să-şi continue activitatea este ca preţul pieţei să fie cel puţin la nivelul P2 la care pierderile se limitează la mărimea cheltuielilor fixe, cele variabile fiind recuperate prin vânzarea bunurilor. De aceea, oferta unei firme care funcţionează în condiţii de concurenţă perfectă asigură corespondenţa dintre preţul pieţii şi cantităţile de producţie care depăşesc nivelul celei specifice unei activităţi numai acoperitoare de cheltuieli variabile.

Cererea şi oferta pe piaţa perfectă

Oferta pe piaţa perfectă se obţine prin agregarea ofertelor individuale ale firmelor care funcţionează în condiţii de concurenţă perfectă, acestea formându-se pentru fiecare agent economic la nivelele de producţie pentru care costul marginal depăşeşte costul variabil mediu; iar curba ofertei individuale coincide cu cea costului marginal situată deasupra curbei costului variabil mediu.

Apare astfel, incompletă concluzia cu privire la curba ofertei optime pe care Aurel Iancu o constată sub forma identităţii "între curba costurilor marginale şi curba ofertei" deoarece, după cum s-a demonstrat numai o porţiune a curbei costului marginal respectă această suprapunere.

Desigur, pe termen lung, evoluţia ofertei agregate cade sub incidenţa elasticităţii perfecte; aceasta, deoarece la preţul pieţei se asigură, datorită omogenităţii produselor, vânzarea oricărei cantităţi totale, indiferent de numărul agenţilor economici, care se menţine ridicat.

În aceste condiţii, în care preţul este o variabilă necontrolabilă, cantitatea vândută rămâne singurul mijloc pentru creşterea veniturilor prin majorarea încasărilor obţinute din vânzarea bunurilor. Venitul total (Vt) apare într-o dependenţă evidentă faţă de volumul vânzărilor (Q) şi preţul unitar de pe piaţă (P0), adică Vt=Q* P0. De asemenea, venitul mediu ( ), exprimând încasările pe unitatea de produs vândută, ajunge să coincidă cu preţul unitar: = Vt/Q= (Q*P0)/Q= P0. Înseamnă că venitul suplimentar pe care îl generează producătorului comercializarea unei unităţi adiţionale de produs, adică venitul marginal (VM) coincide tot cu preţul unitar: VM= DVt/DQ= (V1-V0)/(Q1-Q0)= V1-V0= Q1*P0-Q0*P0= P0*(Q1-Q0)= P0 .

în care:Cf = curba cererii firmei;

C = curba cererii pe piaţă;

VT = venit total.

Figura 4.1: Cererea pe piaţa perfectă

Se observă şi potrivit reprezentării grafice, că formarea cererii individuale reflectă condiţiile pieţei, fiind orizontală la nivelul preţului de echilibru P0. Pe de o parte, o creştere a preţului printr-o decizie separată, respectiv individuală, ar genera deplasarea cumpărătorilor la producătorii similari şi deci, imposibilitatea desfacerii bunurilor respective. Pe de altă parte, capacitatea de producţie a unei firme, fiind mult neacoperitoare pentru cererea pieţei, vânzătorul are desfacerea asigurată pentru orice cantitate produsă.

71

În schimb, cererea totală de piaţă este descrescătoare şi determinată de deciziile tuturor cumpărătorilor individuali. Aceasta fiind obţinută în mod agregat, prin însumarea cantităţilor cerute de cumpărători la diferite nivele posibile de preţ pare a contrazice caracterul orizontal al cererilor individuale a căror însumare trebuie să fie de asemenea, o curbă orizontală. Însă specificitatea pieţei perfecte este în măsură să explice de ce dacă cererea individuală este orizontală, cererea agregată este descrescătoare. Este vorba aici, de atomicitatea agenţilor economici şi de libera intrare pe piaţă a noilor firme, în virtutea cărora, orice nou agent economic este acceptat pe piaţă asigurându-i-se posibilitatea comercializării întregii cantităţi produse. Înseamnă că oricâţi producători ar exista, piaţa perfectă este în măsură să accepte şi alte noi firme, tocmai în baza dimensiunii superioare a cererii totale de piaţă, faţă de suma cererilor individuale ale firmelor producătoare.

Prin urmare, cererea pe piaţa cu concurenţă perfectă se obţine prin agregarea cererilor individuale ale cumpărătorilor, iar cererile firmelor producătoare se formează ca cereri individuale orizontale, la nivelul preţului unitar de pe piaţă; curba cererii unei firme coincide cu cea a venitului marginal.

Într-o asemenea situaţie de piaţă, puterea economică individuală a firmelor fiind scăzută, fiecare agent economic producător îşi comercializează bunurile la preţul pieţei, pe care nu îl poate influenţa. Aceasta este în avantajul său, deoarece chiar dacă producătorul ar putea practica un alt preţ, acesta ar fi cel maximizator de profit, care pe piaţa perfectă coincide cu preţul de echilibru. Semnificative în acest sens sunt reprezentările următoare:

unde Cf, C = cererea la nivel de firmă, respectiv piaţă;

O = oferta totală de piaţă;

CM, C = costul marginal şi cel mediu;

VM = venitul marginal;Cp = costul de producţie corespunzător producţiei Q*;

P = preţul pieţei.Figura 4.2: Preţul pe piaţa perfectă

Astfel, la nivel de firmă, decizia de preţ este luată în favoarea practicării preţului maximizator de profit, care corespunde nivelului Q* de producţie, deci pentru care VM=CM. Evident, la orice nivel superior de producţie, VM<CM, ceea ce înseamnă că nici un producător nu va accepta creşterea producţiei peste Q*.

În acelaşi timp, pe piaţă preţul de echilibru se obţine din interacţiunea cererii agregate cu oferta totală, el corespunzând nivelului preţului individual maximizator de profit deoarece, în condiţii de

72

concuremţă perfectă, tot ceea ce se produce, se vinde, agenţii economici dispunând de informaţie perfectă şi de posibilitatea înregistrării profiturilor maxime. Desigur, într-un eventual dezechilibru pe piaţă, fie în sensul excedentului de ofertă peste cerere, fie al surplusului cererii peste ofertă, preţul mai ridicat decât cel de echilibru în primul caz şi preţul mai scăzut decât preţul de echilibru, în cealaltă situaţie, cunosc tentinţa de reducere, respectiv majorare, până la nivelul echilibrului, la care cantitatea carută coincide cu cea oferită.

Astfel, preţul de pe piaţa perfectă se formează în funcţie de raportul dintre cererea agregată şi oferta agregată la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic înregistrează profitul maxim.

În economia românească, evoluţia preţurilor pe piaţa ţărănească ca piaţă care aproximează cel mai bine condiţiile concurenţei perfecte este studiată permanent. Astfel, Comisia Naţională pentru Statistică întocmeşte decadal o informare operativă privind preţurile şi cantităţile de produse agroalimentare, vândute de producătorii agricoli în piaţa ţărănească, pe localităţi; centralizate şi prelucrate, datele servesc la surprinderea dinamicii preţurilor acestor produse comercializate, în general, pe piaţa ţărănească şi vândute în municipii reşedinţă de judeţ. Astfel, pe fondul creşterii generalizate a preţurilor, se remarcă diferenţe în majorarea acestora, sporurile cele mai ridicate înregistrâdu-le preţurile la ceapă, morcovi, cartofi. Desigur că, pe lângă raportul dintre cerere şi ofertă, asupra preţurilor produselor agroalimentare îşi pun amprenta şi factorii naturali şi sezonieri, ca şi interesele producătorilor agicoli individuali, care de multe ori, înţelegând greşit procesul de liberalizare a preţurilor au practicat nivele exagerate de preţ, nejustificate şi chiar neacceptate de piaţă, preferând deteriorarea produselor decât scăderea preţurilor.


Realizaţi un eseu de maxim 300 cuvinte privind importanţa preţului de echilibru.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

73

4.2. Preţul de monopol

Oferta de monopol şi evoluţia cheltuielilor

Oferta de monopol se formează în funcţie de condiţiile de cost în cadrul cărora firma îşi desfăşoară activitatea, iar asupra acestora se observă influenţa factorilor generatori de o piaţă de monopol: existenţa domeniilor de interes strategic (monopol legal) a altora în care se manifestă costuri de producţie descrescătoare (monopol natural), proprietatea asupra unui patent de invenţie (monopol tehnologic), raritatea unor zăcăminte (monopol exercitat prin controlul asupra unor input-uri) sau folosirea unor tehnici comerciale (monopol asupra mărcii comerciale).

Astfel, dacă în situaţia unui monopol natural costul mediu şi cel marginal evoluează în sens descrescător în celelalte situaţii care pot fi exemplificate pe un monopol legal acestea se înscriu în domeniul randamentelor descrescătoare. În primul caz, ce corespunde în general reţelelor de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei, reţelelor de termoficare, de căi ferate, sistemelor de irigaţii explicaţia constă în economiile de scară ce se manifestă atunci când producţia singură a unui agent economic ar fi suficientă pentru satisfacerea cererii pe piaţă şi deci existenţa unor firme concurente nu se justifică nici tehnologic şi nici economic. În cealaltă situaţie, care vizează domenii cum ar fi fabricarea şi distribuţia unor medicamente, producţia şi comercializarea alcoolului, a banilor, a timbrelor, apărarea naţională, cantitatea oferită de firma de monopol tinde să se formeze la un nivel al preţului care asigură maximizarea profitului său economic. Dar, dacă acesta este prea ridicat comparativ cu preţul pe care poate să-l suporte piaţa, atunci prin intervenţia guvernamentală preţul de monopol primeşte o limită maximă sub care poate fi practicat orice nivel; aceasta înseamnă că nu întotdeauna un monopol este eficient, ci poate înregistra şi pierderi.

Concret, traiectoriile pe care evoluează cheltuielile medii marginale (C, CM) ale unei firme cu poziţie de monopol îmbracă formele următoare:

Figura 4.2: Cheltuieli în condiţii de monopol

Rezultă că în cazul monopolului natural oferta se manifestă în mod specific, respectiv cantitatea oferită creşte dacă preţul scade, tocmai datorită randamentelor crescătoare în cadrul cărora funcţionează monopolistul; ca urmare firma va opta pentru acea cantitate care corespunde dimensiunii cererii pe piaţă. În schimb, în situaţia unui monopol legal, dinamica ofertei coincide cu evoluţia crescătoare a costului marginal astfel încât dacă oferta optimă se asigură la un preţ de

74

nivel prea ridicat faţă de puterea consumatorilor de achiziţie, atunci intervine statul prin fixarea unui preţ maxim a cărui respectare îl obligă pe monopolist să vândă mai ieftin o cantitate mai mare. În mod tradiţional, monopolistului i se permite practicarea unui preţ tocmai suficient pentru recuperarea costului mediu (de exemplu, de la cantitatea optimă Q1

vândută la preţul P1 firma ajunge să comercializeze cantitatea Q2 la preţul P2 impus pe piaţa de monopol).

Chiar şi în condiţiile fixării unei limite maxime de preţ monopolistul urmăreşte maximizarea profitului. În multe situaţii, soluţia pentru atingerea profitului maxim în ipoteza restricţiei de preţ vizează practicarea de preţuri discriminatorii*. Desigur, dacă această tehnică poate fi folosită pe piaţă, ea asigură creşterea profitului firmei care apelează la această modalitate de vânzare a produselor; este cazul în general, al companiilor furnizoare de energie electrică care solicită un tarif consumatorilor individuali şi alt tarif, mai ridicat consumatorilor industriali, al companiilor aeriene care solicită preţuri deferenţiate după poziţia locului pe care biletul îl reprezintă (business class, economic class), etc.

Prin urmare, oferta pe piaţa de monopol coincide cu cea a firmei care funcţionează în aceste condiţii şi se formează la nivelele producţiei solicitate de piaţă dacă condiţiile de cost corespund economiilor de scară sau la acele nivele ale producţiei care corespund randamentelor descrescătoare dacă intervine statul în activitatea firmei şi fixează limite maxime de preţ; curba ofertei coincide cu cea a costului marginal descrescător în primul caz şi cu cea a costului marginal crescător în celălalt.

Cererea pe piaţa de monopol

Cererea pieţei coincide cu cererea firmei monopoliste. În plus, elasticitatea cererii în funcţie de preţ este imperfectă, cantitatea solicitată pe o piaţă de monopol fiind mai puţin sensibilă la variaţia preţului decât pe o piaţă perfectă, curba cererii având o pantă negativă.

Preocuparea unei firme monopoliste pentru creşterea veniturilor poate conduce la o decizie fie de creştere a preţului, fie a cantităţii vândute. În practică însă, preţul este o variabilă mai greu manevrabilă datorită riscului pe care un preţ prea ridicat îl presupune, ceea ce face ca majorarea volumului vânzărilor să fie o soluţie mai puţin periculoasă pentru sporirea veniturilor firmei.

În acest context, se impune creşterea producţiei, în baza cărei acţiuni şi potrivit legii cererii, preţul se dimunuează. Deci, dacă în condiţii ideale, vânzarea unei unităţi adiţionale de produs duce la creşterea venitului total cu mărimea preţului unitar, pe piaţa de monopol, comercializarea unei unităţi suplimentare de produs antrenează scăderea preţului. Ca urmare, întrgul venit marginal este inferior veniturilor medii anterioare majorării producţiei, iar venitul marginal nu coincide cu preţul de vânzare. Înseamnă că nici curba venitului marginal (VM) nu coincide cu cea a cererii (C); totuşi, între curba venitului marginal şi cea a cererii există o strânsă legătură.

Astfel, dacă se consideră cererea o funcţie liniară de tipul P= a-b*Q, cum venitul total Vt=P*Q, adică Vt= Q*(a-b*Q), deci Vt= a*Q-B*Q2, rezultă că venitul marginal VM= DVt/DQ=dVt/dQ se poate exprima

* Discriminarea prin preţ este o practică de vânzare a unui produs de calitate şi cost unitar date la preţuri diferite unor cumpărători diferiţi.

75

ca o funcţie liniară prin derivarea funcţiei de gradul a venitului total, adică VM=a-2b*Q.

Într-o reprezentare grafică a curbelor cererii şi venitului marginal, de funcţii liniare, P= a-b*Q, respectiv VM= a-2b*Q, punctele de intersecţie cu axele sistemului de coordonate se obţin cu uşurinţă: P=0, => Q=a/bQ=0, => P=a, deci (a/b, 0) şi (0, a) reprezintă puncte ale curbei cererii; VM=0, => Q=a/2bQ=0, => VM=a, deci (a/2b, 0) şi (0, a) reprezintă puncte ale curbei venitului marginal.

Figura nr. 4.3: Cererea şi Venitul Marginal

Desigur, venitul mediu este egal cu preţul unitar, ca în cazul concurenţei perfecte.

În plus, pe o piaţă de monopol, venitul marginal este întotdeauna mai mic decât preţul unitar, care la creşterea producţiei de la Q0 la Q1

scade de la P0 la P1:VM = DVt/DQ = DVt = V1-V0= P1Q1-P0Q0= P1*(Q0+1)-P0Q0=

P1Q0+P1-P0Q0 = P1+Q0*(P1-P0). Deoarece P1<P0 => P1-P0<0, de unde rezultă că VM<P1.Deci, venitul marginalal unei producţii suplimentare de monopol

egalează preţul unitar mai puţin produsul dintre cantitatea anterioară creşterii producţiei şi diferenţa de preţ impusă de această majorare.

Rezultă că cererea pe piaţa de monopol coincide cu cererea pentru produsele firmei monopoliste şi se formează prin respectarea acţiunii legii cererii, în sensul scăderii preţului la creşterea producţiei; curba cererii diferă de cea a venitului marginal, acesta din urmă fiind întotdeauna inferior preţului pieţei cu diferenţa de preţ impusă de creşterea producţiei multiplicată cu cantitatea produsă anterior suplimentării.

Datorită unicităţii producătorului, pe piaţa de monopol, preţul are tendinţa de creştere, dar dacă majorarea depăşeşte limita acceptată de piaţă, respectiv de cerere, vânzările încep să scadă, ceea ce îl va determina pe monopolist să renunţe la sporul de preţ aplicat. Cu alte cuvinte, producătorul trebuie să recurgă la majorarea preţului, numai în situaţia în care aceasta nu îi afectează volumul vânzărilor, pentru ca veniturile să se micşoreze la rândul lor. Desigur, piaţa de monopol, fiind puternic reglementată, preţul (P) nu poate depăşi limita maximă impusă prin reglementările legale în vigoare.

Pe de altă parte, dacă piaţa nu suportă preţul practicat, monopolistul care acceptă practicarea unui nivel mai scăzut, trebuie să aibă în vedere limita minimă a acestuia. Ea corespunde nivelului de preţ care asigură maximizarea profitului:

76

unde C = cererea la nivel de firmă, respectiv

piaţă;


VM = venitul marginal;

Figura 4.4: Nivelul de preţ corespunzător profitului maxim

Astfel, preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic înregistrează profitul maxim.

Profitul maxim (Pr. max) este, în aceste condiţii egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Q*) corespunzătoare egalităţii CM=VM şi diferenţa dintre preţ şi costul mediu, adică Pr. max=Q*(P- ). Desigur, dacă aceeaşi cantitate ar putea fi comercializată la un preţ mai ridicat, profitul ar fi superior, însă o asemenea creştere ar trebui acceptată de piaţă şi de limita maximă legală admisă.


