STUDIUM LEGIS - universi · PDF fileLector dr. Georgescu Bona Speranţa ... 272 din Codul...

Universitatea Europeană "Drăgan"din Lugoj Facultatea de Drept

STUDIUM LEGIS Nr. 12 / 2016

EDITURA NAGARD LUGOJ

2016

Revista ”Studium Legis”, Nr. 12 / 2016

2

CONSILIUL REDACŢIONAL:

ECHIPA DE CONDUCERE: Director – Conf. univ. dr. Dumitru Cornean, Universitatea

Europeană "Drăgan" din Lugoj

Redactor şef – Lector univ. dr. Corina Negruţiu, Universitatea


CONSILIUL DE REDACŢIE: Conf. univ. dr. Dumitru Cornean, Universitatea Europeană

"Drăgan" din Lugoj

Conf. univ. dr. Florinel-Constantin Popescu, Universitatea


Lector univ. dr. Corina Negruţiu, Universitatea Europeană

"Drăgan" din Lugoj

Lector univ. dr. Speranţa Georgescu Bona, Universitatea


CONSILIUL CONSULTATIV: Prof. univ. dr. Milan Dressler, Universitatea de Medicină şi

Farmacie "Victor Babeş"din Timişoara

Conf. univ. dr. Iancu Mândru, Universitatea Europeană

"Drăgan" din Lugoj

CONSILIUL PE PROBLEME DE LIMBI STRĂINE: Lector univ. dr. Alina Nistorescu, Universitatea Europeană

"Drăgan" din Lugoj

ISSN-L: 1454 - 9247 ISSN: 2069 - 3672 (CD-ROM) ISSN: 2069 - 3680 (Online)


3

CUPRINS:

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL. DISPOZIȚII

GENERALE .............................................................................. 4 Lector dr. Bâc Vasile ................................................................ 4

TITULARII PLÂNGERII ÎMPOTRIVA SOLUȚIILOR

PROCURORULUI DE NEURMĂRIRE SAU DE

NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ ......................................... 13

Conf.univ.dr. Cornean Dumitru ............................................ 13

DONAŢIA INDIRECTĂ APLICAŢIE A STIPULAŢIEI

PENTRU ALTUL ................................................................... 20 Lector dr. Georgescu Bona Speranţa .................................... 20

GRAȚIEREA DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL-

POLITIC .................................................................................. 27 Conf.univ.dr. Mândru Iancu ................................................. 27

CONSIDERAŢII PRIVIND CONTRACTELE SPECIALE

DE MUNCĂ ............................................................................. 33

Lector univ.dr. Corina Negruţiu ........................................... 33

CONDIŢIILE INTRODUCERII PLÂNGERII

PREALABILE ŞI CAZURILE ÎN CARE ESTE

NECESARĂ ............................................................................ 49

Lector dr. Gheorghe Pinteală ................................................ 49


4

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL. DISPOZIȚII

GENERALE

Lector dr. Bâc Vasile

Facultatea de Drept

REZUMAT: Probele sunt reglementate în mod unitar în Noul Cod de

procedură civilă. Probele sunt necesare procesului civil – idem est non esse et

non probari (a nu fi sau a nu fi probat este tot una). Pentru a fi admise

probele trebuie să fie legale, verosimile, pertinente și concludente.

1. Noţiunea si importanta probelor

În Codul de procedură civilă probele sunt reglementate în

Cartea a II-a, Titlul I, Capitolul II, Secțiunea a 2-a, sub

Secțiunea a 3-a, art.249-365.

Proba poate fi înţeleasă într-un sens larg sau într-un sens

restrâns1

În sens larg proba semnifică: 1. fie acţiunea de stabilire a

unui raport juridic; 2. fie mijlocul prin care se poate stabili

raportul juridic litigios: 3. fie rezultatul obţinut prin folosirea

mijloacelor de probă.

În sens restrâns noţiunea de probă are două înţelesuri.

Într-un prim înţeles proba semnifică mijlocul de probă. În acest

scop potrivit art. 250 C.pr.civ. constituie mijloace de probă

înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea părţilor,

expertiza, mijloacele materiale de probă, cercetarea la faţa

locului şi orice alte mijloace prevăzute de lege. În al doilea

înţeles proba semnifică faptul probator, adică un fapt material

care dovedit printr-un mijloc de probă este folosit la rândul său

pentru a dovedi un alt fapt material determinant în soluţionarea

pricinii. Din acest punct de vedere faptele se clasifică în două

categorii: fapte principale (facta probanda sau res probandae) care

1 I. Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria Generala,

Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p.334; V.M.

Ciobau, Tratat teoretic si practic de procedura civila, Vol.II, Judecata

in prima instanta. Caile de Atac. Proceduri Speciale. Arbitrajul.

Activitatea Notariala. Editura National, Bucuresti, 1977, p . 147.


5

constituie raportul litigios şi care trebuie dovedit şi fapte

probatorii (facta probantia sau res probantes) care nu constituie

raportul litigios dar ajută la dovedirea existentei său inexistentei

acestuia.

Probele au o importanţă hotărâtoare în procesul civil2.

Instanţa nu poate rezolva conflictul doar pe baza afirmaţiilor

părţilor, drepturile litigioase trebuie dovedite. În lipsa probelor

situaţiile juridice nu pot fi acceptate. Potrivit adagiului latin

„Idem est non esse, et non probari - este acelaşi lucru a nu fi cu a

nu fi dovedit.

2. Obiectul și sarcina probei

Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice lato sensu

care au dat naştere la drepturile şi obligaţiile litigioase.

Obiectul probei nu cuprinde dreptul subiectiv invocat şi

în principiu, nici norma juridică aplicabilă.

Potrivit art. 252 alin. (1) C.pr.civ. instanţa este obligată

să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.

Faptele care constituie obiectul probei pot fi clasificate

în mai multe categorii.

Astfel deosebim: 1.fapte generatoare, de drepturi şi

obligaţii; 2.fapte modificatoare de drepturi şi obligaţii; 3.fapte

extinctive de drepturi şi obligaţii; 4. fapte de ineficacitate.

Potrivit altei clasificări identificăm: 1. fapte materiale

(cele care se exteriorizează, precum tăierea unui copac etc.) 2.

fapte psihologice (care nu se exteriorizează decât prin

rezultatele lor, precum dolul, reaua credinţă).

Pot constitui obiect al probei atât faptele pozitive cât şi

faptele negative. Faptele nedefinite pozitive sau negative sunt

aproape imposibil de dovedit.

În soluţionarea litigiului judecătorul nu se poate baza pe

faptele cunoscute personal ci acestea trebuie dovedite prin

mijloace de probă.

Faptele necontestate, cu privire la care părţile sunt de

acord nu au o valoare probatorie deosebită, instanţa putând

2 M.Fodor, in Noul Cod de procedura civila, comentat si adnotat

Vol.I, art.1-526, coordonatori V.M. Ciobanu, M.Nicolae, Editura

Universul Juridic, Bucuresti 2013, p.655


6

dispune administrarea de probe.

În cazul faptelor notorii părţile nu au obligaţia de a

administra probe pentru dovedirea lor. De asemenea nu trebuie

dovedite nici faptele constante (prezumtive).

Potrivit art. 255 alin. (2) C.pr.civ. dacă un anumit fapt

este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea

decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este

necesară dovedirea lui.

De asemenea, aşa cum rezultă din alin. (3) al art. 255

C.pr.civ., obiceiurile, uzurile, uzanţele, regulile deontologice,

regulamentele şi reglementările locale nu trebuie dovedite decât

în cazul în care instanţa sau una dintre părţi nu le cunoaşte.

Deşi este pe deplin aplicabil adagiul iura novit curia, în

cazul textelor care nu sunt publicate în „Monitorul oficial al

României" sau într-o altă modalitate prevăzută de lege,

convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în

România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi

dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea

interesată.

Potrivit art. 253 C.pr.civ. instanţa de judecată poate lua

cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin cu condiţia ca

acesta să fie invocat.

Dreptul străin trebuie invocat şi probat ca orice element

de fapt.

Practica judecătorească (jurisprudenţa) deşi se presupune

că este cunoscută de judecător constituie obiect al probei.

În doctrina de specialitate3 se apreciază că nu constituie

obiect al probei deciziile Curţii Constituționale, deciziile Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiție pronunţate în recursul în interesul

legii, precum şi deciziile care se vor pronunţa de instanţa

supremă asupra sesizărilor în vederea pronunţării unor hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

În ceea ce priveşte sarcina probei art. 249 C.pr.civ.

stabileşte că „Cel care face o susţinere in cursul procesului

trebuie să o dovedească în afară de cazurile anume prevăzute de

lege”.

3 M.Fodor, Consideraţii asupra reglementării probelor în Noul Cod de Procedură civilă. Dreptul nr. 12/2011, p. 66.


7

Potrivit dispoziţiilor legale oricine evocă un drept, un

fapt în cursul procesului trebuie să îl dovedească.

Cronologic, reclamantul este primul care are sarcina

probei potrivit adagiilor „onus probandi incumbit actori”, „actori

incumbit probatio”.

Pârâtul are sarcina probei cu privire la susţinerile pe care

le face în fata instanţei.

Regula stabilită în art. 249 C.pr.civ. trebuie completată

cu rolul activ al judecătorului, consacrat prin dispoziţiile art. 22,

ca principiu fundamental al procesului civil. Judecătorul caută

probe alături de părţi, însă nu se substituie lor.

În cazul excepţiilor invocate de pârât, acesta are şi

sarcina probei - „in exciprendo reus fir actor"'.

De regulă, într-un litigiu, sarcina probei se împarte între

reclamant şi pârât.

Totuşi există cazuri în care părţile au o situaţie egală

cu privire la sarcina probei. De exemplu, într-o acţiune

confesorie în grăniţuire, delimitarea reclamantului de pârât

este formală, întrucât fiecare dintre părţi are dublul rol de

reclamant şi pârât.

În cazurile anume prevăzute de lege, sarcina probei nu

revine celui ce face o susţinere în cursul procesului.

Inversarea sarcinii probei se produce ca urmare a stabilirii

unor prezumţii legale.

Uneori, prin dispoziţia legiuitorului, sarcina probei

revine celeilalte părţi, chiar dacă aceasta nu a făcut nicio

susţinere.

Astfel, potrivit art. 272 din Codul muncii sarcina

probei în conflictele de muncă revine angajatorului.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 420 alin. 2 C.civ.

dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de

copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada

filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a

moştenitorilor săi.


8

3. Reguli comune referitoare la admisibilitatea,

administrarea si aprecierea probelor

3.1. Admisibilitatea probelor

Pentru a putea fi folosite la dezlegarea pricinilor

dovezile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii

generale: să fie legale, verosimile, pertinente şi concludente4.

Potrivit art. 255 alin. (1) C.pr.civ. probele trebuie să

fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea

procesului. Din această normă rezultă că proba pentru a fi

admisibilă trebuie să fie legală şi concludentă.

O probă este legală dacă nu este interzisă de legea

materială sau procesuală. De exemplu art. 309 alin. (2)

C.pr.civ. prevede că „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu

martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250

lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra

unui întreprinzător sau altui profesionist, a oricărui act

juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta

în exerciţiul activitătii sale profesionale, în afară de cazul în

care legea specială cere probă scrisă." De asemenea, potrivit

art. 51 alin. (3) C.pr.civ. motivele de recuzare nu pot fi

dovedite prin interogatoriu.

O probă este verosimilă dacă nu contrazice legile naturii

şi nu tinde la dovedirea unor fapte imposibile. Referire la

verosimilitate se face în art. 310 alin. 1 C.pr.civ. care prevede

că: „Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere,..., dacă

scrierea face credibil faptul pretins".

Verosimilitatea trebuie apreciată în raport cu datele

ştiinţifice existente în momentul administrării probei.

O probă este pertinentă dacă are o legătură directă sau

măcar indirectă cu obiectul litigiului sau apărările părţilor şi

poate influenţa într-un fel sau altul soluţia litigiului în care este

invocată.

Pertinenţa probei implică şi utilitatea ei, adică faptul

probat să fie de natură să conducă judecătorul la o anumită

4 V. Dănăila in Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole. Vo.I . art. 1-526.

Coordonator G. Boroi , Editura Hamangiu, 2013, p 574; V.M. Ciobanu s.a. Drept procesual.

Drept executional civil. Arbitraj. Drept Notarial. Editura National, Bucuresti, 2013,p.293.


9

convingere.

O probă este concludentă atunci când poartă asupra unor

împrejurări care sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei

respective.

O probă concludentă este întotdeauna şi o probă

pertinentă, dar nu întotdeauna o probă pertinentă duce la

soluţionarea litigiului.

3.2. Administrarea probelor

Administrarea probelor presupune examinarea a trei

aspecte: propunerea probelor, încuviinţarea lor şi administrarea

propriu-zisă.

a) Propunerea probelor.

Propunerea probelor se face, de regulă, în etapa scrisă,

etapa anterioară primului termen de judecată.

Părţile au obligaţia de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările

(art. 10 alin. 1 C.pr.civ.) şi în acelaşi timp, dreptul de a propune

probe (art. 13 alin. 3 C.pr.civ.).

Potrivit art. 254 alin. (1) C.pr.civ. „probele se propun,

sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de

chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă

legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile

prevăzute de lege".

