VLADIMIR VOLKOFF

roman

EDITURAANASTASIA

Coperta si viziunea grafica RADU STEFLEA

"Anastasia" pentru versiunea romaneasca de fata Bucuresti, 1993

Traducerea a fost facuta dupa originalul . din limba franceza: Vladimir Volkoff - "Le Tretre" Julliard / L'Age d' Homme, 1983

VLADIMIR VOLKOFF

STRUTOCAMILAroman

Traducere de Mircea Ivanescu

Editie ingrijita de Razvan Bucuroiu

EDITURA

ANASTASIA

Prolog

De douăzeci de ani aştepta părintele Grigori ziua aceasta şi iată că ea a sosit. Ce surpriză! De obicei, epocile vieţii nu seamănă cu piesele muzicale. Nu se poate desprinde prima măsură, nici ultima. Mai degrabă se văd temele des-trămîndu-se. În cel mai bun caz, vedem care e borna de unde s-a pornit, dar cea care să marcheze capătul, viaţa a uitat-o. Şi mergem mereu înainte. Însă Grigori, nu, cu el lucrurile nu stăteau aşa.

- Asta e! se gîndeşte preotul cu surîsul ironic mijindu-iîn barba încărunţită. Am dus-o pînă la capăt. Mi-am făcutplanul.

Adaugă mieros:- Har Domnului.Se îndreaptă spre fereastră; în curte ciugulesc de colo

pînă colo găinile. Se întoarce spre cameră: candela pîlpîie roşiatică în faţa icoanei.

Grigori îşi întinde mîna drept în faţă, ca şi cum ar vrea să atingă borna de la sosire.

- N-am să-mi mai văd găinile şi nici pe Petia, cocoşul.Nu simte nici' o amărăciune.- N-am să mă mai ploconesc la icoane.

Îşi duce mîna la şalele îndurerate. Are patruzeci şi cinci de ani şi şalele-i sînt de om bătrîn. I se arată dinţii prin firele bărbii:

Vladimir Volkoff

prin păr şi prin barbă. Nu trebuie să arate prea îngrijit. Aşa ceva indispune acolo sus.

— Astăzi, însă...Nu; artiştii buni nu-şi leapădă pielea cu care joacă

decît după ce au ieşit în culise. Grigori are conştiinţă pro-fesională; aşa se spune. Sau mai bine zis, simţul scenei; e scrupulos şi totdeauna după regulament; aşa crede şi el. Cade acum în genunchi cu un icnet religios.

Rugăciunea. Grigori se gîndeşte şi la morala creştină.— Cînd te gîndeşti, să mă pun eu în genunchi, în

locsă-i silesc pe ăilalţi s-o facă. Nişte sclavi!

îi trece un gînd prin minte: "Duminica trecută am li-turghisit ultima dată".

Simte un regret.Ca o actriţă bătrînă, în seara de adio. Uite, mi-au furat

spectacolul de adio. Habar n-aveam că era pentru ultima dată. Sîmbătă seara, acuma, am să pot să mănînc.

Işi face semnul crucii de mai multe ori, cu pioşenia anxioasă a preotului persecutat.

La început, ca să-şi intre în piele şi să-şi găsească gesturile cele mai fireşti, îşi închipuia că-l spionează cineva pe fereastră. Acum maşinăria e rodată. Păcat, aproape.

Intră Aliona. Grigori mai repetă o dată Tatăl Nostru, ca să-şi dea importanţă cum trebuie. Alionei îi place să-1 vadă rugîndu-se mult. Se laudă cu asta faţă de cumetre, mereu spune cîte ceasuri stă el în rugăciune.

In sfîrşit se ridică, sprijinindu-se cu mîinile de genunchi, ca în nişte pîrghii. Ea se învîrteşte în jurul lui.— Vino încoace, şoimule. Ţi-am adus laptele bătut.Agasat, Grigori îşi traduce vorbele astea în toate limbile pe care le cunoaşte.

8

Struţocămila

"O proastă!", conchide în sinea lui. 'Pe urmă se înfurie de atîta pedanterie din partea lui:

"De fapt, eu nici nu sînt intelectual".Asociaţie de idei. Deodată înţelege de ce îl detesta în

fond pe Nadson, în vreme ce Gruzcik îi insufla o simpatie urît mirositoare şi călduroasă. Nadson este un intelectual.

Aliona, în picioare, lîngă masă, aşteaptă. Va trebui s-o părăsească pe Aliona. N-are să mai vadă acest chip oacheş, plinuţ, cu privirea nesfîrşit de atentă. N-are să mai audă glasul acesta care-l idolatrizează. Ce binecuvîntare!

- Ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici eu nimicpentru ea. Cea mai bună dovadă, e că mă adoră. Nu adoriceea ce iubeşti.

- Ştii foarte bine că laptele prins şi zerul trebuie să fieotova. Şi atunci, de ce...

Aliona spune:- Ia-1 pe al meu.Inainte ca el să fi putut protesta, ea a şi schimbat cas-

troanele. Asta îl supără şi mai rău. Se supără acum că s-a supărat. Dar se linişteşte.

- Oricum, am acuma un lapte bătut cum trebuie.Aliona, cu ochii plecaţi, îşi bea laptele cu linguriţa.Preotul Grigori o anunţă că se duce într-un sat vecin să

vadă un bolnav.Aliona îşi înclină capul tăcută.Ştie la ce se gîndeşte ea: că nu are voie să se ducă la

bolnavi decît dacă a fost chemat cu forme în regulă, că, anul trecut, cam pe la vremea asta, a fost suspendat pentru un nimic ca ăsta şi n-au avut ce mînca o lună - dar ştie şi că ea e gata să împartă cu el orice formă de martiriu.

Vladimir Volkoff

Il irită faptul că ştie ce gîndeşte ea. Se ridică acum, îşi îmbracă sutana, îşi petrece crucea de aramă pe după gît, se îndreaptă spre uşă cu pasul niţeluş mai grăbit. Aliona îi ta-ie calea, sfioasă:

- Inainte să pleci, blagosloveşte-mă părinte.El o binecuvîntează şi ea sărută mîna care a picurat

asupra ei puţin din harul Domnului.Grigori se surprinde gîndind ambiguu: "De parcă ar

avea nevoie de aşa ceva!".Iese din casă. Sau mai bine zis, intră în stradă, mediu

ostil. El e o pată pe strada asta proletară, luminoasă, ce-nuşie, modernă, el care are veşmintele unei alte epoci şi semnul acesta de aramă pe piept.

Merge pe trotuarul de lemn, pe trotuarul de pămînt bătătorit, apoi pe strada prost pavată. Paşii îi sună sonori, apoi înăbuşit, pe urmă răsună iarăşi. Mai presus de zgomo-tele străzii, îşi aude paşii. Nu ştie să meargă. Cînd se în-tîlneşte cu un trecător, trebuie să se împingă sau să-i ce-deze lui trecerea?

"Ca creştin, ar trebui să-1 las pe el înainte. Ca demnitar al Bisericii, am dreptul la respectul laicilor. Ca preot, într-o socie-tate comunistă, nu merit decît dispreţ. Cu funcţia mea ade-vărată, de fapt... Mai bine să uit de misiunea mea adevărată".

Cînd îl întîlnesc, oamenii îşi pleacă privirile. El nu joacă cinstit, trişează; adică el depune mărturie. Oricine trişează depune mărturie despre regula jocului. Oamenii îşi întorc capul.

'"De ce-şi întorc ăştia capul? Ar trebui să mă privească în faţă, cu ochii lor care au ştiinţa, în ochii mei care au superstiţii. Adică, îi mustră cumva conştiinţa?".

10

Struţocămila

I se întîmplă ca femeile să se strîngă lingă perete, să-1 salute. E o bătrînă care-l confundă totdeauna şi-i cere bine-cuvîntarea pe stradă.

- N-am dreptul, porumbiţe Au să mă acuze de propagandă religioasă. Am să fiu dat afară din Biserică.

Dar ochii bătrînicii rîd cu o veselie care-ţi face frică:- Dacă nu îngăduie Domnul, nici un fir de păr...Uneori nişte tineri cu brasarde pe braţ îl interpelează:- Huo, corbule, popă împuţit, pîntecosule, du-te să te

răstignească, burduf de vin de împărtăşanie!Ehe, cum i-ar mai înşfăca Grigori doi cîte doi, de păr,

să-i bată cap în cap unul de altul! Dimpotrivă, se străduieş-te să semnaleze cît mai favorabil în rapoartele lui zelul antireligios al organizaţiilor de tineret.

"Mai ales, tînărul Cutare m-a apostrofat în public să mă întrebe ce-a făcut Iona în pîntecele chitului..."

Nu consemnează chiar totul în rapoarte. Are şi el, nu-i aşa, slăbiciunile lui clericale. într-o zi, un speculant mai gras 1-a scuipat, un scuipat mare, alb, spumos, pe sutana lui neagră, scuipat greoi de bărbat care salivează bine şi gîndeşte cum trebuie să gîndească în societatea comunistă. Şi atunci, preotul, cu umilinţă, la marginea drumului:

- Dumnezeu are să te răsplătească, fiule.Grigori merge înainte. Priveşte drept în faţa lui. Nu s-a

putut obişnui niciodată să fie un paria. Ar vrea ca în faţa lui capetele să se descopere, să fie salutat, copiii să vină să se atingă de mîinile lui ridicate pentru binecuvîntare.

Se surprinde gîndindu-se:"Păcatul orgoliului".Şi imediat după aceea:"Cum mă mai influenţează retorica asta a lor!".

11

Vladimir Volkoff

Merge înainte. Oamenii trec pe lîngă el grăbind pasul, unii coboară chiar de pe trotuar cum îl văd de departe, ca să nu trebuiască să-i cedeze trecerea pe trotuarul îngust în văzul lumii.

"Măcar de mi s-ar arăta duşmănoşi! Laşii".Se gîndeşte la Intrarea în Ierusalim."Să intri astfel în satul ăsta, pe măgarul lui Burdiuk, în-

conjurat de cîntece de bucurie şi de ramuri de salcie. Nu-s sălcii. Ar flutura şi ei nişte crengi şi porcul ăla de comisar Figovoi cu jacheta lui de piele pătată cu găinaţ".

Una cîte una, recunoaşte casele în care a intrat, unde, în taină, i-a miruit pe muribunzi în paturi fără cearşafuri, a botezat copii în cîte o băiţă de zinc şi uneori în ceaunul de fontă prost spălat. Recunoaşte case în care i s-a mărturisit că au o Biblie, o icoană, o relicvă. Toate acestea figurează în dosarul pe care-1 are la subsuoară.

Dosarul e redactat în greacă şi textul e cifrat. Aliona îl întreabă cîteodată cu vocea scăzută:

- Lucrezi mereu, părintele?El răspunde, cu beatitudinea pe faţă:- Merge bine teza mea de teologie.A ieşit din sat. Acum i se întind în jur cîmpurile. Oa-

menii cu care se întîlneşte sînt ţărani care-1 salută cu tot respectul.

"Âştia-s legaţi mai departe de superstiţiile lor. Unii ar trebui spînzuraţi. Sofism. Au fost oricum spînzuraţi o grămadă".

Merge mai departe şi acum s-a stropit cu noroi pînă la genunchi. Cîmpurile sînt pustii. Părintele Grigori se apro-pie de o pădurice de mesteceni, se opreşte, se uită la ceas. De departe se aude un motor de maşină. Se apropie camio-

12

Struţocămila

neta... Grigori se încredinţează că n-are să fie nimeni mar-tor la întîlnirea asta şi porneşte iar, încet. Camionul înce-tineşte, îl depăşeşte, e acum în viteza întîi. Il ajunge - ce uşurare să poată să alerge chiar şi numai cîţiva metri! - des-chide portiera din spate, urcă, închide la loc. Camioneta prinde viteză. Inăuntru, beznă. Nici o fereastră. Grigori n-are să-1 vadă nici de data asta pe şofer. De fapt, Grigori nici nu trebuie să ştie unde e dus. Dar ghiceşte, totuşi; nu de mult i-a făcut clandestin spovedania, pe patul de moarte, fostului comisar principal al poliţiei politice.

"Ce spovedanie piperată".O oră de mers astfel. Grigori o cronometrează totdeauna;

nu are încredere în şefii lui; preferă să evite surprizele cărora specialiştii le dau numele blînd de "punere în situaţie".

Zgomotele unui oraş mare. Se opresc mereu. Un viraj deodată, la stînga. Camioneta s-a oprit. Şoferul loveşte o dată tare cu pumnul în despărţitura metalică dintre ei. Părintele Grigori coboară. Se găseşte într-o boxă întune-coasă, din beton. Ştie drumul. Impinge o uşă, străbate un coridor, urcă o scară. Se gîndeşte iar la cele două borne: plecarea, sosirea.

"Acum douăzeci de ani urcam tot pe scara asta, dar pe atunci nu era linoleumul ăsta murdar. Nu ştiam ce voiau de la mine. Dar ei îmi luaseră de pe atunci urma. Ei ştiau, mai bine ca mine, de ce eram în stare. Asta e singura calitate care nu poate fi contestată regimului nostru: inso-lenţa lui veşnică. Se lucrează pentru secole de acum înain-te. Se dau sarcini pe cîte douăzeci de ani. Cît de departe sîntem de sărăcia aia democratică! Şi individul, pfui! Un fragment din viaţa colectivă, da, mulţumesc. Regim pentru vulturi".

13

Grigori surîde deodată rău, arătîndu-şi dinţii: "Sau de gropari".Bate la uşă. Are să fie vocea lui Nadson? Da. Nadson, vorbind pe nas:- Intră.Părintele intră.De obicei intră aici cu pas energic, izbind puternic cu

genunchii în sutana care-i fîlfîie în jurul trupului şi pe care şi-o scoate imediat aruncînd-o pe cîte un fotoliu, cu crucea de aramă legănîndu-i-se, agăţată de speteaza fotoliului.

De data sta, însă, nu. Se strecoară pieziş, cu un umăr înainte, cu un surîs înfrigurat parcă în colţul bărbii, ca atunci cînd intră la administraţie sau la reprezentanţii parti-dului cînd are de cerut vreo autorizaţie, el, un biet popă. Grigori şi-a schimbat acum dispoziţia; de data asta n-are să mai fie nici un "tovarăşe comisar" în faţa lui Nadson.

Nadson e un om tînăr; are faţa prelungă dar grăsulie. Contrast. Pungi de grăsime sub ochi, buzele groase, întune-cate la culoare, aproape violete, ochelari scumpi. O mînă decorativă îi e lăsată pe birou, cealaltă pe genunchi, sau în vreun sertar, poate manevrînd cine ştie ce. Grigori se fereşte de mîna asta invizibilă. O sonerie, vreo armă? Nadson îi întinde mîna disponibilă; o pată umedă apare pe micul birou de metal pe care Grigori nu a văzut niciodată nici un fel de obiect, cu excepţia unei mape prelungi cu o sugativă imaculată, galbenă. Mîna umedă a lui Nadson, mîna puter-nică a lui Grigori se ating. Ca doi cîini care se amuşină,' fără simpatie.

Nadson glumeşte, dar se fereşte să surîdă:- Blagosloveşte, părinte.Grigori răspunde, uitînd bonomia care s-ar impune:

14

Struţocămila

- S-a dus vremea cînd aprindeam ruguri de bucurie cubandiţii de teapa ta!

Nadson miroase sub această ameninţare prefăcută o antipatie reală. Rîde scurt, satisfăcut:

- Păi, vezi şi tu, nu ne mai dau foc acuma.Grigori s-a supărat. Adoptă tonul cel mai blînd, cel

mai clerical:- Pe pămînt nu, scumpule. Dar acolo jos, cine ştie?

Poate că ţi s-au rezervat nişte sobe încinse, să le lingi tu?Incinse bine...

Işi dă seama că i-ar face plăcere să-1 pună pe Nadson să lingă o sobă din astea încinsă la roşu. Nu în infern. Aici, acuma. O sobă adevărată, cu gaz, cu foc bun... Se aşează.

Nadson nu-i răspunde. Face pe tăcute un gest ca şi cum şi-ar suge buzele groase, vinete.

Grigori îşi pierde răbdarea.- Da, bine. Am primit convocarea. Şi? Dacă am înţeles

bine, tragem cortina?Celălalt suge mai departe din buze.- Exact.- Schuluss?-Da.- Uf, spune Grigori.De fapt uşurarea pe care o tot aştepta o simte cu adevărat

în adîncurile fiinţei. Dar chiar în clipa asta, la suprafaţă, nu. Joacă acum comedia. Şi, pe loc, Nadson îl ghiceşte:

- Iţi regreţi sutana?Grigori i-ar răspunde cu plăcere: "Tîmpitule!", dar aşa

ceva ar părea o replică plină de afecţiune. Tace.

15

- Oricum, spune Nadson, n-ai de ales, pentru că n-aifost în stare să te împingi episcop...

- Nu m-aţi ajutat voi.- Ce-am fi putut face noi?- Presiuni la patriarhie.- Ca să te dăm de gol?Grigori îşi mestecă barba; e un gest de preot de ţară

care a ajuns să-i fie familiar.Nadson suge dintr-o ţigară invizibilă.- Cum îţi spuneam: pentru că n-ai fost în stare să te

cocoţi în scaunul de episcop, autorităţile consideră că ne-aifăcut toate serviciile pe care ni le puteai face în situaţiaasta subalternă. Nu merită osteneala să te ţinem mai departe pe postul ăsta. Aş minţi ascunzîndu-ţi adevărul dacănu ţi-aş spune că ai înşelat anumite speranţe. Nu străluceşte oricine vrea să se împingă în faţă.

Grigori mormăie:- Grozavi mai sînteţi! Ce puteam face eu mai mult de

atît?- Mde, îi răspunde Nadson pe un ton de conversaţie

plăcută, dacă ai fi ajuns patriarh, ai fi primit oricum notemai bune. Oricum, prea rău n-ai fost. De altfel, se pare căanumiţi şefi se înfierbîntă acuma în ceea ce te priveşte. Eunul care chiar se teme că ai prefera de fapt să rămîi popă.Chiar eşti sigur că nu ţii la asta? Cotlete de porc, puţin însînge, tot felul de femeiuşti la spovedit, oare te-ai săturatde toate astea?

- Dacă nu ştii ce înseamnă o sarcină, răspunde Grigori,mă lipsesc de comentariile tale, tovarăşe birocrat.

16

Strutocămila

Nadson primeşte palma în plină faţă. Nici na clipeşte. Totuşi, "tovarăşe birocrat"! în regimul nostru proletar! îşi suge mai departe buzele.

- Uite dosarul, spune Grigori.Trînteşte dosarul gros pe birou, dintr-o parte, să facă

puţină dezordine printre hîrtiile dinăuntru.Nadson îndreaptă dosarul cu amîndouă mîinile, pe

urmă, răzgîndindu-se, îl strecoară într-un sertar, cu un gest definitiv.

- Adică, nici n-aveţi de gînd să vă folosiţi de el? îlîntreabă Grigori ironic.

Nadson îi aruncă o privire severă, vigilentă, prin oche-larii lui cu luciu moderat în afară:

- Exact, tovarăşe-detaşat-în-misiune. Nu avem de gîndsă ne folosim de el. Nu acum.

- Ai înnebunit! Am muncit douăzeci de ani ca să...Gest de neputinţă a lui Nadson. Ochii lui Grigori s-au

aprins de o mînie sacerdotală.- Şi de ce?- Pentru că, explică răbdător Nadson, dacă am exploa

ta dosarul acesta acum, ar fi evident, chiar şi pentru nişteimbecili, că tu turnai, şi mai ales pentru vulpoii de la patriarhie, că nu ţi s-au deschis ochii, aşa, deodată, în faţaadevărului; că ai fost încă de la început agent al adevărului. Nu de asta avem nevoie.

- Şi ce importanţă mai are?- Ce ştii tu! Poate că tu nu eşti singurul care are sar

cini de felul acesta. Or, cu cît încrederea oamenilor din popor în preoţi are să fie mai mare astăzi, cu atît va fi maiuşor să o smulgem din rădăcini mîine. în schimb, orice vaccin cît de mic şi cea mai mică ezitare i-ar ajunge Bisericii

17

Vladimir Volkoff

să-şi formeze toţi anticorpii de care are nevoie. Pot să-ţi dau exemple cîte vrei. Dacă începi să sapi de pe acuma ajungi la scopul contrariu celui urmărit...

- Am înţeles.Grigori priveşte biroul dezgolit, sugativa galbenă, peste

care, acum cîteva clipe, zăcea dosarul cel gros, plin de semne greceşti. Cate Biblii scoase la iveală, cîte psaltiri clandestine, cîte spovedanii îndrăzneţe, cîte personaje com-promise, pe astea 600 de file de un roz dezgustător! Erau acolo date să împuşti o duzină sau două de oameni, şi date ca să trimiţi cîteva sute la ocnă. Preoţi mai ales, bineînţe -les, preoţi care-şi depăşeau drepturile, prozeliţi, despoţi ai inconştientului, traficanţi de opium pentru popor, căpăţî-noşi bătrîni, rumegînd splendorile vremelnice de altă dată, tineri exaltaţi, posedaţi de vocaţia martiriului...

Gleb, adolescentul înfocat, care gîfîia:- Eu sînt sarea pămîntului!- Lasă că găseşti tu altă sare în mine, îi răspundea

Grigori în sinea lui.Arhimandritul Serafim, care delira:- Au să pogoare limbi de foc şi-au să-i ardă pe oame

nii roşii. Au să ţopăie goi goluţi prin pieţe şi-au să se agatede firele electrice, din stîlp în stîlp. Au să se urce pe coşurile uzinelor, au să se ascundă în puţuri, au să zboare înnavele cosmice. Dar limbile de foc au să-i găsească pestetot, să-i mistuie. Coşurile au să se umple de fum şi pucioasă şi, în puţuri şi în mine, are să ardă cu flacără marepetrolul. Oamenii roşii au să se prăjească pe tot pămîntulca nişte halci de carne în frigare, şi are să fie plîngerea şiscrîşnirea dinţilor.

18

Struţocămila

Nu numai preoţii sînt aici în cauză. De pildă, directorul ăla de uzină, un tip enorm, cu faţa asudată, cu ochii al -baştri acoperiţi de un voal opac:

- Părinte, ce să fac să mă mîntui? Am familie, şi mi-egrozav de frică. Nu vreau nici să-mi las situaţia dar nicidin cealaltă parte nu mă lasă Dumnezeu. Ar trebui, ştiubine... Siberia. Şi cu toate acestea, Nicodim... Şi Iosif, celdin Arimateea... Nu?... Astea nu se socotesc deloc?... Şitînărul cel bogat, care ţinea legile? Cum să interpretez...Dacă m-aş putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar aflaimediat.

- Cum ar putea să se afle?- Mi s-ar vedea pe faţă, cred.- Dar crezi; deci eşti mîntuit.Şi celălalt, secretar raional de Partid:- Spune-mi, dom' părinte. Voi aveţi baremurile voas

tre, nu? O Biserică aranjată ca un cinema, cît costă înluminări? Le aprinzi şi dumneata noaptea, în taină, cînd nute vede nimeni... în faţa icoanei sfîntului protector. Pemine mă cheamă Aristarc.

Imi pare rău. N-am icoană cu Aristarc, tovarăşe secretar."Cum aşa? se gîndeşte Grigori. în dosarul acela eu am

dovezi de înaltă trădare. Şi ei le pun la păstrare?...".Se aştepta la cu totul altceva. în zori, camioane cu

sirene urlînd care să-i strîngă pe vinovaţi. Să-i înghesuie în săli de interogatoriu, pe toţi bandiţii ăştia scoşi direct din paturi, aiuriţi de frică. Şi el, Grigori, acolo de faţă, fără sutană, cu pieptul dezgolit, dar cu barba încă elocventă, ca să le amintească de toate fărădelegile lor.

- Ziua aceea, cînd am fost arestat pentru propagandăreligioasă, mai ţii minte? Ai venit la mine în celulă să-mi

19

Vladimir Volkoff

dai curaj. îmi spuneai: lasă că într-o zi noi învingem. In-vingem pe cine? Şi tu, ăsta care copiezi Biblii! Mi-ai trans-cris cartea lui Isaia de la un capăt la altul pentru o duzină de ouă. Îndrăzneşte acuma să negi, criminalule! Dar tu eşti aici, tovarăşe preşedinte? Carnetul de partid îl ai, şi pe stradă nu mă salutai, dar într-o noapte ai venit la mine cu o bocceluţă în braţe şi mi-ai spus: "E copilul meu, botează-mi-l şi-ţi dau ciment pentru portalul Bisericii". Aha, aţi rămas agăţaţi de perversiunile voastre vechi, ca de nişte ziduri mucegăite! Vă agăţaţi icoane pe partea de dinăuntru a uşilor la bufete şi credeţi în duplicitatea asta a voastră... Dar avem noi ac pentru cojocul vostru, iepuraşilor. Ia te uită, Teodosie! Nici nu te văzusem. Ce-ţi mai face dragostea cu mica Matriona? Ia vino-încoace, grasule, să-ţi dau dezlegarea, cum făceam sîmbăta. Deosebirea de data asta e că poate n-are să-ţi mai fie aşa uşor s-o iei de la capăt mîine. Asta are să te ajute să nu mai cazi în ispită, puişo-rule. Vezi că te ajut mai bine să te mîntui aşa, ca ofiţer al regimului, decît ca un biet popă murdar!

Şi într-o noapte, douăzeci de ani de umilinţe, de min-ciuni, de murdării, spălaţi deodată!

"Trebuie să mă scap şi eu odată de tot mirul ăsta care mi s-a prelins pe frunte, de tot vinul ăsta de liturghie care mi-a curs în măruntaie, de toate săruturile care-mi ardeau mîinile, de toate crucile astea, milioane de semne ale crucii de la care degetele astea curajoase de comunist au rămas cu crampe. Cum să mă spele Nadson de toate astea? Gruz-cik ar fi înţeles. M-ar fi trimis să mă îmbăt o dată bine, sau la baia de aburi pînă mi-ar fi ieşit şi untul din mine, sau m-ar fi dat pe mîna unor ţigăncuşe focoase care să-mi mai dea viaţă. Dar Nadson nu înţelege nimic. Nici nu face să-mi bat gura. Cel mult, în latineşte...".

20

Strutocamila

- Cum vrei tu, tovarăşe Nadson. Ad majorem factio-nis gloriam.

Nadson îşi suge mai departe ţigara inexistentă, cu un aer plin de sagacitate.

- N-ai cum să înţelegi. Asta înseamnă: fericiţi ceisăraci cu duhul.

- Dar asta nu-i limbajul eclesiastic obişnuit, obiecteazăNadson.

- Puristule!Atmosfera se destinde deodată.- Şi atunci, dacă înţeleg eu bine, n-au să

fie arestări,nici interogatorii, nici percheziţii? Adică, nu mă mai potdezmorţi şi eu niţel?

Nadson pufneşte şocat.- Sigur că nu. De altfel, procedeele de pe

vremea ta s-auschimbat. Uite care sînt acum ordinele tale. In seara asta îiscrii lui Dobermann, titularul catedrei de ateism de la Universitate, îi spui că-ţi este imposibil să mai continui să înşeli oamenii acuma cînd argumentele lui te-au convins. Acum ştii că Dumnezeu nu există şi nu poate să existe.

- Nu mai pot eu de argumentele lui Dobermann. Eu numai cred în Dumnezeu de pe vremea cînd mama... N-ai săînţelegi. Să spunem de... demult.

- Am să înţeleg, dar nu asta contează. Dobermann arenevoie de un brînci anul acesta ca să intre la Academie.Declaraţia ta are să-1 scoată la vedere. De altfel, astea-sordinele.

- Dobermann ăsta e probabil un imbecil.- Dobermann trebuie să intre la Academie

pentru niştemotive care pe tine nu te privesc.

Grigori îşi arătă colţii şi atmosfera se încordează iarăşi.

- Nici pe tine, poate.

21Vladimir Volkoff

Nadson plescăie din limbă, la modul inteligent: ţ, ţ, ţ.- Nu asta-i problema. Ai să-i scrii lui

Dobermann că-iciteşti de mult articolele şi că ele te-au condus treptat...

- Pe drumul Damascului, mormăie Grigori.- Şi că vii acuma la el...- Ca la un părinte spiritual, ca să mă

înveţe el să ardce am adorat şi vice-versa. Şi după asta, ce se întîmplă?

- Dobermann trimite pe cineva după tine; şi aveţi oîntrevedere emoţionantă.

- Ca doi auguri! O să ne batem pe burtă cum dămochii unul cu altul.

- Deloc. Dobermann are să creadă cu adevărat că el te-a...- M-a ce? Invins?- In sfîrşit...- Că m-a convertit?- Tocmai.- Bine-aţi mai aranjat-o!- Dizertaţi la modul metafizic; îi declari că

dorinţa tacea mai fierbinte este acuma să le deschizi şi tu celorlalţiochii, aşa cum s-a făcut cu tine. El îţi oferă - s-a aranjat, eliber şi locul - o catedră de conferenţiar la Academie.

O umbră de jenă trece pe chipul impasibil al lui Nadson, care-şi răsfrînge buzele şi continuă:

- Tu primeşti.- Eu primesc?- Iţi razi discret barba, nu mai calci prin

satul tău ca săeviţi scandalul şi iei în mînă un seminar de studenţi atei laUniversitate.

- Adică vreţi să mă vîrîţi în toate seminariile cu putinţă, a ajuns o manie la voi! Şi cît trebuie să rămîn în chestia asta?

22

Struţocămila

Gest de neştiinţă din partea lui Nadson. Grigori care acuma începe să se supere de-a binelea, îşi lasă mîna gre-oaie pe birou; cea a lui Nadson se crispează instinctiv. Grigori vorbeşte:

- Căile Partidului sînt imprevizibile, ştiu asta. Aş vreatotuşi, dacă s-a hotărît ca toată lumea să-şi bată joc demine, să mi se spună şi mie. Nu mai lua aerul ăsta de crapscandalizat. Eu am stat totdeauna de vorbă pe faţă cu episcopii mei, care nu sînt nici ei mai buni ca tine, asta ţi-o spun fără să vreau să te jignesc.

Mă gîndeam c-au să vină cel puţin să mă caterisească în plină slujbă cu două mii de persoane de faţă, între ieşi-rea cu Sfintele Daruri şi spovedanie. Le-am fi pus în miş-care imaginaţia, cum s-ar spune.

Ochii lui Nadson au rămas ţintuiţi pe mîna lui Grigori.- Ai unghiile murdare şi mîncate. Ai ajuns un adevărat

popă. Cînd ajungi la Universitate, ai putea să-ţi îngrijeştimanichiura.

Cu un gest brusc, Grigori îşi smulge de la gît lănţişorul de aramă şi-ar vrea să-1 arunce pe un scaun. In biroul lui Gruzcik erau totdeauna scaune pline de hîrtii. Aici, la Nad-son, nu e nici un scaun disponibil. Grigori îşi înfăşoară lanţul pe după pumnul pe care şi-1 strînge şi şi-1 tot des-chide cu nervozitate; zalele lănţişorului îi intră în carne.

- Şi deci n-o să avem scena cea mare în actul al cincilea? N-am să am prilejul să-i vestejesc pe fariseii din parohia mea? "Ia ascultaţi aici, oameni buni Toată vremea ne-amjucat tragîndu-ne pe sfoară unii pe alţii. Karp, epitropulvostru, e un codoş. Cerşetorul ăsta orb, Boria, vede ca tineŞi ca mine. Buna noastră proprietăreasă, Coana Evdoki-movna, şi-a făcut rost de apartament denunţînd în faţa ocu-

23

Vladimir Volkoff

pantului o familie de evrei". V-aţi hotărît adică, tovarăşe Nadson, să mă lipsiţi de plăcerea asta?

Tovarăşul Nadson, în costumul lui albastru petrol, vizibil importat dintr-o ţară mai puţin comunistă, îl observă cu dezgust pe preot.

- Curios - cu aerul că gîndeşte cu delicateţe - cum religia, prefăcută sau reală, favorizează lirismul burghez!

- Bine, spune Grigori, am să mă lipsesc de bucuriaasta. Chiar dacă e păcat. Ramolitul ăla de Firs, în saramuralui de bigotism, cînd ar fi auzit că eu, marele om, eram ounealtă a Diavolului... Să lăsăm. Şi de unde vin toateschimbările astea de program?

Gest de ignoranţă a lui Nadson.Grigori se ridică în picioare. Simte că se înăbuşă,

Incepe să se descheie la sutană. Vrea să şi-o scoată. Crucea care-i atîrnă de mîna încleştată, îl jenează. Nadson îşi ridică o mînă să-l liniştească.

- Nu te dezbrăca. Am o altă discuţie peste zece minute. Trebuie să terminăm repede.

- Adică nu vrei să-ţi las sutana ca amintire?- Deloc. Pentru că tu, oricum, te întorci la tine acasă

să-i scrii lui Dobermann.- Cum aşa? Trebuie să mă plimb mai departe în hai

nele astea de circ?Nadson se strîmbă:- Ascultă, Grigori. Nu mai căuta cu tot dinadinsul să

te faci dezagreabil. Tot stînd cu idioţii satului ai ajuns şi tucopilăros. Universitatea are să-ţi facă bine.

- Şi care va fi, la Universitate, sarcina mea?Nadson ezită în faţa enormităţii pe care o are de spus:- Păi... să-i înveţi ateismul pe studenţi.- Am zis: sarcina mea.

24

Struţocămila

- După cîte ştiu eu, Grigori, tu nu ai o misiune pentrumoment.

- Adică, vacanţă?- Nu ştiu ce să-ţi spun.- Dar, dom' Nadson, regimul nu renunţă fără un motiv

precis să-şi folosească agenţii.Aici Nadson îşi depăşeşte atribuţiile, atît de puternică îi

este acum antipatia:- Asta se mai întîmplă atunci cînd cineva face greşeli

în ce priveşte propriile sale capacităţi...Se privesc, şeful cel tînăr, scund, retras în spatele

biroului său golaş şi ordonat, subalternul puternic, în su-tană, în mijlocul camerei.

Grigori îşi scutură barba, cu aerul că vrea să formuleze o ameninţare grotescă. Nadson are un mic surîs hepatic şi totuşi victorios.

- Haide, haide, tovarăşe Grigori. Unde-i barbă, e şireligie, ştii şi tu foarte bine. Sau poate ai de gînd să măafuriseşti?

Din punct de vedere fizic, lui Nadson îi e frică, şi cu toate acestea ironizează. Grigori aspiră o mare cantitate de aer ca să se calmeze puţin.

- Şi ce-mi reproşaţi?- Ineficacitatea.- Dacă v-aţi arunca o privire prin dosarul ăsta...- Nu sîntem meschini.- Dar Gruzcik îmi promisese...Nadson, blînd:- Gruzcik s-a înşelat în ce te priveşte, Grigori. Credea

că ai să termini ca patriarh. Şi tu de abia dacă eşti popă.- Eu i-am spovedit pe episcopi.- Cei mai mulţi dintre ei au fost oricum împuşcaţi.

25

Vladimir Volkoff

- Tovarăşe Nadson, eu mi-am îndeplinit sarcina.- Nu există sarcină dusă la capăt sută la sută.- Eu ştiu una.- Să ştii că mă interesezi.- Cea a lui Iisus, în serviciul special al lui Iehova.- Grigori, Grigori, grăbeşte-te să faci o cerere: poate

că te lăsăm în sutană.- Iţi închipui că tu ai fi reuşit mai bine?- Nu la ortodocşii ăştia păcătoşi ai voştri. La iezuiţi,

probabil că da.Încet, Grigori îşi desface nodurile lănţişorului pe care

şi l-a înfăşurat pe pumnul îndurerat acum. Crucea de aramă se leagănă, îi loveşte şoldul, piciorul, genunchiul. Grigori îşi depărtează picioarele, îşi cască gura să respire mai adînc. El s-a considerat totdeauna drept un agent de ex-cepţie. Află acum că se înşela. Mediocru, el! Se întreabă dacă ar putea fi adevărat.

- Să recapitulăm, spune, obosit. Mă-ntorc acasă. Îiscriu lui Dobermann.

- Îi povesteşti... cum se spune asta la voi? ...evoluţia taspirituală. Pui scrisoarea la poştă. Şi aştepţi. Dobermann teconvoacă. Pleci şi nu te mai întorci. Nu-ţi iei rămas bun dela nimeni. Faci pe mironosiţa faţă de Dobermann. Accepţipostul pe care ţi-l propune. Nu mai încerci să intri în legăturăcu noi. Uiţi că ai avut vreodată legătură cu noi. E limpede?

- E limpede, tovarăşe Nadson.Tovarăşul Nadson are un surîs rău:- Hotărît, ţi-ai pierdut deprinderile bune, Grigori. Îţi

permit să mă întrebi cînd ai să primeşti plicul albastru.Grigori nu întreabă nimic. Surîsul lui Nadson se accentuează.

26

Struţocămila

- Ai să-l primeşti, să nu-ţi fie frică. Acuma, dacă tot te-ai popit cu totul, ai să ai oricum posibilitatea să doneziconţinutul pentru săracii din parohia ta.

- Are să mai fie parohie?- Închipuie-ţi că glumeam şi eu. Biserica ta e supri

mată din cauza portalului care se clatină. Primejdios pentrutrecători. Construim o baie publică în locul ei.

Un răspuns stupid îi vine pe buze lui Grigori:- Şi pe săraci, îi suprimaţi şi pe ei?Se stăpîneşte, se întoarce pe călcîie, merge spre uşă,

ajuns acolo se răsuceşte iarăşi, îşi repede bărbia înainte, pe urmă, după un stînga împrejur reglementar, nereuşit din cauza sutanei, iese.

- Riturile, mormăie. Da, m-am popit de tot. Am nevoiede rituri.

Coboară scara cu linoleum verde."Am fost adică toată vremea un agent mediocru? Sau

am ajuns cu timpul? Sigur că am ajuns, cu toate maimuţă-relile astea şi chestia cu popii. Dar ei, ei ştiau dinainte. Ei m-au sacrificat. Profesor de ateism. Adică, tot cu religia. La dracu', la dracu'. În fond, mai sînt eu ateu? O, dacă-aş avea cîţiva spioni germani ca lumea, să-i trec prin gradul al treilea! Sau o misiune de comando la frontieră...".

Se opreşte deodată."Te faci singur de rîs, popo. N-ai mai fi în stare să

mînuieşti o mitralieră. De altfel, nici nu mai sînt din mode-lul pe care-l ştiai tu".

Actul I

[DRAGĂ TOVARĂŞE!Cît p-aci frate.

să scriu: iubite

Nu am cinstea să fiu cunos-cut de domnia voastră, care sînteţi, ca să spunem aşa, lumina acestui popor, dar, cum spun englezii, cărora li se mai spune şi britanici, o pisică poate să se uite la un rege şi eu, în ce mă priveşte, de ani de zile mă hrănesc cu gîndirea dum-neavoastră.

N-am citit nici un rînd de ăsta. N-oi fi exagerînd în umilinţă? Excesul de umi-linţă, spune proverbul creşti-nesc, e mai rău ca orgoliul. Orgoliul... Nu e nimic mai primejdios, cum se spune în regulamentul de serviciu, de-cît să te supraapreciezi. Ei, ce să-i facem, ce să-i facem!

29

Vladimir Volkoff

Dumneavoastră sînteţi, dra-gă tovarăşe, torţa instrucţiu-nii în ţara noastră - ce spun eu — torţă, flacăra însăşi, căci dumneavoastră ţineţi sus lumina limpede a ateismului.

Eu - şi credeţi-mă că ro-şesc doar la gîndul că am să vă mărturisesc asta — am fost pînă astăzi purtătorul de cuvînt al obscurantismu-lui cel mai retrograd o mî-nă care înăbuşe, care stin-ge, deci, ca să spun lucru-rilor pe nume, un preot.

Vă implor, dragul meu tovarăş, nu lăsaţi acest titlu de oprobiu să vă îndemne să-mi aruncaţi mărturisirea la coş! Nu se spune oare: "Pentru orice păcat, îndu-rare"? Vă prezint astăzi autocritica mea.

Asta e, am găsit tonul.

Şi totuşi, nu pot să scriu aşa ceva. Prima regulă la servi-ciu: să-nu faci niciodată ni-mic prea mult. Dobermann poate să se vădească a fi im-becilul pe care-l cred eu, dar

30

Struţocămila

Vin astăzi să vă cer să mă ajutaţi să mă lepăd de toa-tă murdăria care s-a prins de mine.

Permiteţi-mi, dragă tovară-şe, să încep cu începutul şi să vă povestesc tot calvarul meu, să vă spun cum am putut cădea atît de jos şi cum, datorită dumneavoas-tră, am putut să urc iarăşi pe o treaptă unde, cel pu-ţin, aerul devine respirabil, căci nu mai este încărcat de aburii înecăcioşi de tâ-mîie.

Totul a început în ziua cînd...

poale să fie şi un fals măgar care să-şi vrea porţia de fîn, sau pur şi simplu un tovarăş de la serviciu pus să mă su-pravegheze. Oricum, scrisoarea are să fie publicată în ziare.

Încă o prefăcătorie pioasă. Cu atît mai rău. Au s-o în-ghită. Dar e o prefăcătorie inteligentă. N-au s-o înghită. Vedem noi.

Ei nu! Nu şi asta!

Păi da!'Trebuie să fiu pe linie

În ce zi? Care a fost în reali-tate borna marcînd plecarea?

31

Adică întrevederea aceea cu Gruzcik de la care m-am obiş-nuit să socotesc, ca romanii ab urbe condita?... Sau nusînt eu însumi un tip limitat întrucît cred în asemenea li-mite marcînd una şi alta? Să nu fie altceva decît rădăcini, fire, firicele care ajung pînă în adîncimi neştiute, pînă în copilărie, pînă la eredităţi? Refuz să cred. Trebuie ca ta-bla de şah să aibă margini, ca şi banda de biliard...

Biroul lui Nadson, dar nu seamănă deloc cu ce are să fie douăzeci de ani mai tîrziu. Acum e încă vizuina lui Gruz-cik. Afumat, dezgustător, murdar, cum e viaţa însăşi.

O masă de lemn, cojită, pătată, susţinînd ca un soclu o adunătură de hîrţoage aruncate în teancuri, printre care li-căreşte un pahar, gîtul unei sticle, o scrumieră plină, peste care tronează, ca un presse-papier ce te duce cu gîndul de-parte, o vînă de bou.

O jumătate de duzină de scaune; dar nici unul liber. Dosare cu şireturile desfăcute s-au adunat vrafuri pe fieca-re, într-un colţ, direct pe duşumea, o maşină de scris, prăfuită toată, şi o sticlă de care nu a avut timp să se atin -gă praful.

În spatele mesei, care-i ajunge doar pînă la coapse, se află comandantul Gruzcik, fost muncitor turnător. E în cămaşă cu mînecile suflecate, descheiată pînă jos şi desco-

32

Struţocămila

perind un tatuaj alegoric care-i ocupă pieptul de la un sîn la altul. Îşi ţine coatele ridicate şi depărtate de trup. Are un surîs de uriaş cumsecade, dînd expresivitate dinţilor galbe-ni şi negri.

- Uită-te şi pe tine, băiete. Ce vrei? Aha! Eu te-amchemat. Just. Găseşte-ţi o bucată de scaun şi pune-te pe el.

Grigori nu schiţează nici o mişcare. E tînăr, fără barbă, cu trăsăturile brutale, cu tenul trandafiriu, uşor aprins la faţă. E într-o poziţie intermediară, între pe loc repaus şi drepţi, cu mîinile bălăngănindu-i-se, deopotrivă încurcat şi insolent. S-a întors tocmai din zonele eliberate, unde i-a vînat pe colaboraţionişti. Înainte, fusese pe front; îşi risca viaţa în fiecare zi; a ucis şi el din gros şi, cînd îi lipseau cartuşele, îi dădea cu baioneta; de aici îi vine o mare sigu-ranţă de sine şi de trupul său.

Mai sînt alţi doi bărbaţi în birou, nişte subalterni. Gruzcik se poartă cu dispreţul greoi al omului de nimic care s-a ajuns.

- Voi, aceştia, ia ieşiţi voi doi pînă afară niţel, să vedeţi dacă nu daţi de mine şi pe-acolo. Eu am de vorbit cudomnul.

Ei salută, ies. Gruzcik îl cheamă îndărăt pe unul din ei.- Artemie, tu chiar n-ai nimic de făcut?'- Nimic, dom' şef.- Du-te atunci şi mai lucrează-l la mutră pe ăla de ieri.

Ca să-l punem în situaţie pentru diseară. Vezi cum îl aran-jezi. Trebuie să mai fie în stare să mai şi vorbească. S-aînţeles?

Artemie iese. Gruzcik îi surîde blînd lui Grigori, mîn-gîindu-şi falangele degetelor.

33

Vladimir Volkoff

- Şi cînd te gîndeşti că eu am totuşi un pumn în staresă dărîme un bou. Dar mi l-am zdrelit pe porcul ăsta. Ăştiaau pielea tare, băiete, ascultă ce-ţi spun eu; da' tot îi aran-jăm noi pînă la urmă. Ce voiam să-ţi spun?

Încet, cu coatele mereu depărtate de trup, îşi aprinde o ţigară. Lui Grigori nu-i oferă. Îşi ţine ochii coborîţi peste flăcăruia galbenă. Grigori ştie că, într-o clipă, are să şi-i ridice, şi va slobozi o întrebare, aşa, ca un glont. E tehnică bine cunoscută. Dar ce întrebare anume? Grigori îşi com-pune de pe acum o faţă insolentă, se gîndeşte cum să-şi facă impasibili muşchii pleoapelor, ăştia te trădează. Gruz-cik îşi scutură chibritul, îl aruncă pe jos, aspiră o gură de fum, cu fruntea tot în jos. Şi, deodată, îşi înalţă capul şi ochii lui albaştri strălucitori muşcă din faţa deja pregătită a lui Grigori.

- Hai, nu mai face pe tîmpitu'. Eşti băiat de ciocoi,nu?

Grigori nu se aştepta la asta. Fiii de nobili n-au dreptul să-şi continue studiile şi nici să intre în armată ca ofiţeri, nici să ocupe nici un fel de post de conducere. Pînă acum s-a descurcat şi el pe furiş, trişînd cînd era vorba de ori-gine socială. Însă ăştia i-au dat de urmă. Şovăie. Îl priveşte pe Gruzcik în albul ochilor. Gruzcik fumează; îi ies valuri de fum pe nările depărtate. Grigori nu ţine la viaţă, dar la cariera lui, da. Ar putea să se eschiveze: adică, ce ştiu eu? În primul rînd, cînd m-am născut eu, nu mai existau nobili. Şi-ai mei nici nu erau boieri, cel mult chiaburi. Ştie că Gruzcik l-ar dispreţui pentru aşa ceva. Răspunde cu glasul înăbuşit:

-Da .

34

Struţocămila

Gruzcik nu surîde. Ar fi putut s-o facă totuşi, ca să-1 mai uşureze pe tovarăşul ăsta tînăr. În loc de aşa ceva, mai aspiră a dată tare.

- Bine, zice. Dacă vrei condoleanţe de la mine, le ai.Asta zic şi eu o ghiulea s-o tragi după tine, legată de pi-cior, cu strămoşii şi aşa mai departe. Numai că noi, aicea,pe noi ne lasă rece. Aş spune chiar că... Dar să lăsăm asta.Te-am luat la bani mărunţi, şi pe faţă şi pe dos; restul nune mai interesează.

- Eu îi urăsc pe ăştia nobili, spune Grigori impulsiv (oclipă uită de mecanismele lui de apărare).

Gruzcik pare deodată interesat:- Pentru ce?- Dacă ai pus mîna pe putere, ţii cît poţi de tare de ea.Acum, într-adevăr, Gruzcik surîde patern.- Bine, bine, fiule. Ai reflexe bune. Într-un fel, are să

îţi fie mai uşor. Cel puţin, n-ai să te-mpotmoleşti în idea-lismul ăsta burghez. Deci, uite ce e. Ai făcut războiulonorabil. Sperai poate c-am spus "strălucit"? Nu. Alţii aufăcut mai mult şi mai bine. Eu zic, onorabil. Ai fost volun-tar la munca de lămurire. Stagii, sarcini, mă rog, tot cevrei. Pe scurt, noi, la firma mamă, ne-am gîndit să te recu-perăm. Am tot stat să ne mai gîndim şi pe urmă am dat îndosarul tău peste ceva anume, raportat de unul din tovară-şii tăi. Părintele Grigori, îţi spune ceva asta?

- Au fost atîţia...- Nu mai face pe blazatul. Popa Grigori ăsta era un

nenorocit de popă de ţară, căruia nimeni nici nu s-ar figîndit să-i pună ceva în cîrcă şi căruia i-a luat barba focaşa deodată, într-o seară, pe lîngă...

35

Vladimir Volkoff

Grigori îşi aduce aminte foarte bine de omonimul ăsta al lui: un omuleţ durduliu, gol puşcă şi cu o barbă lungă unsuroasă care ardea de mama focului, el însuşi aşezat jos de tot, peste picioarele unui scaun răsturnat. Mirosul de carne pîrlită. Cutele de piele gălbuie peste pîntecul gol. Prima dată în viaţa lui cînd Grigori vedea un preot în pielea goală.

- Voiam şi eu să mă conving că un popă e şi el un omca oricare altul. N-avea nici un fel de mădular sacerdotal.Şi o barbă adevărată; care ardea şi ea dacă-i dădeai foc...

Cu glas tare, explică:- Eu îi urăsc pe popi.- Asta ne-am spus-o şi noi, zice Gruzcik ca un fel de

observaţie amabilă. Pentru că, nu-i aşa, n-aveai nici unmotiv personal să te ţii de el, şi el scuipase deja tot cetrebuie fără să se lase rugat. Ştiai?

-...Ştiam.Grigori are privirea în gol; se gîndeşte, în fond ce-o fi

el, se gîndeşte că de fapt nici nu se cunoaşte pe sine însuşi. Gruzcik interpretează greşit:

- Nu mai lua aerul ăsta de nenorocit. Ai cumva vreodurere de burtă? Atunci, fruntea sus, şi privirea deschisă!Nu ne luăm noi de tine acuma pentru c-ai prăjit un popă.Să recunoaştem totuşi că în condiţii normale, nu facem aşaceva. Dar fiecare-şi descarcă şi el nervii cum poate. Unulcu vodca aia de 70, altul cu fetiţele. Tu, eşti cu popii lafrigare. Aici, la serviciu, ţi se cere doar să dai randamentRestul...

Acuma, douăzeci de ani mai tîrziu, Grigori începe să-şi pună întrebări. Întreabă chipul porcin, descusut parcă pe la

36

Struţocămila

încheieturi, formidabil în fond, al lui Gnizcik, aşa cum i-a rămas de atunci în amintire.

- Gruzcik, adică tu minţeai pe atunci? Poate că-ţi spu-neai pe atunci că ura asta a mea faţă de popi era cevaanormal, că n-am să fiu în stare să ajung niciodată unagent adevărat, că trebuia să vă folosiţi de mine doar înlimitele însuşirilor mele? Poate că încă de pe atunci mă şicondamnaseşi la Institutul ăsta de ateism?

Gruzcik:- Aşa că, uite, fiule. Cum e limpede că eşti animat de

cele mai bune sentimente în ce priveşte Biserica noastrăapostolică, m-am gîndit că ai fi tocmai bun să ţii tu rolulprincipal într-un spectacol de binefacere pe care am euintenţia să-l aranjez pe aici, pe undeva, în raion. Nu staidracului o dată? Aruncă hîrţoagele alea pe jos. Se descurcănenorociţii ăştia de scribălăi cu ele. Nu te uita la mine.Mie îmi place să mă plimb.

Grigori pune un dosar pe duşumea, se aşează, îl urmă-reşte din ochi pe comandant cum îşi plimbă de colo pînă colo prin cameră silueta impunătoare.

- Văd eu, măi băiatule, că n-ai aerul că te-ai excitat,dar trebuie şi tu să înţelegi...

Gruzcik explică. De ce se luptă comuniştii? Doar nu ca să impună punerea în comun la un loc a mijloacelor de producţie, ca să modifice programul de lucru, doar aşa din plăcerea de a-i mai spinteca pe nişte burghezi mai scîrboşi.

- Chestiile astea, micule, nu merită osteneala să omoridouă milioane de oameni, nu-i aşa?

Scopul, scopul adevărat nu e nici de ordin social, nici economic, nici politic. Nu moare nimeni pentru economia planificată, pentru o societate fără clase, pentru un loc în

37

Vladimir Volkoff

comitetul de direcţie. Sau, cel mult, un idealist burghez face aşa ceva. Un om cu scaun la cap, nu.

- Popii au şi înţeles asta, chiar aşa, cu mintea lor su-cita. Popii sînt la curent.

În schimb, poţi foarte bine să omori şi să mori ca sa aduci o gamelă de apă unui camarad însetat, apă în pumni şi care ţi se scurge printre degete. Dar setea ce e ea în fond? Nu ţi-e sete după asigurările sociale, după vacanta pe litoral, după bilete de tren la tarif redus. Nu ţi-e sete niciodată decît de un singur lucru: să fii tu însuţi, tu adevărat, curat cum trebuie, proaspăt cum trebuie, hidratat cum trebuie. În largul tău după posibilităţile tale, singur tu contra tuturor. Se tot vorbeşte de alienare. Dar nu există decît o singură alienare adevărată, cea pe care omul o descoperă în sine însuşi: alienarea faţă de Dumnezeu. Creştinii au înţeles asta foarte bine. Ei ştiu foarte bine că, aşa exploatat, înfometat, vîrît la pîrnaie, bătut în cuie pe două scînduri, omul rămîne mai departe liber. Pentru că nici un fel de alienare exterioară nu contează. Una singură contează: sclavia iubirii, da-ul pe care sclavul i-l spune stăpînului; doar ăla care spune: "Facă-se voia Ta" este, la drept vorbind, un alienat.

- Noi, adică, comuniştii, noi ne batem pentru ca omulsă fie cu totul şi cu totul liber, adică dezvoltat pe cît posi-bil mai mult potrivit cu posibilităţile lui, cu alte cuvinte, pedeplin el însuşi. Nu există libertate fără plenitudine, fărăbelşug. Noi nu urmărim decît un singur obiectiv serios: să-lomorîm pe Dumnezeu. Individul ăla, Dostoievski, prevă-zuse de fapt toată chestia. Tu habar n-aveai de toate astea,nu-i aşa?

Grigori ar putea să-i răspundă:

38

Struţocămila

"Eu presimţeam asta. De asta şi sînt de-ai voştri".Îi lasă lui Gruzcik satisfacţia puţin cam naivă să dezvă-

luie el o taină. Ofiţerul ăsta autodidact străbate acum ca-mera în toate direcţiile, o măsoară, o umple cu picioarele lui lungi nesfîrşite, cu fumul ţigării, cu mirosul lui puternic de fiară uşor alcoolică.

- Istoria asta a noastră, toată, a fost povestită de ungrec, închipuie-ţi. Nu mai ştiu cum îi zicea. Dar era untrădător. Şi totul se termina prost, undeva în Caucaz, cu unvultur care-i tot halea ficatul lui de comunist. Numai cănoi, bătrîne, noi o să schimbăm sfîrşitul. Happy-end. Deacord? Neron era un copil. El îşi închipuia că Dumnezeupoate fi răsturnat din afară. Aici n-a nimerit-o. Şi noi amîmpuşcat popii cu sutele. Şi ce-am făcut cu asta? Un epis-cop ţi-i face la loc, o mie de popi deodată. Noi am încercatsă-i lichidăm pe toţi episcopii, deodată, ca să rupem lanţul:aş! E o adevărată hidră, îţi spun. Mai rămîne mereu unul şidin el se fac doi, ca-n sciziparitate. Luptăm împotriva unorinfuzorii! Ce ne trebuia nouă e să intrăm în inima răului şisă-l tăiem de acolo. Mă înţelegi? Măi băiatule, tu ai fostales ca vîrf de atac.

Gruzcik îi vorbeşte despre toţi oamenii ăştia negri, tră-dători ai propriei lor stirpe, care adună aur şi rugăciuni şi smirnă şi tămîie pînă fac munţi mai înalţi decît lumea în-treagă, în faţa vidului cosmic.

- Spunem despre ei că sînt lubrici; lacomi, idioţi. Asta-ipropagandă. Dacă ar fi aşa, n-ar mai exista. În realitate, eisînt făcuţi din castitate, cad în extaz cînd e vorba de renun-ţare, au un fel de geniu. Geniu negru. Satan, Dumnezeu,totuna. Duşmanii omului. Mă înţelegi? Aşa că, uite. Sin-gurul lucru la care ţin ei, din care trăiesc ei, e credinţa.