Explicaţi în maxim ½ pagină tendinţa de creştere a preţului pe piaţa de monopol.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

4.3. Preţul pe piaţa cu concurenţă monopolistică

Oferta pe piaţa monopolistică

Concurenţa monopolistică se manifestă pe piaţă prin îmbinarea unor elemente specifice pieţei perfecte cu altele caracteristice monopolului; concret, există numeroşi agenţi economici producători, intrarea de noi firme pe piaţă fiind liberă, iar produsele sunt diferenţiate,

77

astfel încât influenţarea cererii pe piaţă devine singura modalitate de creştere a profiturilor.

În acest scop, firmele monopolistice folosesc importante fonduri drept cheltuieli publicitare şi procedează la o analiză a corelaţiei dintre nivelul producţiei şi dimensiunea cheltuielilor promoţionale. Astfel, costurile de producţie supunându-se legii câştigurilor descrescătoare, dacă cresc cheltuielile publicitare, producţia sporeşte, dar într-un ritm din ce în ce mai mic. Ca urmare, firma monopolistică este interesată să depisteze sporul de cheltuieli publicitare pe care trebuie să-l suporte pentru ca vânzând producţia corespunzătoare acestuia să înregistreze profitul maxim. Regula este următoarea: firma acceptă să mărească cu 1 unitate monetară cheltuielile publicitare numai dacă sporul de producţie comercializată datorită tehnicilor promoţionale folosite asigură egalitatea DPrb= DChp adică dintre sporul de profit sunt şi suplimentul de cheltuieli publicitare. Altfel spus, dacă producţia care ar putea fi vândută în plus de firma care a folosit mijloace publicitare aduce un profit brut cel puţin de o unitate monetară, atunci creşterea cheltuielilor promoţionale cu o unitate monetară este justificată.

Rezultă că pentru o firmă monopolistică costul de producţie desemnează nu numai cheltuielile cerute de combinarea factorilor de producţie, ci cuprinde toate cheltuielile effectuate cu vânzarea produsului, ceea ce măreşte costurile medii şi contribuie la creşterea preţurilor:

Figura 4.5: Cheltuieli pentru vânzarea produsului

Pe pieţe cu concurenţă monopolistică se vând şi se cumpără produse cum ar fi: detergenţi, şampon, lac pentru mobilă, etc.

Prin urmare, oferta pe piaţa monopolistă se deţine prin agregarea ofertelor individuale ale firmelor, care la nivel de agent economic se formează la nivelele de producţie pentru care costul marginal depăşeşte costul mediu de producţie şi cheltuielile de promovare a produsului; curba ofertei unei firme coincide cu cea a costului marginal situată deasupra curbei costului total mediu de producţie şi comercializare. Aceasta, evident, deoarece o firmă monopolistică nu îşi poate permite să producă dacă nu-şi recuperează toate cheltuielile suportate mai ales că intrarea şi ieşirea de pe piaţă a firmelor fiind libere, propria activitate nu este indispensabilă pentru funcţionarea pieţei.

Cererea pe piaţa monopolistică

Pe o piaţă monopolistică, în care numeroşi agenţi economici acţionează pentru creşterea volumului vânzărilor şi alocă în acest scop mari sume pentru suportarea cheltuielilor publicitare, procesul de formare a cererii se supune unei duble tendinţe.

78

Pe de o parte, atomicitatea producătorilor face ca cererea individuală a fiecărei firme monopolistice să reprezinte o fracţiune din cererea totală a pieţei, în funcţie de numărul agenţilor producători capabili să sătisfacă cererea cumpărătorilor. În consecinţă, şi venitul marginal al cantităţilor suplimentare solicitate fiecărei firme în parte corespunde cu aceeaşi fracţiune din venitul marginal total corespunzător cantităţilor totale adiţionale cerute pe piaţă.

Pe de altă parte, libera intrare pe piaţă a noilor firme face ca cererea individuală a fiecărei firme monopolistice să tindă să se modifice, în sensul reducerii sale pe seama micşorării cotei de piaţă ca urmare a creşterii numărului de ofertanţi.

Ilustrate grafic, aceste tendinţe apar evidente:

C, VM = curba cererii totale a pieţei şi a venitului marginal corespunzător;Cn, VMn = curba cererii individuale a unei firme şi a venitului marginal corespunzător în condiţiile în care pe piaţă funcţionează N firme;Cn’, VMn’ = curba cererii individuale a unei firme şi a venitului marginal corespunzător în condiţiile în care pe piaţă numărul firmelor a crescut la N’.

Figura 4.6: Cererea individuală a firmei monopolistice

Se observă că pe piaţă cu concurenţă monopolistică, cererea este imperfectă, în sensul recunoaşterii sensibilităţii cantităţii cerute faţă de variaţia preţului, ca expresie a lipsei de omogenitate a produselor şi a menţinerii posibilităţii firmei de a-şi majora veniturile prin creşterea producţiei, ca în situaţia monopolului. În schimb, o firmă monopolistică oferă întotdeauna pe piaţă o cantitate mai mică decât o firmă cu poziţie de monopol. Cu alte cuvinte, cererea individuală a oricărui agent monopolistic este sub nivelul cererii de monopol, deoarece aceasta din urmă coincide cu cererea pieţei, care în condiţiile concurenţei monopolistice capătă caracter agregat.

Rezultă că cererea pe piaţă monopolistică se formează prin agregarea cererilor individuale pentru firmele producătoare, fiecare dintre acestea fiind un rezultat al acţiunii legii cererii, în special în sensul creşterii preţului la scăderea cantităţii cerute, restrângere a producţiei care este generată de accesul liber pe piaţă a noilor firme; curba cererii diferă de cea a venitului marginal, preţul pieţei fiind întotdeauna superior acestuia.

De aceea, deşi mulţi autori se pronunţă pentru explicarea concurenţei monopolistice prin adoptarea punctului de vedere simplificat după care unde "există monopol, nu există concurenţă", regăsirea unor elemente specifice monopolului şi concurenţei perfecte este evidentă. Aceasta, deoarece atomicitatea şi libera intrare, trăsături ale concurenţei perfecte, împreună cu diferenţierea produselor, aspect al pieţei de monopol, se reflectă în procesul de formare a cererii pe piaţă monopolistică. Ea se obţine în mod agregat, prin însumarea cererilor individuale ale firmelor participante, ca în condiţiile ideale ale concurenţei, dar nu tot ceea ce se produce poate fi comercializat, ci numai o anumită cantitate pe măsura modificării preţului, ca în condiţiile monopolului.

79

Alegerea preţului în concurenţa monopolistică este îngreunată de existenţa produselor substituente, ceea ce face ca fiecare producător să intensifice activitatea promoţională şi în ultimă instanţă, să majoreze preţul.

Cu toate acestea, pentru ca bunurile proprii să fie cerute pe piaţă în condiţiile gradului ridicat de substituibilitate a mărfurilor, agentul economic caută să practice un preţ ceva mai scăzut.

Rezultă că preţul pe piaţa monopolistică se supune unor tendinţe contradictorii: pe de o parte, nivelul său are tendinţa de creştere ca expresie a suportării unor cheltuieli promoţionale sporite, iar pe de altă parte, preţul tinde să se diminueze ca efect al preocupării firmelor pentru impulsionarea vânzărilor.

În acest context, decizia de preţ este adoptată la nivel individual în baza obiectivului de maximizare a profitului:

unde C = cererea la nivel de firmă, respectiv piaţă;


VM = venitul marginal;

Cp = costul de producţie corespunzător

producţiei Q* , adică Q* x C ;

P = preţul pieţei.

Figura 4.7: Preţul în condiţiile maximizării profitului

Astfel, preţul în condiţii de concurenţă monopolistică se formează la nivelul fiecărui agent economic în parte, în funcţie de raportul dintre cererea pentru produsele sale şi oferta firmei, respectiv la nivelul producţiei pentru care venitul marginal coincide cu costul marginal, iar profitul înregistrat este maxim.

Ca urmare, pe piaţa monopolistică, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri diferenţiate datorită costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de producţie specifice fiecăruia generând nivele de preţ maximizatoare de profit diferite.


Comentaţi relaţia dintre cererea unei firme şi cererea total a pieţei în condiţii de concurenţă monopolstică (300 cuvinte).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

80

4.4. Preţul de oligopol

Caracteristicile comportamentului firmelor de oligopol

Formarea ofertei pe piaţă de oligopol se supune corelaţiilor specifice dintre costuri care se manifestă în funcţie de comportamentul firmelor oligopolistice; aceasta înseamnă că acţiunile agenţilor economici pe piaţa de oligopol îmbracă forme variate a căror alegere este dictată de tipul de comportament pentru care aceştia au optat.

De altfel, inexistenţa unui model unic de comportament pe pieţele oligopolistice este o reflectare a trăsăturilor specifice acestora, care vizează: economiile de scară* determină existenţa unui număr restrâns de firme

dominante, deşi nu în mod necesar a unui număr total mic de firme pe piaţă; ele sunt adesea, mari în comparaţie cu dimensiunea pieţei totale, astfel că numai câteva firme asigură oferta întregii pieţe, ceea ce se poate reflecta grafic, astfel:

Figura 4.8: Economiile de scară

Deci, dacă curba C exprimă cererea totală de piaţă pentru un produs nediferenţiat al unei industrii oligopolistice, când firma funcţionează la nivelul de producţie corespunzător costului total unitar (CT) minim, ea realizează o producţie q care reprezintă o parte însemnată din cantitatea totală cerută de piaţă. Mai mult, la preţul p la care doar se acoperă costurile medii, când firma funcţionează cel mai eficient, cererea totală de piaţă este Q şi numai câteva asemenea firme pot fi suportate de piaţă;

recunoaşterea interdependenţei dintre firme se referă la efectele deciziilor individuale privind producţia şi preţul asupra vânzărilor celorlalţi agenţi economici. Cu alte cuvinte, fiecare este preocupat să ia în considerare reacţiile celorlalţi la orice modificare a preţului sau de altă natură;

concurenţa non-preţ şi rigiditatea preţului sunt strâns legate de trăsătura anterioară şi arată că dacă reducerile de preţ pot fi cu uşurinţă urmate de firmele rivale, concurenţa poate fi accentuată pe seama altor aspecte, ca de exemplu publicitate, design, etc.;

tentaţia firmelor de a stabili înţelegeri între ele în domeniul fixării preţului este justificată prin aceea că reducerile de preţ pot conduce la profituri scăzute pentru toate firmele oligopolistice;

imboldul către fuzionare apare ca o consecinţă a înţelegerilor dintre

* Existenţa lor exprimă o situaţie în care costul mediu unitar scade pe măsură ce nivelul producţiei creşte. Lipsa economiilor de scară este un argument esenţial pentru justificarea proporţiilor reduse ale activităţilor de producţie.

81

firme şi duce la o cotă de piaţă mai ridicată pentru noul agent economic şi, deci, la o forţă competitivă sporită a acestuia;

importante restricţii la intrarea de noi firme pe pieţele oligopolistice reprezintă trăsătura de bază a oligopolului. În general, cu cât aceste restricţii sunt mai puternice, cu atât vor fi mai puţine firmele din industria respectivă. Fără a intra în amănunte, asemenea bariere vizează: economiile de scară, diferenţele de costuri sau altele, precum nevoia de capital, controlul ofertei de factori de producţie, reglementările guvernamentale, recunoaşterea produsului, complexitatea lui şi proliferarea produsului.

Intrarea pe piaţă de oligopol nu mai este liberă, economiile de scară fiind o barieră economică importantă, deoarece ele permit firmelor consacrate pe piaţă să prăctice preţuri suficient de mici, faţă de care noul agent economic este dezavantajat. În schimb, se dovedesc drept alte obstacole la intrarea pe piaţă următoarele elemente: nevoia de capital; în general, într-o industrie oligopolistică din

domeniul autoturismelor, petrolului, căii ferate sau oţelului, etc., pentru ca o firmă să funcţioneze la dimensiuni eficiente sunt necesare însemnate fonduri de capital, care de multe ori, se dovedesc a fi bariere la intrarea pe piaţă;

controlul asupra ofertei de factori de producţie devine o frână pentru noile firme, atunci când cele existente au capacitatea de absorbţie a ofertei factorilor de producţie mare sau, chiar totală;

reglementarea guvernamentală devine uneori, prin respectarea legilor, o barieră la intrarea a noi firme; aici se înscriu autorizaţiile solicitate posturilor de radio şi televiziune pentru extinderea transmisiunilor în orice regiune a ţării, autorizaţiile din partea autorităţii de stat bancare, în cazul deschiderii unei bănci comerciale, şi exemplele pot continua;

recunoaşterea produsului deja realizat de firmele existente devine o puternică limită la intrarea pe piaţă a unui nou producător, care îl obligă pe acesta din urmă să desfăşoare o campanie publicitară susţinută;

complexitatea produsului în numeroase cazuri face necesară furnizarea mai multor informaţii cumpărătorilor pentru ca aceştia să poată să cunoască produsul şi să ia o decizie de cumpărare; ca urmare, noii producători sunt obligaţi să desfăşoare o intensă activitate pentru demonstrarea calităţilor şi facilităţilor produsului, căreia nu întotdeauna i se poate face faţă;

proliferarea produsului are în vedere diferenţierea bunurilor şi extinderea gamei sortimentale realizată de firmele deja existente pe piaţă. În acest sens, cele trei firme producătoare de autoturisme din Statele Unite ale Americii sunt cunoscute ca fabricante a numeroase tipuri, respectiv: Chevrolet, Pontiac, Oldsmobile, Buick şi Cadillac de către General Motors; Ford, Mercury şi Lincoln de către Ford şi Plymouth, Dodge şi Chrysler, de către firma Chrysler. În acest fel, firmele existente îşi consolidează poziţia pe piaţă, iar noile firme întâmpină dificultăţi la intrarea pe piaţă.

Toate elementele caracteristice oligopolului sunt întotdeauna prezente în aceste structuri de piaţă, chiar dacă în industrii diferite se întâlnesc în proporţii diferite; ca urmare, se cunosc mai multe tipuri de oligopol.

82

Astfel, fie că produsul comercializat este diferenţiat (automobile, bere, ţigări), fie că este standardizat (aluminiu), o firmă oligopolistică pe baza caracteristicilor pieţei, poate adopta unul din două tipuri de comportament*. Primul este cooperant şi dă naştere la carteluri, firmele cooperând în avantaj reciproc; ele îşi calculează costurile ca şi când ar fi o singură entitate economică mare, realizează cantitatea care maximizează profiturile şi împart câştigurile după o regulă convenită. Celălalt este necooperant, fiecare firmă încercând să-şi maximizeze profitul în mod independent, creându-se un echilibru specific pe piaţă. Formele de oligopol pe care le generează aceste comportamente prezintă modalităţi diferite de formare a ofertei şi deci, a preţurilor, şi ele vor fi abordate distinct în cele ce urmează, pe baza schemei următoare:

Figura 4.9: Comportamentul firmelor oligopolistice

În ipoteza comportamentului cooperant se porneşte de la premisa potrivit căreia toate firmele de pe o piaţă cu concurenţă de oligopol decid să coopereze în avantaj reciproc; consecinţa este apariţia cartelurilor, deci a grupurilor de firme care acţionează ca o singură entitate economică şi determină preţul şi nivelul producţiei într-un corp administrativ central. Deşi în multe ţări cartelele sunt considerate ilegale, ele există şi la scară internaţională. Scopul organizării lor este menţinerea preţurilor înalte şi evitarea războiului preţului, ceea ce se poate urmări pe două căi, respectiv prin maximizarea profitului global sau împărţirea pieţei.

Oferta, cererea şi preţul în condiţiile unui cartel care

Cartelul caută să maximizeze profitul total al firmelor care îl alcătuiesc, fiecare obţinând partea cuvenită în virtutea unui acord prealabil. Deoarece oferta depinde de costurile de producţie ale firmelor oligopolistice, se va aborda formarea sa în două variante, după cum acestea sunt identice sau nu între firme.a) Se ia în considerare situaţia unui oligopol în care îşi desfăşoară

* Unii autori, între care David Friedman susţin că există şi o a treia formă de comportament, deşi puţin plauzibilă, prin care firma oligopolistică poate decide să ignore capacitatea sa de a influenţa preţul, datorită teoriei potrivit căreia pe termen lung orice preţ deasupra costului mediu elimină concurenţa, iar firma se comportă ca şi cum ar acţiona pe o piaţă concurenţială (vezi D. Friedman, Price Theory, Second Edition, South-Western Publishing Co., Cincinnati, 1990, pp. 310 şi 324).

83

maximizează profitul

activitatea trei* firme care au costuri de producţie identice şi realizează acelaşi produs. De asemenea, tot pentru simplificare, se poate presupune obţinerea aceluiaşi cost marginal la toate nivelele de producţie, pentru toate firmele şi egalitatea sa cu costul total mediu. Grafic, această situaţie se poate prezenta astfel:

Figura 4.10: Costuri de producţie identice

Costul marginal care se formează la nivelul cartelului în condiţiile identităţii firmelor în privinţa costurilor de producţie are aceeaşi dimensiune cu cea a costului marginal al firmelor componente, dar se exprimă pentru producţii care reprezintă suma cantităţilor oferite de firmele respective; altfel spus, costul marginal al cartelului se obţine prin însumarea orizontală a costurilor marginale specifice fiecărui agent economic.

