UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

CURS DE MASAJ ŞI TEHNICI COMPLEMENTARE (CURS PARTIAL)

Autor:Profesor universitar doctor

Veronica Bălteanu

1. MASAJUL NOŢIUNI GENERALE

Masajul reprezintă o prelucrare metodică, sistematică a părţilor moi ale corpului uman, prin mijloace manuale şi/sau instrumentale (mecanice, hidrice, electrice).

Practicarea lui urmăreşte un scop igienic (de întreţinere a sănătăţii şi prevenire a unor tulburări funcţionale), terapeutic (de tratare a unor afecţiuni organice, funcţionale sau traumatice). Masajul esre de asemenea legat de activitatea sportivă, aplicarea lui urmărind efecte stimulatoare (înainte de antrenamente şi competiţii), efecte trofice, liniştitoare, de dezobosire (după concursuri sau în pauzele din cadrul concursurilor), efecte remarcabile de refacere neuropsihică (pe cale reflexă) şi neuromusculară (pe cale directă, mecanică). Din cele expuse se poate aprecia că efectele masajului se leagă de profilaxie, terapie şi activitatea sportivă, decurgând din aceasta o clasificare în funcţie de scopul urmărit prin aplicarea lui:

masaj igienic; masaj terapeutic; masaj sportiv.În prezent, bine fundamentat ştiinţific, masajul este un mijloc de bază în

terapia recuperatorie, constituind un mijloc specific al kinetoterapiei (terapia prin mişcare).

Pentru omul sănătos poate constitui un mijloc de susţinere a activităţii cotidiene, fie că ne referim la efectele stimulative locale şi generale pe care le are în plan biologic, sau la cele de relaxare, de combatere a oboselii după activităţi intense care solicită organismul în plan neuropsihic sau neuromuscular. Masajul la omul contemporan supus în permanenţă stressului cotidian, este recomandat ca mijloc profilactic important în menţinerea stării de sănătate fizică şi psihică.

În tratarea unor boli sau recuperarea sechelelor datorate unor afecţiuni, în special la nivelul aparatului locomotor, masajul este prezent ca mijloc de terapie în cadrul terapiei generale, având o importanţă mai mare sau mai mică în funcţie de diagnostic. Efectele masajului ca mijloc terapeutic sunt remarcabile în special în afecţiunile traumatice, circulatorii şi neuromusculare la nivelul aparatului locomotor.

La sportivii de mare performanţă masajul este un mijloc indispensabil în regimul cotidian de viaţă sportivă, pentru efectele lui stimulative ce susţin efortul psihic şi fizic din antrenamente şi competiţii (susţinerea biologică a efortului), pentru efectele trofice, de regenerare activă pe plan biologic, necesare în faza de refacere, de reechilibrare biologică, regenerare trofică ce induce faza de supracompensare, expresia unei funcţionalităţi superioare a organismului uman. Aceste cerinţe impuse de performanţa sportivă, explică prezenţa maseurului în echipa tehnică, personal în cazul sportivilor de mare valoare, cu atribuţii de psihoterapeut care cunoaşte, simte corpul acestuia şi aplică mijloacele optime în funcţie de situaţie.

Aplicarea manevrelor de masaj, manuale sau instrumentale, în scop igienic, terapeutic sau legate de activitatea sportivă, se face de către maseur (o persoană calificată) sau de către o persoană asupra propriului corp, acţiune denumită automasaj.

3

1.3. APRECIERI REFERITOARE LA ACTIVITATEA MASEURULUI. SPAŢIILE DE MASAJ. REGULI IGIENICE DE PRACTICARE A MASAJULUI

Maseurul, cel care practică masajul sportiv (al sportivului de înaltă performanţă), cel din unităţile sanitare, recreaţionale sau de întreţinere, trebuie să fie un specialist pregătit în unităţi de specialitate. Pregătirea lui se desfăşoară în instituţii de şcolarizare postliceală sau cursuri cu durata de 6-12, luni pentru asistenţi medicali sau cadre recrutate din rândul foştilor sportivi. Masajul se studiază în cadrul facultăţilor şi secţiilor de kinetoterapie. În aceste facultăţi, precum şi în facultăţile de educaţie fizică, masajul este o disciplină de studiu obligatorie.

Maseurul care practică masajul la sportivi, legat de activitatea de performanţă, trebuie să aibă cunoştinţe atât din domeniul antrenamentului sportiv şi cel competiţional, el devenind uneori o persoană foarte importantă în anturajul sportivului de performanţă.

Masajul terapeutic de pură competenţă medicală se adresează strict specialistului în masaj, maseurului, care nici el nu acţionează singur, ci numai la recomandarea medicului de specialitate (diagnostic, proceduri, durată, locul de aplicare).

Acesta trebuie să fie un om cult, cu o bună cunoaştere a domeniului în care lucrează (sportiv, medical, igienic, de întreţinere), cu o stare de sănătate bună, rezistent la oboseala fizică şi psihică, echilibrat. Este de dorit ca acesta să aibă palme mari şi un simţ tactil la nivel palmar, deosebit. Maseurii cu handicap de vedere, deşi au un bun simţ tactil , sunt în general utilizaţi în unităţile sanitare, însă pentru activitatea sportivă sunt recomandaţi maseurii cu stare de sănătate bună, fără handicapuri de nici un fel, ei devenind adeseori confidenţi ai sportivilor, care îi însoţesc pe aceştia la competiţii .

Regulile de igienă se referă atât la igiena maseurului, a celui masat cât şi a spaţiului în care se desfăşoară activitatea. Mâinile maseurului trebuie să fie bine spălate înainte de fiecare şedinţă de masaj, echipamentul adecvat (tricou cu mâneci scurte, pantalon lung sau scurt, papuci asemănători celor de la înot) întotdeauna foarte curat. Nu trebuie să poarte inele, brăţări, care ar putea răni pacientul, să nu aibă bătături, unghii lungi sau neîngrijite. Să nu consume băuturi alcoolice înainte de activitate, iar în cazul în care este răcit să poarte o mască la gură, să evite fumatul cu cel puţin 15 minute înainte de efectuarea masajului. Este recomandat ca la 2 - 2,30h să facă o pauză de cca. 20 minute pentru a se odihni (relaxare neuromusculară), în care să consume fructe, dulciuri, sucuri de fructe sau lactate, timp în care încăperea se aeriseşte.

Începerea fiecărei şedinţe de masaj trebuie să fie precedată de câteva exerciţii pregătitoare ale segmentelor şi articulaţiilor membrelor superioare. Se mobilizează fiecare segment, în special articulaţia pumnului şi articulaţiile degetelor. Se fac mişcări de flexie, extensie, abducţie şi adducţie,(mobilizări pasive), pentru mărirea mobilităţii articulaţiilor mîinilor şi supleţei mişcărilor acestora.

Masajul se poate practica în spaţii special amenajate (cabinete de masaj) sau în aer liber, la competiţii . Cabinetele trebuie să fie bine aerisite iar spaţiile libere să fie ferite de radiaţiile solare, vânt, ploaie, frig sau orice alţi factori nocivi (se instalează cort în apropierea locului de desfăşurare a competiţiei). În încăperi trebuie asigurată o ambianţă plăcută; temperatura trebuie să fie de 20-24 grade celsius, bancheta de masaj bine întreţinută din punct de vedere igienic, să aibă o înălţime convenabilă maseurului, să asigure cele mai comode poziţii atât pentru cel masat cât şi pentru maseur. Din mobilierul specific fac parte scăunelele reglabile

4

şi în mod obligatoriu în cabinet trebuie să existe o chiuvetă pentru spălarea mîinilor. Sălile de masaj trebuie să aibă anexe, un vestiar pentru îmbrăcat-dezbrăcat, un grup sanitar şi duşuri, eventual o mică sală de aşteptare în care se găsesc scaune sau fotolii , o măsuţă cu reviste, ziare sau pliante cu specificul activităţii . Cel ce urmează a fi masat, sportivul, pacientul, de asemenea trebuie să se prezinte în bune condiţii de igienă personală. Se recomandă ca masajul să se efectueze la distanţă de 2-3 ore faţă de ora de servire a mesei anterioare şi cu 30-60 minute înainte de masa următoare. Indicaţiile masajului sunt pentru persoanele sănătoase în scop igienic, de întreţinere, de refacere după o stare de oboseală; în scop terapeutic în cazul terapiei complete de recuperare după îmbolnăviri sau traumatisme. În activitatea sportivă, de asemenea, are un rol foarte important, practicându-se înainte de efort, în timpul competiţiilor (în pauzele dintre probe) cât şi pentru refacere, după efort.

Contraindicaţiile masajului sunt de asemenea numeroase. Dintre acestea distingem contraindicaţiile temporare (legate de o stare patologică acută, trecătoare, vindecabilă) şi definitive (legate de o boală incurabilă cum ar fi neoplaziile generalizate, psihopatiile, etc.). Sunt, de asemenea, contraindicaţii locale, regionale sau generale, temporare sau definitive care depind de un anumit diagnostic şi pe care le precizează medicul specialist. Contraindicaţiile pot ţine de starea de sănătate a celui masat, de spaţiul în care se desfăşoară activitatea (impropriu, neigienic, umed şi rece), dar şi de starea de sănătate a maseurului.

Dacă se ţine seama de recomandările făcute, de cunoaşterea aprofundată a efectelor masajului asupra organismului şi se cunoaşte bine tehnica de aplicare, respectându-se indicaţiile şi contraindicaţiile, masajul va fi un factor eficient, igienic, terapeutic şi un suport important al performanţei sportive, al reconfortării , un “medicament” de neînlocuit.