Nesocotirea dispoziţiilor privind propunerea probelor

atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a propune şi de

a-i fi încuviinţate probele cu care intenţionează să-şi dovedească

susţinerile.

Prin art. 254 alin. (2) C.pr.civ. legiuitorul stabileşte cinci

excepţii în care nu va interveni sancţiunea decăderii cu toate că

probele nu au fost propuse în condiţiile alineatului (1) al

textului, şi anume:

1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2.nevoia administrării probei reiese din cercetarea

judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

3.partea învederează instanţei că, din motive temeinic

justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

4.administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5.există acordul expres al tuturor părţilor.”


10

În cazul în care probele au fost propuse în condiţiile art.

254 alin.(2) C.pr.civ. partea adversă are dreptul la proba

contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a

încuviinţat proba invocată.

În situaţia în care părţile nu propun probe îndestulătoare

pentru lămurirea în întregime a procesului instanţa le va dispune

să le completeze. De asemenea, judecătorul poate din oficiu, să

pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe

care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Cu toate

acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea

instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au

propus şi administrat în condiţiile legii.

O parte poate să-şi însuşească probele propuse de

cealaltă parte care a renunţat la ele. De asemenea şi instanţa

poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a

renunţat.

b)Încuviinţarea probelor.

Probele propuse vor fi încuviinţate de instanţă numai

dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de

cazul când ar exista pericolul ca ele să dispară prin întârziere.

Cu privire la încuviinţare instanţa se pronunţă în etapa de

cercetare a procesului printr-o încheiere.

Încheierea prin care se încuviinţează probele arăta

faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate,

precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu

administrarea acestora.

Încheierea de încuviinţare a probelor este o încheiere

premergătoare preparatorie, care nu leagă instanţa, astfel că

potrivit art. 259 C.pr.civ. „Instanţa poate reveni asupra unor

probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe,

apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară.

Instanţa este însă obligată să pună această împrejurare în

discuţia părţilor".

c)Administrarea probelor.

Instanţa stabileşte ordinea de administrare a probelor.

Dacă legea nu prevede altfel, probele se administreză înainte de

începerea dezbaterilor asupra fondului.

Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va

efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea celorlalte


11

probe.

În cazul în care, administrarea probelor nu se poate face

decât în afara localităţii din circumscripţia instanţei, aceasta se

va efectua prin comisie rogatorie.

Cheltuielie de administrare a probei, sunt suportate de

partea care a cerut-o.

Dacă proba a fost dispusă de instanţă,din oficiu, sau la

cererea procurorului, în porcesul pornit de acesta, în codiţiil

prevăzute la art. 92 alin. (1) C.pr.civ., instanţa va stabili prin

încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care

trebuie să le plăteasca, putându-le pune şi în sarcina ambelor

părţi.

3.3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală a

judecătorului de a determina puterea doveditoare şi valoarea

fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor.

Potrivit art. 264 C.pr.civ., instanţa va examina probele

administrate, pe fiecare în parte şi pe/toate în ansamblul lor. În

vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a

căror dovedire au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în

mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de căzut când legea

stabileşte puterea lor doveditoare.

Libertatea şi intima convingere a judecătorului sunt

limitate doar în cazul în care legea stabileşte forţa probantă a

unor mijloace de probă. Astfel, potrivit art. 270 alin.(1)

C.pr.civ. înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice

persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările

făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în

condiţiile legii.

Mărturisirea extrajudiciară este un fapt supus aprecierii

judecătorului. Mărturisirea judiciară are o putere doveditoare

expres determinată de art. 349 C.pr.civ.


12

4. Convențiile asupra probelor

Convenţiile asupra probelor sunt acorduri de voinţă prin care

părţile se abat de la normele legale ale probaţiunii cu ocazia

unui proces în curs sau în vederea unui proces viitor5.

Convenţiile asupra probelor pot fi exprese sau tacite.

În Codul de procedură civilă reglementarea convenţiilor

asupra probelor o găsim în dispoziţiile art. 256. Astfel, părţile

pot încheia convenţii cu privire la admisibilitatea, obiectul sau

sarcina probei cu interdicţia ca acestea să nu privească drepturi

de care ele nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori

dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz,

contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

Bibliografie:

1. A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Editura Științifică,

București, 1969.

2. I. Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria

Generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977;

3. V.M. Ciobau, Tratat teoretic si practic de procedura civila,

Vol.II, Judecata in prima instanta. Caile de Atac. Proceduri

Speciale. Arbitrajul. Activitatea Notariala. Editura National,

Bucuresti, 1977;

4. M.Fodor, in Noul Cod de procedura civila, comentat si

adnotat Vol.I, art.1-526, coordonatori V.M. Ciobanu,

M.Nicolae, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013;

5. M.Fodor, Consideraţii asupra reglementării probelor în

Noul Cod de Procedură civilă. Dreptul nr. 12/2011;

6. V. Dănăila in Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe

articole. Vo.I . art. 1-526. Coordonator G. Boroi , Editura

Hamangiu, 2013; 7. V.M. Ciobanu s.a. Drept procesual. Drept executional civil.

Arbitraj. Drept Notarial. Editura National, Bucuresti, 2013.

5 A.Ionaşcu, Probele in procesul civil, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, p.77.


13

TITULARII PLÂNGERII ÎMPOTRIVA

SOLUȚIILOR PROCURORULUI DE

NEURMĂRIRE SAU DE NETRIMITERE ÎN

JUDECATĂ

Conf.univ.dr. Cornean Dumitru

Facultatea de Drept

According to the provisions set forth by art. 336 par. 1,

art. 339 and art. 340 par. 1 of the Romanian Rules of Criminal

Procedure, the legitimate interests that may be impaired under

the nolle prosequi entered by the prosecutor, are the specific

legitimate interests of both the parties and the main interested

litigants (the suspect and the aggrieved party). Individuals who

are filing reports concerning criminal offences (art. 290 par. 1

of the Romanian Rules of Criminal Procedure) or individuals

holding managerial positions who submit referrals to the

competent investigation bodies (art. 291 of the Romanian Rules

of Criminal Procedure) are neither parties concerned nor main

interested litigants and therefore, they cannot justify or

otherwise substantiate a legitimate interest in terms of

challenging the nolle prosequi entered by the prosecutor.

Potrivit Constituției și Legii de organizare a activității

judiciare nr. 304/2004 cu modificările ulterioare, Ministerul

Public își exercită atribuțiile prin procurori, constituiți în

parchete la nivelul fiecărei instanțe judecătorești, sub autoritatea

Ministrului Justiției.

Ca subiect procesual Ministerul Public, reprezentat de

procurori, prezintă un rol indispensabil în constituirea,

dezvoltarea și rezolvarea raportului juridic procesual penal,

exprimat atât prin competențele sale exercitate în faza de

urmărire penală, dar și în celelalte două faze, care întregesc o

activitate judiciară complexă denumită proces penal, respectiv

faza de judecată și faza de punere în executare a hotărârilor

judecătorești.


14

Procurorii își desfășoară activitatea preponderent în faza

de urmărire penală. Sub acest aspect, în lege6 se precizează că

procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și

soluționează cauza, după caz, prin ordonanță, rechizitoriu, acord

de recunoaștere a vinovăției sau renunțare la urmărire penală.

În prezenta lucrare vom aborda aspectele referitoare la

soluționarea cauzei de către procuror prin ordonanță de clasare

sau rechizitoriu.

Sub acest aspect, atunci când în urma desfășurării

urmăririi penale se constată existența vreunuia din cazurile

prevăzute în art. 167, procurorul la propunerea organului de

cercetare penală sau din oficiu, dispune clasarea cauzei penale.

Soluția clasării poate reprezenta și momentul final al urmăririi

penale, și implicit stingerea procesului penal. Se impune a fi

subliniat și faptul că soluția clasării prin care procurorul dispune

netrimiterea în judecată a suspectului sau inculpatului, se

deosebește de clasare ca act de dispoziție al procurorului, prin

care acesta decide să nu înceapă urmărirea penală8.

Consecvent preocupărilor de a asigura garanții

procesuale reale și efective subiecților procesuali, legiuirorul, în

spiritul principiilor legalității și aflării adevărului, a prevăzut

posibilitatea ca orice persoană, nemulțumită de actele și

măsurile dispuse în faza de urmărire penală, să poată exercita

calea de atac a „plângerii”, dacă prin acestea i-au fost vătămate

interesele legitime.

În acest sens în art. 336 alin. 1 C.pr.pen. se precizează:

„orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și

actelor de urmărire penală dacă prin acestea s-a adus o vătămare

intereselor sale legitime”. În continuare, art. 339 alin.4 C.pr.pen.

stipulează: „în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în

6 Legea nr. 135/2010, privind noul Cod de procedură penală,

publicată în M. Of. Nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare de la 1

februarie 2014, art. 327. 7 Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată și impedimente la exercitarea acțiunii

penale 8 I. Neagu s.a., Tratat de procedură penală. Partea specială,

Editura Universul Jurdic, Bucureşti, 2015, p. 90 și urm.


15

termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care

s-a dispus soluția”. Dispozițiile art.336-338 C.pr.pen. se aplică

în mod corespunzător.

Implicit competența de a soluționa plângerea împotriva

soluțiilor de clasare aparține în primă fază prim-procurorului

parchetului, sau după caz procurorului general al Parchetului

General de pe lângă Curtea de Apel, ori procurorului șef secție

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

legiuitorul a înțeles că în cazul unei soluții de respingere, să

reglementeze și un control judecătoresc al soluției procurorului.

Ca urmare, în art. 340 alin. 1 C.pr.pen. se precizează: „Persoana

a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin

ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339

poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare,

la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar

reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă

instanţă”. O problemă controversată în practica judiciară o

reprezintă stabilirea titularilor unei asemenea căi de atac, dată

fiind interpretarea diferită a sintagmei „interese legitime”,

utilizată în textul art. 336 alin. 1 C.pr.pen. Astfel, spre exemplu,

în interpretarea dispozițiilor art. 340 alin. 1, art. 339 raportat la

art. 336 alin. 1 din C.pr.pen. la nivelul Curții de Apel București,

s-a apreciat că „dacă legea recunoaște oricărei persoane dreptul

de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că

s-a săvârșit o infracțiune, nu același lucru se poate afirma și în

ceea ce privește posibilitatea de a contesta în justiţie actul prin

care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu

este cazul să înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună

trimiterea în judecată a persoanei cercetate. Aceasta întrucât

procedura instituită prin art. 340 C.pr.pen. are esențialmente un

caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de

persoana care se adresează justiției, în drepturile sale legitime.

Or, încunoștiințând organele judiciare cu privire la sesizarea

unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează, de regulă, în

virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând

astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală

despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale – plângere sau

sesizare din oficiu. Acest interes public este limitat însă la

sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă


16

denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de

judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale

sau trimiterea în judecată9. La nivelul Curții de Apel Timișoara,

cu referire expresă la Curtea de Conturi, respectiv Autoritatea

Centrală de Audit – în calitate de sesizant (denunțător), s-a

apreciat că are calitatea de persoană ale cărei interese legitime

sunt vătămate, în sensul art. 336 alin. 1 C.pr.pen. S-a precizat că

pe rolul Tribunalului Timiș sunt mai multe cauze, și chiar a fost

soluționată pe fond o plângere, nefiind invocată lipsa calității

procesuale active a sesizantei. Înalta Curte de Casație și Justiţie

prin Decizia nr. 13/201110, pronunțată într-un recurs în interesul

legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 278¹ alin. 1

C.pr.pen.(echivalent art. 336 C.pr.pen., care nu a suferit nicio

modificare), ANI în calitate de sesizant (denunțător) nu are

calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire sau de

netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel

formulate fiind respinse ca inadmisibile. De asemenea, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 405/15.06.201611, referitor la

sintagma „interes legitim”, a statuat că prin aceasta se înțelege

„lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă

intereselor legale ale unei persoane”. Totodată Curtea reține că

potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „interes”

reprezintă acțiunea pentru satisfacerea unei nevoi, acțiunea de a

acoperii unele trebuințe, folos personal. Or, denunțătorul, oricare

ar fi el, nu se află în niciuna din aceste situații, și deci nu are

calitate procesuală activă de a ataca soluția de clasare a

procurorului. În consecință, cu privire la chestiunea de drept

care face obiectul prezentei analize, opinăm că în interpretarea

dispozițiilor art. 336 alin. 1, art. 339 și art. 340 alin.1 C.pr.pen.

9 Încheierea din Camera de Consiliu dată în 14.04.2016,

pronunțată de secția I Penală a Tribunalului București, dos. nr.

7329/3/2016, nepublicată;

Încheierea din 23.05.2014, dos. nr. 14148; încheierea nr.

87/18.04.2016, pronunțată în dos.nr. 6548/2/2015, nepublicată. 10 Publicată în M.Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011. 11 Publicată în M.Of. nr. 517 din 8 iulie 2016.


17

denunțătorul nu are calitatea de persoană ale cărei interese

legitime sunt vătămate prin soluția de clasare și nu are calitatea

procesuală de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror.

Argumente: Ţinând cont de modurile de sesizare prevăzute de art.

288 C.pr.pen., dar şi de prevederile art. 290 şi 291 C.pr.pen.,

observăm că sesizarea se poate face prin plângere (art.