De asemenea, obiectivul înţelegerii dintre firme fiind maximizarea profitului, atât la nivelul cartelului cât şi al fiecărui agent economic în parte, acesta urmăreşte recuperarea imediată a costului de producţie şi obţinerea de profit cât mai mare. În plus, oferta exprimată de cartel pe piaţă la nivelul minim al preţului, adică la acela care coincide cu costul mediu devine perfect elastică. Explicaţia este simplă: chiar dacă preţul pieţei nu variază faţă de nivelul costului mediu, cartelul poate modifica respectiv creşte sau micşora cantitatea totală de bunuri oferite pe piaţă, în funcţie de cerere, prin modificarea cantităţilor oferite în mod egal de firmele membre.

Prin urmare, oferta unui cartel care maximizează profitul ale cărui firme membre îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor costuri de producţie identice se formează la nivelele de producţie care exprimă suma cantităţilor oferite în mod egal de fiecare firmă şi care corespund unui preţ unitar egal cu costul mediu; curba ofertei coincide cu cea a costului marginal şi se supune unei elasticităţi perfecte la nivelul costului mediu.

În condiţiile unei înţelegeri între firme care îşi desfăşoară activitatea confruntându-se cu aceleaşi costuri de producţie, cererea totală este asigurată în mod egal de fiecare agent economic producător, astfel că la orice nivel de preţ, de exemplu P1, cererea totală Qt este suma cantităţilor cerute fiecărei firme, respectiv QA, QB, QC, care fiind egale, conduc la relaţia Qt= 3QA.

* Un caz similar, dar cu două firme (duopol) şi cu reprezentarea condiţiilor cererii şi deci a profiturilor obţinute de firme este prezentat în lucrarea lui R. Waud menţionată mai înainte.

84

Figura 4.11: Cantităţi cerute Q egale

De asemenea, venitul marginal individual, cât şi cel corespunzător cantităţilor totale cerute pe piaţă, se formează la jumătatea distanţei dintre axa verticală a sistemului de coordonate şi curba cererii individuale, respectiv totale. De exemplu, la acelaşi nivel de preţ P1

veniturile marginale individuale corespund cantităţilor qA, qB, qC care respectă astfel egalităţile qA= QA/2, qB= QB/2, qC= QC/2; desigur, la nivelul pieţei, qt=Qt/2, deoarece qt= qA+ qB+ qC= (QA+ QB+ QC)/2= 3QA/2= Qt/2.

Aşadar, cererea de oligopol în cazul unui cartel maximizator de profit, ale cărui firme îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor costuri de producţie identice se obţine prin însumarea cererilor individuale egale care se formează prin respectarea legii cererii, în sensul scăderii preţului la creşterea producţiei; curba cererii diferă de cea a venitului marginal, acesta din urmă fiind întotdeauna inferior preţului.

În ipoteza unor costuri de producţie identice, firmele oligopolistice care cooperează în vederea practicării unui preţ unic pe piaţă vor produce şi comercializa cantităţi egale de bunuri; aceasta deoarece, la orice nivel de preţ, când structura costului este identică pentru toate firmele, cererea individuală (Cf) este o fracţiune din cererea agregată (Ct) determinată în funcţie de numărul producătorilor (n), respectiv Cf = Ct/n:

Figura 4.12: Cererea individual o fracţiune din cererea agregată

Astfel, în baza înţelegerii, la nivelul cartelului se va practica preţul care asigură cel mai mare profit posibil, respectiv nivelul P*.

Evident, cantitatea corespunzătoare acesteia este

.În plus, la nivelul fiecărei firme oligopolistice, cantitatea produsă

la preţul unic P*, fiind o fracţiune egală a cererii totale de piaţă, asigură obţinerea profitului maxim. La acest rezultat s-ar fi ajuns şi dacă firmele ar fi convenit să acţioneze ca un monopol sau dacă toate trei ar fi fuzionat pentru a căpăta o poziţie dominantă.

Prin urmare, preţul practicat de firmele oligopolistice care

85

alcătuiesc un cartel în scopul maximizării profiturilor şi care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor structuri ale costurilor identice se formează la acel nivel al producţiei la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei, nivel de producţie care se realizează în cote egale de toţi agenţii economici respectivi şi permite şi maximizarea profitului fiecărei firme în parte.

Cu toate acestea, există o dificultate majoră, şi anume cea generată de respectarea înţelegerii de către toate firmele implicate, adică a menţinerii cotelor de producţie fixate pentru fiecare dintre ele. Astfel, orice membru al cartelului poate fi tentat să reducă preţul sub nivelul practicat de ceilalţi, ceea ce face ca întreaga cerere a industriei să devină cererea pentru produsele proprii. De exemplu, dacă firma A micşorează preţul mărfurilor sale sub P* (adică P’), din moment ce B şi C solicită în continuare preţul P*, ea câştigă toţi clienţii şi asigură furnizarea întregii cantităţi de piaţă, adică Q*, iar CA devine Ct, ceea ce conduce la obţinerea unui profit mai ridicat la momentul respectiv. În acelaşi timp, ceilalţi membri ai cartelului, practicând tot preţul P*, se confruntă cu scăderea vânzărilor, şi chiar lipsa lor, motiv pentru care ei vor reacţiona imediat. Concret, firma B poate începe să solicite un preţ şi mai redus, de exemplu P’’, şi atunci întreaga cerere a industriei va fi satisfăcută de producţia sa, adică Q’’; dacă şi firma C adoptă aceeaşi măsură, atunci cererea totală va fi satisfăcută în mod egal de două producţii individuale, ale agenţilor economici B şi C, adică Q’’/2. Ca urmare, de această dată, se anulează vânzările firmei A, a cărei decizie ulterioară trebuie să fie de aceeaşi natură: reducerea preţului. Desigur, fenomenul nu poate continua la infinit, ci până în momentul micşorării preţului la nivelul la care firma oligopolistică doar îşi acoperă toate cheltuielile, inclusiv un profit normal. Evident, dacă agentul economic A reduce preţul la nivelul costului marginal CM, celelalte vor face la fel, pentru a nu-şi diminua veniturile din desfaceri; ca urmare, fiecare firmă din industrie va vinde o treime din cererea totală de piaţă Q’’ şi realizează numai un profit normal.

Concluzia este că, deşi pentru moment profitul individual creşte prin coborârea preţului sub nivelul impus de cartel, pe un termen mai lung, acesta devine maxim numai în condiţiile respectării înţelegerii dintre firme.b) De această dată se renunţă la ipoteza identităţii costurilor celor trei

firme. Astfel, se presupune că ele au costuri de producţie diferite, respectiv mai mari la firma A, mai reduse la B şi cele mai scăzute la C.

Figura 4.13: Firme cu costuri de producţie diferite

Ca şi în cazul anterior, pentru obţinerea curbei CM a costurilor

86

marginale corespunzătoare cartelului se însumează orizontal curbele CM ale fiecărui agent economic.

Astfel, pentru realizarea unui anumit nivel de producţie, fiecare firmă produce o cotă, dar aceasta nu este identică pentru toţi membrii cartelului; mai mult, decât atât, aici capătă importanţă întotdeauna selectarea firmei care produce o unitate suplimentară la cele mai scăzute costuri marginale.

Aşadar, oferta unui cartel care maximizează profitul ale cărui firme membre îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor costuri de producţie diferite se formează la nivelele de producţie care exprimă suma cantităţilor oferite în mod diferenţiat de agenţii economici la diferite preţuri, pe piaţă; curba ofertei coincide cu cea a costului marginal al cartelului în regiunea randamentelor descrescătoare.

Interesant este că obiectul urmărit de oligopolul bazat pe o asemenea înţelegere între firme, respectiv maximizarea profitului nu conduce în cazul îndeplinirii sale în mod automat la obţinerea de profit de către agenţii economici membri. De exemplu, dacă preţul cel mai avantajos cartelului este la nivelul P la care cantitatea totală oferită este suma cantităţilor produse de fiecare firmă în baza înţelegerii de oligopol, firma A în mod individual înregistrează pierderi din moment ce produce cu cheltuieli atât de mari încât acestea nu sunt acoperite de nivelul preţului. Dar într-o înţelegere de această natură, pierderea individuală a unei firme poate fi compensată de câştigurile celorlalte dacă oligopolul format adoptă o strategie adecvată de preţ.

Cererea totală exprimă suma cantităţilor solicitate fiecărui agent producător membru al cartelului, respectiv Qt= QA+ QB+ QC dar, cantităţile individuale la orice nivel de preţ nu mai sunt identice. Ca urmare a diferenţei costurilor, pentru respectarea preţului de acord, firmele oligopolistice vor produce o cantitate determinată, dar nu identică de bunuri. Astfel, firma cu cheltuielile cele mai mici este în măsură să asigure o parte mai mare din cererea pieţei, în timp ce agentul producător care suportă cheltuielile cele mai mari, la un preţ dat, deţine o cotă de piaţă mai scăzută. "Reglajul volumului producţiei pe întreaga organizaţie este făcut în aşa fel încât cererea agregată să se menţină la un nivel relativ ridicat în vederea obţinerii unui preţ care să asigure un profit comun maxim."

Rezultă că cererea de oligopol în cazul unui cartel maximizator de profit ale cărui firme îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor costuri de producţie diferite se obţine prin agregarea cererilor individuale care se formează prin respectarea legii cererii, în sensul scăderii preţului la creşterea cantităţilor şi în funcţie de nivelul cheltuielilor de producţie; curba cererii diferă de cea a venitului marginal, care atât la nivel de firma cât şi de piaţă se manifestă la jumătatea cantităţilor cerute, fiind întotdeauna sub nivelul preţului.

În ipoteza unor costuri de producţie diferite (mai mari la firma A, mai reduse la B şi cele mai scăzute la C), preţul unic practicat la nivelul cartelului se determină de asemenea, prin regula profitului maxim, a egalităţii dintre costul marginal şi venitul marginal, dar cantitatea destinată pieţei de fiecare agent economic este diferită.

87

Figura 4.14: Preţ unic şi cantitate diferită

Astfel, pentru realizarea unui anumit nivel de producţie, fiecare firmă produce o cotă, dar aceasta nu este identică, aici căpătând importanţă selectarea firmei care să producă o unitate suplimentară. Cu alte cuvinte, dacă la nivelul cartelului este adoptată decizia de majorare a producţiei, cum costul marginal corespunzător este suma costurilor marginale specifice firmelor membre, această suplimentare este asigurată de agentul economic care la unitatea adiţională suportă costul marginal cel mai scăzut. În acest fel, la nivelul industriei, profitul se maximizează.

Aşadar, preţul practcat de firmele oligopolistice care alcătuiesc un cartel în scopul maximizării profiturilor şi care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor structuri ale costurilor diferite se formează la acel nivel al producţiei totale la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei, nivel de producţie care se realizează în cote diferite între agenţii economici respectivi, a căror mărime este dată de egalitatea dintre costul marginal şi cel de la nivelul cartelului.

Oferta, cererea şi preţul în condiţiile unui cartel care împarte piaţa

După cum se observă, în industria de structură oligopolistică, toate firmele îşi desfăşoară activitatea ca şi când ar fi simple unităţi aparţinând unei firme mari, în ansamblu comportându-se ca un monopol şi adoptând un preţ şi o politică de producţie care permit maximizarea profiturilor totale. Dar, fiecare agent economic în parte este interesat în realizarea unui profit total maxim, numai în măsura în care şi propriul profit atinge nivelele cele mai mari; aceasta, deoarece în obiectivele individuale nici o firmă nu poate include maximizarea profitului de grup sau al concurenţilor.

De aceea, există situaţii în care firmele oligopolistice doresc să formeze un cartel, dar al cărui acord să vizeze ca obiectiv primar împărţirea pieţei; astfel, aceasta nu mai este o consecinţă a înţelegerii dintre firme pentru fixarea preţului, cotele de piaţă urmând să fie stabilite în funcţie de amplasarea firmei şi densitatea populaţiei, în zona respectivă. Doua motive stau la baza formării unui cartel pentru împărţirea pieţei. Primul se referă la faptul că firmele dispersate din punct de vedere geografic consideră că au un drept asupra vânzărilor din propriul teritoriu şi împiedică apariţia rivalilor în acel spaţiu. Iar al doilea, constă în aceea că firmele cu mari capacităţi de producţie susţin că lor li se cuvine o cotă de piaţă mai mare decât le-ar reveni în condiţiile unui acort de cartel care maximizează profitul.

Acordul asupra cotei de piaţă poate fi explicit, când o firmă primeşte de exemplu, 15% din vânzările totale ale industriei, sau implicit, când o înţelegere generală între agenţii economici stabileşte nivelul de producţie anuală a fiecăruia (de pildă, pentru o firmă 200000 unităţi reprezintă producţia anuală).

88

În aceste condiţii, problema majoră care se pune în faţa cartelului este estimarea cererii totale de piaţă, fără de care acordul nu poate prevedea împărţirea pieţei.

Deci, oferta unui cartel care împarte piaţa se formează la nivelele de producţie care reprezintă suma cantităţilor oferite de firmele membre în proporţiile convenite prin acord la diferite preţuri; curba ofertei se obţine prin însumarea orizontală a cantităţilor produse de agenţii economici la diferite nivele de preţ.

Nu întotdeauna firmele oligopolistice convin să coopereze între ele; de altfel, nu numai că în multe ţări cartelele sunt interzise, dar chiar şi dacă se formează, acordurile lor pot fi şi sunt adesea, încălcate. De aceea, există situaţii în care agenţii economici de pe pieţele de oligopol adoptă un comportament necooperant, în virtutea căruia obiectivul fiecăruia este maximizarea propriului profit, în mod independent. În general, fiecare firmă consideră acţiunile concurenţei ca fiind date, atunci când decide ceea ce trebuie să facă, adică presupune un comportament constant al agenţilor economici rivali şi îl ajustează pe al său pentru maximizarea câştigurilor.

În aceste condiţii, problema majoră care se ridică în faţa cartelului este estimarea cererii totale de piaţă fată de care acordul nu poate stabili cotele de piaţă ale firmelor oligopolistice care au convenit să adopte un comportament cooperant.

În concluzie, cererea pe piaţa de oligopol în cazul cartelului care împarte piaţa se obţine prin agregarea cererilor individuale ale firmelor oligopolistice care se formează prin respectarea legii cererii în funcţie de cotele de piaţă ale firmelor acceptate de către acestea în urma estimărilor privind cererea totală a pieţei; curba cererii diferă de cea a venitului marginal atât la nivel de firmă, cât şi piaţă, el fiind inferior nivelului preţului.

Acordul dintre firme are la bază estimarea cererii totale de piaţă, ceea ce înseamnă că determinarea cantităţilor produse de fiecare membru al cartelului, respectiv a cotelor de piaţă, se face în funcţie de nivelul cererii agregate. Deci, faţă de cartelul care maximizează profitul, când preţul este determinat înaintea fixării cotelor de producţie individuale, aici, preţul este stabilit ca o consecinţă a înţelegerii de cartel privind cotele de piaţă ale membrilor săi.

Deci, preţul practicat de firmele oligopolistice care alcătuiesc un cartel în scopul împărţirii pieţei se formează la acel nivel al producţiei totale care exprimă suma cotelor individuale de producţie fixate prin acord în funcţie de estimarea cererii totale de piaţă.

Preţul în condiţiile unui oligopol asimetric

Oligopolul asimetric este acea situaţie de piaţă în care îşi desfăşoară activitatea o firmă dominantă, alături de multe altele mai mici, deci există un mare producător şi mulţi concurenţi mici în industria respectivă.

Ca urmare, de cele mai multe ori, iniţiativa pe piaţă aparţine agentului economic dominant, iar acţiunile sale sunt urmate de celelalte firme din industrie. De aceea, G. Abraham-Frois descrie această situaţie care generează preţuri directoare ca variantă a înţelegerii privind împărţirea pieţei. Totuşi, dacă se acceptă această încadrare, atunci se admite că firmele stabilesc un acord între ele, chiar şi tacit, deci adoptă un comportament cooperant, ceea ce nu corespunde realităţii, având în vedere

89

că firma mică nu este împiedicată de nici o restricţie să ridice preţul său dacă îi găseşte o justificare adecvată şi în plus, chiar dacă este prudentă şi refuză iniţiativa în creşterea de preţ, ea poate acţiona în sensul reducerii sale, obţinând pentru moment un profit mai mare; în acest fel, nu se poate spune că firmele cooperează pentru fixarea preţului şi nici pentru împărţirea producţiei totale, cota de piaţă care revine fiecăreia fiind limitată de propria capacitate de producţie şi de preţul de piaţă, şi nu de vreo înţelegere între agenţii economici.