39

Vladimir Volkoff

Trebuie să le frîngem credinţa. Dar ea nu se frînge. O facem să putrezească. Tu ai să fii agentul putreziciunii acesteia a credinţei. Grozav, nu? Dacă eu aş fi avut capul făcut pentru chestiile astea popeşti, aş fi fost eu în locul tău. Dar pe mine nimeni nu m-ar popi, prea semăn cu Stenka Razin. Ai să vezi: n-o să fie uşor deloc. Posturi, priveghiuri, prosternări. Au să-ţi înţepenească de tot genun-chii şi au să ţi se tulbure de tot privirile. Au să te spioneze, să te descoasă. Nici ei nu sînt nişte copii de cor, popii ăş-tia. Ai auzit de Inchiziţie? Au să-ţi tragă cu tirbuşonul din cap toate cele; trebuie să te ţii tare. Şi încă ceva: în socie-tatea asta a noastră curată, comunistă, tu ai să fii anacro-nismul, sperietoarea, cioara. Ai să înghiţi multe. Şi are să trebuiască să accepţi. Să-ntinzi şi obrazul celălalt.

Un fel de exaltare amară îl cuprinde pe Grigori. Nu asta e genul de sarcini pe care conta el: sînge, lovituri, de asta are el nevoie. Dar e măgulit totuşi de încrederea ce i se arată. Se simte încet, încet, roşind de mîndrie.

Un fior de violenţă stăpînită îi crispează degetele. Spune:

- V-aduc Biserica apostolică pe tavă, la cald.Gruzcik îl bate pe umăr.- Eşti pe linie. Sigur, contăm pe tine să înaintezi în

ierarhie. Nu-i vorba să rămîi popă de ţară. Cînd ai să fiiepiscop, vin şi eu la slujbă, aşa o dată, să-ţi sărut mîna. Sănu rîzi cînd dai ochii cu mine. Am să-ţi spun dacă ţii pre-dici care-ţi storc lacrimi.

- Episcop? întreabă Grigori. Dar pentru asta trebuie anide zile...

- Eu îţi dau douăzeci, fiule. Multe faci în douăzeci deani.

40

Struţocămila

Grigori se ridică pe jumătate de pe scaun.- Douăzeci de ani? Dar am să fiu om bătrîn... De aici

în douăzeci de ani, am să fiu un om de...Se gîndeşte: "îmi pierd viaţa".Gruzcik surîde, deodată mai matur decît pare; îşi lasă

pumnul, blînd, peste umărul tovarăşului mai tînăr.- Cînd ai să ajungi la vîrsta mea, Grigori, ai să afli şi

tu marele secret. Am să ţi-l spun de pe acuma, dar tot n-aisă-l înţelegi. Nu-ţi pierzi niciodată cu adevărat viaţa.

- Douăzeci de ani, repetă Grigori consternat. Şi timpde douăzeci de ani viaţa asta a mea n-are să merite oste-neala să mi-o trăiesc. Toată vremea asta am să postesc, sămă rog, să predic, n-am să...

Se întrerupe, cuprins de un fel de pudoare, cum o simt numai cei violenţi, şi care-l împiedică să continue. Se gîndeşte: "ce dracu'. Fără femei?" îi vine să plîngă.

Gruzcik, deodată sever, spune:- Nu există decît un singur lucru care merită osteneală.

Ar trebui să ştii asta, dumneata, Domnule. Să slujeşti.Grigori ştie bine că nu la calitatea lui de ofiţer se re-

feră Gruzcik, ci la familia sa care, de secole, a slujit fără să obosească. Numai că ei aveau femei, cîte ar fi vrut, să iubească. Ar vrea să refuze. Ştie că o sarcină nu se refuză, în orice caz, nu fără pedeapsă.

Timp de două ore Gruzcik îi dă ordine, prevede evo-luţiile, precizează legăturile, transmiterea corespondenţei, îl avertizează împotriva oboselii, vanităţii, "cei doi mari duşmani ai serviciului", fără să uite nici o clipă să-i hră-nească febra asta glorioasă cu care se porneşte la îndeplini-rea unei sarcini.

41

Vladimir Volkoff

- Ai să-ţi faci un fişier. Ai să încerci să obţii cît mai des să ţi se schimbe parohia. Ai să faci dosare cu orice pioşenie din astea ale lor pe care ai s-o vezi. Ai să le cîş-tigi încrederea şefilor. Şi pe urmă, într-o bună zi, peste douăzeci de ani, marea socoteală. Îi spînzurăm pe toţi cu capu-n jos, de clopotniţe. Dar va trebui ca oamenii de bine să rîdă. N-avem nevoie de martiri. Clovni demascaţi. Clar?

...totul a început în ziua în care, reîntors din războiul în timpul căruia fusesem mar-torul unor acte de atrocitate care nici nu se pot descrie, săvîrşite de fascişti, am că-zut în mîinile unui bătrîn fa-natizat care m-a făcut să-mi strălucească în ochi posibi-litatea unei lumi a bunătăţii, a dreptăţii, a înţelegerii în-tre oameni, pe care, zicea el, s-o construim noi, urmîndu-l pe Iisus.

Am să-mi exprim gîndul cu cît mai multă precizie, spunînd că omul acela a abuzat de încrederea mea.

Nu eram minor, dacă e vorba de vîrstă, dar oricum eram, în ceea ce priveşte maturitatea intelectuală. Dacă omul acela ar trăi as-

42

Struţocămila

tăzi, l-as pune sub urmărire pentru pervertirea tinerilor.

Dragă tovarăşe, omul aces-ta mi-a stîrpit sufletul cu loviturile lui de secure, a săpat în mine un canal care să devieze cursul firii mele adevărate şi am intrat la se-

Asta mi se pare cam prea de tot. Adică Dobermann are să înţeleagă aşa ceva? Mda, ce mai! Doamne. Gruzcik chiar că mi-a vorbit despre el, încă din prima zi mi-a spus:

- Dacă nu l-am răstignitpe Iisus Hristos, l-am fi avutacuma. Şi încă:

- Tu trebuie acum săîndrepţi gafa lui Pilat ăla.

Încă:- Iisus ăsta ne-a făcut

to-tuşi să mergem înainte. Fărăel, n-ar fi fost nici comu-nismul. Am fi rămas să neînchinăm la nişte cioturi delemn. Îţi spun eu: el e singu-rul primejdios. Are să tre-buiască să-l faci ridicol. Darîţi atrag atenţia: e un adver-sar serios. Se lasă moale, as-ta e şiretenia lui.

43

Vladimir Volkoff

minor într-o stare de spirit foarte aproape, în ce priveşte exaltarea lăuntrică, de cea a unui tinăr care intră în Partid.

Seminarul...Un drum desfundat, mărginit de tufişuri prost tăiate, de

cîţiva copaci slăbănogi, înfriguraţi parcă. Mai jos - trebuie să cobori pe un drumeag de pietriş - un agregat de con-strucţii pe jumătate intrate în pămînt, strînse în jurul unor cupole ca cepele, aurite, cu cruci strîmbate, cu titinele desprinse. Tăcere.

La fiecare pas se rostogoleşte cîte o pietricică, fiecare pietricică se izbeşte de celelalte cu zgomot mat. Departe, lătrături de cîini.

Poarta. Într-o rină, boltită, umilă, sub o icoană care nu se vede bine, în faţa căreia o candelă sfioasă pîlpîie roşiati -că în amurg.

Sfios şi el, Grigori bate în poartă. Nu trebuie să se mai prefacă încurcat. Niciodată nu s-a simţit atît de pus în încurcătură de cînd se ştie. Ceva în el îi spune că primul preot pe care are să-1 întîlnească aici are să-i ghicească secretul.

- Piei, Satană!Aşteaptă. Poarta de lemn, cu pete de mucegai, cuiele ei

asimetrice. Broasca în lucrătură veche, seamănă cu un chip bubos şi dezaprobator. Cand Grigori era copil mic, maică-sa îi arăta deseori la biserică icoane cu Chipul Sfînt pe o pînză cîrpită; era exact faţa aceasta.

44

Struţocămila

Poarta se deschide. In prag, mai jos decît el, un tînăr în sutană, surprins. E vizibil că se întreabă dacă n-ar fi mai bine să-i trîntească poarta în faţă acestui nechemat.

- Ce se spune în cazuri din astea? ''A coborît harulasupra mea"? "Nu vreţi o oaie rătăcită în mijlocul vostru"?Sau '"E de lucru aici la voi"?

Grigori nu ştie.Celălalt îl priveşte, buzele li se mişcă amîndurora,

tăcute. Deasupra lor, candela roşie şi sfioasă se leagănă abia vizibil. Grigori în atitudinea fiului risipitor şi celălalt în cea uşor uimită a Fecioarei la Buna Vestire.

Mîna sa, frumoasă şi grea, menţine poarta deschisă. Grigori ar vrea să-i spună:

- Iertaţi-mă, am greşit.Şi să plece.Dar Gruzcik l-ar găsi şi în gaură de şarpe.Dintr-o dată, poate din cauza aerului atent al portaru-

lui, care e mai puţin atent să-l priveasă pe străin cît să asculte cu încordare un glas lăuntric, Grigori îşi dă seama că o muzică se aude din fundul mînăstirii ajungînd pînă la ei; o recunoaşte. Îi e dureros înscrisă în amintire, încă din copilărie. Un cor de voci bărbăteşti, grosolane şi nobile. Un cîntec bătrîn de o mie de ani, ştiut de o mie de ani, urît împreună cu tot restul. Muzica lor.

- Maică-mea mi-l cînta şi mie cînd eram doar atîtica.Pe loc, ar vrea să-i jignească pe ăştia, să le facă ceva

rău. Ar vrea să-i izbească acuma cu pumnul în faţa impasibilă a portarului care-i răspunde:

- E modul al cincilea. Vrei ceva, om bun?- Să-l văd pe şef.- Pe...

45

Vladimir Volkoff

- Pe cel care comandă aici.Portarul caută pe înfăţişarea lui Grigori, pe hainele

sale, în ochii lui, un însemn al puterii. Nu găseşte. Atunciîntreabă:

- Şi dumneata vii să ne faci mizerii?- De ce mă întrebi asta? spune Grigori pălind.- Ca să ştiu, spune celălalt.Şi explică:- Dacă ne aduci alte necazuri, nu ne mai culcăm la

noapte. Ne rugăm.Sarcasmele i se îngrămădesc pe buze lui Grigori care

spune, doar, spăşit:- Eu nu vin să vă aduc necazuri, ci să le împart pe ale

voastre cu voi, dacă voi mă vreţi. Du-mă la superiorulvostru.

Străbat curţile părăsite. Ici colo un copac. Peste totobloane trase, uşi sparte, ziduri prăbuşite, fresce şterse.Dezolare. Şi cîntecele, cînd mai depărtate, cînd mai apro- piate, după cum se întorc ei prin labirinturile curţilor interioare. Cantece grave, greoaie, naive în expresie, sublime în ,desenul lor. Vin direct din veacul al doisprezecelea, se gîn- deşte Grigori. Într-o clipă, revede întreaga istorie a ţării sale şi, de la un capăt la altul, acelaşi cîntec psalmodiat deglasuri bărbăteşti, cu o seninătate stupidă care se înalţăpentru a-i fermeca auzul Domnului. Cuvintele arhaice îlfac să i se strîngă inima; i se pare că se deschide deopotri-vă frumuseţii şi amintirii. Se grăbeşte să ia notă de aceastăsensibilitate pe care nu şi-o cunoştea.

- Muzica asta e frumoasă din raţiuni pe care eu nu le cunosc, dar de care ştiinţa modernă dă seamă fără greutate. Lungimi de undă, lucruri de felul acesta. Pe de altă parte,

46

Struţocămila

mama şi popii ăia răzbat cu balivernele lor în care eu cre-deam din toate puterile; s-ar zice că-mi apar în faţă iarăşi ca vii, cînd aud cîntecul ăsta. Nici aici nu e nimic scanda-los. Asta se cheamă asociaţie de idei. Va trebui să fiu atent. Am să am aceleaşi emoţii cînd am să simt mirosul de tămîie, gustul vinului de împărtăşanie, aşa, cald. Ce mutră are să facă corbul care o să mă primească? N-are nici o importanţă. Toţi popii seamănă între ei. E un sex special; nu sînt chiar bărbaţi, pentru că poartă fustă, nici chiar femei, pentru că au barbă.

Urmarea i s-a şters din amintire. Îşi aduce aminte doar că a aşteptat mult, într-o cămăruţă cu podeaua bine spălată, căutînd, ca să se mai distreze, să deosebească diferitele mirosuri de săpun, de smirnă şi de frunze. Fereastra era deschisă. Un copac crescuse chiar în faţă şi îşi tremura frunzele în briza serii. În afară de foşnetul frunzişului, cîntecele se înălţau mereu, la fel de monotone, cu cîte o notă falsă din cînd în cînd.

Pe urmă au venit popii. N-au simţit nimic, fireşte. Au pus nişte întrebări vagi. N-au spus: "Piei, Satană"! Dar nici n-au primit candidatura lui Grigori cu entuziasmul de care ar fi trebuit să dea dovadă.

- O vocaţie merită totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea să conteste asta? Dar, fireşte, nimic nu e mai de regretat decît o vocaţie greşit interpretată. Trecem în clipa aceasta printr-o criză naţională, cum n-am mai cunos-cut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetăţene, să fi fost foarte emoţionat, cum să-ţi spun, în sensul colecti-vităţii întregi, şi poate ţi-ai orientat pur şi simplu emoţia asta în sens religios, ceea ce este lăudabil în sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur că e vorba de o chemare care să

47

Vladimir Volkoff

te privească pe dumneata personal. Fireşte, o să ne stradu-im să descurcăm firele aici, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Tipii ăştia în sutane vorbeau ca la facultate. Grigori s-ar fi aşteptat la ceva mai multă însufleţire, la culoare locală.

Atîta întuneric, aîîtea pasiuni şi atîta duplicitate ar fi trebuit să-mi deschidă ochii. Însă eu am fost victi-ma a ceea ce credeam că ar fi ceva ştiinţific, fervoare, iubire. Dumneavoastră aţi spus-o de o sută de ori: oa-menii aceştia nu seamănă deloc cu caricaturile groso-lane pe care ni le arată propaganda anti-religioasă, sclerozată, a administraţiei. Ei ştiu cum să cucerească o inteligenţă fără apărare şi cum să-i picure acolo otrava lor adormitoare. M-am dă-ruit lor.

Nimic mai fals, fireşte. Nu m-am dat niciodată pe mîna lor. Cu cît îi găseam mai sfinţi, cu atît îi uram mai mult. Şi nu era nimic ador-mitor în otrava lor: dimpotri-vă, era un stimulent excelent.

48

Struţocămila

Trei preoţi la seminar. În amintirea lui Grigori ei alcă-tuiau o icoană triplă, inexpresivă, alungită, evocîndu-i pe cei trei vizitatori ai lui Avraam. Trinitate răufăcătoare, aurită, neagră. Aplecaţi peste viaţa lui, de acolo de sus, din iconostas, îndrumînd-o cu mîinile lor înţepenite, cu un fel de incantaţie tăcută.

Insensibili, nişte mumii. Morţi sau vii, n-avea nici o importanţă. Cutele sutanelor lor, ca şi ale patrafirelor, aveau totdeauna ceva hieratic, fără voia lor. Asta e credin-ţa. Tenul bolnăvicios şi ochii larg deschişi, dar înăuntru.

Deci, trei preoţi.Primul, cel mai bătrîn, părintele Mitrofan, o umbră mai

limpede, trup imponderabil, voce imaterială. Descărnat de vîrstă; curăţie şi vis hrănit în el de 80 de ani. Profesor de teologie. Demonolog iniţiat. Dăruit mai ales Măriei, despre care vorbeşte cu un freamăt plin de emoţie.

- Gîndeşte-te la ea, îl învăţa el, ca la o fetiţă evreică, oovreicuţă frumuşică, în vîrful piramidei omeneşti, oferindu-se tuturor suflărilor de vînt... Ce poate fi mai lipsit deapărare decît o fetiţă şi o evreică? Şi ce a produs umanita-tea mai desăvîrşit? Păzeşte-te, mai ales, să nu cazi în cap-cana papistaşă a Imaculatei Concepţiuni. Dumnezeu ni l-adat pe Iisus, nu Măria. Asta au făcut-o oamenii, cum facestridia perla, ca să i-o ofere Domnului.

Al doilea, rectorul seminarului, părintele Nichifor, profesor de greacă. Brunet, uleios, onctuos; un preot cu untdelemn de măsline. În raporturi excelente cu autorităţile laice.

- Ei bine, tovarăşe comisar, ce mai aveţi să ne repro-şaţi de data asta? Încă un seminarist de al nostru care i-adat o bucăţică de pîine cu dulceaţă vreunui copil? Haide,

49

Vladimir Volkoff

să nu mai pierdem vremea cu asta. Nenorocitul ăsta habar n-are ce-i aia propagandă religioasă şi nici nu se gîndea că risca să convertească un mic suflet comunist. Şi nici micul suflet comunist nu ştia. Dumneavoastră, eu nu am să vă ofer pîine cu dulceaţă, poate... un păhărel de vodcă de coa-căze?... Dumneavoastră cel puţin n-o să spuneţi că am vrut să vă convertesc! Dumneavoastră cunoaşteţi punctul meu de vedere, fiecare cu munca lui. Dumneavoastră îi faceţi pe comunişti. Eu îi fac pe creştini. Într-o zi, credeţi-mă, ne vom regăsi laolaltă pe cale de-a face din ăştia nişte comunişti creştini. Nimeni nu e mai ataşat de structura dumneavoas-tră socială decît noi, ăştia în sutană. Tabula rasa. În fond, ştiţi foarte bine că Iisus Hristos este primul socialist din istorie! Ar fi fost frumos să-L fi văzut cum le răsturna tara-bele capitaliştilor! Decît, că există totuşi nişte practici ca-re... În sfîrşit: avem nevoie de dumneavoastră şi pe lumea asta, dar e o chestie de vreo douăzeci de ani. În schimb, dacă credinţa nu mă înşeală, şi dacă acolo sus, dumnea-voastră şi cu mine o să găsim un judecător - ha, ha, tova-răşe comisar, şi în cer totul se face cu relaţii, decît că e pentru veşnicie... Mai luaţi un păhărel.

În spatele ochelarilor cu ramă de sîrmă, ochii i se rostogolesc ca nişte măsline negre. Barba, părul: argint lucitor. Surîs de grec, vrăjitoresc şi perfid. Pe urmă, trei zile are să ţină post, ca să răscumpere vodca. A avut şi el plăcere? Fariseu.

Al treilea, cel mai tînăr, părintele Mihail, profesor de liturgică. Faţă plată, palidă, osoasă, în formă de romb. Ochii decoloraţi, ieşiţi din orbite, la nivelul frunţii. Gura strîmbată, băloasă, stăpînindu-şi cu greu invectivele. Stăpî-nindu-şi-le rareori, de altfel.

50

Struţocămila

- Jugul comunist este răscumpărarea Inchiziţiei. Toate bisericile sînt solidare. Da, vă spun, eu mă simt solidar cu papistaşii. În secolul acesta noi răscumpărăm rugurile pe care le-au aprins ei în secolele celelalte. Cu cît răscumpă-răm mai total, cu atît mai curînd are să strălucească curcu-beul. Să fim sinceri, pentru un creştin, lucrul cel mai de preţ e martiriul. E frumos să deschidem în fiecare dumi-nică robinetul acesta nesecat al sîngelui lui Hristos; şi dacă l-am lăsa să curgă puţin şi pe al nostru?

Are glas de tenor, strident şi violent. Proferează invo-caţiile obişnuite ca pe nişte urlete de suferinţă. Liturghia, ai zice că o naşte de fiecare dată. Şi, în acelaşi timp, leagănă cădelniţa ca pe o armă!

Si încă, nu oamenii aceia de aur negru contau cel mai mult! Nu puteţi nega, to-varăşe Dobermann, efectul insidios si senzual de-a dreptul, al unei săli înguste şi înalte, cu pereţii plini de tablouri şi foşnind de pra-puri, întunecată, goală, tă-cută, abia străbătută de lu-mînări ici colo; asta te pă-trunde, ca să zicem aşa, prin toţi porii, prin toate simţuri-le. Ţi se umplu ochii de um-bre şi de lumini alternînd evlavios ca şi de licărirea mată a aurăriilor; urechile.

51

Vladimir Volkoff

îţi aud cîntece monotone, cuvinte rituale sau o tăcere în care şuşotesc preoţii de ieri, de acum o mie de ani, de mîine poate; nările-ţi sînt gîdilate de mireasma fadă, umilă, austeră de tămîie rece; în mîini, ritul îţi vîră o luminare netedă şi moale; pe limbă îţi stăruie aminti-rea pîinii şi vinului. Eşti împresurat, eşti invadat.

Grigori se opreşte din scris; îşi sprijină bărbia în pal-mă; degetele îi resfiră barba. Capela, da, era într-adevăr impresionantă.

Făcută pentru o mie de persoane, de altfel asimetrică şi cu colţuri şi unghere peste tot, stîlpi de susţinere la întîm-plare pe unde se curba plafonul, pictată în stilul inexpresiv şi sacral al epocilor de altă dată, încărcată pînă peste cap cu mici icoane de aur şi de argint, însufleţindu-se şi de prezenţa cîtorva icoane în picioare, şi ele de aur, de can-dele mari roşii şi albăstrii, legănate în faţa lor de lanţuri, cu o podea nesigură, cu pante şi rigole, cînd din lemn, cînd din cărămizi, iluminată de pete de culoare căzînd din rarele vitralii încă neatinse, de altfel aproape fără ferestre, aproa-pe ermetic retrasă, semăna capela asta cu o lume vrăjită şi închisă, în care toate relaţiile sînt altele, în care legile sociale, fizice şi matematice nu mai aveau trecere, în care fantomele domneau după bunul lor plac asupra unor supuşi modelaţi după chipul şi asemănarea lor.

52

Struţocămila

Grigori revede cele şapte feţe palide ale celor şapte seminarişti, singurii supuşi ai acestui regat pustiu, ridicate spre Hristoşii răstigniţi şi ridicaţi în slavă, spre sfinţi ne-mişcaţi şi sfinţii înaintind, cu ochii arzători, cu obrajii supţi, cu buzele fără sînge oferite ochilor, obrajilor, gurilor cele care guvernează, mîini de ragăciune imitînd mîinile împreunate în rugăciune - răsfrîngeri. Şi se mai spune că sînt stigmate! Oricînd, seminariştii ăştia şapte ar fi putut fi luaţi şi puşi pe perete, acoperiţi cu vopsele de aur, şi dom-nii aceştia sfinţi din iconostas ar fi putut fi luaţi de acolo şi puşi în viaţă: n-ar fi fost nici un fel de deosebire, de schimbare.

"Dar eu? se gîndeşte Grigori. Adică, faţa mea nu e altfel? Cum se face că nimeni, niciodată, n-a spus: omul ăsta e altceva? N-are rost să-i explic lui Dobermann, poate că, pentru el eu nu eram decît unul ca atîţia alţii. Dar cu adevărat, ce eram eu? Un comedian machiat?".

"Poate, îşi răspunde acuma lui însuşi, fără prea multă convingere. Un cabotin machiat pe dinăuntru, de posturi, oboseala mătăniilor, de versetele astea repetate pe dinafară şi de cîntecele mormăite. E la fel de uşor să simulezi rugă-ciunea cum îi e femeii să se prefacă oricînd că simte plăce-re. Pentru că, fără îndoială, atît una cît şi cealaltă nu sînt niciodată chiar prefăcute cu totul. Ritmuri, incantaţii, repe-tarea la nesfîrşit a chemărilor. Mi s-a întîmplat şi mie să strig: "Ai milă, Doamne!", spontan şi totuşi fără să am cre-dinţă. Dialectica spune că schimbarea cantitativă e treptată; la un anumit moment se preface în salt calitativ. Asta e adevărat şi pentru litania religioasă. Din spirala litaniilor se naşte hipnoza. Nu, nu mă deosebeam deloc de ei. Simţeam

53

exact acelaşi lucru ca şi cei de acolo, numai că, pentru mine, extazul acesta sfînt al meu nu era decît un truc".

Şapte sutane îngenunchiate. Şapte sutane sumecîndu-se. Şapte sutane bătînd mătănii. Şapte frunţi de seminarişti izbind pămîntul; şapte spinări de seminarişti ridicîndu-se spre plafon într-un gest de adoraţie derizorie. Şapte voci, la început disonante, cu consoanele încălecîndu-se unele peste altele, pe urmă găsindu-şi acordurile lăuntrice, contrapunc-tul în notele fiecăruia pentru a-şi cînta propria ploconire. Muzică a sclaviei. Rugăciunea Domnească. Implorare. Să te lipseşti de pămînt, să te întinzi pe el, să te cufunzi în pămînt, să intri în el, să te porţi cu pămîntul precum cu o fiinţă iubită, pentru că el e cel care te eliberează de orgo-liu, de însuşi sentimentul propriei personalităţi, deci el e cel care te apropie de Dumnezeu.

- Harul, urla părintele Mihail, bătînd din picior, harul e aici în scîndurile astea, în bucăţile astea de scîndură, în dîrele astea de ciment. E mai mult har în duşumeaua asta călcată în picioare decît în toate splendorile iconostasului! Iubiţi pămîntul acesta aspru, pămîntul acesta rece. Trupul vostru să-i poarte urmele. Mîinile voastre să se acopere de plăgi, pe frunte să vă iasă de la el cucuie, să vi se jupoaie genunchii! Gimnastul are nevoie şi el de o bară fixă să-şi practice sportul; voi, pentru vocaţia voastră aveţi nevoie de pămînt.

Eram, se gîndeşte acum Grigori, cu adevărat unul din ei. Cine ştie? Poate şi Pahomie şi Vsevolod erau ca şi mine, siguri în adîncul inimii lor că Dumnezeu nu există. În realitate, noi nu lucram pentru Dumnezeu ci pentru noi doar. Eram traşi pe sfoară. Ni se spunea: "Într-o zi, cînd o să vă luaţi diploma şi vi se va da binecuvîntarea, o să fiţi şi

54

Strutocamila

voi aleşi să lucraţi pentru Domnul. Acum, fără orgolii. For-maţi-vă pe voi înşivă urmîndu-l pe Hristos, fără să vă aş-teptaţi la rezultate pozitive. Grăuntele încolţeşte sub pămînt. Să nu doriţi ca el să răsară înainte de a-i fi venit vremea. Sarcina voastră acuma este să încercaţi să intraţi iarăşi sub pămînt, ca să încolţiţi, şi apoi să ieşiţi la lumină".

- Şi atunci, ce deosebire mai e între el şi mine? Şi eu eram un agent în misiune şi duceam o viaţă de larvă cu speranţa că am să dau roade odată.

Unul dintre ei? să vedem... Nu aprecierea superiorilor, ci cea a colegilor te integrează. Şefii şi sfinţii de pe pereţi vedeau cum se ridică şi se pleacă în faţa lor, în jurul lor, la picioarele lor, şapte feţe emaciate şi asemănătoare, însă aceşti semeni atît de asemenea lui Grigori, cei care învăţau din aceeaşi Biblie cu colţurile filelor întoarse, care mîncau la aceeaşi masă cu el, care îl atingeau, alături, la aceleaşi ligheane de tinichea ce le slujeau drept chiuvetă, nu simţi-seră aceştia la el mirosul oii rătăcite?

Părintele Grigori surîdea, fericit şi rău, mîndru de virtuozitatea pe care o avea în continuare după mai bine de douăzeci de ani. Ceea ce mieluşeii aceia simţiseră la el era, dimpotrivă, lupul pocăit, fiara mîndră care-şi lasă ghearele să se tocească de renunţarea emoţionantă, atît de potrivită diletantismului de martir. I se spunea: "- Tu, ofiţerule...". Sau: "tu în viaţa laică o duceai bine, noi nu-l aveam decît pe Domnul". Se temeau de izbucnirile lui, de mînia lui, chiar cînd rămînea prietenească, nu aveau încredere în umilinţa lui dulceagă, de împrumut. I se spunea: "Călugărul cu pumnul tare" sau "chiaburul în sutană". Găseau că nu are şira spinării îndeajuns de maleabilă. Dar nimeni nu-şi închipuia că ar fi putut fi un taler cu două feţe.

55

Ce plăcere echivocă şi subtilă să evoce acum prima seară cînd sosise în mijlocul lor!

Trapeza, unde odinioară mai bine de o sută de călugări luau parte la cină, de fiecare seară. O masă lungă de lemn, spălată, frecată, Şase seminarişti care nu ocupau decît un capăt al mesei acesteia mari, strînşi într-un colţ al sălii peste care se lăsa înserarea. Ferestre înalte, deschise spre un cer încă luminos, pe care se profilau crengile mesteacă-nului şi păsările în goana lor prin aerul serii. În faţa celor şase seminarişti, şase castroane de lemn, pline de terci.

Şi iată că se deschide uşa şi intră noul venit, îmbrăcat într-o sutană neagră care-i cade pînă la pămînt; în mînă ţine cel de-al şaptelea castron, gol. Se opreşte în prag. Nu îndrăzneşte să străbată sala, să se ducă pînă acolo, să se aşeze la masa aceasta unde nu-şi are locul lui şi unde ter-ciul a fost împărţit. Doi preoţi îl împing inainte. Înaintează între ei ca între doi îngeri sau doi jandarmi. Îi vine să se întoarcă pe călcîie şi să o ia la fugă. Însă părinţii Nichifor şi Mihail nu l-ar lăsa să fugă aşa. În felul lor seamănă cu Gruzcik.

Toţi trei străbat jumătate din sală, se opresc la mijloc. Cei şase seminarişti nu s-au ridicat în picioare dar nu se mai ating de terciul lor. Privesc, aşteaptă, plini de o neîn-credere fatalistă. Nichifor spune:

- Vă aduc un frate nou. Primiţi-1 în mijlocul vostru.Nu se clinteşte nimeni, nici Grigori, nici seminariştii.- El n-a avut noroc ca noi toţi, cei de aici, spune pă-

rintele Nichifor. De ani de zile nu s-a mai bucurat de învă-ţăturile Bisericii. Are să se străduiască să vă ajungă dinurmă în învăţătură, ca şi pe calea iubirii creştine. Ajutaţi-l.Se numeşte Grigori. Haide, Grigori.

56

Struţocămila

Şi atunci Grigori străbate jumătatea spaţiului care-l mai desparte de masă şi se opreşte iarăşi. Lucrul care-l neli-nişteşte este prezenţa acestora. El este ultimul şi e creştin; deci lui i se cuvine ultimul loc. Dar, pe de altă parte, îi dispreţuieşte pe ucenicii aceştia de popă; el e ofiţer într-o armată glorioasă. Ştie că merită locul de onoare. Îl merită şi pentru că nu e sincer, deci e cel mai inteligent. Primeşte să ocupe locul din urmă, cu condiţia ca toată lumea să ştie că el l-a ales. În acelaşi timp se învinovăţeşte:

- Locul pe care trebuie să-l ocupi e cel în care îţi vei îndeplini cel mai bine sarcina. Orgoliosul îi învaţă pe cei-lalţi rău. Ia ultimul loc: care o fi?

Nu ştie nici el. Aruncă, lasă să-i scape o privire peste umăr. Părintele Mihail îl priveşte nerăbdător, părintele Nichifor are un surîs unsuros, viclean.

Grigori s-a supărat. Merge acum cu paşi mari pînă la masă, îşi trece piciorul peste o bancă, se lasă să cadă ală-turi de unul dintre seminarişti. Nu ştie nici el ce loc a luat, dar cel puţin acum e aşezat. Colegii nu-i mai dau nici o atenţie; nu-i lasă din ochi pe superiorii lor care s-au oprit în picioare în mijlocul sălii.

Grigori îşi mai ţine în mînă strachina de lemn, lingura de lemn. Nu îndrăzneşte să aşeze strachina pe masă, asta ar însemna că-şi cere şi el terciul. Terciul s-a împărţit. Grigori îşi strînge strachina la piept. Că n-are să mănînce, nu-i pasă, dar nu vrea să pară ridicol. Ce n-ar da acum să fie la popota batalionului, unde ştie cum trebuie să se poarte?

Cei doi preoţi acolo, în sală, tac. Aşteaptă. În penum-bră, siluetele lor paralele, despărţite de spaţiul pe care-1 ocupase Grigori rămîn nemişcate.

Grigori simte că cineva i-a atins strachina. Cine-şi permite? E vecinul său, care i-o ia acum din mînă, surîzînd

57

şi privindu-l în ochi. Surîsul lui are un fel de sfială şi un alt fel de siguranţă în sine. După o scurtă ezitare, Grigori dă drumul castronului. Vecinul i-l aşează pe masă, fără să facă nici un zgomot, cu grijă, sub bărbia lui Grigori. Pe ur-mă îşi bagă cu grijă lingura în strachina lui, o scoate plină de terci şi transportă cu grijă lingura pînă la strachina lui Grigori, fără să lase să i se scurgă nici o singură picătură.

Atunci vecinul din partea cealaltă face să alunece strachina lui Grigori spre a lui. Cele două castronaşe se lovesc cu zgomot mic, mat şi tandru. O nouă lingură se varsă în ea, la fel de majestuoasă ca bena unei macarale.

Unul cîte unul seminariştii iau cîte o lingură din terciul din strachina lor şi o deşartă în strachina lui Grigori. In tăcere. Unii trag strachina lui Grigori spre ei. Alţii se ridică în picioare, cu lingura plină în mînă.

Un vlăjgan roşcat lasă să i se scurgă puţin terci pe masă.

Imediat se răspîndeşte freamătul rîsului. Surîsuri apar pe chipurile blînde şi închise. Cineva rîde tare. Se aud exclamaţii, de o ironie atît de învechită încît n-ar putea răni pe nimeni.

- Ei, Pahomie, asta e tocmai bună pentru tine!- Pahomie, tu n-ai să te schimbi niciodată!- Pahomie, n-ai ce face, ăsta eşti tu!Pahomie, mai roşu acum decît îi e felul lui, îşi apleacă

peste masă trupul lung şi deşirat. Strînge cu grijă terciul scurs cu vîrful lingurii şi se aşează la locul lui. Vecinii îi dau mici ghionturi.

În mijlocul sălii, cei doi preoţi se întorc încet unul spre altul şi, în umbră, îşi împărtăşesc tăcerile.

Actul II

Vă rog să consultaţi dosa-rele miliţiei în anul în care mi-am terminat eu semina-rul. Veţi găsi acolo dovezile orbirii mele totale. Eram pe atunci unul din aceia legat la ochi, care-si închipuie că înaintează pe pipăite spre adevăr, cînd de fapt i-a în-

Să minţi totdeauna cît maitors spatele. De altfel, dacă aproape de adevăr; e una voi avea vreodată fericirea din axiomele serviciului. să vă întîlnesc, n-aţi mai avea nevoie să cercetaţi arhivele miliţiei; veţi vedea pe propria mea piele cicatricele pe care mi le-a lăsat nebunia asta a mea.

Cicatricele, Grigori şi le pipăie cu o satisfacţie poso-morită. Una sub mustaţă, unde buza superioară i-a fost ruptă de la un capăt la altul de o lovitură de pumn; una în coaste, unde cuşca toracică i-a fost spartă de o lovitură cu patul de puşcă.

59

Vladimir Volkoff

Grigori era pe atunci în anul al treilea. Timp de doi ani şi jumătate muncise cu încrîncenarea agentului în misiune. Cursurile nu urmau evoluţia logică distribuită în timp. Unii dintre seminarişti învăţau aici de şase ani; trebuiseră să fie învăţaţi să citească. Alţii de abia veniseră. Li se acorda titlul de preot după avizul rectorului care hotăra el cînd unul sau altul dintre elevi era pregătit, fără să trebuiască să dea socoteală Patriarhiei de motivele lui. De aici ieşeau certuri. Patriarhia avea nevoie de preoţi şi voia să le gră-bească pregătirea. Nichifor nu ceda niciodată. Răspundea cu surîsul său uleios:

- Înalt Prea Sfinţia Voastră are o sută de locuri şi euam şase studenţi. Cel puţin aceste şapte locuri să fie ocu-pate de oamenii cei mai bine pregătiţi. În alte împrejurăriam fi putut conta pe legea numerelor mari pentru a aveacalitate. Aici, nu. Harul are nevoie de un teren de aterizarebine calculat.

În vremea asta, în chilia lui, Pahomie îşi recita psalmii. Avraam respingea schisma romano-catolică; Vsevolod, prosternat cu faţa la pămînt, gemea: "Umilinţa, cer umi-linţa, Doamne"; Grigori conjuga verbele în mi pînă ameţea de tot; Macarie şi Toma făceau fiţuici dupâ Noul Testa-ment şi Alexandru, care-şi legase o clanţă de un capăt de sfoară făcea exerciţii să cădelniţeze în cadenţă.

Or, în vreme ce seminarul se ocupa de maturizarea harului - în durată, dar fără îndoială în afara timpului, ca într-o seră - viaţa comunistă modernă fierbea în toată tara. Oamenii treceau prin faţa bisericilor închise spunîndu-şi:

- E criză de locuinţe şi prăpăditele astea, gata clădite,stau goale.

60

Strutocămila

Alţii, trecînd prin faţa aceloraşi portaluri închise gîn-deau:

- Sufletul meu se chinuie şi capela bunicii nu se mai deschide.

Şi în vremea asta, directivele Partidului şi denunţurile activiştilor locali se îngrămădeau pe birourile responsabili-lor cu educaţia maselor, pătrundeau în sertare, umflau do-sarele în celulele cenuşii, se elaborau decizii. Priveau, printre mii de alte obiective, instalarea cutărui seminar în localurile vreunei foste mînăstiri, pentru că localul ar fi corespuns cît se poate de bine unui centru de pionieri care s-ar fi putut crea ca să le ocupe.

Fură cerute planuri, întinse pe mese. Diferiţi mari şefi trăgeau fiecare mînăstire spre ei, ca pe o pătură, o cedau, o schimbau pe cine ştie ce, obţineau satisfacţii şi cine ştie ce mici profituri. Arhitecţii distrugeau nişte pereţi şi nişte ziduri pe care nu le văzuseră niciodată, nivelau cu buldozerul inte-ligenţei micile movilite din cimitire pentru a face acolo un teren de handbal. Hectolitri de vopsea închipuită se răspîn-deau, prin miracolul previziunilor bugetare, peste frescele vechi de 400 de ani. Creioane roşii bifau "chilii, oratorii, capela" şi scriau: "duşuri, birou, sală de spectacole".

Se alcătuiră dosare, legate de către mîinile dactilogra-felor, cu panglici negre, transmise mai sus. Personaje ofi-ciale beau mari cantităţi de vodcă de coacăze şi părintele Nichifor se condamna pe sine însuşi la-nişte posturi grele. Apeluri din ce în ce mai energice erau trimise spre secreta-riatele de partid. Personajele cu scrupule nici măcar nu-l mai anunţau pe părintele Nichifor ca să nu mai abuzeze de vodca lui. Într-o noapte, trei camioane de miliţieni se opri-ră la oarecare distanţă de seminar. Clădirile fură înconjura-

61

Vladimir Volkoff

te. Apoi căpitanul Lodzianko, în fruntea unui grup de oameni, se prezentă în faţa intrării principale. Un locţiitor politic, un omuleţ rotund, care semăna cu un catîr şi era camuflat într-o manta cu guler de blană înfăşurîndu-l din cap pînă-n picioare, se ascundea în dosul spinărilor vigu-roase ale căpitanului Lodzianko şi a acoliţilor săi.

Era ora cinci dimineaţa. Şuviţe de ceaţă se agăţau de crucea strîmbată care încununa capela. Domnea un miros de pămînt proaspăt.

- Cand doriţi, tovarăşe locţiitor, şuşotea căpitanul pe unton foarte oficial.

Omuleţul brunet făcu un semn de aprobare. Chiar şi vîrful nasului îi dispăruse în gulerul mantalei.

Atunci, Lodzianko, care avea instrucţie, dar nu reli-gioasă, cu vocea tunătoare:

- Haide, Vaska, ia deşteaptă-mi-i puţin pe călugăraşiiăştia veseli!

Călugăraşii veseli se treziseră de mai bine de o oră. În-cepuseră prin a-şi face rugăciunile, fiecare în chilia lui, pe urmă se strînseseră în capelă pentru prima rugăciune în co-mun a zilei. După aceea se duseseră în trapeză, unde bău-seră cîte un pahar cu apă şi mîncaseră cîte o felie de pîine neagră, căci în post laptele pe care-l beau de obicei nu le era permis. După rugăciunea de mulţumire îşi împărţiseră munca de întreţinere. Unii măturau în curte, alţii pliveau în grădină. Alexandru freca masa din trapeză cu peria şi se în-treba dacă ar fi fost păcat să mănînce două fărămituri de pîi-ne neagră pe care le găsise în părul periei. Pahomie lustruia cu un amestec de sare şi oţet clopoţelul de la poarta de la intrare. Erau deci ocupaţi, călugăraşii veseli, cîntîndu-şi în

62

Strutocamila

vremea asta imnurile zilnice, astfel că un zumzet uşor domnea peste întreaga mînăstire.

În chilia sa, părintele Mitrofan ceda cu blîndeţe ispitei sale zilnice şi compunea noi litanii în cinstea Fecioarei, lucrînd la nesfîrşit fiecare verset:

"Fecioară, floare sălbatică a pustiurilor arabice, mic trandafir al nisipurilor care nu poate fi uitat,

roagă-te pentru noi.Fecioară, fiică a lui Sem, care i-ai ajutat pe gentili,roagă-te pentru noi.Fecioară, crenguţă uşoară de măslin pe trunchiul lui Avraam,roagă-te pentru noi..."

Părintele Mihail se ruga. Cu elocvenţă. Cu pasiune. Se arunca la pămînt. Se ridica. Îi ieşeau ochii din cap. Se agi -ta atîta încît flăcăruia candelei pîlpîia la fiecare mătanie, din cauza mişcării aerului.

Mihail se ruga de sfîntul său protector, cel care-i ajuta pe cavalerişti; şi-l alesese cînd se făcuse călugăr şi îi închi-nase un cult deosebit; revenind în contrapunct în rugăciuni-le consacrate, el repeta inconştient rugăciunile înflăcărate care erau adevărata sa rugăciune.

- Arhanghel... arhanghel... sabie de foc... arhanghel... tu şi cu mine, scumpul meu, noi credem în Satana... arhan-ghel... munca de care nimeni nu mai are nevoie... sabie de foc... o, nu Gabriel e cel care...

Părintele Nichifor îi scria o scrisoare dulceagă comisa-rului politic al raionului, care comisar - dar părintele nu

63

Vladimir Volkoff

ştia asta - debarcase tocmai în tovărăşia căpitanului Lod-zianko la cinci sute de metri de mînăstire.

- "Tovarăşe comisar, circulă zvonuri după care persoa-ne sus puse şi mai curînd rău informate decît rău intenţio-nate, şi-ar propune ca într-un viitor, de altfel depărat, săprocedeze la anumite schimbari ale căror rezultate ar fi de-plorabile pentru instituţia noastră care vă datorează atît.Poate v-ar fi cu putinţă să vă interesaţi mai îndeaproape?Se vorbeşte despre un palat al pionierilor... Oricum ar fi,aici pe pămînt, sau sub el, noi am fi totdeauna bucuroşi săvă urăm bun venit în sfînta noastră incintă, şi mă bucur di-nainte că voi gusta împreună cu dumneavoastră...".

Scriind mai departe, părintele Nichifor îşi lăsa imagi-naţia în libertate. Visa la diferite îmbunătăţiri pe care voia să le facă în seminarul său. Voia să îndrepte crucea de pe clopotniţă, să repare cupola spartă, să dea cu var pe zidu-rile exterioare, pe faţadă, cel puţin, să picteze din nou Fe-cioara de deasupra portalului.- Dacă Dumnezeu îmi mai dă viaţă şi puţin var...Dintr-o dată intră Pahomie, palid la faţă şi parcă eliberat de obişnuita lui stîngăcie.

- Părinte, am auzit zgomot în jurul clădirii. M-am uitatprin luminator. Sînt oameni înarmaţi pe drum şi alţii printufişuri.

Părintele Nichifor lasă tocul la o parte, înşurubează cu grijă capacul la călimară, să nu se usuce cerneala:

- Strînge toată lumea în capelă.De fapt, acolo e şi Grigori, tocmai pe cale să spele

duşumeaua cu multă apă. Şi-a petrecut pulpanele sutanei pe sub o curea îngustă de piele pe care o poartă pe deasu-pra. E în picioarele goale. Se bălăceşte prin apa turnată

64

Struţocămila

peste tot. In crăpăturile duşumelei apa îi plescăie printre degetele de la picioare. A spălat acum prin locul unde e corul şi partea din faţă a naosului; acolo, duşumeaua stră-luceşte ca dată cu ceară, şi aurăria iconostasului se răsfrîn-ge nelămurit în oglinda formată pe jos. Capela nu mai are acum solemnitatea care o îmbracă atunci cînd se celebrează slujba; a devenit un loc de muncă familiar, nu mai e nimic intimidant în prezenţa icoanelor; nici măcar nu se mai văd, s-ar zice că sfinţii s-au retras de teamă să nu se ude pe picioare. Se vor întoarce cu punctualitate, curînd, la slujbă.

Dar iată că acum intră cei vii. Seminariştii, unii cu pulpanele sutanelor suflecate, alţii, fără sutane, cu mătura încă în mîini. Părintele Mitrofan, ca o pasăre captivă; pă-rintele Mihail, profund neliniştit; părintele Nichifor, senin. Ca să nu-l încurce pe Grigori în treaba lui şi să nu-i strice curăţenia, s-au strîns cu toţii în fundul capelei unde duşu-meaua e încă uscată şi prăfuită. Işi fac cruci mari şi se în-treabă îngrijoraţi din priviri.

Părintele Nichifor, cu pasul uşor şi sigur, înaintează pînă la limita părţii curate, acolo unde apa amestecată cu praful a lăsat o dîră de spumă şi clăbuc. Îşi face o cruce mare, cu ochii ţintă la uşile împărăteşti, apoi, se întoarce cu spatele spre altar, cu faţa spre ai săi şi spre discipolii care aşteaptă tăcuţi. Chipul rectorului abia mai poate fi recunoscut; afectările greceşti i-au pierit de pe faţă; trăsătu-rile îi răsfrîng o armonie nouă, o depăşire de sine. Nasul pare mai acvilin, sprîncenele mai pronunţate, ochii, gura nu-şi mai au acea cochetărie obsecvioasă; barba şi părul argintii i se strîng sobre în jurul privirii.

În spatele lui, sfinţii, asemenea unui stol de porumbei, s-au grăbit să-şi reia locurile obişnuite în alveolele lor de

65

aur. Sînt acolo, seamănă cu el. În timp ce cei vii intrau prin naos, ei intrau prin cor. Capela a redevenit capelă. Nichifor vorbeşte acum:

-Fraţilor, poate că a venit pentru noi ceasul marii încercări. Să ne străduim să ne rugăm pentru duşmanii noş-tri, nu cu gura, ci cu inima. Cred că, dacă vom fi risipiţi, cei mai mulţi dintre voi nu vor renunţa la chemarea lor. Dacă vor renunţa... nu numai clericii îşi mîntuie sufletul. Fraţilor, tot ce aş putea să vă spun... E cu mult mai bine să ne rugăm.

O speranţă nebunească îl străbate pe Grigori: dacă se-minarul ar fi suprimat, dacă toate seminarele ar fi supri-mate - serviciul îi va da o nouă misiune. Libertatea...

Fiecare din ei îngenunchie, urmîndu-1 pe părintele Ni-chifor care spune Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri.

Nu se mai schimbă priviri, fiecare şi-a îndreptat atenţia în faţă. Fiecare dialoghează acum grăbit cu sfîntul la care ţine, cu Fecioara sau cu Mîntuitorul, care tronează la dreapta şi la stînga uşilor împărăteşti. Părintele Mitrofan s-a strecurat într-un colţ, în faţa unei mici icoane mariale străvechi, pictată pe lemn, la care ţine el între toate. Paho-mie izbeşte pămîntul cu fruntea, cu toată puterea. Va face cucuie. Alexandru s-a chircit în chip ciudat, mai mult decît a îngenunchiat; îi iese din buzunar un capăt de sfoară. La celălalt capăt e, desigur, o clanţă de uşă, cu care face exer-ciţii de cădelniţare.

Lovituri puternice se aud în poartă. Seminariştii tresar. Preoţii îşi continuă rugăciunea, fără să se tulbure.

- ...puterea şi mărirea, Amin, încheie părintele Nichi-for. Grigori, fiule, du-te şi deschide.

66

Struţocămila

Grigori se ridică. Nichifor se întoarce pe jumătate spre el:

- Şi aminteşte-ţi că ei reprezintă guvernul nostru legal,chiar dacă nu legitim.

Grigori părăseşte capela în fugă. Cei care lovesc acolo, cu bufnete largi, sparte, care zgîlţîie poarta închisorii sale, sînt tovarăşii săi în uniformă, eliberatorii lui. În sfîrşit, va vedea un chip pe care să nu-1 înceţoşeze atenţia confuză îndreptată spre tărîmul celălalt! Ştie bine că, pentru oame-nii aceştia, el are să fie un duşman, dar ei cel puţin au să-1 lumineze cu înfăţişarea lor.

Apropiindu-se de portal, aude înjurăturile cunoscute, vocile certăreţe ale militarilor în termen, îşi aduce aminte, de război, de iarba udă, de trupurile înalte, greoaie, ale oa-menilor lui care se furişau prin hăţişuri - de viaţă. Şi el ur lă acum, cu vocea lui de ofiţer, brutală, autoritară, dominînd vacarmul:

- Nu spargeţi uşa, ce dracu'...! Vin.Tăcere bruscă. Grigori ghiceşte stupefacţia celorlalţi şi

gafa pe care a comis-o.Sarcina lui, să nu uite.Portalul se deschide. Un seminarist cu ochii plecaţi, cu

atitudinea umilă, subliniată încă de picioarele şi pulpele goale, înfăţişîndu-se în faţa oamenilor Cezarului.

În prag e căpitanul Lodzianko. Un Hercule cu un cap cîrlionţat de heruvim. Îi lipseşte la apel un dinte, în dreap-ta: e mai comod să scuipe.

Căpitanul măsoară de sus pînă jos pe seminaristul care-şi ţine mai departe capul plecat. Seminaristul e solid, vigu-ros, dar sutana îi ascunde osatura şi muşchii. Nu i se vede

67

Vladimir Volkoff

decît un trup încovoiat, obrajii supţi, o barbă hirsută de bărbat tînăr.

- Fă-te la o parte din drumul meu, popo, spune căpita-nul cu bonomie. Eu am treabă cu unul mai mare ca tine.Nu ţi-e ruşine? La vîrsta ta ar trebui să ţii o puşcă în mînă.Dacă te-am fi aşteptat pe tine să ne salvezi patria, ăştia deaici, pe care-i vezi, ar fi ajuns nişte nemţişori.

Se întoarce spre militarii din jur:- Îl vedeţi pe ăsta, băieţi? Vi-l închipuiţi cum ar arăta

cu sutana pe el! Nu-ţi face griji, băiatule. Dacă te iau eu înmînă, te dresez cum trebuie. Poate că ar mai ieşi un comu-nist bun din tine.

- Hohoho! rid soldaţii.Micuţul comisar, cu nasul ascuns în blană, se ascunde

în spatele căpitanului. Grigori se gîndeşte:"Dă-i cu gura înainte, căpitan nenorocit de intendenţă,

îţi faci şi tu treaba, dar eu mi-o fac pe a mea, care e cu mult mai importantă. Ăi fi avînd tu dreptul să mă umileşti, dar eu ştiu mai bine care-i marele secret. Eu fac parte din serviciul special, eu sînt un iniţiat".

Şi îşi pleacă şi mai mult capul ca să-şi ascundă surîsul care i-a apărut pe buze.

Grigori e mulţumit. Violenţa asta a căpitanului, glasu-rile astea groase, răguşite, gesturile largi şi stîngace ale soldaţilor, toate îl scandalizează şi îl încîntă. A ajuns şi el mai fin în trei ani de studiu, dar şi-a păstrat nostalgia după viaţa violentă de altă dată.

"Printre ei se află adevărul meu".Se dă la o parte să-i lase să treacă. Căpitanul, comisa-

rul, soldaţii îi trec prin faţă. Un soldat uriaş îşi plesneşte palma grea peste capul lui şi-l scutură puţin, fără răutate.

68

Struţocămila

- Ia te uită, pereţii sînt mîzgăliţi pe dinafară, remarcăun soldat cînd vede frescele interioare.

- Frumos! spune cu naivitate un caporal cu nasul învînt.

- Asta-i incultură, spune un tînăr mai învăţat, cu oche-lari.

Grigori vine la urmă.- Unde-s popii? Popii! vociferează căpitanul.- La capelă, domnule locotenent. Dacă

vreţi să veniţicu mine.

Indignare generală:- Ăsta nici nu cunoaşte gradele!Grigori îşi savurează mica lui răzbunare: e

aşa bine să joci rolul de idiot al satului.Căpitanul merge prin mînăstire legănîndu-şi

braţele, balansîndu-şi şoldurile înguste şi umerii de luptător. Se opreşte în faţa capelei, priveşte sfînta care e reprezentată deasupra intrării, scuipă elocvent pe pămînt spre dreapta şi dă o lovitură de picior în uşă. Cu mare vacarm toată trupa intră în capela unde seminariştii cîntă rugăciuni pe glasul al şaptelea. Se deosebeşte vocea albă şi tremurătoare a părintelui Mitrofan, articularea extatică a părintelui Mihail, basul rotunjit al lui Pahomie.

Soldaţii se opresc locului, uluiţi. Unora dintre ei, cînte-cul acesta rugător le aduce în minte imagini din copilărie; o mamă, un preot cu barba lungă, săptămîna întunecată a Patimilor şi, la capătul ei, gustul acrişor şi zaharat al prăji-turii de Paşti.

Lodzianko tună ceva, dar o singură voce nu poate acoperi un cor exersat. Odată versetul încheiat cu calm,

69Vladimir Volkoff

părintele Nichifor face semn să se întrerupă cîntecul şi înaintează spre intrus, în faţa căruia se înclină tăcut.

- 'Neata eşti şeful? întreabă Lodzianko.- Eu sînt rectorul, răspunde Nichifor, cu

vocea scăzutăşi fermă.

- Binevoieşte să iei cunoştinţă de asta.O hîrtie dactilografiată trece din mîna roşie a

miliţianului în cea cenuşie a preotului.Părintele Nichifor este un organizator. Vede

imediat detaliul substanţial.- Pentru ziua de 23? întreabă el. 23 a fost ieri.Comisarul se trage îndărăt, se strecoară de-a-ndaratelea

printre soldaţi; căpitanul a rămas singur să dea explicaţii.

- Tocmai, spune Lodzianko, a fost o întîrziere. Dincauza asta o să fim obligaţi să procedăm într-un ritm acce-lerat la lichidarea acestui... acestui...

Caută, fără să ştie de ce să se arate politicos, cultivat, aproape distins. În fond ar vrea să-l rănească pe preotul acesta, dar adînc. Vrea să spună "lichidarea acestei văgăuni". Se îndreaptă la vreme şi încheie:

- Acestui adăpost.Părintele Nichifor îşi înclină capul în tăcere.Seminariştii şi trupa stau faţă în faţă.

Grigori, care a intrat ultimul, s-a oprit în spatele soldaţilor, cu braţele încrucişate. Îl cuprinde un simţămînt ciudat; pentru moment, tovarăşii săi sînt cei pe care îi are în faţă, cei de acolo, seminariştii. Le vede privirile îngrijorate, demnitatea lor aparentă, le ghiceşte frica - acea contracţie incontrola-bilă a tubului digestiv. A mîncat din pîinea lor neagră, din terciul lor, a băut apa lor. Cu ei şi-a făcut exerciţiile de rugăciune, epuizante fizic, nopţi întregi în postul cel mare.

70

Struţocămila

Le cunoaşte slăbiciunea, mirosul fiecăruia dintre ei. El a cusut încă o dată nasturii lui Vsevolod care nu ştia să coasă; a spart lemne pentru Alexandru, care are friguri. A explicat subtilităţi teologice mai speciale pentru Macarie. Duşmanii lui sînt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sînt duşmanii lui. Ca printr-un semn, el se găseşte acum în afara grupului unora din ei, în spatele grupului celorlalţi. Pentru că pe el l-a trimis părintele Nichifor să deschidă poarta (l-a ales?), Grigori poate acum să vadă reacţiile seminariştilor ca din afară şi, tocmai din cauza aceasta, el devine conştient de apartenenţa lui - oricît de temporară, oricît de fragilă ar fi -la grupul lor. Nu e nimic misterios aici; cunoaşte camarade-riile astea calde care se nasc în vremea cînd faci parte din-tr-o unitate şi care dispar fără să lase urme. Ieri, toţi cei cu epoleţi albaştri pe umăr erau fraţii lui; astăzi, doar epoleţii galbeni acordă fraternitatea. Aşa stau lucrurile, şi doar pentru că aşa stau lucrurile, Grigori se simte şi el acum un seminarist.

- Cit timp ne lăsaţi ca să plecăm de aici? întreabă pă-rintele Nichifor cu o răceală pe care ceilalţi nu i-o cunos-cuseră pînă atunci.

