Anexa nr.1

STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECȚIA ȘI PROMOVAREA

DREPTURILOR COPILULUI

2014-2020

CUPRINS

1. INTRODUCERE 3

Cadru strategic 3

Procesul participativ de elaborare a strategiei 4

2. SCOPUL STRATEGIEI 6

3. PRINCIPIILE STRATEGIEI 6

4. CADRUL DE POLITICI - PROVOCĂRI 9 Prevenirea separării copilului de familie 10 Educație 14 Sănătate 18

5. DESCRIEREA SITUAȚIEI ACTUALE 20 Context general 20

Structura demografică - Dinamica numărului de copii 21 Structura gospodăriilor 22

Sărăcie și excluziune socială 23 Copii afectați de sărăcie 23 Forme de deprivare a copiilor din mediul rural 24 Copii romi 25 Excluziunea socială a copiilor cu dizabilități 26 Copii din sistemul de protecţie specială 30 Alte categorii de copii vulnerabili 31

Educaţie 33

Sănătate 38

Violenţa asupra copilului 40

Forme de discriminare a copilului 44

Ascultarea opiniei și participarea copilului 45

6. OBIECTIVE GENERALE ŞI SPECIFICE/MĂSURI/REZULTATE 46

7. REZULTATELE POLITICILOR PUBLICE 53

8. IMPLICAŢII PENTRU BUGET 53

9. PROCEDURI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE 53

Dezvoltarea mecanismelor de guvernanţă şi consolidarea sinergiilor între sectoare 53

Monitorizarea implementării Strategiei Naţionale 54

3

1. INTRODUCERE

Cadru strategic

Elaborarea Strategiei naționale pentru protecția și promovarea drepturilor copilului 2014-2020

are loc într-un moment de reconfigurare a tuturor politicilor publice, din toate sectoarele, în

contextul pregătirii noii perioade de programare a Fondurilor Europene Structurale și de Investiții,

dar şi a respectării cu prioritate a obiectivelor incluse în Programul de Guvernare 2013-2016 și a

țintelor stabilite și asumate prin Strategia Europa 2020.

Strategia îşi propune asigurarea unui cadru efectiv de implementare a principalelor priorități în

domeniul politicilor pentru copii ale Programului de Guvernare, concepute astfel încât „să

permită condiţii de dezvoltare şi formare a copiilor de la naştere şi până la majorat˝.

Elaborarea Acordului de Parteneriat în vederea stabilirii priorităților de finanțare europeană a

declanșat un proces generalizat de planificare strategică la nivelul tuturor sectoarelor importante

ale guvernării ce vizează inclusiv politicile adresate copilului din domeniile protecției sociale,

educației și sănătății, alături de justiție și afaceri interne. Strategia de față își propune măsuri de

intervenție corelate cu principalele documente strategice care vizează protecția copilului, în

special Strategia privind promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei, aflată în curs de

elaborare.

Strategia Europa 2020 a avut un rol esențial în revizuirea politicilor care privesc protecția

copilului, prin ținta propusă de reducere cu cel puțin 20 de milioane a numărului pe persoane

afectate de sărăcie sau excluziune socială. În 2012 aproximativ 125 de milioane de cetățeni

europeni trăiau în sărăcie sau excluziune socială, iar copiii reprezentau mai mult de un sfert din

total, fiind mai afectați decât populația adultă în cele mai multe dintre țări. România și-a asumat

în acest context reducerea în perioada 2008-2020 cu mai mult de jumătate de milion (580.000) a

numărului de persoane afectate de sărăcie relativă, până la atingerea țintei de 4,408 mii de

persoane. Prezenta Strategie propune, în mod complementar, scăderea cu 250.000 până în

2020 a numărului de copii afectaţi de sărăcie relativă, ținta propusă fiind de cel mult 1.106.000

copii săraci în 2020.

Strategia Consiliului Europei pentru Promovarea Drepturilor Copilului 2012-2015 a constituit de

asemenea un reper important în elaborarea acestui document, fiind modalitatea prin care CE

urmărește să își consolideze capacitatea de a ghida și de a oferi suport statelor membre pentru

politicile în domeniul protecției copilului.

4

Similar Strategiei CE la nivel european, strategia de față își propune rolul de catalizator pentru

punerea în aplicare a principiilor Convenției ONU cu privire la drepturile copilului la nivel

național.

Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de România prin Legea

nr.221/2010 şi Protocolul său opţional, semnat de România în septembrie 2008 reprezintă, de

asemenea, documente cadru ale căror prevederi vor trebui să se regăsească în toate demersurile

ce au ca scop promovarea, protejarea şi asigurarea exercitării depline şi egale a tuturor

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către toate persoanele cu dizabilităţi, inclusiv

copii.

Un alt document strategic esențial la nivel european în această perioadă îl constituie

Recomandarea Comisiei 2013/112/UE - Investiția în copii: ruperea cercului vicios al

defavorizării, construită astfel încât să constituie cadrul comun european care să consolideze

sinergiile dintre domeniile politice relevante. De asemenea, Recomandarea își propune să ajute

statele membre să-și revizuiască politicile și să învețe unele din experiența altora în vederea

îmbunătățirii eficienței și eficacității politicilor proprii prin abordări inovatoare, ținând seama de

diversitatea problemelor cu care se confruntă, precum și contextul local și regional.

Procesul participativ de elaborare a strategiei

O evaluare detaliată a măsurilor prevăzute în precedenta strategie din domeniul protecţiei şi

promovării drepturilor copiilor, a cărei perioadă de implementare a vizat perioada 2008-2013 a

reprezentat un demers dificil având în vedere o serie de dificultăţi obiective întâmpinate pe

durata procedurilor de aprobare şi implementare a acesteia.

Documentul cadru mai sus menţionat a fost elaborat în cursul anului 2004-2005, însă din motive

independente de instituţia iniţiatoare, aprobarea acesteia de către Guvern a avut loc abia în anul

2008, astfel încât la momentul intrării sale în vigoare, o parte dintre măsurile şi obiectivele vizate

de strategie erau deja depăşite de realitate obiectivă.

Acestei întârzieri, i-au fost asociate ulterior alte modificări ale cadrului organizatoric şi

instituţional al principalelor autorităţi care îşi asumaseră implementarea strategiei (ex:

desfiinţarea fostei ANPFDC, reorganizări ale ministerelor, etc.).

5

Din aceste cauze, în procesul de elaborare a prezentului document strategic s-a apreciat ca

pertinentă realizarea unei analize a actualei situaţii din domeniu, în locul evaluării rezultatelor

implementării fostei strategii care din multe puncte de vedere nu au mai corespuns cu priorităţile

şi principiile avute în vedere la momentul elaborării sale.

Procesul de elaborare a strategiei a inclus o consultare amplă a tuturor ministerelor cu atribuţii în

domeniul protecției şi promovării drepturilor copilului, a organizaţiilor non-guvernamentale, dar

şi a structurilor reprezentative ale copiilor şi a partenerilor internaţionali.

Astfel, sub coordonarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

şi cu sprijin tehnic şi financiar din partea reprezentanţei UNICEF România, a fost constituit un

grup de lucru al cărui rol a fost acela de a stabili structura, priorităţile, principiile şi obiectivele ce

stau la baza actualei strategii, urmărindu-se în acelaşi timp asigurarea coerenţei şi coordonării din

punct de vedere instituţional şi legislativ.

Un rol esenţial l-a avut, de asemenea, sectorul nonguvernamental, care s-a alăturat încă de la

început eforturilor grupului interministerial, prin reprezentanţii Federaţiei Organizaţiilor

Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), Hopes and Homes for Children (HHC România),

Fundaţia SERA România şi Organizația Salvaţi Copiii-România.

Astfel, în cadrul procesului de elaborare a strategiei au fost avute în vedere contribuţiile

transmise de organizaţiile non-guvernamentale care deţin o experienţă relevantă în domeniul

protecţiei copilului.

Fundaţia HHC România a organizat la nivel naţional un larg proces de consultare cu reprezentanţi

ai sectorului public și privat relevanţi pentru domeniul protecţiei copilului. În cadrul celor 8

conferinţe regionale organizate în acest sens, au fost discutate problemele sau dificultăţile

identificate în practică, în mod special de către autorităţile locale, fiind formulate recomandări cu

privire la eventualele măsuri de soluţionare ce ar trebui incluse în noua strategie 2014-2020.

La rândul său, FONPC a organizat întâlniri cu reprezentanţii a 56 de organizaţii non-

guvernamentale, concluziile şi recomandările desprinse în urma consultărilor fiind transmise

MMFPSPV în vederea analizei şi includerii lor în cuprinsul noii strategii.

Prioritățile de acțiune din cuprinsul Manifestului pentru copii – 10 priorități pentru copiii din

România, inițiat de Organizația Salvați Copiii și UNICEF și susținut de 35 de organizații

neguvernamentale au fost de asemenea avute în vedere.

6

În procesul consultativ au fost implicați și reprezentanți ai Consiliului Național al Elevilor care au

contribuit în mod direct la elaborarea măsurilor pentru creșterea participării copiilor, propuneri

care se regăsesc în prezenta strategie.

Obiectivele, măsurile şi planul operaţional aferent prezentei strategii au avut la bază o serie de

analize de situaţie, realizate de experţi independenţi, care au vizat o evaluare detaliată a

principalelor evoluţii din domeniul sănătăţii, educaţiei şi protecției sociale al căror scop a fost

tocmai identificarea deficienţelor existente şi a modalităţilor prin care acestea pot fi remediate

prin intermediul prezentei strategii. De asemenea, informațiile furnizate de Studiul conclusiv din

2012 de evaluare la nivel naţional a Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

(DGASPC), a Serviciilor Publice de Asistenţă Socială (SPAS) şi a altor instituţii şi organizaţii

implicate în sistemul de protecţie a copilului, au stat la baza stabilirii unora dintre obiectivele şi

măsurile prevăzute în prezenta Strategie.i

2. SCOPUL STRATEGIEI

Strategia îşi propune să promoveze investiția în dezvoltarea și bunăstarea copilului, pe baza

unei abordări holistice şi integrate de către toate instituţiile şi autorităţile statului, în condițiile

respectării drepturilor copilului, satisfacerii nevoilor acestuia, precum și accesului universal la

servicii.

