Suport Curs Dreptul Propr Intelectuale an III Sem II - 14-15

8/18/2019 Suport Curs Dreptul Propr Intelectuale an III Sem II - 14-15

1/107


2/107


3/107

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞIFACULTATEA DE DREPT

DREPTUL PROPRIETĂŢII

INTELECTUALE

Prof. univ. dr. IOAN MACOVEILect. univ. dr. NICOLETA-RODICA DOMINTE

- SUPORT CURS -

Anul III

Semestrul II

2014-2015


4/107


5/107

CUPRINS I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ....................................................... 1

1.1. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ...................... 1 1.2. DEFINIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ..................... 1

1.3. NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ...... 2 1.4. IZVOARELE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ .................... 3

1.4.1. Izvoarele interne .......................................................................... 3 1.4.2. Izvoarele interna ţ ionale .............................................................. 4

1.4.2.1. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale.......... 4 1.4.2.2. Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice . 5 1.4.2.3. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a ProprietăţiiIntelectuale .................................................................................................... 5 1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris ............................. 6 1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna............................ 6

1.5. PRINCIPIILE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ .................... 6

1.5.1 Tratamentul na ţ ional .................................................................... 6 1.5.2. Dreptul de prioritate ................................................................... 7 1.5.3. Independen ţ a brevetelor .............................................................. 8 1.5.4. Independen ţ a mărcilor ................................................................ 8

II. MĂRCILE ............................................................................................... 9

1.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MĂRCILE ................................................ 9 1.2. SEMNELE CARE POT CONSTITUI MĂRCI ................................................. 9

1.2.1. Numele......................................................................................... 9

1.2.1. Denumirile ................................................................................. 10 1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publica ţ ii ........................................... 11 1.2.4. Literele şi cifrele........................................................................ 11 1.2.5. Elemente figurative ................................................................... 11 1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului ................................... 12 1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului .................................... 13 1.2.8. Prezentarea sonor ă ................................................................... 13 1.2.9. Desenul ...................................................................................... 13

1.2.10. Combinaţiile de semne .................................................................... 13 1.3. CLASIFICAREA MĂRCILOR .................................................................. 14

1.3.1. M ărcile de fabrică şi mărcile de comer ţ ................................... 14 1.3.2. M ărcile de produse şi mărcile de servicii ................................. 14 1.3.3. M ărcile individuale şi mărcile colective ................................... 14 1.3.4. M ărcile facultative şi mărcile obligatorii .................................. 15 1.3.5. M ărcile simple şi mărcile combinate ........................................ 15 1.3.6. M ărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore .............. 16 1.3.7. M ărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale .......... 16

1.3.8. M ărcile speciale ........................................................................ 16 1.4. FUNCŢIILE MĂRCII ............................................................................. 18

1.4.1. Func ţ ia de diferen ţ iere a produselor ......................................... 19


6/107

1.4.2. Func ţ ia de concuren ţă ............................................................... 19 1.4.3. Func ţ ia de organizare a pie ţ ei .................................................. 19 1.4.4. Func ţ ia de monopol ................................................................... 19

1.5. CONDIŢII PRIVIND PROTECŢIA MĂRCILOR .......................................... 20 1.5.1. Condi ţ ii de fond ......................................................................... 20

1.5.1.1. Distinctivitatea ............................................................................... 20 1.5.1.2. Disponibilitatea .............................................................................. 21

1.5.1.3. Liceitatea ........................................................................................ 22 1.5.2. Condi ţ ii de formă ...................................................................... 23

1.6. SUBIECTUL DREPTULUI LA MARCĂ ..................................................... 23 1.7. DOBÂNDIREA DREPTULUI LA MARCĂ ................................................. 24

1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă ............................... 24 1.7.1.1. Sistemul declarativ ......................................................................... 24 1.7.1.2. Sistemul atributiv ........................................................................... 25 1.7.1.3. Sistemul mixt ................................................................................. 25

1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii ........................................... 26 1.7.2.1. Depozitul naţional reglementar ...................................................... 26

1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare .................................. 26 1.7.2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare ................................. 27

1.7.3. Durata de protec ţ ie a mărcii ..................................................... 27 1.7.4. Reînnoirea înregistr ării mărcii ................................................. 28 1.7.5. Modificarea înregistr ării mărcii ............................................... 28 1.7.6. Înregistrarea interna ţ ională a mărcilor .................................... 28

1.7.6.1. Regimul înregistrării internaţionale................................................ 28 1.7.6.2. Procedura înregistrării .................................................................... 29

1.7.6.3. Efectele înregistrării internaţionale ................................................ 29 1.7.6.4. Reînnoirea înregistrării internaţionale ............................................ 29

1.8. TRANSMITEREA DREPTULUI LA MARCĂ .............................................. 30 1.8.1. Modalit ăţ i de transmitere .......................................................... 30

1.8.1.1. Cesiunea ......................................................................................... 30 1.8.1.2. Licenţa ........................................................................................... 30

1.8.2. Înscrierea transmiterii dreptului la marcă ................................ 32 1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate interna ţ ional ..................... 32

1.9. STINGEREA DREPTULUI LA MARCĂ ..................................................... 32

1.9.1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă .................................. 32

1.9.1.1. Abandonul mărcii ........................................................................... 32

1.9.1.2. Expirarea duratei de protecţie a mărcii ........................................... 33 1.9.1.3. Renunţarea titularului mărcii .......................................................... 33 1.9.1.4. Nulitatea mărcii .............................................................................. 33 1.9.1.5. Decăderea din dreptul la marcă ...................................................... 33

1.9.2. Radierea înregistr ării interna ţ ionale ........................................ 34 1.10. APĂRAREA DREPTULUI LA MARCĂ ................................................... 34

1.10.1. Mijloace de drept administrativ .............................................. 34 1.10.1.1. Opoziţia ........................................................................................ 35

1.10.1.2. Contestaţia ................................................................................... 35 1.10.2. Mijloace de drept civil ............................................................. 35

1.10.3. Mijloace de drept penal ........................................................... 36


7/107

1.10.3.1. Contrafacerea mărcilor ................................................................. 36 1.10.3.1.1. Contrafacerea în înţeles restrâns şi folosirea mărcii contraf ăcute .................................................................................................................... 36 1.10.3.1.2. Imitarea frauduloasă a mărcii altuia şi folosirea mărcii imitate . 36 1.10.3.1.3. Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia ........................................ 37

III. INDICAŢ

IILE GEOGRAFICEŞ

I NUMELE COMERCIAL......... 38

SECŢIUNEA 1 - INDICAŢIILE GEOGRAFICE ................................... 38

1.1. CONDIŢII PRIVIND INDICAŢIILE GEOGRAFICE...................................... 38 1.2. DOBÂNDIREA DREPTULUI ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE .......... 39 1.3. DREPTURILE CONFERITE ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE ............ 39 1.4. ÎNCETAREA DREPTURILOR ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE ......... 40 1.5. APĂRAREA DREPTURILOR ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE .......... 40 1.6. REGIMUL INTERNAŢIONAL ................................................................. 41

SECŢIUNEA 2 - NUMELE COMERCIAL ............................................. 42

2.1. COMPUNERE, FUNCŢII ........................................................................ 42 2.2. CONDIŢII DE FOND ŞI FORMĂ .............................................................. 43 2.3. DOBÂNDIRE, TRANSMITERE ............................................................... 43 2.4. MIJLOACE DE APĂRARE...................................................................... 44 2.5. REGIMUL INTERNAŢIONAL ................................................................. 44

IV. BREVETELE DE INVENŢII ............................................................. 46

1.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND BREVETELE DE INVENŢIE ...................... 46 1.1.1. Inven ţ ii brevetabile şi inven ţ ii nebrevetabile ............................. 46

1.1.2. Inven ţ ii de produse şi inven ţ ii de procedee ............................... 46 1.1.3. Inven ţ ii principale şi inven ţ ii complementare ........................... 48 1.1.4. Inven ţ ii simple şi inven ţ ii complexe .......................................... 48