Astfel, formarea ofertei pe o piaţă de oligopol asimetric se supune condiţiilor de costuri pe care le suportă firma dominantă şi care nu sunt în mod obligatoriu cele mai scăzute; astfel, se vorbeşte despre "firma barometrică" care ia rolul de leader pentru că primeşte adeziunea rivalilor ce consideră că firma vizată cunoaşte cel mai bine starea pieţei. Ea se mai numeşte leader de preţ deoarece îşi stabileşte preţul în vederea maximizării profiturilor proprii, după care alte firme vând la acelaşi nivel, fără a exista înţelegeri sau cote de producţie fixate între ele. Tendinţa de imitare izvorăşte din teama firmelor mici faţă de posibilele reacţii represive ale celei dominante, mai ales dacă firma leader produce în condiţiile unor costuri medii inferioare rivalilor săi.

Deoarece firma dominantă controlează 60-80% din volumul vânzărilor totale, diferenţa fiind asigurată de concurenţă, oferta pe piaţă cuprinde ansamblul cantităţilor oferite de firmele ce funcţionează în industria respectivă, la diferite preţuri.

Rezultă deci, că oferta pe o piaţă de oligopol asimetric se formează prin însumarea ofertelor firmelor care funcţionează în acest domeniu şi reflectă condiţiile de costuri specifice firmei dominante, astfel încât în cea mai mare parte, este dată de cantitatea produsă de firma leader la diferite nivele de preţ; curba ofertei se construieşte în domeniul randamentelor descrescătoare, respectiv al costului marginal ascendent.

Firma dominantă, care nu este în mod obligatoriu cea mai puternică din industria respectivă, adică nu funcţionează neapărat la nivelul cel mai scăzut al costurilor de producţie are capacitatea de influenţare a pieţei prin poziţia de monopol pe care o deţine asupra unei părţi de 60-80 % din volumul vânzărilor. Aceasta înseamnă că, având puterea să satisfacă în cea mai mare proporţie cererea pe piaţă, firma dominantă îşi impune strategia de produs şi de preţ, după care începe să se comporte ca o firmă monopolistă. Ca urmare, cererea pentru produsele sale este imperfectă:

c = cererea firmei dominante;

VM = venitul marginal corespunzător curbei c;

C = cererea pieţei.

Figura 4.15: Cererea firmei dominante

Diferenţa dintre cererea totală de piaţă şi cererea satisfăcută prin comercializarea produselor firmei dominante apare ca urmare a activităţii depuse de firmele "satelit".

Aşadar, cererea pe piaţa de oligopol asimetric se formează prin

90

agregarea cererilor individuale ale firmelor care îşi desfăşoară activitatea în industria respectivă şi ea se suprapune în proporţie de 60- 80% cu cererea pentru firma dominantă care respectă legea cererii; curba cererii se diferenţiază de cea a venitului marginal fiind superioară acesteia.

Poziţia dominantă de care beneficiază o firmă într-un oligopol asimetric în virtutea controlării vânzarilor în proporţie de 60-70% îi permite acesteia să menţină preţul propriu de piaţă. Desigur, nivelul său este determinat pe baza principiului de maximizare a profitului, iar menţinerea sa este o posibilitate deoarece celelalte firme oligopolistice de pe poziţii de "satelit" sunt nevoite să adopte a strategie de imitaţie a acţiunilor firmei dominante, deci şi a preţului.

Formarea preţului se poate prezenta simplificat, astfel:

Notaţiile anterioare se menţin, în plus:

Qd= cantitatea oferită pe piaţă de firma dominantă;

Q = cantitatea oferită pe piaţă de celelalte firme

oligopolistice.

Figura 4.16: Formarea preţului firmei dominante

În concluzie, preţul practicat de firmele oligopolistice în condiţiile unui oligopol asimetric se formează la acel nivel al producţie firmei dominante la care venitul marginal corespunde costului marginal, nivel de producţie la care profiturile sale sunt maxime.

Preţul în condiţiile unui oligopol cu cerere specifică

Acesta este un caz deosebit de interesant şi frecvent întâlnit în situaţiile firmelor oligopolistice care adoptă un comportament necooperant, în ciuda lipsei abordării sale în unele manuale (de exemplu, Paul Samuelson). Dar, acest comportament nu trebuie înţeles în mod absolut, în sensul unuia care generează acţiuni total independente din partea agenţilor economici; concret, ei funcţionează în condiţiile recunoaşterii dependenţei reciproce.

Aşadar, firmele oligopolistice sunt interdependente în domeniul preţului, deoarece sunt numai câteva care împart o piaţă specifică, iar câştigul din vânzări al oricăreia este însoţit de pierderi din vânzări de partea concurenţei. Deci, dacă veniturile unui agent economic rezultă dintr-o micşorare de preţ, este de aşteptat ca rivalii să reacţioneze la pierderile lor, probabil reducând şi ei nivelul preţului în scopul recâştigării consumatorilor; desigur, dacă acţiunea se repetă, apare fenomenul de război al preţului, despre care s-a mai discutat deja, şi prin care firmele rivale sunt antrenate în reduceri de preţ până când nici una nu mai beneficiază din această micşorare, adică până în momentul în care preţul de piaţă atinge nivelul costului mediu şi nu se mai înregistrează profit, dar se restabileşte echilibrul.

Echilibrul specific firmelor oligopolistice cu comportament necooperant poate fi atins în două modalităţi, în funcţie de strategia adoptată de acestea: strategie a cantităţii sau a preţului.

Astfel, în primul caz, fiecare firmă stabileşte cât să vândă şi lasă piaţa să determine preţul, iar în celălalt, agentul economic îşi alege preţul,

91

urmând ca piaţa să determine cantitatea. Concretizând, într-o strategie a cantităţii, fiecare firmă observă cât produce concurenţa şi, în ipoteza că nivelul său nu se schimbă, calculează cantitatea care îi maximizează profitul. Pe de altă parte, într-o strategie a preţului, fiecare firmă analizează preţurile concurenţei şi presupunând că acestea nu se modifică, optează pentru nivelul de preţ care îi maximizează profitul. Dar, din moment ce firmele oligopolistice realizează mărfuri identice, are însemnătate numai cea care promovează cel mai scăzut preţ (Pmin). Ca urmare, un agent economic concurent va avea la dispoziţie trei alternative: să solicite un preţ superior lui Pmin şi să nu vândă nimic, să promoveze chiar nivelul respectiv şi să asigure desfacerea unei cantităţi nedeterminate, sau să livreze la un preţ puţin mai mic decât Pmin şi să vândă cât doreşte. Ultima variantă este cea care asigură maximizarea profitului pentru firma care adoptă o asemenea strategie. Dar echilibrul specific pieţelor oligopolistice reflectă că nu numai una, ci toate firmele urmăresc astfel, atingerea profitului maxim, deci, indiferent de preţul practicat de ceilalţi agenţi economici, este în interesul fiecăruia să solicite ceva mai puţin. Procesul se opreşte, totuşi, când preţul ajunge la un nivel corespunzător cu costul marginal. De aceea, fiecare firmă trebuie să ia în considerare nu numai situaţia concurenţei atunci când decide asupra preţului său şi a producţiei, dar şi impactul acestor decizii asupra rivalilor săi şi posibilele reacţii ale lor.

Prin urmare, oferta pe piaţa de oligopol cu cerere specifică se formează prin însumarea ofertelor firmelor care funcţionează în aceste condiţii ale căror cantităţi oferite la diferite preţuri respectă structurile specifice de costuri, în cadrul cărora se pot înregistra mai multe nivele de costuri marginale; curba ofertei poate îmbrăca mai multe forme datorită intervalului de costuri marginale care pot fi luate în considerare pentru obţinerea profitului maxim:

Figura 4.17: Oferta pe piaţa de oligopol cu cerere specifică

În această situaţie, nici una dintre firmele oligopolistice nu deţine controlul asupra vânzărilor totale, ca pe piaţa de oligopol asimetric, în care se manifestă supremaţia unei firme. De asemenea, agenţii economici resping ideea unei posibile cooperări de pe urma căreia câştigul înregistrat ar putea să fie nesatisfăcător. De aceea, firmele oligopolistice îşi elaborează fiecare, o strategie proprie de piaţă, în funcţie de condiţiile concrete de producţie şi cerinţele pieţei, dar mai ales, în funcţie de anticiparea reacţiilor concurenţei. Altfel spus, fiecare firmă studiază posibilele reacţii ale rivalilor săi înainte de a lua o decizie de modificare a preţului în vederea majorării veniturilor.

Mai exact, la iniţierea unei creşteri sau scăderi de preţ de către o firmă oligopolistică, concurenţa se află în situaţia de a opta între a urca propriul preţ şi a păstra vechiul nivel al acestuia. Deoarece firma iniţiatoare nu poate beneficia de nici o certitudine în privinţa reacţiei rivalilor săi, soluţia frecvent adoptată înaintea unei decizii de preţ se

92

bazează pe principiul minimizării pierderii, respectiv riscului. Astfel, la iniţierea creşterii de preţ, riscul cel mai mare este ca firmele rivale să nu reacţioneze şi să practice acelaşi preţ, iar la iniţierea reducerii de preţ, pericolul cel mai mare constă în reacţia concurenţei, care coborând propriul preţ poate genera un "război" al preţului.

Aşadar,pe baza acestui comportament interdependent, se manifestă pe pieţele oligopolistice o cerere specifică, datorită următoarelor considerente:1. nici o creştere a preţului unei firme oligopolistice nu este urmată de

concurenţă;2. rivalii vor urma, însă, reducerile de preţ.

În aceste condiţii, curba cererii unei firme date are o formă ciudată pentru că prezintă o cerere foarte elastică, dacă firma măreşte preţul peste nivelul luat drept referinţă, tocmai pentru că se aşteaptă ca firmele concurente să nu urmeze sporirea de preţ, iar pe de altă parte, dacă preţul scade, cererea este mai puţin elastică, deoarece se aşteaptă ca rivalii să urmeze reducerea de preţ. Semnificative în acest sens sunt reprezentările următoare:

în care: Cn = curba cererii unei firme oligopolistice bazată pe ipoteza că rivalii nu reacţionează când ea modifică preţul;Cr = curba cererii firmei oligopolistice bazată pe ipoteza că rivalii reacţionează la orice schimbare de preţ iniţiată de firmă;C = curba cererii combinate a curbelor Cn şi Cr;VMn = venitul marginal corespunzător lui Cn;VMr = venitul marginal corespunzător lui Cr;VM = venitul marginal combinat al lui VMn şi VMr;

Figura 4.18: Cererea pe piaţa de oligopol cu cerere specifică

Dacă iniţial (graficul a), firma practică preţul p1, cantitatea cerută corespunde punctului b de pe curba cererii; dacă acesta scade la p2 şi rivalii nu reacţionează reducând şi ei nivelul de preţ, curba cererii în cauză este Cn şi cantitatea vândută este dată de nivelul punctului c’. Dar, dacă în schimb, agenţii economici concurenţi acţionează reducând preţurile lor, curba cererii corespunzătoare devine Cr, iar preţul se modifică de la p1 la p2 şi cantitatea vândută este dată de punctul c; cu alte cuvinte, firma cunoaşte o creştere mai mică a volumului vânzărilor, ceea ce reflectă faptul că rivalii din industrie s-au adaptat la micşorarea preţului şi nu şi-au pierdut clienţii. Desigur, o anumită sporire a vânzărilor se înregistrează, dar pentru toate firmele din industrie, şi aceasta deoarece produsul comercializat devine astfel mai ieftin decât substituenţii săi. Prin acelaşi

93

raţionament, dacă firma măreşte preţul de la p1 la p0 şi rivalii săi nu fac la fel, ea va cunoaşte o scădere a consumatorilor produselor sale şi va vinde cantitatea dată de punctul a’ de pe curba Cn, faţă de cea dictată de cea de pe curba Cr, în care concurenţa reacţionează şi se păstrează toţi clienţii. În realitate însă, creşterile de preţ nu duc la reacţii de partea rivalilor, ci numai micşorările nivelului său; în consecinţă, curba cererii unei firme oligopolistice cunoaşte o formă specifică, o combinaţie între Cn şi Cr, având două elasticităţi. De exemplu, se consideră valorile: p1=25, p0=30, p2=20, iar cantităţile corespunzătoare punctelor a, b, c respectiv, 10, 25, 30; dacă preţul creşte de la p1 la p0, cantitatea vândută scade de la 25 la 10 unităţi, iar elasticitatea cererii este E= ((10-25)/25)/((30-25)/25)= -3; dacă preţul scade de la p1 la p2, cantitatea vândută creşte de la 25 la 30 unităţi, iar elasticitatea cererii este mai mică deoarece rivalii reacţionează la micşorarea preţului, deci este E= ((30-25)/25)/((20-25)/25)= -1.

Cererea pentru produsul unei firme oligopolistice, având deci, două elasticităţi în funcţie de preţ, face ca şi venitul marginal să capete o caracteristică interesantă (vezi graficul b). Astfel, când preţul creşte peste nivelul de referinţă (p1), venitul marginal este cel corespunzător situaţiei în care nu există reacţii de partea concurenţei şi deci, corespunde cererii foarte elastice, iar când preţul de oligopol scade, acesta capătă altă traiectorie, una specifică cererii mai puţin elastice, deci când se acceptă reacţii ale firmelor rivale. Aceasta face ca la nivelul producţiei date de preţul de referinţă, firma oligopolistică să prezinte nu un nivel de venit marginal, ci un interval de mărime al acestuia, interval a cărui limită maximă (punctul b’) este dată de nivelul cel mai mic de venit marginal care corespunde cererii foarte elastice şi a cărui valoare minimă (punctul b") este asigurată de nivelul maxim de venit marginal corespunzător cererii mai puţin elastice, adică sub care concurenţa reacţionează în condiţiile în care preţul scade. Acest interval de mărime al venitului marginal corespunde aceleiaşi dimensiuni de producţie, adică cea dictată de preţul de referinţă, la care cererea îşi schimbă elasticitatea; existenţa acestui segment de venit marginal oferă posibilitatea firmei oligopolistice să îşi desfăşoare activitatea la diferite nivele ale costului marginal, fără ca producţia să se schimbe, şi nici preţul.

Astfel, cererea specifică de oligopol se obţine prin însumarea cererilor individuale specifice ale firmelor oligopolistice care, la rândul lor se formează în funcţie de reacţiile concurenţei la iniţierea unei mişcări de preţ şi au un caracter imperfect, ca expresie a înregistrării unei duble elasticităţi în funcţie de preţ, la nivelul acelei cantităţi pentru care se manifestă un interval de mărime al venitului marginal; curba cererii individuale se diferenţiază de cea a venitului marginal, fiind superioară acesteia şi frântă la nivelul cantităţii generatoare de dublă elasticitate.

În concluzie, preţul practicat de firmele oligopolistice în condiţiile unui oligopol cu cerere specifică se formează la acel nivel al producţiei la care cererea îşi schimbă elasticitatea în funcţie de reacţiile concurenţei, deci la care venitul marginal egalează costul marginal, ambele considerate ca interval, şi nu având o mărime anume, datorită caracterului rigid al preţului la acest nivel de producţie; tocmai de aceea, este bine ca agenţii economici să-şi cunoască limitele de costuri şi de cerere între care pot acţiona pentru a obţine profituri maxime pe baza practicării unui preţ constant.

Sintetizând, se poate spune că procesul complex al formării

94

preţurilor de oligopol, deşi prezintă multe asemănări nu este identic pe toate pieţele, deosebirile fiind generate de tipul de oligopol, respectiv de comportamentul pe care îl adoptă firmele oligopolistice.


Identificaţi câteva asemănări şi deosebiri între tipurile de oligopol, în ceea ce priveşte formarea ofertei şi cererii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

4.5. Preţul în condiţii de monopol bilateral

Oferta şi cererea pe piaţa de monopol bilateral

Combinaţia dintre monopol şi monopson generează o situaţie specifică de piaţă în care puterea economică de negociere a celor doi participanţi la viaţa economică poate fi similară.

Datorită lipsei de atomicitate, atât în planul cererii, cât şi al ofertei, nici vânzătorul şi nici cumpărătorul nu se pot comporta ca un monopolist, respectiv monopsonist. "Două mari tipuri de soluţii pot fi avute în vedere în această situaţie: este posibil ca unul dintre participanţi să fie mai puternic decât celălalt şi să-l forţeze să accepte condiţiile sale; în funcţie de caz, piaţa va fi atunci dominată de monopolist sau de monopsonist; avantajul poate, de altfel, trece de la unul la celălalt în funcţie de conjunctura economică şi socială. Este însă posibil şi ca vânzătorul şi cumpărătorul să se înţeleagă pentru a fixa un preţ şi o cantitate: la limită, cele două întreprinderi rivale procedează la o înţelegere verticală, iar discuţia se va referi la împărţirea profitului global."

În aceste condiţii, preţul depinde de cantitatea produsă de firmă, iar cantitatea vândută coincide cu cea cerută:

95

Figura 4.19: Oferta în condiţii de monopol bilateral

Analizându-se corelaţiile dintre costurile medii ( ) şi marginale (CM), se poate aprecia că oferta pe piaţa de monopol bilateral coincide cu oferta firmei producătoare care se formează la nivelele producţiei solicitate de firma cumpărătoare cărora le corespund costuri marginale crescătoare; curba ofertei reflectă dinamica costului marginal.

