SISTEMUL OBICEIURILOR ÎN ZONA ETNOGRAFICĂ

CODRU, COMUNITATEA TĂMĂŞEŞTI

„Vitalitatea tradiţiei culturii populare româneşti în zona folcloristică

Maramureş constă în coexistenţa a două genuri de semnificaţii cuprinse în

sistemul obiceiurilor de peste an: o semnificaţie sacralizant - creştină.”1

Noţiunea obicei desemnează un comportament socio-cultural stabilit

în tradiţia comunitară. Obiceiurile odată ce au luat viaţă se desfăşoară în

strânsă legătură cu viaţa omului şi cu evenimentele importante care

marchează viaţa omului. De aceea se ştie foarte bine că întregul ciclu al

obiceiurilor se împarte în două mari grupe:

1. obiceiuri din crugul calendarului;

2. obiceiuri din crugul vieţii omului.

1. Obiceiuri din crugul calendarului

Pentru a putea face o scurtă analiză a felului cum se desfăşurau şi se

desfăşoară obiceiurile din crugul calendarului voi începe chiar cu începutul

anului.

Anul calendaristic se deschide cu serbarea Sf. Vasile cel Mare,

sărbătoare numită în sat Anu’ Nou. Fiecare zi de 1 Ianuarie era un prilej în

trecut de „a merge cu plugul” sau pluguşorul. Băieţii mici ai satului la fel ca

şi în alte zone ale ţării mergeau cu Pluguşorul zicând: „Aho, aho copii şi fraţi

/ Staţi puţin şi nu mânaţi / Lângă boi v-alăturaţi şi / Cuvântul îmi

ascultaţi…”.

1 Constantin Corniţă, Zona Maramureş: Matricea etnografică şi paradigmele folclorului maramureşean, Editura Umbria, Baia Mare, 2001, p. 165.

Ei primeau bani de la gazde şi se spune că prezenţa lor în casele

gazdelor le aducea acestora noroc.

De asemenea în Tămăşeşti mai exista o tradiţie, care se păstrează şi

azi, ca în noaptea de Anul Nou, tineri şi adulţi ai satului să se îmbrace în

ţigani (cu haine cât mai urâte) şi să meargă la casele oamenilor pentru a-i

înveseli. Se spune că cine-i cunoaşte pe mascaţi are noroc în anul care

tocmai începe.

Pe 6 ianuarie, doar după câteva zile se serbează Boboteaza (Botezul

Domnului). Acum credincioşii merg la biserică, iar la întoarcere aduc apă

sfinţită care o păstrează tot anul în casă pentru diferite trebuinţe. O zi după

este sărbătorit Sf. Ion. Toţi cei care poartă acest nume sunt sărbătoriţi pe 7

ianuarie de familie şi chiar de întreaga comunitate.

Dacă luna începe cu sărbătorirea Sf. Vasile, continuând apoi cu cea a

Sf. Ion ea se încheie prin adăugarea încă a unui sfânt, la aceştia doi pe 30

ianuarie, sărbătorindu-se Sf. Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan.

În luna februarie, pe data de 2 se sărbătoreşte Întâmpinarea Domnului,

sărbătoare care se află în strânsă legătură cu Naşterea Domnului.

În perioada 1-9 martie tradiţia populară românească serbează Zilele

Babelor. În fiecare din aceste zile se serbează o babă. Referitor la acestea

există credinţa sau superstiţia că orice om trebuie să-şi aleagă o zi şi cum va

fi această zi, frumoasă sau urâtă (din punct de vedere meteorologic) aşa-i va

fi anul acestei persoane.

Ciclul Babelor se încheie cu sărbătoarea Sfinţii 40 de mucenici,

sărbătoare în care bătrânele satului coceau 40 de turtiţe de mălai (mucenici)

pe care îi împărţeau copiilor.

Pe 25 martie în fiecare an se sărbătoreşte Buna-vestire, adică

momentul când Sfânta Fecioară Maria află că-l va naşte pe Iisus. În credinţa

satului aceasta era sărbătoarea care deschidea primăvara. În sat sărbătoarea

se numeşte Blagovestenie.

Pe plan agrar în această perioadă se sărbătorea ieşirea cu plugul la arat

şi începutul anului agricol.

Pe 23 aprilie se sărbătoreşte Sf. Mucenic Gheorghe sau Sângeorzul. În

trecut tinerii satului în această zi se întâlneau toţi la fântâna din centrul

satului şi se udau.