1.2. BREVETABILITATEA INVENŢIILOR ...................................................... 48 1.2.1. Noutatea .................................................................................... 49 1.2.2. Activitatea inventivă .................................................................. 50 1.2.3. Aplicabilitate industrială ........................................................... 50

1.3. CREAŢII NEBREVETABILE CA INVENŢII ............................................... 51 1.4. BREVETAREA INVENŢIILOR SECRETE ................................................. 51

1.5. BREVETARE INVENŢIILOR ÎN STRĂINĂTATE ....................................... 51 1.6. SUBIECTELE PROTECŢIEI JURIDICE A INVENŢIILOR ............................. 51 1.7. TITLURILE DE PROTECŢIE A INVENŢIILOR ........................................... 53

1.7.1. Categorii de titluri de protec ţ ie ................................................. 53 1.7.2. Sisteme de acordare a titlurilor de protec ţ ie ............................. 53 1.7.3. Durata de valabilitate a titlurilor de protec ţ ie .......................... 54

1.8. BREVETUL DE INVENŢIE ..................................................................... 54 1.8.1. Procedura de brevetare a inven ţ iei ........................................... 55

1.8.2. Drepturile şi obliga ţ iile privind inven ţ iile ................................. 59

1.9. TRANSMITEREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIILE ........................... 64 1.9.1. Contractul de cesiune ................................................................ 64


8/107


9/107

2.8.3. Data depozitului na ţ ional reglementar ..................................... 80 2.8.4. Efectele constituirii depozitului na ţ ional reglementar .............. 81 2.8.5. Examinarea preliminar ă a cererii de înregistrare .................... 81 2.8.6. Publicarea cererii de înregistrare ............................................. 82 2.8.7. Opozi ţ ia persoanelor interesate ................................................ 82 2.8.8. Examinarea de fond a cererii de înregistrare ........................... 82 2.8.9. Revocarea din oficiu .................................................................. 83

2.8.10. Eliberarea certificatului de înregistrare ................................. 83 2.8.11. Durata de valabilitate a certificatului de înregistrare ............ 83

2.9. DREPTURI ŞI OBLIGAŢII ...................................................................... 84 2.9.1. Drepturile personal nepatrimoniale ale autorului .................... 84 2.9.2. Drepturile patrimoniale ale titularului certificatului deînregistrare .......................................................................................... 84 2.9.3. Dreptul exclusiv de exploatare .................................................. 84 2.9.4. Dreptul la despăgubiri .............................................................. 85 2.9.5. Obliga ţ iile titularului certificatului de înregistrare .................. 85

2.10. TRANSMITEREA DREPTURILOR PRIVIND DESENELE ŞI MODELELE ..... 85 2.10.1. Contractul de cesiune .............................................................. 85 2.10.2. Contractul de licen ţă ............................................................... 86 2.10.3. Transmiterea succesorală a drepturilor ................................. 87

2.11. ÎNCETAREA DREPTURILOR ASUPRA DESENELOR ŞI MODELELOR ....... 87 2.11.1. Expirarea perioadei de valabilitate ......................................... 87 2.11.2. Anularea certificatului de înregistrare .................................... 87 2.11.3. Decăderea titularului din drepturi .......................................... 87

2.11.4. Renun ţ area titularului certificatului de înregistrare ............... 87

2.12. APĂRAREA DREPTURILOR ASUPRA DESENELOR ŞI MODELELOR ........ 88 2.12.1. Mijloace de drept administrativ .............................................. 88 2.12.2. Mijloacele de drept civil .......................................................... 88 2.12.3. Mijloace de drept penal ........................................................... 88

2.13. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DESENELOR ŞI MODELELOR ........... 89 2.13.1. Conven ţ ia de la Paris .............................................................. 89 2.13.2. Aranjamentul de la Haga ........................................................ 89 2.13.3. Conven ţ ia de la Berna ............................................................. 90

VI. DREPTURILE DE AUTOR ................................................................ 91

1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE .................................................................... 91 1.2. SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR...................................................... 91 1.3. OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR ....................................................... 91 1.4. CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR .................................................. 92 1.5. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR.................................... 93 1.6. TRANSMITEREA DREPTULUI DE AUTOR .............................................. 95 1.7. APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR ...................................................... 96

BIBLIOGRAFIE......................................................................................... 97


10/107


11/107

1

I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Obiective:

− definirea noţiunilor specifice materiei dreptului proprietăţiiintelectuale;

− individualizarea obiectului şi principiilor proprietăţii intelectuale;− identificarea principalelor izvoare juridice în materie.

1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală Dreptul de proprietate intelectuală este format din dreptul de

proprietate industrială şi dreptul de autor. Proprietatea industrială, ca

instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice carereglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile înindustrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.

După o altă clasificare, obiectele proprietăţii intelectuale sunt încadrate în trei grupe distincte. La cele două categorii de obiecte deproprietate industrială, creaţiile noi şi semnele distinctive, se adaugă încă una, reprimarea concurenţei neloiale. Libertatea şi moralitatea activităţiieconomice se asigură printr-un ansamblu de dispoziţii care protejează practicile cinstite în materia industrială şi comercială.

Dreptul de autor, ca instituţie publică, reprezintă totalitateanormelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizareaunei opere literare, artistice sau ştiinţifice. Pentru a fi protejată, operatrebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie rezultatul uneiactivităţi creatoare a autorului; să îmbrace o formă concretă de exprimare,perceptibilă simţurilor; să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţapublicului. În cadrul dreptului de autor, elementul caracteristic al creaţieiintelectuale constă în originalitatea operei.

1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală Prin dreptul de proprietate intelectuală se înţelege ansamblul

normelor juridice care reglementează raporturile privind protecţia creaţieiintelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şisemnele distinctive ale activităţii de comerţ.

Aspectul pozitiv constă în dreptul titularului de a fi singurul îndreptăţit să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală.Prerogativa folosinţei se exercită de titular în mod direct şi nemijlocit.

Aspectul negativ constă în dreptul titularului de a interzice altorpersoane orice folosinţă a bunului, f ără încuviinţarea sa. Prin opunerea de


12/107

2

către titular a folosinţei bunului, terţii au obligaţia de a nu face nimic denatură a aduce atingere exercitării dreptului de proprietate intelectuală

1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă

una din cele mai controversate probleme. În funcţie de clasificărilefolosite, punctele de vedere susţinute în literatura de specialitate pot figrupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale esteapreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează ocategorie specială.

După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală estecaracterizat ca un drept de proprietate, conform dreptului natural. Înaceastă concepţie, creaţia intelectuală este considerată cea mai personală,cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate

proprietăţile.Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi

categorii de drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale,obligaţionale şi reale, consacrată de dreptul roman, Edmond Picard aadăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilorintelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Eaa fost preluată şi susţinută în diverse variante.

Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spredeosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiectactivitatea şi gândirea omului.

Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, f ără să aibă caobiect bunuri corporale şi f ără să constituie creanţe în raporturile cudebitorii. Ele sunt formate din creaţiile intelectuale, literare, artistice,invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a clientelei, numelecomercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile de origină, drepturileasupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor de

asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea ergaomnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cudrepturile reale.

După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un dreptcomplex, care cuprinde în conţinutul său atributele personalenepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative personalenepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate între ele, f ără să existe un primat al unora asupra celorlalte.

După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un

drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi ladrepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial, fiind


13/107

3

împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimonial, formează un totunitar.

1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare:

interne şi internaţionale. Protecţia creaţiei intelectuale este asigurată peplan internaţional de dispoziţiile Convenţiei de la Paris pentru protecţiaproprietăţii industriale din 1883 şi Convenţiei de la Berna pentru protecţiaoperelor literare şi artistice din 1881. Convenţiile cuprind reguliaplicabile prin intermediul legilor naţionale ale ţărilor membre, precum şireguli uniforme aplicabile pe teritoriul Uniunii de la Paris şi Uniunii de laBerna.