- Lucrurile nu stau chiar aşa cum le vezi dumneata,hm... tovarăşe preot, spune Lodzianko din ce în ce mai po-liticos. Vedeţi, în ce priveşte personalul, dumneavoastră neveţi însoţi cu toţii pentru verificarea identităţii. Sperăm cănu vom fi siliţi să vă reţinem mai mult decît va fi necesar.În ce priveşte materialul, aţi omis să luaţi cunoştinţă deultimul paragraf al notei.

- Ultimul paragraf al notei spune: "Localurile vor figolite, curăţate şi dezinfectate pentru data specificată, ma-terialele care sînt conţinute în ele vor fi remise în mîinile

71

Vladimir Volkoff

comisarului raional". Dumneavoastră, domnule căpitan, sînteţi comisarul raional?

- Sigur că nu, răspunde căpitanul, cu un amestec deobsecvitate pentru persoană şi de dezgust pentru funcţie.Comisare, unde te-ai băgat?

- Aici, face comisarul, fără să se arate la faţă.Grigori vede din spate silueta timidă, cu picioare scur-

te, care ar vrea să rămînă în ultimul rînd. Dar soldaţii se dau la o parte şi omuleţul se află faţă în faţă cu Nichifor.

- Comisare, îl întreabă Nichifor sever, ce vrei să facicu imaginile sfinte şi cu obiectele de cult? Îţi atrag atenţiaasupra faptului că e vorba de proprietatea Patriarhiei şi căvaloarea lor totală este foarte mare. Bineînţeles, dacă dis-pare vreun obiect, am să fiu silit să-mi anunţ superiorii.

Comisarul tuşeşte şi sfîrşeşte prin a spune pe nas:- Vă înşelaţi, cetăţene. Vă amintiţi, poate că localurile

acestei mînăstiri şi materialul cuprins în interior au fostconfiscate la începutul Revoluţiei şi împrumutate apoi uneiasociaţii de cult care a fost desfiinţată între timp. Toateastea nu au fost restituite mînăstirii decît de către ocupanţiinazişti. Nu ignoraţi că o lege recentă abrogă toate dispo-ziţiile de ordin administrativ luate de acea autoritate. Aşacă... revenind din punct de vedere legal la perioada în caretoate averile dumneavoastră ecleziastice...

Micul comisar se scarpină pe nas prin deschizătura gulerului de blană.

- Totul, spune căpitanul cu fermitate, e perfect legal.- Totul e legal, aprobă cu voce cîntătoare comisarul,

ca şi cînd s-ar fi scuzat.Nichifor nu răspunde. În spatele lui, Mihail, cu o voce

mată:

72

Struţocămila

- Totul este le-gal...Se instalează tăcerea şi o jenă profundă. Violenţa aş-

teptată nu a izbucnit. Clericii nu au rezistat; armele se leagănă inutile în curelele lor. Oamenii înarmaţi n-au lovit pe nimeni cu paturile puştilor, sîngele n-a curs; rugăciunile cîntate adineauri cu atîta sinceritate par acum exagerate, aproape grandilocvente. De o parte şi de alta, atîta agitaţie pentru o formalitate strict legală!

Nichifor nu se clinteşte de la locul lui. Nu vrea să facă nimic să le uşureze situaţia invadatorilor. Comisarul detestă înfruntările violente. Căpitanul aşteaptă ordine. Soldaţii îi privesc pe seminarişti cu o neîncredere înnăscută, ca pe nişte vrăjitori, gata să arunce deochiul. Grigori e cuprins de nerăbdare în colţul lui. Ar vrea ca toate lucrurile astea, obiectele despre care se vorbea adineauri, prapurele, icoa-nele, stranele, candelabrele, cădelniţele, toate astea să se mişte într-un dans grotesc şi capela să rămînă goală, pus-tie; să vină să dea cu var pe frescele astea, şi nişte copii atei să vină aici să facă gimnastică şi să cînte marşuri.

- Tovarăşe comisar, spune în sfîrşit căpitanul, mi separe că am întîrziat deja în aplicarea programului.

- Sigur că da, am întîrziat.- Poate că trebuie să ne apucăm de treabă?- Şi eu cred.Lodzianko se întoarce spre trupă şi spune cu vocea sa

de comandă, jovial:- Băieţi, vă dau o oră să faceţi curăţenie peste tot aici.

într-o oră, caporalul are să-mi prezinte un local care săarate decent pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!

- Tovarăşe căpitan?

73

Vladimir Volkoff

- Te jupoi de viu dacă mai găsesc aici picior de chestiisfinţite,

- Picior, tovarăşe căpitan. Dar ce fac cu desenele asteade pe pereţi, tovarăşe căpitan?

- Ce vrei. Le camuflezi cu balegă de vacă. Executarea!Vocea aspră. Călcîiele bătute. Şepcile militare pe care

intruşii nu şi le-au scos şi care subliniază făţiş saluturile ierarhice.

Caporalul face cîte un semn uşor din ochi unuia, dă un ordin altuia. Soldaţii îşi lasă armele într-un colţ cu zăngănit mare. Unul din ei, firesc, se pune de santinelă. Rutină de manevre. Ei, şi asta e, o mînă bună, aspră, de soldat vînjos se lasă peste rama de acaju a unei Fecioare. Alte mîini peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele imense se pun în mişcare, legănîndu-se, fiecare purtată de cîte doi soldaţi. Chipurile austere ale sfinţilor, emaciate de post, înnegrite de vîrstă, se înclină şi se îndreaptă. Înjurături, la început înăbuşite, apoi, răsunînd ca nişte blasfeme sincere, se înalţă cu cordialitate. Un candelabru se răstoarnă la pămînt cu zgomot mare. Caporalul exclamă urît.

În colţul său, părintele Mitrofan, cu părul alb colilie, cu tenul străveziu, se roagă mai departe, în adoraţie în faţa Fecioarei sale preferate.

- Ascultă, bunicule, şi pe asta trebuie s-o luăm, spunecaporalul cu nasul în vînt.

Părintele Mitrofan îl priveşte fără să înţeleagă:- Şi pe asta?- Şi pe asta, bunicule, aşa e legea.Mitrofan surîde vesel:- Ia-o, ia-o băiatule, dacă aşa-i legea.

74

Struţocămila

Caporalul ridică dintr-un umăr, gest de scuză, apoi scoate din cui panelul de lemn pictat. Atunci Mitrofan îşi ridică mîna albă, ofilită şi îl binecuvîntează pe caporal.

- Sclavi, sclavi! se gîndeşte Grigori. Nu-şi apără nicimăcar Fecioara.

Caporalul rămîne cu gura căscată. Un soldat care a văzut scena rînjeşte:

- Te-ai procopsit, tovarăşu' caporal! Curînd cînţi şidumneata la liturghie?

Caporalul nu-l ascultă. Îi întinde icoana preotului:- Poate, bunicule, vrei s-o mai săruţi o dată, ultima

oară?- Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blîndeţe. M-am legat

de bucata asta de lemn. Uite cît de pline sînt culorile. Uitecît e de frumoasă, mica porumbiţă a deşertului, cu ochii einegri şi degetele ei atît de lungi.

- E frumoasă, chiar, aprobă caporalul.- Haide, ia-o, spune Mitrofan. Adio, porumbiţa mea,

adio, sfînta mea mică evreică, nu eşti decît o imagine, ştii,oricît de luminoase raze ai avea. Adevărata e mai frumoasăşi pe ea n-au cum să mi-o ia. Ia-o, băiatule, ia-o. Dumne-zeu cu tine.

Grupul de seminarişti şi de preoţi nu s-au clintit din loc. Au crezut că trebuie să înţeleagă acum că le este inter-zis să iasă din capelă. Se retrag pas cu pas spre cor, pe măsură ce soldaţii iau icoanele pe care le îngrămădesc în curte, fără batjocură, fără ostilitate, fără remuşcări, doar cu nişte înjurături cu jumătate de gură cînd vreun panel prea mare iese cu greu pe uşă.

75

Vladimir Volkoff

Pereţii se dezgolesc. Acolo unde e acum Grigori se vede apărînd peretele gol, suprafeţe mari albe, pete de umezeală, verzi şi albastre.

Şi popii nici nu se apără! Vselovod, orgoliosul, Pa-homie, care e o adevărată forţă a naturii; suferă să vadă asta. Dacă aş fi fost eu...

Şi dintr-o dată Grigori scoate un strigăt:- Hei, stai niţel, vlăjganule!Vlăjganul se întoarce spre el. E înalt, urit, are un aer

prostesc şi gura întredeschisă. A intrat cu cizmele lui mari şi pline de noroi în partea din faţă a naosului, acolo unde duşumeaua - de cărămidă şi lemn - străluceşte de curăţe-nie atît de mult, încît statura deşirată a iconostasului îşi şi stîrneşte acolo răsfrîngerea.

Grigori înaintează spre el. Rage, copilăreşte:- Eu am spălat aici pe jos. Eu, înţelegi? Ia uite ce-ai

făcut aici, idiotule!Soldatul îşi lasă ochii în jos. Bucăţi mari de noroi i-au

căzut de pe cizme şi-au murdărit duşumeaua. Nu răspunde nimic. Are un aer din ce în ce mai prostesc.

Grigori şi-a pierdut stăpînirea de sine. A uitat de locul acesta sfînt, de primejdie, de sarcina lui. Îl înjură acum pe omul căpitanului Lodzianko aşa cum îi înjura pe oamenii lui pentru un percutor de armă spart, pentru o cataramă de centură care nu strălucea cum trebuie. Se amestecă şi pe el în epitetele pe care le varsă peste celălalt: "Porc de ţără-noi" alternînd cu "păgînule" şi numele Domnului revine în acuzaţiile de sacrilegiu. După două fraze, nu-i mai ajung cuvintele. Faţa asta stupidă a soldatului îi atrage ca un magnet pumnul ascuţit, pe vremuri bine exersat. În spatele omului, se ridică iconostasul aurit şi mai sus plafonul

76

Struţocămila

pictat, unde se înalţă pe tron Hristos rege care judecă pe toţi şi pe toate. La stînga, un crucifix de lemn, la dreapta, năframa sfintei Veronica; peste tot acelaşi Chip, de o ple-nitudine şi de o reţinere tainică, pretutindeni aceiaşi ochi deschişi spre altceva, care-l urmăresc şi pe Grigori cel care este aici şi pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea aceasta inexpresivă şi devoratoare îl tulbură pe Grigori, îl îndeamnă spre o şi mai mare violenţă, spre un extaz elibe-rator. S-a terminat acum cu trei ani de umilinţe, de îngenun-chieri, de prefăcătorie. S-a terminat cu strachinele de lemn, cu spovedaniile închipuite, cu ascezele făcute cu de-a sila. S-a terminat cu plecăciunea asta a lui însuşi în faţa celui-lalt, om sau Dumnezeu. Grigori îşi cumpăneşte pumnul şi loveşte. Soldatul se clatină pe picioare, cu mîna la bărbie.

Lodzianko, care stătea de vorbă într-un colţ cu comisa-rul, se întoarce, înţelege, şi face un salt. Seminaristul în sutana lui suflecată, cu picioarele depărtate, cu pulpele dez-golite, s-a întors să-l privească în faţă. Nichifor înaintează cu un pas; îşi lasă o mînă fără greutate pe antebraţul lui Grigori - muşchii acestui antebraţ sînt atît de încordaţi încît vibrează:

- Fiule, aminteşte-ţi de Malhus...- Ti-arăt eu ţie, popo, tună Lodzianko.Şi a primit pumnul popii în bărbie. Scuipă un dinte.- Aşa, comentează Grigori, beat de mînie, ai să ai o

mutră mai simetrică.Grigori îşi vine în fire într-o celulă în beznă, la secret;

îl dor toate coastele. Faţa i s-a umflat, tumefiată de lovi-turi; mădularele, frînte în bătaie, refuză să mai funcţioneze.

"Şi tot am noroc că nu m-au omorît".Grigori strînge din dinţi ca să nu geamă. Se întreabă.

77

Vladimir Volkoff

"Ce m-o fi apucat?"Dar nu aşa şi-a pus de fapt problema. La început s-a

întrebat:"Cum dracu' ies de-aici? Să-l fac pe Gruzcik să inter-

vină. Dar cum să-i explic lui Gruzcik? Am să-i spun ade-vărul. Şi atunci el are să vrea să afle de ce am făcut o asemenea tîmpenie..."

Şi imediat i se impune justificarea subalternului:"Ce tîmpenie? Deloc. Am profitat de prilejul care mi s-a

oferit pentru a le dovedi popilor că eram de partea lor. I-am aranjat mutra căpitanului Lodzianko în cadrul sarcinii pe care o executam. Am oferit, şi cu multă inteligenţă, ceea ce se cheamă «garanţii» de fidelitate".

Cîteva ceasuri îi ajung ca să se convingă singur cu totul de veracitatea unei asemenea explicaţii. A uitat duşu-meaua pe care o spălase cu mîinile lui, iritarea care L-a stăpînit în acea scenă sfîşietoare şi îngheţată, tot ce înăbu-şise în el în aceşti trei ani de mătănii silite. Crede acum că a acţionat cu toată luciditatea, cu toată îndreptăţirea. La interogatorii, refuză să răspundă. Pretinde să fie dus în faţa comandantului Gruzcik.

Trec zilele. Grigori îşi pierde răbdarea. Mîncarea e puţină. La cea mai mică manifestare a unei dorinţe sau a unei nemulţumiri, oricare ar fi, paznicii îl snopesc cu lovi-turi de măciucă.

- Nu trebuie să-ţi pierzi vînătăile şi juliturile astea aşa de frumoase.

Caută să se stăpînească; trupul ăsta ologit îl doare, dar îl susţine exaltarea pe care o trăieşte pe dinăuntru. Ştie că el îşi făcea sarcina! Dacă e lăsat să putrezească în gaura asta, e doar ca să închidă mai bine ochii duşmanilor. Nu se

78

Struţocămila

îndoieşte nici o clipă de funcţionarea perfectă a serviciilor secrete ale ţării sale.

În sfîrşit, îi pun într-o zi o pătură în cap, e dus din ce-lulă. Camionul. Urcă o dată, ce stai! E împins cu piciorul.

Camionul merge o vreme. Debarcarea. Scară. Coridor. O dată la dreapta. Miros de tutun, de vărsătură. Aproape, o răsuflare zgomotoasă, cu miros de alcool. O voce cunoscută:

- Scoateţi-i gluga şi întindeţi-o de aici.Lumină electrică. La zece centimetri de faţa tumefiată

a lui Grigori, faţa de căpcăun a lui Gruzcik, cu privirea lui feroce şi inteligentă. Nu s-au mai văzut de trei ani.

- Aşa deci, bătrîne, constat că ţi s-a aplicat un trata-ment preferenţial. Te mai ţii pe picioare? Şi încă, drepţi!Aha, deci ţi-au făcut un serviciu. Trebuie să treci şi tupersonal prin asta ca să eviţi mişcările greşite mai tîrziu. Şieu, chiar acum douăzeci de ani, cînd cu albii...

Cu vîrful arătătorului, încetişor, Gruzcik apasă pe pietul lui Grigori care se simte, căzînd pe spate, deodată iritat. Gruzcik îl prinde rîzînd, eliberează un scaun împin-gînd cu genunchiul hîrtiile de pe el, îl trînteşte pe Grigori pe el, trece în spatele biroului şi, cu coatele mereu depăr -tate de trup, începe să-şi aprindă o ţigară.

"Nu se uită la mine. Are să-mi pună o întrebare la care nu mă aştept. Dar care? Care?".

Grigori aruncă o privire în jur, ca să aibă aerul că nu e speriat. Într-un colţ, o pată nu se ştie de ce, greţoasă. Co-mandantul Gruzcik a făcut acolo o anchetă amănunţită; de altfel, mirosul care se simte venind de la el, căci e sigur transpirat, şi gesturile sînt ale unei fiare uşor excitate.

"Cine-o fi fost clientul? se întreabă instinctiv Grigori. Un duşman al poporului? Un spion american? Un colabo-

19

Vladimir Volkoff

raţionist al ocupantului? Săracu' de el, a încasat-o bine! Bine i-a făcut. Ce, eu mă plîng?".

Gruzcik şi-a aprins ţigara. Îşi ridică deodată ochii albaştri spre Grigori. Foc!

- Doar nu ţi-au schimbat sexul?- Ce?- Nu răspunde "Ce". Te-ntreb dacă te-ai schimbat de

partea bărbătească. Asta ar explica tot.- Ar explica ce?Gruzcik dă o dată cu pumnul în masă.- Tovărăşeii ăia de la brigada antireligioasă sînt nişte

bobleţi! Te-au mîngîiat şi ei niţel, aşa degeaba? Nu mai ştiisă răspunzi la o întrebare. Se răspunde cu da sau nu. S-aînţeles?

Grigori răspunde că nu şi-a schimbat sexul, tovarăşe comandant. Lucru curios, nici unul din tratamentele pe ca-re le-a îndurat pînă acum la închisoare ca şi la seminar nu l-a umilit ca acest răspuns pe care-l dă roşind pînă la gît. Se simte atins pentru prima dată în demnitatea lui de om.

- Aha, spune Gruzcik. Atunci ai să-mi explici toatăchestia şi repede de tot.

Grigori îşi închipuise scena aceasta altfel. Înţelege acum că şi aici e supus unui interogatoriu şi că interesul lui e să răspundă cît mai mulţumitor cu putinţă. Gruzcik nu mai e acum şeful lui, ci un judecător de instrucţie.

- Sarcina mea...Grigori explică într-o atmosferă de tăcere neprietenoa-

să. Propriile lui argumente, în ciuda firescului şi simplităţii lor, nu i se mai par atît de convingătoare. Termină repetînd de mai multe ori:

Struţocămila

- Înţelegeţi şi dumneavoastră, ar fi putut să intre laîndoieli, să nu mai aibe încredere în mine. În felul acesta,acum au să ştie... şi în felul acesta, sarcina mea...

Gruzcik s-a aplecat acum înainte spre el, vorbeşte repede, repezind cuvintele:

- Popii aveau vreun motiv să te bănuiască?- Nu.- Tu ai vreun motiv să crezi că ei te bănuiau?- Nu.- Iţi dai seama de consecinţele gestului tău?- Da .- Mi-ai spus că sperai ca toţi seminariştii aveau să fie

închişi.- Da.- Deci, sarcina ta avea să fie suprimată?- ...Da.- Aşadar, pentru o sarcină pe care o aşteptai, pe care

în orice caz sperai că va fi suprimată, ai ales să te laşisnopit în bătăi sub pretextul fals că ai fi vrut să-ţi aperiduşumeaua spălată de tine?... Răspunde.Trebuie să răspundă. Vocea lui Gruzcik ordonă şi labele lui uriaşe se crispează pe tăblia biroului. - Da .

- Idioţii ăştia desprindeau icoanele din cui, răsturnaucandelabrele?

- Da.- N-ar fi fost mai plauzibil să intervii ca să aperi o

icoană?- ...Ba da.- Nu ştiai asta şi tu singur?- Ba da.

81

Vladimir Volkoff

- Atunci, was? Crezi în Dumnezeu, asta e?A pus această întrebare pe un alt ton definitiv, aproape

afirmativ. Uşurare neaşteptată pentru Grigori: de data asta e sigur că Gruzcik se înşeală şi serviciul secret nu poate să se înşele multă vreme.

- Nu, spuse Grigori. Nu cred în Dumnezeu. Îi urăsc petoţi popii mai mult decît oricînd. Nu m-au pervertit, dacăde asta te temi. Colegii mei erau nişte idioţi ai satului saunişte ambiţioşi refulaţi. Nichifor e un Machiaveli; Mihailun Savonarola; Mitrofan un nebun care crede că exorci -zează nişte posedaţi. Eu pur şi simplu am ajuns să le vădunele din tainele lor, să văd prin ce mijloace îi îmbrobo-desc ei pe oameni cu mintea poate chiar demnă de admi-raţie. Noi credem mereu că reuşesc asta prin morala lor.Dar morala nu există. Miliţia poate să ţină perfect loculmoralei. Prin cult o fac, tovarăşe comandant. Tămîia, lumi-nările aprinse noaptea, muzica. Biserica face toate acesteaprin vrăji, credeţi-mă. Nu prin virtute.

Gruzcik ascultă fumînd.- Micuţule, m-ai liniştit. Am crezut la început că-ţi în-

torseseşi sutana. Că ai trecut de partea cealaltă, ca să zicemaşa.

Dacă spune asta atît de sincer, aproape cu ironie, în-seamnă că s-a îndoit într-adevăr. Oricum, uşurarea persistă. De altfel, Gruzcik vorbeşte acum cu un ton părintesc, tonul şefului care pedepseşte, doar ca să încurajeze.

- Ascultă aici, băiatule. Eu nu cred nici un moment înistoria asta a ta cu bătaia pe care ţi-ai cerut-o singur ca să-iconvingi pe popi că tu eşti de bună credinţă. M-am gînditun moment că ai fi fost atins de har şi ai fi ajuns şi tu unapostol. Oricum, lucrul mă mira. Am să-ţi spun ce cred

82

Struţocămila

acum. Dacă mă înşel o să vedem oricum şi o să avem vre-me să ne explicăm. Uite deci. Oricît ai fi fost de nenorocit în seminarul ăla, ai trăit oricum în el. Obişnuinţa e şi asta o formă de ataşament. Inconştient, poate, ţi-a fost greu să vezi cum se distruge lumea în care trăiai. N-ai simţit asta conştient, decît atunci cînd cineva s-a atins de un lucru care te privea personal: duşumeaua pe care o spălaseşi cu mîinile tale. De aici, criza asta, Dar îţi trebuia un pretext faţă de tine însuţi. Şi atunci ai inventat toată chestia că ar fi trebuit să le insufli încredere popilor. Dar aici, fii atent, fiule! Căci ideea asta, să induri martiriul ca să dovedeşti ceva, asta e acum o idee de popă. Chiar dacă ţi-o fi venit după aia, înseamnă că te laşi fără să-ţi dai seama influenţat de felul lor de a gîndi. Mergi pe drumurile pe care ţi le-au deschis ei. Fii atent! Drumurile astea duc la Ierusalim. Nu dovedeşti nimic dacă suferi pentru asta, băiete. Nimic, ni-ciodată, nimănui. De altfel e şi inutil să dovedeşti orice oricui. Cînd aperi o cauză, singurul lucru important e s-o faci să triumfe. Şi pentru asta, cum zic ţăranii, trebuie ce trebuie. Dar mai ales nu trebuie mai mult decît atît. Nu tre-buie nimic prea mult, băiete. Înţelepciunea antică îţi vorbeşte aici. Dacă mi-aş închipui o clipă că te-ai băgat în tot rahatul ăsta închipuindu-ţi tu că-ţi îndeplineşti sarcina, te-aş da afară din serviciu în trei minute. Prefer să-mi închipui că a fost vorba de un moment de slăbiciune, de prea multă vi-goare strînsă în tine, ce vrei tu. Să spunem că te-ai îmbătat în misiune, ceea ce e grav, dar se poate ierta. Eşti sigur că m-ai înţeles bine?

- Da, tovarăşe comandant.- Fără zel prea mult, niciodată. Gîndeşte-te la ţărani.

Trebuie ce trebuie. Sau la filosofi. Niciodată prea mult.

83

Vladimir Volkoff

Oul, vezi şi tu. Plenitudinea, niciodată excesul. Sau dacă nu, te trimit să păzeşti gîştele.

- Gîştele, tovarăşe comandant.- Am să te scot din închisoare repede, ca să nu pier-

dem vremea. Ai să te descurci să reiei legătura cu părinteleMihail şi să obţii să te facă preot cît mai curînd posibil. Peurmă...

- Cu Mihail, tovarăşe comandant?- Da, Mihail. Bătrînul e la nebuni.- Şi Nichifor?- Rectorul?Faţa lui Gruzcik se întunecă.- Cu rectorul ni s-a întîmplat un mic accident. A fost

încredinţat pentru interogatoriu unui idiot tînăr care, toc-mai, s-a apucat de treabă cu prea mult zel. Cum era de aş-teptat, a dat toată treaba peste cap. De altfel, din vina ta.Indirect. Pe cînd tu îi aranjai mutra căpitanului Lodzianko,rectorul ăsta al tău a făcut o aluzie pedantă şi nefericită laun oarecare Malhus, un personaj onorabil cunoscut ca ataredin Sfintele Scripturi. Ei bine, idiotul ăsta de la noi şi-avîrît în cap că Malhus ar fi fost pseudonimul unui cores-pondent al Vaticanului.

- Şi? întreabă stîngaci Grigori.Gruzcik ridică din umeri.- Nişte nătăfleţi! I-aş învăţa eu minte. Şi, ce? Şi părin-

tele rector şi-a pus în cap scufia de martir şi a pornit cupasul înaripat spre pămînturile vînătorilor veşnice, învreme ce nătăfleţul respectiv a fost mutat la vamă pe totrestul zilelor lui, cu şaizeci de zile de carceră.

Grigori îşi lasă capul în jos tăcut. Se gîndeşte la Nichi-for, elenizatul cu barba argintie, cu surîsul inteligent. Se

84

Struţocămila

gîndeşte la Nichifor, transfigurat în faţa acelor intruşi înar-maţi; nasul lui acvilin, privirea inexpresivă, lăuntrică, gla-sul acela tăios... Grigori nu l-a avut niciodată pe Nichifor la inimă.

Gruzcik se ridică în picioare, acum într-adevăr agasat.- Eu am oroare de genul ăsta de incidente. Asta în-

seamnă prostie, înţelegi şi tu. Cu atît mai mult cu cît tipulăsta, Nichifor, nici nu spusese nimic. Nici cu Malhus,bineînţeles, nici despre treburile de la patriarhie, nici des-pre pustnici clandestini. Nimic, bătrîne. Nici cea mai micăchestie. Ştii cum fac ei? Au un anumit fel de antrenamentşi după aia le-ajunge să repete la nesfîrşit nu ştiu ce for-mulă căreia ei îi spun rugăciunea Domnească - tu trebuiesă ştii asta - şi atunci nu mai simt nimic. Sau se prefac căn-ar mai simţi nimic. Oricît i-ai lua la bani mărunţi, stau şisurîd de parcă ar vedea îngerii Domnului. Adică, de surîsnu surîd... Se... cum să spun? Se dematerializează. Se de-zincarnează. Trebuie să fii tip deştept, bătrîne, ca să-i ieiinterogatoriul cum trebuie unui popă bine pus la punct închestia asta. Şi ca el mai sînt. Apropo, dacă ajungi să leafli trucul, trebuie să-l pasezi şi la serviciu. In anumitemăsuri, ne prinde bine.

Grigori îşi lasă capul în jos. E covîrşit. Se gîndeşte la celălalt părinte Grigori, cel cu barba unsuroasă, din seara aceea de aprilie. Adică, acela nu era un popă bine pus la punct? Gruzcik îşi face poate iluzii.

- Acuma, spune Gruzcik, te-ntorci frumos la pîrnaie.Dar ca să fim siguri că nimeni n-are să-şi închipuie că amfi de conivenţă (tonul i se îmblînzeşte), nici chiar pazniciităi şi nici plantonul meu (vocea e din ce în ce mai blîndă)

85

Vladimir Volkoff

şi pentru că tu tot ţii atîta să le insufli încredere popilor tăi...

Dintr-o dată pumnul enorm de muncitor la turnătorie al lui Gruzcik îi sparge buza superioară lui Grigori. Sîngele ţîşneşte, îi inundă gura cu gustul său de fier, împroaşcă do-cumentele de pe birou. Gruzcik zbiară cu o voce de tunet:

- Artemie! Ia-l de aici pe idiotul ăsta. îmi murdăreştedosarele.

Artemie vine fuga.- Nu ţi-e ruşine? Uite, ai sîngerat pe dosarul lu' to-

varăşu' comandant.Grigori e dus pe sus în vreme ce-şi apasă palma peste

gură să oprească sîngele.

La ieşirea dintr-o închisoare pe care o meritasem pe de-plin si unde am fost tratat fără îndoială cu asprime dar nu fără dreptate, m-am apu-cat deîndată, atît de înrădă-cinată era eroarea în min-tea mea, să-mi caut foştii stăpîni.

Într-un sens, speram fireşte ca n-am să-i găsesc, însă în so-cietatea asta în care trăim noi, regăseşti oricind pe oricine vrei să-l regăseşti. Capacul pe care-l aşează statul e atît de apăsător încît populaţia a ajuns iarăşi la stadiul medie-

86

Struţocămila

val care e, aşa cum îmi închi-pui, şi cel al ţărilor coloniale: nu există neutri; toată lumea e sau oaie sau complice.

- Infirmierul, un pitecantrop înfăşurat într-o bluză murdară, declară:

- Preotul? Caută-l în grădină. Nu face rău la nimeni. Nu l-am pedepsit nici o singură dată. Ştii ce i-a spus medi-cului-şef? "Sînt în împărăţia posedaţilor, şi tu, tu eşti re-gele lor". Şeful nu ştie multe. I-a trecut "incurabil" pe fişă.

Ieşit din biroul de la recepţie, Grigori se aventurează în împărăţia posedaţilor care i se înfăţişează ca o lume de o violenţă respingătoare. Lupta, interogatoriile, pe astea le ştie. Ştie că poţi să te duci să bei un păhărel la bufet între două şedinţe de gradul al treilea. Dar nebunii şi infirmierii lor, care îşi sînt, reciproc, diavoli unii pentru alţii... Uni-versul acesta de mici celule căptuşite cu plută. Electroşocu-rile care unesc oroarea tehnicii cu indecenţa copilărescului. Caricatura asta de Birou numărul doi... Lui Grigori i se face frică. Înaintează cu paşi ezitanţi şi nu ştie dacă-i mai e frică de bolnavi sau de doctori.

Trece pe lîngă oameni în bluze albe şi în pijama de pînză grosolană, bleumarin. Evită să le întîlnească privirile. Se gîndeşte la suavul Mitrofan. "Nu l-am pedepsit nici o singură dată", a spus infirmierul.

"Dacă infernul ar exista, ar fi un azil de nebuni în care toată lumea visează sub bătaia biciului fiecare visul său".

Trece prin faţa sălii de mese; aruncă înăuntru o privire: mese de lemn cu pete mari de lichid nedeterminat... Frunze de varză şi firimituri de pîine risipite. Miros de sos care-l

87

Vladimir Volkoff

îngreţoşează pe Grigori, făcîndu-l să grăbească pasul. Şi-l închipuie pe Mitrofan, bătrîn, alb, imaterial, mîncînd aici, cu coatele strînse lîngă trup, la mesele astea zgomotoase, printre rîsete isterice şi priviri melancolice.

Grigori înaintează pe coridor. O uşă deschisă; un dor-mitor. Cincizeci de paturi de fier strînse unele lîngă altele. Pături în dungi. Mirosuri de doctorii luptîndu-se - cum o fac uneori cele de apă de colonie - împotriva miasmelor de murdărie. Nimic din mirosurile virile - sudoare de bărbat, unsoare de armă - ale cazărmii. Mitrofan, seara, îşi dez-bracă trupul descărnat sub ochii insultători ai infirmierului de serviciu şi se vîră sub pătură. Deasupra păturii i se văd barba albă, subţire, cîteva fire de păr - de fapt nu i le-au ras? - şi privirea lui translucidă.

La colţul coridorului Grigori se loveşte de un bolnav. Li se întîlnesc privirile. Cele ale nebunului nu sînt deloc translucide, ci ceţoase parcă, dezmoştenite, ochi de cîine pe patul de tortură al unui biolog. Oare şi Mitrofan are ochii ăştia?

Grădina nu e decît o curte cu patru copaci prăfuiţi, mărginită de puţină iarbă. La capăt, cocoţat pe soclul unui stîlp, ca o pasăre mică, şi cu ochii înălţaţi spre cer, imediat vizibil căci deosebit în ciuda uniformei, Mitrofan.

Grigori străbate curtea, se opreşte, şovăie. În pijama, deghizare grotescă - stamba grosolană contrastînd cu pie-lea lui delicată - trupul bătrînului angelic, pe care sutana îl ascundea, seamănă cu cel al unei marionete de teatru de păpuşi. Părul alb, atît de rărit, de fin, i-a fost ras ca unui ocnaş sau al unui recrut tînăr şi craniul fragil şi trandafiriu îi apare în toată goliciunea. Şi barba i-a fost rasă. E adevă-rat că reîncepe să crească, un puf alb, neregulat, ca cel pe

88

Struţocămila

un porumbel abia ieşit din ou. Oricum, capul astfel dezgo-lit a început să semene cu o piatră urîtă, de o oarecare formă. Dar cîtuşi de puţin dezonorată. Grigori se aştepta să găsească un înger violat, rumegîndu-şi ruşinea; deloc. Părintele Mitrofan, despuiat de sutana şi de părul său, nu a întîlnit în tratamentele care i-au fost aplicate, nici insulta, nici umilinţa. Asta se vede numaidecît după ochii care i-au rămas aceiaşi: aproape incolori, abia albaştri, blînzi şi bogaţi de o mică scînteie umedă de tandreţe.

- Părinte, eu sînt, Grigori...- Bună ziua, Grişenka, bună ziua.Mitrofan nu se miră cîtuşi de puţin. L-a recunoscut

imediat pe vizitatorul său. Se interesează de treburile lui cu un fel de tandreţe distrată. Nu a înnebunit deloc, cum se aştepta Grigori, de altfel, fără să ştie de ce.

Grigori îi expune problema lui; ar vrea să fie ordonat preot cît mai curînd cu putinţă. Are nerăbdarea vocaţiei.

- Da, spune Mitrofan, este o idee cît se poate de bună.Şi binecuvîntează mereu, cu acelaşi gest, şi afectuos şi

indiferent, ca şi în trecut, fără să-i pese de bolnavii care trec, nici de infirmierii care stau să privească.

- Dar, sărmanul de tine, în privinţa asta eu nu pot să teajut. Trebuie să te îndrepţi... nu mai ştiu: lui Nichifor, luiMihail... Cum vezi şi tu, eu sînt cu cei săraci cu duhul.

Surîde angelic. Grigori e dezamăgit. Şi-l închipuia ca un călugăr persecutat, dat pe mîna doctorilor şi nebunilor, aşa cum erau pe vremuri daţi în gura leilor. Găsea chiar un fel de plăcere la gîndul acesta şi o compasiune pe care nu şi-ar fi putut-o mărturisi pentru sărmanul bătrîn.

- Părinte, sufăr şi eu odată cu Dumneavoastră.Mitrofan e însăşi naivitatea.

89

Vladimir Volkoff

- Suferi, tu, Grigori? Dar eu nu sufăr deloc. Nu maisuferi, te rog, ţi-o cer eu. Eu nu am fost niciodată atît defericit.

Grigori se gîndeşte la feţele de pernă murdare, la firi-miturile sub masa îngustă, la infirmierii ca nişte maimuţe.

- Fericit?- Da, dragul meu. Aici nu sînt decît două feluri de

oameni. Posedaţii şi cei săraci cu duhul. Săracii cu duhulsînt goi de orice, dezgoliţi, despuiaţi, le e frig, tremură,aşteaptă venirea Domnului. Eu le cer să mă înveţe meseriamea care este cum să-l urmez şi să-l imit pe Hristos, şi eio fac mai bine decît oricine, căci ei sînt cei mai săracidintre săraci. Ei nu mai au cu adevărat nimic, nici chiarraţiunea. Sînt cu totul şi cu totul despuiaţi; cu adevăratdeschişi şi gata să-şi primească Dumnezeul lor. Înţelegi?Astfel dezgoliţi, astfel deschişi, aşa cum e brazda în toam-nă. Săraci cu duhul, nimic mai mult. Îmi povestesc poveşti,poveştile lor; le povestesc şi eu: povestea Măriei. O, neînţelegem bine. Dar am cîteodată un sentiment urît: îiinvidiez; ei au să fie mîntuiţi înaintea mea. Ei sînt puri.Marea sub lună care face ce vrea ea cu lumina lunii... Şipe urmă, dragul meu, sînt şi ceilalţi, posedaţii. Din toatăinima, Grişenka, îi plîng. Dar pentru mine, ce har! N-amavut niciodată atîţia supuşi din ăştia la îndemînă! Îi strălu-cesc ochii de lăcomie. Guvernul nostru nici n-ar fi putut săgăsească un loc mai rodnic unde să mă aşeze!

- Har? Supuşi? întreabă Grigori.- Dar vezi şi tu, dragul meu! Un demonolog într-un

ospiciu! Dacă ai şti cîte cunoştinţe vechi am întîlnit aici!Sînt unii care-mi vorbesc în limbi pe care nu le cunosc,

90

Struţocămila

dar cîţi vorbesc ebraica, de exemplu, sau greaca! Şi latina, ce să mai spun!

- Sînt nebuni intelectuali.- Dar nu nebunii, dragul meu. Nebunii de abia dacă

pot să vorbească limba noastră. Demonii îmi vorbesc.Avem nişte discuţii teologice,! Ştii? E foarte plăcut, cînd lise dezleagă limba... Sînt cîteodată atît de subtili, şi dealtfel, Creaţia asta a lui Dumnezeu... Aveam unul care-lobliga pe victima lui să se creadă o plită de gătit. Ăsta cuplita era chiar de plîns. Toată ziua îşi zvîcnea braţele însus, mereu. Transpira, gemea, nu sta locului o clipă. Noi îlîntrebam: "Vania, ce faci"? Zicea: "Fac clătite". L-amobservat aşa cîteva zile. O dată cînd căzuse la pămînt,istovit, m-am lăsat lîngă el, i-am pus mîna pe cot, mi-amapropiat gura de urechea lui şi l-am chemat pe diavolulcare era în el: Urobach! Urobach!

- Îl recunoscuseţi?- Cu puţin exerciţiu, spune Mitrofan, îl recunoşti nu-

maidecît. La vremea mea eu eram un exorcist acceptabil. Îlchem deci pe acela, în greacă, pe urmă în latină. Vania seuita la mine, cu ochii sticloşi. Atunci, încerc lovitura: începsă vorbesc pe ebraică. Vania, dragul meu, nu avea nicişcoală primară, şi deodată din gura lui începe să curgăebraica cea mai curată din epoca clasică.

- Ce vă spunea?- Am vorbit despre tot felul de lucruri. Urobach mă

implora să nu-l alung. "Dacă mă scoţi de aici, spunea, tre-buie să mă întorc în Infern, care nu-i mai bun pentru diavolidecît e pentru oameni. Lasă-mă să stau în Vania" - "Duh alîntunecimii, i-am răspuns, tîlharule - mîinile părintelui Mi-trofan tremurau de mînie - să te las adică să-l chinui pe

91

Vladimir Volkoff

Vania care n-a făcut rău nimănui niciodată?" - "N-am să-l mai chinui pe Vania, zice demonul. Sau cel puţin n-am să- lm ai chinui decît aşa, niţel, căci dacă mă opresc de tot, imediat mă cheamă înapoi. Să cădem la învoială. Vania nu are să mai facă decît o sută de clătite pe zi" - "O sută de clătite? Nu mai mult de trei, mă înţelegi, păcătosule?" Pînă la urmă ne-am învoit la 12 clătite pe zi. Şi atunci, ca să fiu sigur că nu mă trage pe sfoară, în fiecare dimineaţă, la deşteptare, mă duc şi mă aşez pe patul lui Vania. "Fă-ţi alea 12 clătite!" Le face. După aia se aşează frumos în dulap şi toată ziua stă liniştit.

Grigori nu găseşte nimic de răspuns. Au trecut două luni de cînd nu mai trăieşte la seminar; supranaturalul i-a redevenit străin. Se gîndeşte:

- Azilul ăsta tot a acţionat, pînă la urmă. Mitrofan nu era chiar atît de nebun pe vremuri.

Însă în realitate Grigori era cel care, la seminar, asculta istoriile astea cu demonii cu altă ureche. Acolo cu toţii participau la o doctrină fantastică, dar nu absurdă, la o întreagă filosofie, falsă fără îndoială, dar riguroasă. Aici, toate acestea nu mai sînt decît nişte superstiţii... Mitrofan nu s-a schimbat deloc, decît poate că a mai întinerit, de cînd are demoni de care să se ocupe.

Dintre profesorii mei, unul era la ospiciul de nebuni, unde mi-a mărturisit el însuşi că şi-a găsit adevă-rata cale. Căzuse într-un abis de superstiţii satanice, de altfel cît se poate de

92

Struţocămila

justificate de scripturile sectei, care fac deseori aluzie la existenţa unor spirite imateriale şi răuvoi-toare asupre cărora preoţii ar avea puteri misterioase. Dragă tovarăşe, pot să afirm aici în mod solemn, eu însumi preot: în cazul improbabil în care aseme-nea spirite există, noi nu avem asupra lor nici o putere şi nici n-am avut niciodată.

M-am pus pe căutarea unui alt preot, a cărui nebunie era mai puţin blîndă. Fusese lipsit de dreptul de a-şi exercita funcţia şi era acum muncitor necalificat într-o uzină. Nişte creştini mi-au dat adresa lui cînd le-am spus cine eram.

Toate astea sînt nişte mari prostii. Orice popă mi-ar răs-punde că sînt un preot nereu-şit şi că harul, nu hirotonisirea dăruie puterile în chestiune.

Reuşisem să-mi însuşesc fe-lul acela de a fi speriat, fel prin care ne recunoşteam noi

93

Vladimir Volkoff

între noi şi cîştigam uşor în-crederea credincioşilor. E su-ficient să persecuţi oricît de puţin orice fel de comunitate de oameni pentru ca toţi membri ei să ajungă imediat să fie recunoscuţi după frică, exact ca o decalcomanie ca-racteristică apărîndu-le deo-dată pe faţă.

Un imobil care fusese burghez înainte de Revoluţie. Scară murdară. Hîrtii colorate desprinzîndu-se de pe pereţi. Geamuri înlocuite cu foi de jurnale sau lipite cu benzi adezive. Inevitabilul miros de varză. Mirosuri de copii, de asemenea. Şi zgomote de bucătărie, liniştitoare, ca tot ce ţine de treburile casnice, deci de viaţa organizată. O uşă cu două canaturi, neagră.

Grigori sună. Nu se aude soneria. Bate. Aşteaptă.A fost înainte la patriarhie unde nişte diaconi graşi i-au

spus că nu poate fi hirotonisit fără atestatul de studii elibe-rat de autorităţile seminarului său. Or, nu numai că ordi-nele serviciului sînt formale, dar în plus Grigori voia cu toată pasiunea să-i dovedească lui Gruzcik fidelitatea lui. Pentru asta, trebuie să devină călugăr, mitrofor, şi cît mai repede posibil, episcop. Atunci informările şi sabotajul îi vor fi la îndemînă şi accesibile atribuţiilor şi puterilor lui. Nichifor mort, Mitrofan nebun, Mihail e ultima lui şansă.

Grigori bate. O voce de femeie,, gravă, măsurată, abia puţin neliniştită:

- Pe cine căutaţi?

94

Struţocămila

Grigori dă numele persoanelor la care locuieşte preotul. Răspuns:

- Eufrosina Fominişna, pentru dumneata.Apartamentul, bineînţeles, e împărţit între mai multe

familii. Se va putea oare sta de vorbă discret? Vecinii ştiu cine este Mihail?

O voce mică, nesigură şi tandră, de femeie bătrînă reia dialogul prin uşă:

- Pe cine cauţi, om bun?El repetă numele şi adaugă cu vocea mai scăzută:- Aş vrea să-l văd pe '"Mihail".Nu îndrăzneşte să pronunţe cuvîntul "părinte" interzis

de civilizaţiile luciferiene.Glasurile femeilor parlamentează în spatele uşii. Sînt

trei acum. Prima apăsată, a doua spartă, o a treia, medita-tivă, adîncă şi care spune:

- Deschide-i, mamă.Uşa se deschide. Un vestibul, prelung, obscur. In pri-

mul plan, o bătrînică, pe jumătate neîncrezătoare, surîzînd pe jumătate; ea e cea care a deschis. Mai departe, sprijinită de o uşă închisă, o fată tînără, cu pieptul înalt şi puternic, faţa gravă, turtită ca a laponilor, sub cozi negre. În final, în catul mai luminos al unei uşi deschise, o femeie robustă, ţinînd în mîini o cratiţă pe care tocmai o spăla; ea a răs-puns prima, dar se simte că vizita asta nu o priveşte pe ea; vine şi ea să vadă ce se întîmplă, din curiozitate.

Grigori se trage fără să vrea îndărăt. Îi e frică să intre în vizuina asta cu femei. Sînt trei ani de cînd n-a mai stat de vorbă cu o femeie. De altfel, nici altă dată nu stătea de vorbă cu ele: le lua pur şi simplu. La seminar s-a izolat de ispite. Castitatea, a constatat asta, e mai uşoară decît se

95

crede, cu condiţia să te fereşti nu de păcat, ci de ispită. Ispita e cea care ne atrage, pe care o iubim. Grigori nu a trişat cu misiunea primită. Cu o energie de care tovarăşii lui credincioşi erau lipsiţi uneori, repeta de mii de ori pe zi, cu furie, prefăcîndu-se că se roagă de el însuşi şi nu de Domnul:

"Nu ne duce pe noi în ispită...".Aici nu mai are nimic să-l apere. Nici credinţa adevă-

rată, nici exerciţiile, nici micile reţete de la seminar. Se simte pradă acestor femei. E îmbrăcat în civil, bineînţeles; sutana pe care a părăsit-o cu atîta uşurare ar relua-o acum să se apere.

Explică încă o dată că ar vrea să-l vadă pe "Mihail".- Intraţi la noi, spune bătrîna, fără bunăvoinţă.Fata se dă în lături ca să- lase să treacă.Încăperea e mare, cu două ferestre spre stradă. Curată.

Plină de mobile vechi, confortabile, uzate. Două parava-nuri. Mătasea de pe unul a fost cîrpită cu grijă.

- Acolo doarme el. E colţul lui, spune bătrîna arătîndspre unul din paravane. Puteţi să vă duceţi să-l aşteptaţiacolo.

- Puteţi să-l aşteptaţi aici, spune fata.În cealaltă cameră se aude vecina făcînd mare tapaj cu

cratiţele, cîntînd cu o voce frumoasă, din piept.Grigori şovăie. Ar vrea să se ascundă în spatele para-

vanului să scape de femeile astea. Dar să străbată toată camera, să-şi dea de gol mersul, poate să le facă să rîdă? Mult mai uşor ar fi fost un salt deodată sub focul inamicu-lui!

- Bine atunci, să se aşeze, spune mama.

96

Struţocămila

Se aşeză într-un fotoliu vechi, cu pernele strivite. Foto-liul prea scund. Grigori spera că va părea astfel mai im-punător. Eroare. Se simte şi mai vulnerabil în faţa acestor două femei rămase în picioare, care-l privesc, fără să spună nimic. Mama, în mijlocul camerei, cu mîinile în şolduri; fiica sprijinită de bufet, reculeasă. Grigori nu ştie unde să-şi ţină mîinile, nici chiar privirile. Ca să n-o privească pe fată, priveşte bufetul; enorm, de acaju, astăzi nu se mai fac din astea.

- Bine, zice femeia. Trebuie să-mi văd oricum demîncare. Vine şi "el" acum.

Ezită. Grigori nu ştie ce trebuie să spună el. Priveşte bufetul.

Bătrîna vine să-l examineze pe vizitator mai îndeaproa-pe, se apleacă spre el. S-ar spune că-l miroase. Aruncă o privire fetei. Şuşotesc între ele. Grigori are impresia că mama spune: "Fii cu ochii pe el", sau "Fii atentă la ar-gintărie" şi că fiica a răspuns: "Să-ncerce numai". În orice caz se sprijină cu toată spinarea şi amîndouă palmele de bufet. Mama iese.

Grigori a întors capul cu efort. Acum se uită pe fe-reastră. I-a înţepenit gîtul, încep să-i amorţească picioarele. Dar nu se mai mişcă de aici. Îl aşteaptă pe Mihail ca pe un eliberator.

Deodată, în spatele lui aude un scîrţîit greoi. Cineva deschide bufetul. Grigori nu se întoarce. E crispat în foto-liul lui, fără să ştie de ce, ca şi cînd s-ar teme că va fi atacat pe la spate. Tăcerea. Pe urmă vocea măsurată a fetei, foarte gravă, foarte feciorelnică:

- Eu te-am ghicit. Eşti unul dintre ei.

97

Vladimir Volkoff

Grigori nu se mişcă. I s-au destins muşchii, mintea şi-a recăpătat agilitatea. Redevine el însuşi, acel Grigori care fusese cu trei ani înainte. Fata asta l-a ghicit. Va trebui probabil s-o omoare. Gruzcik nu prevăzuse o asemenea eventualitate. Ce are să spună Gruzcik? Mai presus de bu-curia fizică a acţiunii care e atît de aproape, teama agen-tului demascat: ce-au să spună şefii? În serviciu, se iartă totul, mai puţin eşecul. Aşteaptă.

Nu se întîmplă nimic. Grigori se gîndeşte la organiza-ţiile clandestine despre care a auzit vorbindu-se, fără să creadă că ar exista, troţkişti, monarhişti: agenţii care dispă-reau. Atraşi în vreo cursă. Fereastra dă spre stradă: nu omori pentru două etaje, dar te poţi compromite. Un agent e ca o femeie de lume: nu se teme decît de scandal. Grigori aşteaptă mai departe.

Foarte aproape de urechea lui - n-a auzit-o pe fată apropiindu-se - vocea ei:

- Uite.Sare în sus, gata s-o strîngă de gît; se opreşte deodată.

Cele două uşi ale bufetului sînt deschise şi, prinse pe faţa interioară a panelurilor de lemn, aliniate una lîngă alta pe etajere, mari, mici, pictate, în alamă, de argint, de aur, cizelate, lustruite, strălucitoare, lucesc acolo vreo 30 de icoane.

Grigori cade în genunchi, îşi face cruci mari şi loveşte duşumeaua cu capul. Cînd se ridică o priveşte pe fată, ea îl urmăreşte aprobatoare. Atunci Grigori îi adresează un surîs mare, naiv, dezgolindu-şi dinţii, surîs de tînăr simplu, re-ligios, încrezător. Şi-a venit în deplinătatea mijloacelor sale; spune:

- Cum m-ai ghicit?

98

Struţocămila

Ea nu surîde, decît poate lăuntric.- Noi sîntem deprinşi să ne recunoaştem.O clipă ezită; pe urmă îşi rotunjeşte palmele, una într-al-

ta în gestul ritual:- Binecuvîntează.Şi clatină din cap.- Eu nu sînt preot. Seminarist numai.Atunci ea îl priveşte parcă altfel, cu un amestec de ad-

miraţie pasionată şi de milă. Cel care se sacrifică este încă şi mai emoţionat decît cel care s-a sacrificat de acum. Tot nu surîde, dar pînă la sosirea lui Mihail vor sta de vorbă, in deplină încredere. Îi va spune despre moartea tatălui, pre-ot, în deportare; viaţa ei retrasă, alături de mama ei; munca sa de fiecare zi într-un atelier de ţesătorie; credinţa ei.

- Dar e mai bine să ne ascundem. În felul acesta,cîteodată, mai putem să facem cîte ceva.

Intră Mihail. E în civil, cu mănuşi mari, cu ochelari de motociclist în mîini. Cu pantalonii prinşi în agrafe. Slab. Cu ochii strălucitori.

Grigori se apropie pentru binecuvîntare. Mihail îşi scoate mănuşile, cu gesturi scurte şi mînioase. Cînd vor-beşte, s-ar spune că scuipă.

-„Uită-te pe tine, Malhus! Nu pe tine te aşteptam. Pa-homie, Vsevolod. Ceilalţi. Unde sînt? Singurul pe care l-am mai văzut e Alexandru. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh (face semnul crucii, un semn mic, cu regret parcă, pe fruntea lui Grigori). Şi cum, nu te-au dezgustat de sutană? Vrei să guşti persecuţiile? E cam devreme, ti -nere. Văd că ai cicatrice. Asta te-a calmat?

- Ce face Alexandru? întreabă Grigori.

99

Vladimir Volkoff

- El a pornit-o. Are o biserică, oficiază liturghia, el.Eu învîrtesc şuruburi. Nouă, în ţara asta, ni se dau biletegalbene ca să ne facem vocaţia. Cum era pe vremuri cuprostituatele! Pe al meu mi l-au luat. "Tu n-ai să mai faciliturghia, popo". Aliona, tu du-te.

Fata se înclina adînc şi iese fără zgomot. Mihail se în-vîrteşte în jurul lui însuşi, suflă greu, se duce să-şi arunce mănuşile şi ochelarii în dosul paravanului, se întoarce, se încovoaie, îşi scoate greoi agrafele de la pantaloni:

- Şi deci, eşti mulţumit de tine?- Părinte, spune Grigori, nu vă înţeleg.Mihail se apropie, îşi propteşte faţa palidă foarte aproa-

pe de faţa roză, plină de cicatrici a lui Grigori:- Nu înţelegi? Sfîntul Petru! Sfîntul Petru, pe cuvîntul

meu. Şi ai să-l renegi şi tu, cred. Nu cu pumnii ăştia secrede în Dumnezeu, prostule. Nu ştii că Nichifor a murit întorturi din vina ta?

- Din vina mea?- Da, din vina ta. L-au arestat pentru că îţi vorbea ţie

în momentul cînd tu dădeai cu pumnul. Trei zile dupăaceea li s-a spus femeilor care-i duceau mîncare că nu maiare nevoie de nimic. Că n-are să mai aibă nevoie de nimic,niciodată. Deci, mort. Mort, cum? De ce se moare în închi-sorile regimului nedreptăţii? De ce?

Lui Mihail îi tremură buzele. Se stăpîneşte ca să nu izbucnească în plîns, sau poate ca să nu blasfemieze. Cu vocea mică, frîntă, adaugă:

- Părintele Nichifor era un înger pe pămînt.Şi pe urmă, reizbucnindu-i mînia:- Ai să-l înlocuieşti tu, poate?Grigori, cu braţele încrucişate, răspunde:

100

Struţocămila

- Tocmai în legătură cu asta am venit să vă văd. Credcă acum ştiu îndeajuns ca să pot fi hirotonit. Dar îmi tre-buie un atestat de studii. Dumneavoastră doar...

Mihail îl întrerupe:- Ai să ai atestatul.Grigori continuă:- Dumneavoastră îmi cunoaşteţi vocaţia. Aş vrea să fiu

hirotonit cît mai repede cu putinţă.Mihail îl priveşte pieziş.

"Dacă ar putea să citească în sufletul meu, ar citi!". Grigori susţine privirea aceasta de torţionar care ar putea să-i smulgă adevărul.

- Tu n-ai să fii hirotonit, spune în sfîrşit Mihail.- Părinte, eu m-am crezut totdeauna menit clerului re-

gulat. Ştiţi asta.- Da, spuse Mihail sec, şi tu, ştii tu care sînt ultimele

cuvinte pe care mi le-a spus Nichifor, martirul? La ureche,în camionul acela, pe cînd eram duşi la poliţie. Întîi: "Toţipreoţi, în afară de Grigori". Pe urmă, după ce s-a rugat şi ameditat, s-a mai întors încă o dată spre mine: "Ba da, pre-ot. Călugăr niciodată". Ultimul lui gînd a fost pentru tine.Fii mulţumit.

- Părinte, spune Grigori care-şi stăpîneşte cu mareefort lacrimile de furie şi neputinţă, nu vă înţeleg amără-ciunea, dar sigur că nu eu trebuie să vă judec. Totuşi măîntreb dacă aţi interpretat bine cuvintele părintelui Nichifor.Gîndiţi-vă că dacă nu devin călugăr, n-am să pot ajungeniciodată la demnitatea episcopală.

Din nou Mihail îl priveşte drept în ochi. Însă de data aceasta lui însuşi îşi adresează o întrebare imperioasă. Nu găseşte răspuns. Suspină; spune, cu surîs rău:

- Şi dacă tocmai pentru asta?

Am aflat atunci că auto-rităţile ecleziastice se opu-neau ca eu să-mi pronunţ ju-rămîntul, era cu toate astea dorinţa mea cea mai scumpă M-am întrebat mult timp care ai fi fost motivele care să fi explicat o hotărîre atît de extraordinară şi pe care insistenţele mele nu au pu-tut-o în nici un fel zdrunci-na La vremea aceea n-am găsit nici un răspuns la o întrebare care, totuşi, mă preocupa mai mult decît ori-ce pe lume. Astăzi cred că preoţii, care se străduiesc să-i cunoască bine pe oa-meni ca să-i poată cîştiga mai bine, mirosiseră în mine iubirea aceasta de adevăr, simţul acesta intransigent al adevărului dialectic care mă face astăzi să-l reneg şi

103

Actul III

Vladimir Volkoff

să mă îndrept spre dumnea-voastră.

Este singura explicaţie, fireş-te, şi nu mi-a trebuit prea mult ca s-o găsesc. Am fost totuşi buimăcit; eram atît de mulţumit de duplicitatea spo-vedaniilor mele. Cum a putut oare Nichifor?...