Ca şi în situaţia pieţei de oligopol bilateral, în condiţiile unui monopol bilateral, puterea economică a agenţilor economici poate fi similară, astfel încât, să nu se poată constata supremaţia producătorului asupra consumatorului şi nici dominaţia acestuia din urmă, asupra acţiunilor celuilalt, în procesul de formare a preţului. Dar mai poate exista situaţia de monopol bilateral în care unul din cei doi participanţi la schimb exercită o putere economică mai ridicată asupra pieţei, deci şi asupra celuilalt agent economic. Astfel, dacă producătorul dispune de o forţă economică mai mare, piaţa de monopol bilateral prezintă caracteristicile pieţei de monopol din care se pierde atomicitatea din planul cererii, iar dacă cumpărătorul este cel care beneficiază de o putere economică superioară, atunci piaţă de monopol bilateral se aseamănă cu cea de monopson, dar se pierde atomicitatea ofertei. Corespunzător acestor influenţe, preţul şi cantitatea cerută sunt determinate de comportamentul producătorului, în primul caz şi de cel al cumpărătorului, în celălalt.

Cererea este imperfectă şi pe piaţă de monopol/monopson bilateral, cantitatea cerută modificându-se la variaţia preţului, în sens invers:

Figura 4.20: Cererea în condiţii de monopol bilateral

Ca urmare, cererea pe piaţă de monopol bilateral coincide cu cererea unicului cumpărător, care exprimă nu numai veniturile, preferinţele şi intensitatea nevoii acestuia pentru bunul respectiv, dar şi condiţiile ofertei, respectiv cantitatea, calitatea şi structura acesteia atunci când cererea se manifestă ca rezultat al contactului cu oferta, ca în cazul bunurilor de impuls şi are caracter imperfect, în sensul scăderii preţului la creşterea cantităţilor cerute pe piaţă; curba cererii este superioară celei a venitului marginal şi are o pantă negativă.

Preţul pe o piaţă de monopol bilateral apare ca efect al confruntării dintre cerere şi ofertă; cumpărătorul şi vânzătorul bunului au caracter de unicitate şi îşi exercită forţa de negociere pe piaţă. Astfel, dorinţa de creştere a preţului reflectată de acţiunile ofertantului este

96

limiată de preocuparea cumpărătorului de achiziţie a bunului la un nivel cât mai scăzut de preţ.

Într-o altă formulare, se poate spune că monopolistul este interesat să producă cantitatea care îi asigură maximizarea profitului, în timp ce monopsonistul este la rândul său, preocupat de cumpărarea acelei cantităţi care îi asigură maximizarea propriului profit.

Pe piaţa de monopol/monopson bilateral, nici vânzătorul şi nici cumpărătorul nu pot adopta comportamente specifice agenţilor economici de pe pieţele de monopol sau monopson, lipsind condiţia de atomicitate în ambele planuri, ale cererii şi ofertei.

În funcţie de puterea economică a celor doi participanţi la schimb, respectiv de dominaţia unuia asupra celuilalt, pe piaţa de monopol bilateral se pot identifica două situaţii:

a). situaţia unui monopol bilateral asimetric, în care: fie vânzătorul domină acţiunile cumpărătorului şi îl determină să

accepte preţul său, cantitatea oferită sau ambele variabile de piaţă; fie monopsonistul domină acţiunile firmei monopoliste, determinând-

o să accepte preţul său, cantitatea cerută sau ambele elemente;b). situaţia unui monopol bilateral cooperant, în care puterile

economice ale vânzătorului şi cumpărătorului sunt similare şi fiecare urmăreşte maximizarea profitului propriu, în condiţiile concrete ale pieţei, fiind un monopol bilateral bazat pe o înţelegere între firme privind preţul, cantitatea cerută sau ambele variabile.


Identificaţi câteva caracteristici privind formarea ofertei şi formarea cererii pe diverse pieţe, având în vedere complexitatea acestor procese.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

97


Test de autoevaluare 4.1Un răspuns corect presupune considerarea următoarelor aspecte:1. Producătorul este unic;2. Vânzările pot scădea atunci când preţul depăşeşte limita acceptată de cerere;3. Creşterea preţului un trebuie să afecteze volumul vânzărilor;4. Limita maximă de preţ are caracter reglementat.

Test de autoevaluare 4.2Un posibil răspuns poate fi:1. Oferta:

Comportament cooperant Comportament necooperantTipul de oligopol

Cartel care maximizează profitul

Cartel care împarte piaţa

Oligopol asimetric

Oligopol cu cerere

când firmele au aceleaşi

costuri de producţie

când firmele au costuri de producţie diferite

specifică

Asemănări oferta pe piaţa de oligopol, indiferent de comportamentul firmelor sau de obiectivele urmărite se formează prin însumarea cantităţilor oferite de firmele oligopolistice la diferite nivele de preţ

oferta individuală a unei firme oligopolistice exprimă cantitatea produsă în condiţiile unor câştiguri descrescătoare, excepţie făcând oligopolul cu cerere specifică la care cantitatea oferită pe piaţă poate fi realizată într-un interval de producţie căruia îi corespund costuri marginale descrescătoare când producţia creşte; desigur firma înregistrează în această situaţie profitul maxim.

Deosebiri (Elemente caracteris-tice)

oferta este perfect elastică; cantitatea oferită de firmele oli-gopolistice este aceeaşi

cantităţile oferite de firmele oligopolis-tice sunt dictate de costurile marginale care se urmăresc a fi cele mai scăzute pentru o unitate su-plimentară produsă de cartel

cantităţile oferite de firmele oligopolistice respectă proporţiile convenite prin acord

cantitatea oferită pe piaţă provine în cea mai mare parte de la firma dominantă

cantitatea oferită pe piaţă la diferite preţuri se poate realiza în condiţiile suportării unor costuri marginale diferenţiate pentru fiecare unitate suplimentară

98

2. Cererea:

Comportament cooperant Comportament necooperantTipul de oligopol

Cartel care maximizează profitul

Cartel care împarte piaţa

Oligopol asimetric

Oligopol cu cerere

când firmele au aceleaşi

costuri de producţie

când firmele au costuri de producţie diferite

specifică

Asemănări cererea pe piaţa de oligopol, indiferent de comportamentul firmelor sau de obiectivele urmărite se formează prin însumarea cantităţilor solicitate firmelor oligopolistice la diferite nivele de preţ. cererea individuală a firmelor de oligopol este imperfectă, curba având o elasticitate negativă, în sensul scăderii preţului la creşterea cantităţii şi de asemenea, o pantă negativă. curba cererii este superioară celei a venitului marginal, atât la nivel de firmă, cât şi de industrie. În plus, venitul marginal se formează la jumătatea distanţei dintre axa verticală a sistemului de coordonate şi curba cererii.

Deosebiri (Elemente caracteris-tice)

1. cererea individuală reprezintă o fracţiune egală cu raportul dintre cererea totală a pieţei şi numărul firmelor.2.cantitatea cerută fiecărei firme este identică.

1. cererea individuală reprezintă o fracţiune diferenţiată din cererea totală, mai mare în cazul firmei care îşi desfăşoară activitatea cu cheltuielile cel mai scăzute.2.cantitatea cerută fiecărei firme este diferită

cantităţile solicitate şi acoperite de firmele oligopolistice sunt determinate de proporţiile, respectiv cotele de piaţă fixate prin acord.

cererea individuală a unei firme numită dominantă coincide în proporţie de 60-80% cu cererea totală a pieţei.

cererea individuală a fiecărei firme oligopolistice este frântă la nivelul cantităţii cores-punzătoare unei duble elasticităţi a cererii şi al unui interval de mărime al venitului marginal.

Test de autoevaluare 4.3Un răspuns corect, permite următoarele concluzii privind:1. Formarea ofertei:

preţul, ca variabilă independentă, funcţia ofertei fiind de tipul Q=f(P); tipul de concurenţă, cele mai reprezentative mecanisme fiind cele care se

desfăşoară pe piaţa cu concurenţă perfectă, pe piaţa de monopol, pe cea monopolistică şi pe piaţa de oligopol;

condiţiile de cost în care funcţionează firmele participante la viaţa economică, în special, corelaţiile dintre costul total mediu şi cel marginal;

99

comportamentul adoptat de agenţii economici şi obiectivele fundamentale ale activităţii lor;

volumul şi caracteristicile cererii pe piaţă.2. Formarea cererii:

preţul, ca variabilă independentă, funcţia cererii fiind de tipul Q=f(P); tipul de concurenţă, cele mai reprezentative mecanisme fiind cele care se

desfăşoară pe piaţa cu concurenţă perfectă, pe piaţă de monopson şi pe cea de oligopson, ultimele două fiind considerate pieţe ale cumpărătorului;

condiţiile de venit ale cumpărătorilor, în special, corelaţiile dintre venitul marginal şi cantitatea cerută;

preferinţele, gusturile şi intensitatea nevoilor cumpărătorilor în funcţie de care aceştia îşi pot forma un comportament de achiziţie şi altul de consum;

volumul şi caracteristicile ofertei pe piaţă.


Identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor enunţuri (A-adevărat/F-fals):

1. Cartelul reflectă un comportament necooperant al firmelor oligopolistice. F2. Economiile de scară generează un număr mare de firme dominante pe piaţă. F3. Cheltuielile publicitare mari sunt o componentă esenţială a costurilor firmelor monopolistice. A4. Pe piaţa monopolistică, preţul înregistrează atât o tendinţă de creştere, cât şi una de scădere. A5. Firmele dispersate geografic preferă un cartel care împarte piaţa. A6. Oligopolul asimetric exprimă un comportament cooperant între firme. F7. Pe piaţa imperfectă, venitul marginal coincide cu preţul. F8. Costul mediu şi cel marginal descresc în situaţia de monopol natural. A9. Oligopolul cu cerere specifică se caracterizează printr-o cerere cu o dublă elasticitate. A10. Cererea pe piaţa de monopol bilateral coincide cu cererea unicului cumpărător. A

[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

100


1. Iancu, Aurel, Tratat de economie, vol 3, Editura "Expert", Bucureşti, 1992;2. Roger N. Waud, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers,

New York, 1992;3. Abraham-Frois, Gilbert, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti,

1994;

101


Politica de produs

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 1015.1. Orientarea preţului după costuri5.2. Orientarea preţului după piaţă5.3. Preţurile discriminatorii5.4. Preţul actual ca preţ reglementat5.5. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare5.6. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 55.7. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 5


Studiul unităţii de învăţare nr. 5 vă permite să: înţelegeţi principalele metode de determinare a preţurilor; aplicaţi algoritmi de calcul pentru nivelul preţului în diverse situaţii concrete.

5.1. Orientarea preţului după costuri

Marja adăugată la cost

În practică, cel mai adesea, preţul este stabilit prin tehnica marjei adăugate la cost care vizează adăugarea unei marje procentuale la costul mediu estimat. Astfel, dacă:

P = + m% = C + m x C rezultă că m =

în care P = preţul; C = costul mediu;m = marja procentuală exprimată zecimal.

De exemplu, dacă costul mediu al unui automobil este de 10000 unităţi monetare, iar vânzătorul utilizează o marjă procentuală de 30%, la costul mediu se vor adăuga 3000 u.m. rezultând un preţ al produsului de 13000 u.m. Metoda pare a fi foarte simplă.

Marjele variază considerabil în funcţie de natura produsului la al cărui preţ contribuie. De exemplu, în SUA cele mai frecvente marje aplicate la preţul cu ridicata sunt de 20% pentru tutun, 28% pentru aparate de fotografiat, 34% pentru cărţi, 41% pentru confecţii; produse cum sunt cafeaua, laptele praf, zahărul tind să se supună unui procent scăzut, în timp ce alimentele îngheţate, produsele conservate suportă o marjă ridicată.

De multe ori, firmele aplică o marjă pe care decidentul o stabileşte în funcţie de experienţa şi intuiţia sa, iar alteori nivelul său este rezultatul imitaţiei altor agenţi economici în vederea obţinerii unui preţ apropiat de cel al produselor firmei dominante de pe piaţă. Ori, în aceste condiţii, mărimea marjei nu poate fi justificată şi nici avantajoasă. De

102

aceea, este bine ca agenţii economici să pornească în fixarea acesteia de la argumentul la care se ajunge prin raţionament economic, şi anume: marja adăugată la costul variabil mediu* care conduce la realizarea profitului maxim prin preţul generat se determină astfel:

m = - 1

1E în care E reprezintă coeficientul elasticităţii cererii pentru produsul respectiv, în funcţie de preţ; aceasta este o relaţie matematică ce poate fi demonstrată cu uşurinţă, pe baza interdependenţelor dintre următoarele categorii economice: venit marginal, preţ şi elasticitatea cererii, cost marginal şi venit marginal, preţ şi cost variabil mediu.

Astfel, fie notaţiile:P,P’ preţuri corespunzătoare cantităţilor Q+1 şi respectiv Q;VT’ şi VT = veniturile totale realizate de o firmă a cărei

producţie creşte de la Q la Q+1;VM, CM = venitul, respectiv costul marginal;E = elasticitatea cererii în funcţie de preţ;C V = costul variabil mediu.

Relaţia venit marginal, preţ şi elasticitatea cererii se deduce astfel:Cantităţii Q îi corespunde preţul P’ şi lui Q+1 îi corespunde preţul

P.Veniturile totale sunt VT’ = P’Q şi VT = P(Q+1).

Deci, venitul marginal este:

VM = DDVT

Q

VT VT

Q Q =

'

1 = P (Q + 1) – P’ Q ,

adică:VM = P – (P’-P)Q ( 1 )

Dacă preţul scade de la P’ la P, cererea se modifică crescând de la Q la Q+1, ceea ce conduce la următoarea elasticitate în funcţie de preţ:

E = DC

C :

DP

P =

Q Q

Q

1 :

P P

P

' =

1

Q x P

P P ' =

P

Q P P( ' ) = - P

Q P P( ' ) .

Deci

Q (P’ - P) = - ( 2 )

Combinând egalităţile (1) şi (2) se obţine

VM = P + P

E, deci VM = P (1 +

1

E) ( 3 )

relaţia cost marginal şi venit marginal în condiţiile practicării preţului maximizator de profit este de egalitate: CM = VM , ceea ce face ca relaţia (3) să devină:

CM = P ( 1 + 1

E ) ,

de unde se obţine preţul:

* În practică, de cele mai multe ori marja se aplică la costurile variabile medii şi nu la cele totale medii, fiind direct dependente de volumul producţiei.

103

P =

CME

E

1 = CM ( E

E 1 )

De multe ori însă, costul variabil pe unitate de produs este acelaşi şi, deci, corespunde cu nivelul celui marginal, adică:

C V = CM ,

de unde rezultă că P = C V ( E

E 1 )

adică P = C V (1 + E

E 1 - 1) = C V (1 +

E E

E

1

1) = C V (1 -

1

1E )

deci

P = C V + ( - 1

1E ) C V ( 4 )

relaţia preţ, cost variabil mediu potrivit strategiei marjei adăugate la cost este:

P = + m C V ( 5 )Prin urmare, comparând egalităţile (4) şi (5) rezultă că marja

adăugată la costul variabil mediu care asigură practicarea preţului maximizator de profit, adică la care costul marginal coincide cu venitul marginal este dependentă de elasticitatea cererii în funcţie de preţ:

m = - 1

1E De exemplu, la un coeficient al elasticităţii de -5, adică în situaţia unui bun pentru care cererea se modifică cu 5 puncte procentuale şi în sens invers la variaţia de 1 procent a preţului, marja pe care firma o adauga la costul variabil mediu este de 25%, deoarece m = -1/ (-5 + 1) = 1/4 = 0,25; astfel, numai marja care exprimă inversul negativ al elasticităţii plus unu - oferă firmelor posibilitatea practicării nivelului de preţ maximizator de profit.


Identificaţi câteva limite (neajunsuri) ale metodei marjei adăugate la cost.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

104

5.2. Orientarea preţului după piaţă

Estimarea cererii

Dacă costul de producţie este o variabilă endogenă pentru un agent economic, cererea reprezintă un factor exogen activităţii sale, ceea ce îi conferă un caracter mai mare de imprevizibilitate. Recunoscută fiind însemnătatea cunoaşterii nivelului cererii pentru orientarea producţiei, estimarea acesteia şi determinarea elasticităţii sale fac obiectul multor analize de piaţă.

Astfel, punctul de plecare în aprecierea cererii de piaţă este identificarea variabilelor independente ale funcţiei cererii. Ph. Kotler consideră că există trei determinanţi ai cererii totale a unui produs, pe care o defineşte prin volumul total ce ar fi cumpărat de un grup definit de consumatori într-o arie geografică dată şi într-o perioadă de timp precizată de un mediu de marketing cunoscut, respectiv Q = n*q*p, unde Q este cererea de piaţă, n este numărul de cumpărători, q reprezintă cantitatea cumpărată în medie, de un cumpărător/an, iar P este preţul mediu al unei unităţi. Aceasta însă, poate avea 90 de dimensiuni în funcţie de spaţiul (client, teritoriu, regiune, ţară, plan internaţional), produsul (articol, clasă de produse, linie de produse, vânzările firmei, vânzările din industrie, toate vânzările) şi timpul (termen scurt, mediu, lung) la care se referă.