2. TEHNICA MASAJULUI. PROCEDEE DE MASAJ

Procedeele de masaj (manevrele), manuale sau mecanice, au avut o evoluţie şi o adaptare de-a lungul timpului, la diferite situaţii în care s-au aplicat, ajungându-se la o clasificare în ce priveşte tehnica şi metodica de execuţie, în funcţie de efectele pe care le determină.

O parte din manevre sunt cuprinse în toate formele de masaj şi se aplică asupra tuturor ţesuturilor şi segmentelor corpului.

Acestea constituie procedeele (manevrele) principale sau fundamentale . Manevrele care se folosesc numai asupra anumitor regiuni, segmente sau

ţesuturi, se numesc procedee (manevre) ajutătoare sau secundare .Manevrele de masaj au denumiri sugestive în funcţie de felul mişcării

executate.

2.1. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ Încadrarea în această categorie a unor manevre este determinată de utilizarea

lor în orice şedinţă de masaj, indiferent de specificul regiunii sau segmentului masat. Structurile anatomice moi ale organismului se prelucrează metodic, din aproape în aproape în ordinea aşezării lor anatomice, de la suprafaţă spre profunzime. Din acest considerent, aplicarea procedeelor de masaj fundamentale (principale) respectă următoarea succesiune:

netezirea – effleurage; fricţiunea;

5

frământatul (petrisage); baterea (tapotamentul); vibraţiile.

Netezirea (effleurage) este masajul care vizează în special tegumentele. Constă în alunecări ritmice, uşoare, ale mâinilor maseurului în sensul circulaţiei sanguine venoase şi limfatice în spaţiile şi vasele respective.

Fig. 1. Principiul de acţiune al netezirii(G. Mollon şi P. Dotte)

Mişcările mâinilor maseurului seamănă cu cele de mângâiere, sunt acţiuni de împingere sau tragere a mâinilor pe suprafaţa de masat, cu presiune minimă şi cu o frecvenţă variabilă, în funcţie de scopul urmărit. Din punct de vedere al tehnicii , manevrele de netezire se execută:

cu degetele (pe suprafeţe mici şi rotunjite – articulaţii); cu faţa palmară sau/şi dorsală a mâinilor (pe suprafeţe plane, întinse –

spate, torace, abdomen).În această execuţie cu presiune mică, superficială, influenţa se resimte la

nivelul terminaţiunilor nervose şi vaselor pielii . Vasele de sânge şi limfatice situate în ţesuturile mai profunde şi în muşchi sunt influenţate prin manevre executate cu presiune ceva mai crescută executate cu:

zona eminenţei tenare şi hipotenare a mâinilor (rădăcina mâinilor); marginea cubitală (tăişul mâinii); pumnii închişi (zona palmară sau cubitală a pumnilor).În concluzie, presiunea (apăsarea) în manevrele de netezire se adaptează la

natura şi consistenţa ţesuturilor în funcţie de necesitate. Circulaţia în vasele limfatice este activată prin alunecări lente şi cu uşoară

presiune (presiuni glisante). Întrucât circulaţia în artere se desfăşoară contrar presiunii executate prin această manevră, se recurge la executarea cu întreruperi, “sacadat”. Efectuarea presiunii alternează ritmic şi la distanţe egale cu scurte întreruperi, procedeul numindu-se “manevra maşinii de cusut”.

După modul în care lucrează mâinile , manevrele pot fi clasificate astfel: manevre simultane (în care ambele mâini lucrează deodată); manevre alternative (mâinile acţionează pe rând).Manevrele simultane , în mod obişnuit, se aplică longitudinal pe suprafaţa de

masat, fiind de obicei lungi, cuprinzând tot segmentul (ex. spate, membre în întregime sau segmentele acestora).

Manevrele alternative se execută în trei direcţii , (longitudinal, transversal şi oblic ),lungimea lor variind în funcţie de acestea. Astfel, manevrele simultane lungi descrise anterior se pot executa şi alternativ, mâinile maseurului aplicându-se pe rând pe suprafaţa de masat, una după alta, pe aceeaşi suprafaţă sau pe suprafeţe învecinate.

6

Manevrele alternative medii au direcţie de aplicare oblică, în principal acţionând pe segmentele membrelor, la nivelul spatelui, pe regiunea scapulară, mâinile alunecând pe rând.

Manevrele alternative scurte respectă o direcţie transversală pe suprafaţa de masat, de asemenea mâinile aplicându-se alternativ.

Clasificarea manevrelor de netezire din punct de vedere metodic este următoarea:

netezirea introductivă (iniţială); netezirea intermediară (după manevrele mai puternice); netezirea finală (de încheiere).Netezirea introductivă (iniţială) se aplică la începutul oricărei şedinţe de

masaj, folosind cele trei tipuri de manevre: lungi, medii şi scurte, acţionând atât simultan cât şi alternativ. Ritmul de execuţie respectă trecerea de la uşor, crescând treptat în intensitate pe măsură ce se obţine acomodarea subiectului, “încălzirea” lui, în vederea aplicării manevrelor de masaj mai puternice, mai stimulente.

Netezirea intermediară are drept scop scăderea intensităţii manevrelor după solicitarea ţesuturilor prin manevre mai puternice, atât pentru confortul neuro-psihic al subiectului, cât şi pentru relaxarea şi odihnirea mâinilor maseurului.

Netezirea finală (de încheiere), după cum indică numele, se efectuează la finalul şedinţei. În cazul acesteia, ritmul şi intensitatea mişcărilor vor descreşte treptat, rolul lor fiind de a induce un efect calmant asupra subiectului. Succesiunea manevrelor este inversă faţă de cea din netezirea introductivă (de la manevrele scurte, alternative, la manevrele simultane lungi, asemănător unui circuit care începe şi se termină cu acelaşi procedeu). Alunecările mâinilor maseurului în efectuarea netezirii trebuie să aibă un ritm care să depăşească cu puţin viteza curgerii sângelui prin vene. Direcţia mişcărilor respectă sensul de întoarcere a sângelui către inimă (circulaţia de retur) şi sensul circulaţiei l imfei în spaţiile şi vasele limfatice.

Din punct de vedere al specificului regiunii , manevrele se vor adapta astfel: pentru regiunile cu pilozitate crescută (cap, membre inferioare) mâinile

maseurului vor folosi priza “în pieptene”, cu degetele uşor flexate şi depărtate, pentru a evita producerea unor reacţii dureroase, de întindere (tragere) a firelor de păr;

pentru părţile moi mai consistente ale corpului, mâinile maseurului se aplică cu faţa palmară, faţa dorsală, cu nodozităţile articulare ale degetelor flectate, cu partea cubitală sau cu faţa palmară a pumnului închis;

pe segmentele circulare ale membrelor, alunecările se realizează cu mâinile “în brăţară”, segmentele fiind cuprinse între mâinile maseurului la acelaşi nivel în porţiunile mai groase sau cu o mână deasupra celeilalte pe porţiunile mai subţiri . Alunecările pot fi continui, efectuate sacadat (pentru a nu îngreuna circulaţia în artere) sau/şi însoţite de vibraţii care cresc efectul de relaxare al netezirilor.

Efectele netezirii Netezirea are efecte importante asupra circulaţiei sângelui în capilare, în

venele superficiale şi asupra circulaţiei limfatice, acţiunea sa realizându-se pe două căi:

mecanică; reflexă.

7

Pe cale mecanică, prin acţiunea directă a manevrelor asupra vaselor superficiale care realizează împingerea coloanei sanguine venoase în sens centripet.

Prin manevrele executate simultan, cu presiune crescută, este influenţată şi circulaţia profundă, mai ales în cazul în care mâinile maseurului acţionează “sacadat”, având priza “în brăţară”. Acest fapt este explicat prin aceea că tunica medie a venelor este formată dintr-un strat muscular foarte subţire, cu dispoziţia fibrelor transversală (sub formă de inele), iar priza realizată în acest fel (în brăţară), completează contracţia musculaturii netede a venelor, favorizând astfel circulaţia de retur. Datorită consistenţei venelor de calibru mai mare, care pe lângă acest strat muscular inelar cu dispoziţie transversală mai prezintă un rând de fibre musculare dispuse longitudinal, pentru a fi realizată o circulaţie sporită la nivelul lor, necesită o abordare mai complexă. În acest caz, netezirea se completează cu manevre simultane lungi, alternative lungi, medii şi scurte, pe lângă cele executate “sacadat”, cu mâinile “în brăţară”.

Circulaţia limfei este activată prin manevre lente, executate cu uşoară presiune. Aceste efecte de accelerare a circulaţiei de întoarcere, uşurează travaliul cardiac, contracţiile sistolice fiind mai ample şi mai rare, determină creşterea fracţiei de ejecţie cu aport energetic sporit în periferie.

Prin acest procedeu “netezire”, specific suprafeţei corpului, se realizează acomodarea subiectului în vederea aplicării procedeelor de masaj mai puternice, pentru ca acestea să fie mai bine tolerate şi mai eficiente. Fiind aplicat la începutul şedinţei de masaj mai are rol de a stabili colaborarea între subiect şi maseur, de a realiza o stare de relaxare fizică şi psihică a pacientului prin sugestie şi autosugestie, la care maseurul, prin tactul şi comportamentul său. are o contribuţie importantă.