281C.pr.pen.), denunţ (art. 290 C.pr.pen.), sesizare făcută de

persoane cu funcţii de conducere şi alte persoane – varietate de

specie a denunţului (art.291 C.pr.pen.) şi sesizarea din oficiu

(art. 292 C.pr.pen.), cunoscute şi ca moduri generale de sesizare.

În aceste condiţii cu referire la titularii care potrivit art.

340 C.pr.pen., pot ataca soluţiile de neurmărire penală sau

netrimitere în judecată, dispuse de procuror, este necesar a fi

lămurită o problemă de principiu, şi anume, aceea de a stabili în

ce măsură denunţătorul se circumscrie noţiunii de „persoană

vătămată”, ori după caz, de persoană a cărei „interese legitime

au fost vătămate”, ştiut fiind că potrivit art. 340 alin.1 C.pr.pen.,

poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară,

persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare a fost

respinsă conform art. 339 C.pr.pen., iar în acest text se

menţionează expresis verbis că dispoziţiile art. 336-338

C.pr.pen., se aplică în mod corespunzător.

Aşadar, în accepţiunea dispoziţiilor art. 336.alin.1, art.

339 alin.1 şi art. 340 alin.1 din C.pr.pen., interesele legitime care

pot fi vătămate prin soluţie de clasare dispusă de procuror sunt

interesele legitime specifice ale părţilor şi ale subiecţilor

procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată, iar nu şi

ale denunţătorului care acţionează, fie că legea îl obligă la acest

demers - cum este cazul organelor de constatare prevăzut de art.

61 C.pr.pen., şi persoana cu funcţii de conducere prevăzut de art.

291 C.pr.pen., fie că spiritul etic sau civic îl determină la o

asemenea acţiune. Este de menţionat, cu referire la art. 340

C.pr.pen., că în doctrină12 s-a relevat că deşi legiuitorul nu a mai

considerat necesar a face referire în mod distinct la persoane la

care pot contesta soluţia procurorului se poate observa că prin

12 N. Volonciu ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p.845.


18

obiectul plângerii - soluţia de clasare – se limitează la calitatea

de subiect activ al acţiunii atipice, doar pentru părţile sau

subiecţii procesuali principali din cadrul acţiunii tipice, numai

aceştia putând să justifice un interes legitim13.

Persoanele care formulează denunţ (art.290 C.pr.pen),

sau persoanele cu funcţii de conducere, care formulează sesizări

(art.291 C.pr.pen.) nu au nici calitatea de parte şi nici calitatea

de subiect procesual principal, şi, în consecinţă nu pot justifica

un interes legitim în a constata soluţia procurorului de clasare.

Cu referire la persoanele cu funcţii de conducere care

formulează sesizare, este dincolo de orice îndoială că

încunoştinţând organele judiciare cu privire la săvârşirea unei

infracţiuni, acţionează în virtutea unui interes public, ca

reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să

cerceteze fapte prevăzute de legea penală, de care altfel nu ar

avea cunoştinţă.

Acest interes public este limitat însă la sesizarea

organului de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului

dreptul de a uza de procedura prevăzută de art. 340 C.pr.pen.

Mai mult, apreciem că nu s-ar putea invoca în susţinerea calităţii

procesuale active, nici noţiunea de „interes legitim public”

consacrată în art. 2 alin. 1 lit. R din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, întrucât, pe de o parte, codul de

procedură penală nu se completează cu dispoziţiile acestei legi,

iar pe de altă parte pentru că „interesul public legitim” poate fi

invocat, ca justificare a unei calităţi procesuale active doar într-o

acţiune de contencios administrativ, şi nu şi într-o acţiune penală

(Decizia nr. 13/19.09.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În acest context, primind un denunţ sau o sesizare din

partea unei autorităţi sau instituţii, procurorul este cel care va

decide, în condiţiile prevăzute de cod, dacă faptele menţionate în

sesizare există, constituie infracţiuni şi sunt imputabile unei

persoane determinate, fiind întrunite condiţiile răspunderii

penale sau, dimpotrivă, există unul din cazurile prevăzute în art.

13 Opinia judecătorului raportor, exprimată în Dos.

nr.775/1/2017 al ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept, nepublicată.


19

16 alin. 1 impunându-se o soluţie de neurmărire sau netrimitere

în judecată.

O asemenea soluţie de clasare nu este de natură a vătăma

interesele legitime ale denunţătorului, fie chiar o autoritate sau o

instituţie, care a sesizat organul de urmărire penală, dat fiind

faptul acesta nu are un interes propriu în legătură cu faptele

sesizate, ci a acţionat în virtutea unui interes general,

circumstanţiat însă la simţul civic – în cazul persoanelor fizice -,

sau la domeniul în care îşi exercită atribuţiile – în cazul

autorităţii sau instituţiei – şi limitat la sesizarea organelor

judiciare.

Împrejurarea că denunţătorul, nu are calitatea procesuală

de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror, nu reprezintă

o îngrădire a liberului acces la justiţie, drept garantat de art. 21

din Constituţie, întrucât aceasta presupune apărarea unui drept, a

unei libertăţi ori a unui interes legitim care, prin ipoteză a fost

încălcat.

Cu siguranţă însă, clasarea unei cauze de către procuror

nu reprezintă o încălcare a unui drept, libertăţi ori a unui interes

legitim, al denunţătorului.

Bibliografie:

1. I. Neagu s.a., Tratat de procedură penală. Partea

specială, Editura Universul Jurdic, Bucureşti, 2015

2. N. Volonciu ş.a., Noul Cod de procedură penală

comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014;

3. Legea nr. 135/2010, privind noul Cod de procedură

penală, publicată în M. Of. Nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare

de la 1 februarie 2014;

4.Decizia pronunțată în Dos. nr.775/1/2017 al ÎCCJ;

5. Încheierea din Camera de Consiliu dată în 14.04.2016,

pronunțată de secția I Penală a Tribunalului București, dos. nr.

7329/3/2016.


20

DONAŢIA INDIRECTĂ APLICAŢIE A

STIPULAŢIEI PENTRU ALTUL

Lector dr. Georgescu Bona Speranţa

Rezumat: Donaţia indirectă reprezintă actul juridic public şi real, care nu se

realizează pe cale directă, printr-un transfer de proprietate nemijlocit de la

donator la donatar, ci pe cale directă intermediată. Spre deosebire de donaţia

deghizată, care este o adevărată donaţie, întrucît contractul aparent nu are o

existenţă reală, nu corespunde voinţei reale a părţilor, în cazul donaţiei

indirecte, actul care se încheie este real, voit de părţi, însă prin intermediul lui

se realizează indirect o liberalitate. Donaţia indirectă reprezintă cea mai des

întîlnită aplicaţie a stipulaţiei pentru altul.

Summary: The indirect donation is the real and public legal act by which the transfer of ownership of property from the donor to the donee is not done directly , but directly intermediate legal entity. In contrast to the disguised donation, which is a true donation, as the apparent contract has no real existence, it does not correspond to the real will of the parties, in the case of an indirect donation, the legal act concluded between the two parties is real, there is an agreement of the two parties, thus a liberality is indirectly achieved. The indirect donation represents the most frequently used application of stipulation for another.

Cuvinte cheie: liberalităţi, donaţie indirectă , stipulaţie pentru

altul, stipulant, promitent, terţ beneficiar, rentă viageră.

Keywords:

Donaţiile indirecte reprezintă liberalităţi realizate pe

calea altor acte juridice, neasimilate sensului comun dat

contractului de donaţie, motiv pentru care acestea nu sunt supuse

regulilor de formă cerute de lege pentru validitatea donaţiei,

reprezentînd astfel o excepţie de la principiul solemnităţii

donaţiei. Cu toate acestea donaţiile indirecte trebuie să

îndeplinească regulile de fond aplicabile acestei liberalităţi.

Donaţia nu apare întotdeauna sub forma unui contract de

donaţie explicit, ci poate exista într-o formă deghizată sau

indirectă.

Pentru a putea analiza legătura care există între

operaţiunea juridică a stipulaţiei pentru altul şi contractul de

donaţie se impune a face o analiză a donaţiilor indirecte.


21

Donaţiile indirecte sunt acte juridice care au la bază

intenţia de a gratifica (animus donandi)dar realizate prin

intermediul unui alt act juridic, diferit de contractul de donaţie.

Astfel, donaţia indirectă reprezintă actul juridic public şi

real, care nu se realizează pe cale directă, printr-un transfer de

proprietate nemijlocit de la donator la donatar, ci pe cale directă,

intermediată.14

Prin urmare, spre deosebire de donaţia deghizată, care

este o adevărată donaţie, întrucât contractul aparent nu are o

existenţă reală, nu corespunde voinţei reale a părţilor, în cazul

donaţiei indirecte, actul care se încheie este real, voit de părţi, însă

prin intermediul lui se realizează indirect o liberalitate.15

S-a apreciat că16, strict judidic, donaţiile indirecte

reprezintă liberalităţi realizate pe calea altor acte juridice,

neasimilate sensului comun dat contractului de donaţie, motiv

pentru care acestea nu sunt supuse regulilor de formă cerute de

lege pentru validitatea donaţiei, reprezentînd astfel o excepţie de

la principiul solemnităţii donaţiei. Cu toate acestea donaţiile

indirecte trebuie să îndeplinească regulile de fond aplicabile

acestei liberalităţi.

Doctrina17 şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că

astfel de donaţii se pot realiza prin renunţarea la un drept, remiterea

de datorie şi prin mecanismul stipulaţiei pentru altul.

Stipulaţia pentru altul este un contract prin care o persoană

(promitent) se angajează faţă de altă persoană (stipulant)să execute o

anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane (beneficiar), care este

străin de contract.

Cazul clasic de donaţie indirectă18 care se realizează prin

intermediul stipulaţiei pentru altul poate avea ca obiect, spre

14 A se vedea: D. Chirică, Drept Civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,

1997, p.152; 15 A se vedea: Fr.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2001, p.144; 16 A se vedea: L.Stănciulescu, Curs de drept civil.Contracte, Ed.Hamangiu,

Bucureşti, 2012, p.226; 17 A se vedea: T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Ed. Hamangiu 2007,

p.156-157. 18 Deasemenea printr-un astfel de procedeu juridic se poate institui şi un drept

de a putea pretinde de la asigurător indemnizaţia de asigurare, în ipoteza


22

exemplu, constituirea unei rente viagere în favoarea unui terţ fără

contraprestaţie (constituirea cu titlu gratuit a rentei), ori a unui

drept de întreţinere zilnică.

Caracteristic pentru această categorie de acte juridice este

faptul că nu se cere respectarea formei autentice, avînd în vedere că

nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea unor

acte juridice pentru care, nu se prevede această cerinţă de formă.

Donaţia indirectă se formează prin reunirea a două

elemente: o donaţie între vii şi un act vector care o realizează. Nu

poate fi contestat faptul că stipulaţia pentru altul, datorită naturii

sale neutre, este capabilă să servească drept vector al unei donaţii

indirecte.19

Actul încheiat între stipulant şi promitent poate fi

deopotrivă un act cu titlu oneros, însă legătura pe care acest act o

stabileşte cu terţul beneficiar poate întruni caracteristicile unei

donaţii indirecte.

Prin urmare, stipulaţia pentru altul este un act neutru

care poate fi cu titlu oneros (cînd stipulantul este debitor al terţului

beneficiar) sau cu titlu gratuit.20

Din interpretarea art.1027 C.civ. rezultă că stipulaţia

pentru altul se poate grefa pe un contract de donaţie cu sarcină.21

Obligaţiile pe care dispunătorul le impune, prin voinţa

sa, gratificatului, pot avea ca destinatar un terţ. Astfel, calitatea de

beneficiar al modalităţii îi revine unei persoane străine de

raporturile contractuale dintre donator şi donatar.

În materia donaţiei un asememea rezultat se obţine prin

intermediul stipulaţiei pentru altul. Dispunătorul se va comporta

ca un stipulant, iar donatarul va avea calitatea de promitent.

Obligaţia pe care gratificatul şi-o asumă în favoarea terţului, este

tocmai sarcina pe care i-o impune dispunătorul.

producerii unui anumit risc asigurat de către o terţă persoană (terţ beneficiar),

care nu este parte la contractul de asigurare. 19 A se vedea: M. Nicod, La donation indirecte est une donation entre vifs!,

Requeil Le Dalloz, nr.23/12 juin 2003, p.2986-2987. 20 A se vedea: Ph.Malaurie, L.Aynes, Les successionis,Les libéralités, Ed.

Cujas, 1998, p.241. ( De ex: în contractul de transport de bunuri, destinatarul

mărfii poate după caz să o achiziţioneze cu titlu gratuit sau cu titlu oneros). 21 A se vedea: L. Pop, I-F Popa, S.I.Vidu, Tratat elementar de drept

civil.Obligaţiile, conform noului cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti

2012, p.214.


23

În realitate, suntem în prezenţa unei donaţii indirecte în

favoarea terţului beneficiar, grefată pe o donaţie directă încheiată

între donator şi donatar.