1.4.1. Izvoarele interne

Principalele izvoare interne, care pot fi grupate, în funcţie deobiectele protecţiei juridice, sunt următoarele:

a) în domeniul invenţiilor:- Legea nr.64 din 11

octombrie 1991 privind brevetele de invenţie, republicată în2014;

- Legea nr. 83 din 24iunie 2014 privind invențiile de serviciu;

- Hotărârea Guvernuluinr.499 din l8 aprilie 2003 pentru aprobarea Regulamentuluide aplicare a Legii nr.64 din l99l privind brevetele deinvenţie, republicată;

- Legea nr.93 din 20mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor deinvenţie;

- Normele Oficiului deStat pentru Invenţii şi Mărci nr. 211 din 22 septembrie 1998

de aplicare a Legii nr.93 din 1998 privind protecţiatranzitorie a brevetelor de invenţie;- Normele Oficiului de

Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 242 din 18 februarie 1999privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilorromâneşti, modificate şi completate prin Normele nr. 318 din4 ianuarie 2000.

b) în domeniul desenelor şi modelelor industriale:- Legea nr.129 din 29

decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi modelelorindustriale, republicată în 2014;


14/107

4

- Hotărârea Guvernuluinr.1171 din 2 octombrie 2003 pentru aprobareaRegulamentului de aplicare a Legii nr. 129 din 1992 privindprotecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată;

c). în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice:

-

Legea nr. 84 din 15aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,republicată în 2010;

- Hotărârea Guvernuluinr. 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobareaRegulamentului de aplicare a Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998privind mărcile şi indicaţiile geografice;

d). în domeniul modelelor de utilitate:- Legea nr. 350 din 12

decembrie 2007 privind modelele de utilitate;- Hotărârea pentru

aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 350/2007privind modelele de utilitate;

e). în domeniul dreptului de autor:- Legea nr. 8 din 14

martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;- Hotărârea Guvernului

nr. 779 din 25 iulie 2002 privind organizarea şi funcţionareaOficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului dearbitri;

- Hotărârea Guvernuluinr. 1287 din 13 noiembrie 2002 privind numirea corpului dearbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile deAutor.

1.4.2. Izvoarele interna ţ ionale

Începând cu secolul al XIX-lea, vocaţia internaţională adrepturilor de creaţie intelectuală a determinat includere în convenţiilecomerciale bilaterale a unor prevederi referitoare la proprietateaindustrială.

1.4.2.1. Conven ţ ia de la Paris pentru protec ţ ia propriet ăţ iiindustriale

Ideea unei reglementări şi Uniuni internaţionale în domeniulcreaţiei industriale a fost discutată la Congresul de la Viena din 1873,

Congresul de la Trocadéro 1878 şi Conferinţa internaţională de la Parisdin 1880. Acest proiect s-a concretizat la cea de a doua Conferinţă


15/107

5

internaţională de la Paris, prin încheierea Convenţiei pentru protecţiaproprietăţii industriale din 20 martie 1883. Prin aceeaşi Convenţie, a fostcreată şi Uniunea internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale,cu sediul iniţial la Berna, iar din 1960 la Geneva.

România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles

şi Washington, prin Decretul-Lege nr. 2641 din 17 iunie 1920, ratificatprin Legea din 27 martie 1924. Fiecare dintre ţările Uniunii trebuie să organizeze un serviciu special de proprietate industrială, precum şi undepozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţii, modelelor deutilitate, desenelor sau modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică saude comerţ. Acest serviciu va edita o publicaţie oficială.

1.4.2.2. Conven ţ ia de la Berna pentru protec ţ ia operelor literare şi artistice

După îndelungate discuţii pregătitoare, care au durat aproape 25de ani, la 9 septembrie 1886 s-a încheiat Convenţia de la Berna pentruprotecţia operelor literare şi artistice. Convenţia a intrat în vigoare la 5decembrie 1887. Ulterior, Convenţia a fost amendată şi completată printr-un Act adiţional şi o Declaraţie interpretativă, semnate la Paris, la 4 mai1896. Convenţia de la Berna a fost adoptată de 9 state, în calitate demembre fondatoare.

România a aderat la Convenţia de la Berna în forma revizuită laBerlin, prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24martie 1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Ulterior, România a ratificatşi forma revizuită a convenţiei de la Roma, Stockholm şi Paris.

Statele participante la Convenţia de la Berna au dreptul de a încheia între ele convenţii particulare prin care să recunoască autorilordrepturi mai întinse decât cele acordate de Uniune (art. 7). Toate statelemembre au dreptul de a autoriza, de a supraveghea sau interzice, prinmăsuri de legislaţie sau poliţie internă, difuzarea pe teritoriul lor aoricărei opere de creaţie intelectuală (art. 17).

1.4.2.3. Conven ţ ia pentru instituirea Organiza ţ iei Mondiale aPropriet ăţ ii Intelectuale

La conferinţa diplomatică de la Stockholm din 14 iulie 1967 s-asemnat Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a ProprietăţiiIntelectuale (O.M.P.I.). Convenţia a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970.Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale este o organizaţieinterguvernamentală, cu statut de instituţie specializată. Organizaţiasuccedă Birourilor Internaţionale Reunite pentru Protecţia Proprietăţii

Intelectuale înfiinţate în 1893, care au administrat Uniunea de la Paris şi


16/107

6

Uniunea de la Berna. Sediul Organizaţiei Mondiale a ProprietăţiiIntelectuale este la Geneva.

1.4.2.4. Conven ţ ii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris În cadrul Uniunii de la Paris au fost încheiate următoarele

convenţii internaţionale: Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea internaţională a mărcilor; Aranjamentul de la Madrid din1891 privind reprimarea indicaţiilor de provenienţă false sau înşelătoare;Aranjamentul de la Haga din 1925; Aranjamentul de la Nisa din 1957;Aranjamentul de la Lisabona din 1958; Aranjamentul de la Locarno din1968; Tratatul de la Washington din 1970; Aranjamentul de la Strasbourgdin 1971; Tratatul de la Viena din 1973; Aranjamentul de la Viena din1973; Convenţia de la München din 1973; Tratatul de la Budapesta din1977; Tratatul de la Geneva din 1994.

1.4.2.4. Conven ţ ii încheiate în cadrul Uniunii de la BernaÎn cadrul Uniunii de la Berna au fost încheiate următoarele

convenţii internaţionale: Convenţia internaţională de la Roma din 1961;Convenţia de la Geneva din 1971; Convenţia de la Bruxelles din 1974;Tratatul de la Geneva din 1989; Convenţia Universală de la Paris din1971; ş.a.m.d.

1.5. Principiile dreptului de proprietate intelectuală Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale

sunt tratamentului naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelorşi independenţa mărcilor.

1.5.1 Tratamentul na ţ ional Prin tratamentul naţional se înţelege că resortisanţii Uniunii de la

Paris şi ai Uniunii de la Berna beneficiază, în celelalte ţări membre, deaceleaşi drepturi ca şi naţionalii. Principiul tratamentului naţional este

consacrat de art. 2 din Convenţia de la Paris. Cetăţenii fiecărei ţări aUniunii, potrivit alin. 1 al art. 2, se vor bucura în toate celelalte ţări aleUniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajelepe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitornaţionalilor, aceasta f ără a se prejudicia drepturile prevăzute în modspecial de prezenta Convenţie.

Asimilarea străinului cu naţionalul constituie o dispoziţiefundamentală şi a Convenţiei de la Berna din 1886. Principiul este înscris

în art. 5 al Convenţiei. În afară de tratamentul naţional, Convenţia de la

Paris instituie şi tratamentul unionist. Prin tratament unionist se înţelegecă resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor acordate


17/107

7

direct de Convenţia de la Paris. Tratamentul unionist asigură resortisanţilor un minimum de avantaje, care constituie un drept intern alUniunii internaţionale.