Efectele specifice acestui tip de manevră, de netezire, se remarcă şi asupra funcţiilor pielii . Acţiunea mecanică directă determină exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct, stimulează diferenţierea celulelor bazale şi astfel se reduce timpul necesar reânoirii epidermului. Acest fapt conduce la ameliorarea proprietăţilor fizico-mecanice ale pielii: elasticitatea, contractilitatea, rezistenţa la presiune.

Elasticitatea pielii , calitate manifestată prin extensibilitate, depinde de fibrele elastice conţinute în structura dermului. Cu vârsta elasticitatea pielii se diminuează prin încărcarea progresivă a fibrelor elastice cu calciu (14%). Masajul igienic, în special netezirea care se adresează suprafeţei corpului, întârzie şi diminuează acest fenomen fiziologic specific vârstei înaintate. Manevrele mecanice aplicate structurilor de suprafaţă, activează secreţia de sebum a glandelor sebacee, prin stimularea contracţiei muşchiului erector. Rolul sebumului este de protecţie antimicrobiană şi antiparazitară la nivelul pielii , prin formarea filmului acid de suprafaţă.

În acelaşi mod glandele sudoripare reacţionează la solicitările mecanice ale masajului, care stimulează deschiderea canalelor excretorii . Filmul acid amintit anterior, format de glandele sebacee, completat cu produşii sudoripari, sporesc acelaşi rol antimicrobian, de asemenea intervine prin transpiraţie în reglarea funcţiei de termoreglare.

Prin transpiraţie se elimină substanţe minerale (Na + , Cl - , K+ , Ca 2+ , PO4

3 -), produşi reziduali rezultaţi în urma degradării substanţelor proteice (acid uric, uree, creatină, amoniac) şi compuşi organici neazotaţi (acid lactic, etc.), substanţe rezultate în urma complexelor procedee biochimice care au loc în timpul contracţiei musculare.

8

Eliminarea acestor compuşi metabolici (reziduali), este favorizată de masaj care, mai ales în practica sportivă, devine obligatoriu. Masajul asociat altor mijloace de refacere (complex de mijloace), favorizează refacerea proprietăţilor funcţionale ale ţesuturilor, prevenind instalarea oboselii cronice. Aceasta poate surveni în urma unor eforturi submaximale şi maximale repetate între care nu se asigură refacerea corespunzătoare a organismului.

Pe cale reflexă, prin aplicarea manevrelor de netezire sunt excitaţi receptorii senzitivo-senzoriali reprezentaţi de extero-proprio şi enteroceptori, a căror impulsuri se transmit centrilor superiori care declanşează pe cale reflexă reacţii de răspuns în ţesuturile şi organele corpului. Impactul manevrelor de netezire asupra terminaţiunilor nervoase este diferit .

Manevrele lungi executate cu ritm şi intensitate redusă, au acţiune calmantă, liniştitoare, asupra sistemului nervos şi decontracturantă, relaxantă, la nivelul musculaturii striate. În acelaşi timp, aceste manevre determină încetinirea funcţiilor ţesuturilor şi organelor şi au efect inhibitor asupra sensibilităţii , conductibilităţii şi reactivităţii nervilor.

Manevrele de netezire scurte, executate cu presiune ceva mai mare, cu ritm rapid, au efecte opuse manevrelor lungi, lente şi uşoare prezentate anterior. Excitarea terminaţiilor nervoase la nivelul pielii produsă în acest fel, declanşează reflexul axonic antidronic, cu efect vasodilatator, care conduce la apariţia hiperemiei cutanate, semn al deschiderii vaselor capilare în număr mult mai mare pe unitatea de suprafaţă, comparativ cu cel deschis în mod obişnuit. Această vasodilataţie este persistentă, menţinându-se şi după încetarea acţiunilor mecanice aplicate prin manevrele de netezire.

Senzaţia de durere este corelată de obicei cu temperatura pielii , temperatura ridicată acutizează senzaţia dureroasă, iar cea scăzută o diminuează. În această idee, în cazul unor leziuni posttraumatice, netezirea se aplică folosind cuburi de gheaţă (crioterapie). Aplicaţiile reci sub această formă scad pragul de sensibilitate dureroasă prin inhibarea locală a receptorilor (a perceperii şi conductibilităţii nervoase), de asemenea reducerea circulaţiei în acest fel diminuează metabolismul local împiedicând formarea colagenului, iar procesele hemoragice acolo unde există sunt diminuate prin vaso-constricţia obţinută.

FricţiuneaAcest procedeu este cel mai des folosit după netezire, fiind una din cele mai

vechi manevre de masaj cunoscute. Aceasta vizează în general ţesutul subcutanat, reprezentat de hipoderm. Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lorîn

limita elasticităţii proprii.Principiul schematic de acţiune al fricţiunii

9

(după G. Mollon şi P. Dotte)

Unele părţi ale corpului cum sunt faţa şi gâtul au stratul de hipoderm foarte subţire, muşchii din zonă fiind aproape de suprafaţă, ceea ce face ca fricţiunea să constituie manevra principală prin care se acţionează asupra lor.

Din punct de vedere tehnic , manevrele de fricţiune se clasifică după modul de acţionare al mâinii, astfel:

fricţiune executată cu vârful degetelor (index, medius, inelar); fricţiune executată cu marginea cubitală a mâinii; fricţiune executată cu “rădăcina mâinii”; fricţiune executată cu faţa palmară sau dorsală a mâinii; fricţiune executată cu pumnul (nodozităţile degetelor).Din aceste moduri de acţionare, maseurul alege forma cea mai potrivită

suprafeţei căreia îi aplică masajul astfel: pe suprafeţele mici va acţiona cu vârful degetelor (index, medius, inelar); pe suprafeţe mai mari va acţiona cu mâna în întregime, cu partea cubitală sau cu pumnul închis, folosind o singură mână sau pe amândouă.

Alegerea prizei este de asemenea determinată de structura anatomică a zonei masate. Pe suprafeţele mai sensibile se folosesc prizele aplicate cu partea mai moale, mai musculoasă a mâinii (zona eminenţei tenare şi hipotenare), iar pe porţiunile mai voluminoase, mai puţin sensibile, se aplică mâna cu partea dorsală, cu pumnul închis.

Sensul de execuţie al manevrelor de fricţiune este determinat de particularităţile anatomice ale diferitelor segmente ale corpului. În general acestea se aplică circular, concentric sau excentric pe suprafeţele mici, executându-se cu o mână, iar pe cele mai mari cu ambele mâini. Pe suprafeţele cu ţesut moale, slab reprezentat, puţin elastice, în lungul ligamentelor, tendoanelor, spaţiilor interosoase şi intermusculare, sensul manevrelor poate fi liniar, constând în mişcări scurte şi ritmice de “dus-întors”. Manevra prin care se fricţionează tendonul lui Achile este un mod particular de abordare, cu priza “în cleşte”, care se realizează între police şi index sau între marginile cubitale ale mâinilor. Un alt aspect particular este manevra de fricţiune în “zig-zag” aplicată la nivelul musculaturii paravertebrale.

După intensitatea manevrelor, fricţiunea poate fi superficială, medie sau profundă, aceste creşteri şi descreşteri ale intensităţii putând alterna de la un moment la altul prin micşorarea sau mărirea unghiului de aplicare al prizei (30-70 ), în funcţie de structura zonei sau de scopul urmărit.

Din punct de vedere metodic , fricţiunea este simplă, atunci când se aplică într-unul din modurile descrise anterior. În situaţia aplicării masajului pe suprafeţe mari şi foarte mari, pentru a obţine o prelucrare sistematică eficientă, fricţiunea va apela la o formă metodică adecvată şi anume la fricţiunea combinată. Combinarea rezultă fie prin folosirea tuturor formelor tehnice de aplicare a fricţiunii respectând gradarea intensităţii , fie prin combinarea fricţiunii cu alt procedeu, cu frământatul. Combinarea fricţiunii cu frământatul reprezintă o formă intermediară, de trecere de la fricţiune la frământat.

Fricţiunea se mai poate executa şi prin alte forme decât cele clasice descrise anterior (auxiliare).

Cuta este o manevră pentru care priza se aplică cu suprafaţa palmară a celor patru degete, policele făcând opoziţie în aşa fel încât ţesutul moale subcutanat este prelucrat luând forma pe care mâna maseurului o imprimă, respectiv de cută. Mâinile se deplasează succesiv, “una după alta”, continuând aceeaşi mişcare pe

10

toată suprafaţa de masat. Masajul în cută poate fi executat sub formă liniară sau “şerpuit”, când mâinile aplică priza simultan dar se deplasează în sensuri opuse. Acelaşi masaj în cută poate fi executat acţionând transversal pe suprafaţa respectivă, sub formă de cută rulată,(mişcare asemănătoare cu rulatul unei ţigări).

“Ciupirile şi pensările” sunt alte forme de aplicare a masajului pentru ţesutul moale de la suprafaţa corpului (tegument, ţesut celular subcutanat). Priza cu care se realizează poate fi cu două degete (index-police), cu trei degete (index-medius-inelar – “priza toc”). Presiunea este adecvată, în limita elasticităţii ţesuturilor, fără a provoca reacţii dureroase. Manevrele se execută în ritm viu, din loc în loc, pe suprafaţa de masat şi au efect stimulent.