Sărbătoarea Paştelui neavând o dată fixă nu o dăm nici noi (nici chiar

pe cea din anul curent). În funcţie de Paşti se prăznuieşte şi Intrarea

Domnului în Ierusalim sau Floriile. Localnicii mergeau la biserică şi la

întoarcere aduceau mâţuci, ramuri de salcie, simbol al primăverii.

De luni, după Florii începe Săptămâna Patimilor. Aceasta era una de

doliu şi rugăciune. În fiecare zi credincioşii participau la slujbă (ortodocşi).

În joia mare se sfinţeşte pasca, care era donată de o familie din sat. Joi seara

se citesc cele 12 Evanghelii. Vineri se face slujba Prohodul Domnului (tot

seara).

Săptămâna culmină cu Slujba Învierii şi cu Slujba Paştelor (în ziua de

Paşte). Bărbaţii din familia care „dă pasca” în ziua de Paşti trebuie să poarte

după cap un ştergar de pânză (nou) şi din vase în care pun pască şi vin să o

împartă participanţilor la slujbă pentru a lua Trupul şi Sângele lui Hristos.

În prima vineri după Paşti se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, această

sărbătoare încheind ciclul Paştelui.

În luna mai, pe data de 21, se sărbătoresc Sf. Împăraţi Constantin şi

Elena.

La 7 săptămâni de la Paşti sunt Rusaliile.

Pe 24 iunie se sărbătoreşte Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, iar pe 29 Sf.

Apostoli Petru şi Pavel sau Sâmpetrul.

Spre sfârşitul lunii iulie, pe 20 fiind Sf. Ilie, există acele sărbători

mânioase în care se zice că nu e bine să se lucreze cu fânul că vine tunetul

trimis de Ilie şi-l aprinde. Aceste sărbători sunt: Maria, Magdalena, Foca şi

Pălie.

Pe plan agrar, în această perioadă, are loc secerişul. Chiar dacă azi nu

se mai practică, în trecut la finalul secerişului se făcea o cunună de spice şi

se mergea cu ea la gazdă acasă zicându-se:

„Gazdă, deschide poarta,

Să intrăm cu cununa

Cununa e-mpletită din spice multe

C-am ştiut că gazda-i om de frunte

Îi împletită în formă de cerc,

Auzind că gazda-i om deştept…”

Se avea în vedere aducerea unei mulţumiri pentru bogata roadă, dar şi

laudă gazdei. La casa gazdei secerătorii mâncau şi petreceau până târziu.

După aceea snopii de grâu erau duşi la batoză pentru a fi treieraţi.

În tradiţia populară, începutul toamnei era marcat prin sărbătoarea

„Schimbarea la faţă a Domnului” pe data de 6 august în fiecare an.

Început la 1 august, postul Sfintei Marii se termină pe data de 15, când

se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, numită în Tămăşeşti şi nu

numai, Sfântă Mărie Mare.

Pe 29 august se sărbătoreşte Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, zi

de doliu.

Pe 8 septembrie se serbează „Naşterea Maicii Domnului” sau „Sfântă

Mărie Mică”. Atât de Sf. Mărie Mică cât şi de Sf. Mărie Mare se merge la

mănăstire. Mai demult pelerinii mergeau pe jos, azi însă se merge cu

mijloace de transport.

Pe 14 septembrie este „Înălţarea Sfintei Cruci” sau „Ziua Crucii”.

Pe 26 octombrie este Sfântul Dumitru.

Pe 8 noiembrie în Tămăşeşti este sărbătoare mare, deoarece se

prăznuiesc Sfinţii Mihail şi Gavril şi biserica ortodoxă poartă acest hram,

aici sunt invitaţi mai mulţi preoţi la liturghie şi după se face o masă mare.

În trecut la Hram se făceau danţuri şi baluri pentru a se veseli lumea şi

aceste petreceri erau ultimele din acel an pentru că pe 14 Noiembrie este

lăsatul secului pentru postul Crăciunului.

Pe 21 se sărbătoreşte „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”.

Pe 6 decembrie este sărbătorit Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni.

Se spune că Sf. Nicolae aduce copiilor răi nuieluşe, iar celor cuminţi cadouri

pe care le pune în ghetuţe în noaptea de 5 spre 6 decembrie.