1.5.2. Dreptul de prioritate

Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a uneipersoane, care a efectuat într-o ţară a Uniunii un prim depozitreglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinereaprotecţiei în celelalte ţări membre.

Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să aibă valoarea unui depozit naţional reglementar, care îndeplineştecondiţiile prevăzute de legislaţia naţională fiecărei ţări membre sau atratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între ţările Uniunii (art. 4,lit. A, alin. 2). Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit

care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în ţararespectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii (art. 4, lit. A, alin. 3).Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a resortisantului sau

într-o altă ţară a Uniunii. Cea de a doua cerere este necesar să aibă acelaşiobiect ca şi prima. În ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări.Succesorii în drepturi ai primului depunător pot invoca dreptul deprioritate.

Termenele de prioritate, conform lit. C, alin. 1 al art. 4, au foststabilite la 12 luni pentru brevetele de invenţie şi modelele de utilitate şila 6 luni pentru desenele sau modelele industriale şi pentru mărcile defabrică sau comerţ. Termenele încep să curgă de la data depozituluiprimei cereri, f ără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în calcul (art.4, lit.C, alin. 3). Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, înintervalul de prioritate, vor fi lovite de nulitate.

Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana, care a depus ocerere ulterioară cu invocarea priorităţii, va putea solicita un nou termende prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate

este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada depriorităţi succesive.Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă

în mai multe cereri anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o ţară a Uniuniinu va putea refuza o prioritate sau o cerere de brevet pentru motivul că depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţăridiferite, cu condiţia să existe o unitate a invenţiei în sensul legii ţăriirespective. De obicei, priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilorde perfecţionare sau de completare succesive. Dreptul de prioritate poate

fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Transmiterea este admisibilă dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.


18/107

8

Convenţia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziţie. Prindispoziţiile art. 11, alin. 1 se prevede că ţările Uniunii vor acorda, înconformitate cu legislaţia lor internă, protecţia temporară invenţiilorbrevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale,precum şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru produsele care vor

figura la expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial recunoscute,organizate pe teritoriul uneia din ele.

1.5.3. Independen ţ a brevetelorPrin independenţa brevetelor se înţelege că cererile de brevete

pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări ale Uniunii de la Paris nudepind unele de altele. În conformitate cu dispoziţiile alin.1-5 ale art. 4bis,brevetele cerute în diferitele ţări ale Uniunii, de cetăţeni ai Uniunii, vor fiindependente de brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în celelalte

ţări, membre sau nu ale Uniunii. Această dispoziţie trebuie înţeleasă înmod absolut, în sensul că brevetele acordate în cursul termenului deprioritate sunt independente, atât din punct de vedere al cauzelor denulitate şi decădere cât şi din punct de vedere al duratei normale deprotecţie.

1.5.4. Independen ţ a mă rcilorPrin independenţa mărcilor se înţelege că, după înregistrarea într-

o ţară a Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de originesau de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii.

Întrebări:

1. Care este definiţia obiectelor dreptului de proprietate intelectuală?

2. Care este rolul şi importanţa principiului dreptului de prioritate?

3. Care sunt izvoarele internaţionale principale incidente în materie?

4. Prezentaţi principiul tratatmentului naţional.


19/107

9

II. MĂRCILE

Obiective: − identificarea şi analiza elementelor esenţiale ale regimului juridic

al mărcilor;− discutarea elementelor teoretice prin prisma cazurilor practice;− particularizarea etapele necesare pentru înregistrarea unei mărci

la OSIM.

1.1. Noţiuni generale privind mărcileMarca este un semn distinctiv, care diferenţiază produsele şi

serviciile unei persoane prin garanţia unei calităţi determinate şi

constante, formând, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv.În dreptul român, elementele caracteristice ale mărcii suntconsacrate de Legea nr. 84/1998. Marca este un semn susceptibil dereprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilorunei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.

1.2. Semnele care pot constitui mărciSemnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al

Legii nr. 84/1998. Ele se referă la cuvinte, inclusiv nume şi persoane,

desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, înspecial, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori.Legea română cuprinde o enumerare enunţiativă a semnelor distinctivecare pot fi înregistrate ca mărci.

Spre deosebire de reglementarea din 1967, între semnelesusceptibile de apropriere ca marcă nu figurează şi prezentarea sonoră.Omisiunea a fost influenţată de prevederile Tratatului de la Genevaprivind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme şimărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcilesonore şi mărcile olfactive.

1.2.1. Numele Între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod

expres cuvintele. În economia textului, termenul de cuvinte include atâtnumele, cât şi denumirile. Utilizarea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv. Întrucât numele poate să aparţină mai multor persoane, dreptul exclusiv nu priveşte numele în sine, ci

numai forma sa specială. În unele state, numele poate fi utilizat ca marcă


20/107

10

f ără a fi necesar să prezinte o formă specială. Cu caracter derogatoriu,condiţia formei distinctive trebuie respectată dacă numele este banal.

O marcă poate fi formată şi din numele unei alte persoane decât atitularului, în temeiul unei autorizaţii a terţului sau a succesorilor săi.

De altfel, art. 5, lit. j din Legea nr. 84/1998 exclude de la

înregistrare mărcile care conţin, f ără consimţământul titularului, imagineasau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în ţaranoastră.

Pentru constituirea unei mărci se poate folosi şi un nume istoric.Utilizarea ca marcă a numelor istorice trebuie să nu aducă atingerememoriei unei personalităţi dispărute. Marca poate fi alcătuită şi dintr-unnume imaginar. De exemplu, Eau du docteur Addison. În mod obişnuit,numele imaginar reprezintă o denumire ce se foloseşte ca marcă.

1.2.1. DenumirileDenumirile sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate.

Pentru a constitui o marcă, denumirile trebuie să fie arbitrare sau defantezie. În materia mărcilor nu pot fi folosite denumirile generice,necesare sau descriptive.

Denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs suntnecesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui omarcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unorproduse apropriindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.

Denumirile care descriu un anumit produs sunt necesare saudescriptive. Denumirile descriptive pot desemna specia, calitatea,cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricăriiprodusului ori prestării serviciului, sau alte caracteristici ale acestora. Elesunt excluse de la protecţie de către art. 5, lit. d din Legea nr. 84/1998.

Regula caracterului descriptiv prezintă şi unele derogări. Pot fifolosite ca mărci denumirile simbolice, precum şi denumirile caresugerează calităţile produsului în mod indirect şi fantezist.

O valoare simbolică au denumirile de ţări şi oraşe care nu maiexistă. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca mărci numaidacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiţie, denumirilegeografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţii deprovenienţă.

Denumirea este considerată admisibilă, când nu ţine seama denatura şi de genul obiectului, fiind independentă de produs. Denumireapoate fi formată dintr-un singur cuvânt, un adjectiv combinat cu unsubstantiv sau o combinaţie de cuvinte. De exemplu, Dero, Hopfen

Köning, Diner’s Club. O valoare simbolică au denumirile de ţări şi oraşecare nu mai există. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca


21/107

11

mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiţie,denumirile geografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţiide provenienţă.

Cuvintele adoptate ca marcă se pot transforma în unele cazuri într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit

produs este un fenomen de degenerare a mărcii. De exemplu, mărcile apă de colonie, aspirină , gramofon, termos, celofan, telex.

1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publica ţ iiLegea română nu se referă la sloganuri şi titluri de publicaţii. Dar

modul de redactare al textului nu înlătură, în principiu, posibilitatea defolosire, ca marcă, a sloganurilor şi titlurilor de publicaţii. Pentru a formao marcă, sloganurile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie. Titlurile deziare, reviste şi cărţi sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului

de autor.

1.2.4. Literele şi cifrelePentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o

formă grafică distinctă. Literele folosite ca marcă pot fi iniţialele unuinume. Marca poate fi alcătuită şi din iniţialele unor cuvinte. Iniţialeletrebuie să poată să fie pronunţate, formând un cuvânt f ără semnificaţiecunoscută. În cazul în care mărcile sunt exclusiv formate din cifre, ele nupot fi protejate. Întrucât cifrele nu sunt distinctive în sine, marca trebuiesă prezinte o formă distinctivă, f ără a fi necesară asocierea cu elementegrafice speciale.