În raporturile dintre dispunător (stipulant) şi terţul

beneficiar sarcina se analizează ca o liberalitate faţă de terţ, cu

condiţia ca el însuşi să o obţină fără a-şi asuma în schimb alte

obligaţii echivalente. Dacă terţul va trebui la rândul său să

îndeplinească diverse prestaţii de aceeaşi valoare în favoarea altor

persoane, operaţiunea are faţă de acesta un caracter oneros, cu

toate că natura ei rămâne gratuită în ceea ce-l priveşte pe

dispunător.22

În ceea ce priveşte raporturile dintre debitorul sarcinii şi

terţul beneficiar, prestaţia debitorului sarcinii (promitentului) pe

care acesta s-a obligat să o îndeplinească în favoarea terţului,

reprezintă executarea angajamentului pe care donatarul şi l-a

asumat. Altfel spus, persoana gratificată transmite terţului

beneficiul care se regăseşte în sarcină, întrucât această obligaţie îi

revine în temeiul raporturilor sale cu dispunătorul.

Obligaţiile pe care dispunătorul le impune gratificatului

direct prezintă o importanţă variabilă, în raport cu finalitatea

urmărită de binefăcător. Acest aspect urmează a fi cercetat de

instanţă, raportat la circumstanţele fiecărei speţe, care a fost voinţa

dispunătorului şi dacă acesta a dorit să facă un act de liberalitate

sau dacă dimpotrivă sarcina impusă a fost cauza impulsivă şi

determinantă a dispoziţiei.23

Revenind la analiza donaţiei indirecte, realizată prin

intermediul stipulaţiei pentru altul, trebuie precizat că doar în ceea

ce priveşte sarcina stipulată în beneficiul terţului, care este de fapt

o donaţie indirectă, grefată pe o donaţie directă, vor fi aplicate

regulile specifice stipulaţiei pentru altul (în principal lipsa formei

solemne).24

În schimb, condiţiile de fond pe care donaţia indirectă

trebuie să le întrunească, sunt cele specifice donaţiilor.25

22 A se vedea: O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed.Rosetti, 2003,

p.172. 23 A se vedea: O. Căpăţână, op.cit., p.176. 24 A se vedea: L. Stănciulescu, Drept civil.Contracte şi Succesiuni, Ediţia 4-a

revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu 2008, p.120-121. 25 A se vedea: C. Macovei, Contracte civile, Ed.Hamangiu, 2006, p.106.


24

Practic stipulaţia realizată donandi causa este prevăzută

în cadrul unei donaţii directe (cu sarcini), donaţie dublă realizată

printr-un singur act juridic. Donaţia directă va fi, evident,

guvernată de regulile aplicabile donaţiilor, respectiv: formă

autentică, principiul irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul

direct şi notificarea acceptării sale etc. Sarcina realizată în

beneficiul terţului va fi guvernată de regulile specifice stipulaţiei

pentru altul.

Prin urmare, acesta nefiind parte în contractul de donaţie,

nu are dreptul de a cere revocarea, această prerogativă având-o

doar donatorul stipulant.

Raportat la capacitatea de a face şi a primi donaţii,

aceasta trebuie analizată atât în raporturile dintre părţile donaţiei

directe (stipulant şi promitent), cît şi în raporturile dintre donatorul

stipulant şi donatarul terţ beneficiar. Raportat la promitentul

donatar direct şi terţul beneficiar donatar indirect, fiind vorba de

executarea unei obligaţii, problema capacităţii de a face sau a

primi donaţii nu se pune.

Prin excepţie de la regula necesităţii capacităţii

donatarului de a primi donaţii a fost recunoscută validitatea

sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute),

cu condiţia existenţei acesteia la data executării sarcinii.26

S-a avansat totodată opinia 27conform căreia acest punct

de vedere ar fi discutabil prin prisma faptului că dacă în cazul

donaţiilor indirecte, acceptarea nu este supusă formalităţilor

prevăzute de art.1011 al.1 C.civ., aceasta nu înseamnă că donaţia

indirectă poate fi realizată prin unica voinţă a donatarului ca în

ipoteza actelor unilaterale. Donaţia indirectă, deci şi cea care se

realizează pe calea stipulaţiei pentru altul, pentru a fi valabilă

necesită un acord de voinţe ca în orice contract. Conform art.1011

al.2 C.civ. cu titlu de excepţie nu sunt supuse formei autentice

donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale.

Gratificatul trebuie însă să accepte donaţia.

Donaţia indirectă care se realizează pe calea stipulaţiei

pentru altul vizează, după cum am mai spus, particularităţi de la

regulile generale ale donaţiilor.

26 A se vedea: Fr. Deak, op.cit., 2001, p.147. 27 A se vedea: C. Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în

literatura juridică şi practica judiciară., în Dreptul nr.8/2000, p.151.


25

Ea are loc independent de acceptarea donaţiei de către

gratificat şi de notificarea acceptării donatorului stipulant, întrucît

dreptul stipulat în favoarea terţului ia naştere direct şi nemijlocit în

patrimoniul său din momentul încheierii contractului între

stipulantul donator şi promitent.

Acceptarea donaţiei are ca efect consolidarea dreptului

deja născut, în patrimoniul terţului beneficiar, moment în care

donaţia devine irevocabilă.28

Acest aspect conduce la ideea că până la consolidarea

prin acceptare a dreptului în patrimoniul donatarului, donatorul

stipulant poate revoca donaţia.

Prin urmare, înseamnă că pînă în momentul acceptării

stipulaţiei nu operează forţa obligatorie a contractului. În schimb,

principiul irevocabilităţii donaţiilor trebuie să fie respectat.

Dreptul născut în favoarea donatarului se naşte valabil în

patrimoniul său din momentul încheierii contractului între

stipulant şi promitent numai dacă stipulaţia nu conţine clauze

incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor. Este evident

că acceptarea stipulaţie de către terţ (consimţămîntul

beneficiarului) este doar o condiţie de eficacitate a stipulaţiei. Prin

urmare, confirmarea beneficiarului are ca efect consolidarea

dreptului dobîndit şi valoarea unei renunţări la posibilitatea de a

refuza beneficiul ce i-a fost atribuit.29

Clauzele de revocare ale liberalităţilor sunt aplicabile şi

în cazul atribuirii cu titlu gratuit a beneficiului contractului de

asigurare de viaţă, întrucât ea se realizează printr-o donaţie

indirectă. Ele constituie o excepţie de la principiul irevocabilităţii

stipulării acceptate, anihilând desemnarea unui beneficiar

acceptant.30

Prin revocare, nu contractul de asigurare de viaţă se

anulează, întrucît acesta are un caracter oneros, ci doar

28 În cazurile prevăzute de lege stipulaţia nu devine irevocabilă nici prin

acceptare. Spre ex: în materia asigurărilor stipulantul-donator are posibilitatea

de a o revoca oricând în cursul executării contractului de asigurare, deci până la

realizarea cazului asigurat şi cîtă vreme asigurarea este în vigoare. 29 A se vedea: L. Pop, I-F Popa, S.I.Vidu, op. cit., p.211. 30 A se vedea: E.Ergan, Les conséquences pratiques de la qualification libérale

de làtribution du bénéfice de làssurance-vie sur le régime des donations. dans

la Tribune de lÀssurance, Décembre, 2001, p.4.


26

desemnarea beneficiarului revocat rămîne fără efect, beneficiarii

ulteriori profitând astfel de desemnare.

Bibliografie:

1 A se vedea: D. Chirică, Drept Civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex,

1997, p.152; 1 A se vedea: Fr.Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2001, p.144; 1 A se vedea: L.Stănciulescu, Curs de drept civil.Contracte, Ed.Hamangiu,

Bucureşti, 2012, p.226; 1 A se vedea: T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Ed. Hamangiu 2007,

p.156-157. 1 A se vedea: M. Nicod, La donation indirecte est une donation entre vifs!,

Requeil Le Dalloz, nr.23/12 juin 2003, p.2986-2987. 1 A se vedea: Ph.Malaurie, L.Aynes, Les successionis,Les libéralités, Ed.

Cujas, 1998, p.241. ( De ex: în contractul de transport de bunuri, destinatarul

mărfii poate după caz să o achiziţioneze cu titlu gratuit sau cu titlu oneros). 1 A se vedea: L. Pop, I-F Popa, S.I.Vidu, Tratat elementar de drept

civil.Obligaţiile, conform noului cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti

2012, p.214. 1 A se vedea: O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed.Rosetti, 2003,

p.172. 1 A se vedea: O. Căpăţână, op.cit., p.176. 1 A se vedea: L. Stănciulescu, Drept civil.Contracte şi Succesiuni, Ediţia 4-a

revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu 2008, p.120-121. 1 A se vedea: C. Macovei, Contracte civile, Ed.Hamangiu, 2006, p.106. 1 A se vedea: Fr. Deak, op.cit., 2001, p.147. 1 A se vedea: C. Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate în

literatura juridică şi practica judiciară., în Dreptul nr.8/2000, p.151. 1 A se vedea: L. Pop, I-F Popa, S.I.Vidu, op. cit., p.211. 1 A se vedea: E.Ergan, Les conséquences pratiques de la qualification libérale

de làtribution du bénéfice de làssurance-vie sur le régime des donations. dans

la Tribune de lÀssurance, Décembre, 2001, p.4.


27

GRAȚIEREA DIN PUNCT DE VEDERE

SOCIAL-POLITIC

Conf.univ.dr. Mândru Iancu

Facultatea de Drept

REZUMAT: În materia legilor de grațiere trebuie selectate

soluțiile care corespund cel mai bine idealurilor de justiție, securitate juridică,

echitate și progres social.

În mod incontestabil scopul nedisimulat al oricărei

societăți este acela de a-și păstra și consolida echilibrul,

ordinea socială și normativă, inclusiv prin mijloace de drept

penal.

Tragerea la răspundere penală prin aplicarea și

executarea pedepselor se face în finalitatea prevenirii săvârșirii

de infracțiuni de către persoanele condamnate și de către cei

predispuși la ilicitul penal precum și a reinstalării liniștii sociale

și a reinstaurării ordinii de drept.

Este posibilă existența unor multiple și variate situații

sociale, economice și politice în care executarea pedepsei să nu

mai fie oportună sau necesară.

Aceste stări și situații se evaluează în raport cu anumite

evenimente sociale și politice, precum și de schimbările

intervenite în societate, care fac necesară reaprecierea unor fapte

penale. Ele nu justifică dezincriminarea infracțiunilor respective,

care își conservă caracterul vătămător pentru întreaga societate

și trebuie, în consecință, să fie prevăzute în continuare în legea

penală. Pentru acest considerent este unanim admis că grațierea

nu semnifică o schimbare în politica penală.

Din cele arătate rezultă configurarea următoarelor

categorii de factori:

-în primul rând, o seamă de stări, situații și împrejurări de fapt,

obiectiv determinate. Ele formează suportul social și politic al

legilor de grațiere.

-în al doilea rând, un sistem de repere valorice în funcție de care

are loc reflectarea subiectivă a acestor realități. El este oferit de

doctrina politică penală. În raport cu exigențele acesteia se

apreciază dacă una sau alta din aceste stări, situații sau


28

împrejurări este, prin conținutul său intrinsec și prin contextul

general în care se manifestă, de natură a atrage renunțarea

statului la obligația sa de a cere executarea pedepsei.

Sorgintea legilor de grațiere se situează, prin urmare,

undeva la confluența factorilor social și politic. De remarcat că

elementul politic se manifestă de două ori în geneza legilor de

grațiere:

-o dată ca factor de determinare a deciziei;

-a doua oară, ca și criteriu de evaluare și control a unei anumite

realități.

Astfel, o anumită conjunctură politică poate constitui

impulsul în adoptarea unei legi de grațiere, conjunctură care se

evaluează și asupra căreia se intervine din rațiuni

precumpănitor politice.

Temeiurile sociale și politice ale grațierii sunt

inepuizabile.

Nici o legislație nu a îngrădit vreodată exercițiul

dreptului de clemență prin prevederea limitativă a unor

considerații în baza cărora putea fi acordată grațierea.

Dreptul penal este legat ombilical de societate,

contribuind la echilibrul său și participând la funcționarea

globală cu propria sa logică, propriile sale mecanisme, propriile

sale instituții31.

Legea penală nu constituie o valoare de sine stătătoare ,

ci numai în raport cu scopul său. Ea nu se poate împotrivi

realităților, ci trebuie să se adapteze acestora.

Presiunea faptelor asupra legii penale poate atrage noi

încriminări (incriminatio ex novo), modificări, dezincriminări

(abolitio criminis), amnistii sau grațieri.

Aceste realități se reflectă în conștiința publică.

Aceasta, acceptând sau repudiind anumite stări de lucru, a dat nu

numai semnalul legislatorului, ci și, nu arareori, chiar soluția în

sine.

31 M. Miaille, Un introducțion critique a droit, Maspero, Paris,

1980, p.82;


29

Legiuitorul trebuie să fie diligent în observarea

conștiinței juridice a poporului atunci când este vorba despre

acte normative de grațiere.

Premisele unei legiferări eficiente le constituie

cunoașterea realităților și evaluarea lor32.

Creația juridică reprezintă un proces eminamante

rațional, presupunând cunoașterea întregii realități care

interesează ordinea socială, securitatea juridică, binele public.

Legătura permanentă cu realitatea, multiplicarea

canalelor de informare și cunoaștere transformă știința întrun

moment decisiv al operei de legiferare.

Demersul cognitiv în materia actelor normative de

grațiere se realizează în mod prioritar prin investigații

interdisciplinare.

Considerăm inconturnabile studiile economice, de

psihologie socială și sociologice33, privind perspectivele de

reintregrare socială a beneficiarilor legii de grațiere, îndeosebi a

celor eliberați din penitenciare. Poate mai mult ca în orice altă

ipoteză, pe calea unor anchete sociologice, se impune

consultarea opiniei publice cu privire la oportunitatea acordării

grațierii colective.