Părintele Grigori aplecat asupra scrisorii sale îşi arată dinţii într-un surîs plin de răutate. Îşi bate joc de el însuşi. Îşi aduce aminte că a plîns aproape - da, i-au dat lacrimile -cînd Mihail i-a spus: "Tu n-ai să fii episcop". Şi de ce? Din cauza sarcinii lui, a lui Gruzcik, a răului suprem pe care n-avea să-l mai poată face Bisericii detestate? Nu. Pentru un alt motiv, tainic, pueril, absurd: de trei ani visa la momentul solemn cînd, episcop uns, avea să treacă în plină slujbă religioasă la ritul spălării mîinilor. Copii de cor, înveşmîntaţi în brocart auriu aveau să-i aducă un vas preţios sau un lighean de tinichea, n-avea importanţă, şi ştergarul brodat; el, Grigori, avea să-şi cufunde amîndouă mîinile, da, mîinile astea, mari, sigure, în apa proaspătă sau în apa călduţă, după anotimp, avea să le frece una de alta şi apoi să le şteargă pe ştergarul curat de tot, strălucitor de curăţenie, brodat cu grijă cu cruci roşii şi albastre sau galbene şi negre. Toate acestea pe pragul uşilor împără-teşti, în vreme ce poporul avea să se roage, cufundat în reculegere, şi cîntecele austere şi frumoase aveau să tune sub cupolă. Grigori nu ştia de ce imaginea aceasta îl urmă-rea de cînd el însuşi ajutase odată un episcop să-şi spele

104

Struţocămila

mîinile cu mare solemnitate. I se părea că acea clipă avea să-i răsplătească toate suferinţele, toate lipsurile, toată asceza pe care şi-o impunea. Şi acum, nimic din toate acestea. Să nu mai fie altceva decît un biet popă de ţară, murdar şi căsătorit.

Căsătorit, da! Dacă nu-şi depunea jurămintele trebuia, ca să fie hirotonit, fie să aştepte vîrsta canonică, ceea ce nu-i convenea deloc, fie... să se căsătorească. Mai avea încă lacrimi în ochi în clipa cînd îi venise sîngele în obraji, mai vizibil în adînciturile cicatricilor. Căsătorit, o soţie! Interdicţia absolută pe care şi-o impusese - să se mai gîn-dească la femei - sărea acum în lături ca un zăvor tras. Trebui să se stăpînească cu greu ca să nu iasă din cameră în fuga, să nu se arunce asupra primei femei care i-ar fi ie-şit în cale. Pe urmă nu-l mai ţinură picioarele; trebui să se aşeze. Experienţele lui trecute îl năpădiră toate deodată tre-cîndu-i prin faţa ochilor care i se injectaseră. Vedea un to-rent de imagini jalnic de asemănătoare şi totuşi cutremură-toare. Se simţea slab, neputincios. îi venea să le ceară în -durare acelor sute de femele care i se înfăţişau pentru ca el să le posede pe toate deodată. După cîteva secunde reveni la realitate. În ce priveşte femeile, n-avea să aibă decît una singură şi chiar în cîteva luni de acum încolo, cu condiţia ca Gruzcik să nu găsească o altă soluţie. Îşi îmbrăcă iarăşi sutana şi se duse la Gruzcik care îl privi buimac:

- Dragul meu, nu ştiu ce să zic.Pe un ton şi iritat şi enervat, ca al şefului căruia subal-

ternul îi face greutăţi:- În primul rînd tu trebuie să te superi. Popii te-au tras

pe sfoară. Nu s-ar zice că sarcina asta a ta începe bine.

105

Vladimlr Volkoff

Grigori, drepţi în faţa lui, se gîndeşte: "N-am pierde nimic dacă am suprima toată misiunea asta". Dar tace.

- Cîtă vreme ai mucezit în şandramaua aia?- Trei ani, tovarăşe comandant.Gruzcik merge în sus şi în jos prin cameră răspîndind

un miros puternic de sudoare şi de tutun.- Înţelegi, scumpule, că acum nu mai putem face mar-

şarier. Dar explică-mi şi mie, cum s-a ajuns aici?Grigori nu înţelege nici el. Îşi închipuia că inspirase o

încredere deplină stăpînilor săi. Nichifor avea faţă de el aceeaşi atitudine ca şi faţă de colegii lui.

- Poate originea ta?Originea lui Grigori îl preocupă de mult pe fostul

muncitor din turnătorie.- Înţelegi, eu mai curînd îi simpatizez pe nobili. Ăia

erau nişte adevăraţi patroni; cu ei se putea lucra. Vreau săspun, ăia din vremurile de demult. Nu nobilii ăştia desalon. Nu, ăia "duri", nobilii pâmîntului, ai războiului. Darpopilor ar trebui să le placă băieţaşii ăştia suferinzi şi cupărul lins, pe care să-i aranjeze cum vor ei. Nu eşti depărere?

- Calendarul nostru e plin de principii, răspunde Gri-gori. Nichifor mi-a spus de mai multe ori: "Tu ai să ştii saadministrezi". Credeam că se gîndea la mine în mod spe-cial pentru episcopat.

- Adică e o chestie de ultim moment? Ce s-a întîm-plat?

- Cind m-am apucat să-l pocnesc pe căpitan...- Şi tu ce explicaţie îţi dai? Că, adică neputînd să te

stăpîneşti pe tine n-ai să fii în stare să-i stăpîneşti pe alţii?- Poate.

106

Struţocămila

- Nu, nu. Nu e chiar atît de logic. Trebuie că au simţit cănu eşti de-al lor... Ăştia au nasul fin, popii ăştia, crede-mă.Dar atunci de ce te ordonează totuşi popă? Ar fi putut să tedea afară. Haide, cum îţi explici?

- Nu-mi explic, tovarăşe comandant.- Trebuie să poţi să-ţi explici. Tu ai stat cu ei trei ani.

Dacă nu le-ai înţeles psihologia, atunci la ce eşti bun?Îl cuprinde enervarea. Gruzcik are să se dezlănţuie.

Grigori aşteaptă în poziţie de drepţi, ca un soldat care-şi umflă docil obrazul ca palma să sune mai bine. Pe urmă furtuna trece. Gruzcik se lasă să cadă pe scaun:

- Aşează-te şi tu undeva, micule. Va trebui să luămnişte hotărîri în ceea ce te priveşte.

Pauză. O ţigară.- Eu nu mă pricep deloc la chestiile popeşti. Povesteş-

te-mi ce are să se întîmple acuma.Grigori îi explică aşa cum se pricepe că poate fi ordo-

nat preot, dar că pentru asta trebuie să fie... căsătorit. Pe urmă, poate să ajungă să poarte mitră, dacă face o carieră frumoasă, dar n-are să fie niciodată episcop.

Grigori a roşit spunînd "căsătorit". Gruzcik îşi fumează ţigara cu un aer obosit. N-a remarcat nimic. Se pare. în-treabă:

- Ai să poţi să-i spovedeşti pe episcopi?- Da, în general ei îi preferă pe călugări.Gruzcik fumează.- Ar fi o soluţie, tovarăşe comandant.Gruzcik îşi ridică ochii, leneş; fiara s-a trezit, dar se

preface mai departe că doarme.- Spune.- Văduvii pot ajunge episcopi.

107

Vladimir Volkoff

Grigori iese de la Gruzcik cu inima uşoară. Are să aibă o nevastă timp de cîteva luni. Are să-şi dea drumul, are să facă tot ce poate cu ea. Pe urmă, ea are să aibă un acci -dent: un camion scăpat de sub control, poate. Atunci Gri-gori are să-şi depună jurămintele. Nichifor are să fie defi -nitiv şters; să învingi un mort, cea mai frumoasă victorie. Misiunea austeră va începe atunci. El singur, Grigori, are să distrugă Biserica. Are să-i smulgă coroana, are s-o răs-tignească, are s-o extermine. Are s-o facă să intre în pă-mînt. Are să strivească sub picioare cioturile rămase. Nici un singur popă negru, nici un diacon slăbănog care să mai întreţină în popor speranţa pîlpîind într-o fugă supranatu-rală din faţa autorităţilor. În această perioadă de activitate intensă, de delaţiune, are să fie mult mai ocupat să stabi-lească fişe, să organizeze reţele de turnători, să-l zădărni-cească pe Patriarhul însuşi, decît să se mai gîndească la femei. Într-o zi poate, odată victoria cîştigată, ce orgie va fi! Dar nu-şi bate acum capul cu asta: poate că luna aia de miere îi va ajunge pentru toată viaţa. Se vede de pe acum în chipul acelor sfinţi care, după o perioadă de desfrîu gro-zavă, s-au canalizat într-o asceză la fel de serioasă, ca să satisfacă exigenţele unei misiuni intransigente. Un lac stră-lucitor, pe urmă un torent înspumat într-o rîpă sugrumată, neagră; astfel îşi vede el viaţa. Culoarea neagră îl obse-dează, îl împresoară, aşa cum fac cearcăne pe feţele sfinţi-lor din icoanele vechi.

Pe stradă, Grigori, pentru prima dată de trei ani de zile, vede o mulţime de femei. Se opreşte în faţa lor, cu gura întredeschisă, se întoarce după ele cînd trec pe lîngă el, aiurit de tot acum, le mănîncă din ochi şi nici nu-şi dă

108

Struţocămila

seama că se uită după ele pînă în clipa cînd o bunică în-soţind o adolescentă începe să ţipe, arătîndu-l cu degetul:

- Scoate-ţi sutana cel puţin, neruşinatule!Îndată ruşinea îl covîrşeşte pe Grigori; ruşinea semina-

ristului şi ruşinea agentului în misiune; se aţîţă una pe alta. Ar vrea să intre în pămînt, ar vrea s-o omoare pe baba as-ta, ar vrea să tragă cu mitraliera în trecătorii ăştia. A încăl -cat porunca a şaptea, a uitat să-şi joace rolul fără nici o greşeală, îi e ruşine de sutana asta neagră, de dorinţele lui, de stîngăcia lui, îi e ruşine de ruşinea lui chiar. Fata iz-bucneşte în rîs cînd îl vede aşa, buimac. Îi vine s-o omoare şi pe fata asta.

Face un efort, îşi recapătă stăpînirea de sine. Merge încet, cu suflul cumpănit, cu ochii plecaţi. Nu mai priveşte decît la glezne şi îşi dă voie din cînd în cînd să vadă cîte o jumătate de pulpă ca să se răsplătească singur pentru atîta abstinenţă. Dacă l-ar fi văzut Gruzcik cînd făcea pe bărba-tul adineauri! L-ar fi dat afară din serviciul secret, dezono-rat. Sau Nichifor... Să greşeşti în privinţa asta, a curăţeniei sufleteşti cum se spune, este păcatul cel mai grav, tocmai pentru că e făcut fără voie. Nichifor, sfîntul, Gruzcik, fiara, se contopesc amîndoi în conştiinţa vinovată a lui Grigori.

Pe urmă se pun nişte probleme. Gruzcik a spus: "Ai mînă liberă, dar fă-o repede".

Se gîndiseră la început să-i dea de nevastă o femeie tînără din serviciul secret.

- Eu am aici unele drăguţe foc, spusese Gruzcik cusubînţeles.

Grigori ar fi aplaudat ideea asta, dar Gruzcik a renunţat la ea repede.

109

Vladimir Volkoff

- În primul rînd, aş imobiliza doi agenţi pentru o sin-gură misiune. În al doilea rînd, ar trebui o fată cu totul ex-traordinară ca popii să nu miroasă ceva (ea n-are, în cazulei, trei ani de seminar să se rodeze); în al treilea rînd, nicin-am putea s-o omorîm cu adevărat. Şi ficţiunea, băiete,teatrul, la noi e totdeauna o greşeală. Nu. Va trebui să tedescurci singur, eşti om în toată firea.

N-are să fie uşor. Nevastă de cleric, una care să se ex-pună poate la deportare, la moarte, sigur la umilinţe, la ne-cazuri, la despărţirea de bărbaţii obişnuiţi care trăiesc după normele societăţii lor - de ce? Nu pentru ca să evangheli-zeze spiritele, să mîntuie sufletele, cum o face preotul în-suşi, ci ca să-i fiarbă lui supa de varză şi încă fără carne! Cine ar accepta aşa ceva? Cei mai mulţi dintre popi, astăzi, sînt călugări.

O frică puerilă l-a cuprins pe Grigori. Dacă nu-şi gă-seşte femeie? În primul rînd, el nici nu cunoaşte femei. Poate să se apuce să întrebe o măturătoare de stradă:

- Hei, cetăţeanco, n-ai vrea să te faci preoteasă?Se reîntoarce la Mihail ca să-i comunice hotărîrea lui;

are să se însoare şi are să se facă preot secular. Bate la uşă, îi deschide Aliona...

Aliona e acolo în faţa lui, dreaptă, respectuoasă, cu faţa ei cam de calmucă, părul de culoare închisă, pieptănat strîns pe spate; în spatele ei, tapetul pictat din vestibul reprezentînd vase stilizate, cafenii pe fond galben, aproape decolorat.

Grigori văzînd-o pe Aliona, vestibulul acela întunecos, vasele stilizate în gustul anului 1910, recunoaşte tabloul şi află acum că se va căsători cu fata aceasta. Nu se poate să

110

Struţocămila

se întîmple altfel, era scris undeva, într-un mare registru de stare civilă, de la începutul veşniciei.

Aliona îl conduce în camera lor şi-i spune (şi asta era-scris în veşnicie):

- Mama nu-i acasă.Sînt singuri unul în faţa celuilalt. Cele două ferestre cu

geamuri alungite, lasă să se aştearnă peste ei şi peste mobi-lele uzate razele oblice ale soarelui. Grigori îşi înfige dege-tele în barba lui scurtă, prost pieptănată şi şi le mişcă încet acolo. Nu ştie ce să facă acum cu mîna cealaltă, însă jena asta e doar superficială. Stîngăcia asta, de altfel sinceră, i se potriveşte personajului pe care-l joacă. Nu-l deranjează; dimpotrivă, aproape că o savurează. Tace. Aliona nu-l pof-teşte să se aşeze căci aşteaptă şi ea. Şi ea ştie.

După o clipă, cînd jena şi tăcerea au ajuns să se coacă, Grigori se întoarce spre Aliona.

- Uite ce aveam să-ţi spun. Nu am să pot să mă faccălugăr, aşa cum doream. Însă aş vrea totuşi să fiu preot şipentru asta trebuie să mă însor. Aş vrea mult ca dumnea-voastră să fiţi soţia mea.

A privit-o în faţă spunînd aceasta, însă ea avea ochii plecaţi. El e mulţumit de micul său discurs, foarte simplu, foarte sincer. Dacă fata îi răspunde "da", se condamnă la o moarte pe termen scurt - camionul cu frîna stricată - dar asta nu are nici o importanţă: nu contează decit sarcina lui.

Aliona îşi ridică ochii închişi de tot la culoare şi în -cepe să surîdă:

- Eu nu vă cunosc, dar totdeauna m-am rugat să fiunevastă de preot. De altfel, astăzi, cînd aţi intrat, am înce-put să vă iubesc. Am să vă iubesc totdeauna.

111

Vladimir Volkoff

Grigori se gîndeşte: "Vocaţia de sclavă, ca toţi adevă-raţii creştini. Am găsit mănuşa pe mîna mea".

Dacă bătrîna aceea nu l-ar fi făcut de ruşine adineauri pe stradă, ar fi săvîrşit acum o gafă ireparabilă şi totul s-ar fi schimbat. Însă baba care-l ocărise pe seminarist l-a atins pe agent. îi spune Alionei:

- Atunci să ne rugăm împreună lui Dumnezeu.Ea deschide bufetul unde licăresc icoanele. Aurăria

aruncă răsfrîngeri roşii peste arginturi. Chipurile sfinţilor, înnegrite, impasibile, sprîncenate, privesc spre bărbatul şi spre femeia aceasta.

Aliona spune:- Aşteptaţi o clipă.Se duce să caute chibrituri, aprinde o candelă în faţa

sfintelor imagini. Flăcăruia pîlpîie în păhăruţul ei albastru, apoi arde bine. Şirurile de icoane seamănă cu un foc ne-mişcat, mut.

- Acuma, spune Aliona.Îngenunchează alături şi li se unesc mîinile. Au să se

roage astfel în tăcere, fiecare pentru el, se gîndeşte Grigori, însă Aliona îl priveşte uimită şi el înţelege numaidecît ce aşteaptă ea de la el. Cu glasul stăpînit, la limitele murmu-rului, inexpresiv parcă, asemenea unui instrument muzical, glasul preoţilor ortodocşi de cînd există ei, recită rugăciu-nile emoţionante pe care ea nici nu le ştie; le alege pe cele mai lirice, cele în care limba religioasă s-a transformat în miere în gîtlejul sfinţilor celor mai blînzi, celor mai plini de căldură. Părintele Mitrofan ştia multe din astea, rugă-ciuni mîngîietoare adresate Sfintei Fecioare. Grigori le spune acum, punînd în inflexiunile inexpresive cît poate el mai multă căldură iubitoare. Mîna Alionei este călduţă şi

112

Struţocămila

fermă într-a lui. După cinci minute el se opreşte. Ea îl priveşte, dezamăgită.

"Aha, bine, îi place".Dublează doza, mereu cu aceeaşi voce, nu onctuoasă

ci, dimpotrivă, răguşită, abia cîntătoare, vocea incantaţiilor magice. Flăcăruia din paharul albastru nu mai tremură. Feţele înalte ale sfinţilor privesc, impasibile, spre tinerii îngenuncheaţi. E Mîntuitorul, Fecioara, Sfîntul Nicolae, Sfîntul Alexandru, Sfîntul Vladimir, Sfîntul Serghei din Radonej, Sfîntul Serafim de Sarov şi alţii; o întreagă adu-nare pentru a binecuvînta nunta asasinului şi a victimei sa-le. Dar îi binecuvîntează oare? Prudenţi, ei tac. Abia un curent de aer care pătrunde prin fereastră, tremurînd flacăra candelei, face să treacă o umbră pe fruntea lor. În afară de asta, nici o reacţie. Sînt acolo să depună mărturie, doar. Şi n-au să depună această mărturie înainte de sfîrşitul lumii.

În sfîrşit, Grigori se opreşte şi spune:- Ajunge.Aliona lasă să-i scape un suspin de mulţumire. Totul s-a

petrecut aşa cum îşi dorise ea dintotdeauna. îl priveşte cu înduioşare pe seminaristul acesta bărbos şi nepieptănat în-genuncheat alături de ea. Poartă pe faţă cicatrice, e martir, erou. Iată-l, deci, pe cel căruia îi va sacrifica propria ei viaţă, întru Dumnezeu. El este Hristosul ei. Şi fiecare are Hristosul pe care îl merită.

Trei săptămîni mai tîrziu se căsătoresc,. Grigori a avut vre-mea să-şi depăşească furia care-i cuprinsese trupul. De altfel, Aliona îi uşurează situaţia; nici un fel de cochetărie, decît cea orientală a abandonării reculese pe care o făgăduiesc atitudinile ei, privirile, supuşenia aceasta care o stăpîneşte.

113

Vladimir Volkoff

Evită să-i spună pe nume. El presimte că îndată ce va fi hirotonit ea are să-i spună "părinte", plăcere pe care nu va trebui să i-o refuze.

Constată repede că ea nu are nici un fel de cultură, nici chiar religioasă. Ea iubeşte, nădăjduieşte, crede, toate cu inima. Literalmente cu inima. O clipă se gîndeşte să-i dezvolte inteligenţa.

"La ce bun? Într-un an are să aibă accidentul acela".Ei îi place ca el să-i citească din cărţi pe care ea nu le

înţelege. Se învîrteşte în jurul lui, plină de respect, cînd îşi revizuieşte cursurile de greacă. Credinţa Alionei este păgî-nă, cel puţin prin credinţa în mai multe stadii ale iniţierii. Ea se mulţumeşte cu cercul exterior, dacă el ajunge la cer-curile mai tainice.

E o muncitoare manuală, mulţumită să fie astfel. Îi e teamă de ştiinţă:

- Lucrurile astea nu sînt pentru mine.Adaugă, folosind o metaforă care-i vine firesc pe buze:- Tu poţi să pătrunzi fără nici o primejdie în noaptea

ştiinţei, căci tu ai lanterna religiei.Grigori îşi aşteaptă liniştit căsătoria. Uneori, seara, în

patul lui, îşi îngăduie reverii delirante, dar nu iese nici o iotă din misiunea sa: "Orice seminarist ar face la fel şi l-ar mustra conştiinţa, exact ca pe mine".

Cînd o vede pe Aliona, se arată plin de atenţie, dar demn. Ea l-a lăsat să înţeleagă cum îşi înţelege rolul pe care şi l-a asumat: să-l elibereze de orice grijă materială pe preotul pe care l-a luat în căsătorie, pentru ca el să se poată consacra pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Pentru Alio-na, partea trupească face parte dintre grijile materiale. Ea

114

Struţocămila

vrea să fie "slujnica Domnului" prin intermediul soţului ei. El o tratează ca atare.

Mihail, care nu înţelege nimic, îi căsătoreşte. Cu ostili-tate. Pentru Mihail, Grigori este asasinul lui Nichifor. I-o spune direct la spovedania dinaintea nunţii, în camera în care locuiesc acum toţi patru.

- Şi de moartea părintelui Nichifor care era un sfînt,de ea nu te învinovăţeşti?

Grigori, bărbos, în sutană, îngenunchiat, îşi ridică ochii spre Mihail, care e în picioare, fără barbă, în bluză de pie-le, pantaloni de muncă şi ca patrafirul brodat, atîrnîndu-i pe umeri.

- Mă învinovăţesc, părinte, dacă aşa vreţi, printre păca-tele săvîrşite fără ştire.

Mihail nu aprobă căsătoria Alionei. Nu ascunde asta. I-o spune în faţa lui Grigori:

- Ţie ţi-ar trebui unul blînd, bun. El nu e bun. Dacă vafi mîntuit, va fi prin răutatea lui. Sînt sfinţi care au ajunssfinţi prin răutate.

În întredeschiderea bărbii, care i-a mai crescut, Grigori îşi arată dinţii.

Ceremonia nunţii este lungă şi solemnă. Niciodată Aliona şi mama ei n-ar fi crezut că au atîţia prieteni. Vin din toate părţile şi aduc daruri. Capela e plină. Toţi cei care ştiu să cînte se alătură-corului. Martorii ţin sus cunu-nile de aur deasupra capului căsătoriţilor. Tămîia fumegă; candelabrele pline de lumînări iluminează de jos icoanele de pe pereţi. Zeci de sfinţi, purtînd lănci, stindarde, cruci, cărţi, odăjdii, şuviţe de aur se alătură tăcuţi tainei căsăto-riei. Norii de smirnă şi tămîie care urcă spre ei abia dacă îi fac să-şi mişte buzele; privirile lor nemişcate cad de sus

115

Vladimir Volkoff

asupra perechii albe şi negre. Aliona e într-o rochie simplă de vară, cu un voal mic prins cu acul în păr. Grigori a avut un moment de cochetărie; ar fi vrut să se căsătorească în uniformă de locotenent. Însă asta nu ar fi fost cu putinţă, nici pentru seminarist, nici din cauza banilor. A împrumu-tat un costum de la un văr al Alionei.

Grigori se pregătea să joace comedia; dar nici nu e nevoie. Căsătoria lui se desfăşoară ca toate căsătoriile, cîntecele sînt frumoase, îl cuprinde o emoţie reală. Aruncă rare priviri pofticioase spre logodnica lui reproşîndu-şi-le imediat. Are un nod în gît, ca toţi cei care se leagă pe viaţă; nu se preface că nu ştie că într-un an Aliona are să fie moartă; pentru moment a uitat. În sfîrşit, asta e, sînt căsătoriţi.

- Da, bine, se gîndeşte Grigori, ca şi cum s-ar fi întîm-plat cu adevărat ceva, ca şi cînd s-ar fi petrecut o schimbare.

N-a avut simţămîntul acesta la biroul de stare civilă unde s-au dus în ajun să se înscrie.

La ieşirea din Biserică se înghesuie prietenii. Unii îşi arată darurile pe care le-au adus la Biserică. Nu e o explo-zie de veselie. Felicitările rămîn amuţite, reculese, în cins-tea lui Grigori care are să fie preot, toată lumea ştie. Dar chipurile sînt luminate de bucuria sinceră. Aliona e calmă; nu surîde. Grigori îi face o remarcă despre asta, căci el se lasă cîştigat de atmosfera aceasta de sărbătoare pe care ar vrea-o chiar mai zgomotoasă, mai tumultuoasă; se ia singur drept un tînăr căsătorit. Ea răspunde:

- N-am nevoie să surîd. Sînt fericită.Îl cuprinde un fior de enervare. "Creştinii nu trebuie să

facă paradoxuri". Dar îi trece. Acasă, unde au venit cu toţii, Grigori îşi ridică vesel paharul de vin spumos; n-a

116

Struţocămila

băut nici o picătură de alcool de trei ani de zile, în afară de vinul de la împărtăşanie. Spumosul i se urcă la cap: se opreşte imediat din băut, ca să nu se trădeze.

Cineva rosteşte ritualul: "E amar, vinul". Cu timiditate, din cauza lui Grigori. Seminaristul, însă, băiat bun, nu se supără. Se întoarce spre soţia lui şi o întreabă din priviri dacă vrea să satisfacă cerinţele tradiţiei. Pînă aici nu şi-au dat decît sărutul sacramental la Biserică. Ea, fără nici cea mai mică sfială, îl sărută pe buze, îndelung, loial, nu cu sărutul simbolic pentru a mulţumi galeria, ci un adevărat sărut pudic şi pasionat.

- Toţi ăştia ar putea să plece, îi murmură Grigori.- Ne iubesc.De data asta surîde.Grigori îşi dă seama că în multe privinţe Aliona e cea

care preia iniţiativa. Ea a aranjat amănuntele nunţii, ea a instaurat între ei acest ton de respect plin de afecţiune. Ea i-a dat primul sărut.

El se scuză gîndindu-se la misiunea lui. "Dacă o las pe Aliona să conducă ea, ceea ce nu e cu adevărat important, înseamnă să întăresc încrederea pe care oamenii o au în mine".

Invitaţii pleacă. Pentru prima noapte, mama Alionei se va duce să doarmă la o prietenă ca să le lase tinerilor căsă-toriţi toată camera: un regat. Mihail lucrează de noapte; nu va fi aici decît dimineaţa. Ei rămîn singuri.

Întîi mănîncă de seară. Grigori vrea s-o ajute la bucătă-rie dar Aliona îl goneşte:

- Nu e aici locul tău.Se duce în cameră. Nu ştie de ce să se apuce. Imagini

din viaţa lui trecută, în care a cunosut, dacă nu luxul, cel pu-

117

ţin desfrîul, îl bîntuie. Pe stradă se aprind felinarele. Trec rare maşini. In celelalte camere ale apartamentului vecinii rîd, se ceartă, fac să se ciocnească farfuriile. Aliona nu vine. Ba da, vine.

Cînd au sfîrşit de mîncat, ea se duce să spele vasele, la bucătărie, după orarul pe care l-a stabilit cu vecinele. Gri-gori se oferă să le şteargă el, dar întîmpină un refuz scan-dalizat. Umblă de colo pînă colo prin cameră.

"Numai de n-ar face-o prea tare pe mironosiţa; n-aş putea nici măcar s-o bruschez cu misiunea asta a mea nenorocită''.

Se aşează la masă, deschide o carte; e un ceaslov. Îl închide iritat. Aliona intră, îşi scoate şorţul, îl atîrnă cu grijă într-un cui, vine foarte firesc să se aşeze pe genunchii lui Grigori. Aliona ştie să le facă pe toate, chiar şi cum să fie nevasta unui viitor preot.

Înainte de a se culca, se mai roagă încă, dar acum scurt, pe urmă Aliona are să se arate nu doar docilă, ci şi tandră. Grigori aproape că nu înţelege nimic; el n-a intalnit pînă acum niciodată o amantă tandră. Pasionate, venale, violate, da. Tandre, niciodată.

După ce a dormit o oră, el se trezeşte. Pe piept cu capul abandonat al Alionei; pe obraz cu suflul placid al Alionei, Grigori îşi deschide ochii pe întuneric şi începe acea serie de meditaţii cărora, în împrejurări asemănătoare, are să li se lase pradă timp de şaptesprezece ani de acum încolo.

Grigori nu are înclinaţii naturale spre filosofie, dar saţietatea aceasta deplină a trupului îl îndeamnă spre ea. Se simte bine. La fel de bine ca după un mers foarte lung prin munţi, după o luptă crîncenă încheiată cu victorie. Medi-

118

Struţocămila

tează lenevos la căsătoria preoţilor. A învăţat la seminar că preoţii catolici nu se căsătoresc.

"Dostoievski avea dreptate, divaghează Grigori, întins liniştit pe spate, într-un pat îngust, cu părul Alionei risipit pe pieptul lui dezgolit. Catolicii ăştia, papistaşii, n-au înţe -les ce e cu adevărat omenesc în creştinism. Eu sînt acum aproape preot. Am deci şi eu un cuvînt de spus. Să dăruim totul lui Dumnezeu, vreau să spun toată atenţia şi toată iubirea, de acord, dar ce lipsă de realism! Ar trebui să nu mai ai nici rude, nici prieteni, nici patrie, nimic decît cru-cea ta. Asta e bine pentru călugări, şi Biserica Romano-Catolică nu pretinde de fapt că ar vrea să-i constrîngă pe preoţi ca atare. Alt argument: să-i scutească pe preoţi de necazurile conjugale de genul scenelor între soţi şi aşa mai departe. Ar trebui ca seminariştii să fie învăţaţi cum să-şi întrebuinţeze autoritatea şi, la nevoie, cravaşa, pentru ca un argument ca acesta să cadă de la sine. Dar se pare că toate astea nu sînt decît pretexte pudice. În realitate, domnii ăştia de la Conciliul de la Trento ar găsi şocant ca nişte mîini care, noaptea, au pipăit un trup de femeie să atingă dimi-neaţa Sfintele Taine. Aha, aici se vede Roma! Dar n-a fost tot un romano-catolic cel care a spus: «Cine vrea să fie înger va fi animal»? Trebuia să fi avut un spirit de jan-darm ca să gîndească atît de uşuratic. Dar, în sfîrşit, fără să mai punem la socoteală că in ajun de liturghie e post mare, un trup de femeie e la atingere la fel de curat ca o bucată de pămînt sau o bucată de pîine. Ce rost mai are să spu-nem că trupul nostru e Templul Duhului Sfînt ca să ne punem după asta pe nuanţările astea pofticioase! Cum adică? Un preot ar avea dreptul să se ţină de sfînta sticlă, să-şi răsucească ţigara după masă, dar nu să asculte de

119

Vladimir Volkoff

porunca lui Dumnezeu «creşteţi şi vă înmulţiţi»? Nu, nu; e evident că Roma aici păcătuieşte cu păcatul angelismului. E evident că nu are dreptate cînd cere în acelaşi timp ca preoţii să fie oameni întregi şi capabili tocmai de lucrul pe care li-l interzice".

Se întrerupe o clipă izbit de caraghioslîcul propriului lui ataşament faţă de Biserica Ortodoxă.

"Ei şi ce, îşi răspunde singur. Trebuie să minţim cît mai aproape de adevăr. Trebuie să punem la inimă intere-sele comunităţii în cadrul căreia ne facem şi noi misiunea, noastră. Eu urăsc Biserica noastră, dar cine mă opreşte să o urăsc şi mai mult pe cea catolică? De altfel nu o urăsc pe a noastră decît tocmai pentru că o găsesc plină de bun simţ, raţională, ingenioasă, deci primejdioasă. Este limpede că dacă noi am fost scutiţi de Inchiziţie şi de războaiele reli-gioase, asta s-a întîmplat pentru că instinctele naturale ale preoţilor noştri îşi urmau canalele fireşti şi nu aveau nevoie de defilări monstruoase".

La puţină vreme după căsă-toria mea cu o fată stupidă, care de altfel nu era lipsită de merite, dar pe care tatălei şi alţi clerici o abrutiza- "Abrutizat" este destul de seră cu totul, am fost ordo- inexact, dar sună bine în nat diacon. Cu acest prilej context. am intrat în contact strîns cu Patriarhia unde nu am întîlnit fanatisme, ceea ce, trebuie să vă mai mărturisesc, m-a dezamăgit, ci un fel de

120

Struţocămila

saţietate sordidă, de mulţu-mire de sine, în contradicţie făţişă cu morala creştină, un compromis permanent cu so-cialismul pe care totuşi îl detestau.

Asta e bine spus. La Patriar-hie, e adevărat, n-am găsit ni-mic din ce căutam; nici un in-diciu despre acea vastă con-spiraţie anticomunistă al cărui suflet nu mă îndoiam că era Patriarhul. Nimic altceva decît nişte diaconi graşi, nişte popi fără nici o valoare, care puseseră mîna pe un os de ros, şi cîţiva comisari politici care îşi purtau sutana cu o stîngăcie desăvîrşită şi pe care i-am re-cunoscut drept ceea ce erau înainte chiar de a le fi cerut binecuvîntarea. Nu m-am ab-ţinut să le torn gogoşi teolo-gice ălora! N-aveau decît ceea ce meritau.

Compromis permanent? Da, sigur. Asemenea clerici pentru asta sînt acolo. Pa-triarhul, care nu e prost, i-a strîns în jurul lui pe cei mai scîrboşi, pe cei mai josnici şi

121

Vladimir Volkoff

Am rămas diacon puţină vreme. Şi-au dat seama că avem o anumită instrucţie şi o autoritate naturală care mă făceau de la început ca-pabil să ajung la funcţii

mai vicleni, pe cei care n-au să şovăie să se servească de orice, de saltea chiar, ca adică să amortizeze toate loviturile pe care regimul ar vrea să le dea Bisericii, începînd cu ca-pul său. Mulţumire de sine? Şi încă cum? Toţi birocraţii ăştia în sutană aveau senzaţia că păcălesc şi regimul, sub nasul căruia continuau să se roage lui Dumnezeu, sub na-sul căruia se împerecheau cu cei mai răi duşmani ai reli-giei, şi toate astea pentru cauza cea bună! "Eu n-am să fiu niciodată un martir, le spuneau ei Hristosului lor, şi eşti şi Tu silit să recunoşti că îţi sînt mai folositor în felul acesta!" Saţietate? Fireşte. Există în toate sectele un fel de corespondenţă secretă şi necesară între canonicat şi gastronomie.

122

Struţocămila

superioare. Cîteva săptă-mîni mai tîrziu eram preot, adică în ochii credincioşilor îl reprezentam pe Hristos însuşi.

Adică, ce mai!

În noaptea care urmează ordonării sale ca preot, Grigo-ri se trezeşte după un ceas sau două de somn. Obscuritatea nu e totală, căci candela arde în faţa uşilor bufetului, închise totuşi din prudenţă; păhărelul albastru a fost pus pe colţul etajerei de jos care e mai ieşită în afară. Aliona respiră liniştită alături de bărbatul ei - de Mîntuitorul ei, cum i-a spus adineaori cu o extatică umilinţă. Cu ochii mari deschişi Grigori se gîndeşte la săptămînile acestea din urmă, în vreme ce o dulce oboseală îi cîntă în trupul istovit de abstinenţă la început, şi acum, la urmă, de satisfacţie.

În aceste săptămîni în care a muncit din greu, Grigori s-a pregătit pentru preoţie cum ar fi făcut orice diacon. În timpul slujbelor religioase sau în singurătatea chiliei care i se rezervase, el se ruga cu aceeaşi grijă, cu aceeaşi conştiinţă profesională, unui Dumnezeu în care nu credea. Pe de o parte, voia să joace după regula jocului, să nu neglijeze nimic din exigenţele misiunii sale. Pe de altă parte, gîndul său aţipit, deprins cu exerciţiile de pietate, înainte cu uşurinţă pe cărările rugăciunii; îi era tot mai uşor să se roage, mult mai uşor decît să se gîndească la altceva, cu condiţia să se fi aflat într-un loc convenabil, să facă gesturile consacrate, să-şi fixeze ochii pe cîte un obiect de cult. Nu avea credinţa, dar deprinsese tehnica, şi - aşa cum o dovedeşte experienţa misticilor - tehnica are în problemele

123Vladimir Volkoff

spirituale la fel de mare importanţă ca şi în cele trupeşti, acrobaţie, virtuozitate sau meşteşug de orice fel. Anumite rugăciuni, cum ar fi rugăciunea domnească funcţionau tară ca el să fi

fost conştient că pornise mecanismul repetiţiilor. Se rugau de la sine rugăciunile acestea. Se surprindea asupra faptului, din cînd în cînd.

"Ia te uită, mă rog. Ce idiot. Cînd oi fi început?".Şi nu numai că repeta astfel cuvintele în

sine. Cuvintele acestea duceau cu ele frinturi de gînd, frînturi de atenţie, ca şi o cîrpă agăţată de spiţa unei roţi şi care c dusă de rotirea roţii. O parte din cui lui repeta neobosit "Ai milă, Iisuse", ca şi cum Iisus ar fi putut să-1 audă.

Uneori Grigori se surprindea neliniştit. "S-ar zice că popii ăştia, cu manevrele lor, sînt pe cale să-mi grefeze o bucată de piele de la ei; piele de creştin pe un petic al trupului meu... Doar n-o să mă apuc să cred...".

Nu s-ar fi gîndit de la sine la asta, decît că-l pusese în gardă Gruzcik. Acum, în pat, suride de aceste temeri. Uite-1 preot acum, şi mutaţia de care se temea nelămurit, pe care o aştepta aproape, nu s-a produs. Fruntea, mîinile, trupul lui secret, nimic nu s-a schimbat. Priveşte candela arzînd liniştită în faţa uşilor închise ale bufetului de acaju şi se gîndeşle la celălalt Grigori, preotul bărbos, gol şi galben, pe jumătate tras în ţeapa unui picior de scaun, cu barba vîlvoi, chemînd parcă chibritul. Suride, visător. S-au distrat bine atunci cu popa Grigori. Cercul s-a închis- Acum Grigori el însuşi e popă. Surîde din nou pe întuneric. Acum, popilor, păzea!

Totuşi, o decepţie. Se aştepta nelămurit la o iniţiere anume. O dată terminată liturghia, episcopul ar fi urmat să-l

124

Strutocamila

cheme în faţa lui, cu ochii legaţi, într-un colţ retras, o ca-vernă poate sau o capelă subterană şi ar fi urmat să-i spună:

- De acum faci parte din comunitatea noastră şi aiacces la cunoaşterea adevăratelor noastre mistere.

Pe urmă i-ar fi arătat alte cărţi sfinte în afara Bibliei, alte obiecte de cult, l-ar fi învăţat o altă liturghie, mai efi-cientă, poate criminală, cu rădăcini mai adinci, poate pînă la tainele orfice, pînă la miturile secrete ale lui Attis sau Baal.

- Sîngele lui Hristos. Cu toţii vorbesc toată vremea de sînge. Trebuie să fie sînge pe undeva.

Grigori se gîndeşte la sîngele proaspăt al unui copil nou născut, poate circumcis.

Sau poate episcopul, cu un surîs voltairian, i-ar fi vorbit astfel:

- Dragul meu, trebuie să te dezveţi să mai crezi ce aicrezut pînă acum. Dumnezeu nu există, crede-mă pe mine,sînt expert. Liturghia e o farsă. Sfintele taine sînt niştecapcane pentru proşti. Nici un preot nu crede în Dumnezeu, dar noi trăim foarte bine, îţi spun eu, de pe urma cre-dulităţii credincioşilor.

Şi încă în şoaptă:- Ai ajuns preot, eşti al nostru. Acum faci parte dintr-o

mare conspiraţie pentru a răsturna regimul comunist şi astabili supremaţia Bisericii... Misiunea ta... Corespondenţata... Reţeaua la...

Nu s-a schimbai nimic din toate acestea.Doi diaconi, unul burtos şi un tînăr herculean, i-au pus

mîna pe umăr şi l-au împins să se învîrtcască în jurul alta-rului sub ochiul lăcrămos al episcopului, aşezat în jilţul său. Grigori a sărutat de cîte trei ori cele patru colţuri ale

125

Vladimir Volkoff

altarului şi veşmintele episcopului. Această cursă gîfîitoare simboliza disponibilitatea lui în slujba Domnului şi Grigori era emoţionat. Se învîrtea ca o sfîrlează, întîlnea ochii apoşi şi înduioşaţi ai superiorului său (nici o asemănare cu Gruzcik), avea grijă să nu calce pe odăjdiile prea lungi. Avea senzaţia că i se aplică un tratament şi onorific şi umilitor, foarte vechi şi foarte misterios.

Îi lipsea ceva: dragostea supusă, pe care o simbolizau aceste săruturi. Sigur, bătrînul acela aurit care-l binecuvînta nu însemna nimic pentru el. Nu era în bătrînul acesta nici o mîndrie, nici o rezistenţă, nici un schelet cu şira spinării. Era bănuit de a fi de convenienţă cu regimul şi se spunea că nici nu ţinea posturile aşa cum ar fi trebuit. Însă îl privea pe Grigori cu un aer înduioşat. Grigori detesta înduioşarea.

În timp ce viitorul preot se învîrtea în jurul altarului, corul cîntă la început "Sfinţii martiri, voi care aţi suferit atîtea suferinţe şi aţi fost încununaţi, rugaţi-vă Domnului ca sufletele noastre să fie mîntuite". Această rugăciune însemna că sfinţii martiri ar fi trebuit să-1 ajute pe Grigori să înainteze pe calea renunţării şi a fermităţii, şi el se alătura acestei rugi cu tot devotamentul pe care-1 purta serviciilor secrete. Pe urmă corul cîntă: "Slavă Ţie, Hris-toase Dumnezeul nostru, laudă apostolilor şi bucurie marti-rilor care au mărturisit Treimea Una şi Nedespărţită". Grigori ştia că acest cîntec îl alătura celorlalţi aleşi şi se bucura, căci se gîndise totdeauna că aleşii formau un tel de societate secretă. În sfirşit corul cîntă: "Isaia dănţuieşte! O Fecioară a născut un prunc şi numele lui e Emanuel". Grigori s-ar fi cuvenit să conchidă că fundamentul însuşi al sacerdoţiului său era Întruparea lui Hristos, dar se rătăcea în asemenea consideraţii teologice.

Momentul crucial se apropia. Grigori îşi lăsă amîndoi genunchii la pămînt (nu îngenunchiase decît cu un picior

126

Strutocamila

cînd fusese făcut diacon) pentru a arăta că, de data aceasta, accepta pe umerii săi povara cea mai grea. Pe urmă îşi aşeză braţele în cruce pe altar în semn de supunere desă-vîrşită şi-şi abandonă şi capul în aşteptarea Duhului Sfînt. Îl străbătu un fior. Şi dacă într-adevăr Duhul avea să po-goare asupra lui? Dacă în cîteva secunde avea să se ridice în picioare crezînd?

- Nu, se gîndi fără să-şi dea seama de absurdul gîndu-lui, Hristos n-are să-mi joace o asemenea festă.

Încet, bătrînul episcop, cu un ochi plîngîndu-i, se ridică din strana lui, lăsă să cadă marginea odăjdiilor episcopale peste capul lui Grigori, făcu de trei ori asupra lui semnul crucii ("Crucea, crucea, mereu crucea, crucea este un in-strument de tortură, tortura - la asta mă pricep - o, da! dar de la capătul celălalt al manevrării", se gîndea Grigori cu o fervoare nedesluşită), pe urmă îi atinse fruntea cu mîna lui aspră ca un pergament. în sfîrşit, cu voce caraghioasă şi parcă înnecată în plîns, psalmodie:

- Harul dumnezeiesc care vindecă relele şi care umpletoate golurile îl ordonă preot pe piosul diacon Grigori, ru-gămu-ne ca harul Duhului prea sfînt să pogoare asupra lui.

- Kyrie eleison, tună corul.Şi Grigori se gindi la femeia sa, care, în primul rind al

credincioşilor, îmbrăcată într-o rochie mov, prost croită din cea a unei mătuşi defuncte, repeta cu încrederea devoţiunii:

- Doamne miluieşte.Grigori se ridică în picioare preot.Atunci mîinile episcopale, cu falange roz şi noduroase,

îi întinseră lui Grigori veşmintele potrivite noii sale funcţii şi patrafirul sfînt fără de care nu avea dreptul să oficieze, în vreme ce buzele episcopale, supte şi fară încetare agitate de o mişcare lăuntrică asemenea celei a rozătoarelor, i se lipeau de obraz. Ceilalţi preoţi, diaconii, corul cîntau:

127

Vladimir Volkoff

- Axios, axios!Un surîs palid străbătu chipul istovit al lui Grigori.

"Da, sînt demn de serviciul meu, demn de Gruzcik, demn de misiunea ce mi-a fost încredinţată". Surisul acesta îi dădu un aer cu totul mistic.

I se făcea semn să se apropie de Sfintele Taine. Înainta trimfător. În timp ce primea pîinea şi vinul, episcopul cînta tremurător cu o voce emoţionată:

- Primeşte acest dar şi păstrează-l neatins pînă la ulti-ma ta suflare, căci ţi se va cere socoteală deci la a doua şiînfricoşata venire a Domnului Nostru, Mîntuitor şi Dumne-zeu, Iisus Hristos. Grigori crezu că vede, spre marea sasurpriză în ochii episcopului care erau uşor încrucişaţi, oexpresie tainică şi ameninţătoare. Cuvîntul "ţi se va ceresocoteală" care în limba sacră însemna acelaşi lucru cu"vei fi tras la răspundere" produse asupra lui Grigori oimpresie ciudată şi oribilă. O clipă se crezu demascat, gol,sabia Arhanghelului îi arse ochii. În clipa următoare îşirevenise şi săruta cu evlavie mîna episcopului care plîngeape o parte.

Acum, întins în întuneric, îşi amintea ieşirea din Bise-rică, în sutană, cu crucea acum la gît, Aliona alături de el, la o jumătate de pas în urmă, agasantă, se gîndea el, de servilitate. S-a oprit o clipă în pridvorul Bisericii şi a privit cerul cu nori scămoşaţi, casele înalte leproase, strada însu-fleţită cu urîţenia şi eficacitatea ei modernă. Decepţie şi uşurare. Nimic nu se schimbase de la punerea mîinilor, cu-loarea aerului nu se schimbase. Ceremonia de adineauri nu fusese decît o comedie cu revărsare de ornamente ţipătoa-re, şi de asemenea o etapă în împlinirea sarcinii sale. În două zile, o obscură secretară la serviciul secret avea să adauge pe fişa lui Grigori o decoraţie pe care el nu avea să o poarte decît peste 17 ani.

128

Strutocamila

Candela arde. Aliona respiră liniştit. În spatele parava-nului, soacra lui Grigori - a binecuvîntat-o adineauri cu onctuozitate - sforăie. Sforăie încetişor, cu modulaţii umile, nu trîmbiţează orgolioasă, cum fac alţii. Sforăie cu devoţiune. În umbră, Grigori surîde, dczgolindu-şi toti dinţii.

- Sînt preot, se gîndeşte el, şi asta implică o serie de funcţii distincte. Am să am, începînd din acest moment, relaţii speciale cu Dumnezeu, cu superiorii mei, cu tovarăşii mei, cu enoriaşii mei. Va trebui să dau ascultare, să celebrez, să dau învăţături şi ajutor. Va trebui de asemenea să rezist pasiv regimului. Nu mai am voie să dau pumni acum cînd sînt sfinţit. Am să îndur toate umilinţele cu supunerea care i se cuvine agentului în misiune. Am să-mi primesc răsplata mai tîrziu, peste 17 ani. Regimul are vreme. În ce-i priveşte pe superiorii mei, disciplina militară, e totul; ei n-au să se plîngă de mine. Eu sînt obişnuit. Asta n-are să mă împiedice să-mi ţin fişele la zi. Trebuie să mă aranjez să fac carieră ca duhovnic de episcopi; severitate respectuoasă. Ai să faci opt zile de penitenţă, tovarăşe episcop. Are să le placă aşa ceva. Bun. Cu tovarăşii, acelaşi sistem. Camaraderie şi fişierul la zi. Toată lumea ştie că am făcut războiul. Să joc şi partea centurionului. Asta e destul de la modă printre scumpii noştri popi. Acum, enoriaşii. Să-mi fac datoria potrivit funcţiei mele. Simplu. O să vedem noi ce aşteaptă ei de la mine: să-mi joc partea mea de joc. Să joc totdeauna ce-mi cere celălalt, să nu opun nici o rezistenţă. Să fiu ca apa în mîinile duşmanilor, fluid, repede risipindu-mă: ăsta e abecedarul agentului în misiune. Să te supui total, înseamnă si evadezi cu totul. Nici o problemă. În ce priveşte legătura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi Dumnezeu, n-am decît să mă refer la instrucţiile privind antrenamentul pentru falsele legături

129

telefonice. Formezi un număr inexistent, asculţi discul care-ţi repetă la nesfîrşit: "Nu există numărul pe care l-aţi format", şi tu vorbeşti închipuindu-ţi de fiecare dată că celălalt îţi răspunde şi tu dîndu-i replica pe cît se poate mai puţin precis. Am să stau la capătul de aici al firului. La celălalt capăt, nimeni. Am să vorbesc în microfon şi am să-mi aud propria răsuflare în membrana receptorului. Să nu exagerez. Asta-i tot.

Programul a fost fixat acum. În ce priveşte detaliile are să vadă de la o zi la alta. Soacra sforăie mai departe. Aliona respiră adînc, liniştită. Candela, aşezata pe marginea etajerei care iese în afară în colţul bufetului se răsfrînge în uşile de acaju, senină, tainică. Grigori îi arată dinţii în rînjetul lui în vreme ce-şi mîngîie barba. Trupul lui destins şi-a relaxat acum vigilenţa.

Grigori doarme, adică? Nici el nu ştie. Poate că bufetul nu a fost închis bine. Încet, cu un scîrţîit aproape imperceptibil, cele două uşi se desprind una dintr-alta, ca două buze verticale, se depărtează încet, se întredeschid asemenea unei stridii, înaintează în întunericul camerei, resping în faţa lor aerul, scîrţîie, îşi opresc o clipă mişcarea, o reiau, şi in sfirsit, ca două mîini care se desprind una dintr-alta, oferindu-şi palmele treptat, îşi arată faţa interioară, peste care arginturile şi aurul prind numaidecît puţina lumină răs-pîndită prin încăpere. Chipurile şi mîinile sfinţilor nu sînt acum decît pete negre; veşmintele lor doar răsfrîngeri. Bufetul întreg seamănă cu o gură care va începe să vorbească.

Actul IV

Mi s-a întîmplat să ţin o dată în mînă patru cărţulii, patru volume de amintiri ale cuiva, şi ştiu că am fost emo-ţionat; toată viaţa autorului, de la primul ţipăt la ultimul suspin, era acolo între cartoanele coperţilor. Eu, în ce mă priveşte, nu pot s-o fac în patru volume, eu trebuie să mă povestesc pe cîteva foi. Să trec totul sub compresor, să vîr totul în hîrtie, ca la seminar, cînd încercam prosternîndu-ne să intrăm în pămînt. Dar în realitate, cu cît trăieşti mai mult cu atît ai mai puţin de povestit. Cei 17 ani care-au rămas... cele vreo nouă sute de ori cînd m-am jucat să transform pîinea în carne, vinul în sînge... 1328 de file roze de informaţii... Ce prostie. Să mîntui sufletele e pînă la urmă o rutină, ateii n-au să înţeleagă asta niciodată. Să te joci de-a treaba asta e ceva de zi cu zi, mai minuţios, poate. Totuşi, am avut şi eu sclipirile mele.

Îndată ce am fost uns preot mi s-a dat o parohie în pro-vincie. M-am dus plin de en-tuziasm şi m-am consacrat sacerdoţiului în cele mai entuziaste stări de spirit. Propaganda noastră antire-ligioasă care face o operă

131

Vladimir Volkoff

omenească atat de utilă - aş spune chiar indispensabilă -face totuşi erori grosolane care dăunează cauzei uma-nismului ateu, mai degrabă decît să-i slujească De exem-plu, se obişnuieşte să se spună că preoţii încasează lefuri nemaipomenite. Dar fiscul le ia 87% şi vă asigur, tovarăşe profesor, că viata mea era, dacă e să vorbim de lux, cam ca cea a lui Ioan Botezătorul în pustie.

Ciudat, această situaţie nu făcea decat să-mi întărească vocaţia. Am făcut ordine într-o parohie părăginita, am celebrat slujbele tolerate ca şi cele interzise; să vă măr-turisesc? Am contravenit le-gislaţiei noastre atît de în-ţelepte făcîndu-le vizite bol-navilor acasă la ei sau bă-tranilor care cereau mingaierile pe care eu aveam puterea să le dau. O problemă

Şi, încă mai încasam din cînd în cînd şi solda mea care se strîngea, lună cu lună, la casie-ria serviciului.

132

Struţocămila

de conştiinţă s-a pus totuşi pentru mine - în ciuda amor-ţelii mele intelectuale de atunci a acelei osificâri care îmi cuprinsese simţul moral pietrificat de învăţătura creş-tină. Trebuia oare, conform legislaţiei în vigoare, să re-fuz lecţiile de religie tuturor minorilor? Trebuia dimpotri-vă, conform uzanţelor creş-tineşti, să profit de inocenţa copiilor pentru a le îndopa imaginaţia cu concepţii clericale?

Exact. Am cerut în sensul acesta instrucţiuni scrise de la şefii mei. Eu cunoşteam bine procedeele regimului: punctul acesta, socotit ca foarte im-portant, ar fi fost primul căru-ia mi s-ar fi făcut reproşuri dacă s-ar fi urmărit minimali-zarea meritelor mele, şi asta indiferent de ce linie de con-duita aş fi urmat. La vremea aceea serviciul începuse să şchioapete. Gruzcik, dacă nu mă înşel, era atacat din plin şi-şi pierdea autonomia care i se acordase în mare măsură

133

Vladimir Volkoff

mai înainte. O nouă clasă de oameni sosea la putere. Am primit deci instrucţiuni con-tradictorii...

Nici chiar asupra propriilor sale servicii secrete, pe care le iubise cu toată pasiunea, popa Grigori nu-şi mai face acum iluzii. Îşi aminteşte de mesajul lapidar al lui Gruzcik:

"Nu faci omletă fără să spargi ouăle. Evanghelizează cît poţi. Cu atît mai rău pentru ţînci. Pentru tine, misiunea înainte de toate".

Îşi aminteşte şi de explicaţiile doctrinale ale "consilierului politic":

"Bineînţeles, e inadmisibil ca viitorul ideologic al tineretului ţării noastre să fie periclitat de un zel excesiv desfăşurat în executarea unei sarcini izolate. Anumite rele sînt necesare, dar trebuie reduse la minim. Astfel, vă este permis, chiar dacă nu şi recomandat, să acordaţi împărtăşania unor copii mici; vă este formal interzis să le transmiteţi învăţături de orice fel. Trebuie ca actele rituale pe care aţi fi pus în situaţia să le îndepliniţi să le apară lor ca fiind absurde îndată ce li se va dezvolta inteligenţa, moment în care propagandiştii noştri vor lua legătura cu ei...".

Am fost convins că pactizez cu Dumnezeu şi cu diavolul, adică să nu-i învăt decît pe copiii ai căror părinţi se ară-tau cei mai insistenţi, cei mai decişi să sacrifice totul - chiar

134

Struţocâmila

şi viitorul copilului lor - erorii în care ei persistau.

Şi de fiecare dată, cîte o mică fişă.

Copiii...Copiii au în Evanghelie un loc aparte. Ei au dreptul

la şi mai multă iubire şi simpatie chiar decît păcătoasele, centurionii şi fariseii.

Grigori n-a avut copii. Dumnezeu nu i-a binecuvîntat căsătoria... Trebuie spus că în primii doi ani Grigori s-a străduit din răsputeri. Pe urmă, odată cu înlocuirea lui Gruzcik şi enorma decepţie care a urmat, s-a lăsat pe tîn-jeală. Ar fi putut avea copii. Zeci de copii, ca popii seculari, însă îngeraşii din lacul berzelor au refuzat să vină şi la el. Au rămas, înfriguraţi în acea ţară a nimănui, a limburilor, aşteptînd un alt tătic. Regrete? Nu, bineînţeles. Avea să-i fie şi aşa destul de greu să se despartă de Aliona. De altfel, la ce bun să aibă copii într-un regim ingrat care, ca răsplată a unei misiuni de douăzeci de ani, îţi oferă o catedră de ateism? Amărăciune, totuşi. La patruzeci şi cinci de ani cine n-are copii nu e un bărbat adevărat, ca şi cel care n-are femeie la douăzeci.

- Firea omenească nu s-a schimbat de la instaurarea socialismului mai mult de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fără sarcasm.

Grigori a citit mult de zece ani încoace, autori gravi şi plini de amărăciune; dar şi umorişti. A îndurat toate de-cepţiile tot mai amare ale preotului şi ale agentului în misiune, ceea ce e mult pentru un singur om. A îmbătrînit. Începe să sufere de reumatism şi devine mizantrop. Degea-

135

Vladimir Volkoff

ba îşi spune că odată ce-şi va rade barba va redeveni loco-tenentul de viitor care era acum douăzeci de ani, asta nici măcar nu-l mai face să rînjească. Cînd se uită în oglindă, îşi găseşte deopotrivă aerul furiş al preotului de tară tradiţional din comediile socialiste şi o asemănare cu bunicul său, care a fost nobil de tară. Ciudat... În realitate, Grigori nu are aerul acesta prefăcut şi furiş decît în faţa oglinzii, omul regimului care-l cercetează cu privire de popă. Cînd vine cineva să-l vadă, ia uneori aspectul unui cîine bătut şi gata să mîrîie, dar de cele mai multe ori este un personaj plin de bunăvoinţă şi cu autoritate, ca o umbră din ceea ce proştii ar numi o atitudine paternă.