Legea română din 1998 menţionează în mod expres literele şicifrele. Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă oformă grafică distinctă.

În unele sisteme de drept, literele şi cifrele nu sunt acceptate camărci. Cu caracter de excepţie, se admit totuşi literele şi cifrele care au oformă originală ori sunt notorii.

1.2.5. Elemente figurative Elementele figurative cuprind o multitudine de forme: embleme,

viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, sigilii,amprente, reliefuri, peceţi, liziere.

Emblema este un semn figurativ simplu, reprezentând un obiectreal sau imaginar, care simbolizează o anumită idee. De exemplu, ofloare, un clopot, o ancoră. Emblema are rolul de a individualiza osocietate comercială sau industrială.

Emblema care se referă la natura produsului are un caracterdescriptiv şi nu poate constitui o marcă. Astfel, emblema formată dintr-o


22/107

12

frunză de viţă pentru vinuri sau emblema alcătuită dintr-o lămâie pentrucitronadă nu este distinctivă. Pentru a fi protejată ca marcă, emblematrebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în careemblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ vainclude şi denumirea respectivă.

Vinieta este un ansamblu de figuri, o dispoziţie de linii sau undesen, ce se lipeşte de produs. Constituind o ilustraţie de mici dimensiuni,cu sau f ără un subiect precis, vinieta se lipeşte pe produs.

Eticheta este o hârtie sau un carton de mărime redusă, careconţine unele indicaţii privind un produs.

Imaginile pot forma, în principiu, obiectul unei mărci, cum ar fiportretul sau fotografia. În practică, se consideră că folosirea de către opersoană a propriului său portret, care seamănă izbitor cu un portretadoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurenţă neloială.

În temeiul dispoziţiilor art. 6ter al Convenţiei de la Paris, seprevede că nu pot fi protejate, în absenţa unei autorizaţii din parteaorganelor competente, mărcile care cuprind reproduceri sau imitaţii desteme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şigaranţie, blazoane aparţinând ţărilor Uniunii (art. 5, lit. k). Acelaşi regimse aplică şi reprezentărilor grafice care aparţin organizaţiilorinternaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multeţări ale Uniunii de la Paris (art. 5, lit. l)

În ceea ce priveşte figurile geometrice simple, cum ar fi un cerc,un triunghi sau un pătrat, se consideră că sunt inexpresive. Figurilegeometrice simple, neînsoţite de elemente verbale sau de alte elementefigurative, nu pot constitui mărci.

1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului Forma produsului este admisibilă ca marcă dacă nu este necesară

sau de natură să producă un rezultat industrial. Mărcile constând în formaproduselor sunt într-o oarecare măsură descriptive şi, din această cauză,

limitate. Legea română precizează în art. 5, lit. e că nu pot fi protejatemărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă denatura produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau caredă o valoare substanţială produsului.

Pentru a fi apropriat ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă caracter distinctiv. De exemplu, sticlele de Coca-Cola, flacoanele pentruparfumuri Guerlaine.

În unele legislaţii, protejarea ca marcă a formei ambalajului este

condiţionată de însoţirea de alte semne, cum ar fi inscripţii, etichete,


23/107

13

menţiuni. Această soluţie permite să fie înregistrată atât marca, cât şiforma ambalajului pe care se aplică.

1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului Mărcile pot fi formate din combinaţii de culori ale produsului sau

ambalajului. Combinaţiile de culori sunt folosite, ca marcă, f ără rezervesau obiecţiuni. Ele trebuie numai să prezinte un aspect caracteristic, unaranjament propriu. O singură culoare nu poate constitui o marcă.Reticenţele faţă de folosirea unei singure culori ca marcă sunt determinatede numărul limitat al culorilor şi de imposibilitatea consumatorului de adistinge cu claritate nuanţele. Înregistrarea ca marcă a unei singure culoriar genera un risc de monopolizare.

Doctrina admite totuşi că o singură culoare poate fi şi un elementesenţial al mărcii, individualizându-se printr-o dispoziţie specială sau prin

aplicarea pe unele părţi ale produsului.

1.2.8. Prezentarea sonoră Conţinutul unei mărci poate fi alcătuit şi din semnale sonore sau

melodii simple. Prezentarea sonoră se asociază de obicei cu un serviciusau un produs. Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresiveşi caracteristice. Majoritatea legislaţiilor la care s-a aliniat şi legearomână nu recunosc mărcile sonore.

Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive şicaracteristice. Ele vor însoţi comercializarea produsului, f ără a se limita lapublicitate.

Art. 2 din Legea nr. 84/1998 enumeră semnele sonore, ca semnece pot fi înregistrate ca mărci.

1.2.9. DesenulDesenul este un semn care poate fi folosit ca marcă.

Admisibilitatea protecţiei ca marcă este condiţionată de caracterul

distinctiv al desenului.În cazul în care beneficiază de protecţia dreptului de autor,desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.

1.2.10. Combina ţ iile de semnePrin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin

particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularităţile mărcilorcombinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitatecomercială.


24/107


25/107

15

Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obişnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marcaindividuală, fiind o garanţie a calităţii sau originii produsului. Potrivit art.7bis, ţările Uniunii au obligaţia să admită la depunere şi să protejezemărcile colective aparţinând unor grupuri colective a căror existenţă nu

este contrară legii ţării de origine, chiar dacă aceste grupuri colective nuposedă o întreprindere industrială sau comercială. Protecţia va putea firefuzată, dacă marca colectivă este contrară interesului public.

Mărcile colective sunt reglementate şi în unele legislaţiinaţionale. De exemplu, legislaţiile din Belgia, Canada, Germania, Grecia,Italia, Marea Britanie, Spania şi Statele Unite ale Americii.

În dreptul român, art. 3, lit. e din Legea nr. 84/1998 prevede că marca colectivă este destinată a servi la deosebirea produselor sau aserviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând

altor persoane. Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilorindividuale dacă, prin dispoziţiile legii, nu se prevede altfel.

1.3.4. M ă rcile facultative şi mă rcile obligatorii Ţinând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile

se împart în mărci facultative şi mărci obligatorii. În sistemul mărciifacultative, utilizarea mărcii, precum şi produsele pe care se aplică semnul distinctiv, se hotărăşte de producător sau comerciant. Caracterulfacultativ este configurat de funcţiile îndeplinite de marcă. Garanţia unorproduse de calitate implică funcţiile de organizare a vieţii economice şide reclamă. În sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fiemarcate. De obicei, marcarea se aplică produselor executate din metalepreţioase şi produselor a căror fabricare constituie monopol de stat.Marcarea reprezintă un mijloc de control administrativ.

1.3.5. M ă rcile simple şi mă rcile combinateSub aspectul numărului semnelor utilizate, există mărci simple şi

mărci combinate. Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn. Deexemplu, un nume, o denumire, o literă.Mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne

diferite, verbale sau figurative. Dacă unele semne au un caracter esenţial,ele pot fi înregistrate împreună cu marca. Mărcile combinate se împart înmărci compuse şi mărci complexe. Marca compusă este constituită dinsemne diferite, dintre care numai unele au caracter distinctiv. Dacă semnele nu sunt esenţiale, efectul distinctiv al mărcii va fi determinat dedispoziţia lor caracteristică. În consecinţă, contrafacerea va fi sancţionată

numai când se reproduc toate elementele mărcii, adică ansamblul mărcii.Marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter


26/107

16

distinctiv prin ele însele. Prin urmare, contrafacerea poate fi şi parţială,prin reproducerea unui singur element.

1.3.6. M ă rcile verbale, mă rcile figurative şi mă rcile sonore În funcţie de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative şi sonore.

Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere,cifre sau sloganuri. Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentărigrafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane,şi mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau formaambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile sonore suntcompuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonorcaracteristic.

1.3.7. M ă rcile auditive, mă rcile vizuale şi mă rcile intelectuale

După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor,mărcile se divid în auditive, vizuale şi intelectuale. Mărcile auditive suntdestinate să atragă atenţia prin intermediul unui sunet. Mărcile auditivesunt verbale sau sonore. Mărcile vizuale urmăresc să scoată în evidenţă un aspect sau o imagine. Ele sunt identice cu mărcile figurative. Mărcileintelectuale sugerează o anumită idee. Ele sunt formate din semneverbale, figurative sau sonore. Conţinutul intelectual al mărcii presupunedetaşarea semnului distinctiv de ideea preconizată.

1.3.8. M ă rcile speciale Din această categorie fac parte marca notorie, marca agentului,

marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle şi marca naţională.Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit, având

o valoare internaţională. De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Coca-cola. Notorietatea este oproblemă de fapt. Determinarea notorietăţii ţine seama de vechimeamărcii, intensitatea publicităţii, identificarea cu întreprinderea sau ideea

de calitate. Notorietatea se apreciază în funcţie de condiţiile proprii saulocale. Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis din Convenţia de laParis.

Aşadar, protecţia acordată mărcilor notorii nu este condiţionată de formalitatea unei înregistrări naţionale sau internaţionale, ori defolosire. Protecţia acordată este însă limitată la sfera produselor identicesau similare.

În dreptul român, protecţia mărcilor notorii este prevăzută deLegea nr. 84/1998. Potrivit art. 3, lit. d, marca notorie este semnul larg

cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărciisau la data priorităţii revendicate în cerere. Înregistrarea unei mărci va fi


27/107

17

refuzată, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în Româniapentru produse sau servicii identice sau similare.

Prevederile Convenţiei de la Paris nu se ocupă şi de situaţia cândun terţ foloseşte o marcă notorie pentru produse diferite. Referitor laaceastă problemă, în practică, s-a apreciat că terţul profită pe nedrept de

prestigiul mărcii, care se degradează.În literatura juridică, prin consolidarea soluţiei adoptate de jurisprudenţă, mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renumesau celebre.

Funcţia de reclamă fiind primordială, marca de mare renume areo valoare independentă de calitatea şi originea produsului. Datorită celebrităţii sale, marca de mare renume trebuie să fie protejată şi

împotriva folosirii ei de către un terţ, pentru produse diferite. Înconsecinţă, contrafacerea mărcii de mare renume presupune existenţa

unei reproduceri servile sau apropiate de original.În dreptul nostru, dispoziţiile Legii nr. 84/1998 se referă expres

la o asemenea situaţie. Prin art. 6, alin. 4 lit. a, se stabileşte că o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care sereferă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosireanejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctivsau de renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea produceprejudicii titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuşi efectuată cu consimţământul expres al titularului mărcii notorii.

Marca agentului este marca folosită sau înregistrată dedistribuitorul unor produse importate şi expediate cu marcaproducătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută deart. 6septies din Convenţia de la Paris.

În conformitate cu dispoziţiile art. 6septies, dacă agentul saureprezentantul celui care este titularul unei mărci într-una dintre ţărileUniunii va cere, f ără autorizaţia acestui titular, înregistrarea pe propriul

său nume a mărcii respective în una sau mai multe ţări, titularul va aveadreptul să se opună înregistrării cerute sau să reclame radierea ei, saudacă legea ţării îngăduie aceasta, să ceară transferul înregistrării înfavoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce o

justificare faptelor sale. Sub rezerva acestor prevederi, titularul mărcii vaavea dreptul să se opună folosirii mărcii de către agentul saureprezentantul său, dacă el nu a autorizat această folosire.

Pentru a beneficia de o protecţie sporită, agentul local al unei întreprinderi străine poate înregistra, pe numele său, marca

reprezentantului, cu acordul acestuia. În alte cazuri însă, urmărind


28/107

18

prelungirea contractului de reprezentare, agentul poate înregistra marca,f ără autorizarea titularului.

Marca agentului reprezintă o derogare de la principiulteritorialităţii. Datorită anteriorităţii lor în străinătate, unele drepturi vor firecunoscute titularului mărcii, în detrimentul uzurpatorului local.

Marca defensivă sau de obstrucţie este dependentă de o altă marcă, faţă de care se deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără afi folosită, marca defensivă asigură protecţia mărcii principale,

împiedicând înregistrarea de către terţi a unor mărci asemănătoare.Mărcile defensive sunt admise în legislaţia japoneză şi lovite de nulitate

în dreptul elveţian, când titularul nu intenţionează să le utilizeze.Marca de rezervă se depune cu intenţia de a fi folosită în viitor

pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă,existenţa mărcii de rezervă nu este condiţionată de o marcă principală.

Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte stateeste protejată în forma înregistrată în ţara de origine. Marca telle quelleeste consacrată de Convenţia de la Paris. Potrivit art.6quinquies, orice marcă de fabrică sau de comerţ, înregistrată reglementar în ţara de origine, va fiadmisă la depunere şi protejată, întocmai aşa cum este ea, în celelalte ţăriale Uniunii. Marca telle quelle constituie o excepţie de la principiulteritorialităţii. Semnele care pot fi înregistrate ca marcă vor fi examinate

în conformitate cu dispoziţiile legii de origine şi nu ale legii deimportaţiune.

Protecţia mărcii depuse reglementar în ţara de origine va putea firefuzată în următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingereanumitor drepturi câştigate de terţi în ţara în care se cere protecţia; marcaeste lipsită de orice caracter distinctiv sau este compusă exclusiv dinsemne sau indicaţii putând să servească, în comerţ, pentru a indica felul,calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, locul de origine al produselorsau data producţiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă saupractica comercială cinstită şi constantă din ţara în care se cere protecţia;

marca este contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înşelepublicul.Marca naţională individualizează produsele care provin dintr-o

anumită ţară, constituind o garanţie de calitate şi provenienţă. Marcanaţională este o marcă oficială a statului. Aplicându-se produselor care seexportă, marca naţională este reglementată de normele dreptuluiadministrativ.

1.4. Funcţiile mărcii

Funcţiile mărcii sunt configurate de condiţiile economice şisociale. Principalele funcţii îndeplinite de marcă sunt următoarele: funcţia


29/107

19

de diferenţiere a produselor, funcţia de concurenţă, funcţia de organizarea pieţei şi funcţia de monopol.

1.4.1. Func ţ ia de diferen ţ iere a produselor Marca permite diferenţierea produselor şi serviciilor care sunt

identice sau similare. Funcţia de diferenţiere a produselor prezintă două aspecte distincte. Prin intermediul mărcii se asigură individualizareaproduselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele deconcurenţă neleală. Datorită valorii care o dobândeşte pe piaţă, marca numai este dependentă de provenienţa produsului. Fiind un indicator alprodusului, marca permite fixarea clientelei.

1.4.2. Func ţ ia de concuren ţă Funcţia de concurenţă a mărcii se bazează pe sistemul de

atragere a clientelei. Funcţia de concurenţă a mărcii se realizează prindiferenţiere şi publicitate. Diversificarea şi multiplicarea modelelor,tipurilor şi culorilor a realizat nu numai o diferenţiere a produselor, ci şi amărcilor.

Publicitatea mărcii diferenţiate determină o creştere a vânzării.Datorită progresului tehnic, publicitatea a evoluat de la forme persuasive,cu caracter de informare, la metode violente şi invadatoare sau obsesive.Abuzul de publicitate determină ca diferenţierea obiectivă să devină odiferenţiere subiectivă.

Aceeaşi marcă este folosită pentru o gamă variată de modele. Deexemplu, mărcile de automobile sau mărcile de detergenţi.