După receptarea completă și corectă a realității, se

desfășoară procesul de evaluare a ei.

Modurile de apreciere, sistemul de valori și mijloacele

utilizate sunt variate și dependente de o multitudine de factori.

În primul rând, evaluarea are loc în raport cu exigențele

doctrinei politice. Întotdeauna politica forțelor sociale

dominante determină atât conținutul, cât și formele

reglementărilor juridice, ideologia juridică găsindu-și astfel

expresia în drept.

Dreptul stabilește reguli generale de conduită în funcție

de politică, de activitatea generală de conducere a societății.

Motivația politică a activității de legiferare este redată de

principiul legislators work within a highly political environment

32 Gh. Boboș, Teoria generală a dreptuui, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1994, p.162. 33 J. Carbonnnier, Sociologie juridique, Librairie A. Colin, Paris,

1974, p.44-47.


30

și rezultă, în modul cel mai elocvent, din dezbaterile

parlamentare.

Dreptul reprezintă unul din instrumentele cele mai

eficace ale unei politici sistematice și voluntare.

Interferența dintre politică și drept, sau chiar

subordonarea dreptului politicii, prezintă o relevanță deosebită

în materia grațierii, înlesnind mult justificarea existenței și

naturii lor juridice. Din moment ce, din diverse considerente,

printre care și cele politice, legiuitorul a incriminat anumite

fapte, în virtutea libertății sale de reglementare juridică, a unor

temeiuri social-politice și a unor rațiuni de politică penală, tot el

va putea renunța la executarea pedepsei de către cei

condamnați.

În al doilea rând, evaluarea trebuie să ia în seamă

conștiința juridică a colectivității.

Politica nu se poate îndepărta prea mult de aceasta,

deoarece se expune primejdiei de a rămâne ineficientă.

Aprecierea realității în vederea unei eventuale intervenții

legislative, deși se desfășoară după criterii prioritar ideologice,

este subordonată unei finalității obiective, aceea a detașării

idealului juridic aplicabil acestei realități.

În fine, situația de fapt se va raporta la sistemul de valori

morale al societății.

În materia legilor de grațiere, morala, ethos-ul și

îndeosebi anumite componente ale sale, ca egalitatea, dreptatea,

solidaritatea, au o influență decisivă. Soluțiile legislative în

acest domeniu trebuie să răspundă unei duble cerințe:

-în primul rând, să corespundă criteriilor de utilitate socială,

așadar să fie eficiente;

-în al doilea rând, să ia în seamă comandamentele dreptății și

echității, prin urmare să fie juste.

Morala are legături cu toate ramurile dreptului și

îndeosebi cu dreptul penal, iar în cadrul părții sale generale,

suntem de părere că mai ales cu instituțiile sancțiunilor penale și

clemenței.

Majoritatea faptelor care cad sub incidența legii penale

sunt contrare moralei. Represiunea penală intervenită pentru

ocrotirea unui interes general este astfel îndreptată, întro

oarecare măsură și spre apărarea moralei.


31

Această solidaritate între morală și dreptul penal

dobândește semnificație aparte pe tărâmul grațierii.

De vreme ce, în mod mijlocit, dreptul penal protejează și

valorile morale, legea de grațiere apare potrivnică moralei.

Numai dacă apar valori morale superioare celor care

fundamentează pedeapsa și executarea ei putem afirma că legea

de grațiere își află reazemul etic și respectă principiul potrivit

căruia morala indică drumul dreptului.

În materia legilor de grațiere se poate constata, credem,

cel mai lesne faptul că valorile morale constituie temelia

valorilor juridice.

După ce realitățile au fost explorate și evaluate, urmează

etapa selectării celor mai bune soluții legislative. Din variantele

posibile, trebuie alese cele care corespund cel mai bine

idealurilor de justiție, securitate juridică, echitate și progres

social.

Procesul de creație a legilor de grațiere trebuie

subordonat principiilor riguroase ale statului de drept34, printre

care trebuie evocate, în primul rând, cel al egalității tuturor în

fața legii și cel al neputinței cuiva de a se sustrage judecății

judecătorului său.

Numai interesele superioare ale societăți i pot justifica

abaterea momentană de la aceste reguli35.

În mod obișnuit, temeiul științific al unui act normativ

trebuie să cuprindă:

-descrierea situației de fapt;

-analiza judecăților de valoare;

-discuția efectelor posibile;

-costul social al măsurii legislative;

-oportunitatea.

Considerăm că, în afara acestor repere generale, la

elaborarea legilor de grațiere trebuie avute în vedere și altele de

natura celor de mai jos:

34 E. Knaipp, Das Niederschlagungsrecht in rechtstaatlicher

Sicht în J. Bl., Heft 24-25/1965, p.618; 35 H. Ent, Ein Beitrag zum osterreichischn Gnadenrecht, OJZ,

1956, p. 358;


32

-consecințele pentru ordinea de drept;

-natura măsurilor de resocializare după aplicarea actului de

clemență și controlul respectării acestora;

-asigurarea locurilor de muncă a celor puși în libertate din

locurile de executare a pedepsei.

O importanță deosebită o prezintă stabilirea obiectului

legii de grațiere, excepțiile de la beneficiul acestuia și data

(occasio laetitia publicae).

Toate aceste demersuri reunite în trinomul investigare-

evaluare-selectare, asigură cadrul fundamental de raționalitate

care preîntâmpină voluntarismuul creației și subiectivismul

legiuitorului.

Temeiurile social-politice și considerațiile de politică

penală nu sunt transpuse, tale quale, în conținutul și limbajul

dreptului, ca preluate din conștiința juridică a poporului,

comună, și trecute în conștiința specializată a legislatorului,

unde sunt supuse unui proces de evaluare, valorizare și

valorificare finală36. Separat de funcțiile receptoare și axiologică

ale conștiinței juridice a legiuitorului, există și o alta,

moderatoare, care împiedică reacția imediată la presiunile

stimulilor sociali.

În materia grațierii trebuie excluse soluțiile legislative

pripite, bazate pe reacții politice, ambiții electorale, populism

gratuit, ori pe stăruințele unor grupuri sociale sau de presiune.

Bibliografie: 1. Gh. Boboș, Teoria generală a dreptuui, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1994;

2. J. Carbonnnier, Sociologie juridique, Librairie A. Colin, Paris,

1974;

3. E. Knaipp, Das Niederschlagungsrecht in rechtstaatlicher Sicht în J.

Bl., Heft 24-25/1965;

4. H. Ent, Ein Beitrag zum osterreichischn Gnadenrecht, OJZ, 1956;

5. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Proarcadia, București,

1993;

6. M. Miaille, Un introducțion critique a droit, Maspero, Paris, 1980;

36 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Proarcadia,

București, 1993, p.60.


33

CONSIDERAŢII PRIVIND CONTRACTELE

SPECIALE DE MUNCĂ

Lector univ.dr. Corina Negruţiu

Facultatea de Drept

REZUMAT: Pe lângă contractul individual de muncă, Codul

muncii prevede şi alte forme de contracte denumite contracte individuale de

muncă speciale. Aceste contracte sunt: contractul privind munca prin agent

de muncă temporară, contractul individual de muncă la domiciliu, contractul

de muncă cu timp parţial și telemunca.

SUMMARY: In addition to the individual labor contract, the

Labor Code provides for other forms of contracts called special individual

labor contracts. These contracts are: the work through temporary

employment, the individual work contract at home, the part-time contract and

telework.

Pe lângă contractul individual de muncă, Codul muncii

prevede şi alte forme de contracte denumite contracte

individuale de muncă speciale37. Aceste contracte sunt:

contractul privind munca prin agent de muncă temporară,

contractul individual de muncă la domiciliu, contractul de

muncă cu timp parţial și telemunca.

Contractele individuale de muncă, cât şi contracte

individuale de muncă speciale, au un rol şi o importanţa

covârșitoare, atât în societatea românească cât şi în cea

europeană, referitor la efectele liberei circulaţii a persoanelor şi

a capitalurilor care au dus la o dezvoltare pe orizontală a ţărilor

din cadrul Uniunii Europene, ce abordează această viziune

privind dezvoltarea individuală a fiecărei ţări cât şi a dezvoltării

pe ansamblu a Uniunii Europene.

37 A se vedea Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii – Legislaţie.

Doctrină. Jurisprudență, ediția a VII-a revizuită, Editura Universul Juridic

Bucureşti 2016, pag. 361.

Cosmin Cernat, Dreptul muncii – curs universitar, ediţia a IV-a, revăzută și

adăugită, Editura Universul Juridic, București 2016, pag. 262.

Radu Răzvan Popescu, Dreptul muncii – curs universitar, ediţia a III-a,

Editura Universul Juridic București 2016, pag. 180.


34

1. Contractul privind munca prin agent de muncă

temporară38

Contractul privind munca prin agent de muncă temporară

este reglementat în art. 88-102 din Codul muncii39.

Alin. 1 din art. 88 defineşte munca temporară. În

continuare, textul defineşte termenii cu care operează şi anume:

salariatul temporar (alin. 2), agentul de muncă temporară (alin.

3), utilizatorul (alin. 4), misiunea de muncă temporară (alin. 5).

Astfel, putem spune că munca prin agent de muncă

temporară reprezintă acea formă specială a contractului

individual de muncă prin care un salariat temporar încheie un

contract de muncă temporar cu un angajator-agent de muncă

temporar, în scopul obţinerii unui salariu şi care consimte să fie

pus la dispoziţia unui utilizator de către agentul de muncă prin

intermediul unui contract comercial, pe o perioadă determinată

de timp, în vederea prestării de activităţi lucrative, pentru şi sub

autoritatea utilizatorului40.

Munca prin agent de muncă temporară permite, în plan

economic, satisfacerea intereselor întreprinderilor care au nevoie

de forţă de muncă pe o perioadă limitată, în perioade de vârf ale

producţiei şi permite, în plan social, angajarea persoanelor care

nu doresc să presteze muncă decât pe timp limitat sau a

şomerilor care nu-şi pot găsi un loc de muncă permanent.

La nivelul Uniunii Europene, pentru protecţia

lucrătorilor temporari, a fost adoptată Directiva 2008/104/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008.

Bineînţeles, în consecinţă, legiuitorul român ar fi trebuit

să ţină seama de această reglementare şi să adapteze Codul

muncii la norma europeană, însă chiar şi cu modificările aduse

în 2011, există totuşi anumite neconcordanţe între cele două

categorii de norme.

38 Este reglementat de Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 19 noiembrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. L327 din 5 decembrie 2008. 39 Art. 88-192 din Codul muncii. 40 Cosmin Cernat, Dreptul muncii – curs universitar, ediția a IV-a, revăzută

și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2016, pag. 262.


35

Prin reglementarea muncii temporare, legiuitorul s-a

inspirat din dreptul altor state şi îndeosebi cel francez.

Astfel conform art. 88 alin. 3 din Codul muncii, agentul

de muncă temporară este persoana juridică, autorizată de

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, norma

europeană având un grad mai mare de cuprindere, putând fi

agent de muncă temporară şi persoana fizică. Mai mult, Codul

muncii în cuprinsul art. 88 alin. 2 utilizează sintagma salariat

temporar, în timp ce norma europeană operează cu noţiunea de

lucrător temporar. Între aceste două categorii de termeni există

deosebiri, noţiunea de “lucrător” este mai extinsă decât cea de

“salariat”, ea cuprinzând nu doar pe cei ce încheie contracte de

muncă, dar pe cei aflaţi în raporturi de muncă, care au un alt

izvor decât un astfel de contract.

În art. 88 alin. 4 din Codul muncii se foloseşte noţiunea

de utilizator aceasta fiind angajatorul căruia agentul de muncă

temporară îi pune la dispoziţie un salariat temporar pentru

îndeplinirea unor anumite sarcini precise şi cu caracter

vremelnic.

Misiunea de muncă temporară (art. 88 alin 5 din Codul

muncii) înseamnă acea perioadă în care salariatul temporar este

pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub

supravegherea şi conducerea acestuia, pentru executarea unei

activităţi lucrative concret stabilite. Și în acest caz există

diferenţieri între modul de definire şi de stabilire a conţinutului

„misiunii de muncă temporară” între norma naţională şi norma

europeană, potrivit Directivei41, ea însemnând perioada în care

lucrătorul temporar este pus la dispoziţia întreprinderii

utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea şi

conducerea acesteia, iar conform legislaţiei româneşti misiunea

de muncă temporară este restrânsă la o sarcină precisă şi cu

caracter temporar ce urmează a fi executată de salariatul

temporar.

Potrivit dispoziţiilor legale, se apelează la agenţii de

muncă temporară doar pentru executarea unor sarcini precise şi

cu caracter temporar.

41 Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19

noiembrie 2008.


36

Cazurile prevăzute de lege sunt:

1) pentru înlocuirea unui salariat al cărui contract de muncă

este suspendat pentru o anumită perioadă. În această

situaţie utilizatorul nu poate apela la un agent de muncă

temporară, dacă salariatul său, pe care intenţionează să-l

înlocuiască cu un salariat temporar, are contractul de

muncă suspendat datorită participării la grevă;

2) pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier;

3) pentru prestarea unor activităţi specializate sau

ocazionale;

Durata misiunii de muncă temporară se stabileşte pentru

un termen care nu poate fi mai mare de 24 de luni. Această

durată poate fi prelungită perioade succesive care, adăugate la

durata iniţială a misiunii, nu poate conduce la depăşirea unei

perioade de 36 de luni. Contractul de muncă temporară poate fi

încheiat şi pe durata mai multor misiuni cu condiţia ca durata

totală să nu depăşească 36 de luni.