- Nişte copii...Nici ai lui şi nici ai altora. Copiii, cu încrederea lor

indiscretă, îl fac să-i fie frică. Nu-i plac copiii; nu-i place să-i înşele pe copii. Cînd dă împărtăşania şi cînd linguriţa de aur intră în gura fară dinţi a unui ţînc cu ochi misterioşi, Grigori simte totdeauna o senzaţie de enervare extrem de violentă. Aproape că-i ia la insulte pe părinţi:

- Ştiţi ce faceţi? De ce vă lăsaţi progenitura pe mîna minciunii? Eu sînt minciuna, se gîndeşte el de multe ori, cu la fel de multă solemnitate ca şi Hristos spunînd: "Eu sînt adevărul".

Îi vine uneori să urle în biserică, mai tare decît corul care zbiară hieratic în colţul lui. Să urle:

- Nu lăsaţi copii să vină la mine!Nu urlă şi dă mai departe împărtăşania, şi murmură

uneori la urechea unei mame sfîşiate care face parte din tineretul comunist:

136

Struţocămila

- Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul detămîie să ajungă să-i fie cunoscut înainte de cel al bineluişi al răului.

Astfel că joacă şi rolul lui Hristos şi pe cel al serviciilor secrete în acelaşi timp, căci Vasia va fi un copil religios, însă îndoielile se vor naşte în sufletul mamei văzînd preotul acesta folosind argumentele pe care propagandiştii atei i le-au suflat dinainte.

- Eu merg pe sîrma întinsă aşa cum Hristos mergea peape...

Mă grăbesc să vă spun că in parohia mea ca şi în cele ur-mătoare - am avut patru cu totul, corespunzînd cu înain-tarea mea rapidă în ierarhia Bisericii - cei mai multi dintre enoriaşii mei erau bătrîni şi mai ales femei Fără indoială, obscurantismul epocilor precedente, unde femeia era analfabetă şi des-considerată, explică această slăbiciune a surorilor noastre care, acum, au ajuns egale cu noi, căci ele au pătruns chiar şi în cosmos.

Cretinisme. Sigur, femeia e sclavă. Or, religia creştină fiind o religie de sclavi, cum zice Engels...

137

Vladimir Volkoff

La început, Grigori îi gonea pe bigoţi, pe acele broaşte ale agheazmatarului care dădeau fuga la biserică înainte de slujbă, care ieşeau din biserică cu regret, care încercau să se dea pe lîngă el să-i mai binecuvînteze o dată, el care sta şi asculta cu ceasurile păcate fără importanţă.

- Nu! tuna el la predici; creştinismul nu trebuie să fieo religie a femeiuştilor, a babalîcilor, a slăbănogilor! Cesînt bătrinii? Nişte morţi latenţi. Şi s-a spus în Scriptură:"Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii". Ne trebuie o forţătînără şi nouă, capabilă de sacrificii şi de fapte mari...

Refuza să le binecuvînteze pe babele care-şi întindeau spre el mîinile tremurătoare, împreunate, mult prea des:

- Pleacă, ţi-am dat binecuvîntarea azi-dimineaţă.Le încredinţa bărbaţilor sarcina de a stinge luminările

pe sfîrşite. Nu-i dădea voie decît Alionei să aranjeze florile aduse la biserică pe cele ce le aduceau le-ar fi vrut puse în faţa unei icoane anume şi nu a alteia.

- Fără favoritisme, mormăia. Alexandru e băiat fru-mos, nu zic nu, dar ăsta nu-i un motiv ca să-l lăsăm peAkakie fără flori.

Oricît de jignitoare îi era atitudinea - se străduia să găsească penitenţe penibile sau ridicole pentru cele mai bigote dintre enoriaşele lui - era tot mai popular printre ele. Dacă nu aveau faţă de el tandreţea pe care o simţiseră pentru predecesorii lui, se temeau de el şi sentimentul acesta de frică le plăcea:

- Ăsta, şuşoteau ele, e preot adevărat.Înţelegeau prin asta un preot cum trebuie, un adevărat

slujitor al lui Hristos. Şi unele adăugau, gîndindu-se la originea lui, pe care i-o ghiceau, oricît ar fi avut el grijă să o ascundă:

138

Struţocămila

- E un stăpîn. Şi cu sărmanii lor ochi plîngand de pe urma severităţii lui,

ele începeau treptat să-l adore.În ce-l priveşte, ura asta a lui pierea treptat. Începea să

binecuvînteze maşinal, ca cei mai mulţi dintre confraţii lui, şi nu se mai enerva. Spunea: "haremul meu de nebune" sau "batalionul meu de ţicnite" cu o tandreţe abia ascunsă, Îi plăcea să le găsească acolo în faţă, gata să fie dispreţuite şi să mai spună şi mulţumesc. Aveau de asemenea uneori nişte devotamente imprevizibile care emoţionau soldatul din el, şi atunci recunoştea ipocrit:

"Caritatea este forţa celor slabi, aşa cum este slăbiciunea celor puternici".

Cit despre meschinăriile, josniciile lor care l-ar fi putut scandaliza pe un preot convins, pe el îl făceau să rînjească . doar, cu un fel de satisfacţie, confirmîndu-i eşecul grandios al moralei creştine.

De altfel, broaşte de agheazmatar, morală creştină, ce importanţă aveau toate acestea? Iisus avusese dreptate să-i trimită pe toţi moraliştii care veneau să-l bată la cap, direct la decalog. Comuniştii au şi ei dreptate: morala creştină nu ar putea aduce nimic din ce n-ar aduce comunismul. Fericitul Augustin ştia asta: "Iubeşte şi fă ce vrei". Decît, bineînţeles, dacă iubeşti cu adevărat, capcana iubirii se închide peste tine şi n-ai să mai fii disponibil pentru rău. Voltairienii sînt nişte imbecili, care ar vrea să păstreze creştinismul pentru plebe, ca s-o poată ţine în chingi. Ce farsă! Stupefiant, religia, e de fapt un excitant!

"Şi cu atît mai rău dacă sînt marxist în spirit şi nu în literă, ca să reluăm vibranta formulă a tovarăşului Sfînt Pavel".

139

Vladimir Volkoff

Acestea fiind spuse cred, tovarăşe Dobermann, că în cursul celor şaptesprezece ani ai mei de preotie, am fost ceea ce se cheamă un preot bun.

Încercam pur şi simplu să-i pun pe credincioşii mei în legătură imediată cu Dumnezeu, aşa cum erau ei, şi nu după o perioadă de abrutizare sentimentală prealabilă. Am fost totdeauna impresionat de procedeele de propagandă ale lui Iisus din Evanghelie. Spre deosebire de activiştii noştri, el îşi recruta adepţii întîi şi îi instruia apoi, ca şi cînd s-ar fi aflat încă de pe atunci în teritoriul cucerit. Specialiştii noştri cei mai buni ai războiului subversiv nu ar fi capa-bili de o asemenea virtuozitate. Luîndu-i cu el, nu căuta nici să le stîrnească mînia împotriva unui opresor sau a unui duşman, nici aviditatea pentru vreo recompensă oarecare, ci doar să le cîşti-

Ei, da! Ei, da!

140

Strutocâmila

ge adeziunea totală. Metoda sa era opusul celei pe care Biserica însăşi o foloseşte uneori şi care aminteşte de tactica unora dintre societă-tile de asigurări occidentale, Iisus cerea totul imediat; tot aşa acţionam şi eu cu clien-ţii mei şi trebuie să vă măr-turisesc, tovarăşe profesor, că, cu toată activitatea des-făşurată de catedrele noas-tre de ateism, în tara noastră ajunge în continuare să ceri ca să obţii ce ai cerut. Mă mir chiar să văd dificultăţile pe care le întîmpinâ Partidul - deşi ceea ce cere el e atît de conform cu însăşi raţiunea - şi căruia majori-tatea oamenilor nu-i cedea-ză nimic decît cu regret. În ce mă priveşte, mie totdeau-na lucrurile mi-au mers foarte uşor în privinţa aceasta...

Grigori se opreşte din scris şi-şi priveşte hîrtia liniata, cenuşie, acoperită pe jumătate cu scrisul lui mare, negru, aplecat într-o parte; o priveşte cu un fel de ostilitate ami-cală. Oare în cîteva minute are să-şi semneze actul de

141

Vladimir Volkoff

eliberare sau arc să subscrie la o servitudine definitivă? Tovarăşul Dobermann va înţelege ceva din minciunile astea savante pe care are să le citească în seara asta sau mîine dimineaţă? Cum se face că, vorbind despre trecut şi la trecut, a împins de acum în această porţiune a timpului ceea ce e încă prezent? Grigori îşi ridică acum capul, priveşte în jur. Se aştepta aproape să vadă un alt decor, pentru o altă comedie. Nu. Hîrtia pictată de pe pereţi e tot murdară şi cîrpită; icoana pîlpîie mai departe în colţul său, luminată palid de candelă; fotografiile părinţilor Alionei sînt tot acolo; Aliona, ea însăşi, şi-a luat iarăşi ciorapii de cîrpit, aşezată pe pat, tăcută şi incorporată parcă, în ciuda trupului ei acum greoi chiar dacă osos, pe care anii l-au făcut să pară dizgraţios; mîinile lui Grigori aşezate pe hîrtie, mîinile astea mari, păroase, făcute să răsucească, să construiască, să izbească, ies din mînecile unei sutane uzate care aproape că nu mai e neagră de cît de mult a fost purtată. Trecutul e tot prezent chiar dacă a fost revocat. Grigori simte şi dezgust, ca şi cînd ar trebui să poarte o cămaşă murdară încă o zi, şi uşurare, ca şi cînd, într-o dimineaţă, şi-ar fi permis să mai adaste cinci minute mai mult într-un pat răvăşit dar cald de la căldura trupurilor.

Atunci Grigori se gîndeşte la parohia lui. Mîine parohia nu are să mai aibe stăpîn. Se gîndeşte la parohie aşa cum, acum douăzeci de ani, se gîndea la secţia sa de la serviciu. "Oamenii mei". Se îndreptă imediat, cu răutate: Femeile mele, mai exact". Dar nu aşa. Om - trebuie luat aici în sensul cel mai elevat. Sufletele mele. Femeile astea sînt şi ele oameni. De altfel, sînt şi masculi. Mulţi bărbaţi. Mai mult decît în parohiile învecinate. Au fost seduşi de siguranţa în autoritatea lui, de devotamentul constant şi

142

Strutocămila

mut al parohului lor. Grigori nu are nimic din popii care fac fraze onctuoase sau tunătoare. Este un om de acţiune care-şi face silitor acţiunea sa divină aşa cum alţii fac bare de metal sau împing din greu tractoarele lor şchioape. Lui Grigori nu-i e frică nici să blameze, nici să laude; nu se supără cînd e deranjat; e mulţumit dacă e plătit, dar nu cere nimic; nu-şi cere iertare că exista sau că e aşa cum e; reprezintă, în vremurile astea de spaimă, o certitudine. "Atîta vreme cît comandantul Cutare e aici, nu ni se poate întîmpla nimic", mormăie soldaţii din anumite batalioane privilegiate. Aşa şi oamenii lui Grigori. Cu un astfel de popă nu te temi nici de Dumnezeu, nici de dracu'.

Grigori nu a tergiversat niciodată; în orice situaţie el impune o soluţie după ce a cîntărit argumentele pro şi con-tra, fără să se teamă că a fost văzut că şovăie. E un stil care insuflă încredere. Grigori a refăcut căsnicii tulburate de neînţelegere; i-a despărţit pe alţii, cu autoritate, pentru că nu socotea că asemenea căsătorii mai puteau dura. A re-adus cîţiva tineri pe drumul cel bun, punîndu-le în suflet acea exaltare dură pe care ei o cereau în zadar regimului birocratic. I-a împăcat pe unii părinţi cu copiii lor. Mai ales a ajutat un mare număr de oameni să îndure nedreptă-ţile pe care le sufereau. Aceştia, cei care veniseră să-1 caute pe ascuns, îi păstrează o recunoştinţă pe care n-au s-o uite niciodată orice s-ar întîmpla.

- Eu, părinte, dacă nu eraţi dumneavoastră, eu îi tăiamgîtu' lu' socru-meu...

- Eu îl snopeam pe miliţian...- Uite, eu am pus la loc banii în casă...- Eu am rămas la al meu pentru copii...

143

Vladimir Volkoff

Grigori surise, mîndru, sarcastic, rău, înduioşat: "Sufletele mele"... toate vieţile astea care poartă urmele faptelor lui.

"Nici o legătură, se gîndeşte el, nu are nici o legătură cu preoţia mea. Toate chestiile astea, chiaburii, strămoşii mei le făceau la fel de bine ca mine, mai bine, pentru că ei aveau şi măciuca să-i ajute".

Simte vreo mulţumire la gîndul acestor cîtorva zeci de fiinţe care au să-l binecuvînteze încă sau au să-l renege -şi cînd el are să fie profesor de ateism? Ridică din umeri.

Toate astea, Grigori ştie acum foarte bine, nu au nici o importanţă. "Am fost un preot bun?" pentru el înseamnă "Am dus bine la capăt sarcina mea?". Sarcina: să fie un preot bun. Un preot bun nu se limitează la a face nişte servicii mărunte aproapelui său. Un preot bun nu e un cercetaş. Un preot bun e un sfînt.

"Sînt cu oare un sfînt? se întreabă Grigori, aproape fără să mai facă grimasă".

Propriu unui sfînt, îşi închipuie proştii, este să reziste ispitelor. Şi atunci, întorcîndu-se spre aceşti 17 ani de viaţă pe care a sfîrşit prin a-i trăi, Grigori se întreabă:

"Am avut eu ispite?".Da, sigur, dar nu ispite vulgare. Grigori a ţinut postul cînd

trebuia şi a trimis-o la dracu' cu o mînie sinceră pe Doamna cu braţele ei frumoase de culoarea laptelui:

"Am eu alte treburi decît să-mi pierd vremea cu voi, caprelor pofticioase!".

Altceva de făcut? Fără îndoială: parohia şi fişierul îl ţineau toată vremea ocupat.

Violenţa asta e o ispită comună, dar care pe el îl încerca mai profund. I-ar fi snopit in bătaie cu plăcere pe

144

Strutocamila

unii din enoriaşii lui în loc să le dea iertarea sau să le impună atîtea rugăciuni sau atîtea mătănii. Incidentul semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe care îl slujea şi Grigori. Dar ce agent! Individ sordid, josnic, încercînd să înfometeze parohia, fără să se expună el însuşi nici unui risc. Cu el, Grigori a căzut cu bucurie în ispită şi cedînd ispitei a slujit biserica; satisfacţia era triplă şi paradoxală. Şi-o aminteşte şi acum cu o bucurie feroce.

Epitropul, un mic birocrat cu costum în dungi, bine încheiat, venise într-o seară să-i reproşeze că botezase un copil fără ca tatăl să-i fi făcut declaraţie la asociaţia de cult.

- Înţelegeţi, părinte, că lucrurile astea nu mai pot să dureze aşa. Legea e, cum s-ar spune, lege. Trebuie respectată. Eu sînt răspunzător de ceea ce se petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar regulamentul e făcut pentru toată lumea. Înţelegeţi şi dumneavoastră, părintele, că dacă vă luaţi prea multe libertăţi, noi n-o să mai putem, ca să zicem aşa, să vă mai ţinem în serviciul nostru. Căci, în sfîrşit, de ce să nu le spunem lucrurilor aşa cum sînt? Dacă botezaţi, dacă inmormîntaţi, dacă îi căsătoriţi, dacă spuneţi liturghia, o faceţi pentru noi, aceştia care vă plătim. Noi sîntem, ca să zicem aşa, patronii dumneavoastră şi ca atare putem să vă obligăm să respectaţi legile. Acum, dacă legile astea nu vă plac şi dacă sînteţi un duşman al regimului, vă daţi seama că datoria noastră de patrioţi ne impune să dăm socoteala celor în drept... L-aţi botezat pe micuţul lui Vasilici şi mi-aţi ascuns asta pentru că Vasilici este subdirectorul uzinei şi el îşi ascunde credinţa în Dumnezeu. Dar asta nu l-a împiedicat să vă plătească! Banii ăştia, banii lui Vasilici, sînt aici în buzunarul dumneavoastră,

145Vladimir Volkoff

părintele. Dar dumneavoastră n-aveţi intenţia s ă - i declaraţi la fisc, nu-i aşa? Cu alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici care se pregăteşte să înşele Partidul - ştiu că a făcut cerere să fie primit în Partid - în vreme ce părintele Grigori e

pe cale să înşele fiscul? Plescăia din limbă cu un aer reprobator, cu ochii mereu într-alta parte, aşa că Grigori nu-i vedea decît albul pupilelor, într-un colţ al camerei, aşezată pe pat, aplecată peste lucrul ci de mină, Aliona, de obicei imaterială, devenise ciudat de reală. Deasupra capului ei licărea candela, icoana strălucea stins. Grigori simte una din furiile lu i bune, vechi, militareşti, care-i urcă din măruntaie pînă în vîrful degete-lor. E aşezat, aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, în fata epitropului. Lasă să se aşeze o pauză apăsătoare şi ochii lui duri fixează ţinta ochii albi ai epitropului. Deodată, se ridică în picioare, cu sutana lui neagră, îndesată şi bârboasă parcă. Epitropul tresare. Aliona în colţul ei s-a strîns toată, ca şi cînd s-ar pregăti să facă un salt în apă. Aşteaptă.

Grigori s-a întors la icoană înfiorat de plăcere la gîndul că are să joace un rol îndrăzneţ şi greu.

- Dumnezeu mă vede, rosteşte el cu vocea solemnă, desfăşurîndu-şi încet fraza; şi el vede că indignarea pe care o simt eu în faţa nedreptăţii nu se deosebeşte de cea care a simţit-o el însuşi în faţa negustorilor din templu. Epitropu-le, datorez sufletului tău nemuritor singurul tratament pe care inima ta împietrită este în stare să-1 înţeleagă.

Încă întors spre icoană. Grigori îşi face cruce cu un gest larg şi pios. Joacă comedia, sigur, dar se gîndeşte de asemenea, şi cu pasiune, la sfinţii violenţi, la Alexandru şi Vladimir...

146

Strutocamila

Aliona se face si mai mică. mai grea, mai densă. Epi-tropul se trage tot mai îndărăt pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot întorşi într-o parte, gîngăveşte, lasă bale. Cu mîna stîngă Grigori îl înşfacă de gulerul cămăşii şi de nodul cravatei, stringînd totul în pumn, în aşa fel că omuleţul a şi început să se gîtuie. Pe urmă, cu mîna dreap-tă, fostul ofiţer izbeşte metodic în mutra lividă, aşa cum izbea pe vremuri în mutra tîmpă a vreunui recrut beat sau idiot.

Dar la drept vorbind, satisfacţia nu e aceeaşi, Grigori nu bate. Aplică o corecţie.

Cînd cu efort se opreşte, epitropul se prăbuşeşte pe scaun, cu gura căscată să poată să respire, cu degetul gros şi arătătorul apăsîndu-şi nasul ca să-şi oprească sîngele.

- Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar puţin răgu-şită de o bucurie plăcută, dacă ai de gînd să te apuci săpovesteşti că l-am botezat pe fiul lui Vasilici are să se aflecă mi-ai promis că ai să-ţi ţii gura dacă-am să-ţi dau bani.Cat despre lecţia asta pe care ţi-am dat-o, n-ai decît să telauzi cu ea, mie n-are ce să-mi strice.

Epitropul se ridică clătinîndu-se, ţinîndu-se mereu de nas. Ajunge la uşă, cu degetul întins spre duşumeaua ne-dată bine la rindea şi spune, pe nas, umil:

- Părinte, iertaţi-mă. V-am făcut o pată mică, acolo...E sînge.Grigori îşi împreunează braţele şi, cu bunătate supe-

rioară, răspunde:- Ştergem noi. Mergi în pace, fiule.Epitropul iese.Aliona respiră în libertate. Grigori n-are să ştie nicio-

dată ce gindeşte ea. Ea nu se gîndeşie la nimic. Ea nu

147

Vladimir Votkoff

judecă pe nimeni; cel mai puţin pe bărbatul ei care e Mîn-tuitorul ei. În realitate, ştie doar că el s-a expus unui risc imens pentru binele parohiei şi că ea îl iubeşte, dacă asta se poate, şi mai mult.

Grigori se îndreaptă spre masa de lemn vopsit pe care se găsesc ligheanul şi ulciorul cu apă. Se spală pe mîini cu grijă, fără grabă. Săpunul prost face totuşi clăbuc. Grigori se gîndeşte:

"N-am să-mi spăl mîinile niciodată la uşile împărăteşti, în faţa credincioşilor reculeşi, printre preoţii în straie aurite şi în cîntarea corului".

Cu mîinile bine şterse se instalează la cealaltă masă, cea care-i slujeşte de birou şi, în greceşte şi în cifru, adau-gă pe fişa lui Vasilici, pe care scria deja "şi-a botezat co-pilul pe ascuns", menţiunea "se pare că a făcut cerere de intrare în partid" şi adaugă şi originea informaţiei.

Dar violenţa ca atare nu e o ispită care damnează. Ea nu exclude puritatea. Deseori ea e chiar indisolubil legată de puritate. Înainte de a fi mutat la serviciile de informaţii, pe vremea cînd mai sărea încă greoi, cu puşca mitralieră sub braţ, în fundul unei tranşee pe care invadatorul o sapa-se în pămîntul patriei, Grigori era un pur. Memoria lui îi garantează asta. Ar fi putut să se împărtăşească. Iară blasfe-mie. Omora dintr-un fel de furie plină de iubire şi nu din ură. Pe urmă mînia i-a deviat.

De fapt, ca toţi agenţii speciali. Grigori nu a cunoscut niciodată decît două ispite grave: cea leonină şi cea serpen-tină, excesul şi lipsa, zelul şi oboseala; excesul ajungînd pînă la paradoxul reversului complet şi lipsa pînă la mîncă-rimea insuportabilă, vicioasă, care-l împinge pe spion să se demaşte.

148

Strutocamila

Prima ispită - cea magnifică, regească, cea care revine mereu în pulsaţii, ca puseurile de febră - semăna cu o tră-dare faţă de serviciul secret: era una, şi mai oribilă în re-alitate, faţă de Hristos.

- Ia te uită, îşi spune Grigori aplecat asupra scrisorii pentru Dobermann; am pătruns totuşi îndeajuns de departe în religie ca să înţeleg asta... Sînt mai aproape de ceea ce ei numesc Hristos, cel puţin prin inteligenţă, decît o gră-madă de cardinali, de papi sau decît Constantin cel Mare.

Tentaţia magnifică, pe aceasta o simţea rareori, dar era arzătoare. Cînd un tînăr viguros venea să-şi îngenunche trupul puternic în faţa lui Grigori să se spovedească. Cînd, în cursul predicii, simţea că împărţea un fel de fericire sau de virtute în rîndurile unui public în care erau mulţi băr-baţi, sau mai plini de fervoare decît de obicei. Cînd un demnitar al regimului sau din rîndurile Partidului îl chema în mare secret şi-i propunea tîrgul lui Nichifor: "Protecţia mea pentru tine pe lumea asta, aici; a ta pentru mine, în lumea cealaltă, dincolo".

Prima dată ispita magnifică îl încercase într-o noapte de Paşti, în capitală, scurtă vreme după ce fusese uns pre-ot. Oficia împreună cu mai mulţi alţi preoţi de la Patriar-hie, într-una din puţinele catedrale rămase deschise pentru cult. Liturghie pontificală. Mitropolitul era un bătrin imens, slab, alb şi aurit, strălucind tot de pietre preţioase. Se ştia că dormea într-un sicriu şi că se lăsa să moară de foame. Cum nu murea totuşi destul de repede şi popularitatea nu înceta să-i crească, avea să fie otrăvit în scurt timp. Litur-ghia celebrată de acest martir era înnobilată dinainte. Slujba a durat toată noaptea. Nu numai că întreaga catedrală era plină - nu se vedea decît o mare de chipuri abrutizate de

149

Vladimir Volkoff

bucurie, o spumă de lumînări roşii şi albe, o ceaţă de fum şi de lămîie - ci şi pridvorul, piaţa întreagă erau pline pînă la refuz de oameni. Circulaţia era paralizată pe străzile din jur. Automobilele claxonau disperate. Miliţienii urlau. Dar nimic nu poate acoperi clamările sălbatice de bucurie care răsunau tot timpul în jurul catedralei. Fiecare, pe rînd, în-conjuraţi de nori de tămîie, preoţii înaintau în faţa iconos-tasului şi din toate puterile strigau mulţimii palpitante, căzute în extaz, aceeaşi străveche noutate:

- Hristos a înviat!Săptămîni de zile înainte Grigori postise, se rugase,

oficiase cu ceilalţi slujbe. I se învîrtea capul. Jubilaţia evanghelică pe care biserica orientală a păstrat-o salvînd-o prin tradiţie este prin esenţă contagioasă. Grigori jubila împreună cu ceilalţi pentru că un Hristos, în care el nu credea, înviase, lucru pe care el îl credea imposibil. Cădel-niţa de aur - Patriarhia îşi păstrase comorile - fumega în mîna lui Grigori care înainta spre mulţime. La cele două capete ale transeptului, cele două coruri psalmodiau cano-nul pascal pe un ton de-a dreptul zguduitor. Nu se auzeau cuvintele propriu-zise; vocile se ridicau pînă la cupolă şi apoi coborau asupra asistenţei ca şi cînd ar fi venit din cer. Trepidaţia era îmblînzită, armonicile se topeau; rămînea o muzică într-un fel statică, absolută.

Grigori se opri. Miile de lumînări, miile de ochi, în spatele lui, mai în înalt, din toate părţile, candele roşii, ne-numărate în faţa chipurilor negre şi aurite ale sfinţilor, în-cercuindu-i pe credincioşi. Deasupra, norii de tămîie plu-tind pe cerul de aur al cupolei.

Grigori ezita. Limba i se lipise de cerul gurii. Ştia că îndată ce şi-ar fi deschis gura răspunsul avea să tîşnească

150

Struţocămila

din toate părţile, crescînd, izbucnind şi rostogolindu-se pînă la porţile catedralei, pînă în piaţă, unde clamarea tună fără întrerupere de trei ceasuri, de nezăgăduit.

Deschise gura şi îndată un glas de copil îşi cîntă răs-punsul chiar înainte ca Grigori să fi spus ceva:

- Adevărat a înviat!Grigori surise străbătut de o înfiorare extatică, impură.

Ispita se apropia de el, cobora asupra lui din cupola invizi-bilă, urca spre el din rindurile credincioşilor total subjugaţi de cuvîntul lui, de cuvîntul acesta pe care avea să li-l arunce în faţă, ca pe o torţă într-o claie cu fin.

Vorbi.Strigă:- Hristos a înviat!Şi cum el era un preot intelectual strigă în toate

limbile pe care le cunoştea, în greacă, pentru a aduce un omagiu Bizanţului, în engleză, în germană şi în franceză pentru a alătura lumea întreagă la această veste bună, în latină, pentru a sfida copilăreşte Roma, în ebraică pentru a-i certa pe călăii lui Hristos.

Şi mulţimea, imediat, cu iubire, strigă, şir după şir - se -măna cu un lan de grîu pradă flăcărilor şi în care spicele s-ar fi transformat în flăcări în vaste ondulaţii:

- Adevărat a înviat!Atunci, în faţa imensităţii acestei mulţimi, în faţa

puterii propriului său cuvînt, Grigori are o intuiţie:"Cu atîta foc în mîini, cum să nu fii prinţul acestei

lumi?".Ispita aceasta nu avea să-l mai părăsească.Cu facilităţile pe care i le dă apartenenţa sa la servi -

ciile secrete, dacă ar putea ajunge la rangul episcopal, el ar

151

Vladimir Volkoff

putea cîştiga o asemenea influenţă asupra poporului credul încît e sigur că regimul s-ar clătina. Şi regimurile odată ce se clatină se prăbuşesc. În locul regimului, Grigori ar stabili dictatura absolută a bisericii. Poate ar fi patriarh, poate eminenţă cenuşie, poate ar fi mort între timp. Asta n-ar mai fi avut importanţă. Un regim, nu totalitar ci total - totalitarii nu constituie decît aproximaţii stîngace - ar fi fost impus ţării, curînd lumii întregi. Secolul al XX-lea a adus o revelaţie în politică: e pueril să domneşti asupra acţiunilor oamenilor - sufletele lor trebuie aservite. Pentru aceasta se aplică artificiile propagandei ştiinţifice, maleficii psihanalizei şi ale televiziunii. Însă aveam ceva mult mai bun cu mult dinainte: religia. Aşa cum propaganda n-are în general alt scop decît de a le lua unora pofta de a se lupta pentru a da altora, religia a propovăduit totdeauna resemnarea ca război sfînt. Creştinismul, religie care-i învaţă pe oamenii liberi să devină sclavi, e perfect adaptat aservirii sufletelor. Violul mulţimilor. Constantin înţelesese asta. Un popor de sclavi în extaz, încadraţi de paznici care sînt directori de conştiinţă. Un popor de credincioşi frenetici, guver-nat de un stăpîn necredincios. Toată credinţa aceasta care se pierde, e captată, convertită în energie; fumul nu mai trebuie lăsat să urce inutil spre cer, ci făcut să lucreze. Pentru ce? Vag, Grigori se gîndeşte la "binele omenirii". În realitate, puţin îi pasa de binele omenirii. El vrea ca puterea să se exercite, aşa cum îi place gîndul că nişte cai frumoşi aleargă şi că femeile frumoase îşi iau iubiţi. Pentru că armele sînt făcute ca să omoare, camioanele ca să meargă pe şosele. Pentru ca destinul să se realizeze. "Pentru ca cele scrise în Sfînta Scriptură să se împlinească". La asta se gîndeşte cînd spune: "Facă-se voia Ta"; fie ca toate ca-

152

Struţocămila

mioanele să meargă pe drumurile lor, se gîndeşte el, ca ar-mele să omoare, ca femeile să iubească, ca toţi caii să ga-lopeze! Fie ca puterea cea mai mare care poate fi aplicată să fie în toată plenitudinea ei! Face osteneala să-i vorbeas-că despre asta lui Dobermann? Da. Aşa va fi mai natural.

Tovarăşe profesor, voi merge şi mai departe. Am visat, vă fac aici mărturisirea aceasta, la o autoputernicie a bisericii, la o acaparare totală de către cei asemeni mie a tuturor activităţilor politice, economice, sociale ale ţării. Înţeleg acum enor-mitatea monstruoasă a unui asemenea gînd şi, de altfel şi datorită dumneavoastră. Dar cu încă nu prea mult timp în urmă, visam la o hie-rocraţie de altfel comunistă, pe departe imitîndu-i pe ie-zuiţii din Paraguay care-i puneau, se pare, pe indienii pe care-i biciuiau să le mul-ţumească. Şi constat acum că acest vis — pe care-l hră-nesc şi pe care l-au hrănit ecclesiaştii din toate ţările -nu este mai puţin contrariu legii lui Hristos decît este

153

Vladimir Volkoff

bunului simţ şi nici dialecti-cii şi binelui omului. Iisus nu a spus textual că ceea ce e al Cezarului îi era datorat integral? Vedeţi, tovarăşe Dobermann, de cit de depar-te vin! Recunoaşteţi însă ca să-mi faceţi dreptate, confe-siunea asta a mea este sin-ceră şi eu vă povestesc ade-vărul aşa cum s-a copt în mine.

Impertinenţa asta e poate prea mult. Cu atit mai rău. Mă amuză. Adevărul aşa cum s-a copt? Şi Aliona? Trebuie să-i vorbesc şi de Aliona?

Aliona este la sursa celei de-a doua tentaţii, cea mai insidioasă, cea mai urîcioasă, ispita oboselii căreia ştie bine - deşi nimeni altcineva nu ştie asta - că el în realitate i-a cedat. Căci dacă ar fi omorît-o pe Aliona, ar fi avut o sar -cină mai glorioasă de îndeplinit şi gloria este un antidot împotriva oboselii. Fără Aliona, Ambrosie ar fi părut într-un fel mai puţin puternic, mai puţin important. Aliona moartă, moartea ar fi devenit o aliată.

- De ce am cedat? Din oboseală. De ce eram obosit? De Aliona. Spionii n-ar fi trebuit să se însoare niciodată şi nici popii; căci se tem nu de dragoste - pfui! - ci de toată oboseala asta plină de ură strînsă şi care e specific conju-

154

Struţocâmila

gală... Tovarăşul de alături este totdeauna răspunzător. Ambrozie a fost într-adevăr ucis, dar de către Aliona.

Aliona nu s-a mişcat de la locul ei; e tot acolo, îi cîrpeşte ciorapii. Îi place să coasă, să lucreze de mînă. Nu citeşte niciodată nimic. E mulţumită totuşi dacă, în vreme ce ea coase sau tricotează ceva, bărbatul ei îi citeşte cu glas tare viaţa unui sfînt sau explicaţia vreunui act liturgic.

Grigori o priveşte acum, întors într-o clipă de la scri-soarea către Dobermann. Aliona îşi ridică ochii. Surîde. E un surîs abia schiţat, avar parcă. E în prea mare măsură obişnuită să-şi ascundă bucuria asta mare care e în ea. Citeodată se mai şi încurcă atunci cînd vrea să vorbească despre fericirile ei:

- Părinte, sînt atît de fericită că pot să lucrez pentru tine. Atît de fericită că avem cu toţii pe lîngă Domnul nostru Iisus Hristos unul care să mărturisească pentru noi. Atît de fericită că am putut să plec de la atelier datorită ţie. Atît de fericită că sînt iubită de tine...

El o iubeşte? Da. Ca pe un pat, ca pe o puşcă, ca pe un peisaj. Cînd, cu 16 ani în urmă, s-a dus la şeful lui - nu mai era Gruzcik şi nu era încă Nadson, era Verniak, căruia i se mai spunea Institutoarea - Grigori simţea fără voia lui un fel de regret. Ţi se pare întotdeauna greu să te desparţi de o anumită fidelitate, fie că e vorba de o maşină, de o carte sau de o femeie. Grigori, ducîndu-se să-i spună lui Verniak: "A sosit momentul să trimiteţi camionul ăla cu frinele stricate", simţea întreaga amărăciune a unui bărbat care-şi omoară cîinele turbat sau care-şi-vinde calul bătrîn.

Verniak era instalat în biroul lui Gruzcik. Scaunele erau curate, libere. Dosarele bine legate se înşirau pe masă. Ochelarii mari cu ramă de baga ai noului patron îi striveau

155

Vladimir Volkoff

ciudat faţa slabă, nasul ascuţit, gîtul noduros pe care-l susţinea, ca un soclu, un guler tare, lucios.

- Luaţi loc, vă rog.Ton oficial. Grigori îl cunoştea dinainte pe Verniak,

căci îl întîlnise la alte drumuri aici, într-o altă secţie a ace-luiaşi birou, unde Verniak era un fel de subaltern. Pe vre-mea aceea, purta cămăşi în dungi, cu guler moale. Fireşte, nu era acum momentul să-şi aducă aminte de asemenea în-tîlniri dinainte, nici să-l întrebe ce se întîmplase cu Gruz-cik. Trebuia doar să facă o dare de seamă şi să formuleze dorinţe, dacă era cazul.

- Tovarăşe comandant, misiunea se desfăşoară conformcu programul. Pentru ca să pot trece la cea de a doua fazăa executării, ar trebui să procedăm la eliminarea care a fostprevăzută.

Verniak îl priveşte pe omul acesta în sutană care vine să-l roage să se pună la cale asasinarea soţiei lui legitime. Verniak se preface că nu înţelege.

- Ce fază? Ce eliminare? Vă rog să-mi explicaţi mailimpede. Nu mă faceţi să-mi pierd timpul.

Grigori îi explică, sec.- Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, tovarăşe comandant.Verniak îl întrerupe:- Eu nu ştiu nimic.- Vă rog să consultaţi dosarul meu.- Dosarul dumneavoastră nu este explicit. Multă negli-

jenţă, aproape nişte fantezii la întîmplare. Se pare că tovarăşii se bazau pe intuiţiile lor. Vă rog să-mi daţi elemen-te concrete.

Grigori i le dă.

156

Struţocămila

- Dacă înţeleg bine, sînt de acuma patru ani de cînd un agent al serviciilor noastre face pe prostul în sutană?

Verniak face o mutră dezgustată cînd pronunţă cuvintul "sutană", strîmbă din nas. S-ar crede că cea a lui Grigori miroase urît.

Grigori îşi ia de la capăt explicaţiile. Verniak il întrerupe:- Un moment. Aţi vrea să-mi spuneţi care ar putea

să fie utilitatea unei misiuni cum este a dumneavoastră?Li se ciocnesc privirile. Acum un an doar, Grigori ar fi

simţit un fior de speranţă. Poate că are să i se suprime misiunea asta. Acum, nu. Are să şi-o apere, cu ferocitate, nici el nu ştie de ce.

- O misiune cum este asta a mea are drept scop să saboteze singura organizaţie duşmană pe care Constituţianoastră ne obligă să o lăsăm să prospere sub nasul nostru.

Nasul lui Verniak freamătă ca şi cînd ar fi fost el pus în cauză. Verniak răspunde, dispreţuitor:

- Tinere, dacă s-ar cădea ca eu să discut cu dumneavoastră, v-aş răspunde că Biserica nu reprezintă decît o grămadă de prejudecăţi obscurantiste, o asociere de ţicniţi, de iluminaţi, de babalîci centenari, un fel de schelărie mîncată de carii care are să se dărîme de la sine în mai puţin de zece ani. Cu toate acestea...

Grigori are obişnuinţa comandanţilor din timp de răz-boi, oameni crînceni dar deschişi faţă de îndrăznelile su-bordonaţilor, Îl întrerupe pe acest profesoraş, fără nici un cuvînt de scuze:

- Tovarăşe comandant, scopul misiunii mele este tocmai să dovedesc contrariul. Aici la noi oamenii se însoară, sînt botezaţi; nu e vorba doar de înmormîntări. Sînt milioane de copii.

157

Vladimir Volkoff

Verniak ridică un deget, sentenţios şi ameninţător în acelaşi timp.

- Tovarăşe locotenent, vă sfătuiesc să nu vă uitaţigradul şi sa nu gîndiţi dumneavoastră prea mult de capuldumneavoastră atunci cînd dispuneţi de superiori care sîntmai bine calificaţi să facă ei asta. Patriarhul e un nebunînconjurat de cîţiva scapeţi care sar de bucurie pînă în ta-van atunci cînd au smuls vreun avantaj material oarecare;nici nu cer mai mult. Doctrina creştină este, ar trebui s-oştiţi şi dumneavoastră, un opium menit să paralizeze voinţapoporului, dar ajunge să închidem afumătorile şi opiomaniior să redevină oameni normali, poate cu excepţia celor maiatinşi, care au să crape. Vedeţi şi dumneavoastră că istoriarealizează o grămadă de lucruri.

- Tovarăşe comandant, mi-e teamă că...- Vă e teamă? îl întrerupe Verniak dezgustat. Dumnea-

voastră, un ofiţer al serviciilor noastre?În faţa stupidităţii acestui joc de cuvinte, Grigori e

buimac o clipă, se enervează:- Ştiţi foarte bine ce vreau să spun. Priviţi statele mele

de serviciu şi încercaţi după aceea să mă acuzaţi de laşita-te. Mi-e teamă, deci - da, mi-e teamă - că primejdia e maimare decît credeţi dumneavoastră. Biserica vizează ţelurimult mai înalte decît vă închipuiţi dumneavoastră. Ea îi dăomului un ansamblu întreg de senzaţii pe care regimul esteincapabil să i-1 ofere, şi nu e vorba aici de senzaţii de ge-nul celor provocate de stupefiante, ci de stimulente, de ex-citante. Dacă am fost ales pentru această misiune, înseam-nă că eu eram cu deosebire conştient de primejdia pe careo reprezintă Biserica şi că...

158

Struţocămila

Din nou degetul lui Verniak se înalţă la capătul palmei lui rotunjoare.

- Locotenente, mie mi-e teamă că frecventarea asta excesiv de prelungită a mediilor eccleziastice la care aţi fost constrîns v-a adus în situaţia să priviţi lucrurile într-un fel foarte puţin marxist. Biserica, şi lucrul acesta a fost dovedit de dialectică, nu poate reprezenta nici un fel de primejdie pentru un regim ca al nostru. Biserica e o formă care supravieţuieşte. Cîteva picături de puroi pe fundul abcesului.Să nu mai discutăm, locotenente, eu ştiu despre ce vorbesc.

Tace o clipă pentru a-şi marca bine punctul înscris. Apoi reia:

- Eu sînt primul care să recunosc că, în anumite cazuri, nu e inutil să stoarcem abcesul ca puroiul să ţîşnească mai repede. O să-l stoarcem... Vă mărturisesc, misiunea asta pe o durată de douăzeci de ani mi se pare o aberaţie, cu atît mai mult cu cît ea vă supune pe dumneavoastră la nişte influenţe nefaste pe o perioadă de timp mai lungă decît e conform cu regulamentele noastre care prevăd aşa ceva şi cu rezistenţa omenească de a le îndura. Am să ridicde altfel problema mai sus...

Verniak a început să-şi dea aere. Guşa de curcan i se înfoaie şi i se umflă; gulerul lui tare abia se clinteşte.

- Dacă am rezolvat asta, să trecem la proiectul acesta ciudat despre care îmi afirmaţi că predecesorul meu ar fi fost de acord să-l pună în aplicare. Sigur, nu sînt obligat să vă cred pe cuvînt, dar...

- Dosarul meu, tovarăşe comandant.- Da. Judecînd după felul în care erau întocmite

dosarele înainte de a veni cu aici... În sfîrşit, accept să spun că

159

Vladimir Volkoff

îmi spuneţi adevărul. Doriţi deci ca noi să o eliminăm fizic pe soaţa dumneavoastră?

"Soaţa" sună ciudat în vocabularul comunist şi profe-sional.

- Da, tovarăşe comandant.- Urmărind care obiectiv?- Cel de a mă face văduv.- Asta mi-am închipuit şi eu că am înţeles. Dar, spu-

neţi-mi, dacă ajungeţi văduv, ce decurge de aici?- Devin călugăr.- De ce n-aţi devenit pînă acum?- Mi-a fost refuzată autorizaţia. Dosarul meu...- Să lăsăm la o parte dosarul dumneavoastră. Autori-

zaţia asta v-a fost refuzată de care autoritate?- Autoritatea religioasă.- Pentru ce motiv?- Un preot venerat de ei s-a opus pe patul de moarte

ca eu să fiu lăsat să fac jurămintele de monah.- Ce obscurantism! Ce prejudecăţi! suspină Verniak. Şi

chiar, locotenente, dumneavoastră credeţi că nişte sălbaticide felul ăsta ar putea să reprezinte o primejdie pentru struc-tura statului nostru? Haida-de! Dar să revenim. Care e avan-tajul pe care-l urmăriţi dumneavoastră devenind călugăr?

- Numai călugării pot ajunge la rangul de episcop. Po-ziţia strategică a unui episcop fiind net superioară...

- Tactică, tinere, tactică. Nu vă luaţi drept Napoleon.Deci, dacă înţeleg cu bine, devenind văduv, deveniţi auto-mat călugăr?

Grigori ezita. Ştie bine că aici a fost atins punctul slab al raţionamentului său. Gruzcik nu se oprea la asemenea subtilităţi, în ce-l privea pe el.

160

Struţocămila

- Nu devin automat călugăr. Rămîn preot secular vă-duv, dar...

- Dar nu vi se mai poate refuza autorizaţia să vă depuneţi jurămintele acelea?

- Ba da, mi se poate refuza încă, dar...- Locotenente, nu vă înţeleg.- Mi se poate refuza în continuare autorizaţia, dar e pu-

ţin probabil că se va face asta. Aş putea merge să mă adresez unor autorităţi superioare, Patriarhului chiar. Vocaţia mea monastică va părea atunci a fi aprobată de Providenţa divină care, la momentul potrivit, m-a scăpat de o nevastă pe care mi-o impusese voinţa oamenilor, înţelegeţi?

Verniak suride cu acel dispreţ absolut pe care nu-1 pot trăi decît fiinţele cele mai mărginite cu putinţă:

- Nu, spune, cu un ton satisfăcut, nu nţeleg.Schimbă tonul:- Nu înţeleg şi nu vreau să înţeleg. Sau cel puţin

înţeleg că Sfînta Biserică asta a voastră nu e decît o adunătură de pungaşi şi de idioţi ai satului. Că în secolul nostru, cînd cosmosul e cucerit, se mai poate vorbi încă de Providenţă, aşa ceva pe mine mă depăşeşte. Îmi veţi face plăcere să vă luaţi trei săptămîni de permisie şi să mergeţi să le petreceţi fără soţia dumneavoastră în capitală sau în sudul ţării. Nu e de competenţa mea să vă suprim misiunea dumneavoastră, o veţi relua deci la reîntoarcere. E posibil ca pînă atunci să vi se mai limpezească ideile. Tinere, viaţa căsătoriţilor nu e întotdeauna uşoară şi micile despărţiri sînt în asemenea cazuri recomandate. După trei săptămîni de plajă sau de mici desfrîuri venale, veţi avea poate mai puţinăpofta să vă suprimaţi jumătatea legală. Eu nu permit să se folosească micile avantaje ale serviciului...

161

Vladimir Volkoff

Grigori sare în sus:- Tovarăşe comandant, dacă vă permiteţi asemenea

insinuări, cer imediat să raportez în faţa colonelului.

Cei doi bărbaţi se privesc în ochi, amîndoi la fel de furioşi. În sfîrşit, aşa-zisa Institutoare şi-i coboară pe ai lui, dar doar ca să spună cu vocea înăbuşită:

- Locotenente, sînteţi liber.Grigori ezită, îşi îndreaptă trupul, bate din călcîie şi

salută. În sutană, gesturile par ireale, cum nu se poate mai insolente. O clipă Verniak are o halucinaţie: e, adică, un popă adevărat aici în biroul lui şi-şi bate joc de el!

Grigori ajunge la uşă după ce a făcut stînga împrejur, cum scrie în regulament. Şi-a pus mîna pe clanţă cînd Ver-niak îl cheamă îndărăt:

- Locotenente.- Tovarăşe comandant?- Dacă i se întîmplă ceva soaţei dumneavoastră ţin

să vă avertizez, veţi fi considerat răspunzător pe cale disciplinară... Aţi înţeles?

Ca şi cum un şef ar fi pus vreodată asemenea întrebări de institutor de ţară! Grigori nu se coboară la a-i răspunde. Verniak îi explică acum cu răbdare:

- Soţia dumneavoastră ar putea avea un accident sau ar putea să moară otrăvită cu ciuperci sau de vreo boală. Oricare ar fi împrejurările eventualului ei deces, eu aş considera că v-aţi facut vinovat de o imprudenţă gravă în îndeplinirea misiunii dumneavoastră. Aţi înţeles?Verniak a ghicit, după însăşi insolenţa felului în care el bătuse din călcîie, că Grigori îşi spusese: "Dacă nu sînt ajutat, mă ajut singur".

162

Struţocămila

Grigori iese consternat din biroul şefului său. Dacă numai pot fi omorîţi oamenii, atunci la ce bun să i se mai dea misiuni, la ce să-ţi mai sacrifici viaţa pentru a le înde-plini? Grigori ştie bine că dacă Verniak a hotărît că Aliona nu are să moară, a făcut-o nu din umanitate ci pentru a împiedica realizarea planurilor lui Gruzcik. Dar e depri -mant să ajungi să te gîndeşti că asemenea considerente pot să cîntărească mai greu decît misiuni care durează o viaţă de om.

- Condamnat să rămîn un mediocru...Luni de zile apoi Grigori visează că o asasinează pe

Aliona. Visează fără plăcere, căci nu are decît sentimente bune faţă de această femeie care-l satisface şi-l răsfaţă. Dar trebuie totuşi făcute stăvilare pe rîuri, chiar dacă astfel strici peisajele. Decît că lui Grigori îi e frică de cei doi stăpîni pe care-i slujeşte. Oricît de perfectă ar fi crima pe care ar săvîrşi-o, Verniak va şti şi serviciul nu duce nicio -dată lipsă de probe şi de martori... În cazul improbabil că Verniak nu ar ghici sau n-ar reuşi niciodată să-l pedep-sească pe Grigori, influenţa postumă a lui Nichifor martirul cum a şi început să i se spună, nu va precumpăni la Pa -triarhie? Secular şi văduv, Grigori nu ar fi avut nimic de cîştigat decît găurile din ciorapi şi tentaţiile trupeşti. Şi atunci? N-ar avea nici măcar soluţia de a deveni un preot ratat, căci aceasta ar însemna că şi-ar face prost treaba în misiune şi un lucru ca acesta serviciul nu-1 admite deloc.

Deci, Grigori s-a resemnat. Resemnat în aparenţă să aştepte cei şaisprezece ani care-i mai rămîn ca preot de ţară. Să îndure în loc de a acţiona. În fundul sufletului, fără să ştie asta, s-a resemnat la orice. O anumită bucurie de viaţă, păgînă, s-a frînt în el în ziua în care Verniak a

163

Vladimir Volkoff

refuzat asasinarea soţiei sale. Pădurile minunate pe care le avea în germene şi care ar fi putut creşte în el au fost în ziua aceea acoperite de sate. Ştiind că nu va fi niciodată episcop, că nu va învinge niciodată Biserica la nivelul în care voia să o învingă, cu alte cuvinte că jertfa virilităţii, tinereţii lui, adică ceea ce el mai numea încă viaţa lui, nu va da decît o recoltă ridicolă şi meschină, s-a obişnuit cu o concepţie despre viaţă cu totul diferită, posomoriţii şi ciu-dat de empirică. S-a apucat să citească acum cărţi şi să crească găini. Altădată cuvîntul "viaţă" evoca pentru el planuri vaste şi luminoase, pe care desena triunghiuri si curbe îndrăzneţe, planificînd viitorul; acum "viaţa" este pentru el o îngrămădire de pietricele, o grămăjoară care se risipeşte pentru că s-a pus prea mult nisip în ciment. "Via-ţa" devine un cuvînt din familia "miopie", "cîrpăceală", "asta-e-n-ai-ce-face", "filatelic", "muc de ţigară" şi ea să le spunem chestiilor pe nume, "moarte"... Pe aici se strecoară ispita cea mai scîrboasă.

Moartea este ca un turn la capătul drumului. Pe măsură ce ziua trece şi înaintezi şi tu, umbrele se rotesc, amănun-tele sînt tot mai apăsate şi din ceas în ceas nici nu mai recunoşti turnul spre care te îndrepţi.

Cand era copil, om tînăr, moarte nu era pentru Grigori decît un cuvînt mare, negru, găunos, care-i privea pe cei -lalţi. Un cuvînt neînţeles, luat dintr-o limbă străină, limba celorlalţi.

Pe urmă el însuşi a dat moartea altora şi şi-a riscat-o deseori pe a lui. Ea a căpătat atunci aspectul fizic cel mai respingător, dar şi cel mai senin; Grigori a aflat ce însemna acest cuvînt străin. Însemna "să ţi se străpungă intestinele", "să sari în aer pe o mină şi să cazi la pămînt sfîrtecat", "să

164

Struţocamila

anchetezi la gradul al treilea" şi uneori "să fii tu anchetat la gradul al treilea". Grigori a avut atunci impresia că ştie ce era moartea pentru că ştie cum se cuvenea să o trateze: să o evite pentru el însuşi şi să o impună altora. "Moartea" era cu adevărat la epoca aceea un cuvînt străin; era un cu-vînt german.

Moartea şi-a schimbat masca atunci cînd Grigori s-a iniţiat în meseria lui de preot. A văzut că oamenilor le era frică de moarte sau că nădăjduiau în ea pentru că credeau că ea era o naştere, şi li se spusese că se vor naşte într-o lume bună sau rea, după cum erau ei înşişi buni sau răi. Astfel, şi nu ca o retribuţie minuţioasă a acţiunilor săvîrşite - işi explica Grigori mitul Paradisului şi al Infernului. Dumnezeu prezidînd la o gigantică distribuire de premii în ziua Parusiei, ar fi fost ceva prea grotesc şi Grigori nu îşi subestima adversarii. Nu. Fiecare avea să se întoarcă la locul de unde venise. Binele la bine, răul la rău. În cursul Revoluţiei se operau poate unele devieri; schimbul de cărţi între cei doi parteneri?... De altfel, nu degeaba "binele" te duce cu gîndul dintr-o dată la "bunătate", "bunăstare"; "răul", "a face rău cuiva" şi "suferinţă pe care o înduri tu". Exista o esenţă a binelui, o esenţă a răului; fără să creadă el însuşi în aceste viziuni Grigori şi le explica astfel pe acele ale preoţilor şi ale credincioşilor. Însă ideea pe care şi-o făceau despre moarte era totuşi schimbată din cauza asta. Moartea nu mai era o gaură în care să cazi, ca din întîmplare, din ghinion, ci un zid în care intrai închipuin-du-ţi că acolo era o poartă. "Eu sînt poarta". Un zid în noapte. Şi dacă ar fi adevărat că undeva în zidul acela se deschide totuşi o poartă?... Nu, nu! Oamenii inventaseră o asemenea poartă pentru a se mîngîia ei. Meseria lui Grigori

165

Vladimir Volkoff

era să-i ajute să creadă că era o portiţă - ce spun eu portiţă? o poartă, un portal! - şi să-i trimită să-şi spargă capul în toată liniştea de zidul acesta. Un om cu sentimentul milei ar fi putut să prindă gust la aşa ceva. Dar nu Grigori. El dispreţuia asemenea speranţe stupide, fricile acestea medievale. Nişte săraci cu duhul veneau să întrebe dacă, într-adevăr, în infern trebuia să lingi cuptoare încinse o veşnicie întreagă şi el se amuza să răspundă: "Încălzite la roşu, micuţilor!". Îşi închipuia chiar nişte chinuri îngrozi-toare, dar acestea aveau mai puţin succes. A avut mai multă trecere cînd le-a atribuit diavolilor care chinuie sufletele anumite practici ale serviciului faţă de vreun arestat cu de-osebire recalcitrant. Alţi enoriaşi, mai culţi, se indignau în faţa unor asemenea poveşti. El răspundea atunci, după obi-ceiul pe care şi-l lua Biserica de cînd se preface că ţine cont de ştiinţă: "Trebuie înţeles la modul simbolic". Îl distra sâ se travestească el însuşi în diavol şi cînd se gin-dea la propria lui moarte, îşi spunea:

"Oricum, dacă «toate astea» ar exista, atunci şi eu aş fi bun să ling asemenea sobe încinse".

În ce priveşte un asemenea punct, ceruse amănunte de la episcopul său:

- În sfîrşit, Prea Sfinţite, dacă admitem, într-un fel sau altul, realitatea suferinţelor veşnice ale păcătoşilor, trebuie să ne gîndim că duhurile care-i chinuie pe aceştia suferă şi ele sau că simt o anumită satisfacţie să-şi facă misiunea pentru care au fost create?

Răspunsul episcopului nu fusese precis decît asupra unui singur punct. Dumnezeu nu a creat pe nimeni pentru rău. Restul nu au fost decît fraze confuze, armonios legă-nîndu-se.

166

Strutocamila

La vremea aceea, moartea i se părea lui Grigori ca un capăt atît de îndepărtat încît îşi pierdea orice realitate, cum sînt obiectele depărtate de milioane de ani-lumină de cel care le observă. Lui Grigori i se părea nelămurit că, scăpînd din dilema aceasta a mîntuirii pentru că nu credea în aşa ceva, scăpînd de chinurile idolului pentru că ele nu existau, scăpa de asemenea şi de moarte căreia nu-i mai evoca chipul fizic ci doar aspectul religios.

Treptat, pe măsură ce se apropia acel capăt, tot văzînd bolnavii pierind şi murind în chip cît se poate de previzibil, tot nemaiavînd să se ocupe decît de propria sa viaţă, Grigori ajunse să considere moartea cu mai mult firesc şi bun simţ. Ea făcea cu adevărat parte din viaţa lui de fiecare zi, şi pentru că el îi spovedea pe muribunzi, se ruga la câpătîiul morţilor, îngropa cadavrele, şi pentru că propria lui viata trăită aşa cum şi-o trăia, dedicată îndeplinirii unei misiuni mediocre, îl trăgea ineluctabil spre propria sa moarte fără ca el să se poată agăţa, cum făcea altădată, de vreo marc idee, de vreo speranţă, de acţiune. Fu izbit, citindu-le enoriaşilor lui Evanghelia, de pasajul în care Hristos îi spune lui Petru: "Tu te mai gîndeşti încă la lucrurile pămînteşti".

- Eu, îşi spuse Grigori, nu mă mai gîndesc la lucrurile pămînteşti.