1.4.3. Func ţ ia de organizare a pie ţ ei Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de

organizare a pieţei. Funcţia de organizare a mărcii î şi exercită influenţaasupra formelor distribuţiei. Marca asigură realizarea vânzărilor şireducerea cheltuielilor de desfacere. Întrucât marca se vinde singură,

comercianţii recurg la propriile lor semne distinctive.Folosirea propriilor mărci de comerţ şi de servicii reflectă tendinţa vânzătorilor de a-şi asigura exclusivitatea mărcii producătorului,

în procesul de organizare a distribuţiei produselor.

1.4.4. Func ţ ia de monopol Diferenţierea mărcilor şi exclusivitatea distribuţiei are ca rezultat

transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Datorită acestui fenomen, funcţia de garanţie a calităţii produsului este înlocuită

cu o funcţie de protecţie a cumpărătorului.


30/107

20

Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi constituieun fenomen artificial, care împiedică progresul producţiei. Printr-unnumăr sporit de variante, se limitează eficacitatea seriilor mari şidiferenţierea devine exclusiv subiectivă.

Un fenomen de frânare a producţiei reprezintă şi exclusivitatea

distribuţiei. Vânzarea produselor prin intermediari presupune cheltuielisuplimentare şi o desfacere mai lentă, care se răsfrânge asupra producţiei.

1.5. Condiţii privind protecţia mărcilor 1.5.1. Condi ţ ii de fond 1.5.1.1. DistinctivitateaProtecţia ca marcă a unui semn este condiţionată de existenţa

caracterului distinctiv. Un semn are caracter distinctiv dacă nu estenecesar, uzual sau descriptiv. Legea română prevede cerinţa obligatorie a

caracterului distinctiv în art. 3, lit. a. Distinctivitatea este o problemă defapt.

În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două elemente: originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă o condiţie devaliditate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate asemnului ales ca marcă.

În materia mărcilor, originalitatea nu este absolută în timp şispaţiu. Drepturile care iau naştere sunt mai puţin complete, decât celedecurgând din creaţiile noi. Originalitatea reprezintă o condiţie devaliditate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate asemnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un drept de ocupaţie şinu de creaţie.

Fiind o noţiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanţele judecătoreşti în funcţie de situaţia concretă. Aprecierea caracteruluidistinctiv are în vedere aptitudinea intrinsecă sau concretă a semnului dea identifica un anumit produs, în cadrul aceleiaşi categorii. În raport deprodusul sau serviciul la care se aplică, semnul este distinctiv dacă poate

fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.În lipsa caracterului distinctiv intrinsec, nu pot constitui o marcă semnele simple şi semnele descriptive. Distinctivitatea intrinsecă sedetermină în abstract.

În dreptul nostru, art. 5, lit. d din Legea nr. 84/1998 dispune că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne saudin indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricăriiprodusului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.


31/107

21

În literatura de specialitate, marca descriptivă este deosebită demarca aluzivă, care evocă anumite calităţi ale produsului. Cu toate că diferenţierea este dificilă, marca aluzivă poate fi admisă la înregistrare.

În absenţa caracterului distinctiv concret, nu pot forma o marcă semnele vizibil uzuale, generice sau necesare. Recunoaşterea unui drept

exclusiv ar însemna admiterea unui monopol asupra produsului.Prevederile legii române nu se referă şi la semnele generice.Absenţa unei asemenea menţiuni se explică prin faptul că semnelegenerice şi semnele uzuale constituie o singură categorie.. Datorită uneifolosiri generalizate, semnele din această categorie sunt uzuale.

1.5.1.2. DisponibilitateaUn semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparţine unei alte

persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existenţa unor

drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturilepersonale nepatrimoniale ale terţilor şi la actele anterioare de apropriere,care constituie anteriorităţile propriu-zise.

În dreptul român, anteriorităţile sunt prevăzute de Legea nr.84/1998. În conformitate cu art. 6, lit. a, o marcă este refuzată la

înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sauserviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cucele pentru care marca anterioară este protejată. Cu caracter derogatoriu,

înregistrarea poate fi totuşi admisă dacă se obţine consimţământul expresal titularului mărcii anterioare.Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosireanterioară. Motivele relative de refuz la înregistrare sunt reglementate dedispoziţiile art. 6 din Legea nr. 84/1998. În conformitate cu art. 6 alin. 2prin mărci anterioare se înţelege:

a) mărcile comunitare;b) mărcile înregistrate în România;c) mărcile înregistrate în baza unor acorduri internaţionale având

efect în România;d) mărcile comunitare în privinţa cărora este invocată vechimeaanterioară [...];

e) cererile de înregistrare a mărcilor prevăzute la lit. a) – d) subcondiţia înregistrării ulterioare a mărcilor.

f) mărcile care la data de depozit a cererii de înregistrare sau ladata priorităţii invocate sunt mărci notorii [...].

Limitele profesionale ale anteriorităţilor se referă la faptul că marca nu trebuie să fie unică în raport cu toate semnele distinctive

înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru


32/107

22

care a fost creată. Riscul confuziei fiind înlăturat de deosebirea dintreproduse, aceeaşi marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.

Aprecierea diferită a anteriorităţilor în această materie, a permiselaborarea regulii specialităţii mărcii. În baza regulii specialităţii, o marcă poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse.

Dispoziţiile legii române din 1998 admit, în mod expres,principiul specialităţii mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară şi destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sausimilare nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentrupublic, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară ( art. 6, alin. 1lit. a şi b).

Limitele anteriorităţii în timp se referă la faptul că un semnprotejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terţă persoană, cât timpdreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere. O marcă

abandonată de către titular poate fi folosită pentru produse identice sausimilare. Utilizarea mărcii de către o altă persoană presupune îndeplinireaurmătoarelor condiţii: abandonul mărcii să fie cert; durata abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv; să nu existe o intenţie defraudă. În acest fel, noua marcă înregistrată nu va fi confundată cu marcaabandonată, care nu mai constituie o anterioritate.

Limitele anteriorităţii în spaţiu se referă la faptul că o marcă esteprotejată pe întregul teritoriu al ţării unde a fost înregistrată. Principiulteritorialităţii nu asigură protecţia mărcii şi în străinătate. O marcă identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul

în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmăreşte ofraudă, titularul ei are o acţiune în concurenţă neloială. De la această regulă există două excepţii. Protecţia mărcilor se poate realiza şi în altestate, dacă există o convenţie internaţională sau semnele sunt distinctiveori notorii.

1.5.1.3. Liceitatea

Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicaţii false sau înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice saubunelor moravuri. Exigenţele relaţiilor comerciale exclud de la protecţiemărcile deceptive, ilegale sau imorale. Mărcile deceptive sau frauduloasenu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori.De exemplu, a fost refuzată la înregistrare marca Yankee pentru produsecare nu erau originare din S.U.A., sau marca Menthol pentru ţigări ce nuconţineau mentol.

În dreptul român, art. 5, lit. f din Legea nr. 84/1998 dispune că

nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul îneroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului


33/107

23

sau a serviciului. De exemplu, indicaţia mătase naturală, atunci cândprodusul este un amestec de mătase naturală şi mătase vegetală.

Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aducatingere ordinii sociale şi politice. În literatura juridică s-a pus problemacaracterului ilicit sau imoral al produsului pe care se aplică sau ataşează

marca. Întrucât marca formează obiectul unui drept exclusiv şi distinct,iliceitatea sau imoralitatea produsului nu se răsfrânge asupra mărcii.Semnele contrare moralei şi ordinii publice sunt prevăzute de art.

6ter alin. 1, lit. a şi b din Convenţia de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, ţările Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea şi să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, f ără autorizaţia organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acestormărci, a stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat ale ţărilor Uniunii,a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de către

ele, precum şi a oricăror imitaţii de blazoane. Aceste dispoziţii se aplică şistemelor, drapelelor şi altor embleme, iniţialelor sau denumirilororganizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte unasau mai multe ţări ale Uniunii.