Contractul de muncă temporară, conform art. 94 din

Codul muncii, este un contract individual de muncă ce se

încheie pe durata unei misiuni. Acesta cuprinde trei elemente şi

anume:

a) elemnete cu carecter general ce formează conţinutul

oricărui contract individual de muncă;

b) elementele cuprinse în art. 18 alin. 1 din Codul muncii,

care vizează activitatea desfăşurată în străinătate;

c) elemente strict specifice care individualizează contractul

de muncă temporară şi anume:

- condiţiile în care urmează să se desfăşoare misiunea;

- durata misunii;

- identitatea şi sediul utilizatorului;

- cuantumul şi modalităţile renumeraţiei salariatului

temporar;

Între părţi poate interveni şi un contract individual de muncă

pe durată nedeterminată. În această situaţie, în perioada dintre

două misiuni, salariatul se află la dispoziţia agentului de muncă


37

temporară, însă pentru fiecare misiune se va închieia un contract

de muncă temporară.

Aceste două contracte sunt distincte, iar contractul de muncă

temporară nu este un act adiţional al contractului individual de

muncă încheiat pe o durată nedeterminată, încheierea acstuia din

urmă putând avea un dublu scop:

- agentul de muncă temporară are nevoie direct de

serviciile acelui salariat (între două misiuni);

- agentul de muncă temporară îl are la dispoziţie, astfel

încât, în mod operativ, la solicitarea unui utilizator să-l

repartizeze acestuia, încheind contractul de muncă

temporară;

Pe durata acestui contract, raportul de muncă pe perioadă

nedeterminată va fi suspendat.

Din punct de vedere a naturii lui juridice, contractul de

muncă temporară este tot un contract individual de muncă pe

durată determinată, dar de tip special, deoarece salariatul

prestează munca nu în folosul celui care l-a angajat, ci în

beneficiul unui terţ, adică al autilizatorului.

Caracteristicile esenţiale ale contractului de muncă

temporară sunt:

a) este un contract individual de muncă pe perioadă

determinată, care nu poate depăşi 24 de luni, fiind

posibilă prelungirea lui până la o perioadă totală de 36 de

luni;

b) salariatul prestează munca la utilizatorul căruia îi este

afectat de către angajator pe perioada unei “misiuni de

muncă temporară”, adică pe perioada temporară

convenită cu angajatorul şi care poate coincide cu

perioada stabilită de acesta şi utilizator;

c) contractul de muncă temporară poate fi încheiat pentru

una sau mai multe misiuni care pot fi îndeplinite la unul

sau mai mulţi beneficiari, dar fără a depăşi termenul

maxim prevăzut;


38

d) contractul se încheie în scris pe durata unei misiuni sau

pentru mai multe misiuni;

Forma scrisă a contractului de muncă temporară

reprezintă o condiţie ad validitatem.

Art. 91 alin. 3 din Codul muncii sancţionează cu nulitate orice

clauză prin care se interzice utilizatorului ca, ulterior încheierii

misiunii, să-l angajeze pe salariatul temporar.

Contractul de muncă temporară se încheie, în scris, între

agentul de muncă temporară şi salariatul temporar.

Prin contractul de muncă temporară se poate satbili o

perioadă de probă, în funcţie de solicitarea utilizatorului,

conform art. 97 din Codul muncii. Regulile privind salarizarea angajatului temporar:

- salariul sa stabileşte prin negociere directă cu agentul de

muncă temporară şi nu poate fi mai mic decât salariul

minim brut pe ţară garantat în plată;

- pe toată durata misiunii, el beneficiază de salariul plătit

de angajatorul său (agentul de muncă temporară);

- numai atunci când angajatorul nu îşi respectă această

obligaţie în termen de 15 zile de la data la care trebuie să

facă plata, atunci la solicitarea salariatului temporar,

obligaţia trebuie îndeplinită de utilizator;

Contractul de muncă temporară încetează la terminarea

ultimei misiuni pentru care a fost încheiat.

Deasemenea există şi situaţia în care utilizatorul renunţă

la serviciile acelui salariat înainte de încheierea misiunii,

condiţiile contractului de punere la dispoziţie.

Contractul de muncă temporară este un act auxiliar, care

se poate încheia doar în baza existenţei unui contract de punere

la dispoziţie.

Contractul de punere la dispoziţie este contractul prin

care agentul de muncă temporară pune la dispoziţia

utilizatorului un salariat temporar. Părţile acestui contract sunt

agentul de muncă temporară şi utilizatorul, salariatul temporar

fiind un terţ faţă de acest contract.


39

Contractul de punerea la dispoziţie este un contract civil

(conform unei opinii, contractul de punere la dispoziţie este un

contract comercial de prestaţii servicii42), deoarece agentul de

muncă temporară este o persoană juridică, în general şi nu doar

în societate. El trebuie să cuprindă:

- durata misiunii (trebuie să se aibă în vedere durata pentru

care se apelează la salariatul temporar, iar prin

modificarea acestui termen, în principal posibilitatea de

prelungire a termenului iniţial al acestei misiuni);

- caracteristicile specifice postului, în special calificarea

necesară, locul executării misiunii şi programul de lucru;

- condiţiile concrete de muncă (prin acestea se înţelege

condiţiile normale, deosebite sau speciale în care

salariatul temporar îşi va desfăşura activitatea);

- orice alte servicii şi facilităţi în favoarea salariatului

temporar (se referă la locuinţă, tichete de masă,

autoturism, telefon de serviciu, etc.);

- echipamentele individuale de protecţie şi de muncă pe

care salariatul temporartrebuie să le utilizeze (acestea

trebuie înscrise în contract cu scopul asigurării securităţii

şi sănătăţii în muncă a salariatului temporar);

- valoarea comisionului de care beneficiază agentul de

muncă temporară, precum şi renumeraţia la care are

dreptul salariatul;

- condiţiile în care utilizatorul poate refuza un salariat

temporar pus la dispoziţie de un agent de muncă

temporară;

Utilizatorul salariaţilor temporari are, conform Hotărârii

Guvernului nr. 1256/2011 următoarele obligaţii:

- să informeze salariaţii temporari cu privire la toate

locurile de muncă vacante existente, în vederea asigurării

egalităţii de şanse cu ceilalţi angajaţi cu contract

42 Denisa Oana Pătrașcu, Munca prin agent de muncă temporară, ediția a II-

a, Editura Leadermark 2012, pag. 52.


40

individual de muncă pe durată nedeterminată la

utilizator, pentru obţinerea unui loc de muncă permanent,

prin afişarea unui anunţ general într-un loc accesibil

tuturor salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea la

utilizatorul respectiv;

- să asigure salariatului temporar accesul la cursurile de

pregătire profesională pe care le organizează pentru

salariaţii săi;

- să pună la dispoziţia reprezentanţilor salariaţilor

informaţiile cu privire la utilizarea salariaţilor temporari,

în cadrul informării generale privind ocuparea forţei de

muncă;

- să asigure salariaţilor temporari aceleaşi drepturi cu cele

ale salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncă,

conferite de lege, de regulamentul intern sau de

contractul colectiv de muncă aplicabil utilizatorului;

- să ofere şi să prezinte informaţii exacte şi reale privind

utilizarea salariaţilor temporari atunci când sindicatele,

sau după caz, reprezentanţi salariaţilor, înfiinţaţi potrivit

legii, solicită situaţia încadrării personalului propriu.

La încheierea misiunii, salariatul agentului de muncă

temporară poate încheia un contract individual de muncă pe

durată nedeterminată sau determinată cu utilizatorul. În această

situaţie, durata misiunii se ia în calcul la stabilirea drepturilor ce

i se cuvin salariatului, inclusiv în ceea ce priveşte salarizarea.

2. Contractul individual de muncă cu timp parţial43

Contractul individual de muncă cu timp parţial este

reglementat în art. 103-107 din Codul muncii, care l-a preluat

din normele internaţionale şi europene44.

43 Reglementat în Directiva 97/81/CE din 15 decembrie 1997 referitoare la

Acordul-cadru cu privire la munca cu fracțiune de normă. A se vedea

Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, ediția a VII-a, revizuită, Editura

Universul Juridic București 2016, pag. 115.


41

Prin contract individual de muncă cu timp parţial se

înţelege acea convenţie încheiată în scris între o persoană fizică,

denumită salariat cu fracţiune de normă, care în schimbul unei

renumeraţii, se obligă se presteze, pentru şi sub autoritatea unui

angajator, persoana fizică sau persoană juridică, activităţi

lucrative pe o perioadă de timp, sub durata normală a timpului

de lucru.

Potrivit textului de lege, fracţiunea de normă este

stabilită pe ore, nu şi pe minute. Tot astfel, numărul de ore

normale de lucru sunt calculate săptămânal sau ca medie lunară,

nu zilnic. Rezultă deci că salariatul cu fracţiunea de normă poate

avea un program de lucru variabil, inclusiv teoretic, o zi pe

săptămâns sau pe lună.

Din primul articol enumerat rezultă faptul că, contractul

individual de muncă cu timp parţial nu poate avea o durată de 40

de ore săptămânal, ci un număr de ore inferior acestei cifre, ca

de pildă 39, 38 sau 20 de ore etc. De asemenea nu se prevede o

durată minimă. În schimb se consideră că limita minimă nu se

poate coborî sub o oră pe lună deoarece:

- normele juridice care fac referire la timpul de muncă au

ca unitate de măsură ora;

- în contract trebuie înscrise durata muncii şi repartizarea

programului de lucru;

- salariul se plăteşte cel puţin o dată pe lună;

- programul de lucru şi modul de repartizare pe zile sunt

aduse la cunoştiinţa salariaţilor şi sunt afişate la sediul

angajatorului;

- contribuţiile de asigurări sociale se calculează, se reţin şi

se calculează lunar;

Lipsa duratei minime legale a contractului cu timp parţial ne

conduce la concluzia că părţile contractante (angajatorul şi

salariatul) dispun de o mare libertate în ceea ce priveşte fixarea

duratei muncii.

În conformitate cu normele europene, se dispune că

salariatul comparabil este cel cu normă întregă din aceeaşi

44 Art. 103-107 din Codul muncii.


42

unitate, care are acelaşi timp de contract individual de muncă şi

prestează aceeaşi activitate cu cea a salariatului angajat cu

contract individual de muncă cu timp parţial. În cazul în care nu

există un astfel de salariat comparabil în aceeaşi unitate se au în

vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil.

Contractul individual de muncă cu timp parţial poate fi un

contract încheiat pe durată determinată sau nedeterminată al

cărui program de muncă este corespunzător unei fracţiuni de

normă.

Munca cu timp parţial contribuie la utilizarea unui număr

mai mare de salariaţi ceea ce conduce la combaterea şomajului.

Contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie

numai în formă scrisă.

Contractul de muncă cu timp parţial cuprinde următoarele

elemente:

a) durata muncii şi repartizarea programului de lucru;

Durata muncii trebuie să fie precizată în contract, având

în vedere că tocmai această clauză defineşte contractul cu timp

parţial.

b) condiţiile în care se poate modifica programul de lucru;

Condiţiile în care se poate modifica programul de lucru

trebuie precizate pentru ca salariatul să le cunoască din

momentul încheierii contractului şi să fie de acord cu ele.

c) interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia

czurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente,

destinate prevenirii producerii unor accidente sau

înlăturării consecinţelor acestora.

Interdicţia de a se efectua ore suplimentare, cu excepţia

cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente etc., are

ca scop prevenirea abuzurilor şi fraudelor în ceea ce priveşte

încheierea contractelor cu timp parţial acolo unde postul sau

condiţiile de muncă impuneau încheierea de contracte cu normă

întreagă.

În cuprinsul art. 106 din Codul muncii este prevăzut faptul

că salariatul încadrat cu cuntract de muncă pe timp parţial se

bucură de drepturile salariaţilor cu normă întreagă, însă aceasta


43

nu este absolută existând diferenţierideterminate tocmai de

durata timpului de lucru diferită a celor două categorii de

salariaţi. Drepturile salariale se acordă proporţional cu timpul

efectiv lucrat raportat la drepturile stabilite pentru programul

normal de lucru.

1. Angajatorul poate încadra salariaţi cu program de lucru

corespunzător unei fracţiuni de normă de cel puţin două ore pe

zi prin mijlocirea contractului invididual de muncă (pe durată

nedeterminată/determinată) cu timp parţial. El se încheie numai

în formă scrisă (art. 104 alin. (2) din Codul muncii).

2. Durata este inferioară celei a unui salariat cu normă întreaga

comparabil. Salariatul comparabil este salariatul cu normă

întreaga al aceluiaşi angajator, care presteaza aceeaşi activitate

sau una similară cu cea a salariatului angajat cu contract

individual de muncă cu timp parţial. Atunci cand nu există un

salariat comparabil se au în vedere dispoziţiile din contractul

colectiv de muncă aplicabil acelui angajator sau dispoziţiile

legale.