Prin cuvîntul acesta el înţelegea acea tulpină verde care creşte în noi, şi care e dragostea de viaţă, şi pe care botezul cu apă nu o botează. Tulpina aceasta este necurată, cel puţin de la o anumită vîrstă încolo. Vine o zi cînd trebuie sacrificată dacă viaţa însăşi nu o face să se usuce puţin cîte puţin. Asta i se întîmpla lui Grigori. Nu mai iubea viaţa plină de verdeaţă. Nu se mai gîndea la lucrurile pămînteşti.

167

Vladimir Volkoff

Nu se mai gîndea la nimic. Nu mai nădăjduia decît vag, la sfîrşitul misiunii lui. Cînta liturghia, le dădea împărtăşania enoriaşilor, îşi mînca ciorba de varză cu mai mult zgomot decît era strict necesar, medita la destinul oamenilor, îl asculta cîntînd pe Petia cocoşul, o mîngîia cu regularitate pe nevasta lui şi dormea cu somnul adînc din care soneria deşteptătorului îl smulge în fiecare noapte pentru rugăciu-nile reglementare.

Şi. fireşte, exact în perioada aceasta o alese ispita serpentină pentru ca să intervină şi ea.

Verniak fusese avansat; succesorul lui avea să se arate oare mai înţelegător în ce priveşte camionul acela fără frî-nă? Grigori întineri, deveni mai bine dispus, trăi cu speranţa timp de trei săptămîni. Pe urmă, speranţa agonizînd, un resentiment nou, mai amar decît cel vechi, se răspîndi în el. S-ar fi risipit şi acesta în rutină, dacă Ambrozie n-ar fi murit în momentul acela, cu perversitatea care-1 caracteriza.

În parohia al cărui preot era atunci Grigori, Ambrozie avea un loc aparte. Nu era nici bătrîn, nici nebun, nici cu adevărat sărac, nici profund incult. Se ocupa de comerţ, nu chiar oficial, dar totdeauna în regulă. Citea puţin ziarele, participa cît mai puţin la manifestaţiile spontane pe care le organiza Partidul, era în afara vieţii propriu-zis comuniste, fără ca nimănui să-i pese să-i ceară altceva. În schimb, participa activ la viaţa municipală, făcea sugestii rezonabile şi modeste cu privire la canalizare, la vacanţele şcolare, la serviciile poştei, domnea ca un patriarh absolut asupra unei familii numeroase cu tot felul de alianţe şi încuscriri. Auto-rităţile publice îi purtau chiar un anumit respect pentru că în zilele de sărbătoare se arăta cu o panoplie de decoraţii care-i ispitea totdeauna pe fotografii ziarelor oficiale. În

168

Strutocamila

realitate, făcuse războiul ca un erou, dar nu se lăuda cu asta altfel decît cu o sclipire de ironie în ochii lui de om de bine şi de negustor.

- O singură dată am tăcut şi eu ceva mai bine decît ceilalţi. Şi pentru asta nici măcar nu m-au decorat!

Fapta asta cu totul extraordinară din care scăpase cu viaţă printr-un miracol îi mulţumea şi simţul religios şi pe cel al umorului. O faptă nemaipomenită şi nici măcar nu fusese decorat. O misiune de sinucigaş şi la capătul ei supravieţuise. Şaizeci de oameni sfîrtecaţi şi mîntuirea veşnică pentru exterminator.

- Dar de ce, tovarăşe Ambrozie, nu vi s-a dat nici o decoraţie pentru camionul ăla? îl întrebau de o sută de ori curioşii.

- Pentru că nu mai era nimeni care să propună citareape ordin de zi, mieluşeilor.

- Dar de ce, tovarăşe Ambrozie, nu mai era nimeni?- Pentru că nu mai rămăseseră decît doişp'ce răcani

din tot regimentul, şoimilor.- Dar de ce tovarăşe Ambrozie, muriseră cu toţii?- Pentru că fusese la...Şi cita o bătălie care va rămîne celebră în amintirea

îngrozită a oamenilor pînă la sfîrşitul timpurilor.Atunci curioşii îl înconjurau pe Ambrozie strîngîndu-

se tot mai aproape, se agăţau de buzele lui şi îşi ridicau uşor braţele, ca şi cînd ar fi vrut să-l apuce pe Ambrozie de braţ sau de umeri, în semn de veneraţie. Ambrozie, în mijlocul lor, nu se împăuna, nici nu-şi pleca fruntea, nici nu se lăsa rugat ca să povestească. Era mîndru de isprava lui, încîntat mai ales că nu fusese răsplătit.

169

Vladimir Volkoff

Grigori sosise doar din ajun în noua lui parohie cînd îl văzuse pe vlăjganul acesta pentru prima dată. Ambrozie se prezentase la o oră decentă din după-amiază, spre scară; bătu discret; odată intrat, ceruse binecuvîntarea preotului, îşi făcuse cruce evlavios la icoană, nu se aşezase, după ce o salutase pe Aliona, decît atunci cînd Grigori însuşi îl rugase s-o facă.

- Păi, uite ce-i, sfinţia ta, am venit şi eu să vă văd cumarătaţi la faţă, dacă nu e cu supărare.

Grigori îl privi fără să surîdă.- Nu la faţa mea trebuie să te uiţi; la sutana mea.- Âsta-i un răspuns cum trebuie, spuse Ambrozie. Aveţi

dreptate. Dar şi, în alt sens, nu aveţi dreptate. Căci dacăsutana nu poate decît să facă faţa mai frumoasă, faţa poatesă necinstească sutana.

Îi plăceau asemenea discuţii sentenţioase, presărate deseori cu proverbe, pline de citate. Grigori îl întrebă:

- Mergi cum trebuie la biserică?- Nu lipsesc de la nici o slujbă, sfinţia ta, chiar dacă

înseamnă să lipsesc de la tîrg. Şi tot aşa, dacă am de alesîntre o slujbă la biserică şi o faptă bună, nu stau pe gîn-duri. Fapta bună e de preferat, căci Dumnezeu se hrăneştecu gîndurile inimii, dar oamenii nu se satură aşa uşor.

- Înţeleg, spuse Grigori, că ai grijă de mîntuirea sufle-tului dumitale şi te felicit pentru asta. Asta e, ca să zicemaşa, un egoism îngăduit de Biserică.

Îşi îngăduia şi el uneori asemenea declaraţii cu două înţelesuri, mai ales cînd avea de-a face cu oameni mai sim-pli, însă vorbirea ţărănească a lui Ambrozie îl indusese în eroare:

170

Strutocamila

- Vă înşelaţi, sfinţia ta. Mîntuirea sufletului meu, nu-mi pasă de ea nici atîtica!

- Mă miră ce-mi spui, bunule Ambrozie. Din moment ce interesul propriu şi poruncile Domnului sînt şi ele odată de acord... De altfel, să lăsam interesul propriu la o parte. E de datoria dumitale de credincios...

Ambrozie suridea, şi binevoitor şi puţin ironic.- Vreţi să vă spun eu, sfinţia voastră? Mîntuirea

sufletului meu e chestiune sigură, o chestie de care sînt sigur acuma pe vecie.

- Mă minunez că eşti acum atît de plin de dumneata. N-ai auzit niciodată vorbindu-se despre păcatul din orgoliu? Nu ştii şi dumneata că cine vrea să-şi mîntuie sufletul şi-l pierde? Nu te temi că...

Ambrozie aşteptă pînă se liniştiră fulgerele noului preot.

- Sfinţia ta, spuse el în sfîrşit, am şi eu să vă pun o întrebare. Este scris sau nu este scris că "cel care-şi va da viaţa pentru prietenii săi, aceluia i se va mîntui sufletul"?

- Dar mie mi se pare că dumneata nu eşti chiar mort.- Din vina cui? Eu am făcut tot ce am putut că să

fiu şi pentru ca vreo doişp'ce Vania frumuşei de la noi de acasă să se poată întoarce în izbele lor unde-i aştepta poate mămuca, poate nevasta, poate copiii. Toţi Vania s-au în tors, eu n-am murit. Ar fi trebuit să înţeleg de aici că sacrificiul meu n-a fost primit, dar nu era aşa! Pe de o parte vreo şaizeci de stîrvuri nemţeşti îmi arătau că reuşisem şi pe de altă parte nu mi s-a dat nici cea mai mică decoraţie pentru toată chestia. Asta înseamnă că eu nu fac parte din tre cei "care şi-au luat răsplata aici pe pămînt".

171

Vladimir Volkoff

Şi surîdea ironic, indulgent, încîntat să-l pună pe gînduri pe preotul lui şi, cu toate astea, respectuos mai departe.

Grigori, în ce-l priveşte, se ferea de provocatori. Am-brozie putea foarte bine să-i fi fost trimis de cine ştie ce agent de miliţie. Dar precizările militare pe care i le dădea eroul îi dovedeau autenticitatea poveştii.

- Eu ştiu de regimentul dumitale, spuse Grigori. Şi eu eram pe front la vreo cincisprezece kilometri mai la nord.

Camarazi de luptă, cei doi simţiră dintr-o dată unul faţă de altul simpatia plină de căldură pe care nu le-o insuflase apartenenţa la aceeaşi religie. Este atît de adevărat că duşmanul e cel care-i uneşte pe oameni. Îşi făcură schimb pe loc de informaţii în ce priveşte parohia, autorităţile, speranţele lor, cel puţin în ce priveşte viitorul apropiat. În puţine zile, fără să-i fi fost acordat titlul de epitrop care nu putea fi decernat decît cu acordul autorităţilor civile, Ambrozie prelua totuşi atribuţiile acestei funcţii, vînzînd luminările cu profit, purtînd cu evlavie anafura, punînd să se spele cum trebuie duşumelile, lustruind sfeşnicele şi icoanele, supraveghind întreţinerea acoperişului, portalului, cupolei, luîndu-i partea lui Grigori cu întreaga sa influenţă oficioasă în conflictele cu Partidul şi cu municipalitatea.

În schimb Grigori asculta deseori povestea cu camionul cu explozibili şi cu cei 12 Vania care se întorseseră la mama acasă. Cînd Ambrozie bea un pahar mai mult, plîngea de înduioşare gîndindu-se la băieţii pe care-i salvase el.

- Eu sînt un mare păcătos, spunea el. Nu încetez nici o clipă să păcătuiesc. Dar cînd am să mă înfăţişez în faţa Domnului Dumnezeului nostru, ăştia doişp'ce băieţei au să pună şi ei o vorbă bună pentru mine. E scris aşa sau nu e

172

Strutocamila

scris? au să întrebe ei, cu cartea în mînă. Ambrozie şi-a dat viaţa ca să ne-o salveze pe a noastră. În privinţa asta, au să fie unanimi. Şi atunci Domnul are să-mi spună: Mergi în pace, bunule păcătos.

O dată trecută prima căldură a camaraderiei Ambrozie, care avea totdeauna dreptate, începu să-l agaseze pe preotul său. Cum să-i stric şi eu o dată plăcerea, se gîndea Grigori şi crezu curînd că găsise o cale.

- Şi ăilalţi 60 de Hanşi germani? întrebă el. Crezi că şi ci au să pună o vorbă bună pentru tine?

- Germanii au murit în război şi se duc şi ei în cer, răspunde Ambrozie fără să-şi piardă cumpătul. Adică, dacă n-au săvîrşit cine ştie ce mîrşăvenii împotriva unor civili fără apărare. Dar de ce să mărturisească împotriva mea? Eu i-am omorît pe ei aşa cum ei mi-au omorît mie şefii, camarazii mei. Veniseră cu moartea şi au plecat cu moartea.

- Da, dar tu i-ai omorît prin trădare. Ai pătruns înl in i i le lor cu steagul alb şi deja aprinseseşi fitilul cu ardere înecată...

- Ei, părinte, parcă n-am fi făcut amîndoi acelaşi război! Eu aveam steagul alb pe turela camionului meu, da' sfinţia ta crezi că ei trăgeau mai puţin abitir din cauza asta? Şovăiau doar, aveau mîna mai puţin sigură, se mai întrebau în sinea lor sau îi întrebau pe ăia alături de ei...Din ploaia de gloanţe care-o turnau peste mine n-a lipsit decît o picătură dar, vezi, tocmai aia care trebuia să mă omoare.

- Da, fie, spunea Grigori. Hanşii ăştia germani n-au să-ţi reproşeze nimic. Dar mamele lor? N-au să vină ele să se plîngă la Tronul Celui Veşnic?

173

Vladimir Volkoff

- Mamele n-au nimerit-o să se plîngă pe lîngă DomnulNostru Iisus Hristos, răspunse grav Ambrozie. DomnulNostru Iisus Hristos, Care a avut atît de puţină milă faţă depropria lui mamă.

Discutau aşa cu ceasurile şi Grigori ieşea totdeauna în pierdere, oricît de limitate şi rigide în acelaşi timp erau cunoştinţele teologice ale lui Ambrozie.

De altfel, Ambrozie era un om bun. Nu era primul om bun pe care-1 întîlnise Grigori dar, pînă atunci, nu mai simţise niciodată că bunătatea putea să fie pentru el, un trădător, o piatră de încercare. Şi alţi enoriaşi erau buni, şi femeile; asta era treaba lor. Bunătatea lor venea de undeva prea de jos ca să-l incomodeze pe Grigori. Altfel stăteau lucrurile cu Ambrozie, în care bunătatea se adăuga curaju-lui, patriotismului, unui spirit complicat, unei voinţe de nezdruncinat, virtuţi pe care Grigori le admirase cu pasiune totdeauna. Ambrozie nu bîrfea niciodată pe nimeni, dar nimeni nu-l acuza de servilism. Ambrozie se arăta cîteo-dată generos, dar nu cerea nimic în schimb. Ambrozie domnea ca un despot în familia lui, dar copiii, ginerii, nepoţii, toţi îl lăudau. Ambrozie lua sistematic apărarea celor săraci dar nu căuta niciodată să iasă pe primul loc, se ferea de excesele în recunoştinţă.

- Mulţumesc şi rămîi cu bine sînt două cuvinte caresună ca nişte rime laolaltă, îi plăcea să spună, găsind nos-tim că tocmai aceste două cuvinte nu rimau între ele.

Cu toată credinţa lui simplă, omul în sine nu era un ig-norant. Citea Scriptura şi buletinul Patriarhiei după ce-şi punea ochelarii care-i dădeau un aspect mefistofelic din cauza urechilor ascuţite pe care i le subliniau. În ce priveş-te viaţa, Ambrozie era un mare sceptic. Cînd i se vorbea

174

Struţocâmila

despre chestii legate de politică, economie, succesele regimului, se scărpina în ceafă cu un aer de profund respect. În ciuda codului său moral de o austeritate cît se poate de tradiţională, ajutase mame necăsătorite şi, culme a ciudă-ţeniei, nimeni nu-l bănuise vreodată de paternitate ilicită. Rigoarea vieţii sale, eroismul trecutului său, decenţa şi cumpănirea limbajului, cărţile sfinte pe care le citea fără să se ascundă, le făcea pe unele bătrîne să înceapă să şuşotească pe ascuns că era un sfînt. Grigori fu incintat cînd Aliona îi vorbi despre zvonul acesta - Aliona era agentul lui de informare; se gîndi că în sfîrşit găsise mijlocul să-l pună pe Ambrozie în încurcătură.

- Ia spune, meştere Ambrozie, procesul ăsta de canonizare al dumitale merge cum îţi doreşti domnia ta?

Ambrozie îşi ridică ochii, surise, şi abia dacă se putea spune că roşise:

- Ei, sfinţia ta, rău faci că-ţi rîzi de nebunele astea bătrîne. Hulesc şi ele fără să-şi dea seama; sînt nişte sărace cu duhul.

Grigori nu putu scoate de la el mai mult.Cînd Ambrozie s-a îmbolnăvit de cancer, Grigori a

sperat că suferinţele aveau să-i răzbească această perseve-renţă blîndă. A fost decepţionat. Ambrozie se supuse la unele îngrijiri, refuza altele, toate cu cea mai mare senină-tate. Trupul lui devenise pentru mulţi un obiect respingă-tor, însă Ambrozie însuşi glumea aproape cu evlavie.

- Sărman stîrv, m-ai slujit totuşi cum te-ai priceput.Mă gîndesc că parcă eşti prea grăbit să te-ntorci în ţarină,dar dacă aşa ţi-e soarta!

Grigori se ducea să-1 vadă pe Ambrozie cu devota -ment, ca un adevărat preot. Aşezat pe marginea patului,

175

Vladimir Volkoff

indiferent la mirosuri, admirat de toată parohia - "Un adevărat preot popa ăsta al nostru! Şi nu e deloc ingrat!" -preotul discuta ceasuri întregi cu fostul lui epitrop oficios. În ciuda tuturor eforturilor lui Grigori. se vorbea puţin despre moarte, despre mîntuirea sufletului, despre toate lucrurile care prin oboseala bolii, ar fi putut să stîrnească îndoiala şi frica. Se vorbea despre viitorul parohiei, despre greutăţile bisericii, despre copiii mici cărora, în ciuda interdicţiilor, ar fi trebuit să li se dea pregătire religioasă.

- Cand eu am să fiu mort, părinte, să faci mai departe o slujbă oricît de mică, marţi seara; de asta nu ştiu auto-rităţile şi ai să ai totdeauna participanţi care nu vor să se dea în spectacol... Cînd am să mor, nu mai merită osteneala să te duci pe la Terapontov; ei nu sînt credincioşi şi nu te lasă să stai de vorbă cu copiii decît pentru că-mi datorează mie bani. Să sperăm că acum Cuvîntul Domnului a încolţit în capetele lor mici cum sînt... Cînd am să mor...

Pe măsură ce Ambrozie îi dădea astfel de sfaturi, Gri-gori îşi dădea seama pînă la ce punct depinsese de Ambro-zie în relaţiile lui cu parohienii. Din cauza asta se supără şi mai tare pe el. Pe urmă Ambrozie avea o fişă amănunţită în dosarul acela al lui Grigori; îl enerva gîndul că, prin boala lui, vinovatul avea să scape de o pedeapsă meritată.

Ambrozie îşi pierdea puterile de la o zi la alta. Inter-venţiile chirurgicale nu reuşiseră. De altfel nu crezuse niciodată că are să supravieţuiască. La prima chemare a morţii răspunsese "prezent" şi nu se lăsase îngrijit decît ca să nu-i scandalizeze pe ai lui.

Or, într-o dimineaţă, după o vreme de speranţe profe-sionale, Grigori află că mutarea lui Verniak nu schimba cu nimic în privinţa hotărîrilor în legătură cu soarta Alionei.

176

Strutocamila

Aliona avea să trăiască mai departe... Fu pentru el ceea ce se poate numi "o lovitură". O lovitură de lopată peste cap, o lovitură de cizme peste mînă. O clipă, şi în timp de o clipă, toate resemnările lui, toate renunţările pe care şi le impusese se risipiră:

- Să rămîn pentru totdeauna un mediocru... o viaţăpierdută...

Cu fierea în suflet, abia reuşind să se stăpînească, Grigori se duse să-l vadă acum pe Ambrozie.

Ambrozie şi familia lui ocupau două camere într-un apartament în comun. De la intrare Grigori simţi mirosul, În prima cameră era mai puţin apăsător căci ferestrele erau larg deschise şi coji de portocale fuseseră puse pe sobă. Nevasta lui Ambrozie, două dintre fetele lui, fiul său mai mic (care slujea duminica la liturghie, ca băiat de cor), se ocupau cu tot felul de lucruri mărunte, copiii, în număr şi de sex nedeterminat, se jucau tăcuţi într-un colţ.

- Aşteaptă moartea lui cu nerăbdare, se gîndi Grigori iritat.

Pe urmă iritarea îi crescu.- Nu, nici măcar n-o aşteaptă. Îşi fac de lucru.

Se prefac că ar fi avut loc şi-ar fi plecat.Se ridicară toţi în picioare. Grigori făcu un gest:- Vă rog. Nu vă deranjaţi. Vin pentru bolnav,în sinea lui mormăia:- N-au inimă. O educaţie creştină reuşită. Bravo,

Ambrozie!De altfel îşi dădea seama foarte bine de ipocrizia

furiei lui. Nu femeile acestea, nu băiatul palid cu ochii înspăimîntaţi, copiii aceştia cu jucăriile lor de lemn, nu aşteptarea sau dispreţul acesta al morţii îl înfuriau; era mînios pe

177

Vladimir Volkoff

Ambrozie chiar, încrezător şi senin în mijlocul suferinţei şi mirosului ăsta urît.

În a doua cameră era mai întuneric. Fuseseră închise obloanele, trase draperiile. Ardea doar candela în faţa icoanei, o lumină slabă se strecura printre perdele, printre jaluzele. Restul nu era decît o noapte urît mirositoare.

- N-are importanţă duhoarea asta, se gîndea Grigori.Mi se obişnuieşte nasul la fel de repede cum mi se adap-tează ochii la întunericul ăsta. Dar cum pot să-l rănesc peunul care în cîteva ceasuri poate are să-mi scape completdin putere?

Grigori se apleacă spre cearşafurile albe, către ochii des-chişi în umbră, încearcă să-şi dea seama în ce dispoziţie e bolnavul. Bolnavul e ridicat în capul oaselor; pernele i s-au îngrămădit la spate, sub antebraţele lui grele.

- Binecuvîntează, părinte...Grigori îl binecuvîntează maşinal.- Merge, Ambrozie?Îi pune întrebarea cu o cruzime de băiat bun, cu o lă-

comie îngrijorată, ca şi cum el însuşi, negru, bărbos, înde-sat ar fi fost Moartea.

- Prost, prost, răspunde Ambrozie pe un ton energic,aproape vesel.

Grigori se aşează pe pat, simte căldura nesănătoasă a acestui trup care curînd are să fie atît de rece.

- Păcat...Regretă sincer. Moartea aceasta creştinească va fi

pentru el o înfrîngere. Cu toate acestea el a văzut zeci de oameni dîndu-şi sufletul întru Hristos şi în sinea lui îşi bătea joc de ei săvîrşind în gravitatea morţii gesturile ritua-le. Ambrozie, nu. Ambrozie e un om al luptei, Ambrozie

178

Struţocâmila

se va împlînta în moarte drept ca un căpitan pe puntea lui de comandă, Ambrozie nu cere mîngîierilc omului-preot; are toate mîngîierile în el însuşi.

Grigori se întreabă ce să-i spună. Nu găseşte nimic. Moartea aceasta va fi un eşec al preotului ca şi al duşma-nului preotului.

În umbra care se risipeşte pe măsură ce ochii lui Gri -gori se obişnuiesc, Ambrozie pare să mestece ceva.

- Mănînci ceva?- Îmi mestec limba...Din nou tăcerea. Ambrozie nu mai începe nici măcar

discuţiile acelea teologice despre semnificaţia şederii lui Iona în pîntecelc chitului, despre fericirea celor "săraci cu duhul" sau despre singurul păcat care nu are să mai fie ier-tat. Grigori se gîndeşte, cu o intensitate a meditaţiei deopo-trivă cu cea pe care o întîlneşte în insomniiile lui, în îndes-tularea trupului lui mulţumit.

"Cine este omul ăsta, "Ambrozie"? Punînd ca ipoteză de lucru că religia creştină e adevărată, va fi el mîntuit? Cine e mîntuit?".

Nouă întrebare. Răspunde:"Sînt mîntuiţi cei drepţi, cei blînzi şi cei plini de în -

focare. Cea mai gravă întrebare a creştinismului este să afli dacă trebuie să ai toate aceste trei însuşiri deodată sau dacă una din trei ajunge, pentru că, în anumite cazuri, blîndeţea şi ardoarea sînt incompatibile. În ce categorie să-1 pun pe Ambrozie? Blîndeţea lui e atit de cumpănită, dreptatea lui atît de limitată, fervoarea lui atît de păgînă... va fi damnat deci? Cine e damnat?".

179

Vladimir Volkoff

Dar şi întrebarea asta, în forma copilărească pe care o are acum, esenţială, e nouă pentru Grigori. Pune mîna pe genunchii muribundului şi îşi răspunde singur:

"Sînt damnaţi fariseii, cei molateci şi cei violenţi, adică cei drepti, cei blînzi şi cei înfocaţi. Astea-s contradicţiile sec-tei creştine! Ambrozie a omorît oameni cu zecile, Ambrozie n-a cerut niciodată martiriul, Ambrozie este sigur de mîntu-irea lui. În condiţiile astea, Ambrozie are să fie blestemat".

Puţină speranţă se înalţă iarăşi în inima lui Grigori. Se apleacă spre muribund ale cărui trăsături de abia mai sînt de recunoscut. Paloarea pernei albe, pîlpîirile candelei fac încă şi mai străină faţa asta peste care mîna morţii a şi trecut neglijentă.

- Ambrozie, spune părintele Grigori, e vremea să tegîndeşti la sosirea ta acolo.

Nici un fior nu străbate genunchiul pe care degetele lui Grigori îl strîng cu putere - genunchi rotund, osos, rotula şi tendoanele, altceva nimic. Ambrozie spune:

-Da .- Înainte să începem, spune Grigori, trebuie să-ţi pri-

veşti nu numai toată viaţa ta trecută, în cursul căreia aifăcut multe lucruri urate, ci mai ales propria ta conştiinţă;nu acţiunile tale ci chiar felul în care îţi judeci acţiunilecăci, ştii şi tu, cine vrea să-şi mîntuie sufletul şi-l pierde.

Aşteaptă oarecum nervos un citat care să-l contrazică dar Ambrozie nu răspunde. Mestecă mereu.

- Îngăduie-mi, spune Grigori, să-ţi vorbesc mai puţinca părinte, cît ca frate, îngrijorat de mîntuirea ta ca de oproblemă personală. Nu ţi-a trecut niciodată prin minte căcertitudinea asta pe care o ai ar putea, la limită, să fie eaînsăşi un păcat? În fond, nu eşti nevinovat ca un copil nou

180

Strutocamila

născut. În faţa lui Dumnezeu, oricît de curat ai fi, tot o grămadă de murdărie eşti... Şi cu toate acestea spui că ai putea să ajungi în împărăţia veşnică. Eşti sigur că nu e vorba aici de orgoliu? Nici un răspuns.

- Ambrozie, gîndeşte-te că biserica noastră creştină semişcă între doi poli: păgînul şi fariseul. Nu-ţi spui că felulîn care îţi faci datoria de creştin - fie şi numai că ai omorît60 de nemţi deodată - ar putea avea ceva păgîn? Nu recu-noşti că atitudinea asta a ta, cea a celui mîntuit dinainte,are şi ea ceva din a fariseului?

Ambrozie răspunde, fără citate şi fără ezitări:- Dumnezeu a făgăduit.Grigori începe să simtă că-i sare ţandăra. Credinţa

omului ăsta seamănă cu un pietroi, cu un grăunte, cu un ou: e închisă în ea însăşi. Şi bogată înăuntru.

- Şi ăsta-i un motiv. Ambrozie, ca s-o pui la încercare?Tăcere. În sfîrşit, Ambrozie mormăie că ar vrea să se

spovedească, să ia împărtăşania şi că apoi ar vrea să pri-mească maslul. Grigori înţelege pe loc, Ambrozie a depăşit momentul în care discuţiile teologice cu un specialist l-ar mai fi interesat; îl respinge pe expert; nu mai are nevoie decît de meşteşugar. Grigori spune:

- N-am la mine anafura, nici maslul. Mă întorc.Îşi petrece ziua în rutina clericală. Aşteaptă să se facă

seară. Işi închipuie că-l pune în felul acesta pe Ambrozie în "situaţie", cum fusese învăţat să facă la serviciul secret. Măcar dacă muribundul nu ar muri pină atunci. Nu încă.

Se lasă seara cînd Grigori îşi aşează cele de trebuinţă în geanta cea mică pe care i-a dat-o Aliona ca să-şi ducă sfintele daruri; cădelniţa, patrafirul, cupa, linguriţa, lumînă-

181

Vladimir Volkoff

rile, Cartea Sfîntă, bucăţica de anafura învelită într-un şervet, buretele şi cele şapte cleştişoare.

Cu geanta în mînă iese în stradă, ii place să meargă pe jos tîrziu seara pentru că trecătorii sînt mai rari şi sutana se pierde în întuneric. Doar crucea pectorală care i se leagănă la capătul lănţişorului răsfrînge lumina de la geamurile fără obloane şi de la cele cîteva felinare ale orăşelului.

Acolo un om moare într-o seninătate unică. Unică în experienţa iui Grigori.

- Şi eu, se întrebă ei deodată, eu cum am să mor?Moartea i se pare departe chiar dacă îl dor reumatismele.- 35 de ani. Toată viaţa mea am să mi-o mai trăiesc a

doua oară...Ceasurile au trecut şi atmosfera s-a schimbat în ca-

meră. Mirosul mai apăsător, căldura mai umedă anunţă sfîrşitul. Părintele Grigori cere să se aducă lampa cu gaz care e aşezată pe duşumea ca să nu-l supere pe bolnav cu lumina directă. Umbre înfricoşătoare încep să alunece pe pereţi. Ambrozie, tot în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi, părea inconştient, dar cînd Grigori 1-a întrebat dacă-l recunoaşte, răspunse cu enervare evidentă şi cu o voce cu totul inteligibilă:

- Nu mai vorbi ca să nu spui nimic, preotule. Grâbeş-te-te să-ti faci treaba.Familia se îndepărtează. Se închise uşa din afară. Grigori se regăsi singur cu inamicul lui. La început spovedania.

- Dacă te simţi prea rău ca să răspunzi, clipeşte doar,cînd e da. Nu clipi cînd e nu, îi propune Grigori.

O expresie aproape ironică trecu pe faţa lui Ambrozie, care clipi îndată. Nasul îi arunca o umbră care-i deforma

182

Struţocămila

obrazul. Grigori avea din ce în ce mai puternică impresia că trupul acestui om nu mai era decît incoerenţă, decît amestec întîmplător de piele, nervi, planuri luminate, găuri obscure, reîntorcîndu-se în haos. Însă voinţa rămînea lim-pede. Răspunsurile, unele după altele, se înşirau fără ezita -re: da, nu, da, nu, da...

- Nu există nici un păcat vechi pe care l-ai ascunsacestei judecăţi a cunoştinţei şi pe care ai vrea să-1 mărturi-seşti acum?

Pleoapele nu i se zbăteau. Însă privirea care se îngălbe-nea treptat rămînea agăţată de ochii preotului.

- Iţi simţi sufletul împăcat cu Domnul?Clipire energică.- Nu simţi nici o revoltă apropiindu-te acum de ce e

dincolo?Celălalt nu clipi.- Te căieşti sincer de greşelile tale din trecut?

Celălalt clipi.Grigori oftă. Se ridică încet. Cu mina lui pătrată aşeză

patrafirul pe capul lui Ambrozie care închise ochii, reţinîn-du-şi respiraţia, aşa cum se cuvine să facă cel care aşteaptă cu adevărat judecata Dumnezeului său. Pe patrafirul acesta, ca pe un jgheab, harul milei trebuia să alunece. Grigori vorbi cu vocea sa de preot, gravă şi blîndă:

- Fie ca Domnul Nostru Iisus Hristos cu harul şi bunătatea sa de iubire de oameni să-ti ierte, copilul meu, toatepăcatele pe care le-ai săvîrşit.

Grigori oftează încă o dată şi vorbeşte mai departe.- Şi eu, preot nevrednic, prin puterea lui pe care mi-a

dăruit-o, te iert şi te eliberez de toate păcatele tale, înnumele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Amin.

183

Vladimir Volkoff

Preotul ridică patrafirul. Cum el era acum între faţa muribundului şi lampă, trăsăturile lui Ambrozie adîncite într-o umbră limpede i se păruseră a-şi fi recăpătat echili -brul, armonia primitivă pe care le avuseseră odinioară şi cum Ambrozie respirase adînc, expresia de uşurare se uni cu cea de pace pe care o avea dinainte chipul său.

Dar curind vinele i se umflară pe fruntea asudată şi murmură.

- Mai repede...Grigori se îndepărtă de pat. Pusese potirul pe măsuţă,

acoperit cu un şervet alb. Din nou umbrele se mişcară şi muribundul scoase un horcăit aproape imperceptibil. Grigori reveni lîngă pat, cu potirul în mînă. Cu glas puternic întrebă:

- Vrei să le spun să intre?Clipi indiferent.Grigori îi chemă. Îndată - aşteptaseră clipa aceasta -

adolescentul, cele trei femei şi copiii intrară pe rînd în cameră. Adolescentul se grăbea cu un şervet. Îi era tare fri-că ca tatăl său să nu verse potirul cu Duhul Sfînt.

Grigori descoperi potirul cu împărtăşania, îi deschise capacul cu arc. Ochii lui Ambrozie îi erau agăţaţi de ochii lui. În clipa aceea gura lui Ambrozie se deschise cu un gest atît de automat, atît de asemănător cu deschiderea capacului, încît Grigori se întrebă dacă nu era moartea cea care făcuse să-i cadă astfel falca. Asemănarea celor două mişcări l-ar fi facut să surîdă dacă n-ar fi fost prea ocupat să-şi îndeplinească gesturile. Ochii galbeni ai lui Ambrozie abia mai apăreau sub pleoape; cum să ştie dacă muribundul nu era de acum mort? Grigori avu un moment de ezitare. O crispare de nerăbdare pe care o văzu pe fruntea bolnavu-

184

Strutocamila

lui îl linişti. Işi introduse linguriţa în gura întredeschisă, intre dinţii, unii galbeni, alţii negri de carii, unii de aur, pe urmă o scoase încet, cu toată blîndeţea care se cuvenea. Gura lui Ambrozie se închise cu un zgomot expresiv de lăcomie mulţumită. Şi aici ar fi fost de ris. Însă Grigori se întoarse simplu spre familia muribundului, cu un aer trium-fător: băiatul, cele trei femei, copiii nu plîngeau. Priveau cele ce se petreceau cu un aer care i se păru lui Grigori viclean, aşa cum erau deopotrivă a pisaţi de respectul faţă de mort şi cel faţă de preot.

Grigori se duse să pună potirul la loc pe măsuţă, îl închise cu grijă - zgomotul definitiv al capacului cu arc -şi se întoarse spre masa pe care intrind îşi lăsase celelalte lucruri: Evanghelia, buretele, farfurioara cu anafura pe care erau înşirate cele şapte bucăţi de vată.

Întoarse pe jumătate capul şi adolescentul făcu un pas înainte. Ţinea în mină o carte de rugăciuni: îi tremurau buzele. N-avea obişnuinţa să cînte şi se temea că i se va frînge glasul. Fără îndoială îi era teamă că o notă falsă ar fi făcut fără valoare Sfintele Taine.

Începu slujba maslului. Preotul şi adolescentul îşi răspundeau cîntînd cu vocea scăzută. Cele trei femei, cu mîinile încrucişate pe burtă, cu capul plecat, rămîneau nemişcate, fără o lacrimă, fără un fior. Copiii se strinseseră într-un colţ, pufnind pe nas, şuşotind. Alte rude şi mulţi prieteni umpleau cealaltă cameră, de unde veneau gemete, cîteva suspine mici, repede curmate. Deodată, un nou sosit, împinse uşa de la intrare şi strigă cu o voce grosolană, vocea seculară:

- Dar ce de lume-i aici!

185

Vladimir Volkoff

Îi răspunse un val indignat de şuşoteli şi se lăsă o tăcere scandalizată. În camera muribundului nimeni nu păruse să fi observat incidentul. Glasul adolescentului se aşezase. Grigori cînta cu decenţă şi modestie, dar fără să ia nimic din modestia cultului. Ar fi fost nevoie de şapte preoţi pentru ca ceremonia să se facă aşa cum ar fi trebuit, şi Grigori regreta că nu erau şapte, pentru ca spectacolul să fi fost mai impunător şi să oglindească mai bine majestatea Bisericii.

- Doamne, se ruga el, sfinţeşte uleiul acesta pentru ca, ungîndu-1 cu el, să fie vindecător şi eliberat de orice pa-timă, de orice necurăţic în suflet şi în trup, precum şi de orice rău, ca astfel slăvit să fie numele Tău, al Tatălui, al Fiului şi al Simţului Duh, Amin.

De şapte ori fură citite pasaje din Faptele Apostolilor şi din Evanghelie, de şapte ori Grigori se rugă astfel ca uleiul sfinţit să vindece trupul şi sufletul robului lui Dum-nezeu, Ambrozie.

Pe urmă preotul muie cleştişorul în buretele pe care adolescentul i-1 ţinea aproape de mîna lui şi unse fruntea, nările, buzele, palma şi dosul palmei muribundului care ză-cea părăsit, destins, şi consimţind şi străin de ceea ce se făcea cu trupul său: cinstiri sau atingeri de orice fel, nu-l mai interesau. Nu mai hrănea nici teamă, nici speranţă; doar aşteptare: aşteptarea lui Dumnezeu care avea să coboare asupra lui sub o altă formă, de pe acum mai puţin materială, după ce pătrunsese în el prin alte două moduri carnale. Ast-fel şi acest trup, acest trup urit mirositor, putrezind fără rost pentru sufletul care-l însufleţise avea să fie totuşi sfinţit, pe toate feţele, pentru Dumnezeu stăpînul său. La fiecare un-gere - şi fură toate căci preotul singur acum ţinea locul celor

186

Strutocamila

şase preoţi absenţi - Grigori murmura în tăcerea şi mai în-cărcată de respect - nimeni nu mai auzea claxoanele care răzbăteau din timp în timp din strada modernă şi comunistă - murmura formula sfîntă, aproape magică:

- Părinte sfînt vindecător al trupurilor şi sufletelor, vin-decă-l pe robul tău Ambrozie de relele sufleteşti şi trupeşti care-l stăpînesc şi întăreşte-l prin harul Domnului Nostru Iisus Hristos.

În sfîrşit, Grigori puse cleştişorul peste burete şi luă cu amîndouă mîinile Evanghelia pe care o deschise şi o în-toarse astfel încît textul să fie îndreptat spre pămînt. Încet o apropie de faţa muribundului, aşa cum se apropie o mas-că... Cleştişorul, nou, nu făcuse economie de ulei şi faţa, ca şi mîinile lui Ambrozie luceau. Grigori avu grijă să nu se păteze filele Cărţii Sfinte aplicîndu-i pe fruntea unsă cele şapte cruci împreunate. După o ultimă rugăciune, Cartea Sfîntă fu închisă şi vizitatorii se putură apropia să sărute mîna celui care mai trăia încă. Mînă caldă, foarte caldă dar care, cu toate incantaţiile, cu toate ungerile, cu toată impu-nerea Cărţii Sfinte, simbol al atingerii mîinilor lui Hristos, avea să înţepenească de gheaţă.

Grigori se oprise la capul patului şi-i privea pe bărbaţii şi femeile acestea, dintre care mulţi plîngeau, dintre care mulţi - şi deseori aceiaşi - se grăbeau să iasă după ce să-rutaseră grăbiţi mîna unsă de ulei cu un gest vizibil dez-gustat; o sărutau totuşi, şi prin sila lor Grigori le simţea gîndul care-l irita mult:

- Iată un om de bine care moare, mîine vom fi mai singuri pe lume. El ne iubea şi noi îl iubeam.

Secretarul de Partid din orăşel era şi el acolo, îl salută pe Grigori cu o timiditate pe care nimeni nu i-o cunoştea.

187

Vladimir Volkoff

Crigori răspunse cu o înclinare clericală salutului adînc al tovarăşului său.

Muribundul nu se mişca. Se mulţumea să iradieze ule-iurile. Cînd defilarea se terminase, Grigori închise uşa, şi cu spatele spre pat începu să-şi strîngă cele aduse. Din ca-mera cealaltă se auzeau glasurile indistincte ale formulelor anticipate.

Dintr-o dată un glas se auzi din spatele preotului, gla-sul lui Ambrozie, Crini dar aproape ferm, alb, dar trium-fător, ca şi cum s-ar fi smuls din teaca de carne.

- Deschide, te rog, fereastra.O clipă o panică grotescă îl cuprinse pe Grigori: dacă se

petrecuse miracolul? Formula de politeţe dădea o nuanţă de realism înfricoşat cererii muribundului. Grigori se întoarse.

Ambrozie nu-şi schimbase poziţia, însă acum ochii, gu-ra, îi erau deschise. Privea drept în faţă, ca şi cum ar fi crezut că fereastra era acolo.

- Haide, deschide! repetă. Vreau lumină, aer.Grigori trase draperiile, deschise fereastra cu două

canaturi, se aplecă să deschidă obloanele. Se lăsase noapte şi un vînt răcoros pătrunse în cameră. Flacăra. lămpii cu gaz, aproape de nivelul podelei, tremură, apoi şi cea a candelei, aproape de tavan. Pentru a treia oară umbrele trecură peste pereţi. Grigori reveni spre muribund. Cu fe-reastra deschisă se schimbase şi lumina în cameră. Petele de ulei luceau mai puţin.

Respiraţia venea acum cu uşoare icnete.- Te rog mult. Deschide! spuse încă o dată Ambrozie.

Te rog mult...Grigori înţelese atunci că nu se petrecuse nici o minu-

ne. Fu ciudat de uşurat. Timp de cîteva minute, peste un

188

Strutocamila

ceas, Ambrozie avea să se simtă mai bine, apoi avea să în-ceapă agonia.

- Am deschis, spuse Grigori. Probabil că nu mai poţisă simţi şi să vezi. Mă auzi?

Ambrozie clipi. Buzele îi tremurau: mai era în stare să surîdă? Dacă surîdea într-adevăr, era cu fatalism amuzat. După cîteva încercări nereuşite, reuşi îşi recapătă suflarea şi spuse:

- Cu atît mai rău.Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea

ce se părea a fi umor îl exaspera. Se aşeză pe marginea patului, se aplecă cît mai aproape de omul de alături, avînd pe buze o întrebare scandaloasa:

- Ambrozie!, Ambrozie! Chiar nu ţi-e frică de moarte?Ochii lui Ambrozie, pînă atunci ţintuiţi pe un punct de

pe tavan, se rotiră cu greutate spre Grigori şi i se opriră pe tîmpla lui stîngă.

- De ce frică, întrebă muribundul într-o şoaptă caremai putea fi încă înţeleasă uşor. Le e frică celor care nuştiu. Dar eu ştiu. L-am citit pe Sfintul Macarie, SfîntulMacarie din Alexandria. Acuma îngerul meu are să vină sămă mîngîie. Trei zile. Pe urmă mă duc în cer. Îl salut peDomnul Dumnezeu. Vizitez Paradisul. Îl laud pe Domnul.Şase zile. Îmi uit tristeţea. Dar mă chinuie greşelile. Măreîntorc la Domnul. Îl salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Îiplîng pe cei blestemaţi. Troica de zile. În a patruzecea măîntorc sus. Domnul mă recunoaşte pentru totdeauna dupădrepturile mele. Asta e.

Grigori atunci nu mai suportă. Se apleacă şi mai mult, nasul lui aproape îl atinge pe cel al muribundului pe care-1 scutură:

189

- Idiotule, nu există nici Paradis, nici infern, niciDumnezeu. Astea-s poveşti pentru babe. În cîteva minuteai să fii mort, cu totul mort. Ai să putrezeşti şi nu are sămai fie nimic. N-ai să mai simţi nimic, n-ai să mai gîn-deşti, n-ai să mai fii. Eu nu sint preot, sunt un agent alguvernului plătit ca să vă pun pe fişe. Mă auzi? Mă auzi?

Asta e marea ispită, şi Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre ispitele lui ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent: aceeaşi. Într-o clipă de slăbiciune şi-a trădat amîndouă misiunile în acelaşi timp. Se trage îndărăt; îl priveşte pe Ambrozie cu dorinţa mai plină de furie ca acesta să-l fi înţeles şi speranţa cea mai fierbinte ca el să nu fi înţeles nimic. Ambrozie nu pare să reacţioneze. Pare doar mai crispat decît adineauri. E o iluzie? Nu, toţi muşchii i se încordează, trupul începe să i se arcuiască, nu mai res-piră, strînge aer în piept. E agonia? Grigori se trage şi mai mult îndărăt. A înţeles oare Ambrozie? Frica de moarte l-a înţepenit astfel deodată? Dintr-o dată ochii i se opresc asupra lui Grigori; scoate din toate puterile un strigăt răgu-şit, dar răsunător:

- Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciună! E o...Nu ajunge mai departe. Grigori apucă una din perne şi

o aşează cu amîndouă miinile peste faţa care urlă acum a lui Ambrozie aşa cum adineauri pe fruntea lui liniştită aşează o clipă Cartea Sfîntă.

Cîteva secunde, două tresăriri, trei secunde încă, sigu-ranţa. Grigori se ridică, ţinînd în mînă perna cu care şi-a îndreptat greşeala.

Cîteva bale pe albul pernei. Încet, preotul le şterge cu mîneca sutanei uzate.

190

Veti avea deci, tovarăşe Dobermann, satisfacţia să vă gîndiţi că nu pe un minus habens l-aţi convins prin ar-gumentele dumneavoastră, ci pe un preot excelent căru-ia, dacă ar fi putut părăsi viaţa seculară, îi era făgă-duit cel mai strălucit viitor ecclesiastic. Ce să vă mai spun mai mult? Cunosc acum adevărul. Dumnezeu nu exis-tă, religia e o superstiţie; Biserica, un instrument al exploatării. Refuz să mai continui să înşel poporul nostru care nu are să-şi cau-te călăuzele spirituale de care are nevoie decît printre reprezentanţii Partidului, şi mă pun cu totul la dispoziţia dumneavoastră pentru a în-cerca să îndrept răul pe care l-am făcut umanităţii.

191

Actul V

Vladimir Volkoff

Vă rog să credeţi în senti-mentele mele de fraternitate întru Marx.

Borna de sosire. Nu astfel şi-o închipuia Grigori acum douăzeci de ani, plin de exaltare şi de repulsie în acelaşi timp.

Acum împătureşte foile scrise, dezgustat şi uşurat în acelaşi timp. Le pune în plic. Scrie adresa (i-a dat-o Nad-son, şi-o aminteşte pe dinafară). Umezeşte partea cu lipici cu vîrful degetului, aşa cum 1-a învăţat mama lui, acum foarte multă vreme. Se întoarce spre Aliona:

- Pentru poştă.Aliona îşi ridică ochii.- Mîine? Imediat?- Da. Imediat.Ea se ridică, ia scrisoarea, apasă clanţa uşii. Toate ges-

turile au o semnificaţie care îi scapă cu totul şi cu totul ce-lui care le face. Mîine bărbatul ei are să plece şi ea nu are să-l mai vadă. Sărmana Aliona. Nebuna de Aliona. Nici nu priveşte măcar adresa: Profesorului Dobermann, catedra de ateism a Universităţii din...

Aliona iese.Grigori se ridică la rîndul lui, îşi trosneşte încheieturi-

le. Se simte în vacanţă. Ar trebui să se ducă la Teodor, care e pe moarte; la Antonie, care şi-a bătut fata însărcina-tă; la Tatiana, Irina, Anastasia... Se întinde. Nu se duce.

Aliona se întoarce. Scrisoarea e la cutie. Trucul a fost făcut. Misiunea îndeplinită. Mîine, libertatea.

Pînă la sfîrşitul dupâ-amiezii Grigori se învîrtcşte prin izba lui prăpădită, iese în curte, se duce să vadă dacă s-au

192

Strutocamila

ouat găinile, intră iar. Aliona îl priveşte pe furiş, simţindu-i agitaţia. Însă nu pune întrebări. Aliona nu pune niciodată întrebări. Repetă psalmi, fără zgomot, dar i se mişcă buze-le. Grigori e exasperat, ar lua-o la bătaie. Ia o carte. Do-bermann nu primeşte scrisoarea pînă mîine dimineaţă.

În seara aceasta Grigori nu va spune rugăciunile. Aşa a hotărît. Dar cînd, după masă, Aliona se ridică şi se duce să se oprească, aşa cum face în toate zilele la ora aceasta, în faţa icoanelor, Grigori nu rezistă. E ultima oară, fără în-doială. De altfel, ce explicaţie ar putea să-i dea? Îşi dă seama că nu-i va putea spune niciodată adevărul Alionei. Puterea femeilor blînde. Bine. Îşi va face rugăciunile.

Le spune. Cînd rugăciunea în comun se încheie şi Ali-ona se întoarse la spălatul vaselor, Grigori continuă singur. în picioare, în genunchi, prosternat, să bîlbîie cuvinte pe care nu le mai înţelege. Gîndul îi e în altă parte. Pentru prima dată de cincisprezece ani, acest ateu se roagă prost. Se întreabă:

- Acum cuvintele îmi vin fără să mă mai gîndesc la ele. Cit timp are să-mi trebuiască la Universitate să le uit? Am să-mi simt şalele uşurate să nu mai fac gimnastică din asta...

Se culcă plin de un optimism acru.A doua zi e joi. Seara poate primeşte convocarea lui

Dobermann?Dimineaţa Grigori nu iese, pretextînd lucrul la teza lui

de teologie. După amiază vin de la Teodor, să-l cheme. Refuză, ei insistă. Se duce fără nici o bunăvoinţă. Teodor nu face nimic ca să-i dea bună dispoziţie; sărmanul nu vrea să moară, se încăpatinează, se agaţă de viaţă. Soseşte seara şi Teodor împinge obrăznicia pînă la a se simţi mai bine.

193

Vladimir Volkoff

Acasă, nici un răspuns de la Dobermann. În fond e firesc aşa: Grigori socotise prea corect.

Seara, îl cuprinse iar rutina. Stă de vorbă cu Aliona despre cele de peste zi, îi citeşte din viaţa unui sfînt, omi-te, cum face totdeauna încăpăţînat să încuie uşa ("nu e ni-mic de furat"), se roagă mai bine decît în ajun, o ia pe Aliona în braţe.

Noaptea, după cîteva ore de somn, se trezeşte pentru una din şedinţele sale de meditaţie. Trupul mulţumit, flacă-ra candelei în faţa icoanei, respiraţia Alionei în patul celă-lalt, cîntecul în răstimpuri al lui Petia cocoşul, toate îl îndeamnă la îngîndurare. Se gîndeşte la scrisoarea lui:

"Am respectat principiul să mint totdeauna cît mai aproape de adevăr? N-am exersat, n-am dat dovadă de prea mult zel? Nu m-am lăsat dus de umorul meu de om civili-zat pe care comuniştii nu sînt în stare să-l înţeleagă?".

Pe urmă se gîndeşte la rolul pe care l-a jucat:"Un agent de informaţii deghizat în preot. Spune-i cu-

vintele astea înfricoşătoare, satanice, oricărui credincios. Ce-şi va închipui imediat? O fiinţă sordidă, lipicioasă, demnă de dispreţ, un prefăcut, un laş, un taler cu două fe-ţe, respingător şi josnic pînă dincolo de puterea de a ţi-l închipui. Sînt eu acest personaj? Nu. Eu sînt un ofiţer, care ar fi putut să facă în armata regulată o carieră strălucită, sînt un om care gîndeşte, capabil să ia hotărîri, să ţină piept, să modifice mersul lucrurilor. Pot să par odios dar nu sînt josnic. Acum zece ani l-am sufocat pe Ambrozie fără ezitare, cum trebuie: e un indiciu. Pe de altă parte, evident că, dacă mi se propune la patruzeci şi cinci de ani, să devin profesor de ateism, sînt luat drept un mediocru. Poate şi sînt?".

194

Struiocămila

Intervine imediat vîrsta şi Grigori îşi spune:- Imbecili sînt cei care mă iau drept un mediocru,

imbecilii care sînt astăzi în fruntea serviciului. Pe timpullui Gruzcik lucrurile n-ar fi mers aşa.

Şi pe urmă:- Ei, încep să bat cîmpii ca un ramolit. Serviciul nu

poate să se înşele, pentru că serviciul slujeşte regimului şiregimul e infailibil.

Acum douăzeci de ani i se întîmpla să rostească fraza aceasta cu cea mai mare seriozitate. Nu s-a schimbat nici un cuvînt, dar toate acum sînt ironice.

- Nu e nostim că Biserica, păianjenul acesta obscuran-tist, a contribuit să-mi deschidă ochii?

Face o strîmbătură; se simte neliniştit la gîndul că i s-au deschis ochii. Ştie că această nouă înţelegere e nu numai primejdioasă; mai ales că nu-i o stare convenabilă pentru un om aşa cum trebuie. Ochii deschişi, asta e ceva care sună burghez, decadent, desuet. Deschiderea asta a ochilor e un lux necuvenit, ca adulterul monden sau opereta fran-ţuzească. Grigori se zvîrcoloşte în pat ca şi cum şi-ar căuta o poziţie mai altfel, dar e ceva în plus aici. Inteligenţa odată dezvirginată nu mai face marşarier, oricît de puternic ar fi sentimentul purităţii pierdute.

- În ce moment am pactizat cu inteligenţa?Nu ştie. Îşi aminteşte cu nostalgie de călăul cu obrajii

roz care era el acum douăzeci de ani. Insă nostalgia nu ex-clude o ironie crincenă. În umbră, întins pe spate, în faţa icoanei care vegheză, părintele Grigori îşi arată colţii.

- Poţi să-ţi pierzi sufletul din prostie. Biserica mi l-amîntuit pe al meu.

195

Vladimir Volkoff

A doua zi răspunsul lui Dobermann tot nu vine. Grigo-ri se lasă dus de supoziţii stupide: n-o fi pierdut poşta vreuna din aceste două scrisori?

Sîmbătă, poşta de dimineaţă ca şi cea de seară sînt la fel de decepţionante. Şi Grigori, pe lîngă exasperare, simte şi o uşurare ciudată.

- Oricum, mi-am luat adio de la cîntăreaţă.Nervozitatea din primele zile dispare.- Am fost prost că m-am aşteptat la un răspuns grab-

nic. Ce faci cu birocraţia? Poate mai trebuie să suport încăo lună circul ăsta.

Sîmbăta se duce la slujba de seară, firesc.Biserica e întunecată. Se aprind cît mai puţine

luminări cu putinţă şi candelabrele rămîn stinse; se face economie de electricitate, şi pe urmă, în colţurile întunecoase, e totdeauna cîte un militar sau un personaj semioficial care n-ar mai veni dacă ar trebuie să se arate la lumină.

Nu se scot Sfintele Taine la slujbele de seară. E doar o slujbă de rugăciune, cîntată pe glasurile vechi de două bă-trîne cărora li se deosebesc cu greu siluetele negre prin umbră.

Cu paşi înceţi, trăgîndu-şi picioarele, cu cădelniţa fu-megînd în mînă, Grigori ocoleşte biserica, cădelniţează una cîte una icoanele - uite şi pentru tine, Sfinte Gabriel Ar-hanghele, uite pentru tine, Sfinte Vladimir din Kiev - îi cădelniţează unul cîte unul pe credincioşi - uite, bătrină cîrtiţă, uite tîlharule bătrîn, uite şi pentru voi, copii clan-destini ce sînteţi, grăunţă de creştini. Prin fereastră se vede cum se lasă noaptea. Înăuntru cele două glasuri bătrine se înalţă cu credinţă, fără efort. Din stradă nu vine nici un zgomot. Pacea.

196

Struţocămila

De cincizeci de ori la rînd, ţîrcovnicul inexpresiv şi intonînd pe nas, psalmodiază "Kyrie eleison, Kyrie eleison, Kyrie...."

- Ca nişte plesnete de bici! se gîndeşte Grigori, sim-ţind un fior prin spinare. Flagelaţia harului. Încă o dată,încă o dată! Am să mai trăiesc pînă la a patruzecea?Doamne miluieşte, Doamne... O, prostii!

După slujbă, Misa, băiatul de cor, vine să se spove-dească ca să poată să se împărtăşească mîine; are de acum opt ani şi jumătate şi nu se mai poate împărtăşi fără iertare prealabilă, precum copiii mici.

Părintele Grigori spovedeşte în spatele unui paravan, pe întuneric. O singură luminare arde într-un mare sfeşnic de lemn care ar putea cuprinde cincizeci. Copilul şopteşte:

- Părinte, i-am spart nasul lui Boris. A sângerat, ar fitrebuit să vedeţi! Închipuiţi-vă, spunea că e o ruşine sămergi la Biserică!

Misa e în genunchi cu ochii lui mari deschişi spre preot, mîntuitorul său. Pe urmă îşi aplecă uşor capul, spicul blond se ridică, cu amîndouă mîinile împreunate pe o luminare înconjurată, cum e obiceiul, de o bancnotă. O bancnotă mică.

Grigori îşi ridică mîna care tine patrafirul, îl priveşte pe copil, coroană de păr, un nas naiv care iese în afară, două mîini încă mici, de pe acum bătăioase, înnodate în jurul lumînării, cu degetele mari împreunate. Grigori lasă să cadă patrafirul peste capul plecat, aşa cum noaptea se lasă peste lume, cum harul se lasă peste lume.

- ... Şi eu, preotul, nevrednicul, prin puterea Sa caremi-a fost dată...

197

Vladimir Volkoff

Nevrednic? Şi încă cum! se gîndeşte, şi în acelaşi timp, nevrednic? Poate că nu chiar.

Asta e, s-a făcut Absoluţiunea a fost dată. Copilul se ridică, pur ca în prima zi, ca Adam în paradisul său.