Principiul de acţiune al pensărilor (după G. Mollon şi P. Dotte)

Efectele fricţiunii sunt induse, de asemenea, pe două căi: mecanică; reflexă.Pe cale mecanică, manevrele de fricţiune se adresează în principal ţesutului

fibro-grăsos subcutanat care constituie stratul hipodermic sau paniculul adipos, care reprezintă o protecţie mecanică pentru organism. Stratul adipos se află într-un circuit continuu de mobilizare şi depozitare sub influenţa factorilor lipolitici şi lipogenici. Acţiunea manevrelor de fricţiune stimulează activitatea factorilor lipolitici determinând scăderea stratului adipos al cărui exces este inestetic.

Supleţea şi elasticitatea ţesuturilor supraiacente, epiderm, derm sunt favorizate de manevrele mecanice ale fricţiunii.

Ca şi netezirea, fricţiunea contribuie la înlăturarea depunerilor sărurilor de calciu în fibrele elastice pe care le îngroaşă, menţinând astfel supleţea pielii .

Activarea circulaţiei locale, buna nutriţie locală realizată în acest fel, conduce la accelerarea procesului de regenerare şi cicatrizare a ţesuturilor în cazul existenţei unor leziuni. Procesul de regenerare şi cicatrizare la vârste înaintate este de aproximativ cinci ori mai redus decât la vârstele tinere. Influenţa masajului prin manevrele de fricţiune în tratarea sechelelor cicatriceale este importantă, prin reducerea aderenţelor, redarea elasticităţii ţesuturilor şi prin activarea metabolismului local.

Fricţiunea executată cu intensitate excită proprioceptorii de la nivelul articulaţiilor, de asemenea tendoanele, tecile sinoviale de la nivelul unor regiuni ale corpului (mâini, picioare, faţa anterioară a antebraţului, treimea inferioară a gambei), unde structurile anatomice amintite sunt dispuse la suprafaţă, fiind beneficiarele acestui procedeu de masaj.

11

Articulaţia, după cum se ştie, poate fi considerată un adevărat organ senzorial în ce priveşte semnalizarea variaţiilor posturale, a tensiunii şi gradului de scurtare al muşchilor, de asemenea al accidentelor exprimate prin durere.

Efectul fricţiunilor de activare a reţelei vasculare arteriale, articulare şi periarticulare se repercutează favorabil asupra supleţei şi rezistenţei acestor structuri, de asemenea sunt combătute stazele prin activarea circulaţiei venoase şi limfatice.

Manevrele de fricţiune executate cu presiune moderată dar insistent, au rol important în prevenirea traumatismelor de tipul întinderilor şi smulgerilor de fibre de la nivelul joncţiunii musculo-tendinoase în cazul unor mişcări greşite, a unui efort fizic intens şi brusc.

Un alt efect important obţinut prin manevrele de fricţiune este acela de creştere a gradului de penetrabilitate cutanată pentru diverse medicamente. Acestea pătrund mai uşor şi mai repede prin orificiile pilosebacee şi sudoripare, lucru foarte important în tratarea leziunilor şi sechelelor apărute fie în viaţa de zi cu zi sau în activitatea sportivă (contuzii, entorse, întinderi, ruperi de muşchi, de fascii, de tendoane sau ligamente).

Efectele benefice multiple ale fricţiunii obţinute pe cale mecanică, fac ca aceste manevre să fie utilizate frecvent în diverse situaţii , atât în scop profilactic, cât şi terapeutic.

Ele sunt contraindicate doar în procesele inflamatorii şi hemoragice acute. Activarea circulaţiei locale prin fricţiune poate produce “embolii microbiene” în capilarele locale care apoi se pot extinde. De asemenea se contraindică în situaţia exudatelor hemoragice, întrucât fricţionarea zonei poate favoriza ruperea vaselor locale şi continuarea hemoragiei.

Pe cale reflexă, efectele fricţiunii constau (prin stimularea reflexului axonic antidromic) în eliberarea la nivelul vaselor cutanate a bradikininei, histaminei, acetilcolinei urmată de vasodilataţie locală (hiperemie). Aceste reacţii locale cutanate declanşează prin mecanisme complexe (nervoase, umorale, hormonale) reglarea circulaţiei sanguine şi limfatice în întregul organism.

Executate cu ritm lent şi insistent scad sensibilitatea locală, încordarea nervoasă generală, contractura musculară.

În situaţia aplicării fricţiunii cu ritm viu şi intensitate sporită efectele sunt contrare, de stimulare a sistemului nervos central şi periferic.

Aplicaţiile fricţiunii în activitatea terapeutică, sportivă sau igienică, în funcţie de scop aleg o formă sau alta pentru obţinerea efectului dorit.

Frământatul (petrissage)Urmărind succesiunea metodică logică de aplicare a masajului de la

suprafaţa corpului în profunzime, după netezirea adresată pielii , fricţiunea pentru ţesuturile subcutanate, frământatul este procedeul cel mai eficient pentru masajul ţesuturilor profunde, în special al muşchilor.

Manevrele constau în prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde, ridicarea lor (când este posibil), stoarcerea lor prin comprimare sau prin presiune pe planul profund.

12

Principiul de acţiune al frământatului (după G. Mollon şi P. Dotte)

Posibilităţile de execuţie tehnică a manevrelor sunt diferite, forma lor fiind determinată de specificul regiunii, astfel:

frământatul în cută; frământatul circular şi frământatul şerpuit; frământatul cu pumnii; frământatul între marginile cubitale ale mâinii; frământatul “în rindea”; frământatul prin rularea muşchilor.Frământatul în cută reprezintă o formă de masaj care se poate aplica atât pe

suprafeţele plate şi întinse cât şi la segmentele membrelor (braţ, antebraţ, gambă, coapsă). Prizele folosite diferă de la un segment la altul al corpului în funcţie de grosimea stratului de ţesut prelucrat, astfel:

priza mică - realizată între police şi index; priza medie - între degete şi rădăcina mâinii; priza mare - între vârfurile degetelor.Dintre aceste forme, priza medie este cel mai mult utilizată. Cuta realizată

între degete şi rădăcina mâinii este stoarsă prin ducerea mâinii înainte şi comprimarea cutei cu partea musculoasă a palmelor, urmată de apăsarea ei pe planul dur profund. Aceste mişcări, repetate de câteva ori în acelaşi loc, sunt urmate de aplicarea mâinilor din aproape în aproape pe suprafaţa învecinată, frământând ţesuturile atât în sens longitudinal cât şi în sens transversal. Priza este menţinută formând o cută lungă pe lungimea muşchiului, se ridică şi apoi se presează pe planul osos, atât la nivelul segmentelor lungi şi subţiri ale membrelor cât şi pe suprafeţe plane (ex. spate). Această formă de cută se mai numeşte şi cută deplasabilă sau în val şi este specifică zonelor cu elasticitate mare a ţesuturilor.

Frământatul circular şi frământatul şerpuit se realizează cu o priză care să prindă segmentul “în cerc”, “în brăţară” sau “în inel”, policele ambelor mâini fiind situate la acelaşi nivel în porţiunile mai voluminoase (coapsă) sau etajat, unul deasupra celuilalt (gambă, antebraţ, braţ). Muşchii sunt prinşi şi presaţi între degete şi palme, apoi pe planul osos profund.

În cazul manevrelor de frământat şerpuit, priza este realizată tot circular, policele orientate înainte, realizându-se o presiune şi o torsiune a masei musculare între degete şi palme, mâinile acţionând alternativ. Ambele variante se bazează pe mişcarea de presiune a cutei între mâna maseurului şi planul dur profund. După

13

fiecare mişcare presiunea slăbeşte, moment în care muşchiul se relaxează. Forţa de acţionare a maseurului poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de volumul şi rezistenţa muşchilor masaţi, sensul de acţionare al frământatului fiind cel al circulaţiei de retur, sanguine şi limfatice.

Partea dorsală a trunchiului (spatele) cât şi faţa anterioară a toracelui necesită adaptarea manevrelor de frământat la forma musculaturii acestor zone. Muşchii situaţi pe aceste regiuni ale corpului sunt întinşi ca suprafaţă, iar volumul lor nu este atât de bine conturat pentru a putea fi prelucraţi eficient prin manevrele de frământat în cută. Pentru aceştia, manevra de frământat denumită “în rindea” (mişcare asemănătoare cu cea a tâmplarului) şi rularea muşchilor sunt cele mai adecvate. Priza se realizează prin aplicarea mâinii maseurului pe suprafaţa de masat cu zona eminenţei tenare şi hipotenare (“rădăcina mâinii”), degetele uşor depărtate de aceasta, la un unghi de 30-45 . Mâna maseurului execută presiuni moderate (sau mai pronunţate) şi deplasări scurte ale ţesuturilor (înainte-înapoi), înaintând progresiv, fără a solicita elasticitatea ţesuturilor peste limitele accesibile. Ţinând seama că la această manevră presiunea este crescută pentru a obţine efecte în profunzime, deplasarea mâinii se va face prin mişcări scurte pentru a nu provoca senzaţii de durere. Astfel, muşchii sunt prelucraţi între două suprafeţe dure reprezentate de mâna maseurului şi suportul osos al musculaturii cutiei toracice. Atunci când masa musculară este bine dezvoltată (la sportivi: culturişti , halterofili , luptători, boxeri, etc.), priza poate fi aplicată cu “mână peste mână”, maseurul înclină mult trunchiul înainte şi trece mai mult greutatea corpului său pe braţe, pentru a acţiona cu forţă sporită.