3. La art. 105 din Codul muncii este prevazut că în cazul

încheierii unui contract individual de muncă cu timp parţial,

acesta va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute pentru

contractul individual de muncă, şi urmatoarele elemente:

3.1. durata muncii şi repartizarea programului de lucru;

3.2. condiţiile în care se poate modifica programul de lucru;

3.3. interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia

cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrari urgente destinate

prevenirii producerii unor accidente ori înlaturării consecinţelor

acestora.

În situaţia în care într-un contract individual de muncă cu

timp parţial nu sunt precizate elementele prevăzute la alin.(1),

contractul se consideră a fi încheiat pentru normă întreagă.


44

3. Contractul individual de muncă la domiciliu

Contractul individual de muncă la domiciliu este un alt

contract special reglementat de art. 108-110 din Codul muncii45.

Anumite forme ale muncii la domiciliu sunt reglementate

de acte normative speciale. Este vorba de cea prestată de:

- asistentul maternal profesionist (Hotărârea Guvernului

nr. 679/200346);

- asistentul personal profesionist (Legea nr. 448/200847);

- unii membrii cooperatori şi salariaţi ai cooperatorilor

meşteşugarilor;

Asistentul maternal profesionist se ocupă de creşterea,

îngrijirea şi educarea copiilor încredinţaţi la domiciliul său.

Asistentul profesionist îngrijeşte la domiciliu său adultul cu

handicap grav sau accentuat, care nu dispune de spaţiu de locuit.

În vederea bunei funcţionări a societăţilor cooperatiste,

activitatea se desfăşoară inclusiv cu munca la domiciliu.

Codul muncii în cuprinsul art. 108 precizează că sunt

consideraţi cu munca la domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc,

la domiciliul lor, stribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin.

În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu care le revin,

salariaţii cu muncă la domiciliu îşi stabilesc singuri programul

de lucru, însă angajatorul este în drept să verifice activitatea

salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul individual de

muncă.

Aşadar, specificul muncii la domiciliu este dat de locul

muncii, acesta nefiind situat în unitate la angajator (ceea ce

constituie regulă în materie), ci la domiciliul salariatului sau

după caz la reşedinţa lui.

Cât priveşte conţinutul contractului individual de muncă la

domiciliu, se dispune că acesta trebuie să se refere la toate

45 Codul muncii art. 108-110. 46 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 443 din 23 iunie

2003. 47 Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1 din 3 ianuarie

2008, modificată ulterior.


45

elementele ce intră în competenţa oricărui contract individual de

muncă şi în plus:

- precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;

- programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să

controleze activitatea salariatului său şi modalitatea

concretă de realizare a controlului;

- obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la

domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime şi

materialelor pe care le utilizează în activitate precum şi

al produselor finite pe care le realizează.

Forma în care se încheie contractul individual de muncă la

domiciliu este foma scrisă, aceasta reprezentând o condiţie ad

validitatem.

Potrivit art. 110 din Codul muncii, salariatul cu munca la

domiciliu se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi

prin contractele colective de muncă, aplicabile salariaţilor ale

căror loc de muncă este la sediul angajatorului.

4. Telemunca48

Telemunca este reglementată de Acordul-cadru, încheiat

la 16 iulie 2002 între Uniunea Industriaşilor din Comunitatea

Europeană, Uniunea Europeană a Artizanilor şi a

Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Centru European al

Întreprinderilor cu Participare Publică şi a Întreprinderilor

Interes Economic General şi Confederaţia Europeană a

Sindicatelor. Scopul acordului constă în modernizarea

organizării muncii, incluzând angajamente flexibile de a munci

şi pentru a realiza echilibrul necesar între flexibilitate şi

securitate.

Telemunca este o formă de organizare şi prestare a

muncii, care se identifică uneori cu munca la domiciliu. Și ea

presupune încheierea unui contract individual de muncă iar

48 Termenul își are originea în cuvântul telecommuting, preferat în Uniunea

Europeană pentru a desemna lucrul la distanță utilizând tehnologia

informațiilor, precum și teleworking – termen utilizat în SUA cu același sens.


46

activitatea se realizează, ca regulă în afara sediului

angajatorului.

Obiectul său specific este prestarea unei munci cu

mijloace informatice.

Acordul-cadru defineşte telemunca ca fiind o formă de

organizare sau/şi de realizare a muncii utilizând tehnologiile

informatice în cadrul unui contract sau a unei relaţii de muncă

în care acesta este efectaută în mod regulat în afara acestora.

Telesalariatul pentru a avea această calitate trebuie să

îndeplinească mai multe condiţii:

- să aibă calitate de salariat potrivit legislaţiei naţionale;

- contractul individual de muncă să nu aibă caracter

ocazional;

- activitatea să fie desfăşurată cu regularitate, nu

incidental, prin intermediul tehnologiilor informatice;

- munca se prestează în afara unităţii, fără a se exculde o

atare posibilitate;

Contractul individual de muncă în care este prevăzută

telemunca prezintă două importante caracteristici ce privesc

locul muncii şi felul muncii.

Locul muncii este organizat de telesalariat. El poate fi la

domiciliu salariatului, dar şi în altă parte la alegerea sa.

Felul muncii constă în prestarea unei activităţi cu mijloace

informatice (procesarea, transformarea, manipularea

informaţiilor după caz de către analişti, programatori, directori

de programe, contabili etc.).

Aşadar, angajaţii trebuie să fie în măsură să utilizeze

mijloacele moderne de informare.

Telesalariaţii îşi organizează singuri programul de lucru.

Angajatorul poate să verifice activitatea telesalariatului, însă

trebuie să îl notifice anterior şi să respecte viaţa privată a celor

controlaţi.

Angajatorul are obligaţia de a furniza, a instala şi a întreţine

echipamentele pe care telesalariatul urmează să le folosească în

desfăşurarea activităţii. Acesta este răspunzător şi de respectarea

normelor şi instrucţiunilor privind sănătatea şi securitatea în

muncă.


47

Telesalariaţii au, printre alte obligaţii, şi pe cea de a păstra

secretul de serviciu precum şi pe cea de a nu difuza pe internet

materiale ilicite. Aceştia au aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi

salariaţi (pot participa la acţiuni colective la sediul angajatorului,

pot deveni membii de sindicat etc.).

Angajatorul trebuie să-i informeze pe telesalariaţi cu privire

la:

- normele legale şi convenţionale aplicabile în materie;

- restricţiile în utilizarea echipamentelor tehnice puse la

dispoziţie;

- sancţiunile disciplinare în cazul nerespectării acestor

reguli.

- telemunca priveşte şi o serie de avantaje şi beneficii,

cum ar fi:

- măreşte eficienţa profesională;

- creşte productivitatea muncii (un studiu arată faptul că

25 de ore de muncă la domiciliu echivalează cu 40 de ore

de lucru la birou);

- reduce stresul de la locul de muncă;

- anihilează absenteismul;

- un alt studiu arată faptul că telemunca diminuează cu

aproximativ 17% cheltuielile angajatorului cu energie

electrică şi termică, cu uniformele de serviciu etc.

- contribuie la economia de combustibil;

- descongestionarea traficului;

- reducrea accidentelor auto;

- scăderea poluării49 (un studiu publicat pe

www.telework.co.nz arată faptul că se tinde spre

alternarea zilelor lucrate la birou cu cele lucrate la

domiciliu. În funcţie de raportul dintre cele două

modalităţi se reduce de la 4 la 37% emisiile de CO2 pe

angajat).

49 http:/telework.co.nz/exper.html.

http://www.telework.co.nz/


48

Așadar, datorită dezvoltării continue a societăţii umane,

a mijloacelor de producţie, diversificării profesiilor prin apariţia

unelor noi şi dispariţia altora vechi, piaţa muncii este într-o

continuă modificare, căutând soluţiile cele mai optime pentru

angajator şi angajat, soluţii cuprinse în cadrul contractelor de

muncă şi ale contratractelor de muncă speciale în special

telemunca, care are din ce în ce mai mare răspândire printre

contractele de muncă încheiate, un adevărat contract pentru

viitor.

Bibliografie:

1. Radu Răzvan POPESCU – Dreptul muncii, Curs

universitar ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, editura

Universul Juridic 2013;

2. Lucia UȚĂ, Florentina ROTARU, Simona CRISTESCU

– Contractul Individual de muncă (2), Practică

judiciară, editura Hamangiu 2011;

3. Cosmin CERNAT – Dreptul muncii, Curs universitar

esiţia a IV-a, revăzută şi adăugită, editura Universul

Juridic 2016;

4. Alexandru ȚICLEA – Tratat de dreptul muncii ediţia a

VII-a revizuită şi adăugită, editura Universul Juridic

2016;

5. Valentina DELEANU, Corina NEGRUŢIU – Dreptul

muncii volumul I, editura Dacia Europa Nova Lugoj

2004;

6. Codul muncii, modificat prin Legea nr. 40/2011, Legea

dialogului social, Editura Hamangiu 2016.


49

CONDIŢIILE INTRODUCERII PLÂNGERII

PREALABILE ŞI CAZURILE ÎN CARE ESTE

NECESARĂ

Lector dr. Gheorghe Pinteală

Working Requirements

Keywords

Pre-trial, missing, non-transmissible, criminal action

Abstract:

The preliminary complaint must be made personally by the injured person.

The right of the injured person to opt to promote criminal action is a non

transferable personal right. The previous complaint may be another person is

equivalent to the lack of prior complaint.

The prior complaint must address any of the offenses for witch the law

provides for the criminal actions to be initiates in the prior complaint of the

injured party.

The preliminary complaint must be made in accordance with the

conditions of the form and under the law.

Precizari lucrare

Cuvinte cheie:

plangere prealabila, lipsa, drept netransmisibil,actiune

penala.

Rezumat:

Plangerea prealabila trebuie facuta personal de persoana vatamata.

Dreptul persoanei vatamate de a opta pentru promovarea actiunii penale este

un drept personal netransmisibil. Plangerea prealabila formulata de o alta

persoana echivaleaza cu lipsa plangerii prealabile.

Plangerea prealabila trebuie sa priveasca vreuna dintre infractiunile pentru

care legea prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plangerea

prealabila a persoanei vatamate.

Plangerea prealabila trebuie sa fie facuta cu respectarea

conditiilor de forma si in temeiul conditiilor prevazute de lege.


50

Infracţiunile pentru care punerea în mişcare a

acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri

prealabile, potrivit NCP, sunt: art. 193 - lovire sau alte violenţe;

art. 196 - vătămare corporală din culpă; art. 206 - ameninţare;

art. 208 - hărţuire; art.218 - viol ( art. 218 alin. 1, 2 şi 5 ); art.

219 - agresiune sexuală ( art. 219 alin. 1 şi 5 ); art. 223 -

hărţuirea sexuală; art.224 - violarea de domiciliu; art. 225 -

violarea sediului profesional; art. 226 - violarea vieţii private art.

227 - divulgarea secretului profesional; art. 231 - pedepsirea

unor furturi la plângere prealabilă: furtul ( art. 228 ), furtul

calificat ( art. 229 ), furtul în scop de folosinţă ( art. 230 )

săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba

tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana

vătămată sau este găzduit de aceasta; art. 238 - abuzul de

încredere; art. 239 - abuzul de încredere prin fraudarea

creditorilor; art. 240 - bancruta simplă; art. 241 - bancruta

frauduloasă; art. 242 - gestiunea frauduloasă; art. 253 -

distrugerea ( art. 253 alin. 1,2 şi 6 ); art. 256 - tulburarea de

posesie; art. 284 - asistenţa şi reprezentarea neloială; art. 287 -

nerespectarea hotărârilor judecătoreşti ( art. 287 alin. 1 lit. d-g,

alin. 2 ); art. 302 - violarea secretului corespondenţei; art. 378 -

abandonul de familie; art. 379 - nerespectarea măsurilor privind

încredinţarea minorilor; art. 381 - împiedicarea exercitării

libertăţii religioase.

Pentru a determina tragerea la răspundere penala a

infractorului plângerea trebuie sa fie făcuta de către persoana

vătămata, la infracţiunile enumerate mai sus, sa fie făcuta cu

respectarea condiţiilor legale in ce priveşte fondul, forma,

organul căruia urmează sa i se adreseze si termenul in care poate

fi făcuta.

a) Existenta unei dispoziţii legale potrivit căreia

acţiunea penala se pune in mişcare in urma plângerii prealabile a

persoanei vătămate;

a) Persoana vătămata este singura îndreptăţită sa

introducă plângerea prealabila.

Plângerea prealabilă poate fi introdusă personal (sau

prin mandatar special) la organul competent de către persoana

vătămată (subiectul pasiv al infracţiunii) si nimeni nu poate face


51

plângere in numele ei indiferent de calitatea sa (ruda, sot, etc).

In literatura juridica si practica judiciara, s-a admis ca plângerea

prealabila poate fi făcuta si printr-un mandat special, sub cerinţa

confirmării sale ulterioare de către persoana vătămata, procura

rămânând ataşata plângerii. Mandatul special trebuie sa fie dat

in cadrul termenului prevăzut pentru introducerea plângerii

prealabile. In cuprinsul procurii trebuie precizat impotriva cui se

formulează plângere prealabila si care este fapta penala care

formulează obiectul plângerii prealabile.