- Multumesc, părinte.Fuge, uşor. Revine cîteva clipe mai tîrziu, roşu la faţă:- Părinte, am uitat...Îi întinde luminarea cu banii înfăşuraţi. Grigori surîde,

ia luminarea; bancnota nouă, foşneşte între degete. Misa spune:

- Bună seara, părinte.Un bună seara respectuos, dar pe de acum aproape pri-

etenos; Grigori, cu patrafirul scos nu mai e decît un preot şi nu arhanghelul coborît pe pămînt ca să ierte şi să pedep-sească.

- Bună seara, Misa.Misa dispare, şi mai uşor. în noaptea asta are să doar-

mă un somn limpede. Mîine dimineaţă, are să se scoale voios, pînă la liturghie are să se păzească să-i dea palme surioarei sale; va sluji ca băiat de cor la slujbă, are să se împărtăşească; ziua toată are să se simtă înaripat. Spre seară doar, jucînd arşice, pe stradă, la apusul soarelui, are să mai pocească un nas, dacă un altul îşi bate joc de el sau dacă încearcă să trişeze... Fericirea.

Prostii, dar o altă formă a prostiei. De ce altă formă? Pentru că e inofensivă? Nu, răspuns simplist, materialist într-un fel. Există o altă raţiune... Grigori se gîndeşte la toate astea stingînd ultima lumînare, punînd la loc două sau trei cărţi, părăsind tăcut biserica cu cheia în buzunar.

- Şi la anul guvernul are să mi-l ia pe Misa să facă dinel un "pionier" şi are să-l înveţe o altă prostie...

198

Strutocamila

Grigori merge pe stradă.- Ce importanţă mai are toată asta? La anul eu n-am

să mai fiu aici. Luna viitoare, n-am să mai fiu aici...De departe vede fereastra căsuţei luminată. Aliona aş-

teaptă, în seara asta, nu mănîncă. El, pentru că nu are dreptul, e sîmbătă; ea, din solidaritate. Îi e de pe acum puţin foame şi senzaţia asta i-a ajuns atat de ştiută încît o recunoaşte cu prietenie.

- Curînd n-are să-mi mai fie foame.Curînd, se gîndeşte, am să fiu un om liber. Şi urcînd

cele două trepte de lemn ale pridvorului său, îşi arată col -ţii. Liber! A doua zi după război, cuvîntul acesta avea un sens. Armătura plesnise. Se găseau idei, camere, femei... Dar acum nimeni nu mai era liber. Un profesor de ateism ar fi şi el condamnat la o tovarăşă unică şi cumsecade, la fel ca şi un preot. Fireşte, ar putea să şi-o aleagă tînără. Dar va şti ca să-l respecte, aşa ca Aliona? Să-i îndepli-nească toate dorinţele, fără să-l irite niciodată prin exces de atenţie? Liber, o, da, cu adevărat! Aliona se ridică în pi -cioare cînd intră el; el o stringe la piept, o sărută cu o forţă reculeasă ca şi cînd ar iubi-o. Pe urmă o dă la o parte, nemulţumit de acest elan de care ştie totuşi să abuzeze.

Se culcă devreme în cele două paturi strimte şi paralele.La deşteptare primul gînd al lui Grigori e pentru Misa,

care, nici el n-a mîncat de seară şi nu are să mănînce nici dimineaţă; care, şi el, ca şi preotul, are să se împărtăşească astăzi: Pentru copil zilele de împărtăşanie sînt sărbători limpezi, nu strălucitoare ca Pastile sau Crăciunul, ci recule-se, albe. Puritatea plină de o luminozitate măsurată, adaugă purităţi supreme care au să coboare, acum curind, peste lu-me. Grigori se gîndeşte la Misa, îmbrăcîndu-se, spălîndu-se

199

Vladimir Volkoff

- cu barba înmuiată în ligheanul de tinichea - pieptănîn-du-şi-o, barba asta care are să fie acum un accesoriu la taina lui.

"Misa... Aş fi fost şi eu, la vremea mea, un copil ca el. Dacă aş fi fost credincios, aş fi spart şi eu multe nasuri de dragul credinţei mele".

"Dar, îşi răspunde singur, ideea asta de a le sparge nasurile altora pentru credinţă, din punctul de vedere al adevărului creştin, e rea. Dacă ceva reiese limpede din Evanghelie, carte destul de obscură în multe alte privinţe, e cu adevărat rezistenţa la rău pe care noi ne-am lăsat s-o învăţăm de la hinduşi".

- Deci, spune mai departe, creştinismul este, cum zicea Engels, o religie de sclavi, nevrednică de toate virtuţile, de toate eroismele pe care le-a inspirat. Cruciaţii erau creştini răi pentru că erau oameni adevăraţi. Misa e un cruciat. Dacă tot ce-i povestesc eu lui Dobermann ar fi adevărat, aş fi putut fi şi eu acel cruciat care, la capătul unei vieţi de isprăvi creştineşti, îşi dă seama că există o separaţie între curajul său, foarte exact între virtutea sa şi laşitatea inerentă religiei lui Iisus. Aş fi disperat? Nu, căci virtutea mea s-ar fi exercitat totuşi şi cît despre cauza pe care aş fi slujit-o, dacă e rea, ce importanţă are asta? Cu atit mai mult cu cît nu-l slujeşti pe Hristos cu sabia şi că, în consecinţă, cultivîndu-şi virtutea care-i e proprie, cruciatul a slujit o cauză care nu merita să fie slujită mai bine.

"Ce încurcătură decadentă! Nu m-ar mira să ajung un adevărat umanist. Unde-i respectul pe care-l aveam pentru regimul nostru din cauza acestei stăpîniri a lui asupra tim-pului pe care o avea el în ochii mei? Misiuni de douăzeci de ani; pînă acum nici trei zile asta mă exalta. Dar ştiam

200

Strutocamila

totuşi că de la Gruzcik la Nadson timpul modificase relie-furile. Ei, oricum, nimic nu are cu adevărat importanţă! Dacă peste două săptămîni Nadson mă cheamă şi-mi spune: ai să rămîi popă toată viaţa, aş fi capabil să-i răspund amin. Profesor de ateism, ce putere aş avea? Pe cînd, cap al unei parohii, mi-au fost transmise nişte puteri oculte şi mă slujesc de ele, pe Dumnezeul meu, mă slujesc de ele!". E puţin nemulţumit că s-a lăsat dus spre asemenea discuţii interioare. O parte din bucuria de dimineaţă i-a dispărut, dar rămîne esenţialul. Aceeaşi bucurie îl cuprindea, cînd era copil, atunci cînd mama lui îi spunea:

- Azi e duminică.Grigori nu se gîndeşte niciodată la copilăria lui, dar

astăzi amintirile freamătă undeva în străfundurile lui. Cele două chipuri, al lui, orizontal pe pernă, cel al mamei sale, oblic, întoarse unul spre altul, ca spre o oglindă.

Preoţii. Copilăria lui plină de preoţi clandestini. Unul din ei, mai ales. A, nu! Nu acela. Şi Grigori are acest gînd ciudat:

- De demult, de cînd sînt preot, ar fi trebuit să iert.Imediat îşi revine:- Ce, eu? Preot? Să iert? E într-adevăr vremea să

ies din sutană; începe să mă pătrundă.Îşi spune asta în glumă, ca să-şi ascundă spaima reală

care-l cuprinde.La ora zece se duce la biserică. Înfruntarea cu strada îi e

încă şi mai grea decît de obicei. Nişte vlăjgani în salopetă aruncă pe la spate cu bulgări de noroi după el. Deodată, Grigori primeşte, odată cu acest bulgăre în spinare, toată greutatea umilinţelor pe care le-a îndurat de douăzeci de ani. Greutate spirituală, dar care-l face să se poticnească.

201

Vladimir Volkoff

- Nu mi-am dat seama că am suferit atît.Îi fusese atît de firesc să sufere în exerciţiul sarcinii lui

incît nu se gîndise pînă acum să-şi măsoare suferinţele. Ori azi cunoaşte un sentiment de revoltă, nou. Nu e pus într-o situaţie absurdă? A primit ordinul să-i scrie lui Do-bermann că renunţă la preoţie, şi de asemenea ordinul să continue să oficieze. O clipă, îşi închipuie:

- Am înţeles prost ordinele...O sudoare rece îl scaldă o jumătate de secundă, ca

atunci cînd, sublocotenent fiind, fusese chemat în fata colonelului.

Încă o dată se stăpîneşte.- Am înţeles foarte exact.Se întrebă:- Ce-i asta, fac crize de nervi?Ca să se liniştească, se gîndeşte la liturghia pe care are

să o oficieze, la această suită de gesturi arbitrare şi de formule goale aducînd atîta uşurare celor şaizeci de per-soane care, acum curind, au să fie de faţă. Grigori merge mai repede, ca şi cum ar fi aspirat de şaizeci de voinţe, de şaizeci de credinţe.

- Ei sînt oamenii mei, dar şi eu sînt al lor.Biserica e mică, de lemn, cu o cupolă de pe care s-a

şters poleiala, o pictură decolorată deasupra portalului, o uşă strîmbă. Grigori urcă cele trei trepte strîmbe, înfige cheia mare în broască, o întoarce, intră.

Îndată se simte încercuit ca în filmele în care eroul întor-cîndu-se acasă găseşte fotoliile- pline de asasini sau de poli-ţişti care-i spun: "închide-o binişor, micuţule, şi să nu-ţi treacă prin cap să strigi". Încercuit de Mîntuitori şi de sfin-ţii care se apleacă spre el din toate părţile. Cei mai mari îi

202

Strutocămila

fac fată: au luat poziţie pe iconostas: Mânuitorul, Fecioara, Simţul Nicolae, Sfîntul Mihail şi Sfîntul Gavriil, un alt Mîntuitor şi cei doisprezece Apostoli, artilerie grea, ce mai! Dar, mai aproape, în poziţii avansate, din spatele mesei funerare şi a marelui candelabru, o altă Fecioară şi un alt Mîntuitor, acesta răstignit. Din părţi, se năpusteşte cavaleria, călcînd în picioare pe ceilalţi sfinţi. Sfinţii răz-boinici, pentru care Grigori simte mai multă simpatie, o complicitate pe care şi-o poate mărturisi: Sfîntul Vladimir, Stîntul Gheorghe, Sfîntul Alexandru Nevski, Sfînta Olga care, înainte de a fi creştină, ardea satele şi pe locuitorii lor pentru a-şi răzbuna bărbatul păgîn. Alţi sfinţi care s-au ocupat cu filosofia şi pentru care Grigori nu simte nimic, În sfîrşit, martirii, cei pe care-i detestă, pe care nu-i priveşte deloc în faţă, pe care dinadins uită să-i cădelniţeze cînd trece prin faţa lor.

- Martiri!... Să se lase martirizaţi! Măgari de povară. Şi mama, ea nu e o martiră poate? De ce n-are drept la o icoană, şi ea?

În spatele lui, deasupra uşii, un alt Mîntuitor, care-şi des-chide braţele, şi pe stindarde, pe cadrele ferestrelor, pe cana-turile uşilor, o mulţime de chipuri sfinte. Grigori se simte străbătut de toate aceste priviri aurite care-l străpung. Stră-bate biserica cu pasul încet, respiră mirosul familiar - praf şi tămîie. Fără grabă se opreşte în faţa uşilor împărăteşti, pe covorul de iută roz şi rosteşte rugăciunile obişnuite, ce-rînd de la Dumnezeu forţa şi puritatea care-i sînt necesare pentru a celebra taina liturghiei. La drept vorbind Grigori nu se roagă aşa cum ar crede unii că ar trebui s-o facă; nici un avînt nu-i poartă cuvintele pe care le rosteşte, însă le gîndeşte pe toate, unele după altele, ca şi cum ar citi un

203

Vladimir Volkoff

text cu toată atenţia. El, Grigori, nu-şi azvîrle rugăciunea cum ar lansa o rachetă, căci el ştie perfect că obiectivul nu exista. Între două rugăciuni îi trece prin minte gîndul că acest exerciţiu seamănă cu tirul unui mortier asupra unei ţinte invizibile.

- Tu toarnă-ţi obuzele şi nu te mai gîndi la altceva.Dar poate că atenţia asta asupra obiectivului ajunge?Nimeni nu poate să-l vadă acum, însă el îndeplineşte

toate gesturile, în care nu crede, cu o punctualitate meticu-loasă. Se apropie de micile icoane ale Mânuitorului şi ale Fecioarei, agăţate de panglicuţe roz de canaturile porţilor împărăteşti, le trage una după alta spre buzele lui pe care şi le întinde înainte aşa cum fac copiii, sărută cu religio -zitate cele două paneluri de lemn pictat. Se întoarce apoi spre biserica goală şi se înclină în faţa credincioşilor (ab-senţi) cerîndu-le să-i ierte păcatele şi să se roage Domnului pentru el.

Pe urmă intră în altar.Un calm familiar, cîtuşi de puţin solemn domneşte aici.

Veşmintele sacerdotale sînt la locul lor în cuier şi Grigori îşi spuse cu uimire şi certitudine în acelaşi timp:

- Sînt ale mele. Preotul acestei biserici se întîmplă săfiu eu. Ia te uită, ca să vezi!

De trei ori, chiar dacă-1 dor şalele face de trei ori mă-tănii în faţa altarului, bombănind puţin, dar fără răutate. Sărută altarul, sărută foaia de metal care acoperă Sfînta Evanghelie; începe să-şi îmbrace veştmintele sacerdotale şi accesoriile onorifice pe care le-a primit ca răsplată pentru serviciile aduse: sabia şi stindardul, carouri de brocart care reprezintă sabia Domnului; acuma îşi va pune mitra, bătută cu pietre preţioase, care i-a fost dăruită de credincioşi. În

204

Strutocamila

vremea asta murmură versete din psalmist care-i amintesc de semnificaţia veştmintelor pe care şi le pune şi virtuţile cuvenite să le însoţească. Pe urmă îşi spală miinile în li-gheanul mic pe care i l-a pregătit Misa şi e străbătut de un fior de amărăciune:

- Niciodată n-am s-o fac sub uşile împărăteşti.De acum se poate considera ca despărţit de lume.

Odăjdiile îl izolează ca o fortăreaţă, ca norul Schimbării la Faţă. Nu mai este om, ci unealta lui Dumnezeu.

Acum se întoarce spre masa jertfei, la stînga altarului. Masa aceasta simbolizează deopotrivă peştera în care s-a născut Hristos şi Golgota unde El s-a jertfit. Cinci paini au fost puse pe masă de epitropul care a venit astăzi dimi -neaţă, în zori. Sînt cinci pentru că Iisus a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pîini; sînt alcătuite din două părţi pen-tru a aminti de cele două naturi ale lui Dumnezeu-Omul: cea de sus are o pecete reprezentînd o cruce şi, prescurtată, deviza "Iisus Hristos învingător" care-i place lui Grigori prin tonul ei marţial, dacă nu prin înţeles.

Grigori ia lancea, rece pentru mîna lui încă umedă, şi înfige tăişul în prima pîine din care taie un cub, în amin-tirea Domnului Nostru Mîntuitorul Iisus Hristos. Ia cubul acesta în mînă. Cubul reprezintă Mielul şi scoţîndu-l din pîine Grigori rosteşte cuvintele profetice ale lui Isaia: "Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?"

Şi Grigori murmurînd cuvintele sfinte, răspunde în lă-untrul lui:

205

Vladimir Volkoff

În tăcere. În umilinţa! O, cu adevărat între tine şi mine, nu e nimic comun, Iisus din Nazaret.

Ţintuind asupra Mielului o privire manioasă îl poartă peste disc. Aici îl taie în lung şi în lat, apoi, cu furie, înfige lancea în coasta dreaptă în amintirea rănii făcute lui Hristos.

- Ţine, Mielule!Pe urmă merge spre potir şi toarnă în el vin şi apă în

amintirea apei şi sîngelui care a ieşit din rană.Îi aude pe credincioşi intrînd în naos, asezîndu-se,

schimbînd între ei vorbe în şoaptă. O voce frintă de bătrîn, cea a băiatului de cor psalmodiază rugăciunile de început. Toate acestea sînt departe, atît de departe de Grigori. E singur în sanctuar, singur cu Mielul, ca şi cu un duşman pe cimpul de luptă.

Însă inamicul îşi găseşte curînd aliaţi; numărul lor creşte sub ochii lui Grigori care îi creează el însuşi, unii după alţii, tăind în a doua pîine o bucată pe care o aşează la dreapta Mielului, întru cinstirea Maicii Domnului, Doamna Noastră Foarte Sfîntă; din a treia pîine, nouă bucăţele în cinstea celor nouă ordine de sfinţi: Sfîntul Ioan Botezătorul, profeţii, apostolii, ctitorii, martirii, venerabilii, cerşetorii, rudele lui Dumnezeu Ioachim şi Ana, toţi sfinţii şi Sfîntul Ioan Gură de Aur, aceste nouă bucăţele fiind aşezate la stînga Agneţului, pe trei şiruri; din a patra pîine o bucată întru cinstirea celor vii; din a cincea o bucată pentru cei morţii, aceste două din urmă bucăţi aşezate la picioarele Mielului pe două şiruri.

În acelaşi loc aşează bucăţelele pe care le taie din pîi-nea credincioşilor care au să-i ceară în timpul liturghiei să

206

Strutocamila

se roage pentru apropiaţii lor; prenumele acestora sînt scrise pe listele care are să le citească acuma.

Astfel comuniunea sfinţilor a fost realizată simbolic; Mielul străpuns de sabie e în faţa preotului, în fruntea unei armate mistice: "Iisus Hristos învingător!"

Grigori aşează steaua de metal la locul ei deasupra bu-căţilor de piine. Mişa a intrat fără zgomot şi suflă peste tămîia care fumegă. Grigori întinde mîna fără să-1 priveas-că; Mişa îi dă cădelniţa aplecîndu-se să sărute mîna aceasta întredeschisă. Grigori ia cădelniţa încruntîndu-se, căci Mişa a întîrziat, nu şi-a îmbrăcat încă roba. Mişa roşeşte. Grigori cădelniţează steaua şi cele trei bucăţi de pînză; aşează pîn-zele peste vas şi stea. Cădelniţează totul, cum făceau regii magi, de trei ori. Ritual, îi mulţumeşte Domnului că a instituit Euharistia şi-i cere lui Dumnezeu Tatăl să primească în sălaşul lui ceresc taina oferită, să se gîndească la cei care o oferă şi la cei de dragul cărora ei o aduc, să-l facă pe el, sărmanul preot Grigori, vrednic să împlinească aici Sfintele Taine. Murmură aceste cuvinte fără ironie. Crede oare omul în toate misiunile care-i sînt încredinţate? Această rugăciune încheiată, liturghia propriu-zisă poate începe.

Cînd pentru prima dată în ziua aceea Grigori deschide uşile împărăteşti şi se înclină în faţa asistenţei, se simte şi mai ferm împresurat decît în clipa în care intrase în bise-rică. Nu numai sfinţii îl înconjoară şi-l ameninţă cu pute-rile lor: arme, cărţi sau stindarde; nu numai îngerii întind lănci spre el din înaltul tavanului; nu numai Mielul şi ar-mata sa de bucăţele de pîine îl urmează din spate, dar, în faţa lui, şaizeci de fiinţe vii, înfăţişînd omenirea întreagă, par să înainteze spre el, să-l respingă spre altar, prin rugăciunile

207

Vladimir Volkoff

lor, prin crucile pe care şi le fac, prin mâtăniile şi prosternă-rile lor. Această recoltă de prosternări, această pădure de cruci înlănţuite pe care le fac cu mîinile acestea - miini străine pe care umilinţa le face să fie răzvrătite, mîini teribile, care nu se opresc din mişcarea lor ritmată de la frunte la piept, de la umărul drept la umărul stîng, dăru-indu-i pe cei chiar cărora le aparţin răstignirii... - această masă de dăruiri calde pueril strinse laolaltă, lui Grigori aproape i se face frică de toate acestea.

Priveşte ochii aceştia iluminaţi, priveşte degetele aces-tea ritual îmbinate, şi spune:

- Pace vouă.Cu mîna lui, cu mîna lui vinovată, face semnul crucii,

dar peste ei, nu peste sine. Prin semnul acesta le dăruie lor pacea şi în acelaşi timp se gîndeşte:

- Hristosul vostru fie cu voi, nici nu meritaţi altceva.Corul eteroclit - şase femei, trei bărbaţi, cu voci frînte

dar pline de o armonie care le e proprie - răspunde:- Şi duhului tău.Adică:- Hristosul tău fie cu tine.Grigori intră iarăşi în sanctuar, şi se gîndeştc:- Hristosul meu nu e vesel. Dacă-1 întîlnesc într-o zi o

să avem o explicaţie!... Are să mă usture.Cînd corul cîntă fericirile, Grigori înţelege bine că fie-

care din aceste fericiri îl respinge pe el, îl înlătură, cu o fermitate absolută; nici unul dintre fericiţii pe care-i înşiră Scriptura nu-i seamănă lui întru nimic: nici sărac cu duhul, nici aducător de pace, nici urmărit pentru credinţă... Ce loc ar mai putea fi pentru el printre nenorociţii aceştia, estro-piaţii aceştia, martirii din această curte a miracolelor care

208

Struţocămila

devine o adevărată Curte regală în care Hristos Impăratul face adevărate miracole?

- Eu sînt din tabăra cealaltă.Încă nu regretă, dar nu e nici mîndru; constată doar

faptul şi continuă să oficieze slujba.Cînd vine momentul să arate Evanghelia poporului,

Grigori o ia în miini şi o poartă în faţa sa pentru a simbo-liza astfel pe Hristos ducîndu-se să ducă învăţătura lumii întregi. Şi îşi spune o remarcă neaşteptată:

- Îl port pe Hristos, cum l-a purtat asinul.Pe urmă citeşte Cartea, cartea aceasta în care, se gîn-

deşte el, nu e nici un singur verset pentru el.- Şi totuşi sînt şi eu cristofor, ca asinul.Poporul ascultă, cu capetele sfios plecate. Şi singurul

om dintre ei toţi care nu crede în Dumnezeu devine pentru ei glasul Domnului.

- Eu, cel pe care Hristos 1-a respins de la Sine pentruveşnicie.

După Evanghelie se rostesc noi rugăciuni, apoi, cum urmarea slujbei e pentru creştinii botezaţi, preotul proclamă solemn, cu o voce puternică şi ameninţătoare:

- Catehumenii să iasă, catehumenii să iasă! Păziţiuşile!

Nu iese nimeni căci toţi cei de aici sînt botezaţi, însă Grigori, fără să-şi oprească rugăciunile; se amuză cu oare-care amărăciune la gîndul că el ar putea exclude din tem-plul acesta în care se oficiază nişte catehumeni sinceri.

- Astfel, în ziua Judecăţii din urmă... Ce prostie!Ar sta să se gîndească la aceste probleme, dar nu are

timp; slujba îi cere toată atenţia asemenea unei acţiuni militare care nu poate fi amînatâ pentru mai tîrziu.

209

Vladimir Volkoff

Începe liturghia credincioşilor.Grigori în taina sanctuarului, descoperă potirul şi se

roagă să fie făcut vrednic să îndeplinească jertfa nesînge-roasă. Se roagă raţional, fără extaz, cum s-ar ruga un preot care crede în rutina sa religioasă. Se roagă la fel de firesc ca credincioşii să primească împărtăşania fără blasfemie.

Corul cîntă cu o blîndă emoţie:- Chip mistic al heruvimilor, cîntînd cîntul de trei ori

simt întru cinstirea Treimii dătătoare de viaţă, să lăsăm în clipa aceasta orice grijă pămîntească pentru a-L primi pe Împaratul Atotputernic, ridicat nevăzut în locul sfînt de ar-miile îngerilor înarmaţi. Aliluia.

Grigori ia cu amîndouă mîinile potirul slăvit şi, prin uşa dinspre miază-noapte intră iarăşi în naos. La vederea sa credincioşii cad în genunchi. El e împărţit între orgoliul demenţial de a vedea astfel zeci de oameni căzînd cu faţa la pămînt înaintea lui şi amărăciunea de a şti că nu lui i se adresează omagiul acesta, ci vasului sfînt pe care-l poartă triumfător.

"În faţa picăturilor acestora de apă şi picăturilor aces-tora de vin, eu cine sînt?" Îl cuprinde mînia: "A, dar dacă vasul acesta ar fi plin cu Dumnezeu?" Umilinţa ar fi mai mică: Grigori respectă puterea.

Cu încetineală, cu o solemnitate deliberată, se roagă pentru patriarh şi pentru tot clerul, pentru a se putea bucura cît mai mult de spectacolul acestor spinări încovoiate, acestor frunţi extatice, acestei aserviri voite, acestui refuz voluntar la orice voinţă.

Întîlneşte privirea Alionei care e la dreapta sa, în ge-nunchi, cu ochii fierbinţi de aşteptare.

210

Struţocămila

"Oamenii aceştia şi Dumnezeul lor, ca şi Aliona şi cu mine", se gîndeşte fără înduioşare.

Cu paşi înceţi intră iarăşi în altar şi cîntă:- Să ne iubim unii pe alţii...- Eu nu iubesc pe nimeni...De trei ori se prosternează în faţa altarului pe care

pîinea şi vinul apasă cu puţina lor greutate materială. Pros-ternîndu-se, murmură cu evlavie cuvintele iubirii:

- Am să te iubesc, Doamne, care eşti puterea mea, petine, Dumnezeul meu, care eşti reazemul şi adăpostul meu.

Sărută discul, potirul, colţul altarului şi se gîndeşte:- O, nu, nu te iubesc. Tu eşti mai puternic decît mine.

De douăzeci de ani duc război cu tine; şi ce nu ţi-am fă-cut? Nu te iubesc. Nu iubesc blîndeţea ta, renunţarea ta,iubirea ta, virtuţi de sclavi. Nu iubesc pildele tale, sofis-mele talc, moştenirea ta. Nu-ţi iubesc doctrina ta, tu care-iînveţi pe oameni cum să se mîntuie, cum să se salveze,ştiinţa celor mai laşi. Nu iubesc sentimentalismul naşteriitale, în ieslea aceea, nici al morţii tale, pe crucea aceea. Nuiubesc nimic din ce-i al tău. Detest Duhul pe care-l trimiţitu, Biserica pe care ai fondat-o tu, preoţii care se ascund încase şi ei sînt vinovaţi de moartea femeilor proaste care-iprimesc. Nu ai nimic conform raţiunii umane şi nici cura-jului omenesc. Nu eşti decît un paradox întrupat. Te refuz.

Acum, dacă ar avea diacon, ar trebui să schimbe cu el sărutările frăţeşti şi cuvintele:

- Hristos e printre noi.- Este şi va fi.Cum nu are diacon şi nu e nimeni pe care să-l sărute,

rosteşte singur cuvintele ironice.

211

Vladimir Volkoff

Liturghia se urmează ireversibilă, ca o simfonie, ca o ofensivă. Măsurile cîntate, tranşeele cucerite au rămas în urmă. Grigori se miră în taină de determinismul slujbei. Nimeni nu va împiedica lucrul care trebuie să se întîmple, oricare ar fi lucrul acela; el însuşi nu mai are timp să se întrebe exact care e acel lucru, dar se gîndeşte că mişcarea aceasta fatală, tot mai înainte, seamănă cu cea a naşterii unui copil: durerile încep, cine-l mai poate împiedica să nască?

Continuă deci să alunece pe pantă.Se aude tunător crezul. Toţi credincioşii îl cinta în cor,

cu energia concentrată a celor pentru care, pentru aceste articole ale credinţei, creneluri mistice pe care le înalţă în jurul lor înşişi, unul cîte unul, vor trebui să moară mîine.

- Să aducem în pace sfînta jertfă, cîntă Grigori şi corulexplică acest sacrificiu.

- Mila păcii, jertfa dragostei.Grigori se întoarce spre poporul său şi-i aduce salutul

apostolic:- Harul domnului Nostru Iisus Hristos, dragostea lui

Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfînt să fie cuvoi.

Pe urmă, cu o inspiraţie neaşteptată, însoţind sfintele cuvinte cu un gest plin de nobleţe:

- Sus să avem inimile!Începe Cina cea de Taină.În sanctuarul tainic cu toate uşile închise, avîndu-l doar

ca singur martor pe Misa, Grigori se roagă o întreită şi tainică rugăciune. Aduce mulţumire lui Dumnezeu în cele trei Persoane ale sale, întîi pentru nesfîrşirea desăvîrşirilor sale, în al doilea rînd pentru iubirea sa de oameni, în al

212

Strutocamila

treilea rînd pentru că le primeşte slujirea El care are cu sine toate puterile cereşti.

- Care-şi înalţă cîntarea lor de victorie, cu cîntece, custrigăte, cu chemări şi glasuri! psalmodiază Grigori cu vo-ce puternică.

Cum a rostit aceste cuvinte îşi închipuie sanctuarul, biserica însăşi întreagă, izbucnind spre cele patru puncte cardinale, şi viziunea lui Iezechil şi a lui Ioan îi apare ca în fiecare duminică pe măsură ce cuvintele simbolice îi evocă cele patru tainice personaje. "Cîntare" şi un vultur vine să se aşeze, cu aripile bătînd, lîngă altarul familiar unde oficiază Grigori. "Strigăt" şi un taur îi iese în faţă. "Chemare": un leu cu coamă bogată se arată. "Glasuri", un chip omenesc - fecioară sau adolescent - iau loc la masa sfîntă.

- Ce menajerie! se gîndeşte Grigori.Într-o armonie ciudat de melodioasă, şi potrivită cu

viziunea profetică, cele patru personaje inexistente înalţă lauda Domnului:

- Sfînt, sfînt, sfînt, Domnul Atotputernic.Şi corul:- Domnul Savaot, de trei ori sfînt, care umpli cerul şi

pămîntul cu mărirea ta.Pentru a lega acum cîntecul îngerilor de cel al iudeilor

în momentul Intrării în Ierusalim, se adaugă:- Binecuvîntat cel ce vine întru numele Domnului.

Osana!Intre timp Grigori întinde mîna spre altar. Menajeria,

fireşte, a dispărut, dar rămîne ca o roză a vinturilor, o boare venind din nesfîrşit, mai multe, încrucişîndu-se în centrul potirului. Pereţii sanctuarului, pereţii bisericii s-au

213

Vladimir Volkoff

năruit. Grigori ştie foarte bine că ei sînt acolo mai departe dar în acelaşi timp ştie că pereţii aceştia nu mai sînt, că el se găseşte în vîrful unei coline care, de la o duminică la alta, a crescut în aceşti şaptesprezece ani şi peste care se lasă astăzi cele patru suflări de vînt ale spaţiului. O clipă se uită să vadă de unde vine curentul acesta de aer.

O clipă, domneşte tăcerea.Pe urmă, cu vocea stăpînită şi pioasă, preotul cîntă tară

nici o grandilocvenţă:- Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu, carele pentru

voi se frînge spre iertarea păcatelor.În spatele lui, invizibilă, o pădure de semne ale crucii

se înalţă şi cade. Citi sînt cei care o plantează, tot ei sînt cei care au s-o taie.

- Beţi dintru aceasta toţi, acesta este sîngele meu, alLegii celei noi, carele pentru voi şi pentru mulţi se varsăspre iertarea păcatelor.

Nu le vede, dar ştie că acele semne ale crucii sînt ia-răşi acolo, înălţate, aplecate, oscilante, mici, imense, că-zînd, ca în arenele Romei, în mirosul de fiară şi de răşină.

Acum transsubstanţierea se va desăvîrşi.Cu mîinile cruce - iarăşi crucea - preotul ridică potirul

şi discul deasupra altarului, evocînd întreaga poveste ve-che, întreaga dramă străveche care se joacă pentru iubirea noastră a tuturor: crucea, mormîntul, învierea; evocînd chiar dinainte A Doua Venire. Oferă darurile acestea jert-fite Tatălui şi strigă: Ale tale dintru ale tale. Ţie aducem de toate şi pentru toate.

- Ciudat cum se poate iubi un obiect atît de puţinpărînd să fie demn de iubire.

214

Struţocămila

În spatele preotului credincioşii îngenunchează. Aude scirţîind scîndurile duşumelei, ghetele mari zgîriind duşu-meaua, suflarea bâtrinilor.

Corul:- Pe tine te cîntăm, pe tine te

binecuvîntăm, tie mulţumi-re îţi aducem, Doamne, pe tine te rugăm, Dumnezeul nostru.

De trei ori preotul cheamă Duhul Sfînt, întru Legea cea nouă.

Dumnezeu este obligat să-şi ţină cuvîntul.Un semn de cruce pentru disc, un

altul pentru potir; un semn pentru amîndouă unite; toate acestea fară grabă, cu evlavia cuvenită.

S-a înfăptuit.Moleculele de vin au devenit acum

sînge; atomii de pîine, trup.Grigori cade în genunchi şi se

roagă cu seriozitate pentru ca Euharistia să fie rodnică. Cînd se ridică deodată constată, doar cu un mic gest de surpriză, că Iisus este acolo, pe masa aceasta.

- A, uită-te.E o primire mai curind cu ranchiună,

murmurată fără bunăvoinţă. Nu putea să rămînă acolo unde era? Am fi fost mult mai liniştiţi fără el. În sfîrşit, dacă a venit, trebuie să ne acomodăm cu prezenţa lui. Liturghia continuă.

O rugăciune pentru sfinţii victorioşi, o rugăciune anume pentru Maica Domnului, o rugăciune pentru toţi credincioşii. Un gînd puţin emoţionat, blînd, ironic, pentru Aliona:

- Deci tot ea avea dreptate, vicleana!În rugăciunile aceste fierbinţi sînt

amestecaţi laolaltă viii cu morţii.- Ia uite, mamă şi tu eşti aici?

215

Vladimir Volkoff

De data aceasta efectul surprizei a fost ratat. Nici o legătură între liturghia asta, ca toate celelalte, şi aventura de pe drumul Damascului, unde Dumnezeu s-a abătut asupra lui Saul ca un hoţ de drumul mare. Te prefăceai că trăgeai cu gloanţe oarbe, în realitate puşca avea gloanţe adevărate; În realitate ştiai asta foarte bine. Dacă n-ai fi ştiut, n-ai fi fost aici. Nu e deloc de mirare că n-ai ajuns să-l faci să dispere pe Ambrozie, pentru că el ştia asta, şi el, mărturi-sea că ştie. Şi darurile Domnului Nostru Mîntuitorul Iisus Hristos să fie cu voi, Amin.

Cu voi cu toţi, şi cu epitropul agent al regimului, şi cu el cu tot. Bun, aşa! Tovarăşi!

Acum trebuie să ne rugăm ca să putem lua împărtăşania fără a săvîrşi blasfemie, ceea ce e mai delicat.

- Dar, în sfîrşit, am făcut totul după ritual. în ce clipă am greşit la cea mai mică formula obligatorie? M-am rugat cum se roagă toţi preoţii şi eu sînt cel mai bun decît cei mai mulţi dintre ei. În sfîrşit, am fost hirotonit sau nu?

Ştie bine că aici undeva se ascunde un sofism. Dar nu are timp să-l caute şi speră că nici Dumnezeu nu are timp. Liturghia e la fel de precis socotită după minut ca un număr de acrobaţie pe trapez.

Tatăl nostru carele eşti în ceruri

sfintească-se numele Tău

Pe tatăl meu adevărat nu l-am cunoscut. Pe acesta îl cunosc dar nu-mi inspiră deloc sim-patie.

216

Stnqocămila

vie împărăţia Ta

facă-se voia Ta precum în cer aşa si pe pămînt

pîinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi

Numele lui: ajunge. El e cel care dă numele, şi numindu-1 devii la fel de puternic ca şi el. Da, dar puternic cu o altfel de forţă. El trişează.

Şi atunci, am să fiu dus, cu mîinile şi picioarele legate, pe Golgota mea... şi astfel am să te înving pe tine după regulile tale în jocul tău, dacă nu după ale mele, căci devenind pedepsitor te renegi pe tine. Astfel vom pierde amîndoi, fiecare în felul lui.

Voia ta şi nu a mea! Ştiu bine că se va face, voia ta, dar va trebui ca ea s-o stri-vească mai întîi pe a mea, şi strivindu-mă tu te renegi încă o dată pe tine însuţi, Dumne-zeule al milei.

Da, în ce priveşte pîinea ha-rului nu m-ai răsfăţat pînă acuma. Ce-ar fi dacă mi-ai face o mică surpriză astăzi? Îţi mulţumesc dinainte.

217

Si ne iartă nouă greşalele noastre precum si noi ier-tam greşiţilor noştri

Greşelile noastre de iubire, bineînţeles. Nimeni nu mă iubeşte şi nici eu nu iubesc pe nimeni. Sîntem chit, nu? A, nu, e Aliona. N-am noroc.

Ce-ai făcut tu altceva, totuşi? Ce faci tu altceva, tu, care ni te oferi nouă, firav şi gol, ce-rand lovituri de bici şi scui-pături? Ce-i altceva, asta, de-cît să ne duci în ispită?

Da, izbăveşte-ne, dacă eşti în stare. Scoate-ne, prin orice mijloc; apucă-ne de păr, şi trage-ne, chiar dacă ne rupem gîtul. Însă tu care n-ai putut să cobori de pe crucea ta, ai putea tu să-l urci acolo pe altul?

Iată cuvinte care nu mi-ar fi indiferente dacă ar însemna ceea ce înseamnă şi nu exact

218

ci ne izbăveşte de cel rău

Şi nu ne duce pre noi în ispită

Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea

Strufocămila

contrariul. O, Doamne, ce am eu în comun cu tine?

Atunci ia trupul lui Hristos în mîinile sale de preot, îl ridică deasupra discului şi spune:

- Pentru oameni sfinţi cele sfinte.În spatele lui, Misa închide uşile împărăteşti, trage

perdeaua. Altarul se întunecă, se închide cu hotărîre în el însuşi. Din nou Grigori rămîne singur cu Dumnezeul lui şi cu acest copil, o altă Treime. Corul cîntă.

- Unul sfînt, unul Domn, Iisus Hristos, întru mărirealui Dumnezeu, Tatăl, Amin.

Grigori tine deci Mielul ridicat deasupra altarului şi îl priveşte intens:

- Iată-ne pe cruce, stăpîne. Ce ruşine pentru mine! Cîtde rău mi-am ales suveranul! Sărman Dumnezeu, obligatsă te reîntrupezi ca să-ţi răscumperi propria creatură care-ţiscapă din mîini! Aproape că-mi faci milă.

Pune la loc Agneţul peste disc şi, ca şi cum l-ar pedepsi, îl rupe în patru bucăţi. Mielul sfîrtecat astfel suferă.

- Pe bună dreptate suferi pentru că n-ai ştiut cum sădomneşti peste o lume pe care ai creat-o tu însuţi.

Nici o clipă Grigori nu se îndoieşte că nu ar fi trupul lui Hristos pe care el îl sfîşie în momentul acesta. Din toată inima se alătură fariseilor care respectă ordinea civilă şi legionarilor disciplinaţi care, cu două mii de ani în urmă, au făcut bine că l-au chinuit pe acest om, lisus, acest zeu ratat, Hristos.

Niciodată o liturghie n-a fost oficiată cu atîta furie, cu atîta credinţă.

219

Vladimir Volkoff

Pune o parte din trupul acesta sfîrtecat în potir şi toarnă apa călduţă pe care a pregătit-o Mişa pentru ca sîngele să fie cald, realist.

Smulge o altă parte din Agneţ, pe care o devoră el. Bea o înghiţitură de sînge sugîndu-şi buzele, pe marginea . cupei ca şi cum ar fi plaga deschisă în coasta lui Hristos.

Rupe celelalte bucăţi şi le pune în potir, pentru ca poporul să ia şi el împărtăşania, să ia parte la comuniunea cu ceea ce se numeşte jertfa nesîngeroasă, dar care nu este mai puţin sîngeroasă decît cele din Antichitatea păgînă pentru că Iisus a fost om şi i se bea sîngele.

Grigori deschide cele două canaturi ale uşilor împără-teşti şi vede femeile şi bărbaţii înaintînd spre el, cu chipuri grave şi avide, cu mîinile încrucişate pe piept, pentru o ceremonie ciudată, reculeasă dar sălbatică.

Copiii întîi, copii mici în cămăşuţă, care-şi deschid gurile fără dinţi şi ochii de lapte; îşi aduc aminte, s-ar zice, dar de ce?

Pe urmă vine Mişa preschimbat pentru cîteva minute într-un îngeraş imprevizibil.

Ceilalţi în sfîrşit, tinerii şi mai ales bătrinii, care se apropie fiecare pe rînd, nu ca nişte somnambuli cufundaţi în visele lor, ci ca nişte soldaţi înfometaţi care defilează prin faţa popotei la ora prescrisă pentru supă.

- Şi eu, Grigori, eu îi hrănesc.E vag emoţionat. Legende vechi, militare, vorbind

despre jertfe, bolborosesc în el.- Eu sînt oricum pierdut, dar lor le plac toate astea...Îi vede reîntorcîndu-se fiecare la locul său în asistenţă,

iluminaţi de mulţumire.

220

Struţocămila

După împărtăşanie, Grigori se grăbeşte. în altar, pune la loc potirul, aşează în el bucăţile de anafura simbolizînd sfinţii, pe cei vii şi pe cei morţi şi consacră astfel unirea bisericii cu Hristos. O ultimă oară se mai arată poporului, cu caliciul în mîini. Prosternare grăbită, generală, elocventă de recunoştinţă. Intră din nou în altar, aşează potirul pe masa de jertfă, revine spre turma sa. Ar trebui să ţină o predică, dar astăzi nu mai are putere. Spune cîteva cuvinte pentru a explica Evanghelia pe care a citit-o adineauri. E grăbit să termine. Vrea să se întoarcă acasă, la Aliona, acasă la el. Mai trebuie însă ca toţi credincioşii să-i treacă prin faţă şi să sărute întai crucea pe care le-o întinde, pe urmă mîna lui. Săruturile se strîng. Se gîndeşte la statuile romane uzate de buzele adoratorilor.

- Pînă la urmă au să-mi tocească mîinile... Ei nu, numai am decît cîteva săptămîni.

Misa, în spatele tăvii, le împarte credincioşilor bucăţele de anafura, rămăşiţe din cele în care a fost tăiat Agneţul.

O ultimă rugăciune. Asta e. S-a sfîrşit. Enoriaşii ies vorbind între ei cu vocea scăzută. Liturghia s-a terminat.

- Am terminat devreme azi.Misa şi-a scos roba lui frumoasă de brocart; Grigori se

grăbeşte să termine ce a mai rămas în potir şi se schimbă şi el.

Iese din biserică. îl aşteaptă cîteva persoane, îi pun întrebări, cer permisiunea să vină să-1 vadă, aduc ouă, cotlete de porc, kvas.

- Da, da, sigur... Veniţi... Le daţi nevestei mele...Veniţi după masă.

E salutat, i se cere binecuvîntarea.Îşi ridică braţul încovoiat ca un gît de lebădă.

221

- În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh.Iarăşi sărutări de mînă.Aliona a ajuns acasă; pregăteşte masa. Aliona găteşte bine;

lui Grigori îi e foame. Are să mănînce cu poftă. E borş. Dar simte totuşi o uşoară plictiseală, pe care nu şi-o poate preciza. A, da, Hristos, care adineauri venise la întîlnire. În sfîrşit, mai vedem:

- Oricum nu ştiu ce-aş putea să fac eu. în fond, eu amştiut totdeauna...

Merge pe stradă şi i se pun întrebările obişnuite din totdeauna. Să dea prioritate celorlalţi, să nu cedeze? Dar adineauri totuşi lucrurile astea şi-au pierdut importanţa.

De departe vede o maşină oprită în faţa casei lui.- Ia te uită, cine-o fi?

O maşină neagră, scundă. Apropiindu-se, Grigori aude motorul care merge mai departe.

Epilog

De la vremea aceea - de cîtă vreme? - Grigori nu se mai roagă. Nu mai simte deloc nevoia şi şi-a pierdut toate obişnuinţele.

Nu se roagă dar, culcat pe-o parte, meditează, şi meditaţiile lui sînt armonice.

Un singur gînd discordant îi vine uneori, din ce în ce mai des: gîndul la borşul pe care nu 1-a mîncat şi care ar fi fost atît de bun. Lui Grigori aproape că-i vine să plîngă. Mai e undeva, adîncă, şi decepţia Alionei care a rămas cu masa nemîncată.

- Oricum, ar fi putut să mă lase să-mi mănînc borşul.Dar, oricît de frecvente ar fi gîndurile astea, sînt numai

nişte străfulgerări. în restul timpului, cînd nu e interogat, Grigori meditează.

Puţin spus, meditează. în realitate e o adevărată con-templaţie. Ochii lui, arşi de proiectoarele violente, abia mai văd ceva şi nu mai disting culorile; mădularele şi sexul îl dor pe dinăuntru, de la tot curentul ăsta electric care a trecut prin ele; în vîrful sinilor simte o mîncărime neîncetată, dureroasă. Şi totuşi, contemplă creaţia, Cu o naivitate sumbră şi crudă. Medievală.

- Orice s-ar spune, metodele s-au perfecţionat de lavremea mea. Clienţii nu mai sînt lăsaţi cu vinătăi, cu sem-ne. Am depăşit lampa de sudură.

223

Vladimir

Volkoff

Ca un bun meseriaş, simte oarecare admiraţie pentru arta succesorilor lui.

- Se pricep la treabă.Per

fectibilitatea artei omeneşti i se pare un fel de slavă adusă de creaţie Creatorului ei. Cît de departe se poate ajunge? Oamenii sînt cei care inventează, dar onoarea îi revine lui Dumnezeu, oricît de un ie ar fi invenţiile lor.

Pe urmă, o comparaţie eteroclită nu-i iese din cap: o liturghie - o şedinţă de tortură. Sînt lucruri atît de total opuse, îneît încep să semene între ele. Acţiune de iubire, de armonic, cîntece; săruturi pe piatra altarului, sărutări pe mîna preotului; toate cu un scop precis: să-i smulgă lui Hristos mărturisirea iubirii, Euharistia. Acţiune de constrîn-gere, de violenţă, urlete, gesturi insultătoare şi dureroase; toate acestea cu scop determinat de asemenea, pentru a-i smulge pacientului un fel de mărturisire. Ca legătură între cele două volete, crucea.

Contemplarea aceasta (amestecată cu amintirile apăsă-toare din copilărie şi din prima tinereţe) se situează pe un cu totul alt plan decît senzaţia dominantă a lui Grigori care este, bineînţeles, frica. Dar însăşi frica aceasta, care-l para-liza în primele zile, începe să facă parte din el, astfel că nu-l mai paralizează. Devine un sclav, care nu se mai poate teme că va fi bătut (temerea, frica, presupun o îndoială) pentru că ştie ca va fi bătut. S-a obişnuit cu frica, aşa cum s-a obişnuit cu murdăria, cu duhoarea care domneşte în ce-lula lui, cu murdăria urat mirositoare cu care-i este acoperit trupul (vărsăturile peste cămaşă după unele din interogatorii şi tot restul). Toate astea - şi chiar şi atunci cînd nişte paşi pe care-i cunoaşte răsună pe coridor şi aşteaptă clănţă-

224

Strufocămila

nind din dinti apelul numărului 665 - nu-l împiedică să contemple lumea cu o înduioşare sarcastică şi stupefiată.

- Ia te uită cum îi chiorăie maţele, guruigurui. Deobicei îmi fac gruitruitrui... Astăzi-dimineată locotenentulcare-mi lua interogatoriul era, fireşte, mahmur; mă întrebdacă s-a distrat bine azi-noapte. Sper că da. E un idiotsimpatic... Căpitanul, el avea dinţi galbeni. Mă întreb dacănu s-a spălat pe dinti sau dacă e cumva bolnav... Au, numai pot să-mi mişc degetele; mă furnică. Nostim, să ai fur-nici în degete şi păduchi în barbă... Ce nu-i în regulă înînchisoarea asta e igiena. Eu i-aş fi ras pe toţi ăştia numai-decît, daca ar fi fost după mine...

Grigori a renunţat foarte repede la speranţă. Exact aşa cum renunţase la ispite în prima epocă la seminar.

- Mai ales să nu mă apuc iar să nădăjduiesc...În certitudinea nefericirii sale, Grigori şi-a găsit liniş-

tea. Catuşi de puţin pentru că s-ar vrea martir sau erou, în-să acum ştie la ce să se aştepte. E sigur că la ce-i mai rău. în sensul acestui rău este bine. Un bine liniştitor. În fiecare zi Grigori îi recunoaşte pe cei care-l torturează cu un senti-ment care seamănă cu dezgustul, dar şi cu uşurarea, senti-ment care, prin asta, se înrudeşte aproape cu prietenia pe care o simţi pentru căldura propriului trup, pentru propria murdărie. Nu se mai teme decît de un lucru: să fie transfe-rat într-o altă secţie înainte de a apuca să moară.

Cu vecinii, cei din celulele celelalte, Grigori nu are nici un fel de legătură. în primele zile i-au bătut în pereţi, folosind vechiul alfabet al închisorilor. Vecinul din dreapta mai continuă şi acum însă Grigori nu catadicseşte să-i răs-pundă. El rămîne un ofiţer rău înţeles, un servitor al regi-mului, pe care regimul îl reneagâ; n-am nimic în comun,

225

Vladimi r Volkofţ

se gîndeşte el, cu vinovaţii care sînt închişi la dreapta şi la stînga lui. Schingiuit, rămîne mai departe un tovarăş al celor ce-l leagă de masa de tortură şi nu tovarăş cu cei care l-au precedat sau îl vor urma. Aceasta nu înseamnă că ar mai conta că are să se disculpe faţă de şefii săi, aşa după cum credinţa lui în Dumnezeu nu înseamnă deloc că mai contează că are să-şi mîntuie sufletul. Dumnezeu exis-tă. Regimul există. Tot ceea ce există e bun. Răul există, şi în sensul acesta răul e bun. E bun oricum l-ai lua, de la oricare din capete: minerul e bun pentru cel care-l tine în mînă, biciul, util pentru cel peste care cade. Răul e bun.

Imagini fără continuitate trec prin mintea lui Grigori, sau cel puţin prin ce mai rămîne din mintea lui, căci trata-mentele la care a fost supus i-au atacat sistemul neuro-vegetativ şi l-au dezechilibrat profund. Trăieşte într-o ade-vărată stupoare, dar poate că stupoarea asta e luciditate.

Mama lui. Preotul acela pe care-l ascundeau la ei aca-să. Zorii în care a venit comisarul să-l ridice pe preot şi pe cea care-l ascundea. Oamenii înarmaţi în jurul comisarului. Răsfrîngcrea lanternelor electrice pe icoană şi pe ţeava puştilor mitralieră. Hotărîrea lui, copil: "Am să fiu şi cu un bărbat înarmat"... Aliona. Bufetul cu icoane. Felul ei de a-1 săruta, totdeauna sfioasă, oricît de pasionată ar fi fost. S-ar fi spus că săruta nişte moaşte... Nichifor. Gîndul acela enigmatic pe care-1 avusese înainte de a muri. De ce a vrut ca Grigori să fie preot?... Petia, cocoşul, cîntînd în curte, bătîndu-şi găinile cu bucurie... Ura acelui preot care se lăsa dus de oameni înarmaţi, fără a rezista, fără a lovi, fără să strige, cu mîinile legate şi genunchii nesiguri... Aliona. Borşul, borşul acela bun pe care n-are să-l mai mănînce niciodată...

226

Struţocămila

La gîndul la borşul cu varză şi cu sfeclă şi, poate, cu puţină carne înăuntru, i se moaie ochii totdeauna şi ciclul reîncepe de la capăt.

Alexandru şi clanţa lui în buzunar... Ultimul rămas bun al mamei sale: "Hristos să te aibă în pază, copilule!". Ea, victimă a lui Hristos, totuşi, ea ar fi trebuit să-şi ridice pumnul spre cer... Misa şi ceilalţi copii de cor care i-au fost înainte, confundîndu-se acum în amintire. Misa deschi-zîndu-şi gura lacom să primească împărtăşania... Camarazii din război. Totul în comun: onoarea, pîinea neagră, mirosul de picioare. Amintirile din luptă au dispărut, sau cel puţin Grigori nu se mai întoarce la ele cu înduioşarea de altăda-tă. Erau vremuri bune. sigur, dar şi vremuri din copilărie. Bătăile între băieţii din cartier, la doisprezece ani erau mai serioase.

La propria sa preoţie nu se gîndeşte aproape niciodată. Este un om care suferă, un ofiţer ar regimului urmărit pe nedrept. O dată sau de două ori, totuşi, şi-a privit mîinile murdare şi s-a gîndit la succesiunea neîntreruptă care îl leagă, prin mîinile care s-au aşezat peste ale lui la hirotoni -re, de stăpînul lui de acum două mii de ani. Risipă de energie, bineînţeles, petrecută astfel. Totuşi trebuie să mai fi rămas puţină, în degetele astea late, în palmele pătrate cu linii adîncite, care au primit misiunea să lege şi să dezlege.

- La ce îmi ajută!Se gîndeşte:- Sînt murdare. Şi n-am să mi le spăl niciodată sub

uşile împărăteşti.Şi gîndul acesta îl doare aproape la fel de mult ca şi

cel la borşul de atunci.

227

Vladimir Volkoff

Cînd Grigorie a ajuns în dreptul maşinii, doi bărbati au apărut în stînga lui: se ascunseseră în tufişurile de la mar-ginea trotuarului în partea aceea. Astfel Grigori se găsise blocat între maşină pe de o parte şi cei doi bărbaţi de partea cealaltă. În aceeaşi clipă şoferul deschidea portiera maşinii.

- Urcă aici, popo, comandă cel mai tînăr dintre cei doi.Era un tînăr înalt, blond, cu cămaşa descheiată peste

claviculele ieşite în relief, peste tendoanele gîtului, foarte conturate. Un pulover negru îi mula torsul atletic. Mîinile nervoase îi erau repezite înspre spate, ca şi cînd şi-ar fi luat avînt. Pe deasupra, o faţă osoasă, cu expresia impetu-oasă, cu ochii prea limpezi şi răi. Grigori îl situase imediat: ofiţer brutal, puţin mai inteligent dccît media, mutat din oficiu la serviciile speciale, fără vreo competenţă deosebită pentru meserie.

Celălalt este brunet, de talie scunda, corpolent, puter-nic. Purta ochelari cu lentilele înnegrite; tenul arămiu şi negru l-ar fi putut face uşor să pară turc. Îl simţeai vigi-lent, disponibil şi totodată meticulos. Era născut să facă treaba pe care o făcea.

Primul reflex fusese cel al ofiţerului; al doilea fu cel al preotului: cine erau oamenii aceştia? Ce configuraţie spiri-tuală aveau? Ce menţiune figura în faţa numelui lor în marele dicţionar al sufletelor?...

Cu blondul, nu era nimic complicat: un tip violent, a cărui violenţă nu garanta totuşi - cum o face deseori -puritatea.

Şi imediat întrebarea profesională:- Cum să-i mîntui sufletul, ăstuia?

228

Strutocămila

Lucrul nu era uşor. N-au să fie mulţi poliţişti în para-dis, din cauza ispitelor. Or, serviciile speciale nu sînt, în ce priveşte ispitele cel puţin, decît o poliţie perfecţionată. Grigori ştie bine asta. Două soluţii apar imediat: sacrificiul grandios, atîi de pur, atît de repede consimţit cu generozi-tate, încîi va răscumpăra tot restul; sau daca nu, dragostea unei femei, dragostea aceea chirurgicală care-ţi smulge din tine însuţi, ca un mic cuţit.

Şi celălalt, cel negru şi calm?Sînt trei modalităţi de a te mîntui: prin iubire, speranţă

sau credinţă. Iubirea, de aşa ceva nu e capabil omul acesta meticulos; credinţa trebuie că-i e străină: este miop; ar mai râmîne speranţa. Poate că omul ăsta lucrează pentru viitor? Poate că este convins de utilitatea pasageră a celor ce face? Poate nu e cu totul angajat în meseria lui şi speră că într-o zi meserii de felul acesta n-au să mai existe? Greu să-ţi închipui. Mai probabil e că se va damna singur la postul lui, se va damna dintr-o conştiinţă prea bună, din compe-tenţa şi meticulozitate în treburile astea care damnează.

Grigori îi priveşte pe amîndoi şi se gîndeşte:- După toate probabilităţile am doi damnaţi de toată

frumuseţea în faţa mea.Şi asta îl enervează ca un insucces profesional.Îi priveşte sigur de sine şi în acelaşi timp cu teama de

arbitrar care nu-i părăseşte niciodată pe oamenii trăind sub anumite regimuri.

- Cine sînteţi, cetăţeni? Ce doriţi de la mine?Imediat cel mai tînăr îl împinge; dînd înapoi Grigori se

împiedică de piciorul celui mai vîrstic şi cade, prin portiera deschisă, pe bancheta din spate a maşinii. Vrea să se apere dar muşchii nu-i sînt antrenaţi. într-o clipă se trezeşte cu bra-

229

Vladimir Volkoff

tul răsucit prins ca într-o menghină de încleştarea elementară a celui blond. Brunetul urcă şi el. Maşina demarează. Grigori se gîndeştc:

- E o greşeală. Trebuie să le spun cine sînt. Dar dacă,din întîmplare nu sînt din serviciul meu?