1.5.2. Condi ţ ii de formă Condiţiile de formă ale protecţiei mărcilor sunt distincte de

modul lor de dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii.Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau ataşare. Aplicarea sauataşarea se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, peimprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum şidocumentele care însoţesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în oricealt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunţuri, prospecte, cataloage,facturi şi, în general, pe orice documente ale titularului.

1.6. Subiectul dreptului la marcă Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau

juridică. În conformitate cu principiul conexităţii mărcii, titularuldreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. Pentru persoanele juridice, se poate ridica o problemă,configurată de specialitatea capacităţii lor de folosinţă.

Dreptul la marca individuală poate aparţine unei persoane fizicesau juridice. În unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comunde mai multe persoane fizice. Coproprietatea asupra unei mărci secaracterizează prin comunitatea de folosinţă şi consimţământul tuturorcopărtaşilor pentru actele de administraţie sau de dispoziţie.

Dreptul la marca colectivă aparţine persoanelor juridice care nuexercită nemijlocit o activitate comercială sau industrială. Asociaţiile de


34/107

24

fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii indică numai persoanele autorizate să folosească marca colectivă. Regulamentulde folosire a mărcii colective va indica persoanele autorizate să folosească marca colectivă, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru adeveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele

pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociaţiei,precum şi sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie.Dreptul la marca de certificare aparţine persoanelor juridice care

exercită controlul produselor sau al serviciilor. Aceste persoane juridicesunt legal abilitate să exercite controlul în ceea ce priveşte calitatea,materialul, modul de fabricaţie a produselor sau prestare a serviciilor,precizia ori alte caracteristici. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci decertificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse oriprestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii.

Titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptăţitesă folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate pentru regulamentul de folosire amărcii. Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse oriprestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificaresub condiţia respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii.

1.7. Dobândirea dreptului la marcă Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire

a dreptului la marcă. Ele se pot grupa în trei categorii: sistemul declarativsau realist; sistemul atributiv, constitutiv sau formalist; sistemul mixt,dualist sau complex.

1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă 1.7.1.1. Sistemul declarativÎn sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin

prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau

producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru adeosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă,depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv.Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unuiprim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.

În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparţine primuluiocupant, celui care foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim.Actul de folosire a mărcii este determinant şi independent de oricedepozit. În sistemul priorităţii de folosire, efectuarea depozitului nu

reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului asupra mărcii.Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă


35/107

25

naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă unmijloc de publicitate, determină o prezumţie de proprietate asupra mărcii,permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are semnificaţia unuiact de apropriere a mărcii.

Caracterul declarativ al depozitului produce şi un număr de

consecinţe juridice. Ele constau în următoarele: posesorul unei mărcidobândite prin prioritate de folosire poate să constituie ulterior depozitul,f ără ca actele sale să-i fie opozabile ca anteriorităţi; efectuarea depozituluinu conferă deponentului nici un drept dacă marca nu este susceptibilă deapropriere; marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă, urmând cadepozitul să fie efectuat ulterior de cesionar, dacă marca a fost dobândită de la primul posesor; resortisanţii Uniunii de la Paris au un drept deprioritate pentru efectuarea depozitului aceleiaşi mărci în orice altă ţară membră.

1.7.1.2. Sistemul atributivÎn sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate

de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează primaun anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile,

în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuareaformalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv.

În dreptul român, Legea nr. 84/1998 a consacrat sistemulpriorităţii de înregistrare. În conformitate cu dispoziţiile art. 4, dreptulasupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia laOficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

1.7.1.3. Sistemul mixtSistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi

atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislaţii, seutilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul

avizului prealabil.Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. Înacest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp,

într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemulatributiv amânat se caracterizează prin existenţa publicităţii şi controluluipreventiv.

În sistemul provocator, organul competent nu efectuează unexamen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, seadmite publicarea mărcii.

Sistemul avizului prealabil este consacrat în dreptul elveţian. Însistemul avizului prealabil, depunătorul este înştiinţat de către organul


36/107

26

administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorităţi la cererea depunătorului, organul administrativ

înregistrează marca.

1.7.2. Procedura de înregistrare a mă rcii

Înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape. Elesunt în număr de trei, şi anume: depozitul naţional reglementar;examinarea formală a cererii de înregistrare; examinarea de fond a cereriide înregistrare.

1.7.2.1. Depozitul na ţ ional reglementarDepozitul naţional reglementar al mărcii se constituie, potrivit

art. 9 şi 10, alin. 1 al Legii nr. 84/1998, prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea va trebuisă conţină datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii,

precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrareaeste cerută. Cererea de înregistrare a mărcii se redactează în limbaromână şi are ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmeşte într-unsingur exemplar, pe un formular-tip. Data depozitului naţionalreglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentruInvenţii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condiţiile în careaceasta conţine toate elementele prevăzute de lege.

1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrareDupă depunere, cererea de înregistrare se examinează de Oficiul

de Stat pentru Invenţii şi Mărci din punct de vedere al îndepliniriicondiţiilor stabilite pentru constituirea depozitului naţional reglementar.Examinarea cerinţelor de formă se efectuează în termen de o lună de ladata primirii cererii. Atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele pentruconstituirea depozitului naţional reglementar, Oficiul de Stat pentruInvenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate. Dacă solicitantul completează lipsurile în termen de 3 luni de la notificare, data

depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicateOficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci . În caz contrar, cererea serespinge.

Cererea de înregistrare a mărcii se publică în Buletinul Oficial deProprietate Intelectuală, în format electronic, într-un termen de 7 zile dela data constituirii depozitului. În termen de 2 luni de la publicare se potdepune observaţii de către orice persoană interesată pentru motiveleabsolute de refuz reglementate la art. 5 alin. 1 şi opoziţii pentru motivelerelative de refuz reglementate la art. 6 (art. 17 – 19 din Legea nr.

84/1998).


37/107

27

1.7.2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrareÎn urma constituirii legale a depozitului naţional reglementar şi

înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, cererea de înregistrare amărcii este supusă examinării de fond. Examinarea cererii se efectuează de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data

publicării cererii.În conformitate cu art. 22 alin. 3, Oficiul de Stat pentru Invenţii şiMărci examinează:

a) calitatea solicitantului conform art. 3 lit. h) şi i);b) condiţiile prevăzute la art. 12 alin. 1 şi 2, dacă în cerere se

invocă o prioritate;c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. 1 şi dacă este cazul

observaţiile formulate.De asemenea, în temeiul art. 22 alin. 4, dacă au fost formulate

opoziţii cu privire la cererea de înregistrare pentru motivele relative derefuz prevăzute la art. 6, avizul comisiei care a examinat opoziţia esteobligatoriu la verificarea condiţiilor de fond.

În situaţia în care cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci transmitesolicitantului un aviz de refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni

în care să-şi prezinte punctul său de vedere ori să-şi retragă cererea.În cazul în care cererea îndeplineşte cerinţele de constituire a

depozitului naţional reglementar, precum şi celelalte condiţii prevăzute delege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şio înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor. În termen de 2 luni de la datadeciziei de înregistrare, marca se publică în Buletinul Oficial deProprietate Industrială. Decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărcide înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărciieste comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luareaacesteia.

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberează titularului

certificatul de înregistrare, cu condiţia plăţii taxei prevăzute de lege.Certificatul de înregistrare conţine menţiuni cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor.

1.7.3. Durata de protec ţ ie a mă rcii Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 30, alin. 1

al Legii nr. 84/1998, un drept exclusiv asupra mărcii. Protecţia dreptuluiexclusiv asupra mărcii este asigurată pe o perioadă de 10 ani de la datadepozitului naţional reglementar. Împlinirea termenului de protecţie

determină stingerea dreptului la marcă. Dar titularul are posibilitatea de acere reînnoirea înregistrării mărcii.


38/107

28

1.7.

Date post:	07-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	narcis-andreinica
View:	223 times
Download:	0 times

Suport Curs Dreptul Propr Intelectuale an III Sem II - 14-15

Documents