Pe 24 decembrie încep sărbătorile Crăciunului. În după-amiaza zilei

după ce toate pregătirile s-au încheiat (s-a făcut curat, s-a pregătit masa) se

porneşte la colindat. În Tămăşeşti „a corinda” merg spre lăsatul serii cetele

de copii. Copiii sunt răsplătiţi cu coci, mere, nuci şi mai rar cu bani.

Noaptea cetele de feciori merg la fetele tinere cu colinda. Aici vor si

aşteptaţi cu masa întinsă (cu vin, cu ţuică, mâncare şi nelipsitul colac). În

trecut fetele trebuiau să facă un colac pe care să-l dea cetei de colindători la

care se spune o mulţămitură de către conducătorul cetei.

În vechime la colindat umblau şi familii, dar azi din lipsa tinerilor din

sat aceasta tradiţie s-a pierdut.

Putem observa că majoritatea temelor întâlnite în colindele populare

româneşti (mai ales cele din zona Transilvaniei) le regăsim şi aici. Nici

cifrele magice a căror semnificaţie este cunoscută nu lipsesc.

Nici „Mioriţa – colind” nu a lipsit din repertoriul celor din Tămăşeşti,

însă nu s-a putu afla nici o variantă, deoarece acestea s-au pierdut.

Concluzionând, putem spune că „obiceiurile din crugul calendarului”

s-au păstrat şi s-au desfăşurat şi în satul Tămăşeşti la fel ca în întreaga zonă a

codrului. Apartenenţa lor la cele din întreaga mentalitate românească, cu

mici excepţii este uşor observabilă de către cercetătorii în domeniu.

„Colindatul şi colindele, dar mai ales «mulţămiturile» din zona

Codrului constituie o mărturie clară că această arie nordică a folclorului

românesc, care atestă unitatea lui străveche, genetică, nu a fost izolată de

restul folclorului transilvănean, reprezentând aşa cum spuneam la început o

zonă e trecere, care prezintă particularităţile ale celor două arii folclorice

principale ale acestei provincii de mare tradiţie românească.”2

2. Obiceiuri din crugul vieţii omului

Naşterea

Aceasta reprezintă începutul. Începutul poate fi înţeles atât ca

începutul unei noi vieţi a unei fiinţe umane, dar şi începutul unei noi vieţi

pentru familia în care pruncul se naşte.

„Manifestările pe care le-au prilejuit în satele codreneşti şi pe care e

cunoaştem constau în credinţe, superstiţii şi practici magice…”3

Acelaşi lucru îl observă şi Constantin Corniţă în cartea sa: „Naşterea

implică o serie de rituri, obiceiuri şi ceremoniale, pre şi postnatale care în

ultimă instanţă sunt cunoscute în zona Maramureş ca «obiceiuri»” (p. 246).

În mentalitatea tradiţională românească exista credinţa că familiile în

care noul născut venea se bucurau mai mult dacă era băiat, decât dacă era

2 Dumitru Pop, Folclor din zona codrului, Tipografia Maramureş, Baia Mare, 1978.3 Idem, ibidem., p. 33.

fată. În satul Tămăşeşti şi nu numai existau superstiţii referitoare la naştere

cum ar fi:

- nu era recomandat ca, copiii să fie procreaţi marţea şi sâmbăta;

- nu era recomandat ca tatăl să fie în stare de ebrietate în momentul

procreării;

- copilului imediat după naştere i se făcea baie într-o covată în care

se punea busuioc (pentru noroc), bani (pentru bogăţie), la fel şi grâu;

- copilului i se lega un şnur la mânuţa stângă la acre era agăţat un

medalion cu Maica Sfântă pentru a fi ferit de deochi, vrăji sau alte pericole;

- moaşa trebuia să lege cordonul ombilical cu un şnur şi să-l lase la

uscat;

- nici credinţa în ursitoare care-i puteau prezice copilului rău sau

bine nu le era străină localnicilor.

În legătură cu botezul trebuie precizat că principalii actanţi ai acesteia

erau copilul şi naşii. Cei care botezau copilul primeau în urma botezului

anumite drepturi (puteau alege numele copilului şi erau alături de părinţi,

principalii coordonatori ai vieţii copilului). Drepturile lor continuă pe

parcursul anilor. În Tămăşeşti se obişnuia ca cei care botezau copilul să fie şi

naş de cununie ai viitorului mire. De aici decurge prelungirea relaţiei de

năşie de la o generaţie al alta.