Întreabă:- Veniţi din partea profesorului Dobermann?Nu i se răspunde. Cel brunet scoate din buzunar o bandă.- Nu mişca.Grigori se lasă în voie, cu mînia acum stăpînită. Nu

poate fi vorba decît de o neînţelegere. În meseria asta neînţelegerile sînt de obicei tragice. Trebuie lămurită ches-tia repede. În primul rînd să rămînă calm.

- Cetăţeni, spune Grigori, în timp ce i se leagă bandala ochi, sînt convins că e vorba de o greşeală. Sigur, nusînt decît un popă de ţară, dar am şi eu relaţii. De altfelsînt fost ofiţer, am râmas prieten cu personalităţi, cu ceidin regiment... Vă sfătuiesc foarte energic să mă prezentaţisuperiorilor voştri cum ajungem.

Tăcere. Legătura asta la ochi nu-l impresionează pe Gri-gori prea mult. Simte că maşinăria asta mare a deraiat un-deva, dar are să explice totul. Nadson n-a putut afla prin transmiterea gîndurilor că el, Grigori, e convins de cincizeci de minute încoace, de existenţa lui Hristos. Apare o expli-caţie plauzibilă, aproape sigură: s-a pierdut scrisoarea pen-tru Dobermann. Nadson şi-a pierdut răbdarea să vadă că ordinele nu-i sînt ascultate şi a reacţionat prea brutal, aşa cum fac intelectualii. "Existenţa lui Hristos" este de fapt o expresie cît se poate de neadecvată. Grigori ştie mai de-parte cît se poate de sigur că într-un sens ateii au dreptate şi că Dumnezeul la care se gîndesc ei nu există. Grigori

230

Strutocămila

are deci intenţia să nu-şi renege în nici un fel misiunea, într-un alt sens, bineînţeles credincioşii au dreptate şi ei şi Dumnezeu este pentru că însuşi numele lui înseamnă "Eu sînt". Dacă n-ar fi, n-ar exista nimeni care să spună "Eu sînt". Toate astea, evident, sînt prea subtile pentru Nadson care trebuie să-l considere pe Grigori drept un agent care a reuşit în misiunea lui.

Va trebui deci să ceară să-l vadă pe Nadson. De altfel numele acesta îi va servi drept bilet de liberă trecere. Gri -gori spune:

- Vreau să fiu dus în faţa tovarăşului Nadson.Tăcere.- Îl cunoaşteţi pe tovarăşul Nadson?Tăcere.Grigori ezită. Răpirea asta poate fi o ultimă probă

care îi mai e pusă: să precizeze funcţia lui Nadson ar însemna trădare. Poate vor să se asigure că popa ăsta după şaptesprezece ani nu şi-a uitat abecedarul meseriei?

Maşina face tot felul de ocoluri ca să-i risipească lui Grigori orice posibilitate de a se orienta. Asta e rutina. Grigori cască. N-a mai mîncat de ieri. Se gîndeşte la borşul care-l aşteaptă. Săraca Aliona! O fi văzut maşina? Trebuie că e neliniştită.

Cam o oră de drum. De data aceasta nu se intră în oraş. După un viraj brusc, maşina se opreşte scurt.

- Poţi să-ţi scoţi legătura.O boxă de beton.- Grăbeşte-te.Coridor, scară, sală de interogatoriu.- Uitaţi-l pe popă.

231

Vladimir Volkoff

Cu lumina în spate, la un birou de metal, stele care lu-cesc pe epoleţi. Un bărbat înalt în uniformă de luptă dar cu toate decoraţiile, ridicîndu-se în picioare. Grigori în sutană se pune şi el în poziţie de drepţi.

- Respectele mele, tovarăşe colonel.Colonelul face ochii mici. Are fălci enorme de fiară şi

scoate o serie de borborigme: ca apa trasă la un closet.- Bandă de cabotini.Pe urmă cade la loc în fotoliul lui, trage pe nas din

toate puterile, îşi propteşte coatele pe tăblia biroului, îşi apleacă mult capul, cu fruntea în mîini, şi nu mai scoate nici un cuvînt.

Cei trei bărbaţi, în poziţie de drepţi, cel din mijloc în sutană, nu mişcă, nu respiră, nu clipesc. Trece cel puţin un minut. Dintr-o daţi colonelul rage, stacojiu la faţă, bătînd cu pumnul în masă:

- Haide, bandă de idioţi, îi daţi drumul?Toate astea altădată l-ar fi impresionat pe Grigori. Acum

găseşte comedia asta ridicolă, o asemenea punere în condiţie deloc reuşită la drept vorbind.

Înaintează cu un pas, reia poziţia de drepţi, îşi fixează ochii în ochii injectaţi ai colonelului.

- Locotenentul Grigori... La ordinele dumneavoastră,tovarăşe colonel.

Colonelul îl priveşte în ochi.- Idiotule, repetă, dar de data asta cu vocea foarte

scăzută. Cretinule. Dobitoc. Scîrnăvie. Imbecilule. Corbîmpuţit. Cabotin şi ratat totodată. Dar pune-ţi şi tu capul lacontribuţie, idiotule. Nu mai ai nimic de pierdut. Lasă dra-cului circu' ăsta. Raţionează.

232

Strutocămila

Între dintii lui neregulaţi, lipsă, îi clocoteşte salivă găl-buie. Grigori citeşte în el cu tot atîta uşurinţă ca şi în cei-lalţi doi: ofiţer de spatele frontului, congenital inutil, mutat în serviciul special pentru că nu ştiau cum să scape de el în altă parte. Surprinzător de abil să stringă decoraţii pe care nu le merită. Colonel de aţă. Negustor de naftalină în adevăratul înţeles al cuvîntului, dar care poate să vorbeas-că, foarte prost, una sau două limbi străine, ceea ce i-a permis să ajungă aici. Astfel îl judecă ofiţerul Grigori pe colonelul acesta, dar preotul Grigori îl judecă altfel:

- Asta e lipsit de inteligenţă, de spirit, de inimă, deorice, în aşa hal că ar fi nedrept să-l mai damnăm. E săracîn toate înţelesurile cuvîntului, în afară de acela superficial.Nici nu ştie măcar ce vrea să spună prin cuvîntul ăsta"raţionează".

Şi în timp ce ofiţerul Grigori şi preotul Grigori discută astfel, omul Grigori simte sudoarea scăldîndu-i mîinile, fruntea, şi pieptul şi se gîndeşte că trebuie urgent să lămu-rească neînţelegerea asta.

- Tovarăşe colonel, aş dori să-l văd pe tovarăşul Nad-son.

Colonelul împroşcînd jerbe de salivă:- Nadson este un abrutizat, un cretin. Eu sînt aici să-i

dreg tîmpeniilc. Ce mai vrei cu Nadson al tău?Grigori ezită. Nimic nu-i dovedeşte că se găseşte cu

adevărat în localurile unui serviciu oficial, în faţa unui colonel adevărat din armată. E vorba jjoatc de o organi-zaţie oficioasă, sau colonelul acesta nu este - dupâ proce-dura curentă în serviciile speciale - dccît un adjutant de-ghizat. Să răspundă ar însemna atunci să trădeze un secret de stat.

233

Vladimir Volkoff- Sînteţi cu toţii nişte idioţi, rage colonelul. Mi-l adu

ceţi pe ţărănoiul ăsta aici fără măcar să-l fi pus în condiţie!Mă duc să mă odihnesc niţel. Cand mă trezesc vreau săscuipe tot, la dracu' cu voi, să scuipe tot!

Colonelul se ridică şi îşi strînge în grabă toate hîrtiile risipite pe birou. Sprincenele penibil încruntate, obrajii um-flaţi şi roşii, fac parte bineînţeles din regia scenei. Grigori ştie asta foarte bine; şi odihna asta scurtă e şi ea imagina-ră. Şi totuşi, fără ca ei să poată face ceva, genunchii încep să-i tremure şi se bîlbîie:

- Tovarăşe colonel, trebuie să fie o greşeală. Eu nusînt preot. Sînt agent folosit de tovarăşul Nadson. Tot ceam tăcut era în cadrul misiunii mele. Informaţi-vă...

Nou acces de blîndcţe al colonelului:- Închipuie-ţi, mititelule, că nu în calitate de popă ci în

calitate de locotenent eşti aici. Ştiu eu ce fac cu popii. însăpe locotenenţii din armata mea care se schimbă la faţă, peăştia îi trag în ţeapă.

Degetul arătător ridicat în sus figurează ţeapă în ches-tiune.

- Dar, tovarăşe colonel nu m-am schimbat deloc lafaţă. Dacă scrisoarea către Dobermann s-a pierdut...

Noi răgete:- Tăcere! Vrei să mă faci să rîd cu scrisorile tale pier-

dute. Ministerul nostru al poştelor îşi face treaba. Notez căai insinuat contrariul. Notaţi, dracului, notaţi. Cine mai e şigunoiul ăsta al vechiului regim pe care l-au angajat înserviciu?

- Tovarăşe colonel, urlă Grigori, care şi-a pierdutobişnuinţa să se vadă tratat astfel. Eu nu sînt un gunoi şi

234

Struţocătnilu

cer să mi se acorde consideraţia cuvenita uniformei pe care o port.

Colonelul face semn să scrie. Cei doi răpitori se agită cu creioane şi notesuri. Grigori continuă cu o voce pe care nu şi-o mai recunoaşte:

- Sînt agent în misiune şi oricine se opune îndeplinirii ei poate fi urmărit de către tribunalele militare. Am executat cu punctualitate ordinele primite şi scrisoarea către Dobermann...

- Iar? Păi o am aici, scisoarea asta a ta către Dobermann. E-aici, scrisoarea ta către Dobermann. Ce vrei să fac cu scrisoarea ta către Dobermann? Altă prostie, Dobermann, asta al tău.

Grigori nu mai înţelege nimic. Îi priveşte pe cei trei ofiţeri unul după altul. îndată ce a încetat să înţeleagă logica situaţiei, a început să-i înţeleagă metafizica: ştie că nu are să mai iasă de aici şi, imediat, totul începe să-i devină indiferent. în profunzime, doar. La suprafaţă îi e din ce în ce mai frică.

- Dar atunci, tovarăşe colonel...- Atunci? Explică-te puicuşorule.Grigori nu-şi mai găseşte cuvintele. Ştie că e supus în

momentul acesta la punerea în condiţie cea mai grosolană cu putinţă şi nu mai poate să reacţioneze. Deschide gura şi şi-o închide: se ştie dinainte învins.

Colonelul se reaşează greoi. îşi reia vechea poziţie, cu fruntea în mîini.

- Daţi-i drumul, mormăie.Cei doi înaintează. Grigori îi simte apropiindu-se în

spate. Fuge înainte, spre biroul colonelului. Se bîlbîie:

235

Vladimir Volkoff

- Ce vreţi să ştiţi? Am depus un dosar. E totul îndosar.

Colonelul nu-şi ridica măcar capul. Ceilalţi doi mai fac un pas. Grigori de asemenea. Îşi lasă mînile pe biroul colonelului şi vede că mîinile acestea tremură cum nu i-au tremurat niciodată.

- Tovarăşe, tovarăşe, nu aveţi decît, nu aveţi decît sădescifraţi fişierul, în dosar...

Părul cărunt al colonelului, tuns scurt, umed de sudoa-re, i se vede printre degetele cu unghii murdare. Grigori se simte apucat de coate.

- Tovarăşe colonel...Crac! Cei doi ofiţeri îl trag pe Grigori îndărăt, dar

Grigori se agaţă de biroul colonelului, birou de metal, cu margini tăioase. Cei doi ofiţeri înjură. Grigori se ţine bine. Colonelul nu se mişcă, nu spune nimic, însă e vizibil că scena nu e pe gustul lui. Curînd cineva are să plătească. Ofiţerii trag, biroul se deplasează cu ei. Colonelul face ges-tul de a-1 bloca apăsîndu-1 cu coatele. Se simte că are să explodeze. Cel mai tînăr dintre ofiţeri loveşte tare peste antebraţul lui Grigori care se desprinde.

- Puneţi-1 în condiţie, spuse atunci colonelul cu uncalm desăvîrşit.

"Ia te uită, se gîndeşte Grigori, expresia cea veche mai e încă valabilă".

Remarca asta i-a redat şi lui calmul. Surîde aproape cînd începe să se dezbrace. ÎI surprinde un lucru: pentru moment nu-l loveşte nimeni. Asta îl nelinişteşte. în această absenţă de spontaneitate a torţionarilor săi vede un exces de metodă şi de disciplină care nu anunţă nimic bun. Poate că vor pur şi simplu să nu-i lase urme de violenţă; asta ar

236

Struţocămila

fi un semn bun. Dar mai probabil, evită accidentele. Sînt uncie lovituri cu piciorul în burtă care-ţi omoară omul.

În cursul primei şedinţe nu i se pune nici o singură întrebare. E înjurat, e certat pe un ton moralizator şi toată vremea, întins pe spate, cu capul legănîndu-i-se, simte curente electrice străbătîndu-l, fulgurante.

Nu opune nici cea mai mică rezistenţă. Geme, plînge. Urlă. Se roagă să i se spună ce vor de la el.

- Porcule de fascist! Ştii bine ce vrem de la tine. Scîr-năvic! Trădător de patrie şi de Partid! rage locotenentul celblond.

Căpitanul brunet murmură:- Dumneata, care ai primit o educaţie politică atît de

bună! Nici nu ştii, tovarăşe, cîl de neplăcut sîntem deimpresionaţi. O greşeală de o asemenea importanţă! Gîn-deşte-te la perseverenţa în misiune pe care ne-o recomandăatît de des învăţătorul nostru... Şi dumneata, ofiţer binecotat, de viitor, ai putut... Nu e frumos, tovarăşe, ce-aifăcut dumneata aici. O asemenea lipsă de vigilenţă... a, nu!Toate calităţile dumitale nu fac altceva decît să-ţi agravezegreşeala.

- Bestie! Balegă! tună cel tînăr. Mi-e scîrbă de tine. Aidezonorat serviciul. N-am dreptul să te ating cum ştiu eupentru moment, dar nu pierzi nimic să mai aştepţi. Putre-gaiurile ca tine, eu...

Şi colonelul, cu capul în mîini mereu, tace. Din timp în timp, pur şi simplu, face semn de nerăbdare - şi atunci curentul devine mai intens - sau de liniştire - şi atunci sfaşierile astea lăuntrice se potolesc.

Uneori Grigori se aude scoţînd ţipete, rimate ca cele ale unei femei cînd face dragoste. Din primul moment a

237

Vladimir Volkoff

renunţat la orice demnitate, la orice prefăcătorie de rezistenţă. Nu mai are nici un orgoliu. E în mîinile călăilor săi, nesfîrşit de ductil. Un animal căruia i se face vivisecţie. Nici revoltă, nici speranţă; doar durere dezgolită.

Şiretenia i-ar fi folosit faţă de bruta tînără şi sigur faţă de colonel. Dar căpitanul cel negricios e la pîndă. La a treia şedinţă, se apropie de colonel, îi şopteşte la ureche nişte sfaturi anume alese. Colonelul se sufocă o clipă, îi face să reducă curentul, vociferează una sau două observaţii mai plăcute - "Aha, popo, ce zi din calendar ţi-alegi pentru sărbătoarea cînd te canonizăm ca martir?" - şi încheie:

- Cred că tînărul nostru prieten nu are cu adevărat mare lucru să-şi reproşeze. Am să fac un raport în sensul acesta şi în cîteva zile, poate...

Grigori ştia foarte bine că este vorba despre o cursă. Îl vor tortura cu speranţa. Vor să-i răscolească pînă la străfundurile oricărei rezistenţe posibile, ca să fie lipsit de orice apărare în ziua cînd vor începe cu adevărat să-l interogheze. Şi totuşi, dacă nu e o tactică? Dacă într-adevăr colonelul s-a convins de vinovăţia lui? Cum să-şi ucidă speranţa asta atît de mică şi care pîlpîie deodată?

Şi dintr-o dată Grigori găseşte un remediu acolo unde nici nu se gîndea să-l caute. îi ajunge să spună, fără să se adreseze nimănui cu adevărat, aşa, ca şi cînd ar vorbi singur:

"Facă-se voia ta".Speranţa moare îndată. Asta e salvarea.Timp de douăzeci şi patru de ore e lăsat să se umfle cu

speranţa asta, pe care cred ei că i-au insuflat-o. A patra şedinţă este, aşa cum se aştepta, deosebit de brutală. I se dau chiar palme. Nu reacţionează. Repetă lăuntric:

238

Struţocămila

- Facă-se voia ta.Bineînţeles, nu e o rugăciune: e un truc. Însă trucul

acesta funcţionează.De abia după alte cîteva şedinţe întrebările încep să se

amestece în sfîrşit cu injuriile şi cu predicile. Scrisoarea către Dobermann joacă în mod vizibil un mare rol în actul de acuzare care ia fost întocmit. Se citează fragmente din ea din cînd în cînd şi totdeauna pe un ton dezaprobator. Şi pe urmă prizonierul e condus într-un labirint de întrebări unde simte capcana la orice pas. Dar el nu are nimic, lite-ralmente nimic de ascuns. Poate 1-a calomniat cineva? Chiar şi fişierul, pe care l-a întocmit cu atîta grijă, îi e acum imputat ca o crimă.

- Un camuflaj neruşinat...- O asemenea perversiune intelectuală...- Sentimente burgheze şi reacţionare...- Nu vezi, tu ai scris astea şi acuma îndrăzneşti să mai

faci pe nevinovatul!- Eşti o lepădătură retrogradă, o fiinţă abjectă, o oaie

rîioasă. Ar trebui să fii eliminat.- Cu scrisoarea către Dobermann şi cu un astfel de

fişier avem de ce să te împuşcăm fără judecată.Nu va înţelege decît mai tîrziu, cînd toate aceste frag-

mente îi vor fi fost citate de sute de ori, cînd toată această stupoare lucidă va fi coborit cu totul asupra lui, cînd orice speranţă a unei speranţe va fi dispărut, cînd îşi va fi găsit pacea imprevizibilă în mijlocul tuturor chinurilor.

- "Milă pentru orice păcate!" Deşeu al societăţii comu-niste! tuna ofiţerul cel blond.

- "Mea culpa"! uite o exprimare regretabilă, murmuraofiţerul brunet.

239

Vladimi r Volkoff

- "Murdărie culeasă". Cine-ar fi putut să te murdăreas-că, porcule ce eşti?

- "Calvarul meu"! Ia te uită ai ajuns la vocabularulsuperstiţiilor? Calvar, dragul meu, dar aşa ceva nici nu edialectic.

- Aha! Nu există fanatism la patriarhie? Dar ce-ţitrebuie tie, cap putred ce eşti?

- Şi preoţii, după dumneata, duc o viaţă de mizerie. Ştiică o asemenea insinuare este contrarie constituţiei noastre?

- Şi copiii noştri! Le băgai superstiţia în căpăţană.Pîngăritor de inteligenţe! Unealtă a lui Iisus!

- Mărturiseşti singur: ai fost un popă bun, deci uncomunist rău. Nu ştii că un comunist trebuie să fie perfect?Îţi mărturisesc de asemenea că aceste consideraţii ale du-mitale cu privire la metoda de recrutare a lui Iisus mă punpe gînduri. Cand critici biserica contemporană trădezi înexprimarea dumitale, o simpatie deplorabilă faţă de intere-sele bisericii eterne.

- Şi Partidul, lepădătură. Partidul nu găseşte decît cugreu fervoare şi dăruire de sine! Dar eşti de-a dreptul unagent al imperialismului!

- Şi mi se pare încă şi că analiza asta pe care o facidumneata poziţiei reciproce a bisericii şi statului este inspi-rată mai mult de Marele Inchizitor decît de Marx. Aha! Amimpresia că pui cu adevărat la inimă interesele stăpînului pecare ţi l-ai ales.

- În sfîrşii, vorbeşte singur de "spovedanie"ca şi cînd,încă din prima zi ar fi cerut onorurile pentru sutana Iui!

- Şi încheierea pute a ironie de-ţi strîmbă nasul, sărma-nul meu tovarăş rătăcit, şi ce e mai reacţionar decît ironia?Am să mai adaug şi că expresia "fraternitate întru Marx'

240

Stnqocătnila

mi se pare cu lotul deplasata... Mi se pare - cum să spun -aproape blasfematorie!

Acesta e stadiul al doilea. în cursul primului stadiu, i se reproşa cînd că-i spusese lui Dobermann că fusese preot bun, cînd că-l mintise pe Dobermann nespunandu-i nimic despre misiunea lui, reproşuri fictive, menite să-l încurce cît mai mult pe arestat. Al doilea stadiu e mai real, dar tot pregătitor: dacă Grigori înţelege bine, e bănuit de a fi aderat mai mult dccît ar fi trebuit la religie. Se apără:

- Dar fişierul meu? Dacă vi-i dau pe mînă pe toţicare...

El găseşte că fişierul lui e foarte bine întocmit: sînt acolo laici prea credincioşi, decani de parohie care organi-zează acasă la ei cursuri de catehism pentru copii, episcopi care, la spovedanie, şi-au mărturisit ura crincenă faţă de şeful statului, secretari de Partid care şi-au botezat copiii...

Cînd Grigori vorbeşte despre fişier, torţionarii schimbă între ei priviri şi rînjete. Intensitatea curentului care-i stră-bate sexul şi ceafa Iui Grigori creşte imediat.

În sfirşit, într-o zi colonelul, care asistă la toate şedin-ţele, cu fruntea în palme, fără să rostească niciodată nici un cuvint, îşi ridică încet capul, îşi întinde mîinile cu palmele în jos pe birou şi pare să-l remarce acum pe omul acesta care, de zile şi săptămîni de zile, e făcut să ţipe de durere în faţa lui în fiecare dimineaţă.

Îndată cei doi ofiţeri tac şi curentul-cade la zero.- Dragul meu, spune colonelul, fără răutate, părerea

mea e stabilită de mult. Erai un băiat de cor cînd ţi s-a în-credinţat această misiune. Ar fi trebuit un bărbat de cincizeci de ani, nu un novice de douăzeci. Asta-i pentru servi-ciu; aici e chestie de autocritică sau înseamnă că nu mă

241

Vladimir Volkoff

pricep eu. Popii au fost prea tari pentru tine, şi asta nu mă miră; te-ai lăsat înşfăcat de ei binişor. Acuma, plăteşti; aşa; e drept. Dar va trebui totuşi să ne spui cum procedează ei şi care e capul conspiraţiei. Ministrul e un imbecil; el pre-tinde că ar fi patriarhul. Eu ştiu că nu e adevărat. O să-i dovedim noi, tu şi cu mine, că nu e adevărat. Atunci, spune-mi numele lui.

- Ce nume, tovarăşe colonel?- Numele şefului popilor care vor să răstoarne regimul,

ştii tu bine.Interogatoriul a urmat douăsprezece ore încontinuu.

Grigori face remarca în sine că n-a mai îndurat pînă acum unul atît de dur. După un ceas, a dat zece nume, dar de fi-ecare dată i se demonstrează că minte, că cutare episcop, cutare diacon, cutare negustor de lumînări nu pot fi şeful conspiraţiei... De fiecare dată cînd curentul descreşte în intensitate, Grigori încearcă să-şi vină în fire şi să explice:

- Nu există nici o conspiraţie... Ştiţi bine că am datnumele acesta pentru că urcaţi prea mult curentul...

O dată colonelul are un rîs homeric:- Nu există conspiraţie! De patruzeci de ani încercăm

să strivim biserica. Şi nu reuşim, şi el pretinde că n-ar finici o conspiraţie. Drept cine ne ia? Dublaţi-i doza.

- În douăsprezece ore Grigori şi-a pierdut de patru oricunoştinţa şi de fiecare dată a fost readus în simţiri arun-cîndu-i-se apă pe faţă şi totul a reînceput de la capăt.

Ca într-un vis îl aude pe călăul cel blond spunîndu-i colonelului:

- Popii ăştia, totuşi, sînt ai dracului! Trebuie să ajun-gem într-o zi să le aflăm formula. Ar putea să prindă bine

242

Strutocamila

pentru tovarăşii care le cad în mînă, tovarăşe colonel. Uite: si-a revenit.

Grigori redeschide ochii. Vede cele trei chipuri de bărbaţi aplecate asupra lui, trei feţe neomeneşti, trei feţe lipsite de iubire. Rîtul mare umflat şi leonin al colonelului, masca crudă şi slabă a ofiţerului blond, şi, mai în spate, faţa impasibilă şi vigilentă a ofiţerului brunet.

- Probabil că-şi închipuie că noi n-avem altă metodă decît electricitatea, remarcă ofiţerul brunet, mişcîndu-şi abia vizibil buzele precise.

- E adevărat, spune colonelul. Prea facem multe ceremonii. N-am mîncat nimic de douăsprezece ore. Îl luăm cu lampa de sudură, cu atît mai rău dacă facem semne.

- Decît dacă nu ne spune acuma numele şefului...murmură ofiţerul brunet.

Blondul se apleacă, cu nările crispate, cu două degete ascuţite întinse spre ochii deschişi ai lui Grigori.

- Haide! Spune! Numele şefului...Şi Grigori se aude răspunzînd, de foarte departe - bu-

zele i se mişcă acum cu greutate:- Şeful... se numeşte...Cu un mare efort al gîtului îşi ridică încet capul, îl

întinde spre cele trei capete aplecate peste el."Am să le fac, se gîndeşte, am să le fac o glumă bună".Le citeşte limpede atenţia. Au înţeles că, de data

aceasta, are să vorbească altfel decît a vorbit pînă acum. Colonelul se bucură de pe acum gîndindu-se că-l va înfunda pe ministru. Căpitanul aşteaptă o decoraţie; blondul, gradul de căpitan...

Cu o voce aproape limpede, aproape puternică, Grigori spune:

243

Vladimi r Volkoff

- Şeful conspiraţiei se numeşte Iisus.Întins pe o parte, Grigori, un suflet într-o zdreanţă, cu

ochii mari deschişi în noapte, şi-a reluat contemplarea.Totuşi, o parte conştientă din el a înţeles, în cursul

ultimului interogatoriu, că acum colonelul s-a hotărît să ceară de la superiorii săi ordine scrise. Cînd vor sosi ordi-nele, interogatoriile au să-şi schimbe probabil stilul. Ame-ninţarea cu lampa de sudură de pildă ar putea să fie pusă în aplicare. Astfel că, atunci cînd i s-a adus terciul de seară, Grigori şi-a spart farfuria în bucăţi. N-a dat înapoi decît o parte din bucăţi. Şi-a ascuns ciobul cel mai tăios în saltea.

Acum scormoneşte prin fanul murdar din saltea, scoate ciobul care are să-l salveze. Un ciob tocmai bun care are să-i taie fără probleme venele încheieturii.

- A rămas atît de puţină viaţă în mine că are să seducă fără să se lase prea mult rugată.

Ciobul s-a şi lipit de venă, dar, deodată, în umbră, părintele Grigori îşi arată dinţii:

- Ai vrea să mă sinucid, nu? Ca Iuda, da? Asta ţi-arsimplifica problema. Ei bine, nu, judecă-mă, pentru că astaţi-e meseria. N-am să mă omor.

Lasă să-i cadă ciobul care sună, mat, pe duşumea.În noaptea aceea, pentru prima dată, părintele Grigori

ascultă cînd bătăile ritmice ale alfabetului închisorilor ră-sună în perete. Cineva loveşte metodic, repetînd mereu aceeaşi frază, o frază pe care de nopţi întregi, de un timp neştiut, timp imemorial...

Grigori ascultă, numără, calculează, descifrează:- P.Â.R.I.N.T.E.Cel care bate continuă:

244

Strufocămila

- R.Â.S.P.U...- Părinte, răspunde! bate neobosit vecinul. Părinte, răs

punde! Părinte, răspunde!Bate aşa de săptămîni de zile.În umbră, părintele Grigori surîde fără blîndeţe şi lo-

veşte şi el în perete, reconstituind literă cu literă alfabetul.

- CE VREI? întrebă el.Vecinul necunoscut, îndată cu îndemînarea unui cunos-

cător, spune:- Toc, toc, toc.Grigori dă lovituri grele în perete ca să-l facă să o ia

de la capăt.- MĂ SPOVEDESC, înţelege în sfirşit.

A treia oară în seara aceasta un suris îi întredeschide barba păduchioasă a părintelui Grigori. Un surîs de vînător la pîndă. Şi răspunde, foarte încet:

- HAIDE.După formula de iertarea păcatelor, cu greu transmisă

- pum, pum, pum - prin perete, nu a urmat nici o clipă de exaltare, de extaz sau măcar de înduioşare. De amărăciune, mai degrabă, aşa cum o simt băieţii caşti şi imaginativi cînd s-au apropiat, prea devreme, pentru prima dată de o femeie. Pescar de suflete? Poate, dar unul din pescarii aceia pasionaţi care cîntăresc grijulii fiecare peştişor mă-runt pe care l-au prins. Nu, un pescar posomorit, pe care viaţa l-a aruncat pe o corabie greşită, cu o plasă cîrpită în mîini. Vecinul acesta cu un chip necunoscut şi cu crime apreciabile, îl face pe Grigori aproape să-i pară rău că l-a absolvit de păcate! Ar fi preferat să nu fi găsit nimic în plasa lui. Toate astea au să-i pună probleme. Ştie bine că.

245

Vladimir Volkoff

într-un fel, el a fost făcut preot de către omul acesta pe care nu l-a văzut niciodată la faţă.

"E prima dată cînd, cu adevărat, am...".Prostii astea, cu prima dată. Ştie perfect de bine că asta

are să i se mai întîmple. Dacă ar fi avut Sfintele Taine în mîini şi dacă ar fi putut străbate pereţii, s-ar crede obligat să-i acorde împărtăşania acestui trădător - acestui fost tră-dător, căci acum e iertat de păcate - locatarul de alături. Grigori se simte ca un lup, ca o vulpe prinsă în capcană; e departe acum surîsul involuntar al vînătorului la pîndă.

O noapte cu griji."Ce-mi mai bat capul acuma şi cu astea toate? Asta-mi

mai lipsea. În sfîrşit, să raţionăm. S-ar zice că sînt şi eu un preot creştin. Astăzi mi-am asumat cît se poate de răspicat misiunea aceasta. În paranteză, ar trebui să mă simt trans-portat în al şaptelea cer, printre heruvimi şi serafimi şi uite-mă aici cum mormăi. Da, dar ăsta e tot paradoxul creştin: Iisus rămîne pe cruce, cu palmele bătute în cuie; Iisus ar vrea să treacă de la el pocalul acesta. Nici o exal-tare în toate lucrurile astea şi nu sînt heruvimi cum nu e nici untură în oala. Să revenim la ale noastre. Mîine sînt tocmai bun pentru lampa de sudură. în terminologia care ar trebui să fie a mea de acum încolo, pentru martiriu... Şi aici, ar trebui să cîntăm «Osana» şi eu nu mai am puterea nici măcar să strig «Lama Sabahtani»... Toate astea mi se par cam simpluţe. Hristos şi-a aruncat nada peste sufletul meu. De aici misiunea asta satanică: ispitirea, care aduce păcatul, care aduce pedeapsa, care aduce ispăşirea, care aduce mîntuirca. Şi s-a încheiat tot trucul. Am păcătuit contra Sfîntului Duh; am să fiu chinuit, deci mintuit. Ei pot face bine să spună că de fapt căile Domnului sînt neşti-

246

Struţocămila

ute. Eu gasesc că, în cazul meu ele sînt mai degrabă rudimentare. De altfel, să încercăm cu puţină onestitate: dacăprotestez nu înseamnă că mi-e frică de lampa lor de su-dură? În imbecilitatea mea omenească, prefer poate lampade sudură damnării? Ce stupid era gîndul acela cu bornele

- sosire şi plecare. Plecarea nu a fost de fapt ziua în care preotul acela bărbos şi fricos a cerut adăpost mamei mele?

Sosirea, nu e ziua de astăzi - toc, toc, toc - sau de mîine, cu lampa de sudură în ochi!"

Încearcă să se liniştească recurgînd iarăşi la vechiul truc "Facă-se voia Ta", dar nu mai reuşeşte să spună asta cu toţi muşchii destinşi, cu toţi nervii acceptînd.

"Să se facă, bineînţeles, da. Accept martiriul, ne-am înţeles. Dar fără entuziasm, să ştii. Mie frică. Mi-e foarte frică. Ideea de a mă alătura suferinţei tale nu mă mîngîie deloc. Tu ai suferit, tu; şi eu, mie îmi rămîne să sufăr. (Am să ajung de altfel lîngă tine, atunci cînd ei vor fi terminat cu mine? Curat, la moale şi la căldurică în sînul lui Avraam?) Ştiu bine că, după mitologia creştină, lampa asta de sudură, e harul suprem pe care mi-l dărui; ştiu bine că ar trebui să-ţi fiu recunoscător că am să fiu torturat pentru că e spre iertarea păcatelor mele; ştiu bine că focul acesta terestru va fi răscumpărarea focului infernal al meu, dar sînt laş, nu pot să neg asta, sînul lui Avraam nu mă tentează chiar atît de mult, dacă mi-l dărui cu preţul acesta. Strig: «O, Hristoase, ai milă!» Şi tocmai pentru că ţie ţi-e milă (de sufletul meu) ai să-mi arzi (trupul) la foc mărunt. Mereu paradoxuri! Dacă cel puţin aş putea să dorm!".

Însă somnul nu vine. Vecinul, pentru prima dată de săptămîni de zile, tace acum. El e în pace, el. Poate doarme. Citate din Evanghelie îi trec, natural, prin minte, dar

247

Vladimir Volkoff

în realitate nu i se aplică. Căci cei care dormeau acum două mii de ani nu fuseseră iertaţi, şi ei nu erau în primej-die de moarte; le era pur şi simplu somn. De altfel vecinul poate că nici nu doarme; trebuie că-şi savurează nevinovă-ţia recîştigată.

"Şi mie, cine are să mi-o redea, mie?"Îl străbate deodată o spaimă: "Am să mor în stare de

păcat". Se ridica în capul oaselor, în întuneric, şi strigă singur:

- Faceţi cu mine ce vreţi, dar daţi-mi un preot!Cade la loc. Capcana s-a închis asupra lui. Nu te poţi

ierta singur de pâcate. Şi în închisorile comuniste nu sînt duhovnici. Martiriul are să-l ajungă pentru iertarea păcate-lor? Ar trebui pentru asta să-l primească, din toată inima, ca tîlharul cel drept.

"Dar în mine, pînă la capăt, ceva va spune «nu»".Atunci se străduieşte dinainte, aşa cum se semnează un

contract constringător, să spună:- Da, accept lampa de sudură în ochi în schimbul ier-

tării tale, Doamne.Rosteşte cuvintele astea unul cîte unul, metodic, cu

vocea scăzută dar inteligibilă, fără restricţii mentale, şi totuşi doar cu vîrful buzelor. Simţind cum îi rezistă trupul. Adaugă un semn al crucii, pentru ca mîna sa dreaptă să fie cuprinsă în acest legămînt, ca şi gura. Gestul îi e la fel de insuportabil ca şi cum s-ar răstigni singur.

Şi nici acest legămînt formal nu-i aduce nici o liniştire, încearcă să spună iarăşi rugăciunile lui vechi şi nu găseşte uşurare decît în cele mai calde, mai tandre, cele pe care le spunea cu Aliona întru slăvirea Fecioarei. Dar chiar şi virtutea lor se epuizează repede. Se întreabă atunci dacă să

248

Strutocâmila

nu lovească în perete ca să-l trezească pe vecinul lui. Două sentimente îl opresc, de violenţă egală:

"Dacă mi-aş trăda slăbiciunea, s-ar îndoi de iertarea pe care i-am dat-o".

"Sînt ofiţer şi trebuie să ştiu să sufăr singur".Grigori se zvîrcoleşte de pe o parte pe alta.Şi dacă, pînă la urmă, formulele şi ritualurile nu ar fi

de ajuns? Dacă hirotonirea mea - absenţa unui asentiment real din partea mea - nu a fost decît o comedie? Vecinul atunci nu ar mai fi iertat? Sau credinţa penitentului i-a dăruit acestei iertări fără credinţă valoarea care-i lipsea?

O, da! Lupul cenuşiu e prins bine în colţii capcanei.Să fie fericit dacă mîine, va fi slobozit prin flacăra

lămpii de sudură.O clipă se agaţă de "Kyrie eleison" care este ultima ru-

găciune a credinciosului. Dar nu reuşeşte să facă astfel în-cît voinţa lui să se alipească de vorbe, căci el ştie ce în-seamnă acest "eleison". "Eleison" este lampa de sudură de care, acum douăzeci de ani, el însuşi se slujea cu atîta nonşalanţă. "Eleison" sînt chibriturile în barba celuilalt Grigori tras în ţeapă pe un picior de scaun. "Eleison" este Petru răstignit cu capul în jos.

Cea mai teribilă rugăciune din toată cartea de rugăciuni îi vine în minte:

"Alege tu, Doamne, căile mantuirii mele".Şi se constrînge să o rostească. însă spunînd-o astfel,

cu efort, violent, chinuindu-se pe sine însuşi, îşi mai păs-trează ea vreo urmă de valoare?

Jocul cu citatele în care Ambrozie era atît de expert îi sună în minte: "nu jertfa o vreau, ci mila"... Aşadar, pără-sirea trupului nu are nici o valoare fără cea a voinţei. "Pă-

249

Vladimir Volkoff

catul meu este că am îngropat talantul"...Şi ce să fac eu cu talantul meu de suferinţă? Am să ştiu eu, Doamne, să-l preschimb în har, să-l investesc în grînarele tale cereşti unde

nu pătrund duşmanii? Ştiu dinainte că n-am să ştiu să fac asta. "Nu poţi să slujeşti la doi stăpîni deodată"... Şi eu, care toată viaţa mea n-am făcut altceva, sînt sigur că am renunţat acuma la urmă? într-un sens, el nu a renunţat încă. într-un sens, el e încă solidar cu regimul căruia i-a purtat cocarda, epoleţii - şi lampa de sudura.

S-a făcut ziuă. Trec ceasurile şi interogatoriul de fie-care zi nu începe. E firesc; au cerut ordine. Vecinul bate în perete: BUNA ZIUA, PĂRINTE. Grigori răspunde, fără plăcere, ca să-l hrănească pe celălalt cu nişte firimituri potrivite pentru metabolismul lui: PACE ŢIE. Şi celălalt regăseşte vechea limbă religioasă a copilăriei lui ca să-i răspundă la rîndul său, ritual: ŞI DUHULUI TĂU.

- Tăcere, acolo! urlă paznicul care aduce apă şi pîine."Dacă ar fi vin, se gîndeşte firesc Grigori, ar depinde

de mine să-l am pe Hristos aici în celula aceasta".Trec alte ceasuri imposibil de măsurat."Cît are să-mi trebuiască să crap? Dacă l-ar lăsa măcar

pe-ăla tînăr să lucreze! Pe-ăla aş şti cum să-l enervez şi în cîteva ceasuri m-ar omori. Dar cu căpitanul turc, asta poate să dureze luni de zile. El ştie cum să calculeze dozele. Şi colonelul? Colonelul ar fi şi mai uşor de manevrat decît lingăul. Dar el nu se-amestecă cu mîna lui; e prudent".

Se strecoară şi speranţa cea laşă."Poate că astăzi nu mai fac nimic?".Degeaba-şi spune:"Mai bine să termin imediat".Preferă oricum ca martiriul să fie pe mîine.

250

Strutocâmila

Şi pe urmă, iată, paznicul cheamă numărul, trage zăvo-rul de la uşa lui.

- Fă-te-ncoa.Şi Grigori se ridică şi merge, uimit că poate să meargă

pentru că şi-a-nchipuit ca nu-l vor ţine genunchii. Străbate coridorul familiar, recunoaşte mirosurile, petele, geamătul continuu al lui 634, colţul unde, în primele zile, se lovea de flecare dată de ţeava canalului, ajunge la scara de fier, începe să coboare.

- Un'te duci, idiotule? Astăzi urci.Face stînga împrejur cu efort. Jos, ştia. Sus, nu. Urcă.

Paznicul îl urmează pe un coridor fără uşi."Poate că mă omoară, pur şi simplu? Pistolul în ceafă?".O fulgerare de speranţă, pe urmă un abis de oroare:"Nu, nu! nu în păcat. Să mă lase să ispăşesc întîi.

Lampa, vreau lampa de sudură".Aruncă o privire speriată peste umăr ca să vadă dacă

paznicul nu are armă.- Mergi înainte.N-a văzut nimic. Merge. Ar vrea să fugă de paznic, nu

mai recunoaşte locurile. Se loveşte cu coatele de pereţi şi cu genunchii de treptele unei scări pe care n-a mai urcat pînă acum. Dintr-o dată vede o fereastră, o fereastră adevărată care dă spre un cer adevărat. Coridorul acesta are duşumeaua de lemn, nu mai e de ciment. Podeaua asta e dată cu ceară. Grigori alunecă. Paznicul îl ţine.

În faţa unei uşi un planton înarmat, un soldat cu o mutră jovială de ţăran, care se străduieşte să pară strictă şi oficială.

O idee nebunească la vederea puştii mitralieră:"El are să mă omoare?".

251

Vladimir Volkoff

Plantonul bate în uşă, se trage în lături. Grigori intră. O masă de scris. O sobă de cărămidă, roşie de căldură. Pe pereţi cărţi, organigrame. Fotografiile marilor şefi dar, Grigori recunoaşte asta imediat - în locul unui chip cunos-cut, un altul necunoscut. Sub portrete, oprit în picioare, cu mîinile în buzunar, în uniformă de stofă (nu de pînză cura este cea pentru interogatorii), "turcul", corpolent şi brunet, cu ochelarii fumurii, pe care Grigori îl ştie bine. Dar pe umeri nu mai are tresa unică şi cele patru stele de căpitan; are cele două trese şi steaua de comandant. Arată cu bărbia spre un fotoliu de pînză cerată.

- Pentru mine? întreabă prosteşte Grigori.Comandantul îşi trece limba peste buze. Grigori se lasă

sa cadă în fotoliul rece. Comandantul vorbeşte (Gruzcik, Verniak, Nadson, acum acesta...).

- Dragă tovarăşe, nu e vorba să-ţi ţin acuma o lecţiede dialectică. Date fiind împrejurările, nu va fi poate totuşiinutil, pentru că dumneata ai rămas în afara circuitului ovreme, să te pun la curent cu situaţia. Determinismul isto-ric, ştii şi dumneata la fel de bine ca şi mine, are legi îm-potriva cărora nici dumneata, nici eu nu putem face nimic.Aceasta atrage după sine contradicţii aparente de pe urmacărora indivizii au uneori de suferit fără ca să se fi săvîrşitla drept vorbind nedreptăţi, pentru că utilitatea finală este,la urma urmei, singurul criteriu la care ne putem referi înorice moment. Iată un exemplu care mi se pare deosebit deexplicit. în oraşele în care se iluminează cu gaz lampantfelinarele sînt stinse ziua căci lumina lor este atunci inutilă,într-o societate pusă la punct, acelaşi gen de împrejurări sepot produce cu orice cetăţean care trebuie, totuşi, odatăvenită seara, să (le gata să reia torţa...

252

Strutocămila

"De ce, se gîndeşte Grigori, spune omul ăsta atîtea cuvinte care nu înseamnă, foarte exact vorbind, nimic?".

- Istoria, dragă tovarăşe, procedează, dumneata nu ignori asta, în mod discontinuu, pe paliere. Am schimbat palierul. Am să-ţi dau să citeşti ultimul număr din Adevărul pentru ca sa te pui la curent cu progresele care au fost obţinute recent şi cu normele noi sub care trăim. Anumite schimbări de persoane, corespunzînd nu vreunei devieri a doctrinei ci unui viraj în cursul normal al evoluţiei, au condus anumite autorităţi să reconsidere anumite probleme, în special, ca să nu-ti ascundem nimic, ideile mai moderne care au reieşit în domeniul luptei împotriva religiei.

Nu mai e vorba acum de conspiraţii romantice care să se îndrepte împotriva însuşi aparatului guvernului nostru. Nu, noi ştim foarte bine că răul religios este infinit mai pernicios, că el atacă sufletele, şi că tocmai la nivelul impropriu trebuie dezrădăcinat. Această teorie era adevărată acum douăzeci de ani; alte considerente, la fel de valabile fără îndoiala, au dominat apoi vreme; istoria ne readuce astăzi la punctul de plecare.

Pentru dumneata, rezultatul n-ar fi fost fără îndoială imediat, dacă ofiţerul însărcinat cu ancheta, privindu-te pe dumneata, n-ar fi crezut că e bine să ceară ordine scrise în privinţa dumitale. La primirea acestei cereri, noua autori tate ierarhică a examinat dosarul dumitale şi a considerat că ancheta a fost condusă într-un mod susceptibil să dăuneze binelui public. În consecinţă ofiţerul răspunzător e astăzi în închisoare inculpat de sabotaj. Eu sînt însărcinat să-l înlocuiesc, lucru pentru care mă felicit din toată inima.

Noul comandant îşi trece limba peste buze. Grigori nu se clinteşte.

253

Vladimir Volkoff

- O altă urmare care nu este lipsită de interes pentrudumneata, spune mai departe comandantul, este că nu maiformezi obiectul nici unui fel de inculpări. Ai să-ţi păstrezigradul cu solda şi primele aferente, vei fi reintegrat înserviciu şi îţi vei relua misiunea atît de necorespunzătorîntreruptă. Proiectul ridicol de a ţi se atribui o catedră deateism la Universitate e bineînţeles abandonai. TovarăşulNadson a fost obiectul unei sancţiuni disciplinare pentruincompetenţă.

Grigori se gîndeşte:"Hristos îmi refuză martiriul. Sînt damnat".Şi în acelaşi timp:"Am să-i spun Alionei să facă iar borş".I se umezesc ochii.Comandantul spune:- Bineînţeles fişierul dumitale, a cărui valoare a reieşit

evident în ochii noii autorităţi ierarhice, este în curs de ex-plorare. Astăzi au fost operate mai multe arestări, în zori.De pe acum interogatoriile par promiţătoare. Pot să-ţi spun,confidenţial, că eşti propus pentru o decoraţie care-i va fa-ce pe unii geloşi la serviciu.

Grigori tace.Comandantul surîde în spatele ochelarilor fumurii.- Văd că eşti oarecum emoţionat. Asta nu e rău. Mă

gîndesc să te pun în libertate astăzi. Te vei duce direct laepiscopat. Aspectul dumitale fizic le va inspira încrederecolegilor dumitale; nu văd nici o obiecţie - dimpotrivă -să le spui că ai fost torturat. Cum am arestat trei episcopi(la indicaţiile dumitale) propria dumitale numire nu va în-tîrzia, îmi închipui, şi-ţi vei putea relua misiunea în condi-ţii bune.

254

Strutocămila

Grigori, cu mîinile pe rezămătoarea fotoliului, cu bu-zele uscate, cu limba abia dezlipindu-se de cerul gurii, spune:

- Un preot căsătorit nu poate deveni episcop, ştii, ştiţiasta.

Comandantul îşi drege agreabil glasul:- A, da! uitasem să-t spun că un camion cu frîna

defectă a lovit-o astăzi dimineaţă pe soţia dumitale în clipacînd ieşea din casă. A murit la spital.

Şi Grigori se gîndeşte mai departe: Hristos mi-a refuzat martiriul. Sînt blestemat". Şi apoi:

"N-am să mai mănînc niciodată un borş aşa bun", începe să suspine ca un copil. Comandantul, plin de tact, schimbă locul unor fişe pe panoul din perete. În sfîrşit Grigori întreabă cu glasul plîns:

- De ce aveţi încredere în mine?Comandantul se opreşte cu mîna ridicată, fără să se

întoarcă.-Dragul meu tovarăş, pentru că nu putem totuşi să

credem în Dumnezeu, nu-i aşa? Dumneata eşti de al nos-tru, nu ne ai decît pe noi. Unde te-ai duce dacă n-am fi noi?

Grigori suspină adînc. Aerul pare să-i sfîşie pieptul.- O ipoteză: refuz misiunea.Comandantul:- Te credeam mai rezistent. Acum faci pe copilul.

Dacă refuzi misiunea, ţi se trage un glonte în cap şi seînchide discuţia.

Grigori ezitînd:- Nu mă torturaţi?

255

Vladimir Volkoff

-Şi aşa am pierdut destul ti

mp cu dumneata.Grigori:- Un glonte?Comandantul:- Da, imediat, pe coridor. Şi transmit un raport de

tentativă de evadare, e cel mai simplu lucru. Dumneata aifăcut asta de o sută de ori înaintea mea.

Grigori:-Aţi început să exploataţi fişierul meu?Comandantul:- Ţi-am spus. Ai făcut obiectul unei propuneri măguli-

toare, care are toate şansele să se traducă în fapt.Grigori:- Şi misiunea mea, cît mai durează încă?Comandantul:- Depinde de rezultate.- Ce rezultate?- Habar n-am. Pentru' moment devii episcop. Vedem

după aia. De-aici în douăzeci de ani nu mai rămîne urmăde religie în ţara noastră.

- Şi spui că au nevoie de episcopi?Comandantul surîde:- Episcopatul te tentează, văd.Adaugă, oarecum vanitos:- Da, o să le creăm nevoia de episcopi.Grigori:- Bine. Dispuneţi de mine. Lucrurile nu erau atît de

simple cît păreau.Comandantul:

256

Struiocămila

- Te invidiez pentru misiunea dumitale, să ştii. Nu sînt riscuri şi ai posibilităţi de avansare care nu se găsesc aşa uşor în birouri.

Sună un secretar:- Ocupă-te de punerea în libertate a cetăţeanului.

Dragul meu tovarăş îţi urez noroc...

Grigori şi secretarul ies. Comandantul îl sună pe plan-ton.

- Uite, drăguţule. Trebuie să-mi deschizi fereastra asta; se simte nevoia.

Pe urmă ridică telefonul şi-1 sună pe gardianul şef.- Nicolai Fomici, imediat să li se facă un duş ca

lumea la toţi clienţii şi să se facă bine curăţenie în celulele lor...

Pe urmă se răstoarnă în fotoliul lui, cu capul pe spate, mult, mult pe spate, astfel ca să vadă de jos în sus fotografiile marilor şefi de deasupra - face ochii mici în spatele lentilelor fumurii, şi visează, nu fără o nuanţă de frică, la dialectică.

Iată. Mi-aduc, micul lighean de zinc. Pe ceafa copilului de cor şervetul brodat se încovoaie asemenea unui jug. Cercul de apă abia se leagănă. Cîntarea corului se înalţă pînâ la cupolă şi coboară de acolo. Credincioşii cu privirile intense îşi fac cruce şi se înghiontesc. în spatele cordoane-lor se înghesuie turiştii străini, pe jumătate respectuoşi, pe jumătate neîncrezători; şuşotesc fără îndoială cuvîntul "ecu-menism", căruia nu-i cunosc înţelesul. Ligheanul cel mic e aici, atît de mic încîl abia poţi sâ-ti înmoi în el şase degete. Cercul de apă se leagănă, se clatină, se opreşte. Copiii se înclină cu veneraţie în faţa tînărului episcop care a suferit de acum pentru credinţă.

Deasupra uşilor împărăteşti - le-ai vedea dacă ţi-ai răs-turna mult capul pe spate - tronează cei treisprezece la ma-sa lor, chipuri înnegrite, nemişcate, mîini lungi de ivoriu, ochi adinci şi încercănaţi, găuri geometrice, crud deschise spre o altă lume. În altar, ascuns de iconostas, înveşmîntat ca un simplu călugăr, e un bătrîn gras şi viclean. El ştie tot. A spus cu un gest politicos al mîinii.

- E exact. Îmi lipsesc în momentul de faţă administra-torii buni... Ai să ai tot timpul să-ţi faci martiriul cînd ai să-mi pui pe picioare o dieceză sau două... Nu, nu, să nu ai scrupule; nu-ţi trădezi cu adevărat stăpînii în veac pentru că n-ai să scapi, într-o zi, mîniei lor...

Apa lustrală nu mai tremură. Nu mai e decît o suprafaţă plană, o abstracţie, o oglindă spre care se apleacă de sus şi de jos unul spre altul, două capete cu mitră, două bărbi imprevi-zibil cărunte, două chipuri livide şi asemănătoare, descărnate, fără albeaţă pe ele, fără culoare, cu ochii negri şi adînciţi, şi goi, ca şi cînd cineva i-ar fi crăpat pe dinlăuntru.

Notă

Romanul de faţă a apărut pentru prima dată în Franţa (el a fost scris în limba franceză) în 1972, sub un pseudo-nim, pe care autorul îl explică într-o notă adăugată unei ediţii ulterioare, apăruta în 1983 (la editura Juifiard / L'Agc d'Homme) şi dupa care a fost făcută şi această tra-ducere. Reproducem nota autorului, care ar putea sugera şi o eventuală soluţie în ce priveşte titlul romanului.

"Le Tretre a apărut pentru prima dată în 1972 sub pse-udonimul Lavr Divomlikoff. La epoca aceea, vărul meu, patriarhul Moscovei. Alexei (Simanski) trăia încă şi, fără ca eu să-l fi cunoscut şi chiar fără să fi avut vreo părere despre el, nu doream să fac ceva de natură să-l compromită în faţa Cezarului pe care el îl acceptase dacă nu îl şi alesese. Ajungea faptul că un alt văr al nostru, care îl întîlnise, se găsise apoi amestecat în 1962 în "afacerea colonelului Penkovsky" un ofiter al "organelor" sovietice trecut din idealism in serviciul lumii aşa zis libere.

Mi s-a reproşat deseori că aş fi inventat un pseudonim complicat. Aş vrea cel puţin să-i explic semnificaţia în primul rind, e vorba de o anagramă a numelui meu adevă-rat. Apoi, dacă prenumele nu reprezintă dccît un omagiu fortuit adus sfîntului care-i protejează pe cai, numele de fa-

259

milie este o profesiune de credinţă, atît religioasă cît şi artistică.

Într-adevăr, in măsura în care artistul este creator, el este un uni la toi al lui Dumnezeu în funcţia sa paternă. «Inspiraţia - scria cu superbă dreptate pictorul Lanskoy -este o invitaţie le a participa la crearea lumii». În sensul acesta, orice operă de artă poartă în mod necesar o am-prentă divină, şi prin aceasta, poate fi comparată cu năfra-ma sfintei Veronica, ştergarul cu care o femeie a şters chipul lui Hristos pe drumul Calvarului, şi pe care, se spune, a rămas imprimată Sfanta Sa Faţă.

În ruseşte cuvîntul lik înseamnă Faţă, Chip, şi cuvîntul divom (cazul istrumental de la divo), printr-o minune. Divom-lik evocă deci această «imprimare miraculoasă» ca-re mi se pare a fi taina artei omeneşti.

În ce priveşte titlul, Le Tvetre, amalgam poate îndrăzneţ din traître (trădător) şi pretre (preot), el este aşezat aici în carte pentru a mărturisi ambiguitatea esenţială a personajului central, Grigori, care se dovedeşte incapabil să renunţe la nişte inclinaţii absolut contradictorii. În măsura în care, sub acest raport, Grigori este monstruos, adică unic în felul său, trebuia ca el să fie definit printr-un cuvînt pe care nimeni nu l-a folosit niciodată. Deci, am creat un ast-fel de cuvînt".

CUPRINS

Prolog

Actul I

Actul II

Actul III

Actul IV

Actul V

Epilog

Nota

5

29

59

103

131

191

22

3

25

9

Tehnoredactare computerizată: "Anastasia'

Str. Darvari nr. 3 tel. 312 67 45

Tipării la «ARTA GRAFICA» SA.. Bucureşti

J

EDITURA ANASTASIA

Struţocâmila este, daca vreti, un roman de spionaj dar mai ales este un roman spiritualist. Scris într-un stil clar si dur totodată, el descrie o poveste care putea foarte bine si fi fost adevărata.Regimul totalitar al unei tari slave - care dealtfel nu este numit - încearcă, de doua generaţii, sa distrugi credinţa poporului. Dar nici persecuţiile cele mai sîngeroase şi nici mizeriile cotidiene nu reuşesc sa stîrpeasca credinţa in Dumnezeu. Astfel apare singura soluţie: infiltrarea unui agent care, devenind preot, va submina din interior Biserica.

Locotenentul Grigori, agent al unui serviciu secret care putea fi KGB-ul, primeşte această misiune. Fiind vorba despre Biserica Ortodoxa ai cărei preoţi sint casatoriţi, el se va insura cu nevinovata Aliona.Şi totuşi douăzeci de ani de preoţie transforma omul. Agentul care-si începe misiunea nu mai seamăna cu agentul care ajunge la capatul ei. De asemenea, se schimba si coordonatele politice. Grigori, care a acceptat misiunea din ura pentru un preot din cauza căruia mama lui a fost arestata si omorata, înfrunta martiriul încercînd sa nu distrugă nimic din ceea ce a iubit, chiar daca iubeşte ceea ce a distrus.

Acest roman a fost publicat pentru prima data in 1972 sub pseudonimul de Lavr Divomlikoff.

Vladimir Volkoff explica" în postfaţă motivele pentru care aceasta carte a fost reeditata astăzi purtînd semnatura adevaratului sau nume.