O altă formă de frământat pentru zona trunchiului (posterioară şi anterioară) este cea de rulare a muşchilor respectivi. Priza se aplică în acelaşi fel ca la frământatul “în rindea”, apoi mâna execută presiuni cu mişcări circulare, câteva pe acelaşi loc, după care înaintează uşor pe direcţia circulaţiei de retur. Când subiectul se află în poziţie aşezat, maseurul aplică o mână pe zona opusă celei masate şi realizează o “contra priza” pentru a fixa mai bine poziţia pacientului.

Pentru regiunea abdominală, pe lângă frământatul în cută cu diferitele lui forme, cu priza mică, medie sau în val, în funcţie de consistenţa ţesuturilor (hipoderm) se foloseşte o formă specială de frământat în cută, realizată între marginile cubitale ale mâinilor.

Efectele frământatului sunt obţinute, de asemenea, pe două căi: mecanică; reflexă.Pe cale mecanică este stimulată deschiderea unor capilare de rezervă care

favorizează circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici. Acest mecanism este deosebit de important în cazul sportivilor de performanţă la care în timp se formează capilare noi, ca o reţea de adaptare. După efortul fizic foarte mare, manevrele de frământat favorizează eliminarea mai rapidă a cataboliţilor anaerobi lactacizi.

Frământatul contribuie la menţinerea musculaturii într-o stare de funcţionare bună, asigură o troficitate normală, combate atrofiile musculare. Prin manevrele de stoarcere, elasticitatea ţesutului muscular este bine întreţinută prevenind leziunile la acest nivel, lucru foarte important în practica sportivă.

Pe cale reflexă sunt stimulate fiziologic proprietăţile muşchilor: excitabilitatea, contractilitatea şi conductibilitatea.

Excitabilitea dă posibilitatea susţinerii eforturilor prelungite şi rezistenţă la oboseală.

14

Contractilitatea, proprietatea muşchiului apreciată prin creşterea forţei de contracţie, este de asemenea superioară în cazul sportivilor de performanţă, la care se produce o mobilizare a sistemului nervos central, determinând o sincronizare îmbunătăţită şi o mobilizare mai mare a unităţilor motorii.

Aceste efecte determinate de masaj-frământat la nivel muscular sunt greu de stabilit prin care mecanism sunt obţinute, mecanic sau reflex. Se poate afirma că ele se suprapun, preponderente fiind cele reflexe.

Importanţa acestui procedeu în terapie se resimte în special în stările de atonie, atrofie şi insuficienţă musculară, consecinţe ale imobilizărilor prelungite necesare după diferite traumatisme sau alte afecţiuni musculare.

Tapotamentul (baterea): este cea mai stimulentă manevră de masaj aplicată ţesuturilor moi ale corpului. Acest procedeu derivă din formele masajului empiric practicate din cele mai vechi timpuri, care se executau cu mănunchiuri de crenguţe, sub formă de biciuiri asociate cu băile de aburi. Ele se pot aplica mecanic sau manual. Cu toate că există posibilitatea aplicării cu ajutorul unor dispozitive, aplicaţiile manuale sunt de preferat în toate tipurile de manevre, deoarece mâinile maseurului se pot adapta nevoilor şi particularităţilor fiecărei persoane, pot doza mai bine intensitatea şi frecvenţa, în funcţie de scopul urmărit.

Tapotamentul constă în aplicarea unor loviri ritmice ale ţesuturilor, cu diferite părţi ale mâinii.

Principiul de acţiune al tapotamentului (G. Mollon – P. Dotte)

Din punct de vedere tehnic, procedeul are diferite forme, clasificate astfel: - manevre „de tocat”;- manevre „de plescăit”;- manevre „în ventuză” („în cupă”);- manevre „de bătătorit”;- manevre „de percutat”.Manevrele de tocat – sunt cele mai frecvent folosite şi cele mai cunoscute.

Execuţia constă în serii de lovituri aplicate suprafeţei de masat, cu mâinile în poziţie intermediară de prono-supinaţie, palmele faţă în faţă, coatele apropiate de trunchi, antebraţele în flexie pe braţe (cca. 90 ). Partea cubitală a mâinii cade perpendicular pe suprafaţa zonei de masat, alternativ. Atunci când dorim ca loviturile să fie mai uşoare, acestea se execută cu vârful degetelor (pe zonele foarte sensibile – faţă, abdomen), mişcări care necesită supleţe şi mobilitate mare a articulaţiilor mâinilor maseurului.

15

Pe zonele mai musculoase, mai puţin sensibile, tocatul se execută cu partea cubitală a metacarpianului V, loviturile fiind aplicate cu intensitate mai mare, pentru a obţine efecte în profunzime.

O variantă a acestei manevre este cea executată cu partea dorsală a mâinii, cu degetele depărtate şi uşor flectate, „în mănunchi de nuiele”. Pentru executarea tocatului în acest mod, coatele sunt depărtate de trunchi, degetele cad pe suprafaţa de masat de la distanţă mică, în ritm viu, lovind ţesuturile cu partea lor latero-dorsală.

Pentru porţiunile mai musculoase, o altă variantă a tocatului, foarte eficientă, este cea executată cu treimea inferioară a antebraţelor. Poziţia coatelor, antebraţelor şi mâinilor este aceeaşi ca la manevrele prezentate anterior. În cazul acestei manevre intensitatea este dată de greutatea segmentului cu care maseurul aplică loviturile şi nu de contracţia activă a muşchilor mâinilor, care cad relaxate, pasiv, mişcarea fiind executată în principal din articulaţia pumnului, pentru a nu fi prea puternice pentru pacient şi pentru a nu-l obosi pe maseur.

În toate cele trei variante prezentate, tocatul cu vârful degetelor, cu marginea cubita lă a mâinii şi cea executată cu treimea inferioară a antebraţului , braţele maseurului sunt lipite de trunchi. Loviturile se aplică din apropierea zonei pe care se execută masajul pentru ca acestea să poată fi dozate cu uşurinţă în ce priveşte intensitatea şi ritmul.

Tocatul în general se execută cu ritm viu, excepţie făcând anumite forme speciale de masaj, la nivelul capului şi în regiunea precordială, când trebuie să fie executat lent, cu ritm scăzut.

Manevrele de plescăit - manevre auxiliare ale tapotamentului, se execută cu faţa palmară a celor patru degete (fără police), care cad uşor şi pasiv pe suprafaţa masată. Mişcările suple şi repezi executate din poignée (încheietura mâinii), se aplică în general pe suprafeţe întinse cum sunt: spatele, gambele, coapsele (faţa posterioară a trunchiului), dar şi pe suprafeţe mici şi sensibile (faţa în masajul cosmetic), dozând după caz intensitatea loviturilor. Intensitatea aplicaţiilor depinde de distanţa de la care se execută şi de greutatea mâinilor maseurului. Priza acestor manevre este tangenţială cu suprafaţa de contact sau aplicată sub un unghi de 45 , pentru ca procedeul să nu fie dureros. Zgomotul produs în execuţie defineşte acestă formă de tapotament , anume „de plescăit”.

Manevrele “în căuş“ sau ”în ventuză” - se aplică cu mîinile “în cupă”, degetele fiind apropiate şi uşor flectate. Aerul din palme, în aplicaţiile perpendiculare pe tegument, specifice acestei manevre, atenuează intensitatea loviturii , făcând-o accesibilă, chiar şi în cazul în care se aplică de la o distanţă ceva mai mare. Mâinile pot executa mişcările simultan sau alternativ.

În situaţia în care aplicarea loviturilor se face din imediata apropiere, mâinile maseurului pot fi apopiate şi întinse (palma deschisă), intensitatea fiind reglată de forţa de execuţie şi de apropierea celor două suprafeţe de contact .

Bătătoritul - este manevra care se aplică pe suprafeţe cu masă musculară bine dezvoltată (coapse, regiunea fesieră). Acceasta se execută cu pumnul semi-închis sau închis, cu marginea cubitală a acestuia, reglând astfel intensitatea loviturilor aplicate. Manevrele executate cu marginea cubitală a pumnului semi-închis sunt mai puţin dure, spaţiul ramas liber asigurând elasticitatea zonei.

Manevrele de percutat (percuţia) - se execută cu pulpa degetelor care sunt în poziţie uşor flectate , palmele situate în apropierea zonei de aplicare a masajului. Degetele execută mişcări fine de lovire a ţesuturilor , alternativ sau simultan, cu o mână sau cu ambele, într-un ritm viu , cu intensitate foarte mică. Sunetul produs seamănă cu cel al “picăturilor de ploaie”, iar mişcarea degetelor seamănă cu cea de

16

“cântat la pian”. Această formă de tapotament se aplică pe zone sensibile, pe faţă, în masajul cosmetic şi în masajul capului, unde poate fi executat şi pe zone strict localizate, aplicat punctiform, cu un deget sau cu două degete (index-medius).

Efectele tapotamentuluiManevrele de tapotament sunt cele mai stimulente şi mai excitante manevre

de masaj.Aceste efecte variază în funcţie de sensibilitatea zonei pe care sunt aplicate,

de ritmul şi de intensitatea cu care se aplică şi se obţin pe cale: mecanică; reflexă.Pe cale mecanică, această formă de masaj mobilizează lipidele din adipocite,

fiind favorizaţi factorii lipolitici, ceea ce conduce la scăderea stratului adipos. Pe aceeaşi cale mecanică se acţionează asupra nervilor vaso-motori, crescând afluxul sanguin spre regiunea masată, hiperemia cutanată produsă fiind de lungă durată. Manevrele de tapotament interesează şi ramurile periferice ale nervilor senzitivi şi motori,ceea ce înseamnă că efectele declanşate pe cale mecanică se continuă pe cale reflexă , între acestea neexistând o delimitare din punct de vedere fiziologic.