De asemenea, naşii aveau şi datorii asupra finilor. Chiar de la naştere

aceştia trebuia să-i cumpere anumite lucruri micuţului (haine, alte obiecte

necesare copilului şi mamei). Secolul trecut se mai păstra tradiţia ca naşul să

dăruiască finului un viţel, o oaie, o scroafă, un miel, etc. În trecut darurile se

aduceau imediat după naştere,, naşii fiind chiar naşii părinţilor.

Azi darurile sunt aduse chiar în ziua petrecerii, care se ţine după

venirea de la biserica. Ele constau în bani. S-a pierdut adevărata însemnătate

a botezului, el devenind „din momentul de trecere şi purificare simplă

petrecere.”4

Şi mâncarea tradiţională care se servea la botez: sarmale, pancom,

colac; azi au evoluat la cele mai sofisticate. O altă dovadă a „pierderii”

tradiţiei. La fel şi băutura care era la început doar ţuică a „avansat”.

Nunta

„Nunta în Maramureş se constituie ca unul din obiceiurile cu cea mai

mare participare, cu o structură complexă, implicând aproape toate creaţiile

folclorice specifice locului, se încadrează în modelul românesc având

aceeaşi structură schematică, cu unele nuanţe specifice locului care dau

identitatea culturala locală acestui obicei.”5

Ceremonialul nupţial are o mare întindere în nunta tradiţională. În

satul Tămăşeşti acesta începea chiar cu o săptămână înainte de nunta

propriu-zisă. Sâmbăta seara cu o săptămână înainte avea loc „târgul”. La

acesta participau viitorii miri, naşii şi părinţii. Atunci se puneau în ordine

toate problemele referitoare la ce urma să aibă loc. Acest târg reprezenta

oarecum logodna.

A doua zi, duminică dis de dimineaţă, se pornea prin sat la chemat la

nuntă. Actanţii acestei secvenţe erau „chemătorii” care duceau în mână un

măr împodobit numit „palţău”.

Peste săptămână se făceau pregătirile pentru nuntă. În primul rând

erau făcute ultimele treburi pentru pregătirea zestrei, pregătiri ce culminau

sâmbătă seara cu aducerea zestrei miresei la casa mirelui. Zestrea era adusă

4 Idem, ibidem, p. 36.5 Constantin Cornită, op.cit., p. 252.

cu carul cu boi (se spune că el trebuia să fie carul naşului şi să fie tras de

patru boi). La această secvenţă trebuia să participe naşul, chemătorii, mirele

dar şi prieteni de-ai lor.

În scenă intră deja şi starostele care îi întâmpina, care negocia cu

mirele nevoit să ducă zestrea miresei. Împăcarea se realiza prin a închina cu

sticla cu „palincă”. Din zestrea miresei făceau parte: perne, „dricare”, haine

de pat, alte obiecte artizanale, hainele miresei, toate fiind puse în lada de

zestre, numită „lădoi”. La casa mirelui totul se va termina cu o petrecere pe

cinste.

A doua zi, duminica, avea loc nunta propriu-zisă. La casa mirelui şi a

miresei se adunau feciori, fete şi rudenii. Tinerii mergeau apoi după nănaşi.

Odată ajunşi la casa mirelui / miresei, va avea loc cerutul, act săvârşit de

staroste. Trebuie precizat faptul că mireasa era gătită de nuntă. „Balţul”

trebuia să fie pus obligatoriu de către nună.

În timp ce mireasa era gătită i se cânta:

„Pă din sus de beserica / Mândră rouă să rădică

Roua trebe scuturată / Şi mireasa cununată.”

(Informator 1)

Cerutul miresei era unul din cele mai importante acte, dar şi cel mai

emoţionant:

„Frunzuliţă, mândră creaţă / Când a fost joi dimineaţă,

Mândru soare a răsărit/Mireasa că s-o ivit

Şi frumos s-ompodobit, / Cu cunună de argint

La biserică a pornit/……………………

Ie-ţi mireasă ziua bună / De la iarba de sub prag

De la al tău tătucă drag / De la iarba de sub cruce

De la a ta mămucă dulce / Di la grădina cu flori

Di la fraţi, di la surori / Că astăzi te despărţăşti

De creşterea părintească / Şi de iubirea frăţească

Vezi prantuca cea veche? / Cum o dai pă zadie veche

Şi te scoate dintre fete / Şi te bagă-ntre neveste”

( Informator 1)

Aceste ovaţii aveau scopul de a o face pe mireasă să conştientizeze

schimbările ce se vor produce în viaţa ei. Ele pot fi considerate adevărate

trepte ritualice.