Mai cuprinzătoare este determinarea cererii pe care Evan Douglas o realizează prin considerarea mai multor influenţe:

în care: Qx = cantitatea cerută din produsul x, într-o perioadă de timp;Px = preţul produsului x;Ax = promovarea produsului x;Dx = design sau calitatea produsului x;Ox = distribuţia produsului x;Ic = venitul consumatorilor;Tc = gustul, preferinţele clienţilor;Ec = aşteptările consumatorilor privind evoluţia preţului;Py = preţurile bunurilor substituente şi complementare;Ay = promovarea bunurilor substituente şi complementare;Dy = design sau calitatea bunurilor substituente şi complementare;Oy = distribuţia bunurilor substituente şi complementare;G = politica guvernamentală, strategia industrială;N = numărul potenţialilor cumpărători în economie;W = condiţiile naturale.Aceasta conduce la o funcţie multifactorială a cererii, de exemplu

de forma: Qx= a+ b1Px+ b2Py+ b3Ax+ b4Ay+ b5Ic+ b6Tc+ b7Ec+ b8N

unde a reprezintă cantitatea cerută de alte variabile neconsiderate în funcţia cererii, iar b1, ..., b8 reprezintă coeficienţii ce indică impactul marginal al fiecărei variabile independente asupra cantităţii cerute.

Pentru determinarea curbei cererii se consideră că toate influenţele în afara celei de preţ sunt constante asupra cantităţii cerute,

105

într-o perioadă de timp, ceea ce face ca efectul variabilelor nonpreţ să fie reflectate într-un termen unic A, astfel încât Qx= A+ b1Px, sau Px= a+ b*Qx

unde a= -A/b1 şi b= 1/b1.Adeseori, formarea preţului în funcţie de raportul dintre cerere şi

ofertă se desfăşoară pe baza criteriului de profit maxim, principiu căruia îi corespunde egalitatea dintre costul marginal şi venitul marginal; de aceea, estimarea cererii trebuie să fie completată cu cea a venitului marginal.

Deoarece venitul total VT în producţia bunului x este VTx= Px*Qx, iar Px= a+ b*Qx,

rezultă VTx= a*Qx+b*QX2

de unde reiese venitul marginal VM: VMx= a+ 2*b*Qx prin derivarea funcţiei venitului total.

Înseamnă că din punct devedere grafic, curbele cererii şi venitului marginal au un punct comun (0, a) pe axa verticală a sistemului de coordonate, iar panta Vm este exact de două ori panta curbei cererii.

Modelele de estimare a cererii pot fi considerate directe, dacă cercetarea acţionează asupra cumpărătorului prin tehnica interviului sau anchetei şi chiar prin simularea unor situaţii de piaţă, şi indirecte, atunci când cercetarea se desfăşoară pe seama datelor statistice deja culese, urmărindu-se asociaţiile dintre variabilele independente şi cele dependente, în special prin tehnica simplei corelaţii sau analizei regresiei. Spre deosebire de estimarea costurilor, analiza regresiei aplicată în planul cererii implică o dependenţă liniară între variabile, de forma

y= a+ b1x1+ b2x2+ ...+ bn xn+ e, unde e reflectă coeficientul de eroare, respectiv valoarea reziduală obţinută prin diferenţa dintre valoarea actuală a fiecărui y şi valoarea acestuia estimată prin previziune. Aceasta înseamnă că se pot accepta şi funcţii neliniare (pătratice, cubice, exponenţiale, hiperbolice), cu condiţia ca acestea să poată fi transformate matematic în funcţii liniare; de

exemplu, funcţia exponenţială y= a* devine log y = log a +b1 log x1 + b2log x2

care este o funcţie liniară în care coeficienţii b1 şi b2 se determină prin analiza regresiei.

Parametrii regresiei se află prin "metoda celor mai mici pătrate, astfel încât se poate trasa curba cererii care aproximează cel mai bine corelaţiile de cantitate - preţ, pentru funcţia y= a + bx, coeficienţii fiind

unde x = preţul; y = cantitatea; ; ; n = numărul de

corelaţii preţ-cantitate.

Formarea preţurilor şi estimarea cererii

Formarea preţurilor reprezintă un proces complex, aflat într-o permanentă evoluţie datorită caracterului dinamic, atât al condiţiilor ofertei, respectiv al structurii costurilor şi numărul agenţilor producători, cât mai ales al condiţiilor cererii.

Mecanismul formării preţurilor capătă o importanţă deosebită,

106

atât la nivelul microeconomic la care agenţii economici sunt preocupaţi de determinarea nivelului de preţ maximizator de profit, care reflectând raportul dintre cerere şi ofertă, ajunge să fie suportat de piaţă, cât şi la nivelul macroeconomic la care se elaborează un cadru legislativ de reglementare şi orientare a preţurilor şi pieţei. Dinamismul economico-social îşi pune amprenta asupra formării preţurilor, în sensul inexistenţei unor principii unice, universal valabile de determinare a acestora. Cu alte cuvinte, preţul, ca variabilă necontrolabilă prezintă condiţii diferite de manifestare în funcţie de caracteristicile pieţei, respectiv de numărul agenţilor economici şi obiectivele acestora, strategiile adoptate, raportul de forţe dintre cumpărători şi vânzători, etc. Cu toate acestea, el rămâne un instrument, de a cărui formare depinde succesul agenţilor economici şi pentru a cărui cunoaştere mulţi apelează la tehnicile de estimare a ofertei şi cererii, iar cei care nu îşi orientează activitatea în funcţie de dinamica preţurilor pieţei, ar trebui să înceapă prin elaborarea unor strategii de preţ, în conformitate cu piaţă pe care produsele lor se adresează.


Identificaţi câteva neajunsuri ale determinării preţurilor pe baza cererii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

5.3. Preţurile discriminatorii

Caracteristici ale promovării preţurilor discriminatorii

Firmele care practică preţuri discriminatorii realizează profituri mai ridicate! Aceasta constituie o afirmaţie în măsură să trezească interesul oricărui agent economic care, din dorinţa de a obţine venituri mai mari este dispus să apeleze la o asemenea metodă; şi cine nu vrea aceasta? Dar, înainte de a decide în acest scop, el trebuie să cunoască nu numai condiţiile care favorizează angajarea firmei în discriminarea prin preţ, ci şi sporul de profit pe care îl poate obţine; cu alte cuvinte, acestea sunt două aspecte în funcţie de care un agent economic hotărăşte pentru întreaga sa producţie utilizarea aceluiaşi preţ sau a unor preţuri discriminatorii. Mai exact, în cel de-al doilea caz, are loc vânzarea aceluiaşi produs, de o anumită calitate şi cost unitar, către cumpărători sau grupuri de cumpărători diferite, la preţuri diferite.

107

Aşadar, discriminarea prin preţ este posibilă ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu poate fi vândut la preţuri diferite din considerente neasociate cu costul său. Desigur, o firmă cu poziţie de monopol se află întotdeauna într-o situaţie mai avantajoasă atunci când intră într-o practică discriminatorie, în virtutea faptului că este singurul ofertant al unui produs specific. Dar discriminarea prin preţ poate fi utilizată şi în alte condiţii de piaţă, adică în care firmele nu reprezintă monopoluri şi chiar se întâlneşte destul de frecvent în anumite sectoare. De exemplu, companiile aeriene civile şi teatrele practică tarife diferite pentru copii faţă de adulţi; în S.U.A, medicii solicită din partea a diferiţi pacienţi taxe diferite la acelaşi tip de operaţie; de asemenea, în general, companiile telefonice folosesc taxe diferite pentru convorbirile la mare distanţă, în funcţie de momentul realizării lor, respectiv zi de lucru, seară sau sfârşit de săptămână etc.

Pornind de la aceste concretizări, firmele modern pot contribui la extinderea practicii preţurilor discriminatorii, iar argumentul este foarte simplu şi solid: este mult mai profitabil să utilizeze diferite preţuri, atunci când este posibilă o asemenea variant. Prin urmare, un agent economic pentru a putea lansa preţuri diferite către diferiţi cumpărători trebuie să ştie când o poate face; altfel spus, el trebuie să respecte câteva cerinţe, şi anume: Imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a

preveni vânzarea produsului achiziţionat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin natura sa, să fie inaccesibil unei noi comercializări. De exemplu, este aproape imposibilă vânzarea pâinii la diferite preţuri unor clienţi diferiţi, având în vedere că cel care beneficiază de produs la un preţ mai mic poate cumpăra şi cantitatea necesară altui consummator, care, direct, ar plăti mai mult. În schimb, un medic poate solicita în cazul unei operaţii identice, taxe diferite pe care pacienţii trebuie să le accepte. Deci, este evident că vânzarea unui bun de la un cumpărător la altul depinde de natura acestuia, în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei revânzări (coafură, transport, asistenţă medical etc.);

Segementarea pieţei permite firmei împărţirea cumpărătorilor în grupuri identificabile. Astfel, devine relative simplă practicarea unui preţ pentru un grup şi a altuia pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulţi şi copii). Pe acest criteriu se forează şi preţurile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizată consumatorilor individuali la niveluri mai joase faţă de cele ale energiei destinate utilizatorilor industriali. Totodată, mai este posibilă solicitarea unor preţuri diferite în funcţie de cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producătorul putând să ceară un preţ mai mic;

Existenţa a diferite elasticităţi ale cererii, se referă la faptul că diferiţi consumatori ai unui bun nu prezintă aceeaşi dorinţă de a-l cumpăra, ceea ce se poate explica pe baza gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacă o cerere individual (A) este inelastică, adică purtătorul ei nu modifică cantitatea cerută la variaţia preţului, iar o alta (B) este elastic, atunci câştigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea produsului la un nivel de preţ mare către cumpărătorul cu cerere inelastică şi la un nivel scăzut către cel care manifestă o cerere elastic pentru marfa respectivă, adică cel pentru care cantitatea achiziţionată suferă modificări dacă preţul se schimbă. Rezultă că, în condiţiile respectării primei cerinţe a practicii

108

discriminatorii, a imposibilităţii revânzării mărfii, agenul economic poate solicita preţuri discriminatorii şi este în avantajul său să o facă. Mai mult chiar, ori de câte ori piaţa este segmentată în funcţie de elasticitatea diferită a cererii, practica folosirii de preţuri diferite determină venituri superioare din vânzări, faţă de cazul comercializării bunurilor la acelaşi preţ către toţi clienţii.

Tipuri de discriminare

O firmă se poate angaja în discriminarea prin preţ în măsura în care nu devine o prctică ilegală. De altfel, de cele mai multe ori, discriminarea prin preţ în sens economic, adică cea motivată din acest punct de vedere, nu este ilegală, fiind acceptate preţuri diferite ca expresie a diferenţelor în costurile de fabricaţie şi în cheltuielile de servire a unor clienţi specifici, şi cu condiţia ca preţurile discriminatorii ale unei firme să nu afecteze concurenţa actuală sau potenţială. De asemenea, mai sunt permise preţuri diferite care rezultă dintr-o reducere de nivel făcută în scopul alinierii la preţurile concurenţei, precum şi cele care reflectă o depreciere în comercializare, cum ar fi bunurile perisabile, cele care intră în contradicţie cu moda sau cele care nu au fost vândute în timpul sezonului. Prin urmare, un agent economic, fără a avea o acţiune ilegală, poate câştiga dintr-o practică discriminatorie de gradul I, care constă în forţarea cumpărătorului să plătească maximum pe care este dispus să-l ofere pentru a obţine produsul respectiv; evident, dacă produsul ar fi vândut la un singur preţ, ar exista clienţi care ar plăti mai puţin decât ar fi dispuşi să o facă tocmai pentru că nu li se cere un preţ mai ridicat.

Un agent economic poate apela şi la o discriminare de gradul II, situaţie în care se face distincţie între grupurile de consumatori; un efect al său poate fi cumpărarea produsului de către cei nerăbdători la un preţ mai ridicat faţă de cei pregătiţi să mai aştepte achiziţionarea bunului. Pe baza unui asemenea comportament al cumpărătorilor a evoluat preţul calculatoarelor electronice, al ceasurilor pe bază de cristale de cuarţ etc.

Totodată, o firmă mai are la dispoziţie o discriminare de gradul III, în urma căreia câştigă pe seama practicării în acelaşi moment, dar pe pieţe diferite a unor preţuri diferite; aici se încadrează, de exemplu, acţiunile companiilor telefonice privind tarifele lor.

Aşadar, orice agent economic a cărui activitate se înscrie în condiţiile precizate poate practica o variantă a preţurilor discriminatorii, dar pentru a o face, el trebuie să cunoască sporul de profit pe care l-ar obţine.

Deci, dacă o firmă îşi vinde marfa cerând acelaşi preţ (Ps), atunci el este cel care îi permite maximizarea profitului (Pr), adică la care cantitatea produsă (Qs) asigură egalitatea dintre venitul marginal (VM) şi costul marginal (CM), deci profitul obţinut este Pr = (Ps – CM) x Qs, în ipotez în care cosutl suplimentar necesar realizării unei unităţi adiţionale de produs (cel marginal) coincide cu cheltuielile totale medii şi este constant, indiferent de dimensiunile producţiei. Dar, dacă firma respectivă doreşte să practice preţuri diferite pentru clienţii săi, atunci profitul maxim corespunzător unui nivel unic de preţ poate fi depăşit. Explicaţia este simplă: fiecare consumator plăteşte maximum pe care este dispus să îl cedez în schimbul produsului; astfel, deoarece clientul evaluează marfa pe baza preferinţelor individuale, ea este vândută la preţuri diferite. În consecinţă, sporul de venit obţinut în urma comercializării unei unităţi suplimentare, respectiv venitul marginal

109

reprezintă chiar preţul ultimei unităţi vândute, ceea ce înseamnă că profitul cel mai mare în condiţiile practicării de preţuri discriminatorii se obţine la un nivel de producţie (Qc superior lui Qs) la care costul marginal egalează cererea. Deci, profitul (Pr’) corespunzător situaţiei în care firma practică preţuri diferite devine Pr’ = (Po – CM) x Qc/2, în care Po exprimă nivelul de preţ (cel mai ridicat) la care cererea este zero şi venitul marginal, de asemenea.

Concretizând, să luăm exemplul unei cofetării. Dacă firma decide să comercializeze întreaga producţie la acelaşi preţ optează pentru nivelul care îi asigură maximizarea profitului, de exemplu 70 lei, la care vinde săptămânal 6 prăjituri unui consumator. De asemenea, considerând constante costurile marginale de 40 lei, rezultă că orice prăjitură suplimentară costă 40 lei; în acest caz, profitul firmei ajunge la (70-40)x6=180 lei. Dar fiecare client evaluează unităţile adiţionale – până la o numită cantitate – peste 40 lei; de exemplu, primele 12 unităţi sunt apreciate peste costul lor datorită satisfacţiei descrescătoare a oricărui individ la consumul unei noi unităţi de produs. De aceea, firma hotărăşte să beneficieze de această evoluţie a utilităţii care se micşorează la creşterea consumului şi care face ca primele unităţi de produs să fie mai importante decât următoarele, care ar presupune o cantitate mai mare consumată; aceasta înseamnă că, cu cât cantitatea este mai mică, cu atât o unitate este mai valoroasă. Deci, introducând preţuri diferite profitul creşte; de exemplu, primele 6 prăjituri (săptămânal) cumpărate de fiecare client pot fi livrate la preţul anterior, respectiv 70 lei, iar cele suplimentare la numai 50 lei fiecare. Ca urmare, cumpărătorul va fi stimulat să plătească mai mult de 6 unităţi la un preţ mai mic, de exemplu 10 prăjituri (din care primele 6 la preţul de 70 lei, iar celelalte 4 la preţul de 50 lei); astfel, cum cele 4 unităţi costă 40 lei şi sunt vândute cu 50 lei, profitul firmei se majorează cu 40 lei săptămânal (4 prăjituri x (50-40)=40 lei), anual însemnând 20800 lei. Mai departe, practica poate fi îmbunătăţită din nou, în felul următor: primele 6 unităţi să fie livrate în continuare l a acelaşi preţ, dar următoarele 6 (s-a presupus că numai 12 sunt evaluate peste costul lor de către consumator, deci profitul poate creşte numai pe seama acestora) la preţuri diferite de la una la alta, respectiv 65 pentru cea de-a şaptea prăjitură, 60 pentru a opta, apoi 55, 50, 45 şi 40 pentru ultima unitate. Astfel, profitul se manorează faţă de situaţia iniţială în care firma folosea un preţ unic, cu 75 lei săptămânal [(65-40)+(60-40)+(55-40)+(50-40)+(45-40)+(40-40)=75], mai mult decât sporul de profit ce s-ar obţine în varianta livrării produselor la numai două niveluri de preţ. În acest moment, se poate extinde practica discriminatorie prin folosirea de preţuri diferite şi pentru primele 6 unităţi care ar putea fi livrate mai avantajos pentru producător, la preţuri diferite, respectiv la un preţ care scade când se cumpără o cantitate mai mare; deci, prima prăjitură poate fi vândută la 95 lei, a doua la 90 , apoi 85, 80, 75, iar cea de-a şasea la un preţ de 70 lei, profitul majorându-se pentru această cantitate cu 255 lei [(95-40)+(90-40)+(85-40)+(80-40)+(75-40)+(70-40)=255]. Aşadar, folosind pentru întreaga cantitate pe care consumatorul o apreciază peste costul său (12 unităţi) preţuri din ce în ce mai reduse, pe măsură ce se consumă o unitate suplimentară, firma obţine un profit excendentar de 330 lei (75+255) săptămânal, faţă de situaţia în care ar practica un preţ unic, chiar dacă la nivelul care îi asigură maximizarea profitului. Evident, firma va utiliza preţuri diferite.