Strategia îşi propune să devină elementul integrator al tuturor proceselor ce vizează întărirea

reformelor structurale şi de modernizare, inclusiv cele din cadrul procesului de programare 2014-

2020, care au impact asupra dezvoltării copiilor în România.

De asemenea, Strategia îşi propune să asigure coerenţa şi consolidarea politicilor la nivel

sectorial, între diferitele nivele şi mecanisme de guvernanţă, precum şi concordanţa acestora cu

obiectivele stabilite în documentele europene.

3. PRINCIPIILE STRATEGIEI

1. Promovarea centrării societății pe dezvoltarea și bunăstarea copilului

Copilul trebuie să reprezinte o valoare centrală a oricărei societăți și resursa umană a viitorului.

Actualele probleme critice ale societății nu pot fi depășite fără un efort colectiv direcționat

sistematic pentru bunăstarea copilului.

7

2. Promovarea şi respectarea interesului superior al copilului.

Interesul superior al copilului reprezintă principiul fundamental pe care se bazează toate actele

normative ce reglementează domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, cu impact în

toate domeniile: educaţie, sănătate, justiţie, asistenţă socială, etc.

Principiul interesului superior reprezintă, în fapt, o regulă procedurală conform căreia atunci când

se impune luarea oricărei decizii, de către o autoritate publică sau privată, care poate influenţa

viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului, indiferent dacă este privit ca individ sau ca parte

integrantă a unui grup, factorii de decizie trebuie să analizeze în prealabil toate implicaţiile

posibile pe care decizia în cauză le poate avea asupra acestuia.

3. Universalitatea, nediscriminarea şi egalitatea de şanse

Prin măsurile propuse, Strategia naţională pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului

asigură cadrul necesar respectării drepturilor tuturor copiilor, fără nicio discriminare, asigurând

fiecăruia exercitarea liberă şi deplină a drepturilor lor, în condiții de egalitate.

Problema discriminării este cu atât mai dificil de combătut cu cât atitudinea generală a populației

este de a-i atribui o importanţă marginală. Principiul nediscriminării obligă autorităţile să ofere

tuturor copiilor aflaţi într-o situaţie similară acelaşi tratament şi să nu existe o disproporţie între

scopul urmărit prin tratament inegal şi mijloacele folosite.

4. Primordialitatea responsabilităţii părinţilor în creşterea şi îngrijirea copiilor şi

caracterul subsidiar, dar responsabil, al intervenţiilor autorităţilor statului

Prezenta strategie îşi propune continuarea măsurilor privind acompanierea/sprijinirea,

responsabilizarea şi conştientizarea părinţilor copilului cu privire la responsabilitatea primară ce

le revine în tot ceea ce înseamnă creşterea, îngrijirea, educarea, bunăstarea acestuia.

Exercitarea acestor responsabilităţi esenţiale trebuie sprijinită prin intervenţia autorităţilor

administraţiei publice locale sau a altor actori instituţionali, doar atunci când resursele familiale

nu asigură pe deplin satisfacerea nevoilor copilului.

5. Promovarea parteneriatului interinstituțional și cu societatea civilă

Obiectivele, măsurile şi activitățile prevăzute în cuprinsul prezentei strategii continuă linia

demersurilor orientate spre întărirea parteneriatului dintre sectorul public şi cel privat, dar și a

celui dintre profesionişti şi beneficiari. Parteneriatul trebuie să asigure susţinerea eforturilor

depuse în vederea promovării unor politici şi acţiuni destinate copiilor, cu un accent mai puternic

pe valorile comunităţii.

8

Parteneriatele între diverşii actori instituţionali, factorii interesați și beneficiari vor avea ca scop

schimbarea modului în care comunitatea înţelege să asigure protecţia reală şi efectivă a copiilor.

Este promovat, de asemenea, parteneriatul comunitar, care porneşte de la premisa că

responsabilitatea faţă de copii nu trebuie să aparţină unei singure autorităţi sau instituţii, ci unei

întregi reţele alcătuite din familia acestuia, liderii informali ai comunităţii şi reprezentanţi ai

instituţiilor sau organizaţiilor responsabile.

6. Participarea şi consultarea copiilor în adoptarea deciziilor care îi privesc

Participarea şi consultarea reprezintă elemente cheie ale procesului de elaborare a politicilor

destinate copiilor, asigurând calitatea acestora în luarea deciziilor referitoare la aceştia.

Participarea copiilor, văzută ca un proces continuu de implicare a acestora în deciziile care îi

privesc, la toate nivelurile (familial, local, comunitar, central), favorizează în acelaşi timp schimbul

de informaţii şi dialogul constant între adulţi şi copii, în baza respectului reciproc şi valorizării

opiniilor acestora, prin prisma vârstei şi gradului de maturitate. Inclusiv copiii cu dizabilităţi

trebuie implicaţi în procesul de participare, asigurându-li-se în acest sens asistenţă adecvată

dizabilităţii şi vârstei.

7. Asigurarea stabilităţii, continuităţii şi complementarităţii îngrijirii personalizate

acordate fiecărui copil şi primordialitatea asigurării unui mediu familial pentru copiii din

sistemul de protecţie specială.

Copilul are nevoie de un mediu familial stabil, iar serviciile oferite lui şi familiei trebuie gândite

astfel încât să fie disponibile în orice moment al vieţii acestuia, urmărind sprijinirea autonomiei la

momentul maturităţii, concomitent cu acoperirea diferitelor nevoi specifice care pot apărea la un

moment dat.

Importanţa asigurării stabilităţii pentru fiecare copil trebuie să rămână o prioritate inclusiv pentru

copilul separat de familie, profesioniştilor din domeniu revenindu-le rolul de a identifica acele

soluţii care pot avea caracter de permanenţă și satisfac toate nevoile copilului.

8. Echitatea şi transparenţa bugetării/alocărilor financiare destinate copiilor.

Starea de sănătate, educaţia şi incluziunea socială a copiilor au un impact direct atât asupra

costurilor sociale prezente, cât şi asupra evoluţiei viitoare a societăţii, iar finanţarea constantă şi

echitabilă a măsurilor destinate dezvoltării armonioase a acestora reprezintă una dintre

modalităţile efective de îndeplinire a obligaţiilor asumate de către stat în ceea ce priveşte

protecţia drepturilor copilului. Asigurarea transparenţei alocărilor destinate copiilor nu înseamnă

9

numai evidenţierea separată a acestora în cadrul bugetului general ci şi identificarea acelor

modalităţi concrete prin care legislaţia, politicile din domeniu și bugetele să fie utilizate în

vederea asigurării respectării drepturilor copiilor.

În procesul de asigurare a transpunerii în practică a măsurilor referitoare la respectarea şi

promovarea drepturilor copilului, statului îi revine în primul rând responsabilitatea asigurării

resurselor.

Însăşi Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului obligă, de o manieră lipsită de echivoc,

statele părţi în ceea ce priveşte disponibilitatea resurselor publice, alocarea judicioasă a acestora

şi utilizarea în scopul asigurării respectării drepturilor copilului.

Alocările bugetare explicite pentru copii vor trebui să devină pentru autorităţi o prioritate care să

contribuie la asigurarea resurselor necesare asigurării unei protecţii adecvate şi a respectării

efective a drepturilor.

4. CADRUL DE POLITICI - PROVOCĂRI

Creșterea performanțelor sistemului de promovare și protecție a drepturilor copiilor trebuie

urmărită în condițiile unei limitări severe a resurselor publice, acestea fiind semnificativ mai

scăzute în România, cu aproximativ 10 puncte procentuale sub media europeană, raportat la PIB.

Totuși, este de remarcat faptul că ponderea cheltuielilor cu protecția socială a cunoscut, după

2008, o creștere ca pondere într-un PIB diminuat, în timp ce alocările pentru educație și sănătate

au oscilat nesemnificativ.

În comparație cu țările europene, în anul 2011 situația României pe diferite capitole de cheltuieli,

ca pondere a acestora în PIB, conform Eurostat se prezintă astfel în comparație cu UE27:

- cheltuieli publice totale: 39,5% față de 49,0%;

- cheltuieli cu protecția socială: 14,1% față de 19,6%;

- cheltuieli cu educația: 4,1% față de 5,3%;

- cheltuieli cu sănătatea: 3,4% față de 7,3%.

Ponderea cheltuielilor pentru familie și copil în totalul cheltuielilor pentru protecție socială a

scăzut cu aproximativ o treime între 2005 și 20101. Ca pondere în PIB, scăderea a fost de la nivelul

de 1,8 la 1,7 în același interval (și 1,4% în 2011).2

1 Eurostat 2 Idem

10

Prevenirea separării copilului de familie

Protecţia copilului și politicile sociale în acest domeniu au fost constant în prim-planul atenției

tuturor factorilor de decizie, la aceasta contribuind atât implementarea unor reforme importante

în acest sector după anii 1997 (reformarea cadrului normativ în domeniu, descentralizarea

activităţilor de protecţie a copilului, restructurarea şi diversificarea instituţiilor de ocrotire a

copilului, dezvoltarea de alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidenţial şi creșterea

accentului pe politicile de prevenire a separării copilului de familie), cât şi dezvoltarea accentuată

a sectorului nonguvernamental din domeniu și în general preocuparea constantă față de situația

copiilor a cercetătorilor, a organizațiilor internaționale și a întregii colectivități.