De aici tot alaiul plecă la biserică, unde se va oficia cununia religioasă

de către preotul satului. După aceea mergeau la petrecere, care se ţinea, de

obicei, la casa miresei. Aici se lua masa, iar la un moment dat mireasa şi

naşa făceau schimb de „zadii”.

După câteva ore avea loc “ răspunsul” sau primitul cadourilor. Se

începea de la naşi, pe care starostele îi anima cu scopul de a face un cadou

cât mai consistent tinerei familii:

“Bosâioc, di pă icoană / Nănaşa ni-i ca o doamnă

Bosâioc di pă şifon / Nănaşu ni-i ca on domn”

( Informator 2)

De asemenea şi “dansul miresei pă bani” era foarte spectaculos. Cine

dorea să danseze mireasa trebuia să pună bani într-un “dop”.

Nunta se încheia abia luni dimineţa, când la casa mirelui se mai

organiza un “danţ”, la care erau invitaţi apropiaţii. Un rol important în cadrul

nunţilor tradiţionale îl avea şi “socăciţa”, care trebuia să gătească bucate

alese pe placul nuntaşilor.

Azi însă, nunta în Tămăşeşti arată cu totul altfel. Trebuie menţionat

faptul că nici nu se mai prea fac nunţi acolo. Secvenţele ritualice s-au

simplificat, timpul lor de manifestare reducându-se doar la două zile.

Tendinţa de modernizare a dus la abandonarea multor etape

importante ale ceremonialului nupţial. Majoritatea secvenţelor se desfăşoară

doar între cele două familii şi naşi.

Singurul lucru care s-a păstrat şi, probabil cel mai emoţionant, sunt

“iertăciunile”(cuvintele mirelui / miresei).

Înmormântarea

Cel de-al treilea rit de trecere, şi ultimul, este înmormântarea . În

mentalitatea tradiţională românească el ocupă un loc la fel de important ca şi

naşterea şi nunta.

În Tămăşeşti înmormântarea s-a conservat probabil cel mai bine dintre

toate cele trei. Nu multe lucruri s-au schimbat în cadrul ceremonialului până

azi, comparativ cu ce exista în trecut.

Se spunea în vechime că omul nu e bine să moară nespovedit. De

aceea membrii familiei când vedeau că muribundul se apropie de trecere

chemau preotul.

Ceremonialul funerar cuprinde şi azi cele două mari secvenţe:

priveghiul şi înmormântarea propriu-zisă. La priveghi, care se săvârşeşte cu

o seară înainte de înmormântare, participă preotul care face anumite

dezlegări şi rugăciuni, iar după aceea pe întreg parcursul nopţii bărbaţii din

sat rămân la casa mortului şi joacă cărţi. Se spune că mortul nu trebuie lăsat

singur.

De asemenea foarte importantă este prezenţa unei lumânări care

trebuie să ardă la capul mortului în momentul când clopotele bisericii bat.

În ziua înmormântării se desfăşoară mai multe secvenţe. Prima e

venirea preotului la casa mortului şi efectuarea slujbei. După ce se fac câteva

rugăciuni în casa, “copârşeul” este scos în şură pentru a continua slujba. În

momentul când mortul este scos din casa se sparge un “blid” de tocul uşii

pentru ca mortul să nu se mai întoarcă acasă.

După ce se termină slujba se porneşte spre cimitir. Pe drum se face

câte un popas pentru rugăciune. În trecut pe cei necăsătoriţi îi duceau la

biserică înainte de a-i îngropa.

Odată pus sicriul în mormânt se aruncă cu bulgări de lut în groapă tot

cu scopul de a face mortul să nu se mai întoarcă. Se pare că toate aceste

secvenţe ritualice au la bază frica de mort. La fel şi aceea că mortului trebuie

să i se pună în mână un coc cu bănuţ în el pentru a se hrăni şi a avea bani să-

şi plătească vămile.