Prin excitarea nervilor somatici senzitivi scade sensibilitatea dureroasă, manevra având un vădit efect analgezic (atunci când nu are contraindicaţii).

Prin excitarea fibrelor nervoase motorii propriu-zise, se obţine o contracţie rapidă a fibrelor musculare prin motoneuroni fazici, iar prin motoneuroni tonici se determină o contracţie lentă, exteriorizată prin cresterea tonusului.

Aceste efecte depind de ritmul şi de intensitatea cu care sunt aplicate manevrele respective. Când acestea sunt aplicate cu ritm lent şi intensitate redusă , contracţiile musculare sunt parţiale, fără a se produce un efect mecanic. În cazul în care ritmul şi intensitatea sunt crescute, interesează un număr mare de fibre musculare producând o contracţie amplă, de asemenea fără efect mecanic. Execuţiile cu intensitate mică, ritmice, stimuleză proprietăţile fiziologice ale muşchilor (excitabilitatea, cotractibilitatea, conductibilitatea), efectele remarcându-se asupra funcţionalităţii acestora. În practică sunt mult folosite atât în masajul propriu-zis cât şi în automasaj unde pot fi bine dozate.

La sportivi tapotamentul este un procedeu nelipsit, pentru efectele sale stimulente, de creştere a excitabilităţii , a tonusului muscular.

Acest procedeu de masaj este aplicat frecvent asociat cu mijloacele de încălzire, înainte de efort, în scopul menţinerii acesteia în cadrul competiţiilor de durată (în pauze), formele lui variate fiind adaptate nevoilor de moment ale sportivului .

În cadrul terapiei se recomandă în combaterea atoniei, atrofiei şi insuficienţei musculare, remarcate în special după traumatismele aparatului locomotor.

Tapotamentul este contraindicat în contracturile musculare şi în afecţiunile în care durerea este prezentă, în spasme şi în oboseala musculară.

Vibraţiile - constau în imprimarea unor mişcări oscilatorii în ţesuturi, cât mai multe pe unitate de timp.

17

Principiul de acţiune al vibraţiilor(după G. Mollon şi P. Dotte)

Executate cu mâna, acestea realizează deplasări mici (de câţiva milimetri) ale pielii şi ţesuturilor subiacente şi presiuni ondulatorii , mişcările vibratorii fiind asemănătoare cu un tremurat continuu.

Ele se realizează prin contracţii alternative ale muşchilor antagonişti ai degetelor şi mâinilor, ai antebraţului şi braţului, fiind foarte obositoare şi greu de executat. Din această cauză ele se execută cu ajutorul aparatelor special concepute în acest scop (aparate de vibromasaj).

Ambele aplicaţii instrumentale şi manuale au avantaje şi dezavantaje, completâdu-se reciproc, fapt pentru care se recomandă aplicarea lor alternativ.

În cazul executării vibraţiilor manuale se folosesc diferite tehnici:- vibraţii executate cu vârful degetelor;- vibraţii executate cu faţa palmară a mâinilor;- vibraţii executate cu podul palmei;- vibraţii executate cu pumnul închis.Vibraţiile executate cu aparat de vibromasaj sunt ritmice şi uniforme,

frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor putând fi reglate după scop şi preferinţă, în raport cu suprafaţa pe care se aplică (întinderea regiunii, grosimea ţesuturilor, sensibilitatea acestora). În acest scop au fost create diferite tipuri de aparate de vibromasaj, de la cele mici, uşoare, prevăzute cu dispozitive speciale pentru contactul aparatului cu suprafaţa corpului, până la cele cu benzi, care se aplică pe suprafeţe mari antrenând mase musculare întinse.

Efectele vibraţiilor - sunt induse pe două căi: mecanică; reflexă.Pe cale mecanică, manevrele de vibraţie mai puternice, activează circulaţia

locală profundă şi se exteriorizează prin hiperemie. Vibraţiile produse instrumental, executate cu ritm viu şi intensitate crescută

împiedică depozitarea adipocitelor, facilitează mobilizarea lor din ţesutul subcutanat, fapt pentru care se recomandă în tratarea obezităţii şi a celulitei.

Pe cale reflexă, manevrele uşoare şi prelungite au efect calmant, liniştitor, reduc sensibilitatea cutanată, producând o senzaţie plăcută, de relaxare şi încălzire.

Combinarea lor cu manevre de netezire şi fricţiune sporesc aceste efecte.În terapie se recomandă în afecţiunile congestive şi dureroase ale organelor

interne (masajul reflex) şi în tratarea leziunilor aparatului locomotor, pentru decontracturare musculară şi relaxare phihică.

18

Efectele cele mai importante ale masajuluiEfectul cel mai important al masajului, al procedeelor principale descrise,

este asupra circulaţiei sanguine.Diverse structuri anatomice ca: pielea, mucoasele, intestinul, plămânii, etc.,

considerate porţi de intrare ale organismului au “păzitori specializaţi”, reprezentaţi de mastocite şi bazofile (forma circulantă a mastocitului). Explicarea fiziologiei masajului este legată de acest fenomen.

Prin fricţiune, frământat şi tapotament, manevrele mai energice şi mai stimulente ale masajului, se produce degranularea celulelor amintite (mastocite şi bazofile) şi eliberarea de histamină care acţioneză în principal asupra vaselor mici (capilare), producând vasodilataţia acestora, hiperemia tegumentară. Hiperemia tegumentară este rezultată prin intervenţia mai multor substanţe ca: serotonina (care produce vasodilataţie la nivelul muşchilor scheletici şi un important venospasm), kininele plasmatice (produc cel mai important efect vasodilatator, de zece ori mai active decât histamina), prostagladinele din grupa E, etc.

Pe cale reflexă, procedeele de masaj amintite, prin sistemul eferent simpatic, acţioneză asupra venelor din muşchiul striat în sens vasodilatator, datorită predominenţei receptorilor de tip beta (vasodilatator) ce intră în componeţa peretelui vascular (la nivelul arteriolelor ciculaţiei generale efectul este vasoconstrictor).

Manevrele de masaj executate într-un ritm viu, activează acetilcolina (mediator chimic al fibrelor parasimpatice terminale şi simpatico-parasimpatice ganglionare), care în prima fază determină o vasodilataţie periferică, urmată de reacţii compensatorii adenosimpatice, eliberatoare de cathecolamine.

Cathecolaminele, mai ales adrenalina, prin acţiune metabolică indirectă creşte glicoliza, urmată de acid lactic ,cu efect vasodilatator local, activat şi de contribuţia proteazelor tisulare (kalicreine).

Aceste efecte se referă la circulaţia arterială, dar, prin implicarea sistemului nervos în “reglajele” vasculare periferice, acestea persistă în timp şi se transmit la distanţă.

Influenţele masajului se resimt şi asupra conţinutului sanguin.După o şedinţă de masaj general se remarcă o uşoară creştere a hemoglobinei, a numărului de hematii şi leucocite, fapt explicat prin stimularea reflexă a organelor hematopoetice şi prin mobilizarea sângelui din organele de depozit.

În concluzie, masajul, aparent “ banal”, generează reacţii foarte complexe, efectele fiziologice prezentate contribuind la înţelegerea lui ca un veritabil mijloc de acţionare în diverse împrejurări, penrtu ameliorarea stării de sănate a organismului.

2.2. PROCEDEELE SECUNDARE DE MASAJ

Manevrele secundare (auxiliare sau ajutătoare) de masaj se numesc astfel întrucât sunt folosite în scopul completării efectelor procedeelor principale, fiind folosite printre ele. Unele manevre din această categorie derivă din procedeele principale, altele au o tehnică de execuţie proprie. Cele mai cunoscute şi mai des folosite sunt: cernutul; rulatul; presiunile; tracţiunile şi tensiunile; scuturările.

Cernutul este un procedeu folosit frecvent mai ales la sportivi. Se aplică pe segmentele membrelor superioare şi inferioare, după aplicarea manevrelor puternice (frământat, tapotament), alternând astfel solicitarea cu relaxarea

19

musculaturii . Alături de netezire şi fricţiune, combinat cu acestea, cernutul face parte din masajul liniştitor, relaxant.

Execuţia constă în prinderea masei musculare între feţele palmare ale mâinilor, cu degetele uşor flectate şi deplasarea acestora dintr-o parte în alta, prin presiuni alternative ale mâinilor, mişcare asemănătoare cernutului cu o sită. Ritmul de execuţie poate fi mediu sau mai viu, mâinile deplasându-se din aproape în aproape de-a lungul segmentului respectiv.

Rulatul se execută de asemenea în principal pe membre, mâinile maseurului prinzând segmentul respectiv între feţele palmare, cu degetele întinse şi se deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, pe cele două planuri paralele. Rularea muşchilor se execută între cele două planuri dure reprezentate de mâinile maseurului şi segmentul osos profund.

Efectul acestui procedeu, mai stimulent decât precedentul, se bazează pe o bună relaxare musculară şi nervoasă din partea subiectului, relaxare ce este îmbunătăţită prin această manevră. Alte efecte ale rulatului sunt de creştere a supleţei ţesuturilor şi decontracturare musculară.

Principiul de acţiune al rulatului (după G. Mollon şi P. Dotte)

În activitatea sportivă rulatul este frecvent folosit după eforturi intense, sub formă de automasaj în pauzele din cadrul competiţiei sau antrenamentului, cât şi după acestea, aplicarea făcându-se peste echipament. De asemenea în cadrul complexului de refacere a organismului după efort, după competiţii , aceste manevre sunt incluse în şedinţa de masaj.