In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu

ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile

nu conduce la înlăturarea răspunderii penale deoarece acţiunea

penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu ( art. 157, alin.3 din

NCP). In acest caz plângerea prealabilă se formulează de

reprezentanţii legali (părinte, tutore, curator), respectiv, cu

încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dacă un

minor a dobândit prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu

a drepturilor sale sau aceasta i-a fost recunoscută, el poate

introduce personal plângerea prealabilă, fară a fi necesară

încuviinţarea vreunei persoanei.

În cazul în care prin aceeaşi infracţiune au fost

vătămate mai multe persoane şi numai una dintre acestea a

formulat plângere prealabilă, cu alte cuvinte "numai una este

activa",răspunderea penală se menţine (art. 157 alin. 2 NCP -

indivizibilitatea activă a răspunderii penale).

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu si

în situaţia în care persoana vătămată este reprezentată chiar de

către făptuitor.

De asemenea, acţiunea penală poate fi pusă în

mişcare din oficiu în cazul în care persoana vătămată a decedat

sau în cazul persoanei juridice daca aceasta a fost lichidată

înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru

introducerea plângerii.

Punerea în mişcare a acţiunii penale poate fi făcută,

în acest caz, atât înainte cât şi după expirarea termenului de

formulare a plângerii prealabile.

În situaţia pluralităţii de participanţi la

infracţiune(autori, coautori, instigatori, complici) fapta atrage

răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă


52

plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la unul dintre

aceştia (art. 157 alin. 3 NCP- indivizibilitatea pasivă a

răspunderii penale).

În cazul în care se constată că lipseşte plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, ori aceasta a fost introdusă de o

persoană ce nu avea calitate sau cu nerespectarea condiţiilor

prevăzute de lege (formă, termen), soluţiile ce se pot pronunţa

sunt: clasarea, dacă procesul se află în faza de urmărire şi

încetarea procesului penal, dacă procesul se află în faza de

judecată.

b) Plângerea prealabilă făcuta de persoana

îndreptăţită cere indeplinirea anumite condiţii de formă

comune si pentru plângere ca mod de sesizare a organelor

judiciare si se refera la includerea obligatorie a datelor de

identificare a persoanei vătămate (nume si prenume, domiciliu,

data si locul naşterii), descrierea faptei, arătarea făptuitorului

daca este posibil, a mijloacelor de proba, adresele pârtilor si ale

martorilor. Poate fi formulata in scris sau oral in cazul

persoanelor care nu ştiu sa scrie. Au existat soluţii diferite in

practica judiciara in ceea ce priveşte lipsa semnăturii persoanei

vătămate pe plângerea prealabila. Consideram ca nesemnarea

acesteia nu echivalează cu lipsa plângerii si ca acest lucru poate

fi subsanat chiar si după expirarea termenului de depunere a

plângerii prealabile.

c) Organul căruia i se adresează plângerea

prealabila diferă după natura infracţiunii şi după calitatea

făptuitorului, (art. 279 C.p.p.) si care poate fi: instanţa de

judecata, organ de cercetare penala, ori organul competent sa

efectueze urmărirea penala in cazul in care plângerea prealabila

este îndreptata împotriva unui judecător, procuror, etc. Sub

aspect procesual, plângerea prealabila se adresează organului de

cercetare penala sau procurorului, potrivit legii (art.295 alin. 2

din NCPP).

d) Potrivit art. 296 NCPP plângerea prealabilă

trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care

persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, si nu de la

data la care a cunoscut cine este făptuitorul, ca în reglementarea

anterioară.


53

Când persoana vătămată este un minor sau un

incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când

reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei. În cazul

în care făptuitorul este reprezentantul legal al minorului sau al

incapabilului termenul de 3 luni curge de la data numirii unui

nou reprezentant legal.

Raţiunea termenului de 3 luni in care se introduce

plângerea prealabila se poate observa in preocuparea

legiuitorului „de a nu lăsa ca partea vătămata prin voinţa sa să

ţină un timp prea îndelungat pe infractor (adevărat sau pretins)

sub ameninţarea plângerii prealabile, ceea ce ar putea da loc la

şantaj, teroare si extorsiuni, pe de alta parte prezumţia că după

trecerea unui termen suficient de lung, partea vătămata nu mai

voieşte si nu mai are motiv serios de a face plângerea".

Raportarea la calculul termenului se face faţă de data

expedierii plângerii prin poştă, respectiv data certă pusă de

judecătorul de serviciu., însă termenul este susceptibil de

prorogare.

Din cele spuse mai sus rezultă că temeiurile tragerii

la răspunderii penală la plângerea prealabila constau în:

a) infractiuni uşoare precum insulta, violarea secretului

corespondentei, etc, deci fără un grad mare de risc;

b) fiind vorba de infracţiuni care privesc viaţa personală, se lasă

la aprecierea persoanei vătămate daca doreşte să îl tragă la

răspundere pe infractor si sa se expună unui proces penal;

c) în unele cazuri pedeapsa nu este necesara pentru îndreptarea

infractorului ci clemenţa da rezultate mai bune, de aceea legea

permite ca in cazul anumitor infracţiuni tragerea la răspundere

să se facă numai la plângerea prealabila. Este ceea ce în practică

poartă numele de eficienţă preventivă, adică soluţionarea

conflictului pe cale extrajudiciară, "renunţându-se nu numai la

procesul penal, dar la orice formă de jurisdicţie".

Efectele şi consecinţele lipsei plângerii prealabile

Condiţiile examinate în subcapitolul 4.2 pentru

valabilitatea plângerii prealabile, daca nu sunt îndeplinite

conduc la inexistenta acesteia.

Împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii, lipsa

plângerii prealabile constituie un impediment pentru tragerea la


54

răspundere penala, deci un poate fi catalogata decât drept cauză

care duce la înlăturarea răspunderii penale.

Plângerea prealabila lipseşte in cazul în care, deşi

cunoscând fapta sau făptuitorul unei infracţiuni, o persoană nu

face o astfel de plângere sau nu o face în termenul stabilit prin

lege, indiferent care i-ar fi fost motivele, preferând o "aplanare

extrajudiciară sau renunţând la pretenţii fata de infractor”.

În subsidiar, ca şi efecte, lipsa acestui act procesual

nu suprimă caracterul de infracţiune a faptei săvârşite şi nu

înlătură răspunderea civilă pentru infracţiunea săvârşită. Lipsa

plângerii prealabile nu stinge acţiunea civila, persoana vătămata

printr-o infracţiune având la îndemână calea acţiunii civile, pe

care o poate introduce in termenul general al prescripţiei

extinctive de 3 ani, pentru recuperarea daunelor suferite prin

infracţiune. De altfel, pe lângă celelalte date identificative,

descriere, autor, etc, in plângerea prealabila depusa de persoana

vătămata trebuie inclusa precizarea daca aceasta se constituie

parte civilă.

De asemenea, plângerea prealabilă se consideră

inexistenţa când este făcută de altă persoană decât cea vătămată,

fie ea persoana fizica sau juridica, fără a avea din partea acesteia

un mandat special, deci o persoană fără calitate. Este cazul

plângerilor depuse de alte persoane decât cele îndreptăţite prin

lege.

Acest lucru se aplică şi plângerilor introduse după

expirarea termenelor prevăzute de lege. Cu privire la natura

juridică a acestui termen, s-a concluzionat că este un termen

substanţial care se calculează procedural, ceea ce permite

întreruperea şi suspendarea acestuia, şi explică posibilitatea

depunerii plângerii peste termen.

În situaţia persoanelor fără capacitate de exerciţiu ori

cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ca si excepţie, acţiunea

penala poate fi pusa in mişcare si din oficiu, lipsa plângerii

prealabile neavând ca efect înlăturarea răspunderii penale. In

doctrina este părintele cel care are dreptul sa facă plângere in

numele minorului, indiferent ca acesta are şi îşi exercită actual

puterea părinteasca, ba chiar i se recunoaşte acest drept inclusiv

părintelui decăzut din drepturi.


55

În cazul în care există două sau mai multe persoane

vătămate - pluralitate de subiecţi pasivi ai infracţiunii, adică

ceea ce numim indivizibilitate activa, ca şi în cazul în care la

săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane

(indivizibilitate pasivă), înlăturarea răspunderii penale ca urmare

a lipsei plângerii prealabile este posibila numai daca nici una din

persoanele vătămate nu a făcut plângere si respectiv, nu s-a făcut

introdus sau menţinut plângere, faţă de nici unul dintre

participanţi.

În legătura cu titularii plângerii prealabile, un aspect

controversat în doctrina si practica judiciara este dat de decesul

pârtii vătămate, punându-se problema daca mai este necesara

plângerea prealabila atunci când aceasta a decedat înainte de

expirarea termenului de introducere.

Pentru situaţia când decesul persoanei vătămate nu a

fost determinat chiar de autorul faptei, s-a statuat, in mod corect,

ca lipsa manifestării de voinţa a persoanei vătămate, prin

neintroducerea plângerii prealabile, echivalează cu lipsa acesteia

si deci exista obstacolul in promovarea acţiunii penale.

În cazul în care însă decesul părţii vătămate s-a

produs ca urmare a unei alte acţiuni a autorului infracţiunii

pentru care se cere plângerea prealabilă, părerile sunt împărţite.

Unii autori au susţinut că ocrotirea victimelor unor infracţiuni se

face cat timp sunt in viaţă si îşi manifestă voinţa de a fi tras

autorul faptei la răspundere penală; decesul, indiferent de

motive, nu poate atrage introducerea plângerii de către alte

persoane sau începerea urmăririi penale din oficiu.

De asemenea, dacă persoana vătămată a decedat,

dreptul acestuia de a introduce plângerea nu se transmite

moştenitorilor, aşadar dacă a trecut în nefiinţa înainte de a-şi

manifesta voinţa prin plângere prealabila, acest drept se stinge

odată cu el, lăsând un gol procesual.

Decesul persoanei vătămate după ce a introdus

plângerea prealabilă nu produce nici un efect, procesul penal

continuând până la finalizarea sa printr-o hotărâre

judecătoreasca definitiva; doar decesul învinuitului are ca

urmare încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal


56

însă nu şi decesul pârţii vătămate după depunerea plângerii

prealabile.

În cazul persoanei juridice, ca şi în cazul decesului

persoanei vătămate, înainte de expirarea termenului prevăzut de

lege pentru introducerea plângerii prealabile, acţiunea penala

poate demara si din oficiu.

Concluzii

În esenţa plângerii prealabile, ca instituţie cu

caracter complex si reprezentând unica excepţie creata de lege,

sta declanşarea acţiunii penale lăsata la latitudinea persoanei

vătămate. De asemenea, se poate observa ca toate infracţiunile

pentru care legea prevede ca acţiunea penala se pune in mişcare

la plângerea prealabila a persoanei vătămate sunt îndreptate

împotriva persoanelor fizice sau a patrimoniului lor.

Unii autori au susţinut natura substanţială,

considerând că plângerea prealabilă este un element al

infracţiunii, fără de care aceasta nu există. Alţii au considerat

plângerea prealabilă ca o instituţie procedurală. în fine, alţii au

atribuit acestei instituţii un caracter mixt, atât substanţial cât şi

procedural.

Discuţii s-au purtat şi în literatura juridică

românească, atât sub Codul penal de la 1936, cât şi sub Codul

penal de la 1968 si cel actual in privinţa termenului de depunere

a plângerii prealabile, care are caracterul unui termen

substanţial, referindu-se la dreptul de a-1 pedepsi pe făptuitor,

drept care se stinge in momentul in care nu a fost introdusa in

termen plângerea prealabila. Depăşirea termenului de

introducere a plângerii prealabile atrage soluţii de fond respectiv

încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal însă nu si

anularea sesizării organului de urmărire penala sau a instanţei de

judecata,

Alţi autori, si-au exprimat opinia in sensul ca acest

termen este un termen procedural de decădere, fiind prevăzut de

Codul de procedura penala, iar depăşirea lui atrage anularea

plângerii prealabile si a urmăririi efectuate.

În fine, opinia dominantă, pe care o îmbrăţişăm este

în sensul ca termenul în care poate fi introdusă plângerea


57

prealabilă are un caracter special, cu elemente substanţiale si de

procedură, care este determinat de natura juridica mixta,

substanţiala si procedurala a instituţiei plângerii prealabile,

calificând lipsa plângerii prealabile drept o instituţie aparţinând

atât dreptului penal, cât şi dreptului procesual penal. Ceea ce

este cert e ca existenţa acestei instituţii nu afectează accesul la

justiţie (contrar art. 21 din Constituţie) si nu afectează cu nimic

egalitatea cetăţenilor în faţa legii (în acest sens pronunţându-se

însăşi Curtea Constituţională).

Bibliografie:

1. M.Basarab, V.Pasca, Ghe.Mateut, C.Butiuc – Codul

penal adnotat, Volumul I – parte generala.

2. T.Toader, A.Stoica, M.Cristus – Codul penal si legile

speciale. Doctrina si jurisprudenta, decizii ale Curtii

Constitutionale, hotarari CEDO.

References:

1. M.Basarab, V.Pasca, Ghe.Mateut, C.Butiuc, - Criminal

Cod comented – volumeI – general part;

2. T.Toader, A.Stoica, M.Cristus – Criminal Code and

Special Laws.

Doctrine and Supreme Court, Decisons of the

Constitutional Court ECHR judgments.

Date post:	28-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	doanbao
View:	229 times
Download:	2 times

STUDIUM LEGIS - universi · PDF fileLector dr. Georgescu Bona Speranţa ... 272 din Codul...

Documents