110

Deci, orice agent economic, căruia natura produsului realizat îi permite, se poate lansa într-o practică discriminatorie prin preţ, fără a fi ilegală şi o face, sau ar trebui să o facă, pentru câştigul suplimentar pe care îl oferă folosirea de preţuri diferite la acelaşi produs.


Identificaţi cel puţin trei situaţii în care sunt practicate preţurile discriminatorii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

5.4. Preţul actual ca preţ reglementat

Reglementarea preţului

Modelele de preţ demonstrează prin variabilele independente, nu numai caracterul multifactorial al preţului contemporan, dar şi caracterul său reglementat, impus.

Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care impun o limită superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau serviciu destinat vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită plafon de preţ (price ceiling) sau control de preţ (price control), iar limita inferioară impusă pe o anumită piaţă este numită prag de preţ (price floor) sau preţ suport (price support).

Fără a nega importanţa jocului cererii şi ofertei în determinarea nivelului de preţ, preţul impus sau reglementarea în domeniul pieţei, în general, al preţului, în special este o realitate. Recunoaşterea preţului mixt prin acceptarea fluctuaţiilor de preţ determinate de raportul cerere-ofertă, în contextul limitelor de preţ impuse prin implicarea statului în viaţa economică reprezintă o cerinţă contemporană pentru o corectă fundamentare a preţurilor practicate de agenţii economici. "Realităţile demonstrează că laissez-faire-ul pieţei nu poate să determine apariţia unei monede stabile şi deci, să elimine complet rolul autorităţii politico-legale. Desigur, tot viaţa demonstrează că guvernele şi politicienii folosesc puterea lor de emisiune monetară pentru a confisca valoare de la cetăţeni, acceptă confiscarea sau erodarea drepturilor de proprietate pentru a servi intereselor lor, introduc bariere la intrarea şi ieşirea de pe pieţe tot în interesul lor. Şi, totuşi, acest comportament ce decurge din înclinaţiile naturale ale politicienilor, trebuie frânat şi limitat prin introducerea în

111

reformele instituţionale-organizaţionale-constituţionale a unor principii şi norme, pentru care autoritatea politică poartă întreaga răspundere." Înseamnă că o strategie de preţ avantajoasă în condiţiile concrete ale "posibilului" pieţei nu poate ignora legea economică a cererii şi ofertei şi nu trebuie să se abată de la prevederile de ordin juridic, primele având caracter obiectiv, iar celelalte, caracter impus. Desigur, dacă preţul-limită maximă se situează sub nivelul de echilibru al pieţei, sau preţul-limită minimă depăşeşte preţul de echilibru, pe piaţă se vor produce multiple consecinţe economice grave. Aceasta, deoarece la preţurile plafon se apelează atunci când există deficienţe în planul satisfacerii cererii, prin insufucienţa ofertei, în timp ce la preţurile prag se ajunge datorită excedentelor de ofertă asupra cererii.

Preţurile limită maximă

Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate insuficientă. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, preţul se majorează, rezultat care este influenţat legal, prin fixarea unui plafon peste care nivelul preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea de cumpărăre a banilor nu ar putea suporta depăşirea acestui preţ de control.

Stabilirea unui preţ sub nivelul de echilibru al pieţei generează o lipsă de produse pe piaţă, care se poate demonstra pornind de la reprezentarea grafică următoare:

Figura 5.1: Preţurile limită maximă – deficit de ofertă

în care C = cererea, O = oferta, Pe = preţul de echilibru, Qe = cantitatea de echilibru, PM = preţul maxim impus, QM = cantitatea corespuncătoare preţului maxim, Q’ = cantitatea necesară la nivelul preţului impus.

Se observă că un preţ plafon conduce la manifestarea unui deficit de ofertă, deoarece cantitatea cerută depăşeşte nivelul celei oferite pe piaţă. În reprezentarea grafică, este insuficientă cantitatea Q’ - QM.

Deficienţa în planul ofertei nu înseamnă că produsul este rar. Deficienţa presupune că nu pot fi satisfăcute toate cerinţele pieţei, în timp ce raritatea este o permanenţă a pieţei contemporane.Diamantul de exemplu, este rar, daroferta sa nu este deficitară; orcine este dispus să plătească preţul diamantului, poate să-l cumpere. În schimb, deficienţa unei oferte se manifestă atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc şi pot să plătească preţul practicat.

În aceste condiţii, soluţia pieţei poate îmbrăca două variante. Prima se referă la distribuirea cantităţii existente QM prin respectarea principiului primul venit, primul servit, ceea ce ar avea drept consecinţă nesatisfacerea cerinţelor multor cumpărători dispuşi să plătească preţul plafon. A doua soluţie constă în distribuirea mărfurilor pe baza unui sistem preferenţial al ofertantului, ceea ce ar favoriza anumite categorii

112

de cumpărători (prietenii, familia, clienţii fideli) şi ar genera de asemenea, un segment de consumatori ale căror cereri ar rămâne nesatisfăcute.

Efectele unei limite maxime de preţ pot fi analizate pe termen foarte scurt, scurt şi lung:

Figura 5.2: Efectele unei limite maxime de preţOI = oferta imediată, adică pe termen foarte scurt;

OS = oferta pe termen scurt;

OL = oferta pe termen lung;

C = cererea iniţială;C’ = cererea modificată în sensul majorării sale;PO ,PL ,PI preţurile corespunzătoare raportului cerere-ofertă pe diferite intervale de

timp;DO, DC = sporuri ale producţiei;H = cantitatea corespunzătoare echilibrului pe termen lung;EO, EI, EL = puncte de echilibru specifice unor momente diferite.

Desigur, pe termen foarte scurt, oferta are caracter perfect inelastic, iar curba ofertei este verticală datorită rigidităţii factorilor de producţie care reclamă timp pentru adaptarea producţiei la cerere; în schimb, oferta pe termen lung devine cel mai flexibilă şi are un grad de elasticitate mai ridicat.

În condiţiile unei pieţe libere, o creştere a cererii de la C la C’ duce la modificarea preţului de la P0 la PI, într-un interval de timp foarte scurt, cantitatea vândută fiind aceeaşi ca cea anterioară variaţiei cererii, respectiv Q0. Astfel, producătorii beneficiază de pe urma creşterii cererii şi câştigă în mod neprevăzut, ceea ce se concretizează în obţinerea unui profit "chilipir" egal cu produsul Q0(PI- P0); în formă grafică, acesta corespunde cu aria dreptunghiului P0E0EIPI. Ca urmare, pe termen lung, producătorii majorează oferta, iar pe piaţă se înregistrează un nou echilibru (EL) corespunzător egalităţii dintre cerere (C’) şi ofertă (OL), adică noul preţ este PL. Nivelul acestuia din urmă este superior celui iniţial (P0), dar inferior preţului de echilibru generat numai de modificarea cererii (PI).

În schimb, dacă statul intervine cu reglementări în domeniul preţului şi fixează o limită maximă la nivelul iniţial (P0), modificările cererii şi ofertei conduc la alte comportamente economice. Astfel, ca urmare a creşterii cererii, pe piaţă se manifestă la nivelul preţului plafon (P0) o cantitate oferită (Q0) mult inferioară celei cerute (Q*), adică un deficit (H) corespunzător decalajului dintre aceste mărimi (H= Q*-Q0). Desigur, dacă limita maximă de preţ ar fi modificată, la nivelul preţului PL, producătorii ar fi tentaţi dă producă mai mult, iar cantitatea oferită

113

pieţei ar fi superioară (cu DQ); surplusul de cerere (DC) nu ar mai exista la acest nivel de preţ.

Se observă că preţurile plafon încurajează concurenţa ineficientă între cumpărători care încearcă să obţină bunurile dorite prin crearea "cozilor" de aşteptare, şi chiar folosirea influenţei politice. În acest fel, concurenţa duce la pierderea unor resurse fără obţinerea nici unui avantaj pentru nici unul dintre participanţii la schimb, cu excepţia cumpărătorilor care au intrat în posesia bunului. Aceasta, deoarece chiar dacă cumpărătorul consumă mult timp pentru achiziţionarea bunului, ofertantul nu câştigă nimic în plus.

Cu toate acestea, în anumite condiţii economice, preţurile limită maximă sunt o necesitate pentru creşterea gradului de satisfacere a cererii. Semnificative în acest sens sunt perioada postbelică şi perioadele crizelor petrolului.

Preţurile limită minimă

Guvernul impune de această dată, o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot coborî. Motivul pentru care se formează praguri de preţ constă în susţinerea veniturilor ofertanţilor peste preţul care ar exista pe o piaţă liberă. Situaţiile frecvente de preţuri suport se întâlnesc în agricultură, pentru produsele agricole şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim.

Efectul unui prag de preţ este invers preţului plafon:

Figura 5.3: Efectul unui prag de preţ

Notaţiile anterioare se menţin. În plus, Pm = preţul minim, Qm = cantitatea corespunzătoare lui Pm şi Q’’ = cantitatea necesară la nivelul preţului prag, Pg = preţul corespunzător cantităţii Qm pe o piaţă liberă.

Desigur, dacă piaţa funcţionează pe principiul raportului cerere-ofertă, preţul practicat este Pe, la nivelul cantităţii de echilibru. Însă, la un preţ prag (Pm), superior preţului de echilibru, cantitatea cerută se reduce (Q’’), în timp ce ofertanţii stimulaţi de nivelul preţului furnizează pieţei o cantitate superioară (Qm). Înseamnă că pe piaţă, apare un excedent al ofertei asupra cererii de dimensiunea Qm-Q’’.

Pentru menţinerea preţurilor limită minimă, se folosesc în practică, cinci modalităţi.1. Achiziţiile guvernamentale. Preţul suport poate fi menţinut pe piaţă

dacă surplusul este destinat cumpărărilor guvernamentale. Astfel, excedentul de pe piaţă dispare. În caz contrar, pentru vânzarea cantităţii produse (Qm), preţul practicat ar trebui să coboare până la nivelul Pg, ceea ce ar genera o pierdere producătorilor pe unitate de produs (Ps-Pg). Veniturile guvernamentale cheltuite pentru susţinerea preţului prag reprezintă deci, (Qs-Qd)*Pm, care sub formă grafică corespund ariei Q’’Qmba.

114

2. Restricţionarea producţiei. Statul poate interveni pe piaţă în scopul susţinerii preţului limită minimă, sub forma declarării ca fiind ilegală a oricărei producţii care depăşeşte cantitate cerută (Q’’) la preţul suport. În acest sens, producătorilor le sunt fixate cote de producţie, prin a căror însumare să se ajungă la o cantitate oferită totală (Q’’) de dimensiunea celei solicitate de piaţă la preţul maxim. O asemenea procedură însă, necesită un aparat de control al statului bine organizat, datorită tentaţiei producătorilor de a depăşi cotele impuse şi a vinde mai mult la acelaşi preţ minim care le-ar genera un câştig imediat superior respectării limitelor de producţie.

3. Promovarea cererii. Deşi susţinerea preţului prag prin stimularea cererii este o metodă dificilă, odată descoperite programele de impulsionare a consumatorilor, cantitatea cerută creşte până la nivelul celei oferite de producători la preţul suport. În acest fel, surplusul este absorbit prin majorarea cantităţii cerute.

4. Sistemul de plăţi directe. Guvernul poate interveni pentru susţinerea preţului prag prin garantarea producătorilor preţului suport pe unitate vândută în ipoteza desfacerii cantităţii cerute (Qm) la preţul suportat de piaţă (Pg). În acest sens, producătorii vând o cantitate corespunzătoare preţului minim la un nivel inferior, al pieţei, diferenţa de preţ fiind suportată de către stat. Concret, câştigul producătorilor este Pm*Qm, din care o parte este obţinută în urma tranzacţiilor de piaţă, adică Pg*Qm, iar diferenţa (Pm-Pg)*Qm este încasată de la guvern. Acest venit provenit de la bugetul statului corespunde în reprezentare grafică, cu aria dreptunghiului PgcbPm.

5. Interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim. Guvernul poate considera ilegală orice vânzare-cumpărare la un preţ sub pragul impus. O asemenea practică se întâlneşte în mod frecvent, pe piaţă muncii, prin fixarea salariului minim sub al cărui nivel nu se pot face angajări. Astfel, la nivelul salariului minim (corespunzător lui Pm), pe piaţă se manifestă un surplus de muncă, respectiv un deficit de locuri de muncă, iar numărul persoanelor dispuse să se angajeze la nivelul salariului minim depăşeşte numărul locurilor de muncă oferite în condiţiile aceste restricţii.


Realizaţi un eseu explicând situaţia pieţei negre din perspectiva preţurilor reglementate (minim 500 cuvinte).[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

115


Test de autoevaluare 5.1Un răspuns corect poate include considerarea următoarelor situaţii de practicare a

preţurilor discriminatorii:1. Energia electrică – tarife mai mari pentru consumatorii industriali şi mai

mici pentru consumatorii individuali;2. Transportul aerian – preţuri mai mari la clasa business şi mai mici la clasa

economică;3. Transportul în común – tarife mai mici pentru pensionari, elevi, studenţi şi

mai mari pentru ceilalţi consumatori.

Test de autoevaluare 5.2Un răspuns corect cuprinde considerarea următoarelor aspecte:

Piaţa neagră este considerată acea situaţie de piaţă în care mărfurile sunt comercializate la preţuri peste limita maximă impusă prin reglementări legale. Ea apare în condiţiile insuficienţei ofertei faţă de nivelul cererii, adică în contextul afirmării preţurilor plafon sau al utilizării cupoanelor de raţionalizare. Dacă cupoanele sau mărfurile cumpărate pe baza lor ale unor consumatori sunt vândute altora, atunci sistemul reglementării preţului nu este perturbat. Dimpotrivă, se echilibrează în acest fel, nevoile tuturor celor îndreptăţiţi să cumpere, prin satisfacerea mai bună a necesităţilor unora pe seama renunţării la consum a altor consumatori, care prin această acţiune demonstrează lipsa de nevoie pentru bunul respectiv. În schimb, dacă producătorii oferă unor clienţi o cantitate superioară celei stabilite prin cotele de raţionalizare, alţi cumpărători vor fi dezavantajaţi, chiar dacă se află în posesia propriilor cupoane, ceea ce înseamnă încălcarea sistemului reglementării preţului.


Realizaţi un eseu (500-600 cuvinte) comentând tóate situaţiile cunoscute pe piaţa românească vizând: reglementarea preţului pe piaţă, controlul pieţei paralele, preţurile discriminatorii şi preţurile produselor agricole.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

116


1. Kotler, Ph., Principles of Marketing, Prentice Hall International, Third Edition, New Jersey, 1986;

2. Douglas, Evan, Managerial Economics, Third Edition, Prentice-Hall International Editions, 1987;

3. Waud, Roger, N., Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992;

4. Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Tranziţia prin criză, Editura "Eficient", Bucureşti, 1995.

117


Concurenţa şi mecanismele sale

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 1176.1. Concurenţa perfectă şi imperfectă6.2. Politica concurenţei şi bunăstarea consumatorilor6.3. Preţul ca instrument al practicii anticoncurenţiale6.4. Răspunsuri şi orientări la Testele de autoevaluare6.5. Lucrare de verificare Unitatea de învăţare nr. 66.6. Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 6


Studiul unităţii de învăţare nr. 6 vă permite să: înţelegeţi caracteristicile mediului concurenţial contemporan; recunoaşteti rolul concurenţei în obţinerea succesului pe piaţă; analizaţi impactul concurenţei asupra bunăstării consumatorilor.

6.1. Concurenţa perfectă şi imperfectă

Trăsăturile concurenţei perfecte

Piaţa reprezintă totalitatea acţiunilor prin care cumpărătorii şi

vânzătorii intră în contact şi schimbă bunuri şi servicii. Aceste legături care se dezvoltă între participanţii la viaţa economică vizează acţiuni legate de cantitatea şi calitatea produselor precum şi de preţul acestora. Asemenea relaţii dar manifestate între agenţii economici de aceeaşi natură, adică între vânzători sau între cumpărători (dar în nici un caz între vânzători şi cumpărători) sunt relaţii de concurenţă.

Concurenţa poate fi:a) după numărul agenţilor economici: perfectă (când există foarte mulţi vânzători şi cumpărători); imperfectă (când lipseşte cel puţin una din trăsăturile concurenţei

perfecte).b) în funcţie de respectarea normelor comerciale în vigoare: corectă (loaială) - dacă practicile folosite respectă reglementările

comerciale; incorectă (neloaială) - când practicile folosite nu respectă normele

comerciale în vigoare.Concurenţa perfectă este acel sistem de relaţii între agenţii

economici care satisface cel mai bine interesele tuturor, atât ale vânzătorilor, cât şi ale cumpărătorilor.