În terapie este folosit pentru recuperarea după accidente, după leziuni musculo-articulare.

3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUIDin prezentarea efectelor fiecărui procedeu de masaj, a celor clasice

principale şi secundare, a celor asociate cu hidro şi termoterapia, se remarcă importanţa masajului ca mijloc de influenţare a sănătăţii organismului.

Folosit în scop igienic (profilactic), legat de activitatea sportivă sau în terapie, independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană calificată sau sub formă de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei îşi găseşte mereu utilitatea în viaţa omului.

20

Pe lângă multiplele indicaţii pe care le are, masajul este contraindicat în unele situaţii , fapt de care trebuie să se ţină cont de către cei care îl practică. Contraindicaţiile msajului sunt grupate în:

totale şi definitive; parţiale; temporare.Contraindicaţiile totale şi definitive se referă la prezenţa tumorilor maligne,

indiferent de localizarea şi stadiul lor de dezvoltare. Aceleaşi contraindicaţii le au şi unele afecţiunile psihice.

Contraindicaţiile parţiale se referă la aplicarea masajului pe anumite regiuni ale corpului şi la folosirea anumitor manevre (alegerea manevrelor în funcţie de scop sau de un anumit diagnostic).

Masajul se aplică numai când pielea este perfect sănătoasă. Afecţiunile pielii datorate factorilor fizici, chimici sau infecţioşi impun contraindicarea temporară a masajului. De asemenea, petele pigmentare congenitale sau dobândite (nevi pigmentari) trebuie evitate în aplicarea masajului pentru a nu fi lezionate. Lezarea accidentală a acestora prin executarea manevrelor de masaj pot degenera în neoplasme cutanate cu evoluţie rapidă. Alte zone ale corpului pigmentate constituţional cum sunt areolele mamare, sunt de asemenea exceptate de la aplicarea oricăror manevre de masaj.

Contraindicaţiile temporare (locale sau generale) privesc fazele acute ale îmbolnăvirilor sau anumite intervale de timp de la debutul acestora. Contraindicaţiile temporare şi locale ale masajului sunt în cazul:

rupturilor şi hematoamelor musculare; artritelor; osteitelor şi osteomielitelor; varicelor inflamate şi voluminoase.În aceste situaţii masajul poate fi indicat pe zonele sănătoase ale corpului în

perioada acută a afecţiunilor enumerate, iar după remiterea acestei faze, masajul constituie un mijloc important în recuperare.

Masajul general are contraindicaţii temporare în: afecţiuni neuro-psihice (meningo-encefalite, accidente vasculare

cerebrale acute, etc.); afecţiuni acute ale aparatului respirator (pneumonii, pleurezii, T.B.C.

pulmonar activ, pneumotorax); afecţiuni ale aparatului cardio-vascular (infarct miocardic acut, agnor

instabil, tulburări severe de ritm şi de conducere, hipertensiune arterială, anevrisme de aortă, miocardite, endocardite, insuficienţă cardiacă decompensată);

boli de sânge (leucemii acute, hemofilie, purpurele, etc.); afecţiuni ale aparatului digestiv (perforaţii , penetraţii , hemoragii

digestive, pancreatite acute, colicistite acute, hepatite virale acute, ciroze hepatice decompensate vascular sau parenchimatos);

afecţiuni uro-genitale (glomerulo-nefrite acute, pielonefrite acute, insuficienţe renale acute şi cronice decompensate, inflamaţii acute ale uterului şi anexelor, hematurii macroscopice);

infecţii generalizate (septicemii).În practica masajului mai există situaţii în care acesta este contraindicat din

alte motive decât cele prezentate, legate de specificul sau stadiul unor boli. Dintre acestea amintim hipersensibilizarea (gâdilarea) şi încordarea reflexă neuro-

21

musculară declanşate unor subiecţi la atingerea cu mâinile maseurului. În aceste cazuri se indică automasajul.

Indicaţiile şi contraindicaţiile masajului sunt de competenţa medicului specialist, mai ales în privinţa aplicării în scop terapeutic şi în legătură cu practica sportivă.

4. REGULI METODICE PENTRU PRACTICAREA MASAJULUIPentru practicarea corectă a masajului din punct de vedere tehnic, se

recomandă alegerea unor poziţii cât mai comode, atât pentru subiect cât şi pentru maseur. Subiectul (pacientul), pe parcursul şedinţei de masaj trebuie să aibă o poziţie comodă care să îi asigure relaxarea musculară şi o stare de confort psihic. Maseurul, prin poziţia de lucru, trebuie să asigure o abordare corectă a zonei de masat, fără efort inutil , pentru a putea efectua cu cea mai mare eficienţă precedeele, prin calităţile sale de bun specialist să poată obţine efectele specifice fiecărei manevre. Un bun maseur trebuie să adapteze procedeele de masaj fiecărei părţi a corpului în funcţie de caracteristicile anatomice, să realizeze îmbinarea acestora pentru a obţine efectele cele mai potrivite scopului propus. Astfel, manevrele de la începutul şedinţei de masaj vor fi simple, executate cu supleţe, uşoare, fără variaţii de sens, ritm şi intensitate, pentru pregătirea organismului. Pe parcursul şedinţei solicitarea creşte ca ritm şi intensitate, urmând apoi o descreştere treptată pentru ca în final acestea să aibă un caracter liniştitor. Această curbă ascendentă şi descendentă a intensităţii manevrelor se repetă pe fiecare segment sau regiune a corpului. Intensitatea, numărul de repetări, ritmul de execuţie al manevrelor depind de sensibilitatea subiectului şi de scopul urmărit.

Durata şedinţei este în funcţie de necesitate dar şi de preferinţe. Manevrele lungi, liniştitoare, calmante necesită un timp mai lung, iar după aplicarea acestuia se recomandă ca subiectul să rămână în repaus un timp (20-30 minute). Pentru masajul stimulent, excitant, manevrele vii, scurte, executate cu intensitate crescută este necesar timp mai scurt. După masajul stimulent este indicată executarea unor exerciţii de respiraţie şi mişcări de înviorare, efectele cumulate ale acestora permiţând reluarea în condiţii optime a oricărei activităţi .

Efectele masajului unei şedinţe se resimt imediat dar nu au o durată mare (câteva ore).

În masajul terapeutic, obţinerea unor efecte de durată necesită continuitate, numărul şedinţelor (10-12) şi a seriilor în care se reiau după unele pauze, sunt stabilite de medic (de preferinţă executate de acelaşi maseur care cunoaşte pacientul), iar în unele situaţii se recomandă şi automasajul. Uneori, masajul poate fi executat de doi tehnicieni la acelaşi subiect. În acest caz ei trebuie să lucreze simultan, cât mai apropiat în ce priveşte efectuarea manevrelor ca formă, ritm şi intensitate, pe suprafeţe simetrice ale corpului aceleiaşi persoane.

5. METODA MASAJULUI PARŢIAL

Masajul parţial se aplică pe suprafeţe bine determinate din punct de vedere anatomic şi funcţional cum sunt regiunile trunchiului, segmentele membrelor, capul, faţa. Masajul local se adresează unei porţiuni de piele, unui grup de muşchi, unui tendon sau unei articulaţii . Manevrele şi metodele de aplicare diferă în

22

funcţie de forma şi structura fiecărei regiuni sau segment al corpului, de scopul urmărit. Alegerea manevrelor şi alternarea lor depinde şi de experienţa celui care le aplică, a maseurului.

Masajul regiunilor trunchiului constă în prelucrarea celor trei regiuni distincte: spatele, peretele toracic şi abdominal. Datorită conformaţiei anatomice şi rolurilor funcţionale diferite, aceste regiuni se masează întotdeauna separat.

Masajul spatelui . Pe spate se aplică toate procedeele principale de masaj şi o parte din cele ajutătoare. Această regiune întinsă, plană şi aproape netedă (cu excepţia coloanei vertebrale şi a omoplaţilor) este acoperită de o dermă mai groasă şi mai puţin sensibilă, ţesutul conjunctiv şi adipos este slab reprezentat, musculatura este plată şi dispusă în mai multe straturi, iar circulaţia sângelui redusă şi divers orientată.

Poziţia celui care masează este în stând sau aşezat pe un scaun cu înălţime potrivită, cu mâna îndemânatică spre pacient.

Cel masat este în decubit ventral cu capul răsucit într-o parte, membrele superioare întinse pe lângă corp.

Masajul peretelui toracic . Peretele toracic se deosebeşte ca structură de regiunea spatelui dar şi prin rolul său esenţial în respiraţie. Pielea acestei regiuni este mai fină şi mai sensibilă, ţesuturile subcutanate mai reduse pe părţile laterale şi pe linia mediană. O deosebire esenţială este la acest nivel al trunchiului între bărbaţi la care se remarcă muşchii pectorali bine dezvoltaţi şi femei la care predomină relieful glandelor mamare. Pentru masajul acestei regiuni se recomandă poziţia decubit dorsal cu capul uşor ridicat, rezemat pe un plan înclinat. Pentru masajul părţilor laterale, se ridică braţele, mâinile se aşează sub ceafă sau pe creştet. Pentru masajul zonelor laterale se răsuceşte puţin trunchiul spre partea opusă regiunii pe care se aplică masajul. Executantul stă în picioare sau aşezat cu mâna îndemânatică spre banchetă.