Trebuie precizat faptul că groapa va fi astupată tot de persoanele care

au săpat-o. E vorba de gropari.

Întreg alaiul se întoarce la casa defunctului, unde va avea loc pomana,

aceasta fiind dată de familie de sufletul mortului. Această pomană nu este

singura, deoarece spre deosebire de nuntă, în cazul înmormântării o mare

parte a ritualului se desfăşoară după aceea.

Pentru ca mortul să-şi găsească liniştea, familia are obligaţia ca la trei

zile de la înmormântare, la şase săptămâni, şase luni şi un an să “rădice

paus” şi să facă pomană. Nerespectarea acestor reguli ar putea aduce

necazuri asupra casei.

Se spune că “pomana” se face cu văduvele şi orfanii. Astăzi, însă,

această tradiţie este încălcată, la pomeni fiind invitaţi membrii familiei şi

rudeniile, dar şi preotul.

Strâns legat de ceremonialul înmormântării este bocetul. Bocetele

conţin imagini poetice cristalizate în vechime, care dezvăluie aspecte ale

atitudinii ţăranului în faţa morţii, inspirate din viaţa de toate zilele (Dumitru

Pop, Folclor din zona Codrului, p. 47) . La fel ca şi toate categoriile

folclorice şi bocetul era adresat mortului în funcţie de starea lui civilă sau de

motivul decesului. Am ales ca exemplu un bocet pentru tinerele moarte

necăsătorite:

“Ţucu-te mireasă mândră, / Mândru ca norocu’ tău

Mireasă mirele tău / Ţî l-a scris pă copârşeu

Nu pă tablă la birău / În loc de doi chemători

Te-or duce şase feciori”

(Informator 1)

Perioada de doliu pentru familia mortului a oscilat pe parcursul

timpului. Bătrânii spun că mai de mult a fost şase săptămâni, apoi şase luni.

Azi însă, ea este de un an. În această perioadă membrii familiei nu merg la

nunţi, la petreceri şi poartă haine negre. În mod deosebit femeile.

În final aş vrea să fac câteva referiri la alimentaţie. Consider de

cuviinţa să fac asta deoarece atât la botez, cât şi la nuntă şi înmormântare se

găteşte în mod asemănător. Aceasta deoarece toate cele trei rituri necesită o

alimentaţie rituală.

Petru Dunca, în cartea sa Repere în antropologia culturală a

alimentaţiei, spunea: „Creştinismul îşi va construi o structură simbolică

proprie, în care elementele sale de bază – pâinea, vinul, mielul vor deveni

referinţe fundamentale.”6

6 Petru Dunca, Repere în antropologia culturală a alimentaţiei, Iaşi, Editura Fundaţiei Axid, 2004, p. 48.

Majoritatea alimentelor consumate în cadrul celor trei rituri capătă

aceeaşi simbolistică. Locul fundamental în alimentaţie îl ocupă pâinea sau

colacul, un rol însemnat având însă şi celelalte.

Referitor la vin simbolistica e clară – sângele lui Iisus Hristos. Alături

de el, “ horinca” de Tămăşeşti e consumată în cadrul tuturor ceremoniilor.

Iată, aşadar, coordonatele fundamentale după care se scurge existenţa

membrilor comunităţii Tămăşeşti, din perspectiva celor trei mari rituri ce

determină, de fapt, existenţa oricărei alte comunităţi de tip tradiţional.

Fişă de informatori

Informator 1 – Sabău Maria, Tămăşeşti, nr. 40, 42 ani.

Informator 2 – Iluţ Valer (starostele din sat), Tămăşeşti.

Bibliografie

1. Bârlea, Ovidiu, Folclor românesc, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti,

1981.

2. Corniţă, Constantin, Zona Maramureş: Matricea etnografică şi

paradigmele folclorului maramureşean, Editura Umbria, Baia Mare,

2001.

3. Corniţă, Constantin, Etnografia. Consideraţii generale, Baia Mare,

Editura Umbria, 2004.

4. Dunca, Petru, Repere în antropologia culturală a alimentaţiei, Editura

Fundaţiei Axid, Iaşi, 2004.

5. Pop, Dumitru, Folclor din zona Codrului, Tipografia Maramureş,

Baia Mare, 1978.

6. Rogoz, Viorel, Familia în credinţe, rituri, obiceiuri, Editura Solstiţiu,

Satu Mare, 2002.