Deşi legislația privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului este aliniată cerinţelor

europene şi internaţionale în materie, se identifică în continuare lipsa alocării unor resurse

adecvate, care să asigure aplicarea ei în mod unitar. Analiza situaţiei tuturor Direcţiilor Generale

de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) şi a Serviciilor Publice de Asistenţă Socială

(SPAS), bazată pe evaluarea aplicării prevederilor legale în domeniu, a identificat o eterogenitate

ridicată a structurilor organizaționale din teritoriu și a procedurilor de lucru utilizate la nivelul

acestora.ii

Dificultăţile de natură funcţională identificate în cadrul evaluării se bazează în marea lor

majoritate pe lipsa resurselor umane și a capacității administrativeiii necesare aplicării integrale a

cadrului legislativ existent. Studiul evidențiată o serie de aspecte critice:

Asistenţii sociali de la nivelul SPAS dedică cea mai mare parte a timpului de lucru acordării

de beneficii, în detrimentul activităţii de prevenire a separării copilului de familie, respectiv în

detrimentul identificării, evaluării, managementului de caz şi monitorizării copiilor expuşi

riscului de separare.

Marea majoritate a serviciilor destinate prevenirii separării copilului şi menţinerii acestuia

în familie sunt concentrate la nivelul DGASPC, contrar spiritului descentralizării și al

principiului subsidiarităţii în asistența socială, în timp ce SPAS se rezumă la acordarea

beneficiilor.

SPAS sunt slab dezvoltate, în special în mediul rural unde sunt lipsite de personal de

specialitate iar gradul de utilizare a metodologiilor de lucru este foarte redus.

Lipsa aspectelor de ordin strategic în managementul resurselor umane la nivel local,

deficitul de personal cu pregătire specifică în sistemul public de asistență socială, evaluarea

11

mai mult formală a performanțelor, existenţa unui număr insuficient de specialiști,

subocuparea posturilor și supraîncărcarea specialiștilor sunt câteva dintre problemele

identificate în domeniul resurselor umane.

Există deficite în privința reglementărilor referitoare la supervizarea și acreditarea

serviciilor sociale, a metodologiilor și procedurilor de lucru specifice, precum și a celor ce

vizează evaluarea gradului de implementare a legislaţiei.

Sistemul de protecție socială din România este încă excesiv orientat pe dimensiunea

beneficiilor bănești, asistența socială în familie și în comunitate, și în cadrul ei componenta de

prevenire, fiind necesar să fie dezvoltate suplimentar.

Față de 2007 se remarcă o scădere cu 27% a numărului de angajați în sistemul de protecție a

copilului, cea mai mare scădere fiind în cazul celor care lucrează în serviciile de îngrijire de zi/alte

servicii (36%), iar cea mai mică în cazul celor din centrele de plasament și al asistenților maternali

(18%, respectiv 19% mai puțin la jumătatea anului 2013 față de finalul anului 2007). Analiza

calificărilor specialiştilor care activează în cadrul sistemului arată o pondere încă redusă a celor cu

studii de specialitate universitareiv.

Un alt punct critic, identificat de mai multe cercetări și confirmat de practicienii din sistemul de

protecție a drepturilor copilului, se referă la insuficienta colaborare între sectoare sau autorități

în implementarea cadrului legislativ existent.

O analiză a cadrului instituţional a subliniat probleme în sfera coordonării activităţilor de

promovare şi protecţie a drepturilor copilului. La nivel judeţean şi local nu există un mecanism de

coordonare a paletei largi de instituţii cu responsabilităţi în asigurarea drepturilor copilului3.

Evaluările4 pe totalul populației demonstrează performanțele bune ale beneficiilor financiare

pentru familii /copii. Beneficiile bazate pe testarea mijloacelor sunt bine direcționate și au o

pondere semnificativă în bugetele gospodăriilor sărace, - alături de alocația universală pentru

copii - iar contribuția lor la diminuarea sărăciei este relevantă. Cercetările din teren5 arată însă că

încă există grupuri importante numeric de copii vulnerabili, care beneficiază prea puțin de aceste

prestații sau a căror situație nu se îmbunătăţește considerabil în timp, urmare acestor beneficii

financiare. Sistemul de asistență socială nu este încă suficient de bine dezvoltat la nivelul

3 Salvaţi Copiii România, 2011 4 UNICEF, 2005, 2011 5 UNICEF,2012

12

întregii țări pentru a asigura identificarea tuturor cazurilor vulnerabile în comunitate, pentru a

le orienta spre forme de suport instituțional, inclusiv financiar, și pentru a preveni agravarea

situațiilor.

Procesele de dezorganizare familială, corelate cu sărăcia, au generat o creştere a numărului şi

incidenței problemelor cu care se confruntă anumite categorii de copii, cum ar fi părăsirea

copiilor de către părinţi, delincvenţă juvenilă, consum de droguri, abuz/neglijare/exploatare,

inclusiv exploatare prin muncă sau alte forme, trafic, traiul în stradă, etc. Persistența acestor

probleme în societatea românească, în ciuda programelor dedicate combaterii lor, constituie o

provocare de dezvoltare în sine.

Dinamica societăţii contemporane a relevat noi valenţe ale importanţei reconcilierii vieţii de

familie cu cea profesională, motiv pentru care, în cadrul prezentei strategii, părinţii vor

reprezenta un alt grup ţintă pentru măsurile de asistenţă necesare în vederea creşterii copiilor,

accesul la un sistem integrat de îngrijire şi educare, în creşe, servicii de îngrijire de zi, concomitent

cu asigurarea accesului la o bună îngrijire şi educaţie antepreşcolară, preşcolară şi şcolară.

Activităţile prin care se va realiza punerea în practică a acestor măsuri vor avea în vedere

sprijinirea consolidării şi dezvoltării reţelei de creşe, grădiniţe şi a programelor de tip "after-

school” care să permită modelarea intelectuală a tinerelor generaţii, în paralel cu asigurarea

serviciilor de asistenţă medicală, dezvoltare fizică (în cluburi şcolare sportive) şi socioculturală.

Continuarea reformei în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului este strâns

legată de continuarea reformei sistemului de asistență socială, care va trebui să asigure, în fapt,

transformarea acestuia într-un sistem proactiv. O astfel de intenţie nu poate fi realizată decât

prin schimbarea accentului de pe asistenţa acordată pasiv individului pe construirea măsurilor de

suport social în jurul protecţiei familiei, prin creşterea gradului de securitate socială, dar şi al

responsabilităţii individuale printr-o politică centrată pe copil şi familie.

Deşi reforma în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului a cunoscut o evoluţie

semnificativă, mutarea accentului de pe îmbunătăţirea condiţiilor de trai oferite copiilor din

mediul instituţional pe întărirea intervenţiilor destinate prevenirii separării copilului de familie

impune îmbunătăţirea calităţii vieţii prin creşterea calităţii serviciilor oferite familiei.

13

Se va avea astfel în vedere asigurarea cadrului necesar dezvoltării serviciilor sociale în raport cu

acordarea unor beneficii financiare directe, şi dezvoltarea serviciilor sociale destinate sprijinirii

creşterii şi îngrijirii copiilor în familie, facilitându-se în acelaşi timp promovarea unor mecanisme

de sprijin al părinţilor în vederea asigurării unui echilibru între viaţa de familie şi cea profesională,

prin standardizarea calităţii în domeniul îngrijirii pe timp de zi ale copiilor, implementarea unui

sistem integrat de îngrijire şi educare a copiilor şi monitorizarea asigurării calităţii acestor servicii.

Nu în ultimul rând, unul dintre grupurile ţintă vizate de Strategia naţională pentru protecţia şi

promovarea drepturilor copilului pentru perioada 2014 – 2020, este reprezentat de adolescenţi,

în contextul în care nevoile concrete de dezvoltare şi afirmare a acestora impun adoptarea unor

măsuri imediate. Abordarea problematicii adolescenţilor, prin prisma drepturilor copilului, va

avea în vedere stimularea acestei categorii în vederea atingerii deplinei afirmări a acestora, și a

sprijinirii integrării lor mai bune în societate.

Adopţia este cea mai bună soluţie de a oferi o familie permanentă copilului pentru care nu poate

fi găsit un mediu corespunzător în familia sa de origine şi pentru care o astfel de alternativă

răspunde nevoilor identificate în urma procesului de evaluare realizat de către profesioniştii din

domeniu.

Legislaţia în acest domeniu a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări de substanţă al

căror rol a fost acela de a asigura premisele instituirii unor mecanisme mai eficiente care să

sprijine atât flexibilizarea procedurilor privind adopţia copiilor pentru care reintegrarea în familia

naturală nu a fost posibilă, cât şi creşterea numărului de copiii declaraţi adoptabili.

Analizele efectuate au relevat şi necesitatea continuării eforturilor privind conştientizarea

viitorilor părinţi adoptivi, cu privire la specificul adopţiei, consecinţele acesteia şi

responsabilităţile ce derivă din adopţia unui copil.

Strategiile aplicate la nivel naţional au vizat sprijinirea identificării celor mai potrivite familii

adoptatoare pentru fiecare copil adoptabil, precum şi creşterea numărului adoptatorilor şi al

adopţiilor încuviinţate pentru copii din categoriile greu adoptabile, reprezentate de cei cu vârsta

mai mare de 3 ani la momentul adopţiei, cei aparţinând unor etnii minoritare, cu probleme de

sănătate fizică/ psihică sau grupurilor de fraţi.

După modificările aduse în anul 2012 legislaţiei din domeniul adopţiei, s-a constatat că numărul

copiilor declaraţi adoptabili anual este mai mare decât numărul familiilor atestate să adopte. Cu

toate acestea, 80% dintre copii adoptabili nu fac parte din categoria copiilor pe care majoritatea

14

familiilor adoptatoare din România doresc să îi adopte. Drept pentru care, o serie de aspecte

necesită încă o atenţie suplimentară fiind nevoie de identificarea unor soluţii care să

reglementeze proceduri speciale ce pot fi aplicabile în cauzele de adopţie aflate pe rolul

instanţelor şi care să vizeze procedurile prealabile, actele procedurale, termene, căi de atac etc.

Astfel de soluţii devin necesare în contextul în care s-a constatat existenţa unor practici

diferenţiate, aplicarea neunitară a legislaţiei în vigoare ceea ce influenţează în mod direct

calitatea procesului de adopţie.

Educație

Există încă numeroase provocări în ceea ce privește accesul, participarea și finalizarea

învățământului obligatoriu de către toți copiii din România. Este dificil de identificat și contracarat

factorii de risc care duc la abandonul copiilor, neînscrierea lor în ciclurile superioare de

învățământ sau la performanțele slabe în școală. Celor mai des invocate cauze, reprezentate de

veniturile mici, nivelul scăzut de educație al părinţilor, distanţa mare faţă de şcoală sau lipsa

sprijinului din partea familiei, li se adaugă o serie de alte cauze individuale, cum ar fi anumite

probleme de sănătate, întârzieri de dezvoltare, dificultăți de învățare, nivel deficitar de

cunoaștere a limbii române (în special în cazul copiilor a căror limbă maternă nu este limba

română) etc.

Măsurile inițiate în decursul ultimilor ani la nivelul școlilor pentru monitorizarea mai atentă a

situațiilor de absenteism și abandon au avut efecte limitate. Diminuarea abandonului şcolar şi

menţinerea cât mai mult a indivizilor în sistemul de educaţie, dar și adaptarea sistemului de

învăţământ la cerinţele pieţii muncii, pentru a evita „producerea” de viitori şomeri, a fost și este

în continuare prioritatea reformei sistemului de educaţie românesc.

Consecutiv, începând cu anul 1998, Ministerul Educaţiei şi-a asumat rolul atribuit prin Programele

de Guvernare şi, ţinând cont de faptul că educaţia este recunoscută prin Constituţie ca o

prioritate naţională, şi-a dezvoltat şi adaptat politicile.

Astfel, calitate şi eficienţă, echitate, deschiderea sistemului de educaţie către alte sisteme

(economic, social, cultural etc.) au devenit fundamente pentru politicile în domeniu din România

cu scopul de a oferi tuturor cetăţenilor oportunităţi de a învăţa oricând, oriunde şi în ce mod

alege fiecare.

15

Pentru încurajarea participării şcolare şi a reducerii pierderilor, Ministerul Educaţiei, pe lângă

cadrul legislativ care garantează dreptul la educaţie, a dezvoltat un sistem de reglementări

centrate pe aspecte specifice, a elaborat planuri naţionale şi strategii de incluziune socială şi a pus

în aplicare programe de intervenţie destinate diferitelor grupuri ţintă.

Măsuri de intervenţie directă asupra cauzelor şi efectelor fenomenului de neparticipare

şcolară (ordine de ministru, regulamente, metodologii, strategii, programe de formare

etc.)

Măsuri care vizează flexibilizarea structurii anului şcolar în funcţie de condiţiile locale de

climă, relief şi specificul ocupaţiilor din zonă şi măsuri de flexibilizare a organizării

procesului de învăţământ prin forme de învăţământ cu frecvenţă redusă, şcoli de vară etc.

Măsuri pentru stimularea participării la educaţie a copiilor şi tinerilor de etnie romă (locuri

speciale pentru romi la liceu și universități, inspector de romi, mediatorul școlar, manuale

și programe pt.lb.romani etc.)

Măsuri de protecţie socială în vederea facilitării accesului la educaţie al copiilor/tinerilor

(Bani de liceu, Euro 200, rechizite, transport școlar, Cornul și laptele etc.)

În același timp au fost inițiate și derulate o serie de programe/proiecte de intervenţie cu susţinere

financiară externă:

Proiectul pentru învăţământul rural (2003-2009);

Programul de reabilitare a construcţiilor şcolare (1998-2002 – faza I; 2003-2009 – faza a II-

a);

Programul PHARE Accesul la educaţie al grupurilor dezavantajate (din 2002 şi până în

2010);

Proiectele multianuale Phare TVET RO(2001-2003 și 2004-2006);

Programul Educaţie timpurie incluzivă şi Programul Reforma educaţiei timpurii (2007-

2012);

Proiectele FSE ale Ministerului Educaţiei Naționale, îndeosebi cele care privesc Axa

prioritară 1 - Educaţie şi formare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării

societăţii bazate pe cunoaştere şi Axa prioritară 2 - Corelarea învăţării pe tot parcursul

vieţii cu piaţa muncii (2008 – 2013).

16

Proiectele de succes s-au dovedit a fi cele bazate pe abordări integrate la nivelul comunității-

școlii-familiei-copilului, intervențiile ce au urmărit în mod sistematic să contrabalanseze mai

multe categorii dezavantajate.

Astfel de programe dezvoltate la nivel național cu sprijinul fondurilor structurale sau ale unor

organizații internaționale (UNICEF, Organizația Salvați Copiii, World Vision, REF, Step by Step etc.)

au oferit, în același timp:

sprijin copiilor atât în activitatea școlară (prin programe de educație remedială), cât și în ceea

ce privește nutriția, activitățile de timp liber sau dezvoltare personală prin programe de tip

școală după școală;

informare, formare și consiliere a familiilor acestor copii;

resurse și programe de dezvoltare profesională la dispoziția practicienilor și specialiștilor, care

oferă diferite servicii copilului (educaționale, sociale, medicale etc.);

Pregătirea vocațională, menționată în cuprinsul articolului 28 al Convenției ONU cu privire la

drepturile copilului, se referă atât la învăţământ liceal filieră vocaţională sau tehnologică precum

şi la învăţământ profesional.

În conformitate cu prevederile Legii Educației Naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările

ulterioare, Ministerul Educației Naționale a elaborat în anul 2012 metodologia de organizare și

funcționare a învățământului profesional cu durata de 2 ani, parte a liceului tehnologic, pentru

absolvenții clasei a IX- a. De asemenea, au fost organizate stagii de pregătire practică, cu durata

de 720 de ore, a căror parcurgere conferă absolvenților clasei a X-a de liceu participarea la

examenul care permite obținerea certificatului de calificare profesională. Din 2014, conform Legii

educaţiei naţionale nr.1/2011, cu modificările şi completările aduse prin OUG 117/2013, respectiv

prin OUG 49/2014, învățământul profesional are durata de minim trei ani și se organizează pentru

absolvenții învățământului gimnazial. În paralel cu forma amintită anterior, vor exista până la

finalizare și alte categorii de elevi care, în anul școlar 2013-2014, au fost deja cuprinși într-una din

formele existente anterior, mai exact:

- elevii care s-au încadrat în art. 6 din OUG 117/2013, care modifică art 32, alin. (3) din Legea nr.

1/2011 astfel: ”(3) absolvenții clasei a X-a din cadrul filierei tehnologice sau vocaționale care

au finalizat un stagiu de pregătire practică” și care pot susține examen de certificare a calificării

corespunzător nivelului 3 de certificare stabilit prin Cadrul național al calificărilor.

- absolvenţii, respectiv elevii învăţământului profesional desfăşurat pe o perioadă de doi ani,

după clasa a IX-a, ca parte a filierei tehnologice a învăţământului liceal, conform metodologiei din

17

Anexa nr. 1 la Ordinul MECTS nr. 3168 din 03.02.2012 privind organizarea şi funcţionarea

învăţământului profesional de 2 ani, în condiţiile legii, pentru perioada 2012-2016.

Printre cele mai importante provocări legate de asigurarea dezvoltării întregului potențial al

elevilor la nivelul sistemului actual de învățământ și formare profesională inițială pot fi

menționate:

Asigurarea unei pregătiri corespunzătoare a cadrelor didactice, atât în formarea inițială, cât

și în formarea continuă în ceea ce privește lucrul cu copiii în risc major de excluziune (de

exemplu, cei din familii cu venituri reduse, din mediul rural, cu cerințe educaționale speciale,

de etnie romă) și adaptarea, în continuare, a curriculumului actual la nevoile unor categorii

de elevi aflați în risc de excluziune (spre exemplu, elevii cu cerințe educaționale speciale).

Alocările financiare suficiente; finanțarea per-capita acoperă nevoile de bază ale unităților

școlare dar nu reușește să ofere un sprijin suplimentar școlilor cu un număr ridicat de elevi în

situație de risc. O consecință directă a acestui fapt este dificultatea de a asigura resursele

necesare organizării unor activități de recuperare sau unor activități extra-curriculare prin

care școala să exploateze talentele și abilitățile elevilor și să asigure, astfel, dezvoltarea

întregului potențial al acestora;

Identificarea copiilor care au abandonat școala și sprijin acordat pentru a preveni acest

fenomen sau pentru a asigura reintegrarea în învățământul de zi, cu frecvență redusă sau

de tip A doua șansă.

Stabilirea unui echilibru în ceea ce privește ponderea diferitelor tipuri de educație ( educație

formală și educație non-formală).

Recunoașterea importanței activității didactice cu copiii în risc de eșec școlar, în evaluarea

activității profesorilor, în comparație cu lucrul cu elevii care au performanțe înalte la diferite

concursuri sau competiții școlare.

Implicarea părinților continuă să fie o provocare pentru majoritatea școlilor, în special în ceea

ce privește implicarea familiilor copiilor aflaţi în situație de risc. Valorizarea scăzută a educației, a

școlii și a actorilor școlari fac de multe ori dificilă comunicarea și colaborarea cu acești părinți.

Totuși, practicile incluzive s-au extins în multe școli și asupra părinților și găsim astăzi numeroase

proiecte de succes în care părinții copiilor cu CES, ai copiilor cu posibilități materiale reduse sau ai

copiilor romi ajung să se implice în mod direct în educația copiilor și chiar în rezolvarea unor

probleme ale școlii.

18

Prevenirea abandonului şcolar rămâne una dintre principalele provocări, în contextul în care

efectele acestuia au consecinţe profunde şi complexe asupra dezvoltării copilului, pe paliere

multiple. În aceste condiţii, strategia îşi propune să promoveze o abordare inter-sectorială a

acestui fenomen prin creionarea unor acţiuni şi activităţi de prevenție, intervenție și compensare,

inclusiv prin susţinerea programelor tip „A doua șansă”, în vederea eliminării analfabetismului şi

integrării pe piaţa muncii, prin garantarea egalităţii de şanse şi eliminarea oricăror forme de

discriminare, implementarea de politici şi programe adecvate grupurilor vulnerabile și de

programe suport pentru cei care au părăsit timpuriu şcoala.

Sănătate

Alături de educaţie, sănătatea reprezintă un alt domeniu de referinţă, în cadrul căruia există încă

multe zone de interes, în special în ceea ce privește serviciile preventive, care sunt insuficient

abordate, în contextul diferenţierii problemelor şi a specificului nevoilor anumitor categorii de

copii pentru care creşterea accesului la servicii de sănătate de bază a devenit o necesitate.

Dreptul copilului la sănătate și implicit la servicii de sănătate este reglementat pe de o parte de

legislația privind protecția drepturilor copilului, iar pe de altă parte de legislația specifică

domeniului sănătății.

În România, serviciile de asistență medicală primară sunt furnizate prin medicii de familiev, care

asigură servicii medicale preventive și curative pentru toți copiii, indiferent de statutul de asigurat

al părinților/ aparținătorilor. Principalele probleme existente la nivelul asistenței medicale

primare sunt reprezentate de existența unei capacități limitate de depistare activă a riscurilor

pentru sănătate în rândul copiilor în comunități, dar şi oferta limitată de servicii preventive din

pachetul de bază.

Pachetul de servicii medicale de bază este sărac în servicii preventive centrate pe identificarea

riscurilor pentru sănătate la copii, în special la adolescenți (identificarea riscurilor de fumat,

consum de alcool și droguri) și nu oferă practic alternative de tratament după adoptarea

comportamentelor de risc. O bună parte din serviciile preventive sunt incluse în plata per capita,

neexistând stimulente directe pentru realizarea lor. Chiar și pentru serviciile medicale plătite ”per

serviciu”, raportările sunt centrate în special pe dimensiunea financiară, în timp ce analiza globală

19

în termeni de stare de sănătate/riscuri pentru sănătate nu se realizează, iar unele servicii

necesare (în special pentru copiii cu dizabilități) nu sunt incluse în pachetul de bază.

Serviciile de sănătate oro-dentară sunt furnizate de medici dentiști, care sunt organizați în formă

liberală (cabinete/clinici private), circa o treime dintre ei având contracte cu casele de asigurări

de sănătate. Numărul copiilor care beneficiază de servicii de sănătate oro-dentară este

necunoscut și multe dintre aceste servicii sunt plătite integral de către părinți.

Serviciile de specialitate ambulatorii sunt furnizate de medici specialiști organizați în ambulatorii

de specialitate sau de spital și în clinici/cabinete private, accesul realizându-se în baza biletului de

trimitere de la medicul de familie. Cu toate acestea, serviciile de specialitate ambulatorii sunt

puțin dezvoltate, atât pentru copii cât și pentru adulți și sunt disponibile în special în mediul

urban, astfel încât se poate concluziona că accesul prin sistemul de asigurări sociale de sănătate

(gratuit) este deficitar (timp de așteptare lung sau necesitatea de a apela la servicii medicale cu

plată). Continuitatea lor – dimensiune a calității actului medical – trebuie îmbunătățită prin

acordarea unui rol mai activ.

Servicii spitalicești sunt furnizate prin circa 350 de spitale, 20% dintre internările care apar anual

fiind făcute pentru copii. La nivelul serviciilor spitaliceşti, solicitările de internări pentru copii sunt

onorate, chiar și pentru afecțiuni care ar putea fi tratate în ambulator, dar apar probleme în

privința calității serviciilor și continuității îngrijirii post-externare. Un fenomen îngrijorător îl

constituie persistența părăsirii în unitățile sanitare a nou-născuților/copiilor de vârste mici.

Un tip special de servicii, necesare în special din punct de vedere al sănătății publice, îl

constituie asistența medicală din unitățile de învățământ. Aceasta se realizează prin intermediul

unui personal angajat specific în mediul urban și prin cabinetele medicilor de familie în rural, ceea

ce creează din start o inegalitate. Reţeaua medicilor şcolari este una extrem de restrânsă,

subfinanţată şi deficitară în resursa umană, lăsând descoperită aproape în totalitate componenta

de prevenţie şi promovare a sănătăţii copiilor în mediul şcolar. În acest domeniu nu s-a

evidențiat o strategie coerentă de dezvoltare în ultimele două decenii, acoperirea fiind în

scădere.

Acoperirea rețelei de asistență medicală comunitară este insuficientă, fiind asigurată de

aproximativ 1000 de asistente comunitare și facilitată de circa 300 mediatori sanitari, ambele

20

categorii de profesioniști fiind active numai în mediul rural, în comunitățile cu pondere ridicată de

romi.

Îngrijirile de sănătate mintală pentru copii și adolescenți se concentrează în spitale de psihiatrie

sau secții de psihiatrie infantilă din alte tipuri de unități sanitare. O cercetare realizată asupra

serviciilor de sănătate mintală pentru copiii din România a arătat că în România existau

„aproximativ 20 de centre de sănătate mintală pentru copii și adolescenți”. Printre dificultăţile

identificate în sistemul de sănătate mintală destinat copiilor și adolescenților, s-au remarcat

orientarea excesivă a sistemului public de sănătate mintală pediatrică spre aspectele curative, în

detrimentul prevenției, dificultăţile privind constituirea unor echipe terapeutice complexe, lipsa

comunicării formale între specialiștii implicați sau lipsa colaborării eficiente între sistemul

educațional și cel de protecție și asistență socială a copilului.6

5. DESCRIEREA SITUAȚIEI ACTUALE

Context general

În România, deşi criza economică a dus la scăderea resurselor economice, în special în anii 2009 și

2010 (PIB-ul real scăzând cu 6,6% în 2009 și 0,9% în 2010 față de anul anterior, dar în creștere cu

2,5% în 2011), se poate constata totuşi o apropiere a nivelului PIB per capita la standardul puterii

de cumpărare de media UE28, raportul crescând de la 35% în 2005 din nivelul european la 49% în

20127.

Inegalitatea veniturilor, măsurată prin indicele Gini al veniturilor, plasează România în 2012 cu 3

puncte procentuale peste media UE28 și în grupa celor 6 țări europene cu cele mai ridicate

valori8.

În 2012, 41,7% dintre persoanele din România se aflau în risc de sărăcie și /sau excluziune

socialăvi, mult peste nivelul de 25,0% în UE27. Riscul sărăciei și excluziunii sociale crește

considerabil în gospodăriile cu mulți copii sau în cele monoparentale, acestea fiind cele mai

afectate.

Șomajul tinerilorvii, adică a celor aflați în jurul vârstei medii când apare primul copil, este

considerabil mai ridicat decât pe ansamblul populației, deoarece pe lângă problemele financiare,

survenite în mare măsură ca urmare a accesului precar la piața muncii, standardul de viață al

6 Salvaţi Copiii România, 2010 7 Eurostat 8 Idem

21

populației din România este afectat puternic de lipsa accesului la soluții de locuire independentă

(prețul de cumpărare este prohibitiv, chiriile sunt ridicate mai ales în mediul urban, în timp ce

veniturile sunt scăzute). Lipsa accesului la o locuință decentă cauzează aglomerarea tinerilor în

gospodării multigeneraționale, locuirea împreună cu părinții și alte rude fiind singura opțiune

posibilă. Aceste aranjamente în gospodării extinse, alături de greutatea găsirii și nesiguranța

păstrării unui loc de muncă, afectează comportamentul tinerilor în privința întemeierii unei familii

și deciziei de a avea copii. 44,9% dintre persoanele angajate full-time din România locuiesc cu

părinții față de 38% în Europa-28. Se înregistrează cea mai ridicată pondere a populației rezidente

în locuințe supra-aglomerate din UE-27, cu excepția Ungariei, mai mult de jumătate din populația

totală aflându-se în această situație.

Structura demografică - Dinamica numărului de copii

Dacă la începutul anilor 1990 în România erau peste 6,6 milioane de copii, urmare în principal a

natalității scăzuteviii în România trăiesc în prezent mai puțin de 3,7 milioane de copii, mai exact

3.653.637 copii la 1 Ianuarie 20139. Această scădere este importantă și ca pondere în populațieix,

în același interval de timp - 1990-2013 - având loc, pe fondul creșterii speranței de viață, o

schimbare a structurii demografice (dacă raportul era de aproximativ un copil la ceva mai mult

de doi adulți, acum este de aproximativ un copil la patru adulți - persoane de 18 ani și peste).

Rata de dependență a copiilorx nu a suferit schimbări importante, fiind de 23,6 în 2007 și 23,4 în

201110. Schimbările în structura populaţiei evidenţiază accentuarea procesului de îmbătrânire

demograficăxi, cu consecinţe negative economice şi sociale pe termen lung, aceasta conducând la

creşterea dependenţei economice și apariţia unor dezechilibre în sistemele de asigurări sociale.

Una dintre caracteristicile cheie, distinctivă pentru România în comparație cu majoritatea

celorlalte țări europene, este ponderea ridicată a populației ruralexii, situație care are consecințe

importante pe diferite dimensiuni ale bunăstării copilului, conducând la forme de deprivare de

locuire și materiale, precum și dificultăți de acces la serviciile sociale.

În ceea ce priveşte raportul populaţiei de copii din mediile rural şi urban, se poate observa o

fluctuaţie semnificativă a structurii acesteia. Astfel, dacă prima jumătate a anilor 1990 este

9 Idem 10 Idem

22

caracterizată de scăderea populaţiei de copii din rural cu aproximativ 5 procente, de la jumătatea

anilor 1990 până în 2012 tendința s-a inversat, numărul copiilor din rural devenind mai ridicat

decât în urban. Ponderea copiilor în populație a scăzut de la un nivel aproape egal în 1990 de

aproximativ 28-29% în ambele medii de rezidență la 16,5% în urban și 20,2% în rural11.

Structura gospodăriilor

Conform datelor de la recensământul din 2011, dimensiunea medie a gospodăriei în România

este de 2,7 persoane per gospodărie. Modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor cu

un copil, peste jumătate dintre familii fiind de acest tip. Se observă o creştere continuă a vârstei

medii la prima căsătorie, care ajunge la 26 de ani pentru femei și 29 de ani pentru bărbați în

201112. În acelaşi timp, o tendinţă similară de creștere este înregistrată şi în ceea ce priveşte

vârsta mediană a femeilor la nașterea primului copil, care a ajuns la 26 de ani în 2011.

O serie de fenomene identificate de specialişti, indică pentru România o insuficiență a planificării

familiale, a educației pentru sănătate sexuală și a reproducerii, în special pentru categoriile

vulnerabile social. Astfel, pe fondul unei creșteri pe ansamblul populației a vârstei medii la prima

naștere, fenomenul nașterilor în rândul adolescentelor și tinerelor rămâne în continuare

îngrijorător, ceva mai mult de un copil din zece fiind născut de mame sub 20 de ani. În acelaşi

timp, în România, rata avorturilor a fost extrem de crescută, până în 2003 frecvenţa avorturilor

depășind-o pe cea a naşterilor. Deşi rata avorturilor rămâne una ridicată, cu 52,7 cazuri raportate

la 100 de nașterii vii, nivelul a scăzut de 7 ori în decursul ultimelor două decenii.

Cu o rată de 5,2 copii afectaţi de divorţul părinţilor dintr-o mie de persoane sub 17 ani, România

are un indice scăzut comparativ la nivel european. Se remarcă însă că, în timp ce în multe ţări CEE

indicele este în uşoară scădere, în România ponderea copiilor afectaţi de divorţul părinţilor a

crescut cu 0,5‰ în perioada 2005-2011.

Sărăcie și excluziune socială Mai mult de jumătate dintre copiii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socialăxiii

(52,2% în 2012), cel mai ridicat nivel din UE27 cu excepția Bulgariei. De asemenea, se

înregistrează una dintre cele mai ridicate diferențe din Europa între nivelul riscului în cazul

copiilor și cel înregistrat pe ansamblul populației (41,7% în 2012).

11 INS 12 TransMONEE

23

Analiza pe grupe de vârstă arată că cel mai ridicat risc se înregistrează în grupa de vârstă 12-17

ani (54,8%) și 5-11 ani (52,5%). Riscul sărăciei și excluziunii sociale crește considerabil în

gospodăriile cu mulți copii (72,5% dintre gospodăriile cu 2 adulți și 3 sau mai mulți copii) sau în

cele monoparentale (60,7%), acestea fiind cele mai afectate. În general, indiferent de structura

gospodăriei, prezența unui copil crește considerabil vulnerabilitatea economică.

Copii afectați de sărăcie

Mai mult de un copil din trei este sărac relativxiv și aproximativ un copil din trei se află în sărăcie

persistentă, fiind sărac în 2011 dar și în cel puțin doi dintre cei trei ani anteriori. Adolescenții (12-

17 ani) sunt cei mai expuși și prin prisma valorilor indicatorului de sărăcie relativă, având nivelul

cel mai ridicat de sărăcie relativă și cea mai importantă creștere din 2007 (32,4%) până în 2012

(38%). Toate aceste diferențe au, după cum remarcă și primul proiect al Acordului de Parteneriat

dintre România și Comisia Europeană, un caracter profund teritorial, cu variații pronunțate între

regiuni, precum și între zonele urbane și cele ruralexv.

Un copil român din trei este sărac deși locuiește în gospodării în care adulții lucrează. Aproape 1

din 5 copii din gospodării active pe piața muncii este sărac deși adulții lucrează mai mult de 80%

din timpul lor activ (au o intensitate foarte ridicată a muncii). România înregistrează pentru

ambii indicatori cele mai ridicate rate ale sărăciei la nivel european13. Rata sărăciei copiilor din

gospodării în care adulții muncesc a crescut de la 29,1% în 2007 la 32,6% în 2012. Rata sărăciei

copiilor din gospodării cu o intensitate a muncii foarte ridicată a scăzut ușor, de la 18,9% în 2007

la 17,3% în 2012. Aproape unul din zece copii trăiește în gospodării fără locuri de muncă. În

același timp, riscul de sărăcie relativă pe total adulți care lucrează și au copii în întreținere este

mai mult decât dublu în România față de UE27: 23,4% față de 11,5% în 201214; veniturile din

muncă sunt așadar suficiente pentru a asigura traiul în condiții adecvate, inclusiv întreținerea

copiilor, înregistrându-se o sărăcie salarială.

În 2012, rata deprivării materiale severexvi era în România de 29,9% față de 10,3% în UE27. Prin

natura lui, indicatorul măsoară lipsa unor resurse de bază, care afectează copiii români în mare

măsură. Dacă în medie la nivel UE deprivarea materială afectează în ponderi apropiate copiii și

13 Eurostat 14 Idem

24

adulții (11,7% pentru populația sub 18 ani și 10,3% pentru cea între 18 și 64 de ani), copiii români

suferă mult mai accentuat de deprivare materială severă decât adulții (37,9% față de 27,9%).xvii

Mai mult de o treime dintre copiii săraci relativ din România sunt în același timp afectați de

deprivare de locuirexviii, față de ceva mai mult de un sfert dintre copiii săraci la nivelul UE27 și

aproximativ unul din zece copii non-săraci din România. În 2012, problema deprivării de locuire

afecta în mai mare măsură copiii săraci cu vârste mici (46,3% dintre cei sub 6 ani) față de

adolescenți (27,7% dintre cei de 12-17 ani) în timp ce în UE27 copiii erau afectați la fel, indiferent

de vârstă.

Supraaglomerareaxix afectează mai mult de trei sferturi dintre copii în 2012, respectiv 78,3%,

față de media UE27 de 42,5%. Supraaglomerarea este o problemă care afectează o proporție

mare dintre copiii români, atât cei săraci cât și cei non-săraci, respectiv 78,3% dintre copiii săraci

sub 18 ani și 69,6% dintre cei care nu sunt afectați de sărăcie.

Sărăcia pe ansamblu este mai ridicată în mediul rural, însă în ultimele decenii au început să se

formeze în mediul urban zone compacte teritorial în care predomină sărăcia extremăxx. În toate

aceste zone, copiii şi tinerii reprezintă principala categorie de populaţie (peste 60%), în timp ce

populaţia de 60 de ani şi peste reprezintă sub 10% din total. Aceste zone sunt izolate de

ansamblul spațiului urban și reprezintă forme de segregare spațială care contribuie la

consolidarea capcanei sărăciei.

Forme de deprivare a copiilor din mediul rural

Formele de sărăcie tradițională din mediul rural se manifestă pe diferite dimensiuni ale bunăstării

copilului, conducând la forme de deprivare de locuire și materiale, precum și dificultăți de acces la

serviciile sociale.

Conform unui studiu reprezentativ la nivelul mediului rural din 201215, numai o treime dintre

locuinţele de la sat au baie în interior, un sfert au toaletă în interior şi doar una din zece este

conectată la canalizare. Unul din zece copii intervievați declară că frecvent (2%) sau uneori

(11%) nu a avut hrană suficientă. Aproape două treimi dintre adulţii intervievaţi au afirmat că îşi

tratează copilul acasă, fără a-l duce la medic atunci când este bolnav, iar dintre cei care merg la

medic, două treimi apelează la medicul din oraşul apropiat şi numai o treime la medicul din

15 World Vision, 2012: p. 87

25

comună.16 Aproape un sfert dintre copii (23%) petrec în drumul dintre casă şi şcoală o oră sau mai

mult.17 Rezultatele la evaluările naționale la clasa a VIII-a, la examenele de bacalaureat la clasa a

XII-a, precum și testările internaționale (PISA, TIMSS, PIRLS) arată, de asemenea, că există

discrepanţe între rezultatele elevilor din mediul rural în comparație cu cei din mediul urban.

Copii romi

Problematica copiilor aparţinând etniei rome continuă să preocupe atât autorităţile române cât şi

cele internaţionale. Apartenența la etnia romă crește cu 37% riscul unui copil de a fi sărac18.

Studiile arată de asemenea că aproximativ 40% dintre copiii romi beneficiază de hrană

insuficientă, iar aproximativ 28% dintre copiii /tinerii între 15 și 19 ani sunt căsătoriți, situație cu

un impact negativ asupra participării școlare, accesului la piața muncii a tinerelor familii și a

oportunităților următoarelor generații de copii19.

În acelaşi timp, o serie de decalaje între acești copii și cei ne-romi apar în ceea ce privește

participarea la educație și performanțele școlare, astfel încât participarea la educația preșcolară

a copiilor romi este de aproape două ori mai scăzută decât a celorlalți copii (37% față de 63%), o

rată mai ridicată, de peste 50%, fiind înregistrată în cazul copiilor de 6 ani.

La nivelul copiilor de vârstă școlară, mai mult de 15% se află în afara școlii: 6,9% au întrerupt

studiile, iar 8,9% nu au fost înscriși niciodată20.

14,2% dintre copii nu frecventează deloc școala unde sunt înscriși sau nu merg regulat21.

16,3% dintre copiii romi repetă clasa, de trei ori mai mulți decât copiii ne-romi22 care trăiesc în

aceleași zone.

La nivelul de învăţământ secundar superior (16-19 ani), participarea copiilor romi e de patru

ori mai scăzută.23

Excluziunea socială a copiilor cu dizabilități La jumătatea anului 2013, în România erau înregistrate aproximativ 680.000 de persoane cu

handicap dintre care aproximativ 10% erau copii, în perioada 2000-2012 numărul copiilor

crescând cu 7%, iar numărul adulţilor cu 80%. Majoritatea persoanelor cu handicap (peste 95%)

trăieşte independent de instituții. 16 Idem, p. 90 17 Idem, p. 89 18 Banca Mondială, 2013 19 Unicef, Roma Early Childhood Inclusion Report, 2012 20 Agenţia Împreună 2013 21 Idem. p.78 22 Idem. p. 79 23 UNDP/WB/EC Regional survey, 2011

26

Anumite studii indică sub-înregistrarea copiilor cu dizabilități, mulți dintre aceștia prezentându-se

în fața autorităților doar la vârsta începerii școlii în vederea încadrării într-o categorie de

persoane cu handicap și îndrumării către o formă de școlarizare.

Nu există informații recente asupra frecventării școlii și performanțelor școlare ale copiilor cu

CES, cercetări mai vechi24 indicând faptul că există o rată ridicată de abandon școlar a acestora.

Una dintre întrebările de cercetare care încă nu a primit răspuns în România se referă la impactul

politicilor de integrare a copiilor cu nevoi educaţionale speciale în învăţământul de masă.

Sistemul educaţional din România face eforturi să asigure pentru toate persoanele cu

dizabilităţi o educaţie la standarde de calitate corespunzătoare. Incidenţa neşcolarizării şi a

abandonului timpuriu este semnificativ mai ridicată pentru persoanele cu dizabilităţi faţă de

populaţia generală. În pofida progreselor făcute în ultimele decenii, probabilitatea ca un copil cu

dizabilităţi să înceapă şi să termine cursurile şcolare este mai mică decât în cazul copiilor fără

dizabilităţi. Adesea, există o corelaţie puternică între un nivel scăzut de educaţie şi prezenţa unei

dizabilităţi – mai puternică decât între un nivel educaţional scăzut şi alte caracteristici cum ar fi

sexul, rezidenţa în mediul rural sau o situaţie economică precară. În plus, calitatea educaţiei în

învăţământul segregat sau în învăţământul la domiciliu este percepută ca fiind mai slabă.25

Un subiect de reflecție este reprezentat de punerea în practică a prevederii Legii nr. 1/2011 a

educației naționale, prin care orientarea școlară și profesională a copiilor cu cerințe educaționale

speciale a fost transferată de la Comisia pentru Protecția Copilului înapoi în sistemul educațional,

fiind necesară armonizarea procedurilor interinstituționale, astfel încât familiile să nu întâmpine

dificultăți în obținerea drepturilor copiilor26.

Serviciile comunitare de prevenire, identificare, intervenţie timpurie sunt subdezvoltate, mai

ales în mediul rural. Serviciile de sănătate, inclusiv cele oro-dentare şi de reabilitare, precum și

dispozitivele medicale sunt greu accesibile, nu sunt întotdeauna de calitate, ţin cont de

necesităţile persoanelor cu dizabilităţi în mică măsură şi nu sunt la preţuri abordabile, mai ales

pentru grupurile de risc. Persoanele cu dizabilităţi, cu precădere cele cu dificultăţi de deplasare,

din mediul rural şi/sau sărace, au acces limitat la servicii de sănătate de calitate, inclusiv la

tratamente medicale de rutină, ceea ce creează inegalităţi în materie de sănătate fără legătură cu 24 Horga, Jigău, 2009 25 Societatea Academică din România, 2009 26 Unicef, Copiii cu dizabilități, raport 2013

27

handicapul. O altă problemă încă nesoluționată este contenționarea persoanelor cu tulburări

psihice.

Studiile sporadice arată că gradul de accesibilizare a spațiului public, precum și a mediului

informațional și comunicațional pentru persoanele cu dizabilități este scăzut.

O altă problemă care se evidenţiază în ansamblul acestei problematici este cea a copiilor

diagnosticaţi cu tulburări din spectrul autist (TSA). Conform Ministerului Sănătăţii, în România

existau la 31 decembrie 2012, 7900 copii diagnosticaţi cu TSA, dintre care 5952 erau încadraţi în

grad de handicap. Un sondaj de opiniexxi realizat în anul 2011, în rândul medicilor de familie a

arătat că acceptarea diagnosticului de către membrii familiei şi stabilirea unei relații de

colaborare cu familia în urma prezentării diagnosticului reprezintă principalele probleme cu care

se confruntă aceştia27.

Copiii cu dizabilități au nevoie de asistență adecvată tipului de dizabilitate și vârstei în exercitarea

dreptului de a fi consultați și de a participa la luarea deciziilor care îi privesc, mijloacele adaptate

fiind insuficiente în prezent: interpreți de limbaj mimico-gestual, interpreți pentru copiii cu

surdocecitate, tehnologii și sisteme informatice și de comunicaţii, inclusiv Internet, limbaj Braille

etc28.

Principiul educaţiei incluzive a fost adoptat în România din anii '90 prin inițierea măsurilor în

vederea respectării diversităţii, iniţierea şi realizarea practică a accesului şi participării la educaţie

şi viaţă socială pentru toate categoriile de copii. Astăzi, aproximativ jumătate din elevii cu

dizabilități sunt școlarizați în învățământul de masă.29

În domeniul educaţiei speciale a copiilor/elevilor cu dizabilități au fost iniţiate şi derulate programe educaţionale destinate reducerii abandonului şcolar şi susţinerii participării şcolare a elevilor din întreg sistemul de învăţământ preuniversitar. Multe unităţi de învăţământ special au fost transformate în centre şcolare pentru educaţie incluzivă, iar elevii cu cerințe educaționale speciale din învățământul de masă beneficiază atât de servicii calificate din partea profesorului de sprijin/itinerant, cât și de terapii specifice acordate de profesorii psihopedagogi din centrele de resurse.

27 Fundaţia Romanian Angel Appeal, în parteneriat cu MMFPSPV, Asociaţia de Psihologii Cognitive, Iaşi, 2013 28 Unicef, Copiii cu dizabilități, raport 2013 29 MEN

28

Fiecare unitate de învăţământ poate hotărâ în consiliul profesoral ce plan de învăţământ să aplice în funcţie de tipul şi gradul deficienţei. Unele unităţi de învăţământ special pot aplica planul de învăţământ al şcolii de masă – adaptat sau altfel structurat. Proiectele PHARE Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate, derulate de MEN începând cu anul 2001, au avut ca scop prevenirea şi lupta împotriva marginalizării şi excluziunii sociale, precum şi crearea unui mecanism pentru îmbunătăţirea accesului la educaţie şi pentru o educaţie de calitate pentru copiii din şcolile speciale integraţi în şcolile de masă. În cadrul programului ,,Recunoașteți ADHD”, implementat de Ministerul Educației Naţionale,30 care a avut drept scop dezvoltarea unui sistem integrat de servicii complexe de sănătate și educație, adresat copiilor cu ADHD și familiilor acestora, au fost identificate următoarele probleme care împiedică participarea deplină și accesul la un tratament eficient al acestor persoane defavorizate, ca membri cu drepturi egale ale societății:

- formarea cadrelor didactice atât din învățământul special, cât și învățământul de masă care școlarizează copii cu CES, pentru toate categoriile de deficiențe.

- numărul mic de profesori de sprijin/itineranţi precum şi lipsa sprijinului suplimentar necesar în unele cazuri creează încă o problemă privind situaţia copiilor cu dizabilităţi integraţi în şcoli de masă.

- o altă problemă deosebit de importantă care se impune este aceea a înfiinţării atelierelor protejate. Înfiinţarea atelierelor protejate pentru absolvenţii şcolilor de arte şi meserii sau liceelor tehnologice pentru învăţământ special (ca etapă necesară inserției socio-profesionale).

- reconsiderarea statutului internatelor şcolare transformate în centre de plasament prin intrarea lor în administrarea unităţilor de învăţământ special precum şi reglementarea finanţării acestora în condiţiile transferării lor din subordinea direcţiilor judeţene de protecţia copilului în subordinea inspectoratelor şcolare.

- campanie de imagine în mass-media privind reabilitarea imaginii persoanei cu dizabilităţi.

- colaborare cu toți factorii responsabili pentru identificarea copiilor cu CES neșcolarizați.

Totodată trebuie găsite posibilități de a sprijini și a susține familiile și pe cei care au responsabilități directe în îngrijirea acestor copii și tineri, pentru a reduce dependența de aceștia, sporindu-le autonomia, în paralel cu evitarea neglijării și marginalizării. Pentru aceasta trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

- conștientizarea faptului că dizabilitatea este o problemă a întregii societăţi. - generalizarea acţiunii de intervenţie timpurie privind compensarea şi recuperarea

deficienţei sau a dificultăţilor intelectuale. - creşterea numărului de clase speciale integrate în unităţi de învăţământ de masă.

30 Program implementat în parteneriat cu Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog și S.C. Eli Lilly România S.R

29

- creșterea numărului de profesori de sprijin în fiecare unitate de învăţământ de masă pentru elevii cu dizabilităţi intelectuale integraţi individual.

- introducerea în formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice a trei module psihopedagogice privind: educaţia incluzivă, limbajele nonverbale şi asistenţă educaţională de sprijin.

- programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. - să aibă asigurate instrumente de asistare, în funcţie de necesităţile diverse ale

persoanelor cu dizabilităţi. - informarea părinţilor asupra potenţialului real al copilului şi asupra mijloacelor

susceptibile să-i favorizeze dezvoltarea. - informarea părinţilor asupra tipurilor de servicii care pot asigura cel mai bine educarea

şi dezvoltarea copilului cu dizabilităţi intelectuale.

Direcţiile de acţiune prioritare în vederea cuprinderii și menținerii tuturor copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educaționale speciale, în general și a celor cu dizabilități în special, într-o formă de învățământ:

1. debutul şcolar al tuturor copiilor în şcoala de masă cea mai apropiată de domiciliul copilului;

2. menţinerea copiilor/elevilor în şcoala de masă prin acordarea serviciilor educaţionale, a terapiilor logopedice şi consiliere psihopedagogică celor care prezintă dificultăţi de învăţare, de adaptare, de integrare sau care au abateri comportamentale;

3. transferul în şcoala de masă a elevilor din şcoala specială care nu fac obiectul acestui tip de învăţământ sau a acelora care, fie că au avut un diagnostic greşit, fie că prezintă un progres evident în urma activităţii de educaţie.

4. orientarea către şcolile speciale numai în cazul în care elevul nu poate să se integreze în colectivul clasei din școala de masă, pentru ca şi aceşti elevi să beneficieze de educaţie.

Copii din sistemul de protecţie specială

Ca rezultat al eforturilor de reformare a sistemului de protecție a copilului după 1997, numărul de

copii protejați în servicii de tip rezidențial, centre de plasament publice și private a continuat să

scadă în perioada 2008 – 2013, deși mult mai puțin accentuat decât în perioada anterioară, de la

25.114 existenți în decembrie 2007 la 22.124 în septembrie 2013. În privința copiilor cu vârsta sub

3 ani, deși se fac eforturi pentru evitarea instituționalizării acestora, există încă 723 copii în centre

de plasament (comparativ cu 907 copii în 2004 și 605 în 2007). Majoritatea copiilor din sistemul

de protecţie de tip rezidenţial au 14-17 ani, urmaţi de cei de 10-13 ani. Tinerii care părăsesc

sistemul de protecţie specială după împlinirea vârstei de 18 ani reprezintă o categorie vulnerabilă,

expusă riscului de excluziune ocupațională și socială din cauza disponibilității reduse a serviciilor

de dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă. Lipsiţi de sprijinul familiei şi fără

deprinderile necesare pentru integrare socio-profesională, aceşti tineri nu beneficiază adesea nici

30

de servicii sociale de consiliere şi asistenţă în găsirea unui loc de muncă sau suport pentru

asigurarea unei locuinţe sociale.

Restructurarea instituţiilor de ocrotire a copilului s-a desfăşurat în strânsă legătură cu

încercarea de a oferi alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidenţial a copilului şi de a

preveni abandonul. Pe de o parte, instituţiile clasice, cu o capacitate mare (între 100 şi 400 de

locuri) au fost restructurate, încercându-se reducerea capacităţii, modularea acestora, pentru a

oferi mai mult spaţiu pentru fiecare copil, într-un mediu cât mai apropiat de cel familial.

Reducerea numărului de copii, prin dezinstituţionalizare, în special prin reintegrarea copiilor în

familia naturală sau lărgită, ori prin plasamentul la o familie sau persoană, a făcut posibilă

“umanizarea” instituţiilor. Nu toate centrele de plasament au fost astfel transformate; lipsa de

fonduri şi de experienţă a făcut ca după anul 2007 procesul să se desfăşoare lent, în etape, în

funcţie de fondurile existente sau de priorităţile stabilite prin strategiile judeţene. În anul 2011

52% din copiii protejaţi în servicii de tip rezidenţial se aflau în instituţii de tip clasic şi modulat.31

Numărul copiilor plasați la asistent maternal profesionist, rude până la gradul IV sau la alte familii

a înregistrat o scădere semnificativă în ultimii 7 ani. Astfel, dacă în decembrie 2007 erau 46.160

de copii protejați în familii, numărul acestora a ajuns la 38.253 în septembrie 2013, scăderea fiind

mai accentuată în cazul copiilor aflați în îngrijirea rudelor (-25%) comparativ cu cei aflați în

îngrijirea asistenților maternali (-7%).

În perioada 2006 – 2012 la nivel naţional erau declaraţi adoptabili în medie aproximativ 1600 de

copii anual, în 2013 şi primele luni ale anului 2014 au fost deja comunicate ANPDCA un număr de

2964 de sentinţe definitive de deschidere a procedurii de adopţie.

Din cei 2964 de copii declaraţi adoptabili în 2013, doar 622 au vârsta sub 3 ani reprezentând 21%

din total, iar din cei 622 de copii adoptabili cu vârsta de pană la 3 ani, 21 % au boli cornice, retard

sau întârzieri în dezvoltare.

Datele statistice menţionate anterior capătă relevanţă prin raportarea lor la rezultatele unei

cercetări realizate în anul 2011 de Oficiul Român pentru Adopţii în parteneriat cu UNICEF

România - “Profilul părinţilor adoptivi din România şi adopţia copiilor greu adoptabili”.

Concluziile raportului au arătat că cei mai mulţi adoptatori “au preferat copii mai mici de 3 ani

(72.4%), de sex feminin (41.7%), fără probleme medicale (80.8%), neprecizând neapărat, în scris,

31 HHC România, 2012

31

să fie sau să nu fie de o anumită etnie (21.1%).” Acelaşi raport de cercetare mai arată că “numai

1.2% sunt dispuşi să adopte copii cu probleme medicale”.

Alte categorii de copii vulnerabili

Categoriilor de copii afectați de surse majore ale excluziunii sociale mai sus prezentate li se

adaugă o serie de alte categorii care, deși numeric nu sunt atât de importante, necesită o atenție

prioritară prin gravitatea și consecințele menținerii acestora în situația de excluziune pe termen

lung.

Avem în vedere aici situația copiilor părăsiți în unităţile sanitare, a celor fără acte de identitate,

fără adăpost, a celor aflaţi în conflict cu legea, consumatorii de droguri, copiii afectați de migrație,

victime ale violenței sau ale discriminării.

Deși a scăzut de aproape patru ori în ultimii 10 ani, numărul copiilor părăsiți în unități sanitare a

înregistrat o creștere cu 12% în perioada 2010 – 2012, din totalul celor 1474 de copii abandonați

în 2012 în unități medicale, cele mai multe cazuri (918) fiind înregistrate în maternități.

Copiii fără acte de identitate reprezintă categoria afectată de cele mai grave forme de excluziune

socială, deoarece aceştia nu au posibilitatea de a accesa şi beneficia de servicii sociale de bază,

fiind practic lipsiţi de mijloace de participare socială, potrivit datelor unui studiu realizat de

UNICEF, la nivel național putând fi înregistrate 5-6.000 de cazuri de copii fără acte de identitate.

Copiii fără adăpost sunt o altă categorie afectată grav de exluziunea socială, iar viaţa pe stradă

este asociată de cele mai multe ori cu probleme serioase de sănătate, subnutriţie cronică,

abandon şcolar şi analfabetism (în jur de 50%), abuz fizic şi sexual (de obicei început în familie şi

continuat pe stradă), stigmă şi discriminare, acces redus la servicii sociale (educaţie, sănătate,

asistenţă socială), utilizarea de droguri. Cele mai recente date (2009) arată că în România trăiau în

stradă, temporar sau permanent, aproximativ 1.400 copii şi tineri, cei mai mulţi (1.150) în

Bucureşti, Braşov şi Constanţa. 32 Aceștia aveau un nivel scăzut de educație (cei mai mulţi având

cel mult şcoală primară), principala sursă de venit era cerșetoria, urmată de munca cu ziua și

spălatul mașinilor. În ceea ce privește accesul la servicii, acesta era destul de redus. Dacă în

Bucureşti, situaţia era mai bună, în sensul că mai mult de jumătate (55,9%) au beneficiat la un

moment dat de servicii, în Braşov şi Constanţa foarte puţini au beneficiat de astfel de servicii.

32 Organizația Salvați Copiii România, 2009

32

Deși la nivelul UE-27, România se plasează printre țările în care utilizarea drogurilor de către

tineri și copii este mai redusă, se înregistrează totuşi o tendință de creștere a consumului de

substanțe psihoactive în rândul copiilor /tinerilor de 16 ani, ponderea fiind de 10% în 2011, de

două ori mai ridicată decât în 2007. Un aspect îngrijorător este faptul că primul tip de substanță

consumată de copiii sub 15 ani este heroina în cazul a 75% dintre aceștia, restul indicând

canabisul și hașișul.

Situația copiilor cu părinți plecaţi la muncă în străinătate, deși nu este atât de precară din punct

de vedere economic, în condiţiile în care remitențele le asigură temporar un nivel de trai

satisfăcător, are consecințe profunde la nivel emoțional, reflectate în scăderea performanțelor

școlare și chiar a abandonului școlar. Confom datelor centralizate la nivel naţional, în evidențele

autorităţilor administraţiei publice locale se aflau, la 30 iunie 2013, 82.000 de copii cu cel puțin un

părinte plecat în străinătate, estimările unor studii efectuate în anii anteriori indicând valori

semnificativ mai mari.

O altă categorie care necesită măsuri speciale este cea a mamelor adolescente, mai mult de un

copil din zece fiind născut de mame sub 20 de ani.

Educaţie

Dreptul la educație este înțeles în cadrul acestei strategii, în primul rând, ca drept de acces și

participare la educația obligatorie, respectiv nivelul de învăţământ primar (inclusiv clasa

pregătitoare), nivelul de învăţământ gimnazial și primii 2 ani ai învăţământului secundar superior.

Conform datelor demografice și celor privind cuprinderea școlară ale INS (2013), la nivelul anului

școlar 2012/2013 un număr de aproximativ 56.000 copii de vârsta învățământului primar erau

în afara sistemului de educație.

Majoritatea copiilor din grupa de vârstă 7-10 ani care sunt în afara sistemului au participat o

vreme la școlarizare, dar au abandonat. Studiul UNICEF/ISE privind copiii în afara sistemului de

educație (2012) indică faptul că în învățământul primar copiii renunță la școală fie pe parcursul

primului an (datorită inadaptării la mediul și cerințele școlare), fie ulterior, în multe cazuri

datorită situațiilor de repetenție sau repetenție repetată. Devine astfel importantă dezvoltarea

unor sisteme de monitorizare și intervenție eficiente, care să detecteze la timp semnalele care

33

”anunță” situațiile de abandon și care să inițieze o serie de măsuri educaționale și extra-

educaționale adecvate, în funcție de cauzele identificate (sisteme de alertă timpurie).

O analiză comparativă a situaţiei abandonului şcolar în funcţie de mediul de provenienţă a

copiilor arată că aceia din mediul rural se confruntă mai des cu riscul de abandon în

învățământul primar, prin comparație cu cei din mediul urban. Astfel, conform datelor INS

(2013), speranța de viață școlară în învățământul primar în rural este de 3,3 ani în comparație cu

3,7 ani în urban.

O condiție pentru asigurarea cuprinderii tuturor copiilor în această formă de educație este și

asigurarea unei experiențe de frecventare a învățământului preșcolar. Numeroase studii

demonstrează faptul că există o legătură directă între frecventarea grădiniței și parcurgerea cu

succes a etapelor următoare de educație. La nivelul anului 2011, România era cu peste 10 puncte

procentuale sub ținta stabilită la nivel UE pe