Masajul peretelui abdominal . Peretele abdominal este o adevărată centură constituită din muşchi plani şi supli, legaţi între ei prin puternice formaţiuni fibroase. Pielea la acest nivel este subţire, moale şi elastică. La unele persoane prezintă o mare sensibilitate cu caracter specific, care împiedică deseori aplicarea manevrelor de masaj. Persoanele predispuse la obezitate, bine hrănite şi sedentare prezintă sub piele straturi abundente de grăsime, cute groase şi moi care modifică forma şi funcţiile centurii abdominale, musculatura fiind predispusă la atonie şi insuficienţă funcţională. Circulaţia sângelui la acest nivel este divers orientată. Manevrele de masaj specifice acestei zone sunt netezirea, fricţiunea, vibraţiile şi percuţiile uşoare. Manevrele mai puternice nu se pot aplica datorită lipsei suportului osos. Poziţia celui masat şi a maseurului este aceeaşi ca la masajul peretelui toracic. Pentru a obţine o relaxare mai eficientă a muşchilor abdominali, membrele inferioare ale pacientului sunt flectate din articulaţiile coxo-femurale şi genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi.

Masajul membrelor inferioare şi al regiunii fesiere . După masajul trunchiului, în cadrul masajului general urmează masajul membrelor inferioare care se poate executa fie pe segmente, fie pe toată lungimea lor începând cu partea posterioară. Membrele inferioare sunt mai lungi, mai groase şi mai puternice decât membrele superioare, adaptate funcţiilor statice şi dinamice specifice lor. Oasele şi articulaţiile sunt mari şi rezistente, muşchii voluminoşi şi tonici. Masajul membrelor inferioare pe partea posterioară se execută din poziţia decubit ventral. Uneori, pentru masajul părţii laterale a coapsei şi gambei, pacientul se poziţionează în decubit lateral. Poziţia maseurului este în stând sau aşezat în partea segmentului asupra căruia aplică masajul sau la capătul banchetei pentru

23

masajul segmentelor apropiate. Ordinea aplicării masajului este următoarea: plantă, gambă, coapsă, regiunea fesieră.

Masajul membrelor superioare . Volumul muşchilor şi al ţesuturilor moi este mai redus decât cel al membrelor inferioare, adaptate pentru mişcări ample şi de abilitate, mai mult decât pentru cele de forţă şi rezistenţă. Pentru masajul acestor segmente, pacientul este aşezat în decubit dorsal cu capul uşor ridicat pe plan înclinat. Executantul stă în picioare sau aşezat în partea segmentului pe care îl masează în ordinea următoare: mână, antebraţ, braţ, umăr.

Masajul capului . La această regiune, masajul prezintă anumite particularităţi legate de conformaţia anatomică cât şi de influenţele pe care dorim să le exercităm asupra acesteia. Pielea capului este groasă şi bine întinsă. Între piele şi oasele craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi musculare, care îi permit un anumit grad de mobilitate. Aceste ţesuturi sunt străbătute de o reţea bogată de vase sanguine şi limfatice, precum şi de ramificaţii ale nervilor periferici. Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii spre tâmple şi în sus spre creştet, din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre ceafă. Muşchii sunt foarte subţiri , plaţi şi se inseră pe piele şi pe oasele craniului. Ramificaţiile nervilor provin din nervii cranieni şi cervicali. Masajul capului poate fi executat pe toată suprafaţa, pe frunte, pe creştet, pe părţile laterale şi pe partea posterioară, global sau strict localizat. Poziţia pacientului poate fi aşezat pe un scaun scund sprijinindu-şi fruntea sau bărbia pe mâinile proprii sau pe un plan de sprijin potrivit de înalt, cu spatele spre maseur, care este în stând sau aşezat pe un scaun mai înalt. Pentru masajul frunţii şi al părţii anterioare a capului, maseurul stă în spatele pacientului care îşi sprijină capul pe pieptul acestuia. Masajul capului mai poate fi executat şi din diverse poziţii de decubit (dorsal, ventral, lateral) în funcţie de zona pe care se aplică (partea occipitală sau laterală a capului).

Masajul feţei . Este o formă specială de masaj practicată în cosmetică şi în scop terapeutic. În acest masaj se folosesc o serie de procedee clasice adaptate la particularităţile morfologice şi funcţionale ale acestei regiuni. Manevrele exercită o acţiune circulatorie şi trofică, tonică şi stimulentă asupra pielii şi ţesuturilor subcutanate.

Masajul cosmetic se aplică în special la femei în scopul păstrării aspectului sănătos şi proaspăt al pielii sau pentru corectarea unor imperfecţiuni.

Masajul terapeutic al feţei are drept scop tratarea modificărilor inestetice şi de tonus ale ţesuturilor (cute, riduri), al urmelor unor boli de piele sau accidente la nivelul feţei (cicatrice, aderenţe, pareze).

Masajul cosmetic se aplică asociat cu unele preparate (unguente, creme, soluţii , loţiuni) cu proprietăţi fiziologice şi terapeutice. În activitatea sportivă este util în unele cazuri de accidentări ale feţei survenite în activitate (ex. box).

Nervul facial (a şaptea pereche de nervi cranieni) este un nerv mixt cu intermediarul Wrisberg, cunoscut sub numele de 7-bis. El se divide în două ramuri: temporo-facial şi cervico-facial.

Ramul temporo-facial se distribuie muşchiului auricular anterior, muşchilor feţei externe a pavilionului frontalului, sprâncenosului, piramidalului, orbicularului pleoapelor, zigomaticelor, ridicătorului aripilor nasului şi buzei superioare, caninului, transversului nasului, dilatatorului narinelor şi jumătatea supraorbicularului buzelor.

Ramul cervico-facial inervează rizoriul, buccinatorul, jumătatea interioară a orbicularului buzelor, moţul bărbiei, triunghiularul buzelor şi pielosul gâtului.

24

Nervul facial este nervul mimicii şi al expresiei (ridicătorul pleoapei superioare nu depinde de nervul facial ci de nervul oculomotor comun).

Paralizia (pareza) nervului facial, centrală sau periferică este destul de frecventă, cauzele care o determină fiind numeroase. Leziunea nervului se poate produce la orice nivel pe traiectul său anatomic, de aici derivând intensitatea şi forma clinică a paraliziei, de la caz la caz. În paralizia (pareza) de facial, faţa apare cu un aspect asimetric de partea bolnavă, cutele frunţii sunt şterse, ochiul nu poate fi închis nici în timpul clipitului, nici în somn. Secreţia lacrimală este abundentă, muşchii feţei sunt imobili, şanţul nazo-genian este şters, comisura bucală coborâtă. Bolnavul nu poate sufla, fluiera. Paralizia facială periferică “a frigore”, unilaterală, de natură infecţioasă sau virotică, are în general o evoluţie favorabilă legată de precocitatea aplicării tratamentului, cât şi de natura şi locul leziunii nervoase.

În tratamentul de recuperare al parezelor de facial, masajul şi exerciţiile selective pentru muşchii feţei au un rol deosebit de important. Masajul în acest caz este de două feluri, extern şi intern (intrabucal). El se realizează prin manevre de netezire şi fricţiune în ritm lent, simetric pe ambele părţi (pentru a preveni hemispasmul). Ca mod de abordare, se începe cu regiunea intersurcilienilor, apoi canalul nazo-genian, aripile nasului, buza superioară, trecând apoi pe bărbie, de-a lungul maxilarelor, urcând spre ureche unde masajul se face mai insistent şi se termină în zona sprâncenelor. Masajul frunţii se realizează începând dinspre tâmple, se alunecă cu presiuni lejere ale degetelor către axa de simetrie a feţei, revenind către tâmple. Se ridică apoi degetele către rădăcina părului, executând un masaj transversal. Acelaşi masaj este refăcut în sens invers şi se termină prin întinderea pielii din zona unghiului extern al ochiului.

Masajul gâtului . La acest nivel este necesar să delimităm cele două regiuni, anterioară şi posterioară care se deosebesc ca structură şi funcţii:

- regiunea anterioară a gâtului se caracterizează printr-o mare complexitate anatomică şi funcţională, fiind străbătută de conducte organice importante ca traheea şi esofagul, de vase mari de sânge ca arterele carotidei şi venele jugulare, canale limfatice şi trunchiuri nervoase. De asemenea sunt situate complexe formaţiuni ganglionare şi glandulare, ganglionii limfatici cervicali, t iroida şi parotidele, precum şi formaţiunea reflexogenă “glomus carotidian”. Pe aceste structuri anatomice sensibile nu se execută decât neteziri, fricţiuni şi vibraţii uşoare în sensul circulaţiei sanguine de retur.

Poziţia indicată pentru cel masat este cea de decubit dorsal cu capul ridicat sau şezând rezemat cu capul în uşoară extensie;

- regiunea posterioară a gâtului prezintă muşchi de-a lungul coloanei vertebrale cervicale dispuşi în mai multe straturi. Manevrele folosite sunt cele clasice de netezire, fricţiune, frământat, tapotament şi vibraţii , manevre folosite în masajul spatelui, adaptate ca intensitate acestei zone mai sensibile din apropierea capului.

Poziţia celui masat este de decubit ventral cu capul uşor în flexie, cu fruntea rezemată pe dosul mâinilor sau poziţia şezând pe un scaun scund cu fruntea sprijinită înainte pe un plan potrivit de înalt cu spatele la maseur, care este aşezat pe un scaun mai înalt sau în picioare.

25