Trăsăturile concurenţei perfecte trebuie să se regăsească simultan. Dacă una dintre ele nu se mai satisface, atunci forma respectivă de piaţă devine imperfectă. Prin urmare, concurenţa perfectă presupune: atomicitatea agenţilor economici. Aceasta presupune că agenţii

118

economici sunt foarte mulţi şi de puteri economice egale. Fiind mulţi şi mici, nici unul nu are o poziţie mai bună decât celălalt şi prin urmare nici unul nu poate controla preţul sau piaţa. Ei sunt precum nişte picături de apă într-un ocean.

omogenitatea produselor. Această trăsătură presupune că pe o piaţă cu concurenţă perfectă produsele sunt omogene, adică identice sau similare. În acest fel, unui consumator îi este indiferent de unde cumpără produsul dorit: de la producătorul X, Y, sau altul, pentru că marfa este aceeaşi. Ca urmare pe o piaţă perfectă, nu există mărci de produse. Deci, piaţa autoturismelor nu poate fi nicidecum o piaţă perfectă, fiind atâtea deosebiri şi mărci de autoturisme în realitate.

transparenţa perfectă a pieţei. În condiţii de concurenţă perfectă, piaţa este trasparentă, adică se poate observa foarte bine ceea ce se întâmplă. Informaţia este deplină. Vânzătorul cunoaşte, în orice moment care este cea mai bună acţiune pe care o poate întreprinde. Cumpărătorul ştie întotdeauna de unde să cumpere ca să îşi satisfacă cât mai bine nevoile.

intrarea şi ieşirea pe piaţă sunt libere. Astfel, pe o piaţă cu concurenţă perfectă este admis orice producător care poate face faţă situaţiilor de piaţă, adică care suportă un cost mediu de producţie inferior preţului pieţei şi este eliminat orice agent economic care îşi desfăşoară activitatea suportând un cost mediu de producţie superior preţului pe piaţă.

mobilitatea perfectă a factorilor de producţie. Această trăsătură exprimă inexistenţa obstacolelor în procesul achiziţionării de factori de producţie în condiţiile în care firmele doresc să îşi dezvolte activitatea. Altfel spus, întreprinzătorii găsesc în orice moment capitalul şi forţa de muncă de care au nevoie, ca să-şi extindă activitatea.

În realitate este dificil să se regăsească simultan toate trăsăturile concurenţei perfecte. Totuşi, deşi piaţa cu concurenţă perfectă are o existenţă teoretică, se poate aproxima o formă reală de piaţă cu aceasta. Este vorba despre bursă care se apropie cel mai mult de modelul pieţei perfecte prin organizare şi funcţionare.

Mai mult decât atât, cunoaşterea şi studierea pieţei cu concurenţă perfectă are o importanţă deosebită, deoarece contribuie la înţelegerea mai bună a realităţii, a concurenţei imperfecte şi la orientarea pieţelor reale către echilibru şi satisfacerea deplină a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică.

Formele concurenţei imperfecte

Formele concurenţei imperfecte au ca punct de plecare numărul producătorilor şi consumatorilor (vezi figura nr. 6.1).

Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin următoarele aspecte:

atomicitatea producătorilor; diferenţierea produselor, ceea ce înseamnă că spre deosebire

de concurenţa perfectă, produsele se deosebesc radical, nu mai sunt echivalente;

transparenţa imperfectă; mobilitate imperfectă; intrarea şi ieşirea pe piaţă imperfectă.

119

Foarte mulţi Câţiva Unul

Foarte mulţi Concurenţă monopolistică

Oligopol Monopol

Câţiva Oligopson Oligopol bilateral Monopol contracaratUnul Monopson Oligopol contracarat Monopol bilateral

Figura 6.1: Concurenţa imperfectă

Piaţa cu concurenţă de oligopol prezintă următoarele caracteristici:

atomicitatea cererii, dar nu şi a ofertei, ceea ce înseamnă că există foarte mulţi cumpărători, dar câţiva producători;

marfa poate fi omogenă (în cazul oligopolului nediferenţiat, de exemplu oţelul) sau neomogenă (în cazul oligopolului diferenţiat, de exemplu autoturismele);

transparenţa imperfectă; mobilitate imperfectă; intrarea şi ieşirea pe piaţă imperfectă.

Piaţa de monopol se caracterizează prin următoarele aspecte: atomicitatea cererii, dar nu şi a ofertei, adică există foarte

mulţi cumpărători dar un singur producător; marfa este diferenţiată, încât este unică; transparenţa imperfectă; mobilitate imperfectă; intrarea şi ieşirea pe piaţă imperfectă.

Piaţa cu concurenţă de monopson prezintă următoarele trăsături:

atomicitatea cererii, dar nu şi a cererii, adică există foarte mulţi producători, dar un singur cumpărător;

celelalte trăsături au caracter imperfect.Pe lângă aceste forme de concurenţă mai există şi alte situaţii de

concurenţă imperfectă cum ar fi: duopol - situaţia pieţei cu doi producători; duopson - situaţia pieţei cu doi cumpărători; oligopol bilateral - piaţa caracterizată prin existenţa a câţiva

producători şi câţiva consumatori; oligopol contracarat - piaţa de oligopol în care acţiunile celor

câţiva producători sunt contracarate de existenţa unui singur cumpărător;

monopol bilateral - piaţa caracterizată prin existenţa unui vânzător şi a unui cumpărător;

monopol contracarat - piaţa de monopol în care acţiunile firmei de monopol sunt contracarate de existenţa a câţiva cumpărători.


Analizaţi comparativ concurenţa perfectă, oligopolul şi monopolul.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

120

VânzătoriCumpărători

6.2. Politica concurenţei şi bunăstarea consumatorilor

Principii de bază ale politicii concurenţei

Politica concurenţei este una dintre primele politici comune adoptate de Comunitatea Economică Europeană, cu un rol extrem de important în crearea şi consolidarea pieţei comune. Politica concurenţei a evoluat şi s-a diversificat continuu în Uniunea Europeană, atat la nivel comunitar, cât şi la nivel naţional, însoţind procesul de adâncire a integrării. Necesitatea prevenirii şi corectării unor disfuncţionalităţi ale pieţelor a generat o diversiune de interpretări şi teorii privind natura şi evaluarea procesului concurenţial în contextul dezvoltării mecanismelor pieţei interne a Uniunii Europene.

Dezvoltarea politicii concurenţei a constituit un proces complex, dificil şi controversat, care a condus la transformarea acestei politici într-un instrument esenţial pentru reglarea structurilor şi disciplinarea forţelor pieţei în scopul realizării obiectivului central al constituirii pieţei interne unice.

Importanţa acestei politici a crescut pe masură ce procesul de integrare a avansat spre faza de Uniune Economică şi Monetară şi mediul concurenţial a devenit tot mai funcţional în spaţiul economic comunitar. Procesul de dezvoltare şi modernizare a legislaţiei şi a politicii concurenţei a înregistrat o dinamică deosebită în anii ’90, în contextul desăvârşirii Pieţei Unice şi al progresului în realizarea Uniunii Economice Monetare, al pregătirii lărgirii Comunităţii spre estul Europei, dar şi al globalizării pieţelor.

Rolul important pe care autorităţile comunitare îl atribuie politicii concurenţei este evidenţiat de integrarea obiectivelor acestei politici în Strategia Comisiei Europene privind Piaţa Unică, adoptată la 24 noiembrie 1999, cu scopul de a preveni acordurile anticoncurenţiale şi practicile concertate care pot sa afecteze funcţionarea Pieţei Unice.

121

În tratatul constituţional al Uniunii Europene, care adoptat de Conferinţa Interguvernamentală în anul 2004, se precizează că “o piaţă unică pe care concurenţa este liberă şi corectă” este unul dintre obiectivele Uniunii. Este, de asemenea, important de subliniat că puterea legislativă de stabilire a regulilor în domeniul concurenţei, necesare pentru funcţionarea pieţei interne, rămâne în competenţa exclusivă a autorităţilor comunitare şi că regulile de baza ale Tratatului CEE privind domeniul antitrust şi ajutorul de stat au fost reluate fără modificări.

Principiile de bază ale politicii concurenţei vizează următoarele:1. Condammnarea generală a înţelegerilor orizontale. Înţelegerile

orizontale se realizează între agenţii economici aparţinând aceluiaşi stadiu al producţiei sau al circuitului valorii adăugate. Este vorba despre fixarea aceloraşi preţuri sau de limitarea vieţii produsului.

2. Analiza individuală a practicilor de înţelegeri verticale. Înţelegerile verticale au loc între agenţii economici aflaţi în diverse stadii ale producţiei sau creării valorii adăugate. Un exemplu des întâlnit în practică în acest sens este distribuţia exclusivă în care un producător vinde unui singur distribuitor produsele sale cu condiţia ca acesta să accepte să nu distribuie produse concurente.

Legislaţia în domeniul concurenţei la nivelul Uniunii Europene

Se recunosc mai multe aprecieri asupra înţelegerilor între firme. Mai întâi, nu toate restricţiile verticale trebuie considerate anticoncurenţiale. De asemenea, legislaţia necesită o considerare a interpretărilor economice, în direcţia concilierii acestor orientări. Ca urmare, analiza restricţiilor verticale ar trebui să pornească de la premisa că acestea sunt permise şi nu interzise.


Studiaţi scopul şi semnificaţiile Consiliului Concurenţei.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

122

6.3. Preţul ca instrument al practicii anticoncurenţiale

Forme interzise de fixare a preţurilor

Practicile comerciale identifică mai multe forme interzise de fixare concertată a preţurilor, precum înţelegerile privind: fixarea preţurilor maxime; fixarea preţurilor minime; creşterea uniform a preţurilor; formarea unor liste de preţuri; preţul impus de firma dominantă; marja uniform de profit; folosirea de preţuri scăzute; menţionarea preţului de revânzare; rabaturile agreate; schimburile de informaţii cu privire la preţuri; recomandările privind preţurile; formele de contract standard.

Preţurile de revânzare

Principalele forme în care preţurile apar ca instrumente de practice comerciale interzise sunt:a) preţurile impuse – sunt preţurile de gross au de detaliu pe care

producătorul le fixează dinainte pentru un produs determinat, indifferent de canalele de distribuţie folosite;

b) preţurile recomandate – trebuie să aibă character orientativ;c) preţurile de revânzare în pierdere – exprimă vânzarea produselor la

nivele inferioare preţurilor de cumpărare (preţurile din facturi). Acestea pot fi justificate, atunci când permit evitarea unor pierderi şi mai mari şi atunci nu sunt sancţionate.

Preţurile de ruinare

Preţul de ruinare se manifestă atunci când o firmă dominant stabileşte un nivel de preţ mult prea scăzut pentru o perioadă mare de timp cu scopul ca rivalii săi să fie nevoiţi să se retragă de pe piaţă.

Relaţia preţ – cost se poate încadra în trei situaţii:a) zona “albă” – p > CTM;b) zona “gri” – p < CTM;c) zona „neagră” – p < CVM;

Preţurile de discriminare

Preţurile de discriminare exprimă aplicarea unor concesii la preţ de către vânzător unui cumpărător. Formele discriminatorii prin preţ sunt:a) discount condiţionat – este acordat cumpărătorului care respect o

condiţie dată;b) discount de volum – vizează acordarea în avans a unei concesii de preţ

fondată pe estimarea volumului de cumpărare;c) remiza profesională – exprimă concesia de preţ acordată în schimbul

realizării unui serviciu pe care nu îl mai efectuează vânzătorul şi pentru care nu mai încasează suma de bani.


123

Realizaţi un eseu (300 cuvinte) exprimând situaţiile pe care le-aţi întâlnit privind preţurile discriminatorii.[Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]

Preţurile de dumping

Preţurile de dumping se manifestă în contextual vânzării unor produse pe o piaţă străină la un preţ inferior celui practicat pe piaţa internă. Scopul urmărit este distrugerea concurenţilor străini, pe piaţa mondială


Test de autoevaluare 6.1Un răspuns posibil înseamnă:1. Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea concurenţei nr. 21/1996,

modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003;2. Consiliul Concurenţei reprezintă România în relaţiile cu organizaţiile şi

instituţiile internaţionale de profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă comunitare şi extracomunitare. Ca urmare, Consiliul Concurenţei a fost desemnat de Guvernul României să coordoneze negocierea Capitolului 6 „Politica concurenţei” în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană;

3. Rolul Consiliului Concurenţei în calitate de autoritate administrativă autonomă are două dimensiuni: una corectivă privind restabilirea şi menţinerea unui mediu competitiv normal, iar cealaltă, dimensiunea preventivă de monitorizare a pieţelor şi supravegherea actorilor pe aceste pieţe;

4. În conformitate cu prevederile Legii concurenţei, Consiliul Concurenţei are drept scop protejarea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.


124

I. Identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii (A - adevărat) sau fals (F - fals):1. Înţelegerile verticale sunt în totalitate interzise; F2. Preţurile maxime reprezintă o formă interzisă de fixare a preţurilor; A3. Preţurile impuse sunt o formă a preţurilor de dumping; F4. Preţurile de minare sunt promovate de fírmele lider; A5. Preţurile discriminatorii coincid cu preţurile de discriminare; F6. Remiza profesională este uneori permisă; A7. Înţelegerile orizontale sunt în totalitate interzise; A8. Înţelegerile verticale se manifestă între firme aparţinând aceluiaşi stadiu al

producţiei; F9. Revânzarea în pierdere poate fi uneori justificată; A10. Zona “gri” a preţului de reînoire exprimă egalitatea între preţ şi costul total

mediu. F [Folosiţi spaţiul liber pentru răspuns.]


1. Angelescu, Coralia; Stănescu, Ileana, Economie politică – elemente fundamentale, Editura Oscar Print, 1999;

2. Ciucur, D; Gavrilă, Ilie, Popescu, C-tin, Economie – Manual Universitar, Editura Economică, 1999;

3. Dobrotă, Niţă (coord.), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

125

1. Bruhn Manfred, Marketing, Noţiuni de bază pentru studii şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 1999;

2. Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;3. Zollandz Hans-Dieter, Fundamentele marketingului, De la ideea de

comercializare la conceptul de marketing, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007.

4. Michel Didier, Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;

5. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995;6. Paul Bran, Economia valorii, Editura Oeconomica, Bucureşti, 1990, cap. 2;7. C. Florescu (coord.), Marketing, Marketer, Grup Academic de Marketing şi

Management, Bucureşti, 1992;8. Orio Giarini, Dialogue sur la richesse et le bien-etre, Rapport au Club de

Rome, Economica, Paris, 1981;9. Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei RPR, 1962, vol. I;10. G. Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;11. D. Ricardo, Opere alese, Editura Academiei RPR, 1959, vol. I;12. N. N. Constantinescu, Teoria valorii muncă şi lumea contemporană, Editura

Politică, Bucureşti, 1984;13. A. Vela, Civilizaţia industrială în confruntare cu sine însăşi, Editura

Politică, Bucureşti, 1986;14. J. M. Albertini, A. Silem, Comprendre les theories economique, Edition du

Seuil, 1983, Cap. 9;15. W. Stanley Jevons, The Theory of Political Economy, Ediţia a III-a, Londra,

1888;16. Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;17. Alfred Marshall, Principles of Economics, Eighth Edition, Macmillian,

London, 1920;18. Jean Fourastie, L’Evolution des prix a long terme, Presses Universitaires de

France, Paris, 1969;19. Victor Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1981;20. Ilie Marinescu, Preţurile şi interdependenţele lor, Editura Academiei,

Bucureşti, 1982, cap. al X-lea;21. Traian Lazăr, "Foarfecele" preţurilor taie astăzi mai cu milă, în Economistul

nr. 493;22. Note de curs "to accompany Marketing", 5/e by Joel R. Evans and Barry

Berman, Macmillian Publishing Company, 1992;23. David Friedman, Price Theory, South Western Publishing Co., Cincinnati,

1990;24. W. Baumol, A. Blinder, Economics, Principles and Policy, Fifth Edition,

Harcourt Brace Javanovich Publishers, 1991;25. P. Samuelson, Economics, Twelfth Edition, Mcgraw-Hill Book Company,

1985.26. Iancu, Aurel, Tratat de economie, vol 3, Editura "Expert", Bucureşti, 1992;27. Kotler, Ph., Principles of Marketing, Prentice Hall International, Third

Edition, New Jersey, 1986;28. Douglas, Evan, Managerial Economics, Third Edition, Prentice-Hall

International Editions, 1987;

126

29. Waud, Roger, N., Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992;

30. Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Tranziţia prin criză, Editura "Eficient", Bucureşti, 1995.

31. Angelescu, Coralia; Stănescu, Ileana, Economie politică – elemente fundamentale, Editura Oscar Print, 1999;

32. Ciucur, D; Gavrilă, Ilie, Popescu, C-tin, Economie – Manual Universitar, Editura Economică, 1999;

33. Dobrotă, Niţă (coord.), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

127

Date post:	20-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	raluca-andreea-margu
View:	258 times
Download:	2 times

Suport de curs Preturi si concurenta_2009.